Sunteți pe pagina 1din 33

CAPITOLUL 4 – STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC

LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (1821 – 1918)


1. PROIECTE DE REALIZARE A STATULUI ROMÂN MODERN

Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societăţii româneşti într-o nouă
fază a evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia semnelor certe ale modernizării şi afirmarea conştiinţei
necesităţii unităţii politice naţionale. Elita politică constituită în „partida naţională”, receptivă la modelul occidental, a
identificat atunci modalităţile potrivite pentru emanciparea naţiunii române din teritoriile aflate sub dominaţie
habsburgică şi ţaristă şi a statelor româneşti din zona extracarpatică. Românii, la fel ca germanii, italienii ş.a. îşi
doreau propriul stat naţional. Împlinirea acestei aspiraţii s-a făcut treptat, pe fondul mutaţiilor petrecute în societatea
românească (dezvoltarea economică, modernizarea instituţională, afirmarea noii elite politice animate de „spiritul
vremii”, dezvoltarea culturii) şi în raport de contextul european. Au existat mai multe etape: mişcarea reformatoare de
până la jumătatea secolului al XIX-lea, Revoluţia de la 1848, formarea statului naţional român (1859), câştigarea
independenţei de stat (1877-1878), desăvârşirea unirii (1918).
1.1. Proiecte de reformare a societăţii în Moldova şi Ţara Românească până la 1821
Statul român modern, înainte de a deveni o realitate instituţională, a fost imaginat ca proiect politic de generaţii
întregi de gânditori sau de practicieni ai politicii. Acest proiect a început să se contureze în secolul al XVIII-lea,
devenind din ce în ce mai complex pe măsură ce diferite aspecte ale sale treceau din planul ideilor în cel al
realizărilor efective.
Proiectul politic al statului român modern s-a raportat întotdeauna, pe de o parte, la realităţile autohtone, pe de
altă parte, la raportul de forţe dintre marile puteri ale timpului. Formulat iniţial ca alternativă la regimul fanariot, a avut
o importantă conotaţie naţională.
Contestarea domniilor fanariote s-a făcut pe calea pamfletelor şi a memoriilor politice. Momentele de vârf ale
producţiei şi răspândirii acestora se înregistrează în anii 1769-1774 (internaţionalizarea problemei orientale, prin
asumarea de către Rusia a rolului de protectoare a creştinilor din Imperiul Otoman) şi 1821-1831. Reformele
preconizate vizau, în primul rând, reorganizarea administrativă şi refacerea potenţialului distrus al ţării, prin
desfiinţarea venalităţii slujbelor, instituirea unui sistem modern de retribuire a dregătorilor şi introducerea
responsabilităţii lor, sistem fiscal raţional şi eficient, liberalizarea comerţului, sprijinirea dezvoltării meşteşugurilor şi a
manufacturilor, dezvoltarea învăţământului, apărarea proprietăţii, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertatea
cuvântului, a tiparului, a dreptului de asociere şi de deplasare în afara graniţelor.
În ceea ce priveşte forma de guvernământ, majoritatea covârşitoare a autorilor optează pentru un regim
monarhic în varianta sa românească, respectiv domnia. Ca tipuri de regim monarhic, se propun absolutismul, cu
varianta despotismului luminat sau domnia mărginită (constituţională). Teoria domniei constituţionale se bucură de o
largă popularitate în ambele Principate. Întreaga construcţie politică pe care o propuneau autorii memoriilor şi
programelor politice era una de tip reformist, în care opera de reaşezare a societăţii trebuia înfăptuită de cârmuire. În
1802, de exemplu, Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene, a alcătuit un proiect intitulat „ Plan sau o formă de
oblăduire republicească aristodemocraticească ”. Forma de guvernământ propusă era republica, pe care trebuia
să o conducă boierimea grupată, potrivit principiului separării puterilor, în trei divanuri: Divanul cel Mare, organul
suprem de guvernare, format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ şi compus din boieri cunoscători
ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcătuit din deputaţi aleşi prin vot indirect. Idei moderne erau promovate
în politica economică şi culturală precum şi referitor la exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (programul
prevedea libertatea economică, dreptul fetelor de a beneficia de aceeaşi instrucţie ca şi băieţii, garantarea libertăţii
individuale prin interzicerea arestării fără o cercetare prealabilă şi judecată, interzicerea încasării altor dări în afară
de cele prevăzute în bugetul statului etc.).
Chiar domnii fanarioţi au promovat numeroase măsuri novatoare. Cu excepţia caracterului naţional al domniei
şi a problemelor legate de raporturile politice cu Înalta Poartă, multe dintre reformele propuse de boierime au fost
iniţiate sau încercate de domnii fanarioţi, dar instabilitatea domniilor (determinată în principal de cauze externe) a
făcut ca acestea să cadă repede în desuetudine.
Meritul elaborării unui proiect politic, care avea ca obiectiv apărarea existenţei politice a Ţărilor Române,
aparţine boierimii mari şi mijlocii ca principală purtătoare a conştiinţei istorice. Programul politic nu s-a fixat într-un act
fundamental ci în totalitatea memoriilor şi proiectelor de reformă redactate în timpul războaielor austro-ruse-turce
(1711-1812), printre alţii de Mihai Cantacuzino, Ienăchiţă Văcărescu şi Dimitrie Sturdza. Ideea dominantă a fost
revendicarea unui nou statut juridic pe baza dreptului istoric (românii „dintr-un început au fost un norod slobod şi

1
nesupus”), recâştigarea independenţei prin înlăturarea regimului turco-fanariot. Programele boiereşti au prevăzut
reforma instituţiilor şi a formei de guvernământ (republică, monarhie constituţională), dar recâştigarea puterii politice
a fost obiectivul principal al programului politic până la 1821, program politic care prin revendicările lui naţionale a
reuşit să solidarizeze întregul corp social al naţiunii în timpul mişcării conduse de Tudor Vladimirescu.
Gândirea politică a generat la începutul secolului al XIX-lea un adevărat program de reforme şi de emancipare
naţională, care conturează proiectul statului român modern. Programele revoluţiilor din 1821 şi 1848, precum şi ale
societăţilor politice secrete dintre cele două revoluţii au contribuit la clarificarea acestui proiect.
1.2. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revenirea la domniile pământene
În ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creştină sud-est europeană intra într-un proces de radicalizare
politică. O societate secretă, Eteria, avea ca scop eliberarea grecilor, cu sprijinul Rusiei, pe fondul unei răscoale
generale a creştinilor din Balcani. Mişcarea stabilise legături şi cu boierii români, inclusiv cu aceia de la vârful ierarhiei
politice.
În anul 1821, Ţara Românească s-a confruntat cu o situaţie extrem de complexă, determinată de amplificarea
mişcării sociale şi naţionale. În contextul crizei Imperiului Otoman, al mişcărilor de eliberare din Balcani şi al creşterii
dominaţiei Rusiei în zonă, Principatele au iniţiat o acţiune politică având ca scop promovarea programului lor
naţional. După moartea domnului fanariot Alexandru Şuţu, marii boieri pământeni din Ţara Românească, inspiraţi de
principiile iluministe şi de ideile naţionale moderne, au hotărât organizarea unei revolte care să redea Principatelor
vechile privilegii încălcate de otomani si fanarioţi. Slugerul Tudor Vladimirescu, fost comandant de panduri şi sudit al
Rusiei, a fost ales de Comitetul de Oblăduire (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu) -
organism politic provizoriu desemnat să înlocuiască domnitorul - să „ ridice norodul cu arme...”.
Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată între ianuarie - mai 1821, a avut un caracter moderat,
reflectat şi de documentele programatice, care, însă, conţineau idei iluministe. Acţiunea românească s-a desfăşurat
în strânsă legătură cu Eteria şi în acest scop Tudor a încheiat un legământ cu Iordache şi Farmache, căpeteniile
eteriste; înţelegerea avea ca scop lupta împotriva dominaţiei otomane. Deşi a stabilit legături cu Eteria, Tudor
Vladimirescu nu a acceptat subordonarea mişcării sale faţă de cea grecească iniţiată de Alexandru Ipsilanti. La
chemarea lui Tudor au răspuns pandurii, care alcătuiau nucleul militar al mişcării, ţăranii şi mica boierime. Pentru a
câştiga adeziunea poporului, Tudor Vladimirescu a lansat Proclamaţia către ţară , la Padeş (23 ianuarie 1821), prin
care promitea tuturor celor care se înrolau în tabăra sa calitatea de membru al Adunării Norodului (constituită în
tabăra de la Ţânţăreni), organ reprezentativ, politic şi militar împuternicit să funcţioneze spre binele poporului, constituit
după modelul Adunării Naţionale din timpul insurecţiei sârbeşti, amândouă inspirate de Adunarea Naţională a Revoluţiei
franceze.
Adunarea Norodului a împărţit puterea politică cu vechea administraţie, controlată de boierii din Comitetul de
Oblăduire. După sosirea în Principate a lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul mişcării eteriste, şi după tratativele cu
Tudor, administraţia locală a fost împărţită între Tudor şi Eterie, prin mijlocirea Comitetului de Oblăduire.
Actele elaborate în perioada în care a condus ţara ca reprezentant al „vremelnicei ocârmuiri” reflectă
contradicţiile politice şi militare. Cererile norodului românesc (16 februarie 1821), concepute ca un act
fundamental pe care trebuiau să jure domnii Principatelor, reprezintă principalul document programatic al revoluţiei.
Ele conţineau principii moderne - numirea în funcţii după merit, libertatea comerţului, armată naţională, desfiinţarea
vămilor interne -, dar prevedeau şi menţinerea domnilor fanarioţi. Aceste principii urmau să stea la baza unei noi
ordini sociale. Suveranitatea poporului, afirmată pentru prima dată de Proclamaţia de la Padeş , se desprinde din
însăşi titulatura programului: cererile sunt ale poporului (norodului). Dintre acestea, cele mai importante sunt:
adăugirile la bir să fie făcute numai atunci „ când va fi vreo mare trebuinţă a ţării şi cunoscută de tot norodul ”;
desfiinţarea privilegiilor boiereşti (dregătoriile să nu mai fie date pe bani, iar promovarea să se facă după merit);
reforma justiţiei (legile trebuiau să fie o emanaţie a voinţei norodului); reforma administrativă; promovarea în funcţii
după merit şi desfiinţarea unor dregătorii socotite inutile şi jefuitoare ale poporului (Spătăria cea mare, Hătmănia
Divanului, Vornicia Capitalei); reforma şcolară (extinderea reţelei şcolare pe cheltuiala bisericilor); reforma armatei
(instituirea unei armate regulate a ţării formată din 4.000 de panduri şi 200 de arnăuţi cu „leafă uşoară” pe cheltuiala
mănăstirilor; reforma fiscală (revenirea la darea în patru sferturi, desfiinţarea scutelnicilor şi a posluşnicilor);
desfiinţarea vămilor interne (facilitarea liberului schimb şi formarea pieţei naţionale unice).
Obiectivul naţional al mişcării era formulat cu destulă prudenţă: îndepărtarea grecilor din dregătoriile laice şi
ecleziastice, delimitarea pieţei româneşti de cea otomană şi constituirea armatei naţionale. După 20 martie, Tudor a
înlocuit discursul social-politic cu unul patriotic şi naţional, necesar unirii tuturor forţelor pentru recâştiga rea
„drepturilor ţării” („Proclamaţia către bucureşteni ”). Evenimentele au luat o direcţie neaşteptată: revolta grecilor şi
cea a românilor au fost dezavuate public de consulul rus de la Bucureşti şi, apoi, chiar de ţarul Alexandru I, membru
al Sfintei Alianţe, care nu putea să accepte anularea sistemului stabilit în Europa de Congresul de la Viena (1815). În
2
acelaşi timp, însă, ţarul susţinea din umbră cele două mişcări antiotomane. Poziţia Rusiei şi iminenţa intervenţiei
militare otomane I-au determinat pe Tudor să încerce o apropiere de Poartă, prin incriminarea exclusiv a fanarioţilor.
Dacă din perspectiva românească această poziţie putea fi convenabilă, din perspectiva antiotomană a Eteriei, a fost
asimilată trădării. Tratativele iniţiate cu otomanii şi descoperirea acestora de către eterişti au însemnat sfârşitul lui
Tudor. Părăsit de căpitanii săi, Tudor a fost judecat, condamnat şi executat de Eterie pentru trădare, în conformitate
cu legământul încheiat (mai 1821). Intervenţia militară otomană a pus capăt mişcării lui Tudor Vladimirescu. Dar anul
1821 a provocat sfârşitul regimului fanariot în Principate. Elita politică românească a recuperat, prin redactarea unui
număr impresionant de memorii şi proiecte de reformă, întregul ţel declarat (antifanariot) al acesteia. În vara anului
1822, Poarta a acceptat restaurarea domniilor pământene, numindu-i pe Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica în Ţara
Românească şi pe Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova.
Dincolo de proiectul antiotoman, mişcarea din 1821 a fost un răspuns dat de societatea românească la
problemele cu care se confrunta. Ea a surprins mentalităţile în schimbare („ .patria este poporul şi nu tagma
jefuitorilor”) şi necesitatea restructurării statului conturată într-un program coerent (Cererile norodului românesc ).
La baza statului trebuia să stea principiul suveranităţii poporului şi se impunea anularea legilor date fără acordul
acestuia. Domnul trebuia să fie ales de ţară, iar privilegiile boiereşti desfiinţate. Deşi înfrântă, revoluţia de la 1821 a
creat premisele modernizării societăţii româneşti şi a alimentat mişcarea naţională pentru independenţă. Mişcarea
din 1821 a dovedit clar că modernizarea societăţii româneşti nu mai putea fi amânată. Ea a dezvăluit gradul în care
societatea devenise conştientă de propriile nevoi şi a reprezentat principalul moment al afirmării naţiunii române în
spaţiul extracarpatic.
1.3. Evoluţie şi revoluţie. Elitele româneşti şi spiritul public în prima jumătate a secolului al XIX-lea
Revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim politic, în măsura în care instituţia
domniei devine naţională (pământeană). Structura organizării de stat (instituţiile) nu s-a modificat până la adoptarea
Regulamentelor Organice (1831-1832). În deceniile 3 şi 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea reformatoare a redactat zeci
de proiecte, vizând modernizarea organizării interne şi, în primul rând, redactarea unor legi fundamentale.
Un astfel de proiect a fost alcătuit de cărvunarii din Moldova (numiţi astfel prin analogie cu „carbonarii italieni”).
Proiectul celor 77 de „ponturi” („Constituţia cărvunară ”) alcătuit în 1822 de comisul Ionică Tăutu, consilier al
domnului Ioniţă Sandu Sturdza şi secretar al capuchehaiei Moldovei, exprima revendicările micii boierimi, inspirate
de Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi de actele si memoriile anilor 1821-1822, având astfel un
caracter liberal şi iluminist. Conducerea statului ar fi fost atribuită unui domn, având puteri limitate, ales dintre
pământeni de o Adunare obştească formată din înalţi ierarhi şi „toată obştea boierilor”, ajutat de un Sfat obştesc
învestit cu atribuţii mai mari ca ale domnului. Memoriul mai conţinea cereri privind organizarea administrativă,
judecătorească, bisericească, financiară, libertatea religioasă, personală, a tiparului, egalitatea în faţa legilor,
respectul proprietăţii, separarea puterilor în stat, drepturi egale pentru diferitele categorii ale boierimii etc. În legătură
cu problemele naţionale, Constituţia cărvunară susţinea ideile autonomiei faţă de Poartă şi ale deplinei dezvoltări a
culturii româneşti. Un alt document important din aceeaşi perioadă este Aşezământul politicesc semnat de Simion
Marcovici (1829), care susţinea organizarea statului pe baza separării puterilor.
Sub domniile regulamentare ale lui Alexandru Ghica (1834 - 1842), Gheorghe Bibescu (1842 - 1848) şi Mihail
Sturdza (1834-1849), progresul economic s-a accentuat şi contradicţiile sociale, politice şi naţionale s-au agravat.
Proiectele de reformă au devenit mai complexe, dobândind uneori accente radicale. Afirmarea intelectualităţii şi
elementelor burgheze a avut ca rezultat conturarea unor programe ce susţineau egalitatea la numirea în funcţii, impozit
progresiv pe avere, libertatea tiparului, stat republican (asemenea idei preconiza filozoful iluminist Eufrosin Poteca).
În anii 1837-1838, Partida Naţională , condusă de boierul Ion Câmpineanu, s-a evidenţiat în cadrul Adunării
Obşteşti a Ţării Româneşti cu prilejul discutării articolului adiţional la Regulamentul Organic. Sub influenţa sa
Adunarea respingea încălcarea autonomiei ţării. Cu această ocazie, reprezentanţii Partidei Naţionale au redactat
Actul de unire şi independenţă şi Osăbitul act de numire a suveranului românilor . Actul de unire şi
independenţă solicita înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protectoratului ţarist şi unirea Principatelor într-un regat
al Daciei. Osăbitul act de numire a suveranului românilor conţinea referiri la atribuţiile domniei care trebuia să
fie ereditară, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (votul universal) şi eliberarea clăcaşilor. În final, cele două documente
cuprindeau un adevărat proiect de constituţie, bazat pe principiile liberalismului politic şi economic. Se preconiza
unirea Principatelor sub domnia lui Mihail Sturdza, fapt posibil, după părerea domnului moldovean, numai cu sprijinul
puterilor europene. Noul stat trebuia să fie o monarhie constituţională sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. În
cadrul regimului preconizat, toţi românii erau declaraţi egali în faţa legilor, urmând să se bucure de libertatea
personală, a cuvântului şi a presei şi de introducerea votului universal. S-a adoptat ideea limitării puterii suveranului
de către parlament, a independenţei puterilor legiuitoare şi judecătorească faţă de cea executivă, iar în economie
principiul liberei concurenţe şi al neintervenţiei statului.
3
Un rol important în această perioadă l-au avut societăţile politice secrete. Acestea regrupau forţele
reformatoare angajate într-o activitate menită să ducă la răsturnarea vechii ordini sociale şi politice. Ele au pregătit
revoluţia din 1848. În 1834, la Sibiu, Societatea revoluţionară secretă româno-polonă condusă de Adolf David
milita pentru „republică românească cuprinzătoare, aşezată de o parte şi de alta a Carpaţilor”. În Ţara Românească,
„Partida naţională ” respingea în 1838 articolul adiţional la Regulamentul Organic şi preconiza unirea, independenţa
şi un program de reforme bazat pe libertăţile şi drepturile cetăţeneşti şi pe rezolvarea problemei agrare. În Moldova,
Conjuraţia confederativă iniţiată de Leonte Radu punea la cale, în 1839, unirea federativă a Moldovei cu Ţara
Românească şi Serbia. Noul stat urma să fie condus de un domn ereditar tutelat de boieri, sub suzeranitatea Porţii.
Un program complex a fost elaborat de societatea secretă condusă de Dimitrie Filipescu (în Ţara Românească),
depistată de poliţia lui Alexandru Ghica în 1840. Programul acesteia prevedea consolidarea autonomiei şi „chiar
independenţa”, lichidarea proprietăţii boiereşti, a relaţiilor servile şi instaurarea republicii democratice, întemeiată pe
ideile de libertate şi egalitate. Cu acelaşi program, mişcarea naţională a renăscut în 1843 prin societatea Frăţia ,
fondată la Bucureşti de N. Bălcescu, I. Ghica, Christian Tell şi C. A. Rosetti, viitori conducători ai revoluţiei de la 1848.
Deviza ei era: „Dreptate, Frăţie”. Această organizaţie masonică avea ca obiective unirea Moldovei şi Ţării Româneşti,
independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Ideile ei liberale au fost răspândite prin
publicaţii ca Propăşirea, Arhiva istorică, Magazin istoric pentru Dacia şi Dacia literară. În 1845 se înfiinţa la Paris, din
iniţiativa lui C.A. Rosetti, Societatea Studenţilor Români , ca filială a Frăţiei , organizaţie care întreţinea strânse
legături cu personalităţi ale vieţii culturale franceze. Tot ca filială a Frăţiei a funcţionat la Iaşi, din 1846, Asociaţia
patriotică .
În prima jumătate a secolului al XIX-lea societatea românească s-a dezvoltat progresiv, căutându-şi noi
modele şi forme de organizare. Între activitatea teoretică reformatoare (proiecte de reformă, memorii) şi acţiunea
social-politică (mişcarea din 1821, activitatea societăţilor secrete), programele oficiale de reformă nu au făcut decât
să potenţeze contradicţiile şi să grăbească declanşarea revoluţiei.
Nevoia de reorganizare internă era recunoscută şi în principalele acte internaţionale referitoare la Principate.
Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra individualitatea politică a Ţărilor Române, instituia oficial ( de jure)
protectoratul rusesc asupra acestora şi prevedea reorganizarea administrativă internă în temeiul unor noi
reglementări, viitoarele Regulamente Organice.
1.4. Reforme în spiritul despotismului luminat. Regulamentele Organice
Tratatul de la Adrianopol a impus de jure protectoratul rus asupra celor două principate şi a deschis calea
înfăptuirii de sus a unor reforme care răspundeau numeroaselor proiecte înaintate de români Curţii de la Petersburg.
Două comisii de boieri munteni şi moldoveni, conduse de consulul general rus Minciaki au elaborat textul
Regulamentelor Organice, care au fost primele constituţii moderne ale Principatelor. Aprobate de Rusia şi de
Adunările obşteşti, aceste acte au fost ratificate de Poartă şi au rămas în vigoare până la Conferinţa de la Paris
(1858), cu o scurtă întrerupere în Ţara Românească în 1848. Ele au încercat să reformeze Vechiul Regim în spiritul
despotismului luminat, introducând principii şi forme moderne de organizare, dar păstrând vechiul conţinut al puterii.
La baza statului s-au stabilit, în „spiritul veacului”, suveranitatea poporului, separarea puterilor şi bugetul modern.
Puterea executivă revenea domnului, care era ales pe viaţă de o Adunare Obştească Extraordinară. Acesta îi numea
şi îi revoca pe miniştrii, avea drept de iniţiativă şi sancţiune a legilor şi era ajutat de un Sfat administrativ compus din
şase miniştri. De asemenea, putea dizolva Adunarea Obştească, dar numai cu acordul puterilor protectoare şi
suzerană. Puterea legislativă revenea Adunării Obşteşti, compusă în majoritate din boieri şi înalţi funcţionari şi prezidată
de mitropolit. Adunarea adopta legile şi prezenta domnului rapoarte despre starea ţării, numite anaforale.
Regulamentele organice pot fi considerate „actul de naştere al parlamentarismului în România”, fiind primele legiuiri
care instituie adunări formate pe bază de sufragiu, care, prin participare la activitatea legislativă, limitau puterea şefului
statului. Puterea judecătorească era exercitată de organele de judecată, instanţa judecătorească supremă fiind
reprezentată de Înaltul Divan Domnesc.
O contribuţie reală au adus Regulamentele Organice în modernizarea instituţiilor. Au fost înfiinţate tribunalele,
corpul de avocaţi, serviciul procuraturii, arhivele statului, notariatele. S-a reorganizat învăţământul şi a fost constituită
armata naţională. Actele de stare civilă au fost scoase de sub controlul Bisericii, s-au modernizat serviciile publice
(serviciul sanitar, poştă, pompieri) şi s-a preconizat fondarea unei Bănci Naţionale cu drept de emisiune monetară.
Reforma sistemului fiscal a statornicit un impozit unic („capitaţia” pentru ţărani şi „patenta”, calculată pe venit, pentru
burghezie), dar a păstrat vechile privilegii fiscale, a desfiinţat vămile interne şi breslele şi a adoptat principiul
bugetului. Un pas important în direcţia unor relaţii agrare moderne s-a făcut prin transformare rezervei domeniului în
proprietate absolută a boierului. Regulamentele aveau, însă, şi aspecte negative, care explică lipsa lor de
popularitate. Ele păstrau vechile privilegii şi scutirile de impozite pentru boieri şi cler şi nu rezolvau problema agrară:

4
claca era sporită la 12 zile pe an şi, în plus, se introducea nartul (norma zilnică de lucru). Mai mult, o treime din
fiecare moşie era considerată proprietatea absolută a boierului.
Acte fundamentale pentru Principate, Regulamentele Organice au fost puse în aplicare la 1 iulie 1831 în Ţara
Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova şi înlocuite în 1858 cu Convenţia de la Paris. Cu toate limitele lor,
Regulamentele Organice au contribuit la modernizarea societăţii şi statului şi au apropiat structurile legislative şi
administrative ale Principatelor în vederea unirii lor. Astfel organizate, cele două state ar fi fost integrate mai uşor
stăpânirii ruse. Reflectând influenţa şi tendinţele expansioniste ale Rusiei, Regulamentele au stârnit o vie ostilitate din
partea tinerilor boieri care se impregnaseră, în decursul studiilor lor pariziene, de noi idei politice şi de gusturi
occidentale. Aceste tendinţe au devenit evidente în 1833, atunci când Rusia a încercat să impună articolul adiţional.
Boierimea munteană s-a coalizat atunci în „Partida naţională ” condusă de Ion Câmpineanu, opunându-se în anii
1837-1838 adoptării acestui articol care încălca autonomia ţării. Actul de unire şi independenţă şi Osăbitul act de
numire a suveranului românilor, redactate de Partida naţională , schiţau un proiect de eliberare, de unire şi organizare
a monarhiei constituţionale.
În 1834, au fost numiţi domni de către Rusia şi Turcia (nu aleşi, aşa cum prevedeau Regulamentele),
Alexandru Ghica în Muntenia şi Mihail Sturdza în Moldova. Acuzat de proastă gestiune şi de lipsă de autoritate,
Alexandru Ghica a fost destituit şi înlocuit cu Gheorghe Bibescu, singurul domn ales în conformitate cu prevederile
Regulamentului organic. Aceste trei domnii poartă denumirea de regulamentare. Deşi au aplicat programe
reformatoare la nivel instituţional şi de creştere a gradului de civilizaţie, domnii regulamentari au fost vehement
contestaţi în epocă şi s-au confruntat cu opoziţia cvasipermanentă a clasei politice.
1.5. Revoluţia de la 1848
Revoluţiile de la 1848 din Ţările Române se înscriu în valul de mişcări revoluţionare care a cuprins Europa în
primăvara anului respectiv, de la Paris până în centrul şi răsăritul continentului. În Moldova şi Ţara Românească, revo-
luţia de la 1848 a fost în primul rând opera intelectualilor „paşoptişti”. Ei erau un grup deosebit de omogen, aparţineau
în general mijlocului clasei boiereşti, beneficiaseră de posibilităţi similare de a studia în marea lor majoritate în
străinătate şi se distingeau de înaintaşii lor prin cunoaşterea directă a Europei Occidentale, al cărei model politic şi
cultural îl doreau aplicat şi Ţărilor Române. O altă caracteristică a intelectualităţii româneşti de la 1848 este adeziunea
totală la ideea modernă de naţiune şi ataşamentul necondiţionat faţă de ţelurile naţionale (independenţă sau autonomie
politică).
Moment crucial în evoluţia societăţii româneşti spre un stat modern, revoluţia din 1848-1849, a încununat un
secol de mutaţii produse în plan economico - social, politic şi în mentalul colectiv, a marcat afirmarea naţiunii române
şi exprimarea opţiunii pentru „modelul occidental”. Pentru românii aflaţi sub suzeranitatea Porţii şi protecţia Rusiei
(Principatele române) sau sub dominaţia Habsburgilor (Transilvania, Bucovina), obiectivul emancipării politice
naţionale era greu de realizat. Conştienţi de aceasta, fruntaşii revoluţionari au manifestat prudenţă faţă de includerea
acestui obiectiv în programele oficiale, păstrându-şi solicitările în limite „legale” : respectarea autonomiei
Principatelor în conformitate cu vechile tratate şi unirea teritoriilor româneşti din Imperiul Habsburgic într-un „ducat
autonom”; cu recunoaşterea drepturilor naţiunii române. Programele de la Braşov şi Cernăuţi au solicitat deschis
probleme ca: înlăturarea Regulamentelor Organice şi protectoratului rus, unirea şi independenţa românilor, probleme
ce reuneau în jurul lor toate forţele sociale şi politice româneşti.
A. Moldova. Aici s-a manifestat opoziţia faţă de domnitorul Mihail Sturdza, la care a participat boierimea mică
şi mijlocie, o parte a marii boierimi de orientare liberală şi mai ales elita intelectuală. Domnitorul era adeptul ideilor
conservatoare şi a rezolvării crizei politice interne fără convulsii sociale. La 27 martie/8 aprilie 1848 reprezentanţii
boierimii liberale şi ai orăşenilor din Moldova s-au întrunit la Iaşi într-o adunare de protest contra regimului autoritar
patronat de Mihail Sturdza (adunarea de la Hotelul Petersburg), cerând limitarea puterii acestuia prin instituţii
reprezentative şi instaurarea unui regim politic liberal moderat, care să stimuleze dezvoltarea economică. Cererile lor
au stat la baza Petiţiunii-proclamaţiune (program în 35 de puncte) întocmită de comitetul revoluţionar condus de V.
Alecsandri, pentru a fi înaintată domnitorului. Boierimea moldoveană dorea reformarea regimului prin măsuri
moderate, atitudine explicabilă prin autoritarismul lui Sturdza şi temerea faţă de o intervenţie armată a Rusiei, care
avertizase că nu va tolera mişcări revoluţionare (aşa se explică şi primul punct al Petiţiunii-proclamaţiune , introdus
de revoluţionari din considerente tactice).
Autorităţile i-au arestat pe manifestanţi; câţiva au reuşit să se refugieze în celelalte provincii româneşti, unde au
participat la acţiunile revoluţionare. Revoluţionarii moldoveni, puternic impresionaţi de Adunarea de la Blaj, din mai
1848, au redactat un legământ, la Braşov, la 12 mai, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei . Tot în
exil, dar la Cernăuţi, Mihail Kogălniceanu elaborează Dorinţele partidei naţionale în Moldova , în august 1848. Acest
program va fi dezvoltat ulterior într-un Proiect de constituţie . Între obiectivele înscrise reţin atenţia: independenţa şi
unirea Principatelor („unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat neatârnat românesc” din programul de la Braşov şi unirea
5
considerată „cheia bolţii iară de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional” din programul de la Cernăuţi). Apar deosebiri în
soluţiile pentru rezolvarea problemei agrare: emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor clăcaşi (fără despăgubire la
Braşov şi cu despăgubire la Cernăuţi). Intervenţia armatei ţariste a pus capăt agitaţiilor din Moldova în iulie 1848.
B. Ţara Românească. Dacă întrunirea de la Iaşi, de la Hotelul Petersburg, din 27 martie 1848, cu greu poate
fi considerată o veritabilă revoluţie, domnitorul Mihail Sturdza acţionând rapid pentru înăbuşirea protestelor, în Ţara
Românească, mişcarea revoluţionară a dus la instaurarea unui regim revoluţionar, care a durat până în septembrie
1848, când trupele otomane au impus căimăcămia boierului conservator Constantin Cantacuzino.
În Ţara Românească, evenimentele s-au desfăşurat pe cale revoluţionară, după model francez. Principalele forţe
participante au fost: Societatea Secretă Frăţia; grupul de exilaţi români aflaţi la Paris; negustori, intelectuali, boierime
liberală; ofiţeri şi populaţie urbană. Revoluţia urmărea răsturnarea regimului existent şi edificarea unuia nou, modern.
La 9 iunie, la Islaz, s-a desfăşurat o adunare populară, unde Ion Eliade Rădulescu a prezentat un program.
Proclamaţia prezentată în faţa adunării populare se baza pe principiul suveranităţii poporului şi conţinea, pe lângă
obiectivele naţionale şi sociale, cereri privind: organizarea unui regim politic quasi-republican, cu domn responsabil
ales din cinci în cinci ani, adunare obştească din toate categoriile sociale, miniştri responsabili, drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti. Insurecţia din Bucureşti declanşată la 11 iunie 1848, l-a silit pe domnitorul Gheorghe Bibescu să accepte
programul revoluţiei drept constituţie şi să formeze un guvern cu miniştri dintre fruntaşii mişcării. După retragerea
consulului rus din Bucureşti, domnitorul Gheorghe Bibescu abdică şi fuge în Transilvania pe 13 iunie, încredinţând
conducerea ţării unui guvern provizoriu prezidat de mitropolitul Neofit.
Guvernul provizoriu, în lipsa unui corp reprezentativ, exercita atât puterea executivă, cât şi pe cea legislativă şi
avea misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 21 puncte ale Proclamaţiei de Islaz . Principiile care au stat
la baza activităţii sale au fost libertatea, egalitatea, fraternitatea. Pe plan intern guvernul provizoriu: a decretat
desfiinţarea rangurilor boiereşti şi a cenzurii, acordându-se libertate presei; a adoptat drapelul naţional tricolor cu deviza
„Dreptate, Frăţie”; a eliberat robii; a interzis bătaia şi pedeapsa cu moartea; a înfiinţat Garda Naţională - pusă sub
comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general - şi corpul Comisarilor de Propagandă, a căror atribuţie era
explicarea programului de la Islaz; a eliberat deţinuţii politici. O Comisie a Proprietăţii, înfiinţată de guvern în iulie 1848
pentru a rezolva problema agrară prin reglementarea raporturilor dintre proprietari şi clăcaşi, nu a reuşit să-şi ducă la
bun sfârşit misiunea din cauza opoziţiei înverşunate a proprietarilor şi a intervenţiei otomane, fiind desfiinţată în august
1848.
Forţele contrarevoluţionare interne au pus la cale înlăturarea guvernului revoluţionar, dar primele tentative au
eşuat datorită sprijinului acordat de populaţie noii puteri. La insistenţa Rusiei, însă, trupele otomane conduse de
Suleiman-Paşa au pătruns în ţară. Într-o primă etapă, reprezentantul Porţii, Suleiman Paşa, a condamnat revoluţia şi
a obligat la înfiinţarea unei Locotenenţe Domneşti , compusă din Ion Eliade Rădulescu, Nicolae Golescu şi
Christian Tell (29 iulie 1848). Această soluţie a nemulţumit Rusia şi Imperiul Otoman. După noi presiuni ruseşti,
Suleiman a fost înlocuit cu Fuad-Paşa, care a primit ordin de reprimare a revoluţiei. La 13/25 septembrie 1848
trupele otomane au ocupat Bucureştiul, reprimând rezistenţa armată a unităţii de pompieri din Dealul Spirii, condusă
de Pavel Zăgănescu. Două zile mai târziu, armatele ruse din Moldova au trecut Milcovul, cooperând cu forţele
otomane la restabilirea regimului regulamentar în Ţara Românească.
C. Transilvania, Banat, Bucovina. În aceste provincii, aspectele sociale şi politice au fost amplificate de
dorinţa românilor de a obţine emanciparea naţională. La mişcarea revoluţionară a participat elita burgheză,
ecleziastică şi intelectuală, alături de ţărănime.
În Transilvania s-a manifestat un conflict etnic între români si maghiari, determinat de programul naţional al
revoluţionarilor maghiari, care îşi propuneau restaurarea Ungariei medievale. De fapt, disensiunile între revoluţionarii
români şi cei maghiari s-au ivit încă de la început, ca urmare a abordării diametral opuse a problemei naţionale. În
timp ce românii solicitau „drepturi pentru naţiunea română”, maghiarii conduşi de Lajos Kossuth nu recunoşteau
decât drepturile şi libertăţile pentru conaţionalii lor. Ei au hotărât, în martie 1848, să nu recunoască individualităţile
naţionale din Ungaria, să impună folosirea exclusivă a limbii maghiare în stat şi să proclame uniunea Transilvaniei şi
a Comitatelor din Partium cu Ungaria.
Protestele românilor au luat forma celor trei Adunări Populare de la Blaj:
• 18 aprilie: adunarea care a testat atitudinea populaţiei faţă de programul politic naţional, pregătind totodată
adunarea din mai;
• 3-5 mai: Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (40.000 de participanţi), care a
proclamat independenţa naţiunii române şi a adoptat Petiţiunea Naţională , un program în 16 puncte redactat de
Simion Bărnuţiu. În Petiţiunea Naţională se cerea: independenţa naţiunii române, reprezentare proporţională în
toate instituţiile ţării, dreptul de a folosi limba română în legislaţie şi administraţie, independenţa Bisericii Ortodoxe
Române, înfiinţarea de şcoli româneşti în toate satele şi oraşele, precum şi a unei universităţi, desfiinţarea iobăgiei
6
fără răscumpărare şi împroprietărirea ţăranilor, asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, elaborarea unei noi
Constituţii a Transilvaniei şi respingerea ideii de „uniune” cu Ungaria. Adunarea propunea şi înfiinţarea unui organ
executiv, Comitetul Naţional de la Sibiu, condus de Andrei Şaguna, care să coordoneze acţiunea politică
românească. Mai multe petiţii au fost trimise Dietei din Cluj şi Curţii Imperiale din Viena. La 18 mai 1848, Dieta din
Cluj cu preponderenţă maghiară, a votat pentru unirea, de fapt, anexarea Transilvaniei la Ungaria, măsură
sancţionată de împărat la 29 mai 1848. Astfel se anula autonomia Principatului. Eşecul misiunilor româneşti şi
sancţionarea uniunii cu Ungaria de către împărat au determinat trecerea de la faza legalistă a revoluţiei la cea
armată. Datorită rezistenţei românilor, unificarea politică şi administrativă a Transilvaniei cu Ungaria a eşuat, iar
colaborarea dintre autorităţile maghiare şi cele austriece a încetat.
• 3-16 septembrie: a treia Adunare de la Blaj, care a hotărât: organizarea militară a provinciei pentru a apăra
suveranitatea teritoriilor româneşti (obiectiv naţional al revoluţiei române din Transilvania); înarmarea poporului;
formarea a 15 legiuni româneşti; preluarea cu forţă armată a administraţiei provinciei din mâinile maghiarilor şi
organizarea administrativă a 15 prefecturi sub conducerea Comitetului Naţional de la Sibiu. Între lunile octombrie
1848 şi iulie 1849 s-a declanşat un război civil între trupele austriece şi cele maghiare, ultimele conduse de generalul
polonez Iosif Bem. Românii s-au retras în Munţii Apuseni, sub conducerea lui Avram Iancu. Armata guvernului de la
Budapesta a reuşit să restabilească controlul maghiar în teritoriile deschise ale Transilvaniei. Totuşi, nici o armată
maghiară nu a putut să pătrundă în zona Munţilor Apuseni apărată de moţii conduşi de Avram Iancu.
Conflictele dintre maghiari şi austrieci au dus la o reconsiderare a poziţiei Vienei faţă de români, astfel încât,
prin Constituţia din 4 martie 1849, împăratul Franz Joseph recunoştea autonomia Transilvaniei. Între români şi
maghiari au început tratative mediate iniţial de deputatul român Ioan Dragoş şi continuate cu succes de Nicolae
Bălcescu. La 2 iulie 1849 se semna Proiectul de Pacificare de la Seghedin , care recunoştea unele drepturi ale
românilor, dar nu prevedea renunţarea la unirea Transilvaniei cu Ungaria. Soarta revoluţiei a fost decisă de contraofensiva
trupelor celor două Imperii, Austriac şi Ţarist: la 1/13 august 1849, la Şiria, lângă Arad, armata maghiară a capitulat în faţa
armatei ţariste, chemată în ajutor de Curtea vieneză. Împăratul a anulat promisiunile făcute românilor.
În Bucovina , românii au acţionat pentru păstrarea caracterului istoric al provinciei şi respectarea naţiunii
române. La 8/20 mai 1848, adunarea populară de la Cernăuţi condusă de E. Hurmuzaki, convocată din iniţiativa
Comitetului de Acţiune, a precizat obiectivele revoluţiei, cuprinse ulterior în Petiţia ţării , redactată în luna iulie :
separarea Bucovinei de Galiţia şi organizarea sa pe baze autonome; o Dietă care să cuprindă reprezentanţi ai tuturor
stărilor şi o conducere proprie în administraţie, justiţie şi politică; independenţa Episcopiei Bucovinei; alegerea
episcopului de un Congres local din clerici şi mireni; conservarea naţionalităţii române şi înfiinţarea de şcoli
naţionale; egalitatea în faţa legii; libertatea comerţului; desfiinţarea clăcii şi dijmei.
În Banat , provincie integrată Ungariei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea de eliberare naţională a
îmbrăcat tot forma unor adunări populare. În fruntea bănăţenilor s-a remarcat Eftimie Murgu, adept al unirii Banatului
cu Transilvania. La 15/27 iunie 1848, Adunarea de la Lugoj, prezidată de Eftimie Murgu, a adoptat Petiţia neamului
românesc din Ungaria şi Banat , prin care se cerea: respectarea naţionalităţii româneşti, oficializarea limbii
române, înarmarea poporului şi autonomia provinciei.
D. Semnificaţia revoluţiei de la 1848. Proiectul politic paşoptist a fost opera intelectualilor liberali care i-au
definit obiectivele şi au condus revoluţia. Nicolae Bălcescu, unul dintre autorii proiectului politic revoluţionar paşoptist,
a surprins constituirea şi maturizarea lui treptată. Obiectivele proiectului erau:
• autonomia şi independenţa (obiectiv naţional);
• unirea românilor într-un singur stat (obiectiv naţional);
• reforma agrară (obiectiv economico-social);
• drepturi şi libertăţi politice (obiectiv politic);
• modernizarea instituţiilor (obiectiv politic);
• o nouă organizare a puterilor în stat (obiectiv politic).
S-au formulat trei soluţii în vederea ameliorării statutului juridic extern al Principatelor: autonomia (Proclamaţia
de la Islaz), independenţa (Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei), constituirea unui Regat al României sub
garanţia europeană (propunere făcută de Ioan Maiorescu Parlamentului german de la Frankfurt pe Main).
Unirea românilor într-un singur stat nu a fost formulată în programele de la Iaşi, Islaz, Bucureşti şi Blaj din
motive strategice. A fost înscrisă în programul revoluţionarilor moldoveni de la Braşov (Prinţipiile noastre pentru
reformarea patriei) şi în programul de la Cernăuţi (Dorinţele partidei naţionale în Moldova) redactat de Mihail
Kogălniceanu. Deşi revoluţionarii munteni nu au înscris ideea unităţii naţionale în programe, C.A. Rosetti, în gazeta
Pruncul român, publica în iunie 1848 articolul „Către fraţii noştri din Moldova”, în care făcea un apel la unire. Aceeaşi
idee este susţinuta şi de gazeta Poporul suveran. În Transilvania, idealul naţional este exprimat pe Câmpia Libertăţii

7
de la Blaj în expresia „noi vrem să ne unim cu ţara”. Pentru a nu irita imperiile vecine, această idee nu a fost inclusă
în programele revoluţionare adoptate la Iaşi, Islaz sau Blaj.
Problema agrară a constituit principala problemă socială a revoluţiei, parte componentă a problemei
proprietăţii. Soluţiile propuse au fost diferite, de la o soluţie moderată în programul de la Iaşi (Petiţiunea
proclamaţiune), până la soluţia radicală în programul emigraţiei moldovene de la Braşov. În Ţara Românească s-a
constituit o Comisie a proprietăţii care avea în vedere reglementarea raporturilor dintre proprietari şi ţărani.
Programul politic paşoptist a fost pus în aplicare în timpul domniei lui Al.I. Cuza.

Anexe

Petiţiunea-proclamaţiune a boierilor şi notabililor moldoveni, Iaşi, 27 martie 1848


„1. Sfânta păzire a Regulamentului, în tot cuprinsul seu şi fără nici o răstălmăcire. [...]
3. Siguranţa personală, adecă nimeni să nu poată fi pedepsit decât pe temeiul legilor şi în urmarea unei hotărâri judecătoreşti.
4. Grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni [...].
8. Reforma şcoalelor pe o temelie largă şi naţională, spre răspândirea luminărilor în tot poporul.
30. Fiecare pământean să aibă dreptul de a adresa jalbă Obştescii Adunări.”

Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, Braşov, 12 mai 1848


„1. Desfiinţarea boerescului şi a orice alte dări ale lăcuitorilor săteni către proprietari.
3. Împroprietărirea lăcuitorilor săteni fără nici o răscumpărare din partea lor.
4. Nimicirea tuturor privilegiilor şi prin urmare: deopotriva purtare a sarcinilor statului de cătră tot poporul în deobşte, precum
şi deopotriva împărtăşanie a lui la toate driturile politice şi ţivile.
5. Întemeierea instituţiilor ţării pe prinţipiile de libertate, egalitate şi frăţietate, dezvoltate în toată întinderea lor.
6. Unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat neatârnat, românesc."

Proclamaţia de la Islaz, 9 iunie 1848


„Pe scurt, poporul român, recapitulând, decretă:
1. Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad şi neamestec al nici unei puteri din
afară în cele dinăuntru ale sale.
2. Egalitatea drepturilor politice [...].
4. Adunanţă generală compusă din reprezentanţi ai tuturor stărilor societăţii.
5. Domn responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate stările soţietăţii.
12. Emancipaţia mănăstirilor închinate.
13. Emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire [...].
22. Convocarea îndată a unei Adunanţe Generale Extraordinare Constituante alese [...] a face Constituţia ţării pe temeiul
acestor 21 articole decretate de poporul român.”

Petiţiunea naţională, Blaj, 4 mai 1848


„1. Naţiunea română rezimată pe principiul libertaţei, egalitaţei şi frăţiei pretinde independenţa sa naţională în respectul politic, ca
să figureze în numele său; ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi la Dieta ţării în proporţiune cu numerul său [...]
2. Naţiunea română pretinde, ca biserica română fără distincţiune de confesiune să fie şi să rămână liberă, independinte de
la oricare altă biserică [...].
3. Naţiunea română (...] cere fără întârziere desfiinţarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi [...].
6. Naţiunea română cere, ca conlocuitoriele naţiuni neci de cum să nu iee la dezbătere cauza uniunei cu Ungaria pănă când
naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv în camera legislativă [...].
7. Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi a tipări fără nici o censură. [...]
13. Naţiunea română pretende portarea comune a sarcinilor publice după starea şi averea fiecăruia şi ştergerea privilegielor.”

8
Documentul programatic Obiectiv naţional Obiectiv politic Obiectiv economico-social
1. Petiţiunea proclamaţiune a 8. Reforma şcoalelor pe o 3. Siguranţa personală, adecă 4. Grabnica îmbunătăţire a stării
boierilor şi notabililor temelie largă şi naţională, spre nimeni să nu poată fi pedepsit locuitorilor săteni.
moldoveni răspândirea luminărilor în tot decât pe temeiul legilor şi în
poporul urmarea unei hotărâri judecă-
toreşti.
30. Fiecare pământean să aibă
dreptul de a adresa jalbă
Obştescii Adunări.
2. Prinţipiile noastre pentru 6. Unirea Moldovei şi a Valahiei 5. Întemeierea instituţiilor ţării pe 1. Desfiinţarea boerescului şi a
reformarea patriei într-un singur stat neatârnat, prinţipiile de libertate, egalitate şi orice alte dări ale lăcuitorilor
românesc. frăţietate, dezvoltate în toată săteni către proprietari.
întinderea lor. 3. Împroprietărirea lăcuitorilor
săteni fără nici o răscumpărare
din partea lor.
4. Nimicirea tuturor privilegiilor şi
prin urmare: deopotriva purtare a
sarcinilor statului de cătră tot
poporul îndeobşte, precum şi
deopotriva împărtăşanie a lui la
toate driturile politice şi ţivile.
3. Proclamaţia de la Islaz 1. Independenţa sa 2. Egalitatea drepturilor politice. 13. Emancipaţia clăcaşilor ce se
administrativă şi legislativă pe 4. Adunanţă generală compusă fac proprietari prin despăgubire.
temeiul tractatelor lui Mircea şi din reprezentanţi ai tuturor
Vlad şi neamestec al nici unei stărilor societăţii.
puteri din afară în cele dinăuntru 5. Domn responsabil, ales pe
ale sale. cinci ani şi căutat în toate stările
12. Emancipaţia mănăstirilor soţietăţii.
închinate. 22. Convocarea îndată a unei
Adunanţe Generale Extraordinare
Constituante alese a face
Constituţia ţării pe temeiul acestor
21 articole decretate de poporul
român.
4. Petiţiunea Naţională 1. Naţiunea română rezimată pe 7. Naţiunea română cere 3. Naţiunea română (...] cere fără
principiul libertaţei, egalitaţei şi libertatea de a vorbi, de a scrie şi întârziere desfiinţarea iobăgiei
frăţiei pretinde independenţa sa a tipări fără nici o censură. fără nici o despăgubire din partea
naţională în respectul politic, ca 8. Naţiunea română cere ase- ţăranilor iobagi.
să figureze în numele său; curarea libertatei personale, 13. Naţiunea română pretende
1. [...] ca naţiunea română să-şi nemine să nu se potă prinde sub portarea comune a sarcinilor
aibă reprezentanţii săi la Dieta vreun pretestu politic. publice după starea şi averea
ţării în proporţiune cu numerul fiecăruia şi ştergerea privilegielor.
său.
2. Naţiunea română pretinde, ca
biserica română fără distincţiune
de confesiune să fie şi să
rămână liberă, independinte de
la oricare altă biserică.
6. Naţiunea română cere, ca
conlocuitoriele naţiuni neci de cum
să nu iee la dezbătere cauza
uniunei cu Ungaria pănă când
naţiunea română nu va fi naţiune
constituită şi organizată cu vot
deliberativ şi decisiv în camera
legislativă.
5. Petiţia neamului românesc Respectarea naţionalităţii
din Ungaria şi Banat româneşti; oficializarea limbii
române; înarmarea poporului;
autonomia provinciei şi
transformarea Banatului într-un
„căpitănat general”.
6. Petiţia ţării Separarea Bucovinei de Galiţia şi Dietă care să cuprindă Libertatea comerţului.
organizarea sa pe baze reprezentanţi ai tuturor stărilor. Desfiinţarea clăcii şi dijmei.
autonome; independenţa Egalitatea în faţa legii.
Episcopiei Bucovinei faţă de
Mitropolia Ortodoxă de la
Karlowitz; alegerea episcopului de
un Congres local din clerici şi
mireni; conservarea naţionalităţii
române şi înfiinţarea de şcoli
naţionale; conducere proprie în
administraţie, justiţie şi politică.
9
2. CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN

2.1. Unirea Principatelor Române.


În timpul Revoluţiei de la 1848-1849, ideea de unitate a fost formulată diferit de la o provincie la alta, în funcţie
de contextul intern şi extern. Ea a apărut cu claritate în gazetele Pruncul român şi Poporul Suveran de la Bucureşti,
în documentele redactate de revoluţionarii moldoveni refugiaţi la Braşov (mai 1848) sau Cernăuţi (august 1848),
precum şi în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 3-5 mai 1848, unde s-a strigat „Noi vrem să ne unim cu
ţara!”.
În 1849, după intervenţia militară otomană care a pus capăt evenimentelor revoluţionare din Ţara
Românească, Rusia şi Turcia semnează Convenţia de la Balta-Liman. Potrivit acesteia, regimul politic regulamentar
a fost reintrodus, dar a suferit câteva modificări, în sensul accentuării tutelei politice a puterilor suzerane ori
protectoare, dar şi al sporirii autorităţii domnului. Domnul nu mai era ales, ci numit de ţar şi de sultan; durata domniei
era fixată la şapte ani; Adunările erau dizolvate si înlocuite cu divanuri alcătuite exclusiv din mari boieri numiţi de
domn. Puterea suzerană şi cea protectoare controlau activitatea domnilor, dorind să suprime răspândirea ideilor
liberale şi naţionale şi să menţină stabilitatea politică.
Domnii numiţi în temeiul Convenţiei de la Balta-Liman, Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în
Ţara Românească, au domnit până în 1856. Adepţi ai unui reformism etatist de tip iluminist, ambii au avut merite
incontestabile în modernizarea societăţii şi a statelor româneşti, încurajând dezvoltarea economică şi învăţământul.
În Moldova, Grigore Alexandru Ghica a permis reîntoarcerea exilaţilor revoluţionari şi organizarea mişcării unioniste,
spre deosebire de omologul său muntean, care, fără a fi vădit antiunionist, a preferat să evite orice tip de agitaţie
politică. De asemenea, tot Grigore Al. Ghica a decretat emanciparea robilor ţigani (1856), a aprobat tipărirea
letopiseţelor Moldovei, a desfiinţat cenzura şi a decretat libertatea presei.
Pe plan internaţional, în 1853, în relaţiile dintre Rusia şi Poartă survine o nouă criză majoră. Izbucnirea
războiului Crimeii (1853-1856) între Rusia şi Turcia şi implicarea Angliei (1854), Franţei (1854) şi Sardiniei (1855) în
conflict de partea Porţii au afectat spaţiul românesc. Noua fază a problemei orientale a debutat cu ocuparea
Principatelor de către trupele ruseşti, iar după retragerea acestora, de către cele austriece şi turceşti. Domnitorii s-au
refugiat în Austria. Rusia a fost înfrântă şi a acceptat negocierile de pace de la Paris. Războiul a prilejuit cunoaşterea
problemei româneşti în cercurile diplomatice europene, ca urmare a propagandei desfăşurate de revoluţionarii
români aflaţi în exil după înfrângerea revoluţiei de la 1848. Existenţa în rândul românilor a unui puternic curent
unionist şi interferarea intereselor Marilor Puteri în sud-estul Europei au făcut ca problema unirii Principatelor să
devină o problemă europeană. Ea a fost discutată în cadrul Conferinţei de la Viena (martie 1855), precum şi a
Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capăt războiului Crimeii (1853 -1856).
Congresul de pace de la Paris (februarie – martie 1856). La Paris, cele şapte ţări participante au avut
atitudini diferite, în funcţie de propriile interese. Franţa sprijinea unirea, pentru că astfel împăratul Napoleon al III-lea,
prin ministrul său de externe, contele Walewski, spera să-şi refacă prestigiul european; Sardinia şi Prusia considerau că
prin unirea Principatelor Române îşi vor „deschide drum” pentru constituirea propriilor state naţionale – italian şi,
respectiv, german; Rusia, înfrântă în războiul Crimeii, „juca” după „muzica” Franţei; Anglia, s-a arătat favorabilă unirii,
apoi şi-a schimbat atitudinea; Austria şi Turcia erau împotrivă, deoarece nu doreau să-şi piardă influenţa în teritoriile
româneşti.
Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18 martie 1856) prevedeau înlocuirea protectoratului Rusiei
asupra Principatelor cu garanţia colectivă a marilor puteri, menţinerea suzeranităţii otomane, garantarea independenţei
administrative, revizuirea legilor fundamentale (Regulamentele Organice), integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe
din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a
propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigaţiei pe Dunăre, a comerţului şi a cultelor, neutralizarea Mării
Negre, dreptul la armată naţională ş.a. Marile Puteri pregăteau alegerea unor adunări consultative speciale – numite
Adunări ad-hoc – în fiecare Principat, care aveau misiunea de a face cunoscută unei comisii internaţionale părerea
românilor asupra unirii şi problemelor importante. Rezoluţiile acestor adunări urmau să fie prezentate conferinţei Marilor
Puteri, organizată la Paris, unde urmau să se ia deciziile finale, comunicate ulterior românilor sub forma unui decret
promulgat de sultan. Trupele militare străine trebuiau să fie retrase. Poarta numea în mod provizoriu caimacami,
locţiitori ai domnului, pentru a supraveghea şi a menţine stabilitatea în cele două ţări româneşti. Hotărârile marilor puteri
din 1856 au fost importante pentru români, deoarece urmăreau să împiedice expansiunea Imperiului Rus spre sud-estul
Europei.
Rolul Adunărilor Ad-hoc (septembrie-decembrie1857). Prevederile Tratatului de pace de la Paris nu
aveau drept rezultat realizarea imediată a unirii, dar înlocuirea protectoratului Rusiei crea condiţii dintre cele mai
favorabile înfăptuirii acesteia. Exista posibilitatea ca românii înşişi să hotărască asupra viitorului lor. Mişcarea
10
unionistă s-a intensificat pe plan intern după ce revoluţionarii exilaţi au putut să revină în ţară. În locul celor doi
domni, al căror mandat expirase în 1856, Poarta a numit caimacami care să conducă Principatele.
Alegerile pentru Adunările Ad-hoc au evidenţiat disputa dintre partizanii unirii („ partida naţională ”) şi forţele
ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei şi Turciei. În aceste alegeri clerul, marea proprietate şi orăşenii votau
direct, iar mica proprietate şi ţăranii indirect, prin delegaţi. Pentru prima oară în Ţările Române prevederile electorale
se întemeiau pe avere, nu pe originea socială, iar adunările care se constituiau în temeiul lor aveau un anume grad
de reprezentativitate. Falsificarea alegerilor din Moldova de către caimacamul Nicolae Vogoride (cu sprijinul Turciei),
a creat o stare de tensiune internă şi internaţională. Fruntaşii unionişti au adus la cunoştinţă Comisiei europene de la
Bucureşti falsificarea alegerilor în Moldova. În august 1857, prin întâlnirea de la Osborne dintre Napoleon al III-lea şi
regina Victoria, situaţia s-a dezamorsat, încheindu-se un compromis: Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri
în Moldova (în care forţele unioniste au obţinut victoria), iar Franţa a renunţat la principiul unirii depline sub un
principe străin. Adunările ad-hoc nu puteau lua hotărâri, ci doar făceau propuneri marilor puteri. Ambele adunări au
adoptat propuneri asemănătoare, între care unirea Principatelor într-un stat sub numele de România şi aducerea pe
tronul ţării a unui principe străin, dintr-o familie domnitoare europeană care să-şi crească moşteni torii în religia ţării,
respectarea autonomiei, neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului noului stat, adunare legislativă şi guvern consti-
tuţional reprezentative, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. S-au adus în discuţie şi alte probleme: rezolvarea
chestiunii agrare, organizarea internă etc. După exprimarea românilor, adunările s-au dizolvat, iar marile puteri au
luat act de ele prin Convenţia de la Paris, care a servit drept constituţie Principatelor până în 1864.
Convenţia de la Paris. În 1858 s-a întrunit Conferinţa Marilor Puteri la Paris, în cadrul căreia comisia de
anchetă prezenta raportul său asupra dorinţelor românilor şi, după dezbateri prelungite, se aproba la 7/19 august
Convenţia de la Paris , care oferea Principatelor o nouă organizare internă, înlocuind Regulamentele Organice .
Convenţia de la Paris menţinea suzeranitatea Porţii otomane, sub garanţia colectivă a celor şapte puteri semnatare
ale Tratatului de la Paris. Principatele Unite Moldova şi Valahia urmau să aibă fiecare câte un domnitor, ales pe viaţă
de Adunarea electivă din fiecare principat. Domnii reprezentau puterea executivă si nici un act al lor nu avea valoare
dacă nu era contrasemnat de ministrul de resort. Puterea legislativă se exercita colectiv de către domn, adunarea
legislativă a fiecărui principat şi Comisia Centrală de la Focşani. Adunările funcţionau ca un parlament unicameral,
care dezbătea şi adopta legile, fără a avea însă iniţiativă legislativă. Guvernele erau alcătuite din miniştri numiţi de
domnitori, responsabili în faţa acestora şi a Adunărilor elective. În afara instituţiilor separate existau şi trei instituţii
comune: Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie (cu sediul tot la Focşani) şi armata. Convenţia de la Paris prevedea principii de organizare şi modernizare a
viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi politice
pentru creştini, libertatea individuală, accesul liber la funcţiile publice, garantarea proprietăţii); de asemenea, se
sublinia necesitatea reglementării raporturilor dintre proprietari şi ţărani. Convenţia era completată de un act
electoral, care stabilea sistemul de alegeri pentru cele două adunări; alegătorii se împărţeau, în funcţie de venit (vot
cenzitar), în alegători direcţi şi alegători indirecţi (votau prin intermediul unor delegaţi). Acest act constituţional
adoptat la Paris nu împlinea, dar nici nu anula speranţa de unire a românilor.
Convenţia de la Paris avea atributele unei Constituţii, înlocuind Regulamentele Organice; a fost valabilă până
în anul 1864. Prin actul adoptat la Conferinţa de la Paris din 1858 s-au creat condiţiile realizării unităţii naţionale prin
însăşi voinţa românilor. Faptul că nu se specifica în Convenţie obligativitatea ca cei doi domni să fie diferiţi ca
persoană, oferea posibilitatea de a se face primul pas şi cel mai important spre unirea Principatelor. Prin abolirea
rangurilor şi privilegiilor boiereşti şi consacrarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, Convenţia de la Paris punea
capăt Vechiului Regim şi crea premisele instaurării regimului modern. Prevederile ei au constituit un pas hotărâtor pe
drumul realizării unirii Principatelor, exprimând susţinerea politică în primul rând a Franţei lui Napoleon al III-lea.
Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, Adunarea Electivă era dominată de
reprezentanţii Partidei Naţionale. Conservatorii îi aveau drept candidaţi pe fostul domnitor Mihail Sturdza şi pe fiul
acestuia, Grigore Sturdza. Forţele progresiste au reuşit să desemneze un singur candidat, pe colonelul Alexandru
Ioan Cuza. El a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, fiind acceptat şi de conservatori, datorită vederilor
sale moderate în comparaţie cu alţi posibili candidaţi. Alegerea lui Cuza semnifica triumful forţelor politice care militau
pentru modernizarea societăţii.
Unirea s-a înfăptuit însă prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Ţării
Româneşti. La Bucureşti, Adunarea Electivă era dominată de conservatori care doreau să aleagă pe unul din foştii
domnitori: Gheorghe Bibescu sau Barbu Ştirbei. Ideea alegerii aceluiaşi domnitor în ambele Principate prinsese,
însă, contur şi reprezentanţii Partidei Naţionale au făcut apel la populaţia capitalei pentru a-i determina pe
conservatori să accepte alegerea lui Cuza. Sub presiunea maselor , unioniştii reuşesc să contracareze majoritatea
conservatoare, Adunarea Electivă acceptând, după dezbateri furtunoase, propunerea de a-l desemna domn al Ţării
11
Româneşti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Cele două tabere au renunţat la candidaţii proprii, acceptând
candidatura lui Cuza, care în 24 ianuarie 1859 a fost ales domn în unanimitate şi în Ţara Românească. Acest act
politic a inaugurat politica faptului împlinit . Alegerea aceluiaşi domn în ambele Principate a produs uimirea Curţilor
europene, dar şi admiraţia cercurilor progresiste. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioadă
hotărâtoare pentru consolidarea unirii şi modernizarea statului. În prima parte a domniei s-a realizat unificarea
administrativă şi legislativă, s-a obţinut, din partea marilor puteri garante recunoaşterea unirii depline, iar în a doua
parte a domniei au fost înfăptuite reforme în conformitate cu cerinţele epocii moderne.
2.2. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
Consolidarea şi recunoaşterea internaţională unirii. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost
interpretată de marile puteri ca o încălcare a prevederilor Convenţiei de la Paris. Din acest motiv, după 24 ianuarie
1859, viaţa politică a Principatelor era deosebit de complexă. Uniunea personală nu era recunoscută de Marile
Puteri. La Iaşi şi la Bucureşti funcţionau două guverne şi două Adunări, iar organizarea administrativă era lipsită de
unitate. Principalele obiective ale noului domn erau recunoaşterea internaţională a dublei alegeri – pe plan extern, şi
realizarea uniunii politice şi administrative depline şi recunoaşterea ei, precum şi alcătuirea unui plan de reforme care
să modernizeze societatea românească – pe plan intern. Pe plan extern, prin Conferinţa organizată în martie 1859 la
Paris, Franţa, Anglia, Rusia şi Sardinia au recunoscut actul de la 24 ianuarie; Austria şi Turcia şi-au dat acordul în
septembrie 1859, dar numai pentru perioada domniei lui Cuza. Se consacra astfel uniunea personală a celor două
Principate, prima etapă spre realizarea deplină a unirii.
Pe plan intern, a fost iniţiat un amplu program de consolidare a unirii: în domeniul administrativ s-au unificat
serviciile de vamă; de asemenea, s-a centralizat administraţia telegrafului, s-au unificat armatele (reunite în tabăra de la
Floreşti) şi cursul monetar. Capitala a fost stabilită la Bucureşti, s-a adoptat noua stemă (vulturul şi zimbrul), s-a extins
administraţia românească şi în cele trei judeţe din sudul Basarabiei; pentru uniformizarea legislaţiei, Comisia Centrală
de la Focşani (care şi-a desfăşurat activitatea între ianuarie 1859 – ianuarie 1862) a elaborat un proiect de Constituţie şi
proiecte de lege agrară şi electorală. De asemenea, Cuza a promovat elemente ale burgheziei în aparatul de stat, a
numit funcţionari moldoveni în Ţara Românească şi invers şi s-a preocupat de uniformizarea armatei, creându-se primul
minister unic – cel de război (1860), condus de generalul Ioan Emanoil Florescu.
Pe plan extern, Cuza a iniţiat diverse acţiuni diplomatice: prin memorii adresate Marilor Puteri le solicita să fie
de acord cu constituirea la Bucureşti a guvernului şi a Adunării unice; în septembrie 1860 a efectuat o vizită la
Constantinopol, unde a fost primit ca un adevărat suveran etc. Ca urmare, puterile europene reunite în Conferinţa de
la Constantinopol (septembrie- noiembrie 1861), au recunoscut deplina unire politică a Principatelor. Firmanul emis
de sultan sublinia că unificarea deplină a instituţiilor era valabilă numai pe timpul domniei lui Cuza. În acest context
favorabil au urmat importante evenimente politice: la 11 decembrie 1861, Cuza a proclamat unirea şi naşterea
naţiunii române; la 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unic, în frunte cu Barbu Catargiu, iar peste două zile
şi-a deschis lucrările Adunarea legislativă a Principatelor Unite. La 24 ianuarie 1862, prima Adunare unică a
Principatelor Unite adopta numele de România pentru noul stat şi proclama Bucureştiul capitală ţării.
Marile reforme. Guvernul Barbu Catargiu (ianuarie – iunie 1862). Primul guvern unic al Principatelor, format
la 22 ianuarie 1862, a fost condus de Barbu Catargiu. Era un guvern conservator, care reflecta structura Adunării
unice. Comisia centrală de la Focşani a fost desfiinţată şi a fost creat un alt organism, Comitetul legislativ provizoriu.
În primăvara anului 1862 a fost elaborată o lege a presei. Principala problemă a societăţii româneşti din această
perioadă era, însă, problema agrară, iar soluţionarea acesteia era susţinută de toate forţele politice. Modalităţile de
rezolvare preconizate erau însă diferite. Conservatorii, care reprezentau interesele moşierimii, susţineau desfiinţarea
clăcii, dar nu erau de acord cu împroprietărirea ţăranilor, dorind să menţină intactă marea proprietate. Prin urmare,
guvernul punea în discuţia Adunării, în primăvara anului 1862, un proiect de lege rurală (întocmit încă din 1860 de
Comisia Centrală de la Focşani) care reflecta viziunea conservatorilor de rezolvare a problemei agrare, însă
Alexandru Ioan Cuza a refuzat să-l sancţioneze.
Guvernul Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 – octombrie 1863). Guvernarea cabinetului Barbu Catargiu s-a
încheiat o dată cu asasinarea, în condiţii neelucidate până astăzi, a primului-ministru (iunie 1862). S-a format imediat
un guvern al căii de mijloc condus de Nicolae Kretzulescu, lider al liberalilor moderaţi. De la bun început guvernul a
urgentat adoptarea măsurilor administrative având în vedere realizarea unirii depline: a unificat serviciile sanitare, a
constituit Consiliul superior al instrucţiunii publice şi Direcţia generală a arhivelor statului. Guvernul a luat primele
măsuri care vizau mănăstirile închinate, care aveau mari datorii către statul român. În 1860, Costache Negri,
reprezentantul român la Constantinopol, depunea primul memoriu în această chestiune. În noiembrie 1862, averile
mănăstirilor închinate au fost trecute în proprietatea statului, iar în ianuarie 1863 Adunarea a hotărât ca datoria lor să
intre în bugetul statului.

12
Guvernul Mihail Kogălniceanu (octombrie 1863 – ianuarie 1865). Considerat cel mai important guvern din
timpul domniei lui Cuza pentru activitatea sa reformatoare, acest cabinet a fost instalat la 11 octombrie 1863. În
noiembrie, la deschiderea lucrărilor Adunării, Cuza anunţa în mesajul său programul legislativ: reforma electorală şi
agrară, organizarea armatei, reforma instrucţiunii publice, secularizarea averilor mănăstireşti etc. În decembrie 1863
a fost adoptată legea secularizării averilor mănăstireşti, transferându-se astfel întinse supra feţe agricole în
proprietatea statului. Trecerea sub controlul statului a averilor mănăstireşti, inclusiv ale mănăstirilor închinate, a
întărit autonomia ţării. Legea secularizării averilor mânăstireşti a asigurat un fond funciar însemnat, care va fi folosit
apoi pentru aplicarea Legii agrare din 14 august 1864. Pe 13 februarie 1864 a fost adoptată Legea privind înfiinţarea
Consiliului de Stat, care era prezidat de domnitor şi elabora la cererea guvernului proiecte de legi.
În martie 1864 a început dezbaterea chestiunii rurale, care a accentuat confruntarea dintre guvern, sprijinit de
domnitor, şi Adunare, dominată de marii proprietari funciari. Punerea proiectului legii rurale (agrare ) în discuţia
Legislativului (proiect care propunea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu loturile pe care le aveau în
folosinţă) a determinat forţele conservatoare care dominau Adunarea să dea un vot de blam guvernului. Cuza a
preferat să menţină cabinetul şi să dizolve forul legislativ, dând astfel lovitura de stat din 2 mai 1864. Aceasta a
fost însoţită de o proclamaţie către armată şi de una către popor. De asemenea, a fost adoptat un nou act
constituţional – numit Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris , care extindea substanţial atribuţiile
domnitorului –, precum şi o nouă lege electorală. Potrivit Statutului dezvoltător , noua lege fundamentală care
înlocuia Convenţia de la Paris, domnitorul avea iniţiativa legilor elaborate de Consiliul de Stat şi, de asemenea, avea
drept de veto. S-a trecut la sistemul legislativ bicameral, prin crearea celui de-al doilea corp legiuitor, Corpul
Ponderator (Senatul), cu membri aleşi de Cuza. Regulamentul de funcţionare al acestuia era alcătuit de guvern, iar
preşedintele Adunării era numit de domn. Statutul dezvoltător a fost aprobat printr-un plebiscit, organizat la 10 mai
1864. În iunie 1864, marile puteri au recunoscut modificările aduse Convenţiei de la Paris, acordând Principatelor
dreptul de a schimba în viitor legile care priveau organizarea internă. Prin Statutul dezvoltător s e trecea la un
regim autoritar, în care atributele puterii executive erau sporite. Noua lege electorală, care împărţea corpul electoral
în două categorii, alegători primari şi direcţi, mărea numărul alegătorilor: votul rămânea cenzitar, dar censul era mai
mic în comparaţie cu dispoziţiile electorale ale Convenţiei de la Paris. Lovitura de stat a inaugurat o conducere
autoritară a domnitorului, criticată vehement de opoziţie. Ea a fost justificată de imposibilitatea adoptării reformelor în
condiţiile în care alegerile făcute în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris creau o majoritate
conservatoare în Cameră.
Elaborată de Consiliul de Stat şi îmbunătăţită de guvern, Legea rurală a fost promulgată de domnitor la 14
august 1864. Aceasta elibera ţăranii clăcaşi de sarcinile de tip feudal (claca) şi îi împro prietărea cu pământul pe care-
l foloseau, prin răscumpărare (despăgubire). Articolul 1 al legii oferea posibilitatea ţăranilor clăcaşi să devină proprie-
tari deplini pe locurile supuse posesiunii lor. Suprafaţa de pământ pe care o primeau era stabilită în funcţie de
numărul vitelor deţinute. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină, iar
pământul nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani. Ţăranii plăteau despăgubiri pentru clacă timp de 15
ani. Pământul acordat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa moşiei, fără a socoti pădurile. Existau însă
şi numeroase limite: întinderea mică a lotului, neîmproprietărirea unui număr destul de mare de ţărani etc. Totuşi, legea
a întărit proprietatea ţărănească şi a îmbunătăţit situaţia unei părţi importante a locuitorilor satelor.
O altă lege însemnată a fost cea a instrucţiunii publice, promulgată la 7 decembrie 1864, prin care învăţământul
devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, care era gratuit şi obligatoriu, secundar şi superior. Tot în domeniul
învăţământului este de remarcat înfiinţarea, în octombrie 1860, a Universităţii din Iaşi, cu patru facultăţi: drept, filozofie,
ştiinţe, teologie. La 4 iulie 1864 se înfiinţa şi Universitatea din Bucureşti, care avea secţii de drept, ştiinţe şi filosofie
(litere). În 1864 – 1865 au fost adoptate şi alte reforme care au contribuit la constituirea unui cadru nou de organizare a
societăţii: în administraţie (legea comunală, legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene); în justiţie (elaborarea Codului
penal - martie 1864, adoptarea noului Cod civil, în decembrie 1864); în domeniul organizării bisericeşti (legi care au
diminuat rolul Bisericii în treburile civile şi au sporit dominaţia statului în structura administrativă a acesteia); în comerţ
(elaborarea Codului comercial, înfiinţarea Camerei de Comerţ); adoptarea sistemului unic de măsuri şi unităţi
(septembrie 1864); în domeniul armatei – Legea organizării armatei (noiembrie 1864) ş.a. În ianuarie 1865, în urma
unor neînţelegeri cu domnitorul, Mihail Kogălniceanu a demisionat. Cabinetele care i-au urmat au continuat politica
reformatoare.
Politica externă. În această perioadă, Principatele au urmat în politica externă o direcţie proprie. Cuza a
concentrat în mâinile sale toate pârghiile externe, pentru a evita eventualele oscilaţii provocate de viaţa internă.
Domnitorul a susţinut mişcările de eliberare ale popoarelor din Europa Centrală şi Estică, emigraţia poloneză, pe cea
maghiară şi pe cea bulgară de pe teritoriul român. A organizat şi coordonat propaganda românească în străinătate şi a
susţinut dezvoltarea culturală a românilor din Imperiul Habsburgic, pentru care a alocat sume importante de la bugetul
13
statului. Pentru a afirma individualitatea politică a statului român, a înfiinţat agenţii diplomatice la Constantinopol, Paris
şi Belgrad, iar în 8 august 1862 a creat ministerul de externe, care avea ca scop coordonarea întregii politici externe.
Domnia lui Cuza a coincis, astfel, unei perioade de creştere a prestigiului ţării. Raporturile cu puterea suzerană şi
Puterile Garante se deosebeau esenţial de perioada anterioară. Pentru întărirea autonomiei ţării în relaţiile cu puterile
europene, a fost sporită capacitatea militară, s-a încercat emiterea unei monede şi a unei decoraţii naţionale, s-a
proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia de la Constantinopol (recunoscută, însă, mult mai
târziu) etc.
Monstruoasa coaliţie şi sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Măsurile legislative modernizatoare
adoptate de Alexandru Ioan Cuza au fost însoţite de anumite tendinţe autoritare, care i-au atras adversitatea
oamenilor politici de toate orientările. Astfel, la începutul anului 1863 s-a conturat o grupare eterogenă formată din
liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti şi conservatori, intrată în istorie sub numele de
„monstruoasa coaliţie ” care urmărea detronarea lui Cuza şi aducerea pe tronul ţării a unui principe străin. Liberalii
radicali, continuatori ai ideologiei de la 1848, dorind o transformare economică şi socială radicală, după modelul
Europei Occidentale, considerau măsurile luate de Cuza prea moderate. Conservatorii, în schimb, doreau păstrarea
tradiţiilor şi privilegiilor epocii premergătoare revoluţiei, puternic afectate de politica reformatoare a domnitorului, şi
insistau ca dezvoltarea să se facă lent şi fără schimbări radicale. Pentru ambele grupări, Cuza ducea o politică
necorespunzătoare; existau diferenţe ideologice şi, în plus, domnul hotărâse să conducă autoritar.
Deşi Cuza a reuşit să pună în aplicare ambiţiosul său program legislativ şi de organizare a unor instituţii
moderne, poziţia i-a fost subminată de activitatea „ monstruoasei coaliţii ”. Conservatorii l-au criticat pentru
reformele agrară şi electorală, iar liberalii radicali i-au reproşat că era prea moderat. Conştient de eşecurile domniei
autoritare, domnitorul s-a gândit la abdicare. Liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti au organizat
lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Cuza a semnat actele de abdicare şi a plecat în străinătate, unde a murit în
mai 1873. Locul domnitorului a fost luat de o locotenenţă domnească , compusă din Lascăr Catargiu, generalul
Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Domnia lui Al. I. Cuza a fost o etapă decisivă în modernizarea
statului român: a însemnat, în primul rând, punerea în aplicare a programului de la 1848. Politica reformatoare şi
întărirea statului român a reprezentat o premisă importantă în dobândirea independenţei. La abdicarea lui Cuza (11
februarie 1866), România modernă era, în esenţă, edificată.
2.3. Instaurarea dinastiei de Hohenzollern
Ideea aducerii prinţului străin nu era nouă, căci ea fusese formulată în memoriile boiereşti şi în Rezoluţiile
Adunărilor ad-hoc din 1857. Pentru România anului 1866, această idee avea multiple semnificaţii: era o soluţie pentru
consolidarea statului naţional (căci puterile europene recunoscuseră unirea doar pe timpul lui Cuza); se miza pe
asigurarea stabilităţii interne, înlăturându-se lupta pentru domnie; prezenţa pe tronul ţării a unui reprezentant dintr-o
mare familie domnitoare europeană putea să întărească prestigiul extern al ţării, reprezentând o garanţie pentru
consolidarea autonomiei şi pentru pregătirea terenului în vederea dobândirii independenţei de stat a României.
Înlăturarea lui Cuza a atras reacţia puterilor europene. În rândul acestora, întrunite în cadrul Conferinţei de la Paris din
martie 1866, se auzeau voci care cereau desfacerea unirii: Rusia şi Turcia foloseau prilejul pentru a cere separarea şi
ocupaţia militară. Apărea chiar propunerea ca românii să fie întrebaţi din nou asupra viitorului lor, ca în 1857, Poarta
insistând pentru organizarea unor noi alegeri sub supravegherea comisarilor otomani. Austria a acţionat şi ea deschis
pentru desfacerea unirii.
Pe plan intern, atât liberalii, cât şi conservatorii erau în majoritate în favoarea aducerii unui prinţ străin pe
tronul României, ca soluţie eficientă şi sigură pentru stabilitatea politică şi socială. Prin intermediul Franţei şi cu
acceptul Prusiei, s-a perfectat aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu regele Prusiei şi
văr după mamă cu Napoleon al III-lea. Acesta a fost proclamat domn al României în urma plebiscitului din aprilie
1866. La 25 aprilie 1866, Carol a acceptat propunerea şi a obţinut acordul tatălui său, al regelui Prusiei şi al cance -
larului prusac Otto von Bismarck pentru a pleca spre România. Deoarece unele puteri europene nu erau de acord cu
această soluţie şi cereau alegerea unui nou domn pământean, cercurile politice româneşti au mers pe varianta
„faptului împlinit”. Din cauza conflictului austro-prusac, prinţul a călătorit cu un paşaport fals până la Turnu Severin,
fiind însoţit de Ion C. Brătianu. În dimineaţa zilei de 10 mai (care va fi Ziua Naţională a României până în 1947),
Carol intra în Bucureşti, pe Podul Mogoşoaiei, îndreptându-se spre Mitropolie, unde a fost proclamat domn de către
Adunare, în faţa căreia a jurat să păzească legile României, drepturile şi integritatea sa. Marile Puteri, dezbinate de
interese contradictorii l-au acceptat în mod formal pe Carol. În urma unei vizite făcute la Istanbul, în octombrie 1866,
Poarta dădea firmanul de învestitură a lui Carol I, prin care renunţa implicit la „nota restrictivă” de recunoaştere a
unirii doar pe timpul lui Cuza şi accepta unirea deplină, indiferent de domnitor.
2.4. Constituţia din 1866

14
Adunarea Legislativă aleasă cu o lună înaintea venirii lui Carol s-a transformat în Adunare Constituantă,
luându-şi misiunea de a discuta şi apoi de a vota proiectul unei Constituţii. După dezbateri aprinse între conservatori
şi liberali, noua lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866, ea reprezentând prima Constituţie
internă românească (elaborată de reprezentanţii legitimi ai naţiunii). Inspirată după modelul belgian, Constituţia a fost
una dintre cele mai democratice din Europa secolului al XIX-lea. Adoptarea Constituţiei a reprezentat un pas înainte
pe drumul modernizării principalelor instituţii şi al racordării lor la mutaţiile europene petrecute în secolul al XIX-lea.
Această lege fundamentală se asemăna cu alte Constituţii liberale în vigoare în Europa occidentală. Ea ţinea cont de
condiţiile specifice ale României şi se referea la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea şi modernizarea
societăţii: teritoriul României, drepturile cetăţeneşti, Reprezentanţa Naţională (Parlamentul), puterile în stat,
prerogativele domnului şi ale miniştrilor ş.a. Exprimând dorinţa de independenţă, Constituţia proclama oficial numele
de România, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta şi cu Puterile garante, consfinţea că statul român era o
monarhie constituţională, iar ca sistem politic consacra parlamentarismul pluripartidist. Printre principiile aşezate la
baza Constituţiei se numărau: suveranitatea naţională; guvernarea reprezentativă şi responsabilă; principiul
democratic al separaţiei puterilor în stat; responsabilitatea ministerială; monarhia ereditară; drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti.
Puterea executivă era încredinţată domnului şi guvernului . Ca şef al puterii executive, domnitorul numea
şi revoca miniştrii, numea şi confirma în toate funcţiile publice, era comandantul armatei, conferea distincţii şi
decoraţii, bătea monedă, avea drept de amnistie politică, graţia, putea să declare război şi să încheie pace, încheia
convenţii cu alte state după ce obţinea acordul Parlamentului. Actele sale aveau „tărie” doar dacă erau
contrasemnate de un ministru. Domnitorul se bucura şi de largi prerogative legislative: convoca, amâna şi dizolva
Adunarea Deputaţilor şi Senatul, iniţia proiecte de lege (prin miniştrii săi), sancţiona şi promulga legile, avea drept de
veto absolut, putându-se opune punerii în aplicare a unor legi votate de Parlament. Puterea legislativă aparţinea
Parlamentului (bicameral) care avea o serie de atribuţii: dezbătea şi adopta bugetul (numai Adunarea Deputaţilor),
vota, modifica sau abroga legile, avea drept de interpelare a guvernului ş.a. Puterea judecătorească se exercita
prin Curţi de judecată şi Tribunale. Hotărârile şi sentinţele acestora se pronunţau în numele legii şi se executau în
numele domnului. Cea mai înaltă instanţă era Curtea de Casaţie.
Constituţia consfinţea importante drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea conştiinţei, a presei şi a întrunirilor,
libertatea învăţământului, egalitatea în faţa legilor (art.10), libertatea exercitării drepturilor politice (numai de către
creştini), libertatea individuală, dreptul la azil politic, protejarea refugiaţilor din motive politice ş.a. De asemenea, se
acorda dreptul de întrunire şi asociere, această prevedere stând la baza organizării partidelor politice.
Proprietatea, de orice natură, era proclamată sacră şi inviolabilă (art.19). Articolul 7 prevedea că „ însuşirea de
român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile... ”, iar cetăţenia română
poate fi dobândită doar de „străinii de rituri creştine”. Articolul 31 consacră suveranitatea poporului. Împreună,
articolele 32, 33 şi 35 consfinţesc separaţia puterilor. În plus, prin articolul 35 se consacră monarhia constituţională
ca formă de organizare statală, în timp ce articolul 82 consfinţeşte caracterul ereditar al monarhiei.
Principiile liberale specifice acestei legi fundamentale nu se regăseau în legea electorală cenzitară care
completa Constituţia. Astfel, normele cenzitare promovau interesele marilor proprietari funciari şi ale marii burghezii,
electoratul fiind împărţit pe colegii (două pentru Senat şi patru pentru Camera Deputaţilor) în funcţie de avere.
Primele trei colegii îi delegau direct pe deputaţi ( vot direct ), în vreme ce colegiul al lV-lea alegea prin delegaţi ( vot
indirect ). Pentru Senat existau două colegii în care îşi exprimau opţiunea proprietarii funciari şi de imobile. Vârsta
minimă a alegătorilor era fixată la 21 de ani. Sistemul electoral cenzitar, aproape general în acel moment în Europa,
care împărţea corpul de alegători in colegii, în funcţie de venituri, oglindea marile dife renţe sociale din sânul societăţii
româneşti: pe de-o parte, boierimea care şi-a perpetuat predominanţa politică şi după 1866, pe de altă parte,
ţărănimea - stratificată - care constituia majoritatea populaţiei. Între aceste clase sociale exista o burghezie care va
câştiga în importanţă din ce în ce mai mult. Cele două mari partide ale epocii moderne - Partidul Naţional-Liberal şi
Partidul Conservator - s-au cristalizat tocmai în urma aplicării Constituţiei din 1866. În ansamblu, Constituţia din 1866
poate fi considerată un compromis între liberali şi conservatori: pentru ca aceştia din urmă să accepte adoptarea
unei constituţii liberale, liberalii au acceptat introducerea unui sistem electoral nedemocratic, bazat pe votul cenzitar.
Constituţia din 1866 a avut însă şi alte limite, ea permiţând introducerea şi perpetuarea unor practici nedemocratice:
guvernul nu era o creaţie a Parlamentului. Acest fapt este demonstrat de procedura de schimbare a guvernelor. Procesul
începea cu demisia guvernului în funcţie şi cu numirea de către domnitor a unui nou prim-ministru, după care era dizolvat
Parlamentul şi se stabileau noi alegeri. Noul guvern folosea toate mijloacele disponibile pentru a-şi asigura o majoritate în
Parlament şi, până după Primul Război Mondial, nu a fost niciodată dezamăgit.
Deşi nu o consacra efectiv, Constituţia din 1866 a fost percepută pe plan extern ca o puternică mani festare a
independenţei. Ea prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie
15
recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea fundamentală a României nu amintea nimic de
suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene. De asemenea, promulgarea Constituţiei de
către domn fără a mai aştepta acordul puterilor europene, era şi ea o dovadă a aspiraţiei românilor către
independenţă. Constituţia din 1866 a fost suferit mai multe modificări: în 1879 a fost modificat articolul 7, în sensul
acordării de drepturi civile şi politice (cetăţenie) indiferent de religie; în 1884, când se reduce numărul de colegii
electorale de la patru la trei; în 1917, când sunt modificate regimul proprietăţii şi sistemul electoral, pentru a permite
introducerea reformei agrare şi a reformei electorale. Această lege fundamentală, rămasă în vigoare până în 1923, a
contribuit la consolidarea şi modernizarea statului român.
CONSTITUŢIA DIN 1866
Art. l. Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România.
Art. 2. Teritoriul României este inalienabil.
Art. 7. Însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile
civile. Numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea.
Art.10. Nu există în Stat nici o deosebire de clasă. Toţi românii sunt egali înaintea legilor şi datori a contribui
fără deosebire la dările şi sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili în funcţiunile publice, civile şi militare.
Art. 19. Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra Statului, sunt sacre şi neviolabile.
Art. 31. Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu se poate exercita decât numai prin delegaţiune şi
după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă.
Art. 32. [...] Orice lege cere înnoirea a câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare. Nici o lege nu poate fi supusă
sancţiuni domnului, decât după ce va fi discutată şi votată liber de majoritatea ambelor Adunări.
Art. 33. Iniţiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative.
Art. 35. Puterea executivă este încredinţată domnului, care o exercită în mod regulat prin Constituţiune.
Art. 82. Puterile constituţionale ale domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a măriei
sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu
exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor.
2.5. Cucerirea independenţei de stat .
Contextul intern şi internaţional. După 1772, elita politică solicitase în memoriile adresate marilor puteri,
statutul de independenţă pentru Principatele române. Diferite proiecte şi planuri din preajma anului 1848 ale
revoluţionarilor munteni şi moldoveni, aflaţi în legătură cu activitatea revoluţionarilor polonezi, aveau ca obiectiv
dobândirea independenţei. Adversarul comun era Rusia care, prin „articolul adiţional” la Regulamentele Organice,
urmărea să-şi sporească controlul asupra Principatelor. Românii considerau că o înţelegere cu sultanul, pe cale
paşnică, s-ar fi putut realiza, iar principala piedică în calea reformelor interne o constituia ţarul. Aceeaşi ostilitate era
manifestată şi faţă de habsburgi, fapt care a permis, în timpul domniei lui Al. I. Cuza, o apropiere de revoluţionarii
maghiari. Interesante sunt planurile federaliste care înfloreau la jumătatea secolului al XIX-lea. Nicolae Bălcescu a
susţinut şi el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), reţinând atenţia cel ce viza fondarea Statelor Unite ale
Dunării care ar fi grupat pe români, maghiari şi „iugoslavi”. Ion H. Rădulescu dorea o “republică universală a Europei
“. Mai realiste au fost planurile de înţelegere balcanică. Astfel, în 1863, Cuza a stabilit relaţii diplomatice cu Serbia
peste capul Porţii, relaţii continuate după venirea lui Carol I la tronul ţării, prin semnarea unui tratat în 1868. Cei doi
monarhi au susţinut mişcarea revoluţionarilor bulgari, iar în 1866 şi 1869, oamenii politici români se consultau cu
emisarii guvernului grec în vederea stabilirii unei acţiuni comune antiotomane.
Redeschiderea „crizei orientale” în 1875, prin răscoalele antiotomane din Bosnia şi Herţegovina, a oferit
ocazia unei acţiuni politice şi militare pentru dobândirea independenţei. Carol I ridicase această problemă în faţa
Consiliului de Miniştri încă din 1873. Clasa politică susţinea ideea, dar existau deosebiri de vederi asupra căilor şi
metodelor prin care se putea realiza. Cei mai mulţi liberali (între care I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu) erau pentru o
apropiere de Rusia în vederea unei acţiuni antiotomane deschise. Schimbarea de atitudine faţă de aceasta era
legată de eşecul rus în războiul Crimeii şi de ostilitatea faţă de Imperiul habsburgic, devenit Austro-Ungaria în 1867,
cu toate consecinţele care decurgeau de aici pentru românii din imperiu.
Conservatorii se opuneau, socotind că regimul garanţiei colective din 1856 era singurul obstacol în calea
expansiunii ruse. Formaţi la şcolile din Germania, ei vedeau în panslavism cea mai serioasă ameninţare. Pentru
conservatori, singura cale de obţinere a independenţei era pe cale diplomatică, colaborând cu Austro-Ungaria şi
Germania. Noul guvern liberal condus de I.C. Brătianu (1876) cu M. Kogălniceanu la externe, spera să obţină
independenţa pe cale paşnică. Criza s-a agravat în 1876. Serbia şi Muntenegru au declarat război Turciei, iar bulgarii
au declanşat mişcarea de eliberare, parte din detaşamentele lor înarmate fiind pregătite chiar pe teritoriul românesc.
Printr-un memoriu guvernul român solicita, în iulie 1876, Porţii şi Puterilor garante recunoaşterea individualităţii
statului român şi a numelui de România, dar acesta era primit cu ostilitate. În august primul-ministru a avut o
16
întrevedere cu împăratul Franz Joseph I la Sibiu, încheiată fără rezultate deosebite. Nici apropierea de Rusia din
septembrie/octombrie 1876, când o delegaţie condusă de I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu propusese la Livadia, în
Crimeea, ţarului Alexandru al II-lea şi cancelarului Gorceakov un tratat antiotoman, nu avusese mai mult succes. În
decembrie 1876, Dimitrie Brătianu iniţia un demers diplomatic la Constantinopol, cerând „garanţii speciale pentru
neutralitatea veşnică a teritoriului românesc”. Tratativele româno-otomane eşuau însă, ca urmare a adoptării
Constituţiei lui Midhat-paşa prin care statul român era declarat „provincie privilegiată” a imperiului. În aceste condiţii,
calea obţinerii independenţei prin luptă devenea tot mai evidentă.
Austro-Ungaria şi Rusia se înţelegeau prin convenţia de la Budapesta, semnată la 3 ianuarie 1877, cu privire
la schimbările teritoriale pe care ar fi trebuit să le aducă un eventual război ruso- turc (Rusia ar fi anexat sudul
Basarabiei, revenind la gurile Dunării, iar Austro-Ungaria s-ar fi mulţumit cu Bosnia şi Herţegovina).
La 4/16 aprilie 1877, guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu a încheiat Convenţia româno- rusă. Convenţia
a fost semnată de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul Rusiei în România, şi de Kogălniceanu, ministrul nostru de
externe şi stabilea trecerea armatelor ruse pe teritoriul românesc în regimul rezervat armatelor prietene, chel tuielile
fiind suportate de guvernul rus. Actul fixa într-o anexă drumul pe etape spre Dunăre, care ocolea Bucureştiul, şi
numea comisarii pentru raporturile cu instituţiile româneşti. Rusia se angaja să respecte statutul ţării şi „să menţină şi
să apere integritatea actuală a României”. Încheierea Convenţiei evidenţiază o schimbare a atitudinii Rusiei faţă de
statul român în comparaţie cu alte faze ale Crizei Orientale din secolul al XIX-lea.
Convenţia din 4/16 aprilie 1877 reprezenta un eveniment important pe calea afirmării de sine stătătoare a
statului român. Imediat, decretul de mobilizare a chemat sub arme 100.000 de persoane, din care 58.000 formau
armata operativă. Deşi statul făcuse eforturi financiare deosebite pentru a asigura o dotare corespunzătoare, armata
era slab înarmată şi echipată. Armata română intra în acţiune preluând apărarea Dunării pe linia Turnu Severin-
Călăraşi. La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război otomanilor şi armatele sale au început traversarea României.
Luând act de noua realitate, otomanii au bombardat localităţile Bechet, Islaz, Corabia, Calafat, Giurgiu; românii au
ripostat bombardând Vidinul şi Turtucaia. Adunarea (29 aprilie) şi Senatul (30 aprilie) au votat moţiuni prin care
declarau starea de război cu Imperiul Otoman, dar nu şi independenţa. În 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae
Fleva, privind situaţia României, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, răspundea printr-un discurs în care
declara că statul român era hotărât să rupă orice legătură cu Imperiul Otoman („Suntem independenţi; suntem
naţiune de sine stătătoare!”). În aceeaşi zi, Camera Deputaţilor a votat o moţiune prin care se lua act de ruperea
relaţiilor cu Poarta şi de independenţa absolută a României. A doua zi, Senatul vota aceeaşi moţiune. Proclamarea
independenţei semnifica atât înlăturarea suzeranităţii otomane cât şi a garanţiei colective a marilor puteri.
Independenţa, salutată cu entuziasm de populaţie, a fost receptată de Marile Puteri în mod diferit, în funcţie de
propriile interese: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt împlinit, dar nu şi de jure; Italia şi-a arătat simpatia; Franţa,
Germania şi Austro-Ungaria au rămas în expectativă; Marea Britanie a privit-o cu ostilitate, iar Poarta a ripostat prin
război.
Participarea României la războiul pentru independenţă (1877 - 1878) . La începutul războiului, Rusia a
refuzat cooperarea cu armata română, deoarece nu dorea să-şi creeze „obligaţii” faţă de o ţară de la care urmărea să
răpească cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail). Cu toate acestea, trupele române au sprijinit
trecerea trupelor ţariste în sudul Dunării la jumătatea lui iunie 1877. După ce au traversat Dunărea, ruşii au înaintat cu
repeziciune pe trei direcţii, ajungând peste o lună dincolo de Balcani. În luptele de la Dunăre, ei au fost sprijiniţi de armata
română prin diverse forme: bombardarea flotilei turceşti; bombardamente asupra poziţiilor inamice de pe malul drept al
Dunării etc.
Cheia victoriei în Balcani era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificaţii cu o poziţie strategică însemnată,
apărat de o garnizoană formară din 50.000 soldaţi, condusă de generalul Osman-paşa; de aici otomanii puteau
surprinde şi înconjura coloana principală rusă ce se îndrepta spre pasul Şipka şi Balcani. Ignorând forţa armatei
otomane, armata rusă a declanşat, în iulie, un atac total nepregătit şi cu un efectiv militar mic. Înaintarea în Balcani,
condusă de arhiducele Nicolae, s-a oprit la Plevna, unde primele două atacuri ruseşti au fost sângeros respinse.
Situaţia critică din Balcani l-a determinat pe arhiducele (marele duce) Nicolae, comandantul frontului rusesc din
Balcani, să adreseze principelui Carol cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, prin care solicita cooperarea armatei
române, neacceptată până atunci de partea rusă.” Insistenţele româneşti privind încheierea unei convenţii care să
reglementeze participarea armatei române n-au dat rezultate. Deşi nu exista o convenţie militară între cele două ţări,
după noi apeluri ale comandamentului rus, armata română a trecut în sudul Dunării (Divizia 4 şi o parte din Divizia 3).
Deşi România insista în continuare să se încheie o convenţie militară de colaborare care să precizeze individualitatea
armatei române, în cursul tratativelor dintre ţar, arhiduce şi principele României, din august 1877, s-a acceptat doar
constituirea unui front românesc la Plevna, fiind respinsă convenţia scrisă. Frontul de la Plevna a fost pus sub comanda lui
Carol I.
17
La 30 august 1877, forţele româno-ruse puse sub comanda principelui Carol au executat un al treilea atac
general asupra Plevnei. Singura victorie - cucerirea redutei Griviţa I - a fost scump plătită, căci au murit aproape
1.000 de ostaşi români, între care maiorul George Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu. Acest bilanţ trist, întărea
opinia principelui Carol, exprimată înainte de atac, că cetatea trebuia asediată. Lupte crâncene s-au desfăşurat în
septembrie-octombrie pentru izolarea completă a Plevnei şi împiedicarea aprovizionării garnizoanei otomane. Pentru
a întări blocada, forţele române au cucerit reduta Rahova la 9 noiembrie 1877. Supusă unui permanent
bombardament Plevna era, la începutul lunii noiembrie, complet izolată şi cu proviziile aproape epuizate. În ziua de
28 noiembrie 1877 a avut loc încercarea lui Osman-Paşa de a sparge încercuirea la Plevna, care s-a încheiat cu un
eşec. În aceeaşi zi, după aproape trei luni, Plevna a capitulat, iar comandantul ei s-a predat ofiţerilor români.
Căderea Plevnei a avut o influenţă hotărâtoare asupra desfăşurării ulterioare a războiului. În timp ce armata rusă a
continuat ofensiva pe direcţia Sofia - Adrianopol, trupelor române le-a revenit misiunea de a cuceri cetăţile turceşti
din vestul Bulgariei, printre care Vidin şi Belogradcik. Înfrânţi pe toate fronturile, otomanii au capitulat în ianuarie
1878, semnând armistiţiul şi apoi tratatul de pace de la San Stefano (februarie 1878).
Recunoaşterea internaţională a independenţei. În ultima parte a războiului, Rusia a arătat o atitudine
neprietenoasă, comunicând autorităţilor române că doreşte să obţină cele trei judeţe din sudul Basarabiei; acest fapt
a atras, în ianuarie 1878, protestul Parlamentului României. În perioada tratativelor de pace de la San Stefano,
relaţiile româno-ruse s-au înrăutăţit şi mai mult, urmare a neadmiterii reprezentantului român la negocieri şi mai ales
a hotărârii Rusiei de a ocupa din nou sudul Basarabiei. Delegatul României la tratative, colonelul Eraclie Arion, a fost
împuternicit să susţină recunoaşterea independenţei şi retrocedarea gurilor Dunării până la braţul Sf. Gheorghe.
Rusia a hotărât însă reanexarea judeţelor din sudul Basarabiei, declarând deschis că-şi rezervă dreptul de a le
schimba cu Dobrogea. În ţară dezbaterile parlamentare au respins însă soluţia rusă, susţinând menţinerea integrităţii
teritoriale.
Tratatul de pace semnat la San Stefano (lângă Istanbul), la 19 februarie martie 1878, fără acceptarea
României la dezbateri, prevedea: independenţa Serbiei, României şi Muntenegrului, autonomia Bosniei şi
Herţegovinei, organizarea Marelui Principat al Bulgariei (în care staţionau trupe ruse), care se întindea de la Dunăre
la Marea Mediterană şi avea statut de autonomie; strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau deschise circulaţiei tuturor
navelor; Rusia „oferea” Dobrogea în schimbul anexării sudului Basarabiei. Toate acestea prevederi oglindeau politica
de forţă a Rusiei, fapt ce a nemulţumit statul român.
Relaţiile româno-ruse au devenit deosebit de încordate. În aprilie 1878, erau aduse din Balcani în România
trupe şi începea aplicarea planului de ocupare militară. Trupele ruse au ocupat oraşul Giurgiu şi au ajuns în
apropierea capitalei. În aceste condiţii, domnitorul Carol I a ordonat regruparea armatei în nordul Olteniei şi
Munteniei pregătindu-se pentru rezistenţă în cazul unei agresiuni militare din partea Rusiei.
Tratatul de la San-Stefano nemulţumea şi mari puteri ca Anglia, îngrijorată de poziţia câştigată de Rusia în
Balcani, şi Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia şi Herţegovina. Germania a preluat misiunea de reconciliere şi a
organizat noi tratative de pace. Între timp, Rusia a declarat că nu este în nici un fel angajată faţă de România,
Convenţia din 1877 referindu-se doar la raporturile româno-otomane, nu şi la cele ruso-române.
Ca urmare, în vara anului 1878 au avut loc noi tratative de pace, finalizate în cadrul Congresului de pace de
la Berlin , la care au participat cele şapte state semnatare ale tratatului din 1856. Nici de data aceasta, România nu
a fost invitată; după lungi insistenţe, primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu au
fost primiţi într-o şedinţă unde au prezentat un memoriu prin care solicitau recunoaşterea independenţei şi a
integrităţii naţionale, garantarea neutralităţii ţării, acordarea unor despăgubiri de război, precum şi interzicerea trecerii
trupelor ruse pe teritoriul României. Reflectând lupta de interese dintre Marile Puteri, Tratatul de pace de la Berlin
(1/13 iulie 1878) prevedea: principatul Bulgariei era micşorat şi se înfiinţa în sudul său provincia autonomă Rumelia,
Bosnia şi Herţegovina intrau sub administraţia Austro-Ungariei, insula Cipru revenea Angliei, Serbia şi Muntenegru
deveneau independente. În privinţa României, independenţa îi era recunoscută în anumite condiţii: modificarea
articolului 7 din Constituţie în sensul acordării cetăţeniei române pentru locuitorii de altă religie decât cea creştină,
răscumpărarea de către guvernul român a acţiunilor fostei Societăţii care construise drumurile de fier din România
(societatea Strousberg cu capital german creată în 1872). Statul român primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula
Şerpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, luat de Rusia. Ingerinţele şi ameninţările Rusiei au determinat o tensionare a
relaţiilor româno-ruse. Dincolo de anumite prevederi dezavantajoase, rămânea faptul esenţial şi anume
recunoaşterea internaţională a independenţei de stat a României. Prin tratatul final semnat la 1 iulie, indepen denţa
era recunoscută imediat de Rusia, Imperiul Otoman, Serbia, Austro-Ungaria şi abia în 1880 de către Franţa, Anglia şi
Germania.
Independenţa a avut urmări dintre cele mai importante pentru statul român. A creat condiţii pentru întărirea
regimului politic şi accelerarea progresului economic şi social. Reintegrarea Dobrogei dădea o nouă perspectivă
18
legăturilor economice cu lumea. După cucerirea independenţei, România devenea stat cu drepturi depline în relaţiile
internaţionale. Suveranitatea naţională a îngăduit afirmarea unei politici externe proprii, a permis instituirea unui
sistem protecţionist necesar dezvoltării economice, a creat condiţii pentru consolidarea sistemului politico-
instituţional. Obţinerea şi recunoaşterea independenţei a avut drept principală consecinţă proclamarea principelui
Carol ca rege, la 14 martie 1881. România a devenit astfel regat, ridicându-şi în mod substanţial statutul şi poziţia
internaţională.
3. PRINCIPALELE INSTITUŢII ALE STATULUI ROMÂN MODERN ŞI PARTIDELE POLITICE

În epoca modernă, progresul înregistrat de societatea românească s-a reflectat în modul de organizare şi
funcţionare a unor instituţii fundamentale: domnia (monarhia), Adunarea obştească (Parlamentul), guvernul, justiţia,
biserica, armata. Sistemul politic al României moderne a avut la bază Constituţia din 1866, care a creat fundamentul
democratic al vieţii politice. România a intrat în rândul monarhiilor constituţionale, în cadrul cărora suveranul era doar
arbitru şi factor de echilibru. Rolul principal îl aveau partidele politice, care din 1895 au venit la putere prin
mecanismul alternanţei la guvernare. Parlamentul, ales prin vot cenzitar, a fost spaţiul consacrat al disputelor pe
seama legilor propuse de partidele politice.
3.1. Monarhia . Rolul monarhiei în istoria României moderne a fost fundamental. Această instituţie centrală a
avut un rol important în anii 1859–1918, contribuind la procesul de afirmare şi de modernizare a statului român.
Atribuţiile domnului, specifice perioadei medievale, au fost modificate printr-o serie de acte fundamentale:
Regulamentul Organic (1831-1832), Convenţia de la Paris (1858), Constituţia din 1866. În timpul lui Cuza, atribuţiile
domniei au crescut, trecându-se la un regim autoritar
Monarhia a fost cea mai importantă dintre instituţiile statului din această perioadă, instituţie a cărei funcţionare
a fost reglementată prin Constituţie. Actul fundamental din 1866 avea la bază principiul conform căruia suveranul
„domneşte, dar nu guvernează”. Prin Constituţia din 1866, era consacrată, ca formă de guvernământ a statului
român, monarhia constituţională. Modelul îl constituiau monarhiile parlamentare din Occident (Belgia, Marea Britanie
ş.a.), şi nu imperiile conservatoare cu care se învecina România. Instituţia monarhică a avut un rol major în
accelerarea procesului de modernizare - occidentalizare a societăţii româneşti. Conform Constituţiei din 1866,
domnul (din 1881, regele) exercita împreună cu Parlamentul („reprezentaţiunea naţională”) puterea legislativă şi,
împreună cu guvernul, pe cea executivă. Între prerogativele sale se numărau: sancţionarea şi promulgarea legilor,
dreptul de amnistie, dreptul de a bate monedă, reprezentarea statului român în politica externă. EI era şeful armatei,
avea iniţiativa legilor şi dreptul de veto absolut, putându-se opune punerii în aplicare a unor legi votate de Parlament.
În schimb, actele domnitorului nu aveau autoritate, dacă nu erau contrasemnate de un ministru, care purta astfel
responsabilitatea lor (Constituţia din 1866 – articolul 92). Domnul îl numea pe primul-ministru, care, la rândul său,
forma guvernul şi organiza noile alegeri (spre deosebire de sistemul democratic clasic, în care guver nele rezultă din
alegeri). Această stare de lucruri era cauzată de situaţia concretă a societăţii româneşti, în care cei mai mulţi dintre
locuitorii de la sate nu erau ştiutori de carte şi nu aveau drept de vot (îl vor primi după primul război mondial).
Atribuţiile domnitorului erau pe viaţă şi ereditare.
Simbolul monarhiei constituţionale româneşti a fost Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin aducerea unui
principe străin se împlinea o dorinţă mai veche a clasei politice, al cărei scop era de a stinge rivalităţile dintre marile
familii boiereşti şi de a ridica prestigiul internaţional al statului român. Desigur, descendenţa sa dintr-o presti gioasă
dinastie germană a contat mult în dezvoltarea legăturilor politice, economice şi militare dintre regatul român şi cea
mai însemnată putere europeană din acea vreme, Germania wilhelmiană.
De-a lungul întregii sale domnii de 48 de ani - cea mai lungă din istoria românilor (1866 - 1914) – Carol a jucat un
rol important în evoluţia statului român, fiind figura politică centrală. Devenit principe al României în 1866, Carol,
disciplinat şi perseverent, descinzând dintr-o prestigioasă dinastie germană, şi-a împlinit menirea de monarh
constituţional. Carol I s-a ataşat de ţara al cărei domnitor (rege) a devenit, apărându-i interesele. Primii ani de domnie
au însemnat o perioadă de adaptare din care n-au lipsit dificultăţile determinate de diverşi factori: disputele dintre
conservatori şi liberali-radicali, simpatia francofilă a opiniei publice, evidentă în timpul războiului franco-prusac din 1870-
1871. După anii 1870-1871, când au loc manifestări antidinastice, Carol a căutat să impună o domnie autoritară cu
acordul Puterilor garante şi al conservatorilor. Dificultăţile de la începutul domniei au fost treptat depăşite, urmând,
îndeosebi după cucerirea independenţei de stat, etapa de consolidare a dinastiei: la 9 septembrie 1878 Carol şi-a luat
titlul de Alteţă Regală , în martie 1881 a fost proclamat Regatul , iar pe 10 mai 1881, Carol I a fost încoronat (coroana
folosită fiind confecţionată din oţelul tunurilor capturate la Plevna); pe 18 mai 1881 s-a încheiat „pactul de familie”, prin
care era reglementată succesiunea la tron, moştenitor fiind proclamat prinţul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen,
nepotul de frate al lui Carol I.; în 1884 s-a legiferat crearea Domeniilor Coroanei, ale căror venituri completau lista civilă
a regelui.
19
Personalitate echilibrată şi cu o educaţie deosebită, integru din punct de vedere moral, disciplinat şi riguros,
regele Carol a reuşit să modereze disputele politice dintre liberali şi conservatori, a protejat sistemul bipartit, a
încurajat modernizarea statului şi a sprijinit mişcarea naţională a românilor din afara graniţelor. De la începutul
domniei s-a sprijinit pe conservatori. A conlucrat şi cu liberalii, aflaţi mai mult timp la guvernare, deoarece aceştia
erau dornici să adopte măsuri cu caracter reformator în folosul statului român.
Pe plan intern, Carol a încurajat formarea partidelor politice, a cultivat un climat de ordine, disciplină şi rigoare,
a stăruit pentru modernizarea structurilor economice şi a fost un arbitru al vieţii politice. EI a instituit în 1895 sistemul
rotativei guvernamentale. Prin atribuţia sa constituţională de numire a primului ministru, regele avea un rol cheie în
determinarea rezultatului alegerilor parlamentare, deoarece fiecare guvern acţiona în aşa fel încât obţinea victoria
electorală. Suveranul a arătat preocupare pentru dezvoltarea învăţământului, a culturii, precum şi pentru formarea
tinerelor generaţii de intelectuali; în 1891 a sprijinit înfiinţarea Fundaţiei culturale „Carol I”.
Chemat pe tronul României pentru a consolida poziţia ţării pe plan internaţional, Carol I a desfăşurat o intensă
activitate în politica externă; s-a dedicat cuceririi independenţei; a alăturat România Triplei Alianţe (1883) şi a
implicat-o în războaiele balcanice. În timpul războiului de independenţă a avut merite importante în desfăşurarea
operaţiunilor militare. După Congresul de pace de la Berlin (1878) a respins cu curaj cererea Rusiei de liberă trecere
a armatei ţariste prin Dobrogea. În contextul deteriorării relaţiilor româno-ruse, după 1878 s-a orientat spre Puterile
Centrale sau Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi, pentru un timp, Italia), cu care a încheiat Tratatul din 1883
(secret). Această orientare externă n-a fost determinată în primul rând de originea germană a regelui, ci de presiunea
panslavismului, susţinut de Rusia. În plus, orientarea spre Puterile Centrale era o reacţie la atitudinea neprietenoasă
a Rusiei din 1878, când armatele ruseşti au întârziat retragerea lor de pe teritoriul României, după încheierea răz-
boiului cu Turcia. Un puternic impact l-a avut faptul că, după ce prin Convenţia din aprilie 1877 Rusia s-a angajat să
apere integritatea teritorială a României, în 1878, prin Tratatul de la Berlin, a ocupat trei judeţe din sudul Basarabiei.
În timpul regelui Carol I, România s-a afirmat ca un factor de echilibru în Balcani. Ca urmare a participării ţării
noastre la al doilea război balcanic, încheiat cu pacea de la Bucureşti (1913), Cadrilaterul a revenit statului român.
Carol I a încurajat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, folosind diverse modalităţi:
intervenţia regelui pe lângă curtea de la Viena pentru eliberarea conducătorilor mişcării memorandiste condamnaţi în
procesul de la Cluj din 1894; sprijinul financiar pentru şcolile româneşti etc. Totuşi, în această chestiune el a avut o
atitudine prudentă, pentru a nu provoca puternicele imperii vecine, Rus şi Austro-Ungar. În timpul primului război
mondial suveranul a acceptat neutralitatea României, hotărâre adoptată în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia
din 21 iulie / 3 august 1914. După moartea lui Carol I (27 septembrie 1914), i-a urmat la tron conform „Pactului de
familie” din 1881, Ferdinand I (1914-1927). Acesta şi-a legat numele de participarea României la primul război
mondial (1916-1918), de realizarea Marii Uniri precum şi de înfăptuirea unor importante reforme (agrară, electorală).
3.2. Reprezentanţa Naţională (Parlamentul) . Parlamentul reprezenta puterea legislativă. În baza
Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) s-a inaugurat în România parlamentul bicameral: Adunarea
Electivă (Adunarea Deputaţilor) şi Corpul Ponderator (Senatul). Constituţia din 1866 a stat la baza vieţii parlamentare
din anii 1866-1914, precizând importantele prerogative pe care le avea parlamentul: dezbaterea şi adoptarea legilor,
a bugetului, controlul activităţii guvernamentale prin întrebări, interpelări, anchete, moţiuni de cenzură. Potrivit
Constituţiei, Reprezentanţa Naţională era un parlament bicameral format din Senat şi Adunarea Deputaţilor .
De regulă, Parlamentul îşi desfăşura activitatea pe durata a 4 -5 luni pe an, timp în care erau discutate şi
votate legile. În mod normal, lucrările se deschideau la 15 noiembrie. La deschidere se citea „Mesajul Tronului”
adresat de rege legislativului. Activitatea parlamentară se încheia în fiecare an cu „răspunsul Corpurilor Legiuitoare la
mesajul tronului”. Parlamentul îşi exercita dreptul de a controla puterea executivă, urmărind modul în care se aplicau
legile. Deputaţii şi senatorii, mai ales cei din opoziţie, se foloseau de dreptul de interpelare , cerând unor miniştri să
răspundă pentru anumite decizii sau acte politice şi câteodată obligându-i chiar să demisioneze. Parlamentul a avut
o contribuţie esenţială în crearea cadrului legislativ al modernizării. În activitatea lor, guvernanţii aveau de înfruntat
opoziţia parlamentară care era extrem de activă.
3.3. Guvernul , ca instituţie reprezentând puterea executivă, este o creaţie a epocii moderne, având ca act de
naştere Regulamentul. În baza Constituţiei din 1866, regele încredinţa guvernul unui lider de partid, după care
dizolva parlamentul şi se organizau alegeri generale. Prin acest sistem, executivul îşi construia majorităţi
parlamentare, autorităţile locale fiind puse în slujba partidului aflat la putere. Astfel, guvernul „făcea” Parlamentul,
ceea ce însemna o alterare a regimului constituţional. În 1895, regele Carol I a introdus sistemul „rotativei
guvernamentale” care consta în alternarea la guvernare a celor două partide importante: Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Conservator. „Rotativa guvernamentală” nu a exclus disputele şi patimile politice. Conform Constituţiei din
1866, executivul era răspunzător în faţa parlamentului pentru activitatea desfăşurată, dar în practică era factorul
decisiv în conducerea tării.
20
3.4. Armata a avut un rol major în evoluţia României moderne, aducându-şi contribuţia la cucerirea
independenţei de stat şi la înfăptuirea Marii Uniri. Ea a evoluat ca structură şi organizare: în 1860 s-a înfiinţat
Ministerul de Război, iar legea privind organizarea puterii armate (1868) a introdus principiul mobilizării generale.
3.5. Biserica era o importantă instituţie, care se bucura de respect şi de prestigiu moral. Cuza a secularizat
averile mănăstireşti (1863) şi a încercat să diminueze rolul clericilor în treburile civile. Prin înţelegerea dintre guvern
şi Patriarhie (1885), Biserica Română rămânea independentă, păstrându-şi administraţia în conformitate cu canoa-
nele răsăritene. Tot acum, Biserica Ortodoxă şi-a proclamat autocefalia faţă de Patriarhia de la Constantinopol, fapt
care avea urmări pozitive asupra suveranităţii naţionale. Ea a contribuit la dezvoltarea culturii, la unitatea spirituală şi
naţională a românilor.
3.6. Partide şi grupări politice . Pluralismul a fost o trăsătură a sistemului politic din România în această
perioadă. Viaţa politică a fost dominată de Partidul Naţional Liberal constituit în 1875 şi de Partidul Conservator,
înfiinţat în 1880. Ambele au participat la guvernarea ţării şi, cu toate deosebirile de idei, au acţionat în vederea
modernizării societăţii româneşti. În viaţa politică au mai existat şi disidenţe liberal-radicale, conservatoare, partide
de orientare social-democrată sau socialistă.
Liberalii. Reprezentând îndeosebi burghezia, liberalii îi aveau ca reprezentanţi de seamă pe I. C. Brătianu, C.
A. Rosetti, D.A. Sturdza, Ion I.C. Brătianu. Ei se pronunţau pentru respectarea regimului parlamentar constituţional şi
„domnia legilor”, fiind adepţii politicii „prin noi înşine”. Deosebirile de opinii au determinat cristalizarea unor grupări
sau dizidenţe. Astfel, s-au afirmat liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti care susţineau libertatea
presei, lărgirea dreptului de vot prin formarea unui colegiu unic de alegători, reforma agrară radicală. În cadrul P.N.L.,
în 1884, s-a creat gruparea radicală condusă de C.A. Rosetti, iar după moartea sa de Gheorghe Panu, care milita
pentru introducerea votului universal, impozit progresiv pe venit, reformă agrară şi o legislaţie eficientă a muncii; în
1886 s-au desprins tinerii liberali conduşi de Nicolae Fleva. După 1895, s-a constituit gruparea condusă de P.S.
Aurelian, numită „drapelistă” după oficiosul acestuia, „ Drapelul”. Totuşi, aceste disidenţe nu au afectat decisiv
unitatea partidului: după 1890, odată cu afirmarea tinerilor politicieni în frunte cu Ion I. C. Brătianu, partidul şi-a
consolidat poziţia. În 1913, în programul liberal au fost înscrise două reforme importante: reforma agrară (vizând
crearea unei proprietăţi mijlocii puternice) şi reforma electorală (acordarea dreptului de vot pentru ştiutorii de carte).
Principalele publicaţii liberale erau „ Românul”, „Voinţa naţională” şi „ Viitorul”.
Conservatorii . Din rândul acestora făceau parte marii proprietari de pământ, intelectuali, elemente ale
burgheziei comerciale şi bancare. Adepţi ai politicii „paşilor mărunţi”, ei se străduiau să menţină vechile tradiţii politice
şi marea proprietate. Între liderii de seamă s-au remarcat Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Gheorghe
Gr. Cantacuzino. Publicaţiile centrale conservatoare erau „ Timpul”, „Conservatorul”, „Epoca”. Acest partid nu a fost
ocolit de fuziuni sau disidenţe: în 1907, conservatorii s-au unit cu junimiştii conduşi de Petre Carp, iar în 1908
gruparea lui Take Ionescu a părăsit partidul şi a înfiinţat Partidul Conservator Democrat, promotor al accelerării
ritmului de modernizare a ţării. De asemenea, Nicolae Filipescu împreună cu adepţii săi au părăsit Partidul
Conservator în 1915, datorită politicii lor filoantantiste.
Alte orientări politice . Pe scena politică au apărut şi alte orientări politice, dar de mai mică întindere. După 1890 s-
a încercat constituirea unui Partid Ţărănesc, evidenţiindu-se Constantin Dobrescu Argeş, Vasile Kogălniceanu, Ion
Mihalache. Eforturile acestora s-au concretizat în octombrie 1895, atunci când s-a constituit Partida Ţărănească .
Aceasta va avea, însă, o existenţă efemeră, un adevărat Partid Ţărănesc constituindu-se abia după Primul Război
Mondial.
Mişcarea socialistă s-a afirmat la sfârşitul secolului al XIX-lea prin intelectualii cu vederi de stânga şi prin
publicaţii precum „Contemporanul”, „Lumea Nouă” sau „Emanciparea”. Un teoretician al mişcării a fost Constantin
Dobrogeanu-Gherea, autorul primului program socialist din România, intitulat „Ce vor socialiştii români?”. În 1893 s-a
înfiinţat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România care susţinea introducerea votului universal, garantarea
drepturilor politice şi economice ale muncitorilor, răscumpărarea marilor proprietăţi şi arendarea lor la ţărani. În 1899,
prin „trădarea generoşilor”, care s-au orientat spre liberali, P.S.D.M.R., bazat pe ideile socialiste ale epocii, s-a
dizolvat. Mişcarea socialistă a supravieţuit în cercurile socialiste şi în organizaţiile sindicale. În 1910, a fost organizat
Partidul Social Democrat din România, iar istoricul Nicolae Iorga a pus bazele Partidului Naţionalist Democrat.
3.7. Politica externă . După experienţa Congresului de la Berlin, regele Carol I şi Ion C. Brătianu au căutat să
încadreze România într-un sistem de alianţe care să-i asigure protejarea integrităţii teritoriale şi a intereselor sale
externe. Era vorba, în primul rând, de a se apăra în faţa tendinţelor expansio niste ale Imperiului Rus, pentru care
regatul român constituia o piedică în calea aspiraţiilor hegemonice în Europa de Sud-est. Tripla Alianţă, formată din
Germania, Austro-Ungaria şi Italia, reprezenta o uriaşă forţă politică, economică şi militară, sub auspiciile căreia
regatul român îşi putea menţine stabilitatea şi se putea dezvolta în continuare. România s-a alăturat Triplei Alianţe
printr-un tratat bilateral încheiat cu Austro-Ungaria (18/30 octombrie 1883), la care a aderat, în aceeaşi zi, şi
21
Germania. Această aderare a României la Tripla Alianţă a fost ţinută secretă, datorită puternicelor sentimente
francofile ale majorităţii opiniei publice româneşti. Trebuie precizat, însă, că în acea epocă, Franţa nu putea oferi
statului român garanţii suficiente de susţinere externă.
Politica guvernului maghiar faţă de românii din Transilvania, faţă de fruntaşii memorandişti a slăbit alianţa
României cu Puterile Centrale şi a influenţat opinia publică din regat, care a devenit din ce în ce mai ostilă Austro-
Ungariei. Treptat, politica externă a României s-a reorientat spre Tripla Antantă, formată din Franţa, Marea Britanie şi
Rusia. În acest sens, semnificativă a fost vizita ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa în iunie 1914. De asemenea,
legăturile diplomatice cu Franţa s-au intensificat, creându-se, astfel, premisele pentru participarea României la Primul
Război Mondial de partea Antantei. Dacă România nu a participat la primul război balcanic, izbucnit în 1912, în cel
de-al doilea război balcanic ea s-a aflat de partea celor victorioşi, deci alături de Serbia, Grecia şi Turcia, împotriva
Bulgariei. Prin Tratatul de la Bucureşti (28 iulie/10 august 1913), Bulgaria a cedat României sudul Dobrogei
(Cadrilaterul, format din judeţele Durostor şi Caliacra). Cel de-al doilea război balcanic a sporit rolul României de
garant al echilibrului în Balcani, deci de putere importantă în sud-estul continentului.

4. STATUL – AGENT AL MODERNIZĂRII PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

4.1. Agricultura. Problema ţărănească . Până în anul 1914, agricultura a rămas cea mai importantă ramură
economică. Principalul progres în agricultură a fost creşterea suprafeţelor cultivate mai ales cu cereale. Marea
proprietate reprezenta în jurul anului 1900 aproximativ 50% din suprafaţa arabilă a ţării. În acelaşi timp, aproape 80%
din totalul ţărănimii nu poseda pământ suficient. După anul 1900, agricultura a fost înzestrată cu maşini şi utilaje,
care nu au determinat însă o creştere însemnată a productivităţii. La baza relaţiilor agrare au rămas învoielile
agricole. Sistemul arenzilor în muncă şi produse şi munca la tarla au complicat situaţia ţăranilor. Intervenţia statului în
domeniul agriculturii a pornit de la realităţile specifice anilor 1859 - 1918: ponderea importantă a acestei ramuri în
cadrul economiei naţionale (în 1900 contribuia cu două treimi la produsul naţional şi asigura trei pătrimi din exportul
ţării), insuficienţa pământului pentru ţărani, analfabetismul, inventarul agricol modest, credite puţine, tensiunile
sociale (răscoalele din 1888, 1894, 1898 -1899, 1907). După legea rurală din 1864, au urmat alte măsuri
ameliorative: în martie 1866 s-a adoptat legea învoielilor agricole, care reglementa raporturile dintre ţărani şi moşieri;
în 1881 s-a înfiinţat Creditul Agricol; constituirea băncilor populare; adoptarea în 1904 a legii care permitea ţăranilor
să formeze obşti săteşti în vederea cumpărării de pământ; după răscoala din 1907 a fost limitată arendarea, s-a
elaborat o nouă lege a învoielilor agricole şi s-au adoptat noi măsuri care să faciliteze cumpărarea de pământ.
Asemenea măsuri nu au abordat însă problema esenţială şi anume cea privind redistribuirea pământului. În
1907, a avut loc o mare răscoală a ţăranilor care s-a extins din nordul Moldovei până în Muntenia şi Oltenia; a fost
nevoie de intervenţia armatei pentru înăbuşirea acesteia, numeroşi ţărani fiind omorâţi sau arestaţi. Răscoala a
arătat acuitatea problemei agrare şi a generat o semnificativă mutaţie în atitudinea clasei politice faţă de ţărănime.
Imediat după răscoală au fost adoptate unele măsuri vizând rezolvarea problemei agrare: legea învoielilor agricole
(1907); înfiinţarea Casei Rurale (1908). În ciuda acestei legislaţii, agricultura a rămas în mare măsură asemănătoare
structural cu ceea ce fusese la jumătatea secolului precedent. În 1907, circa o treime dintre familiile de ţărani aveau
mai puţin de 3 ha, astfel că pentru a-şi asigura existenţa, erau nevoite să se „învoiască” pentru a lucra pe moşiile
marilor proprietari. Relaţiile agrare nu s-au schimbat substanţial, iar productivitatea era relativ modestă; predomina
cultura cerealelor. Schimbări sesizabile au apărut în organizarea producţiei pe marile proprietăţi, în sensul că a
crescut numărul maşinilor agricole şi al muncitorilor agricoli.
4.2. Industria . Industria a fost domeniul în care progresul a avut o evoluţie lentă, dar continuă, accelerându-
se ritmul acestuia în ultimul deceniu al secolului trecut. Dacă până în deceniile 7-8 ale secolului al XIX-lea activităţile
industriale erau susţinute mai ales de ateliere şi manufacturi, neimplicarea statului printr-o politică de încurajare şi
protejare a producţiei interne a avut drept urmare un parcurs lent spre modernitate. Intervenţia statului s-a realizat
după ce România a devenit independentă şi după ce a expirat convenţia comercială încheiată cu Austro-Ungaria în
1875. Totuşi, imediat după obţinerea independenţei, industria era lipsită de capital autohton, de cadre tehnice bine
calificate, de maşini şi materii prime. În consecinţă, politicieni, economişti, oameni de cultură au susţinut că
încurajarea industriei naţionale se putea realiza printr-un program de măsuri protecţioniste. Cadrul legislativ a vizat
mai ales dezvoltarea principalelor ramuri industriale: industria alimentară, forestieră, petrolieră şi metalurgică. Ca
urmare, industria a cunoscut un proces de modernizare, în dauna producţiei meşteşugăreşti. Acest fapt a fost
determinat, în bună măsură, de iniţiativele în plan legislativ adoptate de Parlamentul român: legea de încurajare a
industriei naţionale din 1887, care viza industria mare, acorda înlesniri, pe timp de 15 ani, celor care înfiinţau
întreprinderi mari, cu cel puţin 25 de lucrători şi cu un capital minim de 50.000 lei. Legea generală a tarifelor din 1886
iniţia protecţionismul, aplicând unele taxe de import la produse care concurau cu produsele indus triei naţionale. În
22
1895, conservatorii au adoptat legea minelor prin care bogăţiile subsolului, cu excepţia petrolului au trecut în
proprietatea statului, creându-se condiţii mai bune pentru exploatarea lor. Aceste măsuri au favorizat un ritm mai
accentuat de dezvoltare a industriei. Industria uşoară era cel mai bine reprezentată, deoarece necesita capitaluri
mici, dispunea de materie primă din abundenţă şi ieftină, procurată din agricultură şi aducea câştiguri imediate.
După anul 1900, cea mai dezvoltată era industria petrolieră, care beneficia de cele mai moderne rafinării din
lume, astfel încât România era, în 1914, a doua ţară producătoare de petrol din Europa. Progrese au înregistrat
industria forestieră şi alimentară. În preajma primului război mondial, industriile dominante erau industria petrolieră şi
cea de cherestea. Lacunele din structura industriei româneşti sunt evidente. Absenţa unei industrii siderurgice şi
constructoare de maşini, precum şi caracterul rudimentar al industriei chimice erau indicii că nivelul industrializării se
aflau cu mult în urma celor vest-europeni. În plus, industria contribuia doar cu 17 % la realizarea produsului intern
brut (în preajma primului război mondial). Industria constructoare de maşini era inexistentă, astfel ţara rămânea
dependentă de importuri în acest sector vital. O trăsătură specifică a constituit-o pătrunderea capitalului străin în
diverse ramuri (petrol, gaz, electricitate, zahăr), îndeosebi după adoptarea legii minelor (1895), care acorda
numeroase facilităţi investitorilor. Ponderea cea mai importantă o avea capitalul englez, olandez, francez şi belgian.
4.3. Transporturile . Progresele în domeniul industriei şi accesul la piaţa internaţională au fost posibile şi
datorită modernizării mijloacelor de transport şi de comunicaţii. Mecanizarea comunicaţiilor, utilizarea telegrafului şi
telefonului au favorizat tranzacţiile, iar extinderea reţelei feroviare şi a şoselelor a influenţat creşterea volumului
transporturilor. Statul a acordat o mare atenţie dezvoltării căilor de transport: în 1869 a fost inaugurată calea ferată
Bucureşti-Giurgiu, prima din România, iar în 1872 s-a dat în folosinţă Gara de Nord; în 1879 a început construirea căii
ferate Buzău-Mărăşeşti, prima cale ferată executată de statul român. Ca şi în alte domenii ale dezvoltării economice,
statul român şi-a asumat responsabilitatea pentru administrarea întregului sistem feroviar. După obţinerea
independenţei, căile ferate devin monopol de stat prin răscumpărarea liniilor construite de acţionarii străini. În 1895 s-a
dat în folosinţă podul peste Dunăre de la Cernavodă, construit de inginerul român Anghel Saligny, la acea vreme cel
mai lung pod din Europa.
4.4. Comerţul şi sistemul bancar . Ca expresie a progresului economic, România a încheiat acorduri
comerciale cu Austro-Ungaria (1875), Franţa, Marea Britanie, Italia (1876), Germania (1877). Finanţele publice şi
creditul au constituit un alt sector în care statul a intervenit activ în scopul dezvoltării relaţiilor capitaliste. Mutaţii
importante au apărut în sistemul bancar: în 1867 s-a instituit noul sistem financiar bazat pe moneda naţională (leul); a
luat fiinţă Casa de Economii şi Consemnaţiuni (1864). Prima emisiune de hârtie - monedă a fost realizată în 1877. Ea a
impus ordinea monetară şi a contribuit la încurajarea investiţiilor interne. Un moment important l-a constituit înfiinţarea
Băncii Naţionale a României (1880) cu dreptul de a emite monedă. Proiectul de lege prevedea că pentru înfiinţarea
băncii nu putea fi folosit decât capitalul românesc, din care două treimi urmau să provină din surse particulare, iar o
treime de la stat. Capitalul particular al băncii a fost cel liberal. La începutul secolului XX, sistemul bancar era deja
format şi răspundea necesităţilor de credit ale societăţii româneşti. Ca o expresie a dezvoltării economice, în 1881 se
înfiinţează Bursa din Bucureşti, prima bursă de valori din România.
4.6. Învăţământul . Organizarea învăţământului pe principii moderne a început încă din prima jumătate a
secolului al XIX-lea prin activitatea cărturarilor Gheorghe Asachi şi Gheorghe Lazăr. Învăţământul public s-a introdus
prin Regulamentele Organice. Legea instrucţiunii publice din 1864 a fixat cadrul organizatoric şi de dezvoltare pentru
învăţământul primar, secundar şi universitar. Introducând obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar de 4
clase şi stabilind un sistem unitar de învăţământ, legea situa România alături de ţări avansate ca Franţa, Italia,
Elveţia, Ţările Scandinave. Populaţia şcolară era în creştere, deşi analfabetismul continua să fie o problemă pentru
România. Dezvoltarea învăţământului a mai făcut un pas în 1893, când a fost votat proiectul de lege propus de Take
Ionescu. Acest proiect reorganiza învăţământul primar şi îi dădea un caracter practic. De asemenea, s-a reorganizat
instrucţiunea publică, punându-se accent pe frecvenţa elevilor şi pe pregătirea noilor dascăli, s-a dezvoltat reţeaua
şcolară, crescând numărul ştiutorilor de carte. Cel mai important rol în modernizarea învăţământului românesc de
toate gradele l-a avut pedagogul, matematicianul şi astronomul Spiru Haret. Ca ministru al instrucţiunii publice, el a
iniţiat culturalizarea şi alfabetizarea în mediul rural şi a organizat programe speciale de pregătire a învăţătorilor.
Totodată, s-a afirmat învăţământul superior şi s-a format un corp profesoral valoros, s-au creat laboratoare şi au
apărut publicaţii ştiinţifice. După înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864), au fost organizate şi alte
noi instituţii de învăţământ superior: Facultatea de Medicină, Şcoala de Arte Frumoase, Şcoala Superioară de Poduri
şi Şosele (1881), Şcoala Superioară de Arhitectură, Universitatea din Cluj (1872) Universitatea din Cernăuţi (1874)
etc. În această perioadă au apărut primele organizaţii ale corpului didactic, publicaţii consacrate şcolii şi problemelor
pedagogice, primele asociaţii studenţeşti. În celelalte teritorii româneşti, situaţia învăţământului era dificilă datorită
atitudinii imperiilor care le stăpâneau: lipsa ajutorului financiar, impunerea predării în limba maghiară (în Transilvania
după 1867), în germană (Bucovina) şi rusă (Basarabia). În Transilvania, limba română era admisă ca limbă de
23
predare în învăţământul primar şi confesional. Însă în timpul regimului dualist, limba maghiară a devenit obliga torie
pentru predarea tuturor obiectelor de studiu. În învăţământul superior exista câte o catedră de limba română la
Universităţile din Cluj şi Budapesta, cu subvenţii pentru studenţii români acordate de biserică şi de fundaţiile
particulare; de asemenea, s-a înfiinţat o catedră de limba şi literatura română la Universitatea din Cernăuţi.
4.7. Cultura. Cultura a fost un alt aspect de seamă al modernizării României. Literaţi, artişti, oameni de ştiinţă
au deschis drumuri noi şi au înfiinţat instituţiile culturale fundamentale pentru un stat modem. Ei au cultivat valorile
artistice şi ştiinţifice care au sincronizat şi integrat România în lumea civilizată. Secolul al XIX-lea poate fi considerat
cel mai spectaculos în istoria românilor datorită trecerii de la Evul Mediu la modernitate. În acest proces, rolul
hotărâtor revine culturii care a schimbat mentalităţi şi a orientat societatea românească spre un model european.
Academia Română . Înfiinţată ca „Societatea literară română” (1866), ulterior Societatea Academică Română
(1867), Academia Română primeşte această titulatură în anul 1879. Ea avea trei secţii: literatură, istorie, ştiinţe. Din
iniţiativa unor oameni de cultură din toate provinciile locuite de români se forma, în 1866, o societate literară care avea
ca scop iniţial stabilirea ortografiei, gramaticii şi editarea dicţionarului limbii române. Treptat, s-au alăturat nu numai
filologi şi istorici, ci şi personalităţi din domeniul economiei, medicinei, ştiinţelor naturale etc. Din 1879, scopul principal
al Academiei Române a fost promovarea „culturii, limbii şi istoriei naţionale, a literelor, ştiinţelor şi artelor frumoase”. Din
acest for au făcut parte importanţi oameni de cultură Academia a rămas până astăzi cea mai importantă instituţie de
cultură a României. Încă de la întemeiere, membrii Academiei proveneau din toate ţinuturile locuite de români (din
Transilvania, Bucovina, Basarabia şi de la sudul Dunării), fapt semnificativ pentru politica culturală a statului român. În
aceeaşi direcţie pan-românească a acţionat şi „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor ”, înfiinţată la
Bucureşti în 1890, al cărei suflet a fost Nicolae Iorga. Prin filialele ei, deschise în diferite oraşe ale ţării şi în unele
capitale occidentale, au fost încurajate şi făcute cunoscute eforturile de emancipare culturală şi politică ale românilor
transilvăneni.
Academia Română a devenit treptat principalul for de coagulare a forţelor culturii şi ştiinţei, contribuind la
afirmarea spiritualităţii româneşti din toate provinciile. Au luat fiinţă diverse societăţi şi asociaţii culturale. Una dintre
cele mai importante a fost Societatea „ Junimea ” (Iaşi 1863), avându-i ca fondatori pe Titu Maiorescu, Iacob
Negruzzi, Vasile Pogor şi Petre P. Carp. Publicaţia acesteia, „ Convorbiri Literare” a promovat valori autentice,
bazându-se pe criteriul estetic, afirmând însemnătatea şi valoarea literaturii. Junimea a reunit nume ilustre ale
culturii şi vieţii politice româneşti: Eminescu, Alecsandri, Creangă, Xenopol, Slavici etc. Alături de aceasta au activat
şi alte societăţi: Societatea Culturală „Ateneul Român” (Bucureşti, 1865).
În literatură s-au format mai multe curente, caracterizate printr-o anumită viziune asupra conţinutului creaţiei
literare şi a rolului creatorului în cadrul societăţii: romantismul se întemeia pe evocarea trecutului, a virtuţilor
înaintaşilor ca model de redeşteptare a spiritului naţional, pe evocarea naturii şi a iubirii; sămănătorismul , care
prezenta satul românesc ca un mediu ideal de viaţă, susţinea valorificarea folclorului şi a literaturii originale;
poporanismul îşi propunea orientarea literaturii spre reflectarea problemei rurale. Reprezentanţii acestui curent nu
credeau în viitorul industrial al României şi preconizau dezvoltarea lumii satelor, militând pentru votul universal şi
reforma agrară.

adunări ad-hoc - adunări întrunite anume pentru un anumit scop.


alternanţă la guvernare (rotativă guvernamentală) - practică politică preluată după model englez, conform căreia două
partide politice sunt chemate alternativ la guvernare; în România a funcţionat din 1895 până în 1918 şi a fost reprezentată de
alternarea liberalilor şi a conservatorilor
amnistie - act al domnitorului, regelui etc. prin care se înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune.
armistiţiu - act încheiat între două forţe aflate în conflict care stipulează încetarea temporară a ostilităţilor.
balanţă comercială - raportul dintre valoarea generală a importul şi cea a exportului.
caimacam - locţiitor al domnitorului.
capitulare - încetarea ostilităţilor armate între forţele beligerante prin depunerea armelor de către una din părţi.
Casa Şcoalelor - instituţie creată în 1896 pentru a încuraja construirea noilor localuri de şcoli.
colegiu electoral - categorie de votanţi care cuprinde cetăţenii cu aceeaşi avere sau rang social.
confederaţie - uniune de state independente, având anumite instituţii centrale comune.
de facto - în fapt; ceea ce există în practică.
de iure - de drept; ceea ce există în teorie.
deznaţionalizare - politică practicată în raporturile cu minorităţile şi prin care se urmăreşte ca acestea să-şi piardă identitatea naţională.
diaspora - grup etnic aflat în afara graniţelor ţării de origine.
domnie ereditară - formă de guvernământ în care succesiunea la conducerea statului avea loc în cadrul aceleiaşi familii.
drept de veto - atribut al suveranului de a se opune punerii în aplicare a unor legi votate de Parlament.

24
dualismul austro-ungar - alianţa din 1867 prin care împăratul Austriei a devenit şi rege al Ungariei. În urma acestui pact,
Transilvania a fost încorporată Ungariei.
elită -un grup restrâns de oameni care se disting prin instruire, talent, avere etc. şi care ocupă poziţii importante în cadrul
societăţii.
gubernie - unitate administrativ-teritorială în cadrul Imperiului Rus care nu dispunea de autonomie.
integritate teritorială - principiu de drept internaţional, potrivit căruia fiecare stat îşi exercită deplinul control asupra teritoriului
său.
interpelare - procedură de control parlamentar, constând în dreptul unui senator sau deputat de a cere şi primi explicaţii din
partea guvernului în legătură cu modul de rezolvare a unor probleme politice, administrative, diplomatice etc.
lovitură de stat - acţiune de preluare a puterii iară respectarea procedurilor constituţionale.
mesajul tronului - comunicare rostită de monarh, cu prilejul deschiderii sesiunii parlamentului, în care erau prezentate
problemele ţării şi recomandările privind rezolvarea lor.
modernism - curent sau tendinţă, manifestat în special în arta şi literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin negarea tradiţiei
şi prin adoptarea unor noi principii de creaţie.
modernitate - în sens general, caracteristica de a fi modem, respectiv ceea ce este diferit sau chiar opus preceptelor, normelor
şi practicilor tradiţionale, referindu-se la produse ale culturii, instituţii, forme de organizare socială etc.
monarhie constituţională - formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei singure persoane (rege) ale cărei
prerogative sunt limitate prin constituţia tării.
neoabsolutism - regim de centralizare şi germanizare impus de austrieci în Transilvania după 1849.
panslavism - curent politic care susţinea unirea tuturor slavilor într-un singur stat.
plebiscit - consultare a cetăţenilor care se pronunţă prin da sau nu asupra unui proiect de lege sau a unui act de importanţă
deosebită (referendum).
a promulga - a dispune, printr-un act oficial, ca o lege să intre în vigoare, să devină executorie.
pronunciament - declaraţie sau acţiune prin care se exprimă protestul faţă de un anumit sistem social-politic.
războaie balcanice - conflicte militare în Balcani (1912 -1913) cauzate de dominaţia otomană şi de rivalităţile din zonă.
redută - mic fort de apărare, de formă poligonală, înconjurat de şanţuri.
regim autoritar - formă de guvernare în care şeful executivului are puteri sporite, în dauna legislativului.
responsabilitate ministerială - obligaţia unui ministru de resort de a răspunde politic sau juridic pentru contrasemnarea unei
legi sancţionate de suveran; obligaţia miniştrilor de a răspunde politic sau juridic pentru actul de guvernare.
a sancţiona - a confirma o lege sau o dispoziţie.
secularizare - trecerea averilor bisericeşti sau mănăstireşti în proprietatea statului.
suzeranitate - dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern propriu dar nu are o autonomie completă.
tarif vamal protecţionist - taxe puse mărfurilor importate pentru protejarea producţiei autohtone.
tradiţionalism - curent sau tendinţă care cultivă sau supraevaluează elementele tradiţionale.
tratat de pace - act care reglementează raporturile dintre statele care s-au aflat în conflict.
vot cenzitar - vot exprimat de cetăţenii „activi” în viaţa politică; criteriul în baza căruia poate fi evaluat activismul este dat de o
limită a impozitului (cens) perceput de stat.
vot de blam (de neîncredere) - acţiune a Parlamentului prin care politica guvernului este dezaprobată. În urma votului de
blam guvernul este obligat să demisioneze.

5. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

5.1. Perioada neutralităţii armate (1914 - 1916)

Contextul internaţional. La începutul secolului al XX-lea marile puteri europene erau grupate în două alianţe
politico-militare opuse: Tripla Alianţă sau Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi Tripla
Înţelegere sau Antanta (Anglia, Franţa, Rusia). Interesele politice şi economice divergente ale acestora,
numeroasele crize regionale (marocană, bosniacă, balcanică etc.) prefigurau un conflict de mari proporţii. Acesta s-a
declanşat pe 15 iunie 1914, când a avut loc atentatul de la Sarajevo în urma căruia arhiducele Franz Ferdinand
(moştenitorul tronului austro-ungar) şi soţia sa, Sofia, au fost ucişi de un naţionalist sârb. Asasinatul a servit ca
pretext Austro-Ungariei pentru atacarea Serbiei la 15 iulie 1914. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria a declarat
război Serbiei. În „săptămâna tragică” care a urmat acestui act, a intrat în funcţiune sistemul de alianţe care a
transformat războiul într-unul european şi mondial. Carol I şi oamenii politici români aveau motive înte meiate să se
teamă de război. Poziţia geografică a României, potenţialul ei economic şi uman făceau inevitabilă implicarea ţării
noastre în conflict. Alianţa cu Puterile Centrale complica însă lucrurile.
Poziţia României faţă de război. Izbucnirea Primului Război Mondial la 15 iulie 1914 a pus România în fata
unei întrebări fundamentale: cu care din cele două tabere politico-militare să se alieze ( Antanta sau Puterile
Centrale ), pentru a-şi realiza unitatea statală? O hotărâre era greu de luat, deoarece Rusia (care făcea parte din
25
Antantă) anexase Basarabia, iar Austro-Ungaria (care se afla în tabăra Puterilor Centrale) stăpânea Transilvania şi
Bucovina. Pe de altă parte, România era legată de Tripla Alianţă printr-un tratat semnat în 1883 cu Austro-Ungaria,
la care aderaseră Germania şi Italia, tratat care a avut drept scop garantarea securităţii faţă de politica agresivă a
Rusiei. În aceste condiţii, România trebuia să ia o hotărâre care să nu-i prejudicieze interesele naţionale.
Regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană la Sinaia, pe 21 iulie 1914, la care au participat prinţul
moştenitor, Ferdinand, membrii guvernului Brătianu, fruntaşii politici ai ţării. În dezbaterile care au avut loc, regele
Carol I a pledat pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale, fiind susţinut de Petre P. Carp, care vedea în
Rusia o primejdie de moarte pentru ţara noastră. Ceilalţi oameni politici, printre care Alexandru Marghiloman, Take
Ionescu, Ion I. C. Brătianu s-au pronunţat pentru neutralitate, pe motiv că Austro-Ungaria a atacat Serbia şi în acest
caz România nu are nici o obligaţie. Rege constituţional, Carol I a acceptat, în final, formula neutralităţii armate,
supunându-se majorităţii. În comunicatul oficial se preciza că atitudinea de neutralitate a României se motiva prin
faptul că nu a fost prevenită de aliatul său de izbucnirea războiului, aşa cum prevedea tratatul de alianţă, iar Austro-
Ungaria nu fusese atacată. Hotărârea a fost acceptată şi de urmaşul său, Ferdinand I (din septembrie 1914).
Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu considera că ţara trebuia bine pregătită pentru război, iar opţiunea
militară să fie decisă în funcţie de evoluţia evenimentelor. Totodată se urmărea obţinerea sprijinului Marilor Puteri
pentru întregirea teritorială.
POZIŢIA FATĂ DE RĂZBOI ÎN 1914-1916: intrarea în război alături de Puterile Centrale – regele
Carol I, conservatorii filogermani (P.P. Carp); expectativă armată pentru pregătirea războiului şi realizarea
unităţii naţionale – guvernul liberal; intrarea în război alături de Antanta – majoritatea opiniei publice, opoziţia
naţionalistă; neutralitatea definitivă – mişcarea socialistă.
Negocieri pentru intrarea în război. În perioada neutralităţii, opinia publică românească şi principalele
partide politice erau frământate de posibila intrare a României în război şi de problema întregirii naţionale. Opinia
publică românească şi majoritatea oamenilor politici erau favorabili unei apropieri de Antantă. În septembrie 1914,
România a încheiat o convenţie secretă cu Rusia prin care, în schimbul unei „neutralităţi binevoitoare”, i se
recunoştea dreptul de a-şi uni teritoriile româneşti stăpânite de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). Tot
acum a fost semnat un acord cu Italia prin care s-a convenit ca cele două ţări „să acţioneze împreună pentru
lichidarea Austro-Ungariei”, să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor şi să nu
renunţe la neutralitate fără consultări prealabile. Guvernul român a dus tratative şi cu celelalte ţări din Antantă
(Franţa, Anglia).
După moartea regelui Carol I (27 sept.1914), responsabilitatea politicii externe a fost asumată de I.I.C.
Brătianu. Deşi atât Brătianu, cât şi regele Ferdinand I înclinau spre Antanta, ei nu intenţionau să renunţe la
neutralitate fără garanţii complete din partea Aliaţilor privind situaţia României şi realizarea obiectivelor sale
naţionale. Brătianu a fost prudent în negocierile cu Antanta pentru a nu angaja prematur ţara în război. În acelaşi
timp era conştient că România nu putea rămâne neutră până la sfârşitul războiului, dacă dorea reali zarea unirii.
Măsurile interne de pregătire a teritoriului şi armatei pentru o eventuală intrare a ţării în război şi intensa activitate
diplomatică din perioada neutralităţii (1914-1916) s-au desfăşurat pe fondul unor puternice confruntări între antantişti
şi germanofili.
În anii 1914-1916, cele două tabere politico-militare (Antanta şi Puterile Centrale) au încercat să atragă
România de partea lor, mizând atât pe poziţia ei geostrategică, cât şi pe importantele resurse de petrol şi cereale.
Viena (cancelarul Otto Czernin) şi Berlinul (împăratul Wilhelm II) au folosit diverse modalităţi: presiuni asupra primului
ministru ungar Istvan Tisza pentru a-l determina să acorde concesiuni românilor din Transilvania, sau chiar să
permită armatei române să ocupe o parte din această provincie sub pretextul apărării ei împotriva unei invazii ruseşti;
promisiuni că Bulgaria va conlucra cu România la rezolvarea disputelor teritoriale din sudul Dobrogei („cartea
bulgară”); încercări de înlăturare a lui Ion I.C. Brătianu şi de instalare a unui guvern conservator condus de un
politician progerman. La rândul ei, Antanta a uzat de toate mijloacele, îmbinând promisiunile cu ameninţările pentru
a-l determina pe Ion I.C. Brătianu să i se alăture; tratativele dintre guvernul român şi Antantă s-au purtat la Bucureşti,
Paris, Londra, Petersburg şi au fost influenţate de evoluţia evenimentelor de pe front. Opinia publică susţinea intrarea
ţării în război alături de Antanta, remarcându-se în fruntea acestui curent Nicolae lorga, Barbu Delavrancea, Octavian
Goga, Nicolae Filipescu ş.a. Un rol important îl avea Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor prin
articole în presă, demonstraţii, conferinţe, demersuri diplomatice. Exista şi un curent germanofil (Petre P. Carp, Titu
Maiorescu, Constantin Stere) care, invocând pericolul rus şi tratatul din 1883, solicita intrarea în luptă alături de Puterile
Centrale.
În anii 1914-1916, guvernul român a căutat să asigure înzestrarea şi pregătirea armatei pentru război:
economia a fost orientată spre producţia militară; în vederea cumpărării de echipament militar s-au obţinut
împrumuturi din partea Angliei şi s-au făcut comenzi către Germania şi Austro-Ungaria. Cu toate aceste măsuri,
26
dotarea armatei române era modestă, căci industria autohtonă nu putea satisface decât o mică parte din cerinţe, iar
transportul achiziţiilor din vest se făcea cu dificultate, mai ales după octombrie 1915 când prin atacul bulgar asupra
Serbiei a fost tăiată singura rută utilizabilă (Salonic – Turnu-Severin). Ulterior, a trebuit să se recurgă la o rută
ocolitoare, prin porturile ruseşti de la Marea Albă (Arhanghelsk) şi Pacific (Vladivostok).
Sub presiunea evenimentelor de pe front, Antanta a acceptat garanţiile scrise cerute, dar a şi somat România,
în vara anului 1916, să intre în război „acum ori niciodată”. După îndelungi tratative, guvernul Brătianu a semnat cu
reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei la Bucureşti, la 4 august 1916, tratatul de alianţă şi
convenţia militară. În baza acestor documente, Antanta ne promitea sprijin militar concretizat în diverse modalităţi:
trimiterea zilnică a 300 de tone de muniţii şi armament, armata rusă urma să participe cu trei divizii la apărarea
Dobrogei în cazul unui atac al Bulgariei şi să desfăşoare mari operaţiuni în Galiţia şi Bucovina, trupele aliate de la
Salonic trebuiau să angajeze o puternică ofensivă care să reţină o parte a armatelor Puterilor Centrale. De
asemenea, se recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei şi egalitatea cu
ceilalţi membrii ai alianţei, Antanta angajându-se să respecte integritatea teritorială a statului român. La rândul său,
România urma să declare război Austro-Ungariei cel târziu la 14 august 1916. Consiliul de Coroană din 14 august
1916 a aprobat oficial tratatele şi a decis intrarea ţării noastre în război alături de Antantă, având convingerea că
sosise timpul pentru ca poporul român să dovedească prin fapte că poate avea o patrie întregită.
TRATATUL DE ALIANŢĂ ÎNTRE ROMÂNIA, RUSIA, FRANŢA, ANGLIA, ITALIA, (4 AUGUST 1916) :
„I. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia garantează integritatea teritorială a regatului României în toată întinderea fruntariilor
sale actuale. II. România se obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile sta bilite prin convenţia
militară. III. Aliaţii recunosc României dreptul de a anexa teritoriile monarhiei Austro-Ungariei prevăzute şi hotărnicite
în art. 4. VI. România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi în tot ce priveşte preliminariile, tratativele de
pace, ca şi discutarea chestiunilor care vor fi supuse hotărârii conferinţei de pace.”
CONVENŢIA MILITARĂ RUSO-ROMÂNĂ: „1. România se obligă a mobiliza toate forţele sale de uscat şi de
apă şi a ataca Austro-Ungaria cel mai târziu la 14 august 1916. 2. Armata rusă se obligă să atace în chipul cel mai energic
pe tot frontul austriac. 3. Rusia se obligă să trimită în Dobrogea două divizii de infanterie şi una de cavalerie, pentru a
coopera cu armata română contra armatei bulgare. Aliaţii se obligă a executa o hotărâtă ofensivă prin armata lor de la
Salonic cel mai târziu cu opt zile înainte de începerea atacului României. 4. [...] se obligă a furniza României muniţiuni şi
material.”

5.2. Beligeranţa (1916 - 1918)

Consiliul de Coroană, ţinut la Cotroceni la 14/27 august 1916, a hotărât intrarea României în război numai
împotriva Austro-Ungariei, căreia i s-a declarat război. Germania (15 august), Turcia (17 august) şi Bulgaria (20
august) se vor solidariza cu aliata lor şi vor declara război României. Conform planului de operaţiuni „ Ipoteza Z ”, trei
armate române (în total, 420.00 de militari) au acţionat la graniţa cu Austro-Ungaria pentru a elibera Transilvania şi o
armată (142.000 de militari) a acţionat de-a lungul graniţei de sud, cu scopul de a apăra frontiera împotriva unui atac
germano-bulgar şi pentru a asigura acoperirea debarcării trupelor ruseşti în Dobrogea. România a intrat în război
fără ajutorul promis din partea Antantei. În urma mobilizării, armata română cuprindea 813.758 soldaţi şi 19.843
ofiţeri, dar din punct de vedere al echipamentului şi al aprovizionării situaţia era dificilă: cele mai serioase deficienţe
priveau artileria grea, mitralierele şi avioanele; mulţi militari aveau o instrucţie insuficientă; de asemenea, numărul de
locomotive şi vagoane era prea mic pentru a asigura transportul operativ. Toate acestea aveau să se resimtă în
timpul participării la război. Obiectivul iniţial al armatei române era eliberarea Transilvaniei şi apoi înaintarea pe valea
Tisei şi pe valea Dunării pentru a tăia sursele de aprovizionare a armatei austro-ungare.
La 14 august 1916, România a intrat în războiul pentru unitatea naţională, declarând război Austro-Ungariei şi
trecând la eliberarea Transilvaniei, sub deviza „acum ori niciodată”. Ofensiva peste Carpaţi a debutat victorios:
militarii români au preluat sub control principalele trecători ale Carpaţilor, au eliberat localităţile Braşov, Făgăraş,
Miercurea-Ciuc, Odorhei, Orşova Sf. Gheorghe, Gheorgheni şi Orşova, avansând până aproape de Sibiu şi
Sighişoara. Dar această înaintare entuziastă a fost oprită, ca urmare a victoriei obţinută în sud, la Turtucaia (19 - 24
august 1916) de către germani şi bulgari. S-a creat o situaţie dramatică: Antanta nu şi-a îndeplinit promisiunea de a
trimite trupe ruseşti care să lupte alături de români şi nu a început ofensiva în zona Salonic (prin care ar fi obligat
Bulgaria să nu atace România). În plus, contraofensiva austro-germană din Transilvania a silit armata română să se
retragă pe linia Carpaţilor, unde a avut loc „bătălia trecătorilor”. În Carpaţii Orientali atacul duşman a fost oprit („Pe
aici nu se trece”), dar la Jiu şi Olt frontul a fost rupt şi România invadată. Inamicul a acţionat pe mai multe direcţii: în
nord a înaintat pe valea Oltului şi pe valea Jiului, în sud a ocupat Dobrogea şi a trecut Dunărea la Zimnicea. În acest
context, după lupte grele duse în octombrie-noiembrie 1916 pe Jiu, pe Olt, precum şi la Neajlov-Argeş (16 – 20
27
noiembrie 1916), o mare parte a ţării, inclusiv Bucureştiul (23 noiembrie 1916), au intrat sub ocupaţie străină. Armata
română a suferit pierderi grele în oameni (250.000 de morţi, răniţi sau prizonieri) şi în echipament: două treimi din
dotarea individuală, jumătate din numărul de mitraliere şi un sfert din totalul tunurilor. După patru luni de luptă,
armata română pierdea două treimi din teritoriul naţional şi jumătate din efectiv. Cauzele acestei înfrângeri au fost
multiple: obiectivele încredinţate armatei române erau ambiţioase, dar nerealiste; România era înconjurată din trei
părţi de duşmani; în sud, avea de apărat o frontieră de 1.700 km; avea o armată numeroasă, dar slab echipată şi
lipsită de experienţă; aliaţii nu şi-au respectat promisiunile; planul de război obliga la ofensive pe două fronturi.
La sfârşitul lunii noiembrie 1916, autorităţile şi armata română s-au retras în Moldova. În acelaşi timp, zeci de mii
de locuitori au luat drumul pribegiei spre Moldova, pentru a nu rămâne sub ocupaţia inamicului. Retragerea s-a făcut în
dezordine, mulţi bătrâni, femei şi copii murind de foame şi de frig. Realitatea a arătat că guvernanţii nu au luat măsurile
necesare pentru dotarea corespunzătoare a armatei, iar planurile de acţiune militară s-au dovedit nerealiste. În
conştiinţa publică se va crea un curent împotriva liberalilor, vinovaţi de „pierderile inutile” din campania anului 1916.
Avându-se în vedere situaţia dificilă în care se găsea ţara, autorităţile au decis să pună la adăpost în Rusia, temporar,
tezaurul Băncii Naţionale a României precum şi alte valori.
În teritoriul cucerit (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), Puterile Centrale au organizat un sever regim de ocupaţie
militară care a produs mari pagube materiale şi multe suferinţe populaţiei: rechiziţii, demontarea unor instalaţii
industriale şi trimiterea lor în ţările învingătoare, confiscarea mijloacelor de locomoţie şi a depozitelor de alimente,
pedepsirea celor ce nu se supuneau noilor autorităţi. Germania a dominat prin administraţia şi economia organizate
cu eficienţă teutonică. Alimentele au fost raţionalizate. Frontul s-a stabilizat în final în sudul Moldovei (ianuarie 1917),
pe linia Focşani - Galaţi. România a fost înfrântă, dar nu a fost scoasă din luptă.
Moldova reprezenta speranţa renaşterii statului român. La Iaşi, oraş devenit capitală provizorie, s-a format un
guvern de uniune naţională (11 decembrie 1916), condus de Ionel Brătianu, în care intrau şi conservatorii-democraţi
în frunte cu Take Ionescu. Principalele obiective pe plan intern ale acestui guvern au fost reforma agrară şi cea
electorală. Moralul scăzut al ostaşilor în urma înfrângerii suferite, teama faţă de posibilele tulburări sociale şi revoluţia
rusă din martie 1917 au dat impuls reformelor. Pentru impulsionarea rezistenţei militare, la 23 martie 1917, regele
Ferdinand a promis armatei înfăptuirea celor două mari reforme (agrară şi electorală), iar Parlamentul a hotărât să
modifice Constituţia (iulie 1917) spre a facilita împlinirea acestor promisiuni.
Situaţia populaţiei din Moldova a fost foarte grea în perioada 1917-1918. Resursele erau insuficiente pentru o
populaţie de două ori mai numeroasă decât înainte. Suferinţele au fost agravate de izbucnirea unei epidemii de tifos,
care a răpus peste 80.000 de oameni. Cu sprijinul Antantei, până în mai 1917, armata română s-a refăcut şi a fost
dotată cu armament modern. Ea cuprindea 700.000 de militari din care 460.000 erau pregătiţi pentru operaţiuni,
organizaţi în Armata I şi Armata a II-a. La sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o misiunea
militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot, sosită în ţară în octombrie 1916; totodată, s-au îmbunătăţit
comunicaţiile şi s-a organizat „Crucea Roşie” sub patronajul reginei Maria. Planul armatei române viza o ofensivă în
zona Nămoloasa, în timp ce Puterile Centrale mizau pe atacarea Moldovei de la sud la nord, în zona Oituz şi de la
vest spre est, pe valea Siretului.
Războiul a fost reluat pe frontul din Moldova în iulie 1917. Cu un moral bun şi cu o dotare tehnică modernă,
pusă la dispoziţie de aliaţii României, armata română a dejucat planul comandamentului german de a scoate
România din război, făcând imposibilă cucerirea Moldovei. Generalul Alexandru Averescu a pornit ofensiva de lângă
Mărăşti (11 - 19 iulie 1917), în cadrul efortului general aliat de pe fronturile de est şi vest de a învinge Puterile
Centrale. Dar succesul obţinut de armata română nu a putut fi exploatat. Situaţia din Galiţia şi Bucovina se agravase,
iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau. La 24 iulie 1917, von Mackensen profită de situaţie şi lansează o
ofensivă menită să scoată România din război. În bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie – 6 august 1917), ruşii se retrag
din faţa atacului german. Dar Armata I română reuşeşte să-i oprească pe germani, provocându-le pagube
importante. În nord, Armata a II-a română a reuşit să respingă un atac austro-german la Oituz (26 iulie – 9 august).
Ca urmare, planul Puterilor Centrale a eşuat, dar evenimentele din Rusia (25 octombrie 1917 - lovitura de stat
bolşevică) au schimbat radical situaţia militară şi politică.
La bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au luat parte şi voluntari români din monarhia austro-ungară aflaţi
prizonieri în Rusia, la Darniţa. (Istoricul N. Iorga afirma că «Darniţa a fost prima Alba-Iulia a românilor»). Armata
română, comandată de adevărate personalităţi militare, între care generalii Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu,
Constantin Prezan, a făcut dovada unui înalt spirit de sacrificiu în apărarea teritoriului naţional. Nepieritoare pagini de
istorie au scris căpitanul Grigorie Ignat, Ecaterina Teodoroiu ş.a.
Dar, la finele anului 1917, situaţia României s-a înrăutăţit ca urmare a ieşirii Rusiei Sovietice din război.
Trupele ruseşti (un milion de militari) au părăsit linia frontului într-o totală dezordine, dedându-se la agitaţii bolşevice.
Armatele ruseşti din Moldova, în curs de dezmembrare, devin adevărate bande de jefuitori, comiţând jafuri, distrugeri
28
şi provocând incidente la Galaţi, Paşcani, Iaşi. Forţele române sunt transformate în forţe de poliţie pentru zona din
spatele frontului. Aliaţii României ar fi dorit ca ea să continue să lupte singură. Acest lucru era însă imposibil. Ca
urmare, armata română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi neutralizându-i pe ruşi. În replică,
autorităţile bolşevice de la Petersburg au recurs la măsuri dure: arestarea lui Constantin Diamandy – reprezentantul
României în capitala rusă (decembrie 1917), ruperea legăturilor diplomatice (13 ianuarie 1918) şi confiscarea tezaurului
statului român.
La începutul anului 1918, presiunile Puterilor Centrale asupra României s-au amplificat, cerându-se
înlăturarea regelui Ferdinand şi încheierea grabnică a păcii. Evenimentele din spaţiul rus şi ieşirea Rusiei din război
prin semnarea armistiţiului şi a păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918), precum şi ocuparea Ucrainei de către
trupele germane şi austro-ungare, au împiedicat România să valorifice victoriile din anul 1917 şi au obligat-o să
semneze, la rândul său, armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie / 9 decembrie 1917) şi pacea de la Bucureşti (24
aprilie / 7 mai 1918). În acest context, primul ministru Ion I. C. Brătianu a demisionat, fiind urmat la guvern de
Alexandru Averescu (ianuarie 1918) şi apoi de conservatorul filogerman Alexandru Marghiloman (martie – octombrie
1918). După ample dezbateri în Consiliul de Coroană (februarie - martie 1918), unde trebuia să se aleagă între o
pace umilitoare sau ocuparea întregii ţări de inamic (căci frontul din Moldova rămăsese descoperit în urma plecării
armatei ruse), s-a optat pentru prima variantă. Între a fi ocupată complet de inamic şi a supravieţui ca stat, s-a ales
ultima soluţie. Misiunea răspunderii acestei soluţii a fost încredinţată de rege guvernului condus de Alexandru
Marghiloman, care şi-a sacrificat viitorul politic în favoarea intereselor naţionale (el va fi considerat de mulţi români
un trădător). Astfel, guvernul Marghiloman a încheiat cu Puterile Centrale pacea de la Bucureşti (la 24 aprilie 1918),
care cuprindea prevederi dureroase: Dobrogea era ocupată de Bulgaria; Austro-Ungaria lua o parte din Munţii
Carpaţi, însumând 5.600 km2; Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe timp de 90 de ani, a comerţului cu
cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului; armata română era demobilizată, iar accesul la Marea Neagră era
permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Dintr-un teritoriu de 137.000 km 2 cât avusese
România înainte de război, rămânea sub ocupaţia Puterilor Centrale o suprafaţă de 100.000 km 2 (Dobrogea şi
Muntenia până la Siret), cuprinzând 72% din populaţie. Pacea de la Bucureşti, pe care regele Ferdinand a refuzat s-
o semneze, deşi umilitoare, permitea supravieţuirea statului român. Deşi prin Tratatul de la Bucureşti Ro mânia
devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale, guvernul a obţinut recunoaşterea unirii Basarabiei cu
România.
În octombrie-noiembrie 1918, pe fondul succeselor militare ale Antantei, guvernul condus de generalul
Constantin Coandă (investit la 24 octombrie 1918), a proclamat mobilizarea generală şi armata română a reintrat în
război, pacea de la Bucureşti fiind considerată un act nul şi neavenit. Sfârşitul războiului, 29 oct./11 nov. 1918, a găsit
România în tabăra învingătoare. Participarea sa la război a avut drept scop realizarea unităţii naţionale pentru care a
dat o imensă jertfa - aproximativ 800.000 morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri. La 18 noiembrie 1918, într-o atmosferă
de entuziasm, regele Ferdinand şi regina Maria au revenit la Bucureşti, fapt ce simboliza împlinirea idealului de
întregire teritorială. Curând după aceea s-a născut România Mare. Primul Război Mondial a oferit românilor prilejul
de a transpune în realitate ideea reunirii lor într-un singur stat. Dacă decizia efectivă de alipire a noilor teritorii la Rega-
tul Român a intrat în vigoare ca urmare a tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920, participarea la război a
României, alături de Puterile Antantei - Franţa, Anglia, Rusia şi, din 1915, Italia - a constituit argumentul hotărâtor pentru
oamenii politici români - în frunte cu Ion I.C. (Ionel) Brătianu - care au pledat cauza României la tratativele de pace.

neutralitate - situaţia în care, în cazul unui conflict, o ţară nu face parte dintre beligeranţi.
germanofil - simpatizant al alianţei cu Germania.
„acum ori niciodată” - cuvinte care exprimau hotărârea de a intra în război pentru a se realiza Marea Unire.
armistiţiu - înţelegere între adversari pentru oprirea temporară a luptelor.
casus foederis - clauza prevăzută într-un tratat de alianţă ce prevede, în anumite condiţii, obligaţia statelor membre de a
acţiona în comun.
neutralitate - situaţie juridică şi politică a unui stat care nu participă la războiul dintre alte state, neacordând sprijin armat
statelor aflate în război.
neutralitate permanentă - neutralitatea statelor care nu participă la nici un fel de alianţe militare.

6. MAREA UNIRE DIN 1918

Românii din teritoriile aflate sub dominaţie austro-ungară (Bucovina, Transilvania, Banat), încurajaţi de intrarea
patriei-mame în război (august 1916), sperau într-o apropiată întregire. Această speranţă s-a păstrat, în ciuda
insucceselor militare din toamna anului 1916 şi a măsurilor severe luate de autorităţile austriece în Bucovina şi de

29
cele maghiare în Transilvania (suspendarea unor publicaţii româneşti, urmărirea şi arestarea fruntaşilor mişcării
naţionale, interzicerea activităţilor politice ş.a.). Obligaţi să se înroleze în armata austro-ungară, numeroşi ardeleni şi
bucovineni au trecut linia frontului la fraţii lor români, dovedindu-şi astfel credinţa în împlinirea idealului Marii Uniri. În
mai/iunie 1917, un contingent de ostaşi ardeleni şi bucovineni - foşti prizonieri în Rusia- s-a înrolat în armata română.
Acţiunile vizând înfăptuirea României Mari s-au intensificat în 1918, când în Europa centrală şi de sud-est au
apărut o serie de factori favorizanţi: afirmarea ideii autodeterminării popoarelor, în urma revoluţiei bolşevice din Rusia
(1917) şi a publicării celor 14 puncte ale preşedintelui american Wilson (ianuarie 1918); victoriile militare ale Antantei;
izbucnirea revoluţiilor de la Viena şi Budapesta (octombrie 1918); eşuarea încercărilor Curţii de la Viena de salvare a
imperiului austro-ungar (la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat manifestul „ Către popoarele mele
credincioase”, în care propunea federalizarea Austro-Ungariei, dar această iniţiativă nu a avut succes); mutaţiile
produse de război în mentalitatea colectivă. Au existat o simultaneitate şi o convergenţă de acţiune în direcţia
realizării Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice şi militare ale statului român s-au împletit cu acţiunile pentru
autodeterminare naţională ale românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină.
De asemenea, lupta pentru unire a tuturor românilor într-un singur stat s-a bazat şi pe intensa propagandă
desfăşurată în străinătate de Comitetul Naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina cu sediul la Paris
(lider Traian Vuia – înfiinţat în 17/30 aprilie 1918), Liga Naţională română din SUA condusă de Vasile Stoica
(înfiinţată în 22 iunie / 5 iulie 1918 la Washington), Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat
şi Bucovina , înfiinţat pe 6/19 iulie 1918 în Italia şi condus de Simion Mândrescu (articole în presă, conferinţe,
manifestaţii, publicarea unor cărţi, audienţe pe lângă importanţi politicieni). Totodată, s-a manifestat o solidaritate a
popoarelor asuprite din Austro-Ungaria. Astfel, la 29 noiembrie 1917, la Kiev, are loc Adunarea Naţională la care
participă 5.000 de delegaţi cehi, slovaci, sloveni, croaţi, ucraineni, sârbi şi români, la care se hotărăşte continuarea
luptei pentru formarea statelor naţionale. În martie (aprilie pe stil nou) 1918, la Roma, se desfă şoară Congresul
naţionalităţilor asuprite din Europa Centrală care afirmă dreptul popoarelor de a-şi constitui state naţionale. La 2/15
septembrie 1918, la Washington, reprezentaţii naţiunilor oprimate din Austro-Ungaria îi cer preşedintelui Wilson şi
opiniei publice americane să sprijine întemeierea statelor naţionale independente.
Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul
acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial, când dispăreau de pe harta
Europei Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar. Unirea cu Regatul României a acestor teritorii a fost posibilă în contextul
afirmării pe plan internaţional a principiului autodeterminării şi a celui al naţionalităţilor.

6.1. Basarabia

a) Autonomia. În fruntea mişcării pentru autonomie, s-a aflat Partidul Naţional Moldovenesc, creat pe 3 aprilie
(martie, pe stil vechi) 1917 şi avându-l în frunte pe Vasile Stroescu. Începând cu aprilie 1917, în Chişinău şi în
celelalte centre urbane s-a trecut la organizarea unor întruniri unde se discuta despre atitudinea ce trebuia adoptată
în noul context determinat de revoluţia rusă. Ideile fundamentale erau obţinerea autonomiei, menţinerea ordinii,
alegerea unor organe reprezentative ale populaţiei româneşti, înfăptuirea reformelor economico-sociale: la întrunirea
delegaţilor cooperativelor săteşti (6/19 aprilie 1917) s-a solicitat autonomia administrativă, religioasă, şcolară şi
economică pentru Basarabia; cu ocazia marii adunări de la Odessa, din 18 aprilie / 1 mai 1917, la care au participat
peste 10.000 de militari români, precum şi numeroşi profesori, preoţi şi studenţi, s-a hotărât formarea „cohortelor
ostăşeşti” pentru menţinerea ordinii publice tulburată de trupele ruseşti în dezagregare; congresul preoţimii organizat
la Chişinău pe 19 aprilie / 2 mai -20 aprilie / 3 mai 1917 a solicitat formarea unui „Înalt for cu atribuţii legislative şi
executive”; dascălii basarabeni cereau introducerea alfabetului latin în şcoală.
Dacă în primăvara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei în cadrul statului federativ rus
(atitudine determinată de teama de Rusia şi de urmările în planul mentalităţii produsă de îndelungata stăpânire
ţaristă), treptat, sub impulsul unui puternic proces de redeşteptare naţională a devenit predominantă aspiraţia unirii
cu România. Procesul de redeşteptare naţională a fost încurajat de diverşi factori: rolul mobilizator al gazetei „ Cuvânt
moldovenesc” care-i chema pe basarabeni la „ deşteptare din somnul de moarte ”; hotărârea voluntarilor ardeleni şi
bucovineni de a lupta în armata română pentru înfăptuirea Marii Uniri (manifestul de la Darniţa, 13/26 aprilie 1917);
contribuţia intelectualilor din Ardeal, Bucovina şi vechiul Regat (refugiaţi în Basarabia) la tipărirea unor cărţi şi
abecedare în limba română, organizarea cercurilor de istorie, geografie şi cântec românesc, editarea ziarului
„Ardealul” sub redacţia lui Onisifor Ghibu (octombrie 1917); întâlnirile soldaţilor basarabeni cu românii din celelalte
teritorii, pe front, în spitalele de răniţi, în lagărele de prizonieri.
Tendinţele Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra acestei provincii au avut ca rezultat, în vara anului 1917,
intensificarea mişcării pentru autonomia Basarabiei. Partidul Naţional Moldovenesc s-a străduit să dea coerenţă
30
acţiunilor populaţiei dintre Prut şi Nistru şi să apere Basarabia atât de pretenţiile naţionaliştilor ucraineni, care doreau
s-o integreze într-o Ucraină independentă, cât şi de bolşevicii ruşi, care încercau s-o câştige de partea revoluţiei
proletare. În octombrie 1917 se desfăşoară la Chişinău „ Congresul ostaşilor moldoveni ” care a proclamat
„autonomia teritorială şi politică a Basarabiei' şi a decis constituirea unui organ reprezentativ al Basa rabiei numit
Sfatul Ţării, avându-l ca preşedinte pe Ion Inculeţ . Puterea executivă era exercitată de Con siliul de directori generali,
care îl avea în frunte pe Petre Erhan. Realizarea deplină a autonomiei îşi găsea expresia în proclamarea Republicii
Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917), membră cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.
b) Unirea cu România. În lunile următoare, însă, situaţia Basarabiei se agravează. Destrămarea armatei
ruse, intensificarea agitaţiilor bolşevice ameninţau securitatea politică şi militară a teritoriului rămas neocupat. Pentru
a pune capăt anarhiei create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut guvernului român să
trimită trupe. Acestea au restabilit ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării (ianuarie 1918). În consecinţă, la 13 ianuarie
1918, guvernul Rusiei Sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul, care fusese
transportat la Petrograd înainte de ocuparea Bucureştiului. În noile condiţii, Sfatul Ţării a hotărât independenţa
Republicii Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie 1918). Ultima etapă a autodeterminării Basarabiei s-a realizat prin
actul din 27 martie 1918. Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România. În Actul citit de
deputatul Ion Buzdugan erau formulate „bazele” pe care se realiza unirea: Sfatul Ţării urma să funcţioneze până la
înfăptuirea reformei agrare; Basarabia îşi păstra autonomia provincială; drepturile minorităţilor trebuiau respectate;
această provincie era reprezentată în Consiliul de Miniştrii de doi miniştrii fără portofoliu, iar în parlament de un
număr proporţional cu totalul populaţiei din acest teritoriu; erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Rezultatul votului a fost comunicat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, aflat la Chişinău.
Prin Decretul regal nr. 842/22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii.

6.2. Bucovina

a) Autonomia. Încă din perioada războiului, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina erau organizaţi în Asociaţia
Românilor Bucovineni şi Transilvăneni. Aceasta a susţinut intrarea României în război alături de Antanta.
Situaţia s-a complicat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918). Asupra provinciei ridica
pretenţii Ucraina. Ca răspuns la Manifestul adresat de împăratul Carol I (3 octom brie 1918) privind organizarea
federalistă a Austro-Ungariei, deputaţii români din Clubul Parlamentar din Viena au transformat acest organism în
Consiliul Naţional Român din Austria, avându-i în conducere pe Constantin Iosipescu-Grecul şi pe liderul socialist
George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, C.N.R. a cerut oficial, în numele naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a
exprimat dorinţa de secesiune. Deputaţii ucraineni, bazându-se pe sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus, deoarece
ridicau pretenţii asupra nordului Bucovinei. La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali de la Universitatea din
Cernăuţi, condus de profesorul Sextil Puşcariu, a scos ziarul „ Glasul Bucovinei ”, care a influenţat puternic
conştiinţa colectivă; voluntarii bucovineni, foşti militari în armata austro-ungară, aflaţi în Basarabia, au exprimat
sprijinul pentru unire. La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14 octombrie 1918 s-a convocat o adunare naţională la
Cernăuţi, care s-a proclamat Adunare Constituantă. Aceasta a hotărât „unirea Bucovinei integrale” cu celelalte pro-
vincii româneşti din imperiu într-un stat naţional independent. Tot atunci s-a format Consiliul Naţional, ca organism
reprezentativ, şi un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor.
Situaţia Bucovinei s-a complicat în această perioadă. Adunarea Ucraineană, susţinută de Aurel Onciul (fost deputat
român în Parlamentul austriac), acţiona pentru încorporarea nordului Bucovinei. În aceste împrejurări, Consiliul Naţional a
solicitat sprijinul armatei române. Guvernul român a aprobat, la 23 octombrie 1918, intrarea unei divizii în Bucovina şi a
informat guvernul austriac în privinţa acestei decizii. La 12 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a votat „Legea fundamentală
provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei”. Faza autonomiei se încheia, trecându-se la etapa a doua.
b) Unirea cu România. Prin integrarea Bucovinei la România, urma să se asigure acestei provincii condiţiile
necesare unei dezvoltări progresive. Tratativele purtate cu reprezentanţii guvernului de la Iaşi au dus la convocarea
Congresului General al Bucovinei pentru data de 15 noiembrie 1918. Întrunit la data stabilită, Congresul a votat în
unanimitate unirea necondiţionată a Bucovinei cu România. La această hotărâre au aderat locuitorii germani şi
polonezi. Evreii şi ucrainenii au refuzat să participe. Unirea Bucovinei cu România a fost consfinţită de regele Ferdi -
nand prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

6.3. Transilvania

a) Autonomia. În Transilvania, mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular mai accentuat. Ea
s-a bucurat de adeziunea unanimă a populaţiei româneşti. În 1918, emigraţia română din Transilvania, Bucovina şi
31
Regatul României şi-a intensificat activitatea în vestul Europei. La 20 septembrie 1918, s-a format, la Paris, Consiliul
Naţional pentru Unitatea Românilor, recunoscut de guvernele francez, englez şi italian, ca reprezentant al tuturor
românilor.
În Transilvania, în septembrie 1918 şi-au reluat activitatea cele două forţe politice ro mâneşti: Partidul Naţional
Român (P.N.R.) şi Partidul Social-Democrat (P.S.D.). Românii au anunţat oficial hotărârea de autodeterminare prin
Declaraţia de la Oradea din 29 septembrie 1918, elaborată de cele două partide. Aceasta este o declaraţie de
principii în care se regăsesc principalele componente ale conceptului wilsonian de autodetermi nare pe baza
principiului naţionalităţilor: libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii naţiunii în
teritoriul său naţional, plebiscitul. Declaraţia era adresată Parlamentului Ungariei, unde a fost citită de către deputatul
Alexandru Vaida-Voevod pe data de 5/18 octombrie 1918. Această declaraţie a căpătat valoarea unei proclamaţii de
independenţă. La 18 octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.), ca
organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit din câte şase membri din fiecare partid (P.N.R. şi P.S.D.). El a
devenit centrul de coordonare al mişcării naţionale din Transilvania, mutându-şi sediul la Arad în 21 octombrie / 3
noiembrie 1918.
În noiembrie, în întreaga Transilvanie s-au format, după modelul C.N.R.C., consilii şi gărzi naţionale locale.
Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga provincie, reuşind să menţină ordinea în Transilvania.
La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C. adresa o notă ultimativă guvernului ungar, cerând „întreaga putere de guvernare”. În
acest context, s-au desfăşurat la Arad în 13-14 noiembrie 1918 trata tivele cu reprezentanţii guvernului ungar,
conduse, din partea română, de Iuliu Maniu. Aceştia au recunoscut organismele politice româneşti, dar au oferit
românilor doar autonomia administrativă a Transilvaniei, după modelul cantonal elveţian. Propunerea părţii ungare a
fost respinsă, Iuliu Maniu declarând categoric că dorinţa românilor era „despărţirea totală” de Ungaria.
b) Unirea cu România. Manifestul Către popoarele lumii adresat de C.N.R.C., la 5 noiembrie 1918, lumii
civilizate demonstrează opiniei publice mondiale că unirea Transilvaniei cu România este voinţa întregii naţiuni
române. C.N.R.C. a decis, în acelaşi timp, convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinţei românilor
transilvăneni. La 7 noiembrie 1918, s-a publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării Naţionale a Românilor
pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un caracter plebiscitar. La Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, au
participat peste 100.000 de oameni şi 1.228 delegaţi aleşi. Adunarea, deschisă de Gheor ghe Pop de Băseşti, a
adoptat în unanimitate declaraţia solemnă. Decizia de unire a Transilvaniei cu România a fost însoţită de un program
de înnoiri ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării. În Rezoluţia unirii, căreia i-a dat citire Vasile Goldiş, se
preciza că:
„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin
reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918, decretează unirea acelor români si a tuturor
teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii
române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei,
aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională
proclamă următoarele: 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice.
Votul obştesc, direct, egal, secret pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani. 4. Desăvârşita libertate de presă,
asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reforma agrară radicală. 6. Muncitorimii
industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din
Apus.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui
Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni
faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.”
La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (cu rol de for legislativ), care a desemnat ca organ executiv
Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr. 3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica
unirea Transilvaniei cu România. Astfel, se desăvârşea formarea României Mari. Noul stat românesc, având o
suprafaţă de 295.049 km2 şi o populaţie de peste 18 milioane locuitori, a fost recunoscut pe plan internaţional prin
tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920.

autodeterminare – dreptul unei naţiuni de a-şi alege statutul politic şi calea de dezvoltare
egalitate confesională – principiu conform căruia toate cultele recunoscute ale unui stat sunt egale.
egalitate politică – principiu conform căruia toţi cetăţenii unui stat au aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri politice.
federalizare - constituirea unei uniuni din mai multe state autonome în cadrul unui stat unitar cu un guvern central.

32
Marea Unire – proces politic-naţional în urma căruia provinciile româneşti (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) s-au unit cu Vechiul Regat.
partid etnic – partid bazat (creat) pe apartenenţa etnică a membrilor săi.
ratificare - acţiune prin care un tratat sau o convenţie sunt aprobate de statele semnatare prin intermediul organelor lor legislative.
România Mare – stat rezultat în urma evenimentelor din 1918, când provinciile româneşti care aparţinuseră Imperiului Austro-
Ungar şi celui Ţarist s-au unit cu România.
stat naţional unitar – concept politic referitor la un stat aparţinând unei naţiuni; stat care formează un singur tot (fără provincii
autonome).
unificare administrativă – proces în urma căruia este cuprinsă într-un sistem unic administraţia unui stat.
vot universal – drept acordat tuturor cetăţenilor unei ţări indiferent de rasă, naţionalitate, sex, credinţă religioasă, grad de
pregătire şi stare materială de a participa la alegerile care desemnează organele reprezentative ale unui stat.

33

S-ar putea să vă placă și