Sunteți pe pagina 1din 465

Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,

Supplement 2/2016

CONTENTS

CORNUL AFRICII – ERITREEA .......................................................................................................................... 3


Paul DUȚĂ
TRIUNGHIUL ETIOPIA-ERITREEA-DJIBOUTI .............................................................................................. 15
Paul DUȚĂ
CURRENTS, ANALYSES AND HISTORICAL PERSPECTIVES WITH SOCIO-ECONOMIC CHARACTER
ABOUT THE ROMANIAN VILLAGE ............................................................................................................... 28
Mihai CUCERZAN
SIRIA - O TABLĂ DE ȘAH FIERBINTE............................................................................................................ 35
Virgil ANDRONACHE
TENSIUNILE DINTRE ARABIA SAUDITĂ ȘI IRAN ...................................................................................... 43
Dan-Ionuț BANC
EUROPA ȘI CONFLICTUL ÎNGHEȚAT DIN GEORGIA ................................................................................. 49
Dan-Ionuț BANC
KURZII – SCUT ÎMPOTRIVA STATULUI ISLAMIC ...................................................................................... 58
George BIVOL
IMPLICAREA CHINEI ÎN CONFLICTUL DIN SIRIA ...................................................................................... 68
Oana BONTEANU
INTERVENȚIA RUSIEI ÎN SIRIA ...................................................................................................................... 78
Oana BONTEANU
STATUL ISLAMIC ȘI FANTOMA CALIFATULUI .......................................................................................... 86
Claudiu CURTA
VALOAREA KURZIILOR DIN ORIENTUL MIJLOCIU .................................................................................. 94
Claudiu CURTA
VIITORUL AFGHANISTULUI ......................................................................................................................... 104
Mihai DUDĂU
ZONELE GRI ÎN CONFRUNTAREA SUA-CHINA ........................................................................................ 114
Mihai DUDĂU
CONSIDERAȚII PRIVIND IMPACTUL UMANITAR AL ARMELOR NUCLEARE ................................... 123
Andreea Emilia DUȚĂ
NEPROLIFERAREA ȘI ZONELE LIBERE DE ARME NUCLEARE ............................................................. 135
Andreea Emilia DUȚĂ
ABOLIREA CALIFATULUI CAUZĂ A EXTREMISMULUI DIN ORIENTUL MIJLOCIU ......................... 149
Bogdan Sebastian FILIPESCU
RăZBOIUL DIN SIRIA ȘI LUPTA PENTRU RESURSE ................................................................................. 156
Marinela GÎTLAN
KURZII – DESTINUL UNUI POPOR FĂRĂ ȚARĂ ........................................................................................ 167
Marinela GÎTLAN
CRIZA DIN CRIMEEA ...................................................................................................................................... 179
Constantin Marius ILIE
CONCURENȚA WASHINGTON - BEIJING ................................................................................................... 192
Constantin Marius ILIE
DILEMA WASHINGTONULUI: EUROPA DE EST, ORIENTUL MIJLOCIU SAU ASIA? ......................... 205
Viorel LUCACI
DILEMA MOSCOVEI ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC ACTUAL ................................................................ 221
Viorel LUCACI
Virgil ANDRONACHE
FUNDAMENTALISM RELIGIOS ȘI NOUL ATEISM ................................................................................. 233
Gabriel Alexandru NECHIFOR
IDENTITATEA EUROPEANĂ ȘI ISLAMUL .................................................................................................. 244
Gabriel Alexandru NECHIFOR
NORDEFCO ȘI GRUPUL VISEGRAD ............................................................................................................. 255

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

1
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

GEORGIANA PURCEL
CONSIDERAȚII PRIVIND SECURITATEA MARITIMĂ .............................................................................. 268
Georgiana PURCEL
DELIMITAREA ZONEI ARTICE, O PROVOCARE PE TERMEN LUNG ..................................................... 281
Tiberiu MISSIR
CONCEPTELE STRATEGICE NATO .............................................................................................................. 291
Tiberiu MISSIR
BREXIT – DA SAU NU? ................................................................................................................................... 303
Roxelana UNGUREANU
REPREZENTAREA ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN .................................................................................. 315
Roxelana UNGUREANU
KURZII DIN TURCIA........................................................................................................................................ 324
Ana-Maria RAȘCĂ
MIȘCAREA DE FORȚĂ A LUI PUTIN ÎN ORIENTUL MIJLOCIU .............................................................. 331
Ana-Simina SAVA
SCENARIUL CELUI DE-AL III-LEA RAZBOI MONDIAL IN SIRIA. RUSIA, CHINA ȘI IRAN / SUA, UE
ȘI TURCIA ......................................................................................................................................................... 346
Ana-Simina SAVA
CONCEPTUL DE SPAȚIUL DE SECURITATE, LIBERTATE ȘI JUSTIȚIE ................................................. 366
Costina ŞTEFĂNESCU
EDUCAŢIA ŞI LECŢIA DE VIAŢĂ A PARADIGMELOR SPIRITUALE DIN SATUL GORJENESC ........ 377
Vasile GOGONEA
THE UNEMPLOYMENT AND THE ECONOMIC CRISIS ............................................................................. 385
Alina HOLT
USUCAPIO IN ROMAN LAW .......................................................................................................................... 393
Rodica PEPTAN
PUBLIC SERVANTS WITH POWERS OF FINANCIAL AND FISCAL CONTROL .................................... 397
Octavia-Maria CILIBIU
POLITICS AND EDUCATION DURING CHARLES I .................................................................................... 404
Iulian PÎNIŞOARĂ
THE DELEGATION OF POWER FOR RESOLVING THE APPEALS AGAINST FISCAL
ADMINISTRATIVE ACTS ................................................................................................................................ 411
Octavia-Maria CILIBIU
Rodica PEPTAN
LIABILITY IN ACTIVITY OF PUBLIC ADMINISTRATION ...................................................................... 416
Sevastian BLENDEA
THE CONCEPT AND REASON OF ACQUISITIVE PRESCRIPTION TERM............................................... 425
Jr. ANA-MARIA DIACONU
THE ADMISSION OF THE GUILT AGREEMENT ......................................................................................... 428
Ion Cristinel RUJAN
RETHINKING THE MANAGEMENT POLICY OF BRANCUSI HERITAGE AT LOCAL LEVEL............. 436
George NICULESCU
HORISTOLOGICAL vs TOPOLOGICAL DISCRETENESS……………………………………………….............446
Novac-Claudiu CHIRIAC
CONSENT TO MARRIAGE OF THE INTENDING SPOUSES……………………………...…………………...………459
Viorica-Mihaela FRÎNTU

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

2
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

CORNUL AFRICII – ERITREEA

Conf. univ. dr. Paul DUȚĂ


Institutul Diplomatic Român
București

Abstract: The sanctions imposed by the Security Council in 2009 are based on possible involvement of Eritrea
in Somalia and the dispute regarding the border with Djibouti, not penalising all parties that refused the verdict
given by the Permanent Court of Arbitration on the dispute regarding the border between Eritrea and Ethiopia,
which questions the morality of sanctions. The Security Council expresses its grave concern regarding the
conflict between Ethiopia and Eritrea and its implications in the region, calling for the two countries to use all
means to find a peaceful solution to the border dispute. Special attention in the East African space is given to six
countries - Burundi, Djibouti, Ethiopia, Kenya, Somalia and Uganda - which constitute special teams; regional
coalitions (East African Community) are used for surveillance operations to preserve peace in the region.
Eritrea and Ethiopia signed "Agreement on Cessation of Hostilities" as a result of negotiations between the two
countries, led by Algeria and the OAU.

Keywords: Security Council, Eritreea, morality of sanctions, regional security

Cornul Africii

După 1960, majoritatea statelor africane își câștigă independența, totodată începând și un
proces de integrare susținut constituindu-se mai multe organizații economice regionale:1
ECOWAS (1975)2, SADC (1992),3 COMESA (1994),4 AMU (1989),5 CEN-SAD (1998),6

1
Regional Economic Communities (RECs).
2
Economic Community of West African States (ECOWAS) - Benin, Burkina Faso, Cape Verde, Cote D'Ivoire,
Gambia, Ghana, Guinea, Guinea Bissau, Liberia, Mali, Niger, Nigeria, Senegal, Sierra Leone, Togo.
3
Southern African Development Community (SADC) - Angola, Botswana, DRC, Lesotho, Madagascar,
Malawi, Mauritius, Mozambique, Namibia, Seychelles, Africa de Sud, Swaziland, Tanzania, Zambia,
Zimbabwe.
4
Common Market for Eastern and Southern Africa (COMESA) - Burundi, Comoros, D.R. Congo, Djibouti,
Egipt, Eritrea, Etiopia, Kenia, Libya, Seychelles, Madagascar, Malawi, Mauritius, Rwanda, Sudan, Sudanul de
Sud, Swaziland, Uganda, Zambia, Zimbabwe.
5
Arab Maghreb Union (AMU) - Algeria, Libia, Mauritania, Maroc, Tunisia.
6
Community of Sahel-Saharan States (CEN-SAD) - Benin, Burkina, Faso, Africa Centrală, Ciad, Cote d'Ivoire,
Djibouti, Egipt, Eritrea, Gambia, Ghana, Guinea Bissau, Liberia, Libia, Mali, Maroc, Niger, Nigeria, Senegal,
Sierra Leone, Somalia, Sudan, Togo, Tunisia.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

3
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

ECCAS-CEEAC (1981),1 IGAD (1986)2. Mai multe state africane sunt simultan membre ale
mai multor inițiative.
Situația din Cornul Africii este în atenția Uniunii Africane, normalizarea relațiilor dintre
Djibouti și Eritreea fiind pe primul plan. Uniunea Africană susține buna vecinătate între cele
două state și depășirea problemelor litigioase, apreciind participarea Djibouti la misiunea
AMISON dar și participarea cu o unitate de poliție African-led International Support Mission
in the Central African Republic (MISCA).3
În 2015, statele din Cornul Africii (Djibouti, Etiopia, Eritrea, Somalia și Sudan) s-au
confruntat cu o creștere a migrației ilegale atât pe teren dar și pe apă. 4 În 2015, chiar dacă
Yemen este într-un război civil sângeros, s-au înregistrat 92.466 de emigrați din Etiopia și
Somalia (traversând Golful Aden) și din Djibouti (traversând Marea Roșie), se estimează că
90% sunt din Etiopia iar 10% din Somalia.
În 2015, se estimează că în Yemen și Cornul Africii au sosit peste 16.000 de emigranți;
Cornul Africii este sursa principală a emigraților veniți în Europa prin Marea Mediterană. În
2014, peste 210.000 au ajuns în Italia (cei mai mulți) și Grecia. În 2015, 1.011.712 au ajuns din
Africa în Europa, în principal în Grecia (80%) și Italia (20%); sursa principală pentru
emigranții din Italia o constituie Eritreea (37.000), urmată de Somalia (11.000), Sudan (9.000).
Din Cornul Africii au venit peste 66.000 de emigranți (6,5 %).
Viitorul mediului de securitate (Burundi, Djibouti, Eritrea, Etiopia, Kenia, Rwanda,
Seychelles, Somalia, Tanzania și Uganda) depinde de modalitatea și gradul de intentate al
implicării SUA, formulate în ”Joint Force 2020”.5
Conceptul de operații integrate globale6 include elemente integrate, poziționate global
asamblate rapid și și corelat de cu misiunile partenerilor pentru integrarea capabilităților în mod
coerent pe domenii, eșaloane, granițe geografice și afilieri organizaționale.7 În Djibouti (Camp
Lemonnier), ca parte a prezenței americane pe continentul african CJTF-HOA8 conduce
cooperarea de securitate din teatru9 prin care sprijină entitățile africane regionale să
neutralizeze organizațiile extremiste violente; de asemenea, este responsabilă cu asigurarea

1
Economic Community of Central African States (ECCAS-CEEAC) - Angola, Burundi, Cameroon, Africa
Centrală, Ciad, Congo (Brazzaville), D.R. Congo, Guinea Ecuatorială, Gabon, Rwanda, Sao Tome et Principe.
2
Intergovernmental Authority on Development (IGAD) - Djibouti, Eritrea (suspended), Etiopia, Kenia, Somalia,
Sudan, Uganda.
3
Vezi Peace and Security Council (PSC), Activities and the State of Peace and Security in Africa The AU
Commissioner for Peace and Security concludes consultations with djiboutian and eritrean authorities, African
Press Organisation. Database of Press Releases Related to Africa, May 8, 2014, African Press Organization –
APO, Lausanne.
4
Indicatorii analizei: (1) Sosiri în Yemen din Cornul Africii; (2) Sosiri în Cornul Africii din Yemen; (3) Sosiri în
Europa; (4) Emigrați decedați; (5) Naționalitatea emigranților. Irregular Migration in Horn of Africa Increases
in 2015, African Press Organisation. Database of Press Releases Related to Africa, Jan 26, 2016, African Press
Organization – APO, Lausanne.
5
Grigsby, Wayne W, Jr; Fox, Todd; Dabkowski, Matthew F; Phelps, Andrea N., ”Globally Integrated
Operations in the Horn of Africa through the Principles of Mission Command,” Military Review, Volume: 95,
Issue: 5, Sep/Oct 2015, Fort Leavenworth, pp. 8-18.
6
globally integrated operations.
7
Chairman of the Joint Chiefs of Staff, Capstone Concept for Joint Operations: Joint Force 2020 (Washington,
DC: U.S. Government Printing Office [GPO], 10 September 2012), iii, http://
www.dtic.mil/dtic/tr/fulltext/u2/a568490.pdf. (accesat în 27 ianuarie 2016).
8
Combined Joint Task Force- Horn of Africa (CJTF-HOA).
9
theater security cooperation (TSC).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

4
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

accesului și a libertății de mișcare pentru forțele americane care intervin ca răspuns la crizele
regionale.
Africa de Est cuprinde un mozaic de națiuni și popoare și cu resurse naturale uriașe,
zguduită de numeroase conflicte persistente, un adevărat mediu complex și dinamic care nu
poate fi controlat prin eforturi unilaterale fiind necesară o strategie pe termen lung pentru
contracararea amenințărilor pe bază de parteneriat pentru înfrângerea extremismului violent.
În cadrul Comandamentului american pentru Africa (USAFRICOM)1 din Camp
Lemonnier, CJTFHOA colaborează cu militari din națiunile partenere2 pentru constituirea unei
rețele de grupuri unificate de acțiune pentru sprijinirea misiunii Uniunii Africane în Somalia.3
Se estimează că în viitor, elementele operațiilor globale integrate presupun flexibilitate în
alegerea forțelor care vor fi utilizate în mod reunit, în funcție de spațiile geografice și
caracteristicile funcționale, trebuie să se organizeze și structureze singure în funcție de
provocările de securitate. Un model poate fi cel al unității constituite pe baza experienței din
Afganistan.4
O atenție specială în spațiul Africii de Est se acordă unui număr de șase state - Burundi,
Djibouti, Etiopia, Kenia, Somalia și Uganda – pentru care se constituie echipe speciale;
coalițiile regionale (Comunitatea Est Africană) sunt folosite pentru supravegherea operațiilor de
menținere a păcii din regiune.5
Odată cu sosirea soldaților din Uganda și Burundi în cadrul operațiunii de menținere a
păcii din Somalia, a început să fie pusă problema înzestrării cu transportoare blindate
(MRAPs)6 folosite în Afganistan, a trupelor ugandeze7 care își exercitau misiunea în
Mogadishu, rezolvare care a ridicat probleme foarte serioase prin efortul cerut timp de șase
luni.8

Eritreea

În perioada post război rece, Cornul Africii conectat la contextul global, securitatea
acestei regiuni este centrată pe rolul jucat de Eritreea, o putere regională cheie.9
Eritreea după apariția sa ca stat independent a fost considerată ca un posibil jucător care
va contribui la întărirea cooperării în mediul volatil al Cornului Africii, dar evoluțiile de la

1
U.S. Africa Command (USAFRICOM).
2
Burundi, Comoros, Djibouti, Franța, Italia, Japonia, Kenia, Coreea de Sud, Spania, Uganda, Marea Britanie și
Yemen.
3
African Union Mission In Somalia (AMISOM), "AMISOM Mandate," 2015, AMISOM website,
http://amisom-au.org/amisom-mandate. AMISOM este o misiune de menținere a păcii cu un mandat în cadrul
căreia se prevede și "reduc[ing] the threat posed by Al Shabaab ... [and] establishing conditions for effective and
legitimate governance across Somalia." ( accesat 9 ianuarie 2016).
4
International Security Assistance Force in Afghanistan.
5
East African Community Corporate Communications and Public Affairs Department, "About EAC,"
http://www.eac.int/ index. php?option=com_content&view=article&id=1&Itemid=53, (accesat 9 ianuarie 2016).
6
"Mine-Resistant Ambush Protected" vehicles, or MRAPs.
7
Uganda People's Defence Force.
8
Carlin Leslie, "Bilateral Efforts to Achieve Regional Effects," 26 January 2015,
http://www.hoa.africom.mil/story/10576/ bilateral-efforts-to-achieve-regional-effects. (accesat 22 ianuarie
2016).
9
Woodward Peter, Crisis in the Horn of Africa: Politics, Piracy and the Threat of Terror, New York, NY: l.B.
Tauris, 2013, pp. 5-9.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

5
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

confruntări diplomatice spre ciocniri cu statele vecine (Sudan, Yemen, Etiopia și Djibouti) au
temperat foarte repede optimismul inițial.1
În 1991, după 33 de ani de lupte Frontul de Eliberare al Poporului Eritrean (EPLF) 2 intră
în Asmara, capitala Eritreei (numele dat de sistemul colonial italian, în 1889) înlăturând
sistemul etiopian (1952-1991), după cel mai lung conflict african.3
Scenariile optimiste despre Africa plecau de prezumția că Eritrea, Africa de Sud, Uganda,
Rwanda și Ethiopia se vor constitui în state emergente cu un rol conducător în redescoperirea
Africii după decenii de corupție, sărăcie, inegalitate și violență.4
În 23-25 aprilie 1993, Eritreea se declară independentă în urma unui referendum
desfășurat sub supraveghere internațională, devenind rapid și membră a Organizației Unității
Africane și al Națiunilor Unite.
În 1994, EPLF se transformă în Frontul Popular pentru Democrație și Justiție (PFDJ).5
Liderul Isaias Afwerki își construieste un regim de control absolut asupra societății și statului
folosindu-se de conflictul de graniță cu Etiopia, constatându-se că problemele politice,
economice și sociale continuă să subziste.6
Între 1998-2000, se desfășoară războiul etiopiano-eritrean cu peste 70.000 de morți de
ambele părți, însoțit începând din iunie 1998 de conflictul minor ad-hoc între Eritreea și
Djibouti. Relațiile tensionate ale Eritreei cu statele vecine a născut preocupări la nivelul
organizațiilor internaționale.7
În 5 iunie 1998, Secretarul General, ca urmare a izbucnirii luptelor la graniţa dintre
Etiopia şi Eritreea, îşi exprimă îngrijorarea faţă de escaladarea acestora8. Deşi anterior SUA şi
Rwanda depuseseră eforturi de mediere susţinute de către Naţiunile Unite, totuşi situaţia devine
tot mai dificilă9, în ciuda apelurilor comunităţii internaţionale de încetare imediată a
ostilităţilor10.

1
Bogale Befekadu, Eritrea's Relation with IGAD and the OAU/AU: The Domestic and International Dynamics,
Alternatives: Turkish Journal of International Relations, Volume: 13, Issue: 3, 2014, Fatih University, Istanbul
Turkey, p. 5.
2
Eritrean People's Liberation Front (EPLF).
3
Woldemikael Tekle M., ”Introduction: Postliberation Eritrea,” Africa Today, Volume: 60, Issue: 2, Winter
2013, Indiana University Press, Bloomington, p. 11-15.
4
In the early 1990s, Isaias Afwerki, Yoweri Museveni of Uganda, Paul Kagame of Rwanda, and Meles Zenawi
of Ethiopia were dubbed the new generation of African leaders, leaders of this African renaissance. Vezi Oloka-
Onyango, Joseph. 2004, ”New-Breed Leadership, Conflict, and Reconstruction in the Great Lakes Region of
Africa: A Sociopolitical Biography of Uganda's Yoweri Museveni,” Africa Today 50, pp. 29-52.
5
People's Front for Democracy and Justice (PFDJ).
6
Article 19. 2013. Country Report: Eritrea: A Nation Silenced. 3 June. http://www.article19.org/
resources.php/resource/3494/en/eritrea:-a-nation-silenced, (accesat 21 ianuarie 2016).
7
Vezi African Intergovernmental Organizations
8
Artileria eritreană doboară trei avioane etiopiene care bombardau localitatea Asmara, un pilot fiind capturat. La
rândul ei, Etiopia capturează un pilot eritrean, pe fondul luptelor continue, vezi, ”Eritrea’s Chief Sees No Halt In
Border War With Ethiopia,” în The New York Times, June 7, 1998, p. 8.
9
La începutul lunii iunie 1998, se duc lupte grele, trupele etiopiene trec peste graniţă atacând poziţiile eritreene
de la Ambesete Geleba, în apropierea oraşului Zala Ambesswa situat la aproximativ 60 de km de capitală.
Forţele etiopiene au folosit tancuri şi artilerie grea, vezi, McKinley James, ”Ethiopians and Eritreans Resume
Border Battle,” în The New York Times, June 4, 1998, p. 13, ”Ethiopia and Eritrea Said to Renew Fighting,” în
The New York Times, June 2, 1998, p. 8, McKinley James, „Border Dispute in Horn of Africa Threatens War”,
în The New York Times, June1, 1998, p. 3.
10
Cele două state care dădeau impresia că se găsesc într-o state de pace şi început de prosperitate, în fapt
cumpărau sisteme de arme foarte scumpe ceea ce indica pregătirile pentru un război deschis. Numeroşi analişti

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

6
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În 10 iunie 1998, SUA şi Rwanda1 prezintă Secretarului General un plan general de


implementat şi recomandări. În faza iniţială este prevăzută desfăşurarea de observatori militari
şi a unei echipe tehnice de delimitare / demarcaţie a graniţei comune dintre Etiopia şi Eritreea2
cu participarea şi acordul celor două state. Eforturile de mediere eşuează.
Consiliul de Securitate îşi exprimă3 grava îngrijorare privind conflictul dintre Etiopia şi
Eritreea şi implicaţiile acestuia în regiune, solicitând celor două state să utilizeze toate
mijloacele pentru găsirea unei soluţii paşnice pentru disputa de graniţă4. Se condamnă folosirea
forţei şi se solicită să se înceteze ostilităţile. Se salută abţinerea de la executarea de lovituri
aeriene5.
În 29 ianuarie 1999, Consiliul de Securitate cheamă6 ambele părţi „în termeni duri“ să se
abţină de la acţiuni militare7.
În februarie 1999, Consiliul de Securitate solicită8 părţilor încetarea ostilităţilor. Se cere
tuturor statelor să pună capăt livrărilor de arme şi muniţii celor două state. În 9 februarie,
Preşedintele Consiliului de Securitate afirmă că măsurile întreprinse pentru stoparea
conflictului sunt „foarte active“.
Este salutată decizia Eritreei de a accepta „Acordul cadrul“ pentru rezolvarea disputei de
graniţă care este baza conflictului cu Etiopia. În 27 februarie 1999, Consiliul de Securitate

avertizau că în viitorul conflict vor fi implicate efective sporite de combatanţi, conflictul fiind generator de
instabilitate şi focar de criză în Cornul Africii. Etiopia şi Eritrea cumpără elicoptere cu piloţi, arme şi muniţii.
China livrează Etiopiei arme şi muniţii în cantităţi mai mari decât cele contractate. În Eritrea, cel puţin nouă
avioane de transport ucrainiene descarcă pistoale automate model Kalaşnikov, muniţii şi grenade. Vezi, Bonner
Raymond, „Despite Cutoff by US, Ethiopia and Eritrea Buy Weapons”, în The New York Times, July 23, 1998,
p. 10.
1
Pe fondul luptelor de artilerie de-a lungul graniţei, primul ministru etiopian acceptă „Planul de Pace“ propus de
Ruanda şi SUA care punea capăt acestui război. Însă Eritrea nu a răspuns propunerii, vezi, „Ethiopia Accepts
Plan to End Eritrea Battles”, în The New York Times, June 5, 1998, p. 8.
2
Despre dimensiunile geopolitice globale, regionale şi naţionale ale conflictului dintre Eritrea şi Yemen privind
Insulele Hanish şi implicaţiile acestui conflict asupra securităţii în regiunea de sud a Mării Roşii, vezi, Lefebvre
Jeffrey, „Red Sea Security and geoplitical-economy of the Hanish Island dispute”, în Middle East Journal,
Summer 1998, p. 367-385.
3
Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1177 (1998) din 26 iunie 1998.
4
Despre istoricul ciocnirilor pe frontieră vezi, „International: Split ans slug”, în Economist, September 19, 1998,
p.60. Conflictul de graniţă care începea să se transforme într-un război deschis se datorează defectuosului mod
de stabilire a graniţei, în 1993 când Eritrea îşi proclamă independenţa faţă de Etiopia, vezi Bald Margaret, „A
fratricidal war”, în World Press Review, August 1998, p. 27.
5
Aceste două state, dintre cele mai sărace din lume, în fapt se luptă pentru o mică zonă muntoasă, vezi,
„International: Why are they fighting?” în Economist, June 13, 1998, p.44. Totuşi, motivele sunt neclare şi chiar
contradictorii. Este un război pe care şefii celor două state susţin că nu-l doresc, început dintr-o minoră dispută
de graniţă care poate fi foarte uşor rezolvată de către experţi cartografi şi istorici. Însă, nici primul ministru
etiopian Meles Zenani şi nici preşedintele eritrean Isaias Afewerki nu sunt în stare să oprească vărsarea de sânge.
În esenţă, disputa priveşte câteva parcele de teren, care sunt considerate de eritreeni ale lor, ele fiind înainte de
1993, data proclamării independenţei Eritrei, sub administraţia provinciei Tigre. Eritrea susţine că administraţia
locală a colonizat aceste zone cu mii de etiopieni gonindu-i pe eritreeni, McKinley James, „Eritrea-Ethiopia War:
Unwanted but Unchecked”, în New York Times, June 12, 1998, p. 3.
6
Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1226 (1999) din 29 ianuarie 1999.
7
Speranţele într-o „renastere“ africană încep să devină iluzorii. Liderii etiopian, eritrean precum şi ai altor state
africane sunt mai preocupaţi de dispute de graniţă, decât de problemele economice, Vezi, „International: The
new princes fall aut”, în Economist, May 23, 1998, pp. 43-44.
8
Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.1227 (1999) din 10 februarie 1999.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

7
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

consideră că acest acord „reprezintă o bază viabilă“ pentru o rezolvare paşnică şi afirmă că va
pune la dispoziţia părţilor toate mijloacele necesare pentru implementarea acordului de pace1.
În 4 martie 2000, Consiliul de Securitate cere ambelor părţi să înceteze imediat luptele
pentru a fi create condiţiile necesare implementării „Acordului Cadrul“, din 17 decembrie
1999, al OUA, aprobat de Organul Central al Mecanismului pentru Prevenirea, Managementul
şi Stingerea Conflictelor al OUA2. Preşedintele Consiliului de Securitate afirmând că deşi cele
două state acceptaseră acordul de pace, deplânge faptul că ostilităţile nu încetaseră şi regretă că
Etiopia desfăşoară acţiuni militare.
În mai 2000, Consiliul de Securitate îşi exprimă3 regretul pentru izbucnirea luptelor dintre
Eritreea şi Etiopia cerându-le să înceteze imediat toate acţiunile militare. În 17 mai, Consiliul
de Securitate condamnă4 continuarea luptelor şi cere ambelor părţi să înceteze acţiunile
militare, să se abţină de la folosirea viitoare a forţei, să îşi retragă forţele din angajările militare
şi să nu mai întreprindă acţiuni care să agraveze situaţia. Se solicită să se desfăşoare discuţii
sub auspiciile OUA, interzicându-se traficul de arme şi muniţii spre Eritreea şi Etiopia precum
şi acordarea de asistenţă tehnică şi pregătire în domeniul militar.
În 18 iunie 2000, Eritreea şi Etiopia semnează „Acordul de încetare a Ostilităţilor“ ca
urmare a negocierilor dintre cele două state, conduse de către Algeria şi OUA.
În noiembrie 2000, Preşedintele Consiliului de Securitate considera că UNMEE trebuie să
contribuie la realizarea unui climat pozitiv pentru negocieri, subliniind importanţa măsurilor de
creştere a încrederii între părţi. Sunt încurajate părţile să realizeze un acord privind eliberarea
imediată a civililor sub auspiciile Comitetului Internaţional de Cruce Roşie.
În 2001, Eritreea se constituie în una dintre cele mai represive state africane cu un număr
uriaș de refugiați din motive de siguranță și securitate; în ciuda așteptărilor ca fenomenul
migrării să înceteze după încheierea războiului Etiopia-Eritreea, el a continuat și după
declararea independenței.5
Războiul de graniță Etiopia-Eritreea nu a rezolvat esența problemei – nici război, nici
pace - generând consecințe economice și politice nefaste asupra cetățenilor, întreținând
fenomenul migraționist al populației spre statele vecine. Reputația internațională a Eritreei este
stirbită de acuzațiile că sprijină insurgenții somalezi Al Shabab atrăgând atenția Consiliului de
Securitate.
În 2002, o comisie internaţională destinată rezolvării disputelor de graniţă îşi prezintă
concluziile asupra delimitării graniţei dintre cele două state dar nu se trece la realizarea
demarcaţiei datorită obiecţiilor Etiopiei.
Eritreea şi Etiopia stabilesc să respecte deciziile comisiei internaţionale pentru
demarcarea de graniţă6, dar în ciuda intervenţiei internaţionale, resentimentele, animozităţile
din trecut blochează demarcarea liniei de graniţă.

1
Paul Duţă ș.a., Africa – o ţintă economică? Editura Tehno Media, Sibiu, 2009, pp. 281-290.
2
Central Organ of the OUA Mechanism for Conflict Prevetion, Management and Rezolution.
3
Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.1297 (1998) din 12 mai 1998.
4
Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.1298 (2000) din 17 mai 2000.
5
Eritrea Profile. 2013. Meeting Organized by PFDJ Focusing on Reorganization and Assignment Concludes
Adopting Resolutions and Action Programs. 21 September. http://50.7.16.234/ eritrea-
profile/eritrea_profile_21092013.pdf. (accesat 21 ianuarie 2016).
6
Ethiopia-Eritrea Boundary Commission's – EEBC.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

8
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Etiopia refuză să îşi retragă trupele în spatele graniţei comune până când erorile tehnice
ale EEBC prin care se ignoră „geografia umană“ nu vor fi reparate, inclusiv returnarea
localităţii Badme, motivul declanşării războiului din perioada 1988-2000.
Eritreea insistă ca deciziile EEBC să fie implementate fără modificări. Începând cu 2000,
UNMEE monitorizează o zonă tampon prevenind o reizbucnire a conflictului.
Sudanul acuză Eritreea că acordă sprijin grupurilor de rebeli sudanezi. Eritreea
protestează faţă de atitudinea sfidătoare a Yemenului care continuă să trimită vase de pescuit în
zona insulele Hanish care sunt recunoscute ca aparţinând Eritrei prin decizie a Curţii
Internaţionale de Justiţie.
Starea excepțională în Eritreea se explică prin mai mulți factori: niciodată nu a fost făcută
vreo demilitarizare și nici ridicată starea excepțională. În 1996, este introdusă ”o curte specială”
pentru judecarea oficialilor corupți din compania Red Sea Trading Co., în 1997 este ratificată.
În 1998, începe războiul cu Etiopia, prilej cu care se extinde starea excepțională la întreaga
societate și pe durată nedeterminată. În continuare fenomenul migraționist continuă să existe; în
regiunea Tigray, aflată la granița cu Etiopia etiopieni din regiune sunt obligați să plece în
Etiopia, minoritățile religioase (Martorii lui Iehova, Penticostalii, grupuri de creștini) toți iau
calea exilului. Destinațiile de exil ale tinerilor care nu doreau să se înroleze în serviciile
naționale sunt Etiopia și Sudan.1
Stratificarea socială în societatea eritreană depinde participarea sau la război: ex-
combatanții EPLF și deveniți membrii PFDJ (tegadelti - gebar) estimați la aprox. 95.000 și
populația (hafash - 'nationals'). În cadrul elitei, sunt două structuri cei din diasporă și cei locali,
fiecare cu drepturi și obligații specifice.2
În 2002, serviciul militar este conectat cu un program de dezvoltare (Warsai-Yikealo) în
care tinerii sunt obligați să muncească pe o perioadă nedeterminată; această măsură a făcut ca
tineretul să aleagă calea exilului, să devină popor fără țară, deși continuă să păstreze legăturile
cu cei de acasă.3 Globalizarea rapidă a născut distincția între cetățenii care au rezidența în țară
și cei care lucrează înafara granițelor dar și un mecanism național pentru facilitarea migrației,
statul neavând o responsabilitate conturată dar solicită plata anumitor taxe și să contribuie la
efortul de război.4
În 2005, se înregistrează posibilitatea reizbucnirii conflictului. În ciuda eforturilor de
continuare a procesului de pace, de depăşire a punctului mort la care se ajunsese, părţile aflate
în conflict rămân pe poziţii ireconciliabile. Comunitatea internaţională încearcă în zadar să
convingă Eritreea să angajeze dialoguri cu Etiopia. În timp ce Etiopia refuză să accepte
deciziile EEBC, Eritreea îşi menţine refuzul de a accepta punctul cinci din Planul de pace
propus de Etiopia, în noiembrie 2004.
Doi factori înrăutăţesc situaţia. Primul, în perioada decembrie 2004 şi începutul anului
2005, Etiopia îşi mută forţele armate mai aproape de TSZ5. Cu toate că, Etiopia susţine că

1
ICER. 2011. The Saga of the Eritrean Refugees and the Human Smugglers. 14 September.
http://iceritreanrefugees.org/index.php?option= com_content&view=section&layout=blog&id=7& Itemid=112,
(accesat 21 ianuarie 2016).
2
Lionel Cliff and Basil Davidson. 1988. The Long Struggle of Eritrea for Independence and Collective Peace.
Trenton, N.J.: Red Sea Press, pp. 25-29.
3
Levitt, Peggy and R. de la Dehesa. 2003. Transnational Migration and the Redefinition of the State. Ethnic and
Racial Studies, 26, pp. 587-611.
4
Ong, Aihwa. 1999. Flexible Citizenship: The Cultural Logic of Transnationality. Durham and London: Duke
University Press, pp. 31-43.
5
The Temporary Security Zone – TSZ.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

9
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

această manevră este defensivă, Eritreea o consideră de natură agresivă. Etiopia nu ţine cont de
solicitarea Consiliului de Securitate să revină la vechiul dispozitiv.
În 5 octombrie, Eritreea interzice zborul elicopterele şi patrulelor de noapte ale UNMEE
în TSZ1.
Interdicţia afectează abilitatea UNMEE să monitorizeze şi să observe dezvoltările din
TSZ şi să avertizeze comunitatea internaţională despre orice pericole. Apelurile UNMEE,
Consiliului de Securitate adresate Eritreei de a renunţa la interdicţie rămân fără răspuns.
În noiembrie, Consiliul de Securitate solicită Eritreei să ridice interdicţia de zbor impusă
UNMEE şi cere ambelor părţi să dea dovadă de maximum de precauţie şi să se reîntoarcă la
poziţiile din decembrie 2004, în cel mult 30 de zile.
În 6 decembrie, guvernul eritreean solicită personalului UNMEE cu naţionalitate
americană, canadiană, europeană şi din Federaţia Rusă să părăsească Eritreea în 10 zile, decizie
puternic condamnată de Naţiunile Unite. Secretarul General subliniază că decizia Eritreei
contravine obligaţiilor sale prevăzute de principiile fundamentale ale operaţiunilor de menţinere
a păcii ale Cartei ONU. Elicopterele UNMEE sunt relocate şi o parte din personalul său este
mutat în Etiopia.
În iunie 2006, ICU cucerește și controlează Mogadishu dar și sudul și centrul Somaliei
pentru câteva luni. Succesul ICU conduce la invazia Somaliei de către Etiopia nu doar din
cauza amenințării ce o prezenta ICU dar și din temerea că ICU este sprijinită de Eritreea,
conflictul dintre Etiopia-Eritreea devenind un proxy war în Somalia.2 ICU fiind înfrânt se
retrage în Eritreea și formează Alianța pentru Reeliberarea Somaliei (ARS)3 care în scurt timp
se rupe în două grupări – grupul Asmara (condus de Sheikh Sharif Sheikh) și grupul Djibouti.
Grupul Asmara sprijină pe cei care se retrag din Somalia în Eritreea acuzând foștii camarazi că
asigură logistica foştilor dușmani Al Shabab.4

Sancționarea Eritreei

În 23 decembrie 2009, Consiliul de Securitate impune sancțiuni Eritreei, completate în


2011 pentru continuarea sprijinului acordat grupurilor armate care destabilizează Somalia și
alte părți din Cornul Africii.
În 2009, sancțiunile impuse de Consiliul de Securitate Eritrei au la bază posibilă implicare
a Eritrei în Somalia și disputa de graniță cu Djibouti, nesancționându-se toate părțile care au
refuzat verdictul Curții Permanente de Arbitraj privind disputa de graniță dintre Eritreea și
Etiopia, ceea ce pune sub semnul întrebării moralitatea sancțiunilor. Aceste sancțiuni sunt
suportate de populația din Eritreea existând un risc real să ducă la colapsul acestui stat.5

1
Guvernul susţine că măsura este necesară pentru protecţia teritoriului său, dar ea trezeşte suspiciuni în rândul
comunităţii internaţionale – şi cu atât mai mult în Etiopia – privind adevăratele intenţii ale Eritreei.
2
International Crisis Group (ICG). 2007. "Ethiopia and Eritrea: Stopping the Sliding to War." African Briefing
No. 48 (November 5), pp. 3-9.
3
Alliance for the Re-Liberation of Somalia (ARS).
4
United Nations, Security Council Imposes Sanctions on Eritrea over Its Role in Somalia, Refusal to Withdraw
Troops Following Conflict with Djibouti. 29 December 2009. http://www.un.
org/News/Press/docs/2009/sc9833.doc.htm, (accesat 21 ianuarie 2016).
5
Bereketeab Redie, ”The Morality of the U.N. Security Council Sanctions against Eritrea: Defensibility,
Political Objectives, and Consequences,” African Studies Review, Volume: 56, Issue: 2, Cambridge University
Press, Sep 2013, pp. 145-161.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

10
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Cererea pentru impunerea sancțiunilor este din partea IGAD (majoritatea membrilor
doreau pedepsirea Eritrei) prin Uniunea Africană. Uganda avea desfășurați soldați în Somalia,
Kenia este sub amenințarea presantă Al Shabab iar Djibouti era într-o dispută cu Eritreea din
2008. Sancțiunile au declanșat un val de proteste în Eritreea dar și în mai multe capitale
(Geneva, Canberra - Australia, Washington, D.C. și San Francisco).1
La baza acestora stă dosarul propus de reprezentantul Somaliei la Națiunile Unite, Ahmed
Ould-Abdallah construit în jurul unui raport din 2006 al Grupului de monitorizare al Națiunilor
Unite pentru Somalia (MGS)2 la care se referă și rezoluția Consiliului de Securitate 1676
(2006). Potrivit acestui raport au avut loc două evenimente suspecte care sunt în sarcina Eritrei
dar fără să prezinte probe certe pentru susținerea interpretărilor. Consiliul de Securitate în loc
să analizeze probele conținute în raport acuză Eritreea nu de înarmare, pregătire, participare la
rebeliuni doar de sprijin politic, economic și logistic acordat islamistilor.3
În 2011, Kenia invadează Somalia și reclamă că trei avioane din Eritreea au aterizat în
Baidoa localitate controlată de Al Shabab solicitând Consiliului de Securitate să sancționeze
Eritreea. Ulterior se constată că Eritreea nu aproviziona cu armament Al Shabab. Eritreea nu
are graniță comună cu Somalia iar întreaga zonă este supravegheată internațional, fiind foarte
improbabil să existe o conexiune Eritreea Somalia fără a fi observată.
Spațiul Marea Roșie, Golful Aden și Oceanul Indian aflat sub semnul amenințării
pirateriei (operează nave militare franceze, americane, germane, olandeze, spaniole, chineze,
rusesti și japoneze) din fac Cornul Africii să fie cea mai militarizată regiune din lume.4
În 2013, Eritreea intră în crize succesive politice și economice de o intensitate serioasă; de
la crestere ecomonică și stabilitate politică se ajunge la o acumulare de tensiuni sociale foarte
mari, procesul de naționalizare al resurselor și facilităților manufacturiere sub controlul statului
devine un deziderat contestat.
Eritreea devine un stat aflat într-o continuă stare excepțională, realitate justificată de anii
de violență, război și colonialism – rădăcini adânci în istoria politică, colonială care nu permit
găsirea de soluții rapide.5
Creșterea puterii guvernanților ca răspuns la crize specifică stării excepționale se
reiterează în cazul în care este amenințat el sau suveranitatea sa, asumarea de către lider a
deciziei de suspendare a constituției și întărirea controlului asupra populației prin restrângerea
drepturilor și libertăților cetățenești.
Într-o perspectivă istorică starea excepțională există în Eritreea din perioada colonială,
când regimul colonial italian taie legăturile cu spațiile vecine, în cadrul comunităților etnice, cu
structurile de autoritate tradiționale chiar dacă regimul italian a fost de scurtă durată și
concentrat în spațiile urbane.
Spațiul actual al Eritreei găzduiește un conglomerat de etnii cu istorii, culturi și religii
diferite neputându-se vorbi despre o entitate națională unitară, fiind mai debragă expresia unei
crize continue de continuitate istorică, apartenență, identitate și cetățenie.

1
Action Group for Eritrea (AGE). 2010. Mutilating Eritrea along Its Lines of Cleavage: Unfinished Business.
www.eritrea.co.uk. (accesat 25 ianuarie 2016).
2
U.N. Monitoring Group on Somalia (MGS).
3
China Daily, 2009, China Voices Concerns over UN Sanctions on Eritrea, http:/www.chinadaily .com.cn.
(accesat 21 ianuarie 2016).
4
Bereketeab Redie, ”The Morality of the U.N. Security Council Sanctions against Eritrea: Defensibility,
Political Objectives, and Consequences,” African Studies Review, Volume: 56, Issue: 2, Cambridge University
Press, Sep 2013, pp. 145-161.
5
Agamben Giorgio 2005, State of Exception. Translated by Kevin Attell. Chicago: University of Chicago Press,
pp. 5-46.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

11
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În 1 martie 2016, președintele djiboutian Ismail Omar Guelleh arăta că apropierea dintre
Djibouti și Eritreea depinde de eliberarea prizonierilor pe care Eritreea nega că îi deține.1
În martie 2016, totuși patru militari djiboutieni sunt returnați de către autoritățile eritreene
cei patru fuseseră făcuți prizonieri în timpul ciocnirilor de graniță maritimă în regiunea Ras
Doumeira, din 2008. Scăderea tensiunilor între cele două state, ciocnirilor de graniță poate
continuă prin eliberarea de noi prizonieri, returnarea rămășițelor celor decedați de către
Eritreea.
Detensionarea relațiilor dintre cele două state s-a făcut de către Qatar susținut din spate de
Arabia Saudită interesată de a forma o alianță în zona Mării Roșii împotriva Iranului, pentru
izolarea diplomatică și comercială a acestui stat.
Președintele Comisiei Uniunii Africane, Nkosazana Dlamini Zuma a salutat eliberarea
prizonierilor subliniind rolul jucat de Qatar, solicitând aplicarea integrală a Acordului din 6
iunie 2010 încheiat între Eritreea și Djibouti sub auspiciilor Qatar.2
În 1994, SUA stabilește relații diplomatice cu Eritreea după separarea de Etiopia și
declararea independenței, sprijinind procesul de independență. Noul stat are probleme de
stabilirea graniței atât cu Etiopia dar și cu Djibouti care au degenerat în cioicniri armate
violente.3
Djibouti are o semnificație specială din punct de vedere economic pentru Etiopia mai ales
după 1998, când a izbucnit conflictul în regiune; astfel, importul și exportul de bunuri din
Etiopia este dependent de portul Djibouti, port cu o capacitate redusă și cu costuri de operare
foarte mari.4 Etiopia ar putea utiliza portul Berbera (937 km până la Addis Abeba) din
Somiland sau portul Sudan (1.900 km până la Addis Abeba, dublu decât distanța până la
Djibouti - 909) din Sudan, Mombassa și Lamu din Kenia ca alternative la Djibouti. Situația de
securitate din Berbera este foarte precară datorită situației generale din Somiland dar și
activităților rebelilor (ONLF).5
În Djibouti, alături de SUA Franța deține o bază militară ca expresie a intereselor sale în
Africa de Est, între care o eventuală schimbare a suveranității teritoriului nu ar fi foarte bine
primită. Japonia are și ea anumite facilități navale în Djibouti.
Discuțiile dintre Etipia și Djibouti pentru o uniune politică sunt foarte avansate cu un
puternic impact în balanța regională și asupra liniei maritime Suez-Marea Roșie, posibil o
restaurare a rolului istoric al Etiopiei ca putere a Mării Roșie, posibilitate care generează o
panică regională.6 O paralelă cu relația Marea Britanie – Hong Kong – China nu este exagerată;
în 1894, Franța construiește un port dar relațiile Djibouti (antrepozit) cu Etiopia s-au menținut
întotdeuna. Pe de altă parte, eritreenii manifestă o ostilitate apăsată atât împotriva etiopienilor
dar și împotriva Djibouti ceea ce vine în ajutorul realizării uniunii politice Djibouti cu Etiopia.

1
”Return of prisoners indicates changing Eritrean stance towards Djibouti, decreasing risk of cross-border
fighting and interstate war,” Jane's Country Risk Daily Report, Volume: 23, Issue: 61, 2016, Jane's Information
Group, Coulsdon, United Kingdom, pp. 3-5.
2
The AU Chairperson welcomes the release of Djibouti prisoners by Eritrea, African Press Organisation.
Database of Press Releases Related to Africa, Mar 21, 2016, African Press Organization – APO, Lausanne.
3
U.S. Relations With Eritrea, Department of State Publication. Background Notes Series (Online), Mar 27,
2015, Washington.
4
”Security issues and cost will limit Ethiopia's efforts to improve cargo flow by using ports other than Djibouti,”
Jane's Intelligence Weekly, Volume: 7, Issue: 11, Feb 18, 2015, pp. 3-7.
5
Ogaden National Liberation Front (ONLF).
6
”Djibouti Reunion With Ethiopia: Global Impact,” Defense & Foreign Affairs Strategic Policy, Volume: 43,
Issue: 1, 2015, International Strategic Studies Association, Alexandria, United States, pp. 7-19.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

12
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Egiptul este susținător puternic al Eritreei contrabalansând poziția Etiopiei față de


exploatarea bazinului Nilului; Egiptul nu este prea îngrijorat de extinderea relațiilor Etiopiei cu
Israel, Arabia Saudită, chiar împărtăsind anumite îngrijorări cu aceste state legate de situația
din Yemen (deși se admite că o posibilă rupere între ”nord” și ”sud” ca o revenire la situația din
22 mai 1990) și activitățile Iranului.
Qatar care are o ostilitate pronunțată față de Arabia Saudită și Egipt este bancherul
Eritreei este îngrijorat de această posibilă uniune politică; statul vecin Somiland este de
asemenea interesată de evoluția acestei uniuni politice, fiind posibil să piardă avantajele
comerciale legate de portul Berbera din concurența dar pe de altă parte, se poate proteja de
încercările de control somalez.

Bibliografie:

1. Action Group for Eritrea (AGE), 2010, Mutilating Eritrea along Its Lines of Cleavage:
Unfinished Business, www. eritrea.co.uk. (accesat 21 ianuarie 2016).
2. Agamben Giorgio 2005, State of Exception. Translated by Kevin Attell. Chicago:
University of Chicago Press.
3. Bogale Befekadu, ”Eritrea's Relation with IGAD and the OAU/AU: The Domestic and
International Dynamics,” Alternatives: Turkish Journal of International Relations, Volume:
13, Issue: 3, 2014, Fatih University, Istanbul Turkey.
4. Bruce Berman, ”Ethnicity, Patronage, and the African State,” African Affairs, 97, 1998,
pp. 305-41.
5. Chairman of the Joint Chiefs of Staff, Capstone Concept for Joint Operations: Joint
Force 2020 (Washington, DC: U.S. Government Printing Office [GPO], 10 September 2012),
iii, 2016, http://www. dtic.mil/dtic/tr/fulltext/u2/a568490.pdf. (accesat 2 ianuarie 2016).
6. China Daily, 2009, China Voices Concerns over UN Sanctions on Eritrea,
http://www.chinadaily.com.cn. (accesat 5 ianuarie 2016).
7. ”Djibouti Reunion With Ethiopia: Global Impact,” Defense & Foreign Affairs Strategic
Policy, Volume: 43, Issue: 1, 2015, International Strategic Studies Association, Alexandria,
United States.
8. Duţă Paul ș.a., Africa – o ţintă economică? Editura Tehno Media, Sibiu, 2009.
9. ICER. 2011. The Saga of the Eritrean Refugees and the Human Smugglers. 14 September.
http://iceritreanrefugees. org/ index.php?option=com_content&view
=section&layout=blog&id=7&Itemid=112. (accesat 15 ianuarie 2016).
10. International Crisis Group (ICG), 2007, "Ethiopia and Eritrea: Stopping the Sliding to
War." African Briefing No. 48 (November 5).
11. Levitt Peggy and R. de la Dehesa 2003, Transnational Migration and the Redefinition of
the State. Ethnic and Racial Studies 26.
12. Lionel Cliff and Basil Davidson 1988, The Long Struggle of Eritrea for Independence and
Collective Peace. Trenton, N.J.: Red Sea Press.
13. Oloka-Onyango Joseph 2004, "New-Breed" Leadership, Conflict, and Reconstruction in
the Great Lakes Region of Africa: A Sociopolitical Biography of Uganda's Yoweri Museveni,
Africa Today 50.
14. Ong Aihwa 1999, Flexible Citizenship: The Cultural Logic of Transnationality. Durham
and London: Duke University Press.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

13
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

15. Grigsby Wayne; Fox Todd; Dabkowski Matthew F; Phelps Andrea N., ”Globally
Integrated Operations in the Horn of Africa through the Principles of Mission Command,”
Military Review, Volume: 95, Issue: 5, Sep/Oct 2015, Fort Leavenworth.
16. Woldemikael Tekle M., ”Introduction: Postliberation Eritrea,” Africa Today, Volume: 60,
Issue: 2, Winter 2013, Indiana University Press, Bloomington.
Woodward Peter, Crisis in the Horn of Africa: Politics, Piracy and the Threat of Terror, New
York, NY: l.B. Tauris, 2013.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

14
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

TRIUNGHIUL ETIOPIA-ERITREEA-DJIBOUTI

Conf. univ. dr. Paul DUȚĂ


Institutul Diplomatic Român
București

Abstract: This material demonstrates how Africa has become an area of paramount importance in the
geopolitical world. The Horn of Africa has acquired a great geopolitical importance with the discovery of the
way to India by Vasco da Gama in 1497 and colonization of Asia by European. In the Horn of Africa the conflict
between Eritrea and Ethiopia is the central focus of instability in the region. The role played by Djibouti is
crucial for the regional stability. A railway Djibouti-Addis Ababa was build to encourage trade development.
The Djibouti-USA relations are focused on ensuring regional stability, based on a proactive position against
terrorism.

Keywords: Horn of Africa, Eritreea, Ethiopia, Djibouti, regional stability

Cornul Africii a dobândit importanţă geopolitică o dată cu descoperirea drumului spre


Indii de către Vasco da Gama, în 1497 şi colonizarea Asiei de către europeni, porturile de pe
ambele maluri ale golfului Aden, devenind escale obligatorii ale navigatorilor care aduceau
mărfurile Orientului în ţările europene1.
Pe teritoriul de astăzi al Etiopiei a înflorit civilizația Axumite răspândită și în partea de
nord a regiunii Amhara și regiunea Tigray precum și Platourile Înalte ale Eritreei. Populația
acestor zone descinde din triburile semitice, având aceiași origine lingvistică - Ge’ez - și
aceiași religie, creştinismul ortodox; Limba Tigray este vorbită atât în Eritreea și Gedar și în
regiunea Tigray din Etiopia.
Proiectele coloniale ale puterilor europene au împărțit în mod arbitrar națiunile
continentului în ”state cu părți din națiuni”, națiunile fiind divizate în două sau mai multe
state vecine și membrii comunităților rezultate din diviziune reprezentând o parte substanțială
din populațiile statelor arbitrar constituite; prin trasarea arbitrară a granițelor, mulți membrii ai
unei națiuni pot devin o minoritate înafara granițelor teritoriului unde se găseste cea mai mare
pare a respectivei națiuni.2
Procesul de naştere al statelor post-coloniale în urma războaielor a întâmpinat o serie de
provocări atât externe cât și interne; lipsa de consens, realizarea unei identități neclare sunt

1
Construirea canalului Suez a reprezentat momentul transformării regiunii dintr-o rută maritimă eventuală într-
una obligatorie, petrolul arab şi revirimentul chinez sporindu-i importanţa. La ora actuală, aproximativ 11% din
petrolierele lumii tranzitează zona spre unităţile de rafinare europene sau asiatice. Gulf of Aden. http://en.Gulf
_of_Aden. (accesat în 15 ianuarie, 2016).
2
Bereket Habteselassie, State, Religion and Ethno-Regional Politics, 2010 http://www.awate.eom/
portal/content/view/5509/5/, (accesat în 15 ianuarie, 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

15
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

determinate de rădăcinile istorice, de urmele lăsate de perioada colonială și specificul luptei


de eliberare.1
În Cornul Africii conflictul dintre Eritreea și Etiopia este focarul central al instabilității
în regiune, rezolvarea acestuia fiind cheia stingerii și celorlalte conflicte regionale.
Un motiv al impunerii de sancțiuni împotriva Eritreei este disputa de graniță cu Djibouti.
Linia de graniță dintre cele două state este nedefinită clar; în 2008, o misiune a misiunii
EPCD2 sublinia că atâta vreme cât granița internațională nu este corect stabilită este dificil să
stabilești temeinicia cererii vreunei părți, chiar dacă au existat unele încercări regionale de
reglementare.3
Ciocnirile la granița Eritreea-Djibouti au conotații regionale și internaționale; atât
Djibouti și Etiopia se bucură de sprijinul SUA și al Franței.4 Etipia depinde de Djibouti pentru
a ieși la ocean, depinzând de coridorul vital spre portul Djibouti la Marea Roșie, declarând că
în cazul unui conflict între cele două state va interveni de partea Djibouti.5
În aprilie 2008, Eritreea ca răspuns la acuzațiile Djibouti că a fost încălcată granița de
către trupele eritreene acuză interese externe regiunii că doresc destabilizarea regiunii. În fapt,
trupele eritreene au fost comasate la graniță ca răspuns la posibila iminentă invazie etiopiană.6
În iunie 2008, ciocnirile de graniță dintre cele două state se soldează cu victime; se
invocă faptul că un număr nedefinit de dezertori eritreeni au trecut în Djibouti, Eritreea cerând
ultimativ să fie returnați și nefiind îndeplinit acest ultimatum, soldații eritreni au început
atacul asupra teritoriului Djibouti.7
Rezoluția Consiliului de Securitate 1907 din 2009 este puternic contestată de Eritreea,
acuzând influența SUA pentru sancțiuni nejustificate făcându-se aluzii la efectele intervenției
americane în Somalia.8 În spațiul eritrean apar acuzații tot mai îngroșate pe linia că în ultimii
60 de ani o serie de acțiuni îndreptate împotriva lor din partea SUA și Marii Britanii; astfel, în
prima etapă a fost federalizarea forțată a Etiopiei în folosul strategic al SUA.9
În etapa a doua, ONU deși responsabilă cu asigurarea integrității Etiopiei patronează
federalizarea acestui stat;10 în etapa a treia în 2002, după cei 30 de ani de lupte pentru
independență ai Etiopiei despre care nicio organizație internațională nu a făcut nici un gest de

1
Gebrewahd Meressa Tsehaye, ”Nation-building Challenges of the Post-Independence State of Eritrea and Its
Regional Domino Effect,” Journal for the Study of Peace and Conflict, 2012/2013, Wisconsin Institute of Peace
and Conflict Studies, Stevens Point, pp. 21-36.
2
European Parliament Committee on Development (EPCD).
3
În 1996, Djibouti reclamă la instanța sudaneză faptul că Eritreea a încorporat într-o mapă teritoriul Djibouti la
care Eritreea răspunde că e o neînțelegere. Vezi Woodward P., The Horn of Africa: Politics and International
Relations, London: I. B. Tauris, 2003, pp.14-23.
4
Franța are un acord cu Djibouti pentru o bază militară, acordând sprijin logistic și militar statului gazdă.
5
"Djibouti Asks World Help to Prevent Conflict with Eritrea", Sudan Tribune, May 7, 2008, p. 5.
6
European Parliament Committee on Development (EPCD), Report of the Fact-Finding Mission of a Delegation
of the Development Committee of the European Parliament to the Horn of Africa (Eritrea, Djibouti, Ethiopia),
2008, p. 3.
7
Lyons R., "The Ethiopia-Eritrea Conflict and the Search for Peace in the Horn of Africa," Review of African
Political Economy, 36 (120)/ 2009, pp. 167-80.
8
Ministry of Foreign Affairs of Ethiopia (MFA), A Shameful Day for the United Nations, Press Release,
Asmara, December 23 2009. shaebia.org. (accesat în 25 ianuarie, 2016).
9
E-SMART, 2010, UN/US Sanctions on Eritrea: Latest Chapter in a Long History of Injustices.
http://www.eritrean-smart.org. (accesat în 15 ianuarie, 2016).
10
Iyob R., The Eritrean Struggle for Independence: Dominance, Resistance, Nationalism, 1941-1993,
Cambridge: Cambridge University Press, 1995, pp. 12-26.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

16
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

stopare și împotriva rezoluțiilor Consiliului de Securitate se pronunță verdictul privind granița


internațională.1
Rezoluția Consiliului de Securitate 1907 este considerată de către eritreeni ca expresia
cea mai elocventă a persecuției la care sunt supuși de către Occident prin afectarea gravă a
suveranității sale ca formă de neocolonialism.
Refuzul implementării verdictului din 2002 privind granița internațională 2 este însoțit de
creșterea sentimentelor antiamericane în rândul populației eritreene pe motivul preferării
Etiopiei și căutare de sprijin din partea statelor considerate tradițional ostile SUA - Libia, Iran,
China. SUA reacționează prin izolarea administrației eritreene.3 Deși oficialitățile americane
au făcut demersuri pentru a deschide un dialog pe subiectul graniței internaționale, ostilitatea
eritreană a blocat orice demers.4 Cu toate acestea, oficialii americani au recunoscut că decizia
EEBC a fost eronată intenționând redeschiderea dosarului subliniind că este cauza majoră a
disputelor teritoriale.5
Politica geostrategică a SUA a jucat un rol foarte distructiv în aplicarea verdictului
EEBC. Pe de altă parte, sancțiunile impuse de Consiliul de Securitate îndreptate împotriva
liderilor politici și militari, împotriva instituțiilor ce sprijină tacit rebelii din Somalia au fost
suportate ca în toate cazurile de populație.6
Războiul Eritrea-Etiopia 1998-2000 încheiat prin Acordul de la Agiers din 2000 a dus la
situație ”nici pace, nici război” între cele două state; Etiopia acuză în mod repetat că, Eritreea
încearcă să o destabilizeze prin sprijinirea mișcărilor subversive de răsturnare a guvernului.
Sancțiunile impuse Eritreei printre care și embargoul asupra armelor fac vulnerabilă în fața
Etiopiei. Efectele sancțiunilor impuse Eritreei sunt devastatoare pentru populație, Etiopia
ducând un război economic prin sancțiunile impuse de IGAD asupra resurselor minerale și
transferului de bani din exterior spre cei de acasă.7
Efectele acestor sancțiuni asupra unității interne a Eritreei se observă prin apariția
mișcărilor centrifuge din interior8 sau cu baza în Etiopia9 constituite pe baze etnice sau
religioase. Adâncirea acestora poate produce colapsul statului deja expus unei agresiuni
externe, replicarea scenariului somalez în Eritreea fiind de actualitate.
Sistemul sancționatoriu aplicat Eritreei, diplomația imprudentă a autorităților eritreene,
situația politică internă nu scuză rolul factorilor externi care contribuie la adâncirea crizei mai

1
Lauterpacht E., Eritrea-Ethiopia Boundary Commission: Statement by the Commission, Sir Elihu Lauterpacht
CBE QC, President of the Commission, UNSC, 2006, Enclosure: Special Report of the Secretary-General on
Ethiopia and Eritrea, S/2006/992.
2
The April 2002 verdict of the Eritrea-Ethiopia Boundary Commission (EEBC) and the Permanent Court of
Arbitration (PCA).
3
Connell D., "Eritrea and the United States: Towards a New US Policy," în Richard Reid, Eritrea's External
Relations: Understanding Its Regional Role and Foreign Policy, Chatham House, London, 2009, pp. 131-49.
4
In August 2007, Assistant Secretary of State for African Affairs Jedayi Frazer had "suggested that Washington
was 'looking into' whether Eritrea should be added to the state sponsor of terror list." Lyons R., "The Ethiopia-
Eritrea Conflict and the Search for Peace in the Horn of Africa," Review of African Political Economy, 36 (120)/
2009, p. 170.
5
Wolde mariam Y., and Y. Okbazghi,. "War Clouds in the Horn of Africa," Sudan Tribune, November 12, 2007,
p. 5.
6
Healy S., and M. Plaut, Ethiopia and Eritrea: Allergic to Persuasion, Africa Programme Briefing Paper,
London: Chatham House, 2007, pp. 5-18.
7
Healy S., and M. Plaut, op.cit., p. 43.
8
Democratic Movement for the Liberation of the Eritrean Kunama (DMLEK).
9
Red Sea Afar Democratic Organisation and the Eritrea Salvation Front.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

17
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

ales prin prevalarea acuzațiilor politice concomitent cu ignorarea semnificației verdictului


asupra graniței internaționale.1
Punerea sub semnul întrebării a moralității și legalității sancțiunilor poate avea
repercusiuni asupra instrumentului internațional al sancțiunii, mai ales că neutralitatea,
obiectivitatea, efectivitatea se impune să aibă la bază principiile transparenței, predictibilității
și cuantificării pentru a nu redeveni un instrument al neocolonialismului.
Sprijinul mai multor grupări radicale din Cornul Africii în apropierea localității eritreene
Kiloma de către Eritreea îi aduce acestui stat riscul de fi calificat stat terorist. Această locație
este folosită de statul eritrean ca bază de instruire a propriilor militari dar există o serie de
declarații ale extremistilor care arată că s-au instruit în această locație.2
În 2012, Eritreea este suspectată că ar fi instruit un grup de extremiști în Kiloma și i-a
trimis pentru a planta o bombă în Addis Ababa în locația în care urma să se desfășoare o
reuniune a Unității Africane. Teroriştii proveneau din cadrul organizației OLF 3, o formațiune
etiopiană de opoziție.
Un raport al Națiunilor Unite concluziona că OLF nu era capabilă să organizeze un atac
împotriva Unității Africane fiind un steag fals, operațiunea fiind în responsabilitatea
serviciilor de informații eritreene.4 Raportul este puternic contestat atât de OLF cât și de către
Eritreea (trimite documente prin care se arată că în 2003, col. Germachew ofițer eritrean este
dat afară din armată deoarece era și membru OLF iar în 2006 acesta declara că guvernul
eritrean săvârsește atrocități împotriva poporului său).5
În spațiul Cornului Africii există mai multe organizații extremiste, cele mai multe dintre
ele inactive. Atât al-Shabab (grup somalez afiliat statului islamic) cât și ONFL6 declară că
luptă pentru drepturile grupului etnic etiopian poporul Ogaden și își fac simțită prezența prin
acțiuni periodice. Sunt acuzații că Eritreea sprijină aceste grupuri dar alte grupuri extremiste
din Djibouti, Eritreea și Etiopia.
Sunt informații referitoare la instruirea 600-1.000 militanți ONFL în Kiloma (2006), a
unui grup de 300 de militanți ONFL în Kiloma (2008), militanți al-Shabab (2007, 2009), 200
de membrii ai comunității Afar și somalezi în Kiloma (2009).7 Coroborat cu infiltrarea a 300
de tineri din comunitatea Afar în Djibouti, în 2009, conduşi de FRUD8 sprijiniți de Eritreea,
pun acest stat într-o lumină defavorabilă.

1
"how double-dealing built a pariah state." Vezi Wrong M., "How Double-Dealing Built a Pariah State,"
Financial Times, August 3, 2011.
2
”Militant factory - Eritrea charged with training insurgents,” Jane's Intelligence Review, Volume: 24, Issue: 4,
Jane's Information Group, Coulsdon, Apr 1, 2012, pp. 3-7.
3
Oromo Liberation Front (OLF).
4
UN Monitoring Group on Somalia and Eritrea.
5
Se sublinia că nu există probe prin care să se demonstreze că armamentul găsit nu posesia suspecților nu
provenea din cadrul lotului de arme livrat din România spre Eritreea.
6
Ogaden National Liberation Front (ONLF).
7
Cazărmile Kiloma sunt situate la 18 km de granița cu Djibouti (una navală - Halib Island, suspectată că
găzduiește personal militar iranian și o alta terestră în sudul aeroportului cu o capacitate de 1.800 de militari cu
posibilități de dublare a capacității) dotată cu aeroport cu o pistă de 3.200 de metri fără facilități de navigație.
Informațiile și acuzațiile nu sunt susținute de probe. Vezi GoogleEarth, DigitalGlobe's WorldView-1 and
WorldView-2 satellites. (accesat în 15 ianuarie, 2016).
8
Front for the Restoration of Unity and Democracy (Front pour la Restauration de l'Unité et de la Démocratie:
FRUD).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

18
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Bazele militare străine din Djibouti

Apariția prezenței franceze (exploratorul Rochet d'Hehcourt 1839-42) este susținută de


interesele în Marea Roșie, dezvoltate de deschiderea Canalului de Suez (1869) și mutarea
capitalei de Obock la Djibouti (1892), declararea Somilandului Francez (1896). Se
construiește o cale ferată Djibouti-Addis Ababa (1897-1917) care încurajează dezvoltarea
comerțului.
Între 1930-1942, are loc invazia italiană urmate de ciocniri francezo-italiane iar un
batalion din Djibouti participă la eliberarea Franței (1944).
În 1957, Franța reorganizează coloniile acordându-le o autoguvernare lărgită.
În 1967, referedumul pentru a decide între independență sau să rămână în cadrul
Republicii Franceze, se încheie cu 60% voturi în favoarea continuării asociației cu Franța cu
denumirea ”Teritoriul francez Afars și Issas.”
În 1977, Djibouti își declară independența ca succesoare a Somilandului francez;1
triburile Somali și Afar sunt primele comunități care adoptă ca religie islamul.
În 1991, sunt admise ca legale patru partide, din care trei vor avea reprezentanți în
Adunarea Națională: RPP,2 PRD,3 și PND.4
În noiembrie 1991, izbucnește un război civil între guvern și grupul rebel Afar, FRUD.5
În decembrie 1994, guvernul semnează un acord cu FRUD prin care se stinge războiul
civil.
În mai 2001, se semnează acordul final de pace între guvern și FRUD.
La nivelul puterii politice, președintele este somalez Issa iar primul ministru este Afar;
există sentimentul că grupul somalez Issa are o prea mare reprezentare la nivel politic.
Djibouti funcționează pe baza principiilor de drept civil francez, al practicii tradiționale
dar și în cadrul legii islamice; populația este compusă din somalezi (tribul Issa majoritar,
tribul Issaq minoritar și tribul Gadabursi), Afari (Danakils), etiopieni, arabi, francezi și italieni
cu două religii principale (musulmani 94%, creștini 6%), cu 2 limbi oficiale (franceză și
arabă) dar și cu vorbitori de somaleză și Afar.
Două treimi din populație locuiesc în capitală, fiind înregistrați și 15.000 de străini, cei
mai numeroși fiind francezi (dintre care 3.000 sunt militari). Franța garantează integritatea
teritorială a Djibouti împotriva invadatorilor străini, având încheiate acorduri de asistență
militară și economică.
Stabilitatea Djibouti este foarte sensibilă la amenințările de securitate din Cornul Africii,
respectiv din Somalia și Etiopia; în 1991, în jur de 100.000 de refugiați din Somalia și Etiopia,
în 2000, în jur de 50.000 de refugiați din cauza secetei prelungite procesul de migație
continând în următorii ani.
În 1996, IGAD6 își stabilește sediul în Djibouti promovând stabilitatea regională și
acordarea de sprijin guvernului de tranziție din Somalia.7

1
the French Territory of the Afars and Issas.
2
Rassemblement Populaire Pour le Progres (People's Rally for Progress - RPP) singurul partid legal constituit
din 1981.
3
Parti du Renouveau Democratique (The Party for Democratic Renewal - PRD).
4
Parti National Democratique (National Democratic Party - PND).
5
Front for the Restoration of Unity and Democracy (FRUD).
6
Intergovernmental Authority on Development (IGAD).
7
Somalia's Transitional Federal Government (TFG).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

19
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Rolul jucat de Djibouti pentru stabilitatea regională este crucial, Procesul Djibouti a
asigurat reconcilierea somaleză (2008-2009), asigurarea pregătirii militare somaleze (2009),
intermedierea convorbirilor între Etiopia și Eritreea (1998). Relațiile Djibouti-Eritreea sunt
sub semnul ciocnirilor de graniță (2008).
Relațiile cordiale Djibouti-Etiopia sunt determinate de legăturile economice și tradițiile
comerciale; implicarea militară a Etiopiei în Somalia (2007) a declanșat reacții critice la
adresa Etiopiei din partea populației somaleză din Djibouti.
Relațiile Djibouti-SUA (2.200 de militari desfășurați în Camp Lemonnier) sunt axate pe
asigurarea stabilitatea regională, pe poziții proactive împotriva terorismului. În plus, sunt
prezente și U.S. USAID,1 IBB2 cu emisiuni în limba arabă prin Radio Sawa și VOA3 cu
emisiuni pentru Somalia și Peninsula Arabică.
Războiul din Irak a demonstrat eficienţa bazelor militare destinate forţelor speciale. O
astfel de bază este situată în Djibouti. Dar micul stat african este satelit francez, prin urmare,
amplasarea unei baze militare americane în vecinătate, pe teritoriul somalez ar fi soluţia
oportună de securizare a zonei, cu atât mai mult cu cât s-ar plasa aproape de o regiune extrem
de fierbinte geopolitic, cum este cea din Orientul Mijlociu. De altfel, hotărârea SUA de a-şi
întări prezenţa în Africa s-a conturat încă din 2005, an în care administraţia Bush a lansat
programul „African Contingency Operations Training and Assistance” adresat Ugandei,
Keniei, Senegalului, Ghanei, statului Malawi şi Coastei de Fildeş4, prin care SUA beneficiază
de facilităţile portuare şi aeroportuare aparţinând statelor respective. De altfel, SUA nu face
decât să continue direcţiile geopolitice trasate de Mahan şi Spykmann, aplicând pas cu pas
politica anaconda, de împresurare şi ţinerea sub control a ţărmurilor africane.
Disoluţia statului somalez a deschis calea activităţilor ilicite şi a abuzurilor în care au
fost implicaţi atât unii lideri locali cât şi companii şi organizaţii criminale internaţionale.
Tsunamiul din 2004 a scos la iveală un fapt cutremurător. În apele somaleze, în anii
ultimului deceniu al secolului trecut, au fost deversate bidoane conţinând material radioactiv,
deşeuri toxice şi chimice, responsabile de apariţia unui număr semnificativ de cazuri de
malformaţii congenitale, cancere şi boli degenerative în rândul localnicilor începând cu anii
’905.
Totodată, pescadoare de toate naţiile au pescuit ilegal şi fără restricţii, vasele comerciale
au deversat deşeuri de orice tip în apele somaleze, ducând la distrugerea ecosistemului
acvatic, scăderea producţiei piscicole şi condamnarea la foame a populaţiei.
De aici şi până la apariţia fenomenelor de piraterie nu a fost decât un pas. Ivită iniţial ca
o formă de apărare împotriva vaselor care violau teritoriul maritim al statului, pirateria a
devenit un fenomen social, cu largă acceptabilitate populară, sursă importantă de venit pentru
clanurile care ţin sub control arealele litorale.
Atât de frecventă a devenit pirateria încât golful Aden a primit numele de ”aleea
piraţilor,” aceştia ajungând să intervină mai mult sau mai puţin voit în jocul geopolitic. Un

1
U.S. Agency for International Development's (USAID).
2
International Broadcasting Bureau (IBB).
3
Voice of America (VOA).
4
Africa Crisis Response Initiative, http://www. globalsecurity.org/military/agency/dod/acri.htm, (accesat în 15
ianuarie, 2016).
5
Somalia’s secret dumps of toxic waste washed ashore by tsunami, Timesonline.co.uk (accesat în 15 ianuarie,
2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

20
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

incident, petrecut în anul 2008, a făcut publice practici care, până atunci, cel puţin oficial,
fuseseră catalogate drept speculaţii.
Piraţii somalezi au capturat un cargou ucrainean care transporta 33 de tancuri americane
destinate rebelilor din Darfour1.
Acest fapt nu a făcut decât să confirme lupta pentru putere dintre SUA şi China în
privinţa estului Africii şi să susţină cele afirmate mai sus în legătură cu importanţa
geostrategică a Somaliei.

Securitatea maritimă

Capul Horn reprezintă unul din cele mai importante puncte geopolitice şi geostrategice
ale globului. Ţările din zonă sunt situate pe axa ce uneşte Africa cu Orientul Mijlociu. În
cursul Războiului Rece, SUA şi URSS şi-au disputat supremaţia în regiune. În anii '70 şi '80,
Somalia a devenit cel mai important beneficiar al ajutorului american pentru Africa.2
Somalia, având o situare strategică în Cornul Africii, este condusă fără suportul unui
guvern central încă din 1991. Sistemul social şi modul de viaţă al oamenilor din Somalia sunt
extrem de grav şi constant deteriorate, mai ales de la începutul anului 2007. Milioane de
somalezi depind astăzi de ajutorul umanitar, din care 80% este distribuit, pe mare, din Kenia.
Porturile şi ţărmurile Somaliei sunt, de regulă, fără pază, iar acest lucru împreună cu
desfăşurarea de diverse activităţi ilegale a făcut să crească nesiguranţa. De ani de zile nave de
război străine au patrulat în zonă şi au ocupat arterele navigabile, dar lipsa de securitate
maritimă are un impact negativ asupra dezvoltării economice, securităţii regionale şi a
stabilităţii din întreaga regiune.
Regiunea Cornul Africii nu are suficiente posibilităţi de alertă sau supraveghere a
traficului maritim. De asemenea, forţa maritimă locală nu are suficienţă mobilitate,
flexibilitate şi putere de foc necesare impunerii unei dezvoltări durabile şi de prevenire a
actelor ilegale. La cele prezentate mai sus se adaugă şi lipsa pazei de coastă, a unei agenţii
maritime civile, precum şi faptul că nu există o agenţie sau organism care să coordoneze
problemele de securitate
Ca urmare a dezintegrării autorităţii guvernului din Somalia lipsa securităţii în Cornul
Africii a devenit o problemă gravă.
Obiectivul piraţilor sunt banii, încărcătura navelor şi răscumpărarea de la proprietarii
navelor (fie pentru ei însăşi, fie pentru a finanţa grupurile de miliţie de la ţărm). Datorită
liniilor de coastă foarte întinse şi lipsa de autoritate a guvernului somalez combaterea
pirateriei este foarte dificilă. Este foarte greu a determina cine sunt piraţii, atât timp cât
grupurile angajate să lupte împotriva lor fac parte dintre aceeaşi tagmă.
Pirateria este factor sistemic destabilizator al comerțului internațional, mai ales în apele
ce scaldă Cornului Africii, ca efect al problemelor economice, sociale și politice din Somalia.3

1
Piraţii somalezi au stricat jocurile geopolitice din Africa de Est, 08.10.2008, Ziarul Curentul, (accesat în 15
ianuarie, 2016).
2
Intervenţia americană din 1993 din Somalia, a fost documentată amănunţit, în special, de „Philadelphia
Inquirer“. Momentul, a coincis cu descoperirea în Somalia a importante zăcăminte de petrol, gaze naturale şi
minereuri. Pe lângă poziţia perfectă în zona Capului Horn, Somalia devenea astfel, una dintre ţările cu potenţiale
resurse energetice.
3
Article 101 of the 1982 United Nations Convention on the Law of the Sea (UNCLOS) defines piracy as, in
part, "any illegal acts of violence or detention, or any act of depredation, committed for private ends by the crew
or the passengers of a private ship or a private aircraft, and directed (i) on the high seas, against another ship or

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

21
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

La ora actuală, se poate vorbi de o colaborare extinsă împotriva piraților somalezi, împotriva a
două provocări: riscul de a pierde vasele utilizate în acte de piraterie să facă să renunțe la
aceste acțiuni și îmbunătățirea guvernării, stabilității și securității în spațiul fragmentat și
instabil al Somaliei.1
În 2009, raportul IMB2 arăta cu din cele 406 de acte de piraterie, 217 au fost realizate de
pirați somalezi, făcând Cornul Africii locul cel fierbinte al actelor de piraterie; atacurile au
devenit mai sofisticate, mai violente și extinzându-se de la coastele Somaliei spre Golful
Aden și Marea Roșie, strâmtoarea Bab el Mandeb și coastele Omanului.3
Piraţii sunt organizaţi ca o formaţiune militară armată iar liderii lor poartă titluri precum
amiral, viceamiral, etc.4 Ei se autodenumesc, precum “Voluntarii Naţionali ai Pazei de
Coastă” (“National Volunteer Coast Guard”), un grup care atacă bărcile de mici dimensiuni şi
vasele de pescuit din Sudul Somaliei), în timp ce 4 dintre grupările majore sunt numite
“Marina Somaleză” ("Somali Marines").5
Djibouti, Ethiopia, Maldives, Madagascar, Seychelles, Yemen, Tanzania, Kenia și
Somalia și-au exprimat sprijinul pentru stoparea fenomenului pirateriei, investigarea și
pedepsirea piraților care operează de-a lungul coastelor Somaliei. Se consideră că, aportul
acestor state este redus, soluția reprezentând-o forțele navale dar care să nu fie limitate la a
prinde și elibera dat fiind faptul că nu au competența de a pedepsi.6
Unul dintre fronturile războiului SUA împotriva terorismului islamist internaţional se
află în Cornul Africii7 - Sudan, Eritreea, Djibouti, Etiopia, Somalia, Kenia. Miza geopolitică o
constituie controlul asupra Mării Roşii şi a Canalului Suez, iar lupta istorică se dă pentru sau
împotriva extinderii în Africa de Est a terorismului islamist din Orientul Mijlociu.
A devenit un lucru obişnuit ca în Statele Unite discursul cu privire la Regiunea Cornul
Africii să fie aproape confundat cu noţiunea de zonă deosebit de periculoasă, un fel de
”hotspot” al terorismului. Unii analişti pretind că acesta se datorează stării de slăbiciune a
statelor din zonă, care le face deosebit de susceptibile de terorism, şi servesc drept zone de
aşteptare sau găzduire a bazelor teroriste. Alţii aduc în prim plan teza care susţine că
extremiştii islamici sunt toleraţi şi încurajaţi în actele violente desfăşurate în numele
“jihadului”.8
De cele mai multe ori, când se vorbește de ”resursele” se face referire la resursele
naturale ale unui stat (petrol, diamante, lemn) și doar arareori de cele netangibile, cum este
locația geostrategică și sprijinul investițional. În literatura de specialitate, existența resurselor

aircraft, or against persons or property on board such ship or aircraft; against (ii) a ship, aircraft, persons or
property in a place outside the jurisdiction of any state."
1
U.S. Transportation Dept., Economic Impact of Piracy in the Gulf of Aden on Global Trade, Washington, D.C.:
Maritime Administration, n.d., available at www.marad.dot.gov/. (accesat în 15 ianuarie, 2016).
2
Biroul Internaţional Maritim - International Maritime Bureau (IMB).
3
International Maritime Bureau, Piracy and Armed Robbery against Ships: Annual Report, 1 January-31
December 2009 (London: International Chamber of Commerce Commercial Crime Services, 2010).
4
http://www.nytimes.com/2006/07/03/world/ africa /03somalia.html. (accesat în 10 ianuarie, 2016).
5
Cel mai cunoscut grup de piraţi este, probabil, "somali Marines" înfiinţat în oraşul Ceel Huur (cca 400 km nord
de Mogadiscio). Acesta are în componenţă de 75-100 de membri iar dotarea cu arme include AK-47, mitraliere
grele, mine antipersonal şi lansatoare de rachete. http://www. forbes.com/home/business/2007/11/16/somalia-
piracy-africa-biz-cx_1119oxford.html. (accesat în 15 ianuarie, 2016).
6
John J. Kruzel, Admiral Urges Arming of Vessels to Combat Piracy, American Forces Press Service, available
at www.defense.gov/.(accesat în 15 ianuarie, 2016).
7
marcat de sărăcie şi bântuit de conflicte cronice.
8
Paul Duţă ș.a., Africa – o ţintă economică? Tehno Media, Sibiu, 2009, pp. 317-342.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

22
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

naturale din abundență transformă statele posesoare ale acestora în țintele unor fenomene
grave: inegalități în redistribuirea veniturilor și costuri supuse inflației; economii bolnave;
conducere autoritară și o guvernare slabă; războaie civile.1
În anul 2005, este adoptată strategia Securităţii Maritime, o strategie de identificare a
siguranţei maritime, de apărare şi facilitare a comerţului. Această strategie include şi
acordarea de ajutor statelor africane pentru a-şi putea securiza graniţele2.
Reprezentanţii guvernului Statelor Unite, a membrilor EUCOM (United States European
Command), U.S. Naval Forces Europe şi ACSS (Africa Center for Strategic Studies)
împreună cu reprezentanţii statelor africane iniţiază o serie de dezbateri ministeriale ce au ca
temă securitatea maritimă. Aceste dezbateri au drept scop final creşterea capacităţii de
monitorizare a activităţilor ilicite şi de aplicare a legilor maritime3. În apele din partea de est a
Africii forţele din cadrul CJTF-HOA (Combined Joint Taask Force – Horn of Africa)
acţionează împreună cu forţele coaliţiei CTF-1504 (Coalition Task Force 150) pentru
asigurarea securităţii maritime pe rutele din apropiere de Golful Aden, Golful Oman, Marea
Roşie şi Oceanul Indian.
Program (ACOTA) / Global Peace Operations Initiative (GPOI). Anul 1996 este anul în
care se lansează propunerea instituirii unei forţe de luptă care să fie prezentă în Africa sub
numele de ACRF - African Crisis Response Force. Această unitate ar trebui să fie instruită şi
echipată prin cheltuiala SUA şi a altor state.
ACOTA este un program ce acordă suport pentru operaţiunile de pace şi are în
componenţă infanterie uşoară şi grupuri tactice de mici dimensiuni. Un rol important în cadrul
misiunii este de a oferi ajutor în antrenarea soldaţilor africani.
Ţările europene au fost reticente în legătură cu această propunere şi puţin timp mai
târziu, s-a transformat în ACRI - African Crisis Response Initiative, un program destinat să
ajute la creşterea capacităţilor militare a statelor africane pentru a putea participa la misiuni de
menţinere a păcii în zonă.
În anul 2004, ACOTA devine parte din GPOI. GPOI încearcă să intervină acolo unde
forţele africane au o putere limitată şi contribuie la operaţiunile de menţinere a păcii în zonă5.
Operaţia "Enduring Freedom - Horn of Africa". OEF-HOA6 este numele stabilit de către
armata SUA operaţiunilor de luptă împotriva terorismului în regiunea Cornul Africii şi este
parte componentă a programului Enduring Freedom la nivel mondial.
În 7 octombrie 2002, se constituie OEF HOA având ca teatru de operaţiuni regiunea
Cornul Africii şi Golful Aden. Părţile implicate în această operaţiune sunt, de o parte NATO 7,
forţe non-NATO8 şi de cealaltă parte forţele uniunii islamice, Al Qaeda şi piraţii somalezi.

1
Brass Jennifer N., Djibouti's unusual resource curse, The Journal of Modern African Studies, Volume: 46,
Issue: 4, Dec 2008, Cambridge University Press, pp. 523-545.
2
The White House, The National Strategy for Maritime Security, September 20, 2005, p. 5.
3
Congressional Reasearch Service, Africa Command: U.S. Strategic Interests and the Role of the U.S. Military
in Africa, March 2008, p. 9.
4
Statele implicate în coaliţia CTF 150 sunt, Marea Britanie, Franţa, Germania, Pakistan, SUA.
5
Potrivit Departamentului de stat american peste 60.000 de soldaţi din Benin, Botswana, Burkina Faso, Cote
d’Ivoire, Etiopia, Gabon, Ghana, Kenia, Malawi, Mali, Mozambic, Namibia, Niger, Nigeria, Rwanda, Senegal,
Africa de Sud, Tanzania, Uganda şi Zambia au fost parte din programul ACOTA U.S. Department of State, FY
2008 Performance Summary, February 2008, pp. 5-11.
6
Operation Enduring Freedom - Horn Of Africa.
7
prin Belgia, Canada Franţa, Germania, Italia, Olanda, Spania Turcia, Regatul Unit al Marii Britanii, Statele
Unite.
8
Australia, Djibouti, Etiopia, Noua Zeelandă, Pakistan, Somalia, Rusia, Ucraina, China, Iran.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

23
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

CTF 150 este înfiinţată în 2001 ca adjunct al Operation Enduring Freedom, operaţiune
lansată de către Statele Unite, ca răspuns la atacurile din 11 septembrie. În prezent, Combined
Task Force (CTF) 150 desfăşoară operaţiuni de securitate maritimă în Golful Aden, Golful
Oman, Marea Arabiei, strâmtoarea Hormuz, Marea Roşie şi Oceanul Indian.
Până la sfârşitul anului 2007, CTF 150 cuprinde forţele navale din Canada, Franţa,
Germania, Italia, Pakistan, Regatul Unit al Marii Britanii şi Statele Unite, în timp ce naţiunile
care au participat includ Australia, Italia, Olanda, Noua Zeelandă, Portugalia, Spania, Turcia,
Bahrain şi Saudită Arabia1.
Responsabilităţile operaţiunii sunt monitorizarea, inspecţia, şi oprirea transportului
maritim suspect2, de a limita criminalitatea şi pirateria maritimă, de a "sprijini operaţiunile
statelor din regiune în combaterea terorismului şi pentru a asigura stabilitatea regională"3.
Potrivit surselor oficiale, CTF 150 va menţine prezenţa în regiunea Cornul Africii pentru o
perioadă de timp nedeterminată.
Implicarea statelor europene în CTF 1504 este strâns legată de responsabilităţile acestora
în NATO şi UE.
CTF 1505 include operaţiuni în partea de nord a Mării Arabiei pentru a sprijini OIF6
(Operation Iraqi Freedom) şi, în Oceanul Indian, pentru a sprijini OEF-HOA.
Operaţiunea Allied Provider este concepută a oferi escortă militară navelor ce fac parte
din WFP şi, în general, acţionează în apele din jurul Somaliei. Principalul obiectiv al acestui
program este descurajarea actelor de piraterie care continuă să ameninţe regiunea.
Allied Provider este o operaţiune temporară, care solicitată de Secretarul General al
ONU, Ban Ki-Moon, la data de 25 septembrie 2008. NATO reprezintă suportul necesar în
descurajarea actelor de piraterie şi acţionează conform rezoluţiilor Consiliului de Securitate
1814, 1816 şi 1838 în cooperare cu UE şi alţi actori internaţionali.7

1
http://www.cusnc.navy.mil/articles/2007/162. html, (accesat în 15 februarie, 2016) şi ”Coalition Naval Force
Secures Energy Assets,” Gulf Times, 13 December 2007, CHINFO News Clips, 13 December 2007.
2
“Coalition Naval Force Secures Energy Assets”, Gulf Times, 13 December 2007, CHINFO News Clips, 13
December 2007.
3
“Piracy and Maritime Crime (Horn of Africa)”, UKMTO Dubai Briefing, UK Maritime Trade Operations, 21
September 2006.
4
Înainte de evenimentele din 11 septembrie 2001 Task Force 150 a Marinei SUA a fost o formaţiune din Forţele
Navale SUA. După 11 septembrie a devenit o forţă de patrulare în regiunea Cornul Africii.
http://www.cusnc.navy.mil/articles/2007/ 162.html, (accesat în 15 februarie, 2016)
5
Ţările care sunt prezente în operaţiunea CTf 150 sunt următoarele: Canada, Danemarca, Franţa, Germania,
Pakistan (singura ţară non NATO prezentă) Marea Britanie şi SUA. Alte ţări care au participat la misiune sunt:
Australia, Italia, Olanda, Noua Zeelandă, Portugalia, Spania şi Turcia.
http://www.cusnc.navy.mil/articles/2007/162. html, (accesat în 15 februarie, 2016).
6
OIF - Operation Iraqi Freedom.
7
Reprezentanţii NATO au convenit a răspunde pozitiv solicitării ONU, iar la data de 8 octombrie 2008, în
timpul unei reuniuni informale de la Budapesta misiunea a devenit oficială. În urma acestei decizii planificarea
luptei anti-piraterie a căzut în sarcina SNMG 2 (NATO Maritime Group 2). SNMG 2 a fost programat a efectua
o serie de vizite în porturile din Golful Bahrain, Kuweit, Qatar şi Emiratele Arabe Unite, în cadrul ICI (Istambul
Cooperation Initiative – Iniţiativa de Cooperare de la Istambul). Astfel SNMG 2 a început o tranzitare a
Canalului Suez la data de 15 octombrie pentru a efectua ambele sarcini în acelaşi timp. Forţele coaliţiei sunt
compuse din 3 nave ale SNMG 2, un distrugător italian, o fregată grecească şi o fregată aparţinând Marii
Britanii. Alte 2 nave (un petrolier german şi o fregata turcă) s-au alăturat forţelor internaţionale.
http://www.cusnc.navy. mil/articles/2007/162.html, (accesat în 15 februarie, 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

24
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Djibouti este un mic și foarte tânăr stat1 cu un rol de zonă tampon între vecinii săi și cu
relief și o climă foarte neprietenoase. Poziția sa îi asigură câștiguri care compensează
vicisitudinile, poartă la Marea Roșie pe ruta dintre Oceanul Indian și Marea Mediterană, ieșire
la ocean pentru Etiopia stat fără ieșire la mare. Veniturile statului provin din taxele portuare,
închirieri2 și taxele feroviare
În prezent, pirateria este endemică în Cornul Africii regiune şi există o nevoie evidentă
de a reduce riscul transportului maritim. Statele cu un interes legitim în limitarea pirateriei ar
trebui să sprijine şi să menţină suficiente patrule de coastă şi în larg3.
IBM a avertizat că în cazul în care navele internaţionale care operează în jurul Cornului
Africii nu întreprind mai mult, de exemplu interceptarea şi reţinerea ambarcaţiunilor suspecte
de acte de piraterie, aceasta va continua4.
Djibouti are locație strategică pentru rutele maritime (60% din totalul comercial
mondial) dintre Marea Roșie și Oceanul Indian, cu dotări pentru transportul trancontainerizat
și cu facilitate navală franceză.
În portul Djibouti se află statul major Al forțelor UE incluse în misiunea Atalanta,
locația contingentului japonez ambele structuri destinate combaterii pirateriei din apropierea
coastelor somaleze.
Japonia are o strategie pe termen lung privind Djibouti în domeniile educației, apei și
energiei pentru spori gradul de stabilitate în Cornul Africii și în zona Marea Roșie-Oceanul
Indian, dată fiind importanța a poziției acestui stat.
Pentru Japonia securitatea transporturilor mai ales în aria de joncțiune între Europa și
Asia, fac Djibouti un partener strategic, cooperarea cu forțele japoneze de auto-apărare5
pentru combaterea pirateriei pe lângă coastele somaleze fiind deosebit de importantă.6
O serie de rezoluții ale Consiliului de Securitate7 acordă autoritatea de a folosi ”toate
mijloacele” împotriva pirateriei ”statelor cooperante” inclusiv intrarea pe teritoriul somalez.
Rădăcinile complexe ale pirateriei din Cornul Africii nu pot fi tratate cu o soluție
militară, atât vreme cât sărăcia este generalizată în acest spațiu.8
Contracararea pirateriei, o problemă în principal de securitate, solicită soluții echilibrate
și în mai multe domenii corolare economiei, stabilității sociale și prosperității.

1
Suprafață 23.200 km2, cu populație între 430.000 și 840.000 (cu un număr foarte mare de refugiați din statele
vecine aflate în conflict). Populația Afar concentrată mai ales în nord este nomadă practicând transhumanța în
spațiul Afar care se întinde și în Eritreea și Etiopia iar populația Issa este legată de spațiul somalez.
2
30-36 milioane USD/anual pentru chiria cazărmii americane și 160 milioane USD pentru chiria bazei militare
franceze.
3
Aşa-numitele "blue-light" îndatoriri (sau sarcini de poliţie maritimă ) sunt, de obicei, plictisitoare, sarcini de
rutină. De multe ori acestea se încadrează în sfera de diplomaţie maritimă şi poate fi chiar constrângere
diplomatică, in special în cazul în care acestea implică acte internaţionale de combatere a democraţiei, de
depistare şi prevenire a contrabandei şi de contracararea măsurilor de poluare a mării. M.H. Murfett, “Gunboat
Diplomacy: Outmoded or Back in Vogue?” in A. Dorman and M.L. Smith (eds), The Changing Face of
Maritime Power, Basingstoke, 1999, p. 87.
4
http://www.forbes.com/home/business/2007/11/ 16/somalia-piracy-africa-biz-cx_1119oxford.html. (accesat în
15 februarie, 2016).
5
Japan's Self-Defense Forces (SDF).
6
Japan-Djibouti Summit Meeting, African Press Organisation. Database of Press Releases Related to Africa,
Dec 22, 2010, African Press Organization – APO.
7
UN Security Council resolutions 1816, 1838, 1846, 1851 - all containing authority to use "all necessary means"
to counter piracy.
8
Stavridis James G; LeBron Richard E., ”Taming the outlaw sea,” Naval War College Review, Volume: 63,
Issue: 4, 2010, pp. 73-83.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

25
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În orice caz, contracararea pirateriei nu poate fi realizată doar prin efortul unei singure
națiuni în sensul asigurării siguranței și securității maritime, soluția fiind desfășurarea de
operații internaționale.1

Unipolaritatea sistemului internaţional post Război Rece a început să fie din ce în ce mai
pusă la încercare de mari puteri precum China, Federaţia Rusă, de UE sau chiar de India sau
Brazilia.
În acest context, prin poziţionare geostrategică, suprafaţă, rezerve sub şi supraterane şi
gradul de exploatare al acestora, caracteristici climatice, de sol şi de relief, cât şi sub aspect
demografic, Africa a devenit un spaţiu de importanţă capitală în geopolitica mondială, aspect
sesizat de China încă de acum 20 de ani.
Prin urmare, miza întregului joc geopolitic global este reprezentată de prezervarea rolului
de hegemon mondial de către SUA ceea ce implică, la nivelul continentului african, blocarea
extinderii influenţei chineze - strâns legată de zăcămintele de hidrocarburi şi minereuri din estul
Africii2, limitarea acţiunilor Franţei, Rusiei şi chiar ale Indiei precum şi de stoparea
wahhabismului saudit care a găsit un teren fertil într-o zonă atât de conflictuală precum este
cornul Africii.3

Bibliografie:

1. Bereket Habteselassie, State, Religion and Ethno-Regional Politics, 2010


http://www.awate.eom/portal/content/view/5509/5/ (accesat în 15 ianuarie, 2016).
2. Brass Jennifer N., ”Djibouti's unusual resource curse,” The Journal of Modern African
Studies, Volume: 46, Issue: 4, Dec 2008, Cambridge University Press.
3. Connell D., "Eritrea and the United States: Towards a New US Policy," în Richard Reid,
Eritrea's External Relations: Understanding Its Regional Role and Foreign Policy, Chatham
House, London, 2009, pp. 131-49.
4. "Djibouti Asks World Help to Prevent Conflict with Eritrea", Sudan Tribune, May 7,
2008.
5. Paul Duţă ș.a., Africa – o ţintă economică? Tehno Media, Sibiu, 2009.
6. European Parliament Committee on Development (EPCD), Report of the Fact-Finding
Mission of a Delegation of the Development Committee of the European Parliament to the
Horn of Africa (Eritrea, Djibouti, Ethiopia), 2008.
7. "Eritrean Rebels Claim Killing 25 Military Officers", Sudan Tribune, January 3, 2010.
8. "Ethiopia Orders 200 Ukrainian Tanks Worth $100 Million", Sudan Tribune, July l0,
2011.
9. E-SMART, 2010, UN/US Sanctions on Eritrea: Latest Chapter in a Long History of
Injustices. http://www.eritrean-smart. org. (accesat în 15 februarie, 2016).

1
E.g. NATO's Operation OCEAN SHIELD, the EU's Operation ATALANTA, and Combined Task Force 151.
http://www.cusnc.navy.mil/articles /2007/162.html, (accesat în 15 februarie, 2016).
2
Sudan, Somalia, R.D. Congo, Ciad. Vezi Cora M., Hu Jintao, într-un nou „turneu strategic” în Africa,
Curierul Naţional, 16.02.2009. (accesat în 15 februarie, 2016).
3
Paul Duţă ș.a., Africa – o ţintă economică? Tehno Media, Sibiu, 2009, pp. 317-342.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

26
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

10. Gebrewahd, Meressa Tsehaye, ”Nation-building Challenges of the Post-Independence


State of Eritrea and Its Regional Domino Effect,” Journal for the Study of Peace and Conflict,
2012/2013, Wisconsin Institute of Peace and Conflict Studies, Stevens Point.
11. Healy S., and M. Plaut, Ethiopia and Eritrea: Allergic to Persuasion, Africa Programme
Briefing Paper, London: Chatham House, 2007.
12. Iyob R., The Eritrean Struggle for Independence: Dominance, Resistance, Nationalism,
1941-1993, Cambridge: Cambridge University Press, 1995.
13. Japan-Djibouti Summit Meeting, African Press Organisation. Database of Press Releases
Related to Africa, Dec 22, 2010, African Press Organization – APO.
14. John J. Kruzel, Admiral Urges Arming of Vessels to Combat Piracy, American Forces
Press Service, available at www.defense.gov/. (accesat în 15 februarie, 2016).
Lauterpacht E., Eritrea-Ethiopia Boundary Commission: Statement by the Commission, Sir
Elihu Lauterpacht CBE QC, President of the Commission, UNSC.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

27
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

CURRENTS, ANALYSES AND HISTORICAL PERSPECTIVES


WITH SOCIO-ECONOMIC CHARACTER ABOUT THE
ROMANIAN VILLAGE

Mihai CUCERZAN
University Lecturer PhD
University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine of Cluj- Napoca

ABSTRACT. Because of its demographic, economic, social and cultural importance, the Romanian village and
peasant had an important role in the history of Romania. In this article it was realised an analyse of the most
important theories and historical perspectives about the Romanian village.
KEYWORDS: Romanian village, peasant, traditional culture, rural space.

Curente, analize și perspective istorice cu caracter socio-economic despre satul


românesc
Satul şi ţăranul român au fost printre subiectele preferate ale oamenilor de cultură
români şi interesul pentru sat şi ţăran a fost o caracteristică definitorie a culturii naţionale
româneşti. Această situaţie se datorează mai multor cauze. În primul rând faptului că
majoritatea absolută a populaţiei româneşti a trăit o întreagă istorie în mediu rural ocupată în
agricultură – sectorul determinant al economiei naţionale în toată această istorie. Se ştie că
marea majoritate din populaţia României interbelice era formată din ţărani. Satul a constituit
întotdeauna un izvor demografic şi de energie pentru întreaga societate românească; în sat
îndeosebi s-a format poporul român prin simbioza şi continuitatea daco-romană, satul a
constituit mediul de stabilitate a poporului român pe teritoriul patriei sale, satul şi ţăranul au
păstrat şi dezvoltat identitatea etnică a românilor. În acelaşi mediu rural s-au creat limba
română, folclorul şi etnografia românescă. Majoritatea absolută a oamenilor de cultură şi de
ştiinţă români provin din lumea satului iar această descendenţă a fost întotdeauna pentru ei o
responsabilitate şi un titlu de mândrie. De aceea nu este de mirare că, încă de la începuturile
sale moderne, realitatea umană a satului s-a aflat în centrul atenţiei oamenilor de cultură
români care au identificat nu o dată satul şi ţăranul român cu însuşi poporul român.Interesul
intelectualilor faţă de ruralul românesc a evoluat de la considerarea experienţei istorice,
lingvistice, folclorice şi etnografice a acestuia, până la reflectarea obiectivă a realităţilor sale
economice şi sociale şi prezentarea unor soluţii de îmbunătăţire a situaţiei rurale.
Între primii intelectuali români care s-au preocupat în mod calificat de situaţia
concretă şi perspectivele istorice şi culturale ale societăţii româneşti (inclusiv rurale) a fost
Dimitrie Cantemir în a sa lucrare exponențială Descriptio Moldaviae (1716). Întâlnim în
această lucrare de pionierat constatări inedite privitoare la satele şi locuitorii rurali ai

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

28
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Moldovei, cultura tradiţională, datinile şi obieceiurile lor. Descriind starea precară a ţăranilor,
D. Cantemir socoteşte că aceştia „sunt cei mai nenorociţi ţărani din lume, dacă belşugul
pământului şi secerişurile bogate nu i-ar scoate din sărăcie aproape fără voia lor.” [1]
Boierul Dinicu Golescu, în memorialul său Însemnare a călătoriei mele – anii 1824,
1825 și 1826, prezintă comparativ situaţia ruralității din Apus şi aceea din Ţara Românească.
Descrierea făcută satului şi ţăranului român din vremea sa este, mai mult decât un document
literar, unul social-istoric. Iată un exemplu: pe când în Occident, în Austria bunăoară, casele
sătenilor ţărani sunt construite din piatră fiind asemenea caselor boiereşti din oraşele
româneşti având în plus şcoli, asistenţă medicală, teatre ş.a., în patria sa află o realitate
nemaiîntâlnită „peste tot pământul.” O realitate care i-a adus pe locuitori „întru aşa stare, încât
intrând cinevaşi într-acele locuri, unde se numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă,
nici gard împrejurul căsii, nici car, nici bou, nici vacă, nici oaie, nici pasăre, nici pătul cu
sămănăturile omului pentru hrana familiei lui, în scurt, nimică; ci numai nişte odăi în pământ,
ce le zic bordeie.” [2] .
Ion Codru-Drăguşanu (1818-1864) a fost un alt călător de la mijlocul secolului al
XIX-lea (mai precis între 1835 şi 1844). În „epistolele” sale, publicate sub titlul Peregrinul
transilvan, se află descrieri memorabile ale locurilor vizitate, fie în Occident şi în Transilvania
natală, fie în Ţara Românească. Iată o imagine a acesteia din urmă având în centrul ei situaţia
ţăranului: „Afli în România cel mai greţos aristocraţism măcară că instituţiile se par a nu-l fi
favorit. O seamă de boieri get-beget români, despoţi patriarhali, ultraruginiţi; fanarioţi tocmai
aşa de superbi decât laşi.” [3] „Străinii fac stat în stat, se înavuţesc în eastă ţară şi-şi râd de
greutăţile publice” ei neavând nici o obligaţie faţă de ţară. Din observarea acestei situaţii, se
impune ideea depăşirii sale prin modernizare: „O, spirit reformator! arată-te şi aici, unde
tocmai ca în timpul când era Mântuitorul în lume, au ajuns fariseii a spăla paharul numai pre
dinafară, iară înăuntru zace materialismul şi ipocrizia crasă, nespălată.” [4] Autorul face
analize meticuloase ţăranului român, greutăţilor sale sub autoritatea directă a boierilor,
arendaşilor şi ciocoilor de unde întrebarea: „ce să facă bietul om?” şi răspunsul „face zile [de
clacă – n.n.], necăjeşte ca viermele în hrean.” [5]
Cauzele sărăciei extreme a satelor şi înapoierii lor culturale au fost aflate la toţi aceşti
autori preocupaţi şi de pitoresc dar şi de adevăr fie în exploatarea otomană respectiv fanariotă,
fie în atotputernicia hrăpăreaţă a boierilor, arendaşilor şi ciocoilor. În aceste condiţii, dărnicia
naturii, departe de a constitui un factor de progres, a fost în fapt o frână a progresului. Aşa
cum arată D. Cantemir, orice majorare a producţiei atrăgea după sine o creştere a obligaţiilor
economice îndeosebi pe seama populaţiei ţărăneşti.
O contribuţie de seamă la cunoaşterea satului şi ţăranului român au adus-o oamenii de
cultură literară şi artistică români din a doua jumătate a secolului XIX. În mare măsură
imaginea noastră despre satul românesc se datorează lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri,
Ion Creangă, Ion Slavici în sec. XIX, George Coşbuc, Octavian Goga, Duiliu Zamfirescu,
Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga, Pavel Dan etc. în secolul XX. Înainte ca
ştiinţa românească, îndeosebi economia şi sociologia, să investigheze universul rural şi să
propună soluţii pentru ameliorarea situaţiei sale, toţi aceşti poeţi şi prozatori au imortalizat, la
altitudini clasice, ruralul românesc. Poate că de aceea în viziunea multor români şi străini
„satul tradiţional” nu este şi poate nici nu a fost „satul real” definit în spaţiu şi timp, ci
imaginea lui uneori idilică şi idealizată, alteori realistă şi critică, zugrăvită de aceşti autori.
Pe lângă opera de creaţie poetică, în publicistica lui economică, sociologică şi politică
Mihai Eminescu a criticat cu asprime realităţile din România vremii sale caracterizată prin
exploatarea maselor ţărăneşti, mizeria economică şi culturală (în sensul culturii „majore”) a

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

29
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

satelor. El a opus, nu odată, „pătura superpusă” formată din politicieni şi ciocoi lipsiţi de orice
scrupule în asigurarea propriei chiverniseli pe spinarea claselor lucrătoare, şi „ţara reală”,
alcătuită mai ales din ţărani – categoria socială care, deşi exploatată în cea mai de pe urmă
sărăcie, susţine prin munca sa întregul sistem social-politic şi economic al patriei.
I. Slavici prezintă (Mara, Popa Tanda, Moara cu noroc ş.a.) aspecte ale problemelor
sociale caracteristice satului transilvan din ultimele decenii ale sec. al XIX-lea, lupta
fruntaşilor neamului (preoţi, dascăli) pentru ridicarea satului prin biserică, şcoală, cultură, şi
nu în ultimul rând economie. L. Rebreanu realizează în romanul Ion epopeea satului românesc
din Transilvania de la începutul sec. XX, frământările sale inclusiv setea atavică de pământ a
ţăranului. Răscoala conţine în centrul său social evenimentele anului 1907, ridicarea ţărănimii
din vechea Românie împotriva asupritorilor, îndeosebi a ciocoilor şi arendaşilor. În Discursul
de recepţie la Academie, Rebreanu face elogiul ţăranului român. I. Agârbiceanu zugrăveşte
realitatea locuitorilor ţărani (cu precădere a muntenilor), iar Pavel Dan pe aceea de pe
„Câmpia” ardeleană.
Spre sat şi spiritualitatea lui specifică s-au orientat şi unii filosofi români. Astfel,
Lucian Blaga afirmă că satul românesc poate constitui o experienţă aptă de a fi valorificată
filosofic avându-se în vedere zestrea sa originală de viaţă şi gândire (v. Spaţiul mioritic,
Elogiul satului românesc). Dacă pentru poetul Blaga veşnicia „s-a născut la sat” – ceea ce este
un argument al eternităţii acestuia, pentru filosoful Blaga spiritualitatea rurală poate să fie o
sursă de originalitate şi autenticitate etnică în filosofie. De la aceeaşi experienţă se revendică
şi alţi autori precum Mircea Vulcănescu în Dimensiunea românească a existenţei, Ovidiu
Papadima în O viziune românească a lumii ş.a. Pentru artele plastice şi muzică satul şi ţăranul
român au constituit întotdeauna un subiect predilect. Este suficient să-i amintim pe Nicole
Grigorescu cu ale sale portrete şi privelişti din satul contemporan lui, încă tradiţional, pe
Constantin Brâncuşi care a revoluţionat arta universală pornind tocmai de la tradiţia artistică
rurală a ţării natale, pe George Enescu, exponent de geniu în muzica universală a folclorului
muzical românesc. Ca şi beletristica, arta românească a stimulat interesul calificat ştiinţific
pentru satul românesc prin ceea ce a creat el mai valoros: folclorul şi etnografia.
O imagine ştiinţifică a satului şi ţăranului român, imagine care să constituie un suport
real pentru proiectele de ameliorare în sens modern a universului rural, o vor furniza cu
deosebire analizele de profil economic şi politic şi îndeosebi acelea datorate sociologiei
rurale. Rezumăm câteva dintre ele.
Pentru Ion Ionescu de la Brad, întemeietorul agronomiei ştiinţifice româneşti,
problema rurală este o caracteristică definitorie a societăţii româneşti şi a statului român prin
cele două aspecte capitale: „problema ţărănească” şi „problema agrară.” Între altele, acest
mare învăţat şi om de acţiune este autorul unor importante monografii zonale – cele dintâi la
noi. Efectuate pe bază de chestionar, aceste monografii social-agrare, au cercetat zone precum
judeţele Dorohoi (1866), Mehedinţi (1868), Putna (1869). I. Ionescu acordă o mare
însemnătate omului educat, înzestrat cu cunoştinţe profesionale şi capital moral. (v. Toader
Ionescu, Gândirea economică din România în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a
secolului XX, Cluj-Napoca, 1992, p. 25-28.) Între scopurile sale a fost înfiinţarea de şcoli de
agricultură şi ferme model (în 1870 înfiinţează „Şcoala particulară” de agricultură de la Brad).
Mihail Kogălniceanu a fost unul din partizanii pogresului economic şi social-politic
îndeosebi în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. În acest context poate fi citat, cu majuscule,
pentru realizarea reformei agrare din 1864. Dacă, scria el, în ţară este o chestiune mare şi
grea, negreşit că este chestiunea [...] îmbunătăţirii soarte ţăranilor [...] a însăşi temeliei

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

30
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

naţionalităţii noastre [...] nici o chestiune în hotărârea ei nu reclamă mai mult patriotism,
înţelepciune, dreptate şi abnegaţie totodată decât reforma agrară”, „marea reformă.”
(Împroprietărirea ţăranilor, Discurs, Tipografiile române unite, p. 1.)
Profesor de agricultură şi de economie agrară, P.S. Aurelian, atent la realităţile şi
necesităţile satului românesc, a stăruit, între altele, pentru extinderea şi întărirea micii
gospodării ţărăneşti prin dezvoltarea industriei casnice fără a uita importanţa mişcării
cooperatiste din România timpului său.
Marele om politic Ion I. C. Brătianu considera ca fiind de actualitate presantă
următoarele probleme agrar-ţărăneşti: „regimul micii proprietăţi, îndrumarea tehnicii agricole
a ţărănimii, instrucţia rurală, organizaţia de credit, dezvoltarea spiritului de economie, în
mijlocul şi alături de toate aceste preocupări se ridică şi chestiunea repartiţiunii proprietăţii
[autorul era un vechi susţinător al împroprietăririi ţăranilor – n.n.], adică a distribuirii solului,
în marea şi mica proprietate.” (Discurs asupra împroprietăririi rurale, 1914, în vol.
Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol. IV, p. 216.)
Preocupat de problemele economiei româneşti inclusiv ale satului şi agriculturii,
respectiv de îmbunătăţirea situaţiei acestora a fost şi intelectualul encicloped Bogdan
Petriceicu Haşdeu. Referindu-se la „satul model” el apreciază că acesta ar trebui să cuprindă
trei secţiuni („rubrici”) mari fiecare ca tot atâtea subdiviziuni: „I. Condiţiuni intelectuale: 1.
şcoală; 2. biserică; 3. serviciul oştăsesc; II. Condiţiuni igienice: 1. locuinţă şi îmbrăcăminte; 2.
spitaluri; 3. hrană; III. Condiţiuni economice: 1. instituţii de credit; 2. căi de comunicare; 3.
irigaţiune şi canalizare.” [6]
Interesat ştiinţific atât ca istoric, precum şi ca economist, de situaţia şi soarta satului
român a fost A. D. Xenopol. Remediul îl află într-o acţiune radicală: trebuie făcut numaidecât
o spărtură în răul ce roade măduva şi puterea poporului, dacă nu este să pierim cu toţii; căci
nu este nici o îndoială că întreaga existenţă a statului şi organismului nostru social atârnă de
viaţa şi de puterea stratului de temelie, de aceea ce va numi ceva mai departe „talpa ţării
noastre.” [7] Mare proprietar şi om politic conservator Constantin A. Garoflid a studiat
agricultura şi satul românesc din perspectivă istorică şi socială în vederea elaborării unui
program documentat de reforme. El a insistat asupra necesităţii unei categorii rurale mijlocii
(„proprietarul mijlociu”) care să producă atât pentru consum propriu, cât şi pentru piaţă.
Socialistul Constantin Dobrogeanu-Gherea consideră (Neoiobăgia, 1910) că sistemul
socio-economic al realităţilor româneşti de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX ar fi ceea
ce enunţă în chiar titlul lucrării sale – neoiobăgia – amestec de elemente determinante ale
vechii iobăgii şi de elemente capitaliste. Soluţia lui Gherea pentru ameliorarea vieţii mizere a
satului şi ţăranului român ar fi desfiinţatrea totală şi imediată a regimului neoiobăgist pe
planul proprietăţii, a legislaţiei şi producţiei.
Doctrina poporanistă a fost reprezentată tipic de către Constantin Stere. Acest autor
consideră că toată organizarea ierarhică a omenirii s-a făcut prin „superputeri” la baza
piramidei sociale aflându-se ţărănimea. Sistemul capitalist s-a edificat, în concepţia sa, pe
„ruina parţială” a gospodăriei ţărăneşti. Soluţia preconizată de Stere este, pentru ţările agricole
(aşa cum era şi România), în afara modelului socialist; progresul capitalismului nu presupune
în mod obligatoriu „stagnarea ţărănimii” deoarece aceasta se poate afirma prin „cooperaţie”
care, spune el, ajunge „să ofere proprietăţii ţărăneşti toate avantajele marii agriculturi.” [8]
Ideologia sămănătoristă (N. Iorga, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, Spiru Haret, M.
Sadoveanu, O. Goga, A. C. Popovici, O. Codru Tăslăuanu, I. Nistor, D. Anghel, St. O. Iosif, I.
A. Basarabescu şi revistele Sămănătorul, Luceafărul, Făt-Frumos, Ramuri), profund ataşată
satului şi ţăranului român respectiv naţiunii române, preconiza o seamă de reforme: „Pământ,

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

31
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

carte şi drepturi, toate trei şi cât se poate mai repede.” (N. Iorga, în Neamul românesc, 29 oct.
1906). Un ecou deosebit în cadrul acestei mişcări a avut concepţia lui Spiru Haret
(„haretismul”) despre ridicarea culturală a satelor prin activitatea preoţilor şi învăţătorilor.
„Om al ţărănimii” şi „om al şcolii”, cum i s-a spus, a ridicat, după un studiu temeinic al
realităţilor rurale, instituţiile de învăţământ la un nivel la care acestea s-au menţinut câteva
decenii.
Doctrina „ţărănistă” (între alţii C-tin Stere, Virgil Madgearu, M. Ralea) era considerată
de către adepţii săi drept ideologia adecvată realităţilor româneşti în care economia rurală,
satul şi ţăranul, deţineau o proeminenţă absolută. „Statul ţărănesc” reprezenta expresia statală
a ţărănismului. Între adepţii acestui acestui program mai era sociologul Petre Andrei, omul
politic Ion Mihalache, filosoful C-tin Rădulescu-Motru. Aşa cum arăta C-tin Stere, statul
român va trebui să aibă caracter ţărănesc, gospodăriile ţărăneşti să prospere prin susţinerea
unui „sistem cooperativ” în cadrul unei „democraţii rurale.” [9]
Economistul şi omul politic Virgil Madgearu – autor alături de alţii al doctrinei
„statului ţărănesc”, a arătat o atenţie deosebită propăşirii satului şi ţăranului român în lucrări
de mare influenţă în plan naţional şi cu ecouri notabile în afara ţării. Volumul Agrarianism.
Capitalism. Contribuţii la studiul evoluţiei sociale româneşti întreprinde o analiză
aprofundată a economiei şi societăţii româneşti inclusiv în sens rural afirmând rolul
preponderent al ţărănimii în acest proces. În lucrarea Ţărănismul (Madgearu a fost unul din
liderii P.N.Ţ. alături de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache) analizează între altele situaţia ţăranului
român ca producător, consumator şi cetăţean. În calitatea lui de producător (şi mic proprietar)
el are nevoie de cât mai multe cunoştinţe ştiinţifice din agricultură precum şi referitoare la
înzestrarea gospodăriei sale cu unelte, vite şi seminţe selecţionate. Alcătuind cea mai
numeroasă categorie de consumatori ţărănimea este interesată direct în progresul industriei. În
calitate de cetăţean ţăranul este izvorul principal de energie etnică inclusiv demografică. În
alte lucrări, precum Reforma cooperaţiei (scrisă împreună cu profesorul Gromoslav
Mladenatz) se ocupă de principiile cooperaţiei, de relaţiile acesteia cu statul etc. Scrisă sub
influenţa marii crize economice de supraproducţie din anii 1929-1933, lucrarea Orientarea
agriculturii române propune, alături de analiza ştiinţifică a problemei, anumite soluţii cum ar
fi raţionalizarea activităţii agricole, reorientarea spre activitatea zootehnică, înzestrarea
tehnică modernă („tractorizarea”). Încrezător în satul şi ţăranul român, Madgearu lansează
lozinca „înapoi la ogor”. „Eu cred [...] că lozinca înapoi la ogor are o imensă valoare politică
şi o imensă valoare spirituală. Deci să aruncăm lozinca înapoi la ogor, adică înapoi cu gândul
şi cu sufletul, dar şi cu acţiunea către ogorul nostru.” [10]. Alături de prof. Gr. Mladenatz, V.
Madgearu a fost un campion al concepţiei agriculturii asociative. În opera lor comună Codul
cooperaţiei (anteproiect), ocupându-se de principiile agriculturii asociative de tip cooperatist,
autorii definesc această realitate astfel: „Cooperativele sunt asociaţii de persoane, cu capital
variabil, formate de un număr nelimitat de producători sau consumatori, care îşi propun
realizarea unor anume scopuri comune stabilindu-se un schimb reciproc de servicii între
acesta şi cei întovărăşiţi.” (Virgil Madgearu şi Gromoslav Mladenatz, Codul cooperaţiei
(ante-proiect), p. 47). [11] O atenţie deosebită se acordă băncilor populare datorită cărora
mulţi ţărani au putut să-şi cumpere pământ şi unelte necesare agriculturii. Unele lucrări ale lui
Gramoslav Mladenatz au fost scrise în colaborare cu V. Madgearu (Reforma cooperaţiei,
Codul cooperaţiei). Altele scrise de el au fost Tratat general de cooperaţie, Legislaţia
cooperatistă (1929), Gândirea cooperativă în România (1938), Noile fundamente ale ştiinţei
economice (1943). A fost alături de Madgearu, unul din teoreticienii cei mai autorizaţi şi

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

32
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

activi ai principiului cooperatist în România. „Cooperativa, scria el, este o asociaţie liberă de
un număr nelimitat de persoane (mici producători şi consumatori), care urmăresc satisfacerea
anumitor necesităţi economice prin înfiinţarea unei întreprinderi comune, care organizează un
schimb reciproc de servicii între asociaţi şi asociaţie.” [12].
Comună acestor prestigioşi autori a fost convingerea că prin cooperaţie satul şi ţăranul
român vor putea face paşii necesari în direcţia dezvoltării lor economico-sociale şi culturale.
Aceasta pentru că, apreciau ei, agricultura asociativă dispune, prin resursele sale materiale,
sociale şi organizatorice, de o seamă de avantaje nete faţă de formele individuale, tradiţionale
de muncă ale societăţii noastre.
O etapă nouă, de apogeu chiar, în cercetarea satului românesc, în spaţiu şi timp, este
marcată de activitatea remarcabilă a Şcolii monografice de la Bucureşti, avându-l ca iniţiator
şi mentor pe Dimitrie Gusti. Din „şcoala” sa au făcut parte între alţii H. H. Stahl, Th. Herseni,
A. Galopenţia, M. Vulcănescu, I. Conea, Oct. Neamţu. Teoria şi metoda profesorului D. Gusti
preconizează cercetarea satului prin „cadre” (cosmologic, biologic, psihologic şi istoric) şi
„manifestări” (economice, spirituale, judiciare şi politico-administrative) împreună cu „legea
paralelismului sociologic”.

Referințe:

[1] D. Cantemir, Descrierea Moldovei, cap. XVI.


[2] D. Golescu, Însemnare a călătoriei mele, Postfaţă şi bibliografie de M. Iorgulescu.
[3] I. Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan (1835-1848) , Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1980, p. 89.
[4] Ibid.
[5] Ibid.
[6] Apud. T. Ionescu, Gândirea economică din România în secolul al XIX-lea şi prima
jumătate a secolului XX, Cluj-Napoca, 2002, p. 57.
[7] A. D. Xenopol, Mijloacele de îndreptare a stării ţărănimii noastre, Iaşi, 1907, p. 1.
[8] C. Stere, apud. Dicţionar de sociologie rurală, Coord. Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea,
Editura Mica Valahie, 2004, p. 550.
[9] Ibid.
[10] V. Madgearu, Organizarea agriculturii româneşti, 1931, p. 4.
[11] V. Madgearu şi G. Mladenatz, Codul cooperaţiei (ante-proiect), p. 47).
[12] G. Mladenatz, Tratat general de cooperaţie, Bucureşti, 1953, p. 33.

Bibliografie:

Bădescu, I., Ozana Cucu-Oancea, (2004), Dicționar de sociologie rurală, Editura Mica
Valahie, București.
Cucerzan, M. (2010), Agronomia socială, Editura AcademicPres, Cluj-Napoca.
Gusti, D. (1968), Opere. Vol. I - IV. Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Ionescu, T, (2002), Gândirea economică din România în secolul al XIX-lea şi prima jumătate
a secolului XX, Cluj-Napoca.
Mladenatz, G. (1953), Tratat general de cooperaţie, Bucureşti.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

33
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Negru, A, Lozinski (Stăvărache) F., Pop E., Salanki Z., Totelecan S., (2002), Sociologia
clujeană interbelică. Repere teoretice și empirice, Editura Argonaut, Cluj-Napoca.
Otiman, I.P., (2006), Dezvoltarea rurală durabilă în România, București, Editura
Academiei Române.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

34
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

SIRIA - O TABLĂ DE ȘAH FIERBINTE

Virgil ANDRONACHE
Facultatea de Științe Socio-Umane,
Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene
Absolvent Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: Întersecția intereselor fostelor puteri coloniale, Marea Britania și Franța, în Orientul Mijlociu, a
cultivat de-a lungul timpului, cu precădere în Siria, neîncrederea între fracțiunile etnice și religioase existente în
această zonă. Războiul Rece a sporit acestă neîncredere. Prezența rusească și sprijinul față de regimul de la
Damasc, au complicat și mai mult ¨jocul geopolitic¨ regional. Pe de altă parte, opoziția față de regimul Bashar-
al-Assad, încurajată de Arabia Saudită și Turcia, s-a manifestat prin apariția unor conflicte interne sângeroase,
cu mii de victime și enorme pierderi materiale. Siria a devenit astfel ¨tabla fierbinte de sah¨ a Orientului
Mijlociu.

Keywords: chessboard, cultivate, poisoned apple, mosaic, visibility, threshold, queen, control

Într-o primă fază declanșarea ¨Primăverii arabe¨, la sfârșitul anului 2010, a părut a nu
afecta regimul autoritar de la Damasc, al lui Bashar-al-Assad. După moartea tatălui său Hafez
al-Assad, acesta conducea Siria, de zece ani de zile, cu o mână de fier și nimic nu prevestea
evenimentele ce urmau să se întâmple. Totuși, un studiu mai atent al istoriei recente a Siriei
ne-ar fi dezvăluit amănunte interesante, referitoare la o anume chimie a geopoliticii regionale.
Rădăcinile evenimentelor desfășurate in Siria, după anul 2011, le găsim cu ușurință în
opțiunea aleasă de generalul Gouraund, în anul 1920, vis-a-vis de politica ce urma să o aleagă,
în calitate de inalt comisar francez pentru Levant1. Acesta a preferat să cultive pe mai departe
animozitățile, deja existente, între diversele grupuri și fracțiuni etnice și religioase ce locuiau
în această zonă, decât să contribuie la formarea unei națiuni siriene (care de altfel era și foarte
greu de realizat).
Hazardul istoriei face ca, după anul 1941, aceste teritorii să intre sub dominație
britanică, ceea ce complică și mai mult situația din zonă. Astfel, sub o presiune a forțelor
naționaliste și cu sprijinul britanicilor, francezii vor părăsi Siria în anul 1946, dar o vor
considera tot timpul ca pe un teritoriul ce le-a aparținut și asupra căruia mai au un cuvânt de
spus. Astfel, se explică angajamentul Frantei, mai mult sau mai puțin vizibil, față de unele
părți aflate acum în conflict în Siria.
Criza Suezului2 a determinat Siria să semneze în noiembrie 1956 un tratat de alianță cu
Rusia. Ulterior, regimul de la Damasc a beneficiat de un sprijin militar consistent din partea

1
http://www.descopera.ro/cultura/930477-istoria-lunii-septembrie, (accesat în 4 martie, 2016).
2
http://www.torontosun.com/2012/02/10/ syria -hasnt-changed-but-the-world-has, (accesat în 4 aprilie,
2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

35
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

rușilor. In cursul anului 2011, Federația Rusă a exportat armament în valoare de 1 miliard de
dolari în Siria1, iar nivelul contractelor în derulare, privind livrarea de tehnică de luptă,
armament și muniție, se situeză la peste 4 miliarde de dolari. Orice întrerupere a acestor
contracte ar dezechilibra industria de armament din Federația Rusă, creand astfel multiple
probleme la Kremlin.
Sprijinul rusesc acordat Damasc-ului (unicul aliat din Orientul Mijlociu), vine a
contracara poziția din ce în ce mai puternică a SUA, în regiune. O răsturnare a regimului
Bashar-al-Assad cu ajutorul americanilor este oricând posibilă, dar acest lucru nu va însemna,
în mod automat, și asigurarea păcii și a stabilității regionale. Libia, Afganistanul, Irak – sunt
exemple cunoscute de toată lumea. Totodată, costurile politice ale Federației Ruse în zonă ar
crește enorm în condițiile dispariției acestui ultim.ultim ce? Rușii sunt conștienți de acest
lucru și, tocmai de aceea, susțin actualul regim sirian. Propunerea făcută de Serghei
Ryabkov2, ministru adjunct de externe rus, de a transforma Siria într-un stat federal, nu a
întrunit acordul SUA și a aliaților ei europeni. În contextul crizei siriene, aceasta propunere a
fost privită, mai degrabă, ca un măr otrăvit ce n-ar face altceva decât să consolideze pozițiile
Federației Ruse în regiune. Explicația este foarte simplă. Excluderea kurzilor de la masa
negocierilor de pace de la Genera, i-a determinat pe aceștia să ia o poziție fără precedend. În
data de 16.03.2016,150 de reprezentanți ai kurzilor reuniți în orașul Rmeilan, situat în
provincia Hasakeh din nord-estul Siriei, sunt deciși să anunțe crearea unui stat federal purtând
numele de Kurdistanul Sirian, ce ar îngloba cele trei așa-zis state kurde situate în nordul
Siriei. Totodată liderii comunității Kurde din nordul Siriei avansează ideea federalizării Siriei,
ca unică soluție pentru rezolvarea problemei siriene. Nu întâmplător, Abd Salam Ali,
reprezentantul la Moscova al PYD (Democratic Union Party) din Siria, într-o declarație dată
în aceeași zi de miercuri 16.03.2016, Agenției de Știri RIA Novosti, spunea că ¨separarea
provinciei Rojova situată în vestul Kurdistanului, nu este luată în calcul. Vom rămâne o parte
a Siriei, dar sub forma unei federații¨3.
Practic are loc o basculare a sprijinului rusesc, acordat până acum regimului de la
Damasc, către kurzii din nordul Siriei. Evident, această mișcare rusească pe tabla de șah
siriană produce îngrijorare și nemulțumirea Ankarei. Turciei nu va recunoaște această
federație kurdă, temându-se că și kurzii din sudul țării și din nordul Irakului vor dori să se
alăture acestui demers. Crearea unui Kurdistan puternic ar încurca planurile Turciei de fi
recunoscută ca o mare putere regională și ca un pol de stabilitate zonal.
O analiză geopolitică pertinentă ¨nu poate face abstracție de forțele cultural-
identitare care modelează realțiile politice, economice, de securitate dintr-un spațiu geografic
determinat¨.4
Mozaicul5 etnic și religios ce caracterizează Siria a făcut ca, într-o zonă relativ
compactă, să locuiască suniți (circa 74%), șiiți ( alawiți, isnașariți și ismailiți - circa 13%),
creștini (circa 10%) și druzi (circa 3%). Kurzii sunt tot de religie sunită și reprezintă circa 9 %

1
http://middleeast.about.com/od/syria/a/ Why-Does-Russia-Support-The-Syrian-Regime.htm, (accesat în
4 aprilie, 2016).
2
http://in.reuters.com/article/mideast-crisis-russia-syria-idINKCN0W21TP, (accesat în 4 aprilie, 2016).
3
http://ekurd.net/syria-kurds-to-announce-federal-2016-03-16, (accesat în 4 aprilie, 2016).
4
Cioculescu F. Șerban, ”Șiiți versus sunniți - un război ¨de falie¨ în cadrul islamului,” Revista ¨GeoPolitica¨,
Editura ¨TOP FOR, București, 2006, p. 79.
5
https://www.cia.gov/library/publications /the-world-factbook/geos/sy.html. (accesat în 4 aprilie, 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

36
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

din totalul populației. Aceștia sunt localizați numai în nordul și nord-vestul țării, nefiind în
relații prea bune, nici cu puterea de la Damasc și nici cu cea de la Ankara.
O notă aparte o fac șiiții alawiți. Aceștia se găsesc localizați pe coasta siriană a Mării
Mediterane, într-o zonă muntoasă greu accesibilă. De-a lungul istoriei au beneficiat de sprijin
din partea francezilor, iar, mai nou, zona în care locuiesc găzduiește o importantă bază
militară rusească situată la Tartus. Aceștia au fost cooptați la guvernare atât în regimul Hafez
al-Assad, cât și în regimul lui Bashar-al-Assad. Participarea acestora la viața politică izvorăște
mai degrabă din neliniștea unei eventuale neacceptării la viața politică și socială siriană,
respectiv la urmările acestui fapt.
Nu este și nu a fost un sprijin necondiționat pentru politica dusă de Damasc. Mai
degrabă, alawiții își urmăresc interesul de a fi prezenți și a-și consolida această prezență, pe
scena politică și socială siriană. Practic, are loc un ¨schimb¨ între aceștia și puterea de la
Damasc. Primiilor li se asigură vizibilitate, Damascul cautănd, astfel, să-ți păstreze aparențele
de putere democrată, iar Damascul cere, și încă primește, sprijinul alawiților la guvernare,
asigurându-se astfel implicit și de perpetuarea prezenței rusești în zona de coastă siriană din
estul Mării Mediteraneene. Ce-i drept, sprijinul alawit ar putea înceta oricând, iar lucrul acesta
crează îngrijorare atât la Damasc, cât și la Kremlin.
Amalgamul de interese ce se ciocnesc cu putere în Siria au degenerat într-un șuvoi
neîntrerupt de conflicte sângeroase, culminând cu exodul nemaiîntâlnit al populației autohtone
către Turcia și mai departe, către țările Uniunii Europene.
În condițiile în care au avut loc numeroase conflicte, soldate cu mii de răniți și morți,
reacția SUA nu a întârziat să apară, în primul rând prim promovarea susținută a acțiunilor
umanitare în zonă.
Nu există interese strategice clare ale SUA în Siria. Mai degrabă, problema credibilității
politicii externe americane este cea care impune acțiuni concrete din partea SUA. Dar și aici
se impune o observație și anume, evenimentele din Irak au arătat că schimbarea regimurilor
politice existente în Orientul Mijlociu nu conduce automat la rezolvarea problemelor din
zonă.
Există un prag peste care SUA nu sunt dispuse să treacă în cazul unei eventuale
intervenții în Siria. O eventuală intervenție cu siguranță poate avea loc, ca urmare a utilizării,
de către regimul de la Damasc, a armelor de distrugere în masă. Dar acest lucru este greu de
dovedit, în condițiile actuale din Siria, unde puzzle-ul de grupări și fracțiuni rivale se află într-
o continuă mișcare browniană.
Părțile aflate în conflict sunt greu de distins, dat fiind faptul ca, în Siria, la ora actuală,
fiecare luptă cu fiecare. Începută ca o revoltă, această mișcare a continuat ca un război civil,
iar acum a eșuat într-un exod masiv al populației autohtone către Europa.
În acest exod masiv sunt atrași și alți cetățeni din țările din nordul Africii, Orientul
Mijlociu, Afganistan și Yemen. Îngrijorarea europenilor este firească, cu atât mai mult cu cât,
în rândul acestor refugiați își pot găsi adăpostul membri ai organizațiilor teroriste ISIS (Statul
Islamic din Irak și Levant), respectiv Al-Qaeda, care pot pătrunde în Europa și unde pot
executa atentate sângeroase soldate cu victime și însemnate pierderi materiale.
Acest val de emigranți aduce cu el și religia islamică, cautand, cu siguranță, să o
impună într-o Europă, creștină prin excelență. ¨Ceaa ce nu înțeleg, sau nu vor să înțeleagă
capii Bisericii Catolice, este că în Orient populația musulmană asociază occidentalii cu
catolicismul și cu cruciații, rănile produse acestor popoare de cruciadele catolice și

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

37
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

colonialismul britanic și francez, au rămas nedindecate, și după un mileniu, musulmanii


așteptând răbdători revanșa¨1.
Vom asista oare în Europa la exterminarea populației băștinașe, așa cum s-au petrecut
lucrurile cu populația indiană acum 200 de ani în SUA?
Sau, prin faptul că această populație creștină este educată și dispune de nivel tehnologic
ridicat, ea va reuși, la rândul ei, să impună un standard de viata ridicat” noilor veniți care,
astfel, vor renunța la tradiționalismele și cutumele islamice vechi de sute de ani?
Sau poate se va naște o nouă civilizație care să adune trăsături atât de la vechii locuitori,
cât și de la noii locuitori. Cert este un lucru, ne aflăm în fața unei noi provocări a istoriei ce se
prefigurează a fi piatra de încercare a secolului al XXI-lea.
Anul 2016 va aduce la Washington un nou președinte. Este interesant de văzut dacă
noua administrație continuă politica față de Siria a actualului Președinte Obama, sau va veni
cu o nouă abordare. Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că Arabia Saudită deține
circa un sfert din rezervere de petrol și gaze de pe glob.
Schimbarea regimului de la Damasc cu un regim pro-american va impulsiona masiv
transferul către Europa a acestor materii prime, via Siria. Este ceea ce Federația Rusă
încearcă, cu disperare, să împiedice. Realizarea acestui scenariu ar duce la prăbușirea
economică a Rusiei și la disoluția Federației Ruse.
În acest joc geostrategic este angrenată și Turcia. Populația kurdă din nordul Siriei este
prinsă ca într-un clește între o Turcie ostilă și un Stat Islamic din Siria și Irak, care nu are o
formă bine-definită, dar care întreprinde acțiuni concrete de o violență extremă, inclusiv
asupra kurzilor.
Prăbușirea Imperiului Otoman ce a avut loc odată cu sfârșitul Primului Război Mondial
a dus și la ieșirea Siriei de sub stăpânirea turcă. Cu toate acestea, țara a rămas în sfera de
interese strategice a Turciei. Confruntările n-au încetat să apară. Astfel, ¨provincia Hatay
eliberată de sub mandat francez¨2 în anul 1939, va fi rapid ocupată de către Turcia, stârnind
mânia și revolta Damascului. Siria nu a încetat niciodată să revendice această provincie.
Turcia, pe de altă parte, susținând faptul că regimul Bashar-al-Assad nu respectă
drepturile omului și nici normele de drept internațional, a acordat un sprijin consistent
opoziției siriene și a căutat să obțină o poziție geostrategică privilegiată printr-o cooperare pe
plan internațional cu Arabia Saudită și cu aliatele acesteia din Liga Arabă.
Aceasta explică oarecum si schimbarea de poziție vis-a-vis de accesul la resursele de
petrol și gaze. Dacă, până nu cu mult timp în urmă, cea mai mare parte a acestor resurse erau
importate din din Federația Rusă, acum Turcia și-a schimbat orientarea, insistând asupra ideii
construirii unui gazoduct pe ruta Qatar – Arabia Saudită – Irak – Siria – Turcia, iar mai
departe, către Europa. Puterea de la Damasc, susținută de Rusia, s-a opus acestui proiect.
Prospecțiunile marine întreprinse de americani în estul Mediteranei, în anul 2010, au
scos la eveală existenta unor depozite marine imense de gaze naturale.
Acestă descoperire a dat startul unei competiții fără precedent între actorii geopolitici
regionali. Israelul, Libanul, Siria și Turcia s-au angajat, fără menajamente, într-o luptă a cărei
miză o reprezintă exploatarea și exportul acestor gaze naturale, către Europa. Conflictele între
navele turcești și navele de prospecțiuni maritime americane și israeliene n-au întârziat să
apară.

1
Gheorghe Dragomir, Europa cu capul în stele și cu trupul însângerat, Editura¨România în lume, 2011, p. 208.
2
http://geopolitics.ro/pozitia-turciei-in-conflictul -din-siria/, (accesat în 9 aprilie, 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

38
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În Siria, Frăția Musulmană, susținută de către Turcia, Quatar, Arabia Saudită și SUA,
se manifestă ca un factor puternic perturbator al puterii de la Damasc. Atentatele puse la cale
de această organizație în Siria și atacurile asupra armatei guvernamentale siriene, au devenit o
constantă în ultimii ani. Frăția Musulmană impută regimului Bashar-al-Assad, printre altele,
apropierea de Iran vis-a-vis intențiile de exploatare a zăcămintelor de gaze din Estul Mării
Mediterane, cu sprijinul Iranului, și de construire a unui gazoduct pe ruta Teheran-Damasc.
Totodată, orientarea Siriei către Iran, Rusia, China și India produce în primul rând
îngrijorarea și nemulțumirea Arabiei Saudite, cea care se dorește a fi liderul de necontestat al
lumii arabe.
Dispariția regimului Bashar-al-Assad și instaurarea unui regim pro-saudit ar duce la
izolarea Teheranului, în jocul geopolitic regional, antrenând ulterior scoaterea Iranului de pe
orbita geopolitică siriană. Arabia Saudită, împreună cu emiratelele arabe din zona Golfului
Persic, sunt principalii finanțatori ai rebelilor sirieni.
De altfel, statele Golfului văd în ¨Arabia Saudită un centru polarizant al lumii islamice
și în același timp o putere regională care să le asigure securitatea față de creșterea rolului
geopolitic iranian¨1.
Pe ¨tabla de șah siriană¨, o poziție deloc lejeră, o are Iordania. Regimul de la Aman
este cunoscut ca fiind pro-american. SUA, acordând sprijin Iordaniei, de multe ori s-a găsit în
situația jenantă de a susține, implicit, și unele forțe iordaniene apropiate organizației Al-
Qaida.
Iordania se află în vecinătatea Siriei și oricând poate fi cuprinsă de ¨vâlvătaia¨ siriană,
cu atât mai mult cu cât, circa jumătate din populația ei este de origine palestinană, fiind
apropiată de opoziția siriană.
Orice extindere a conflictului intern din Siria peste granitele ei sudice și vestice ar
¨inflama¨ întreg Orientul Mijlociu.
SUA au căutat să limiteze dimensiunea acestui conflict, trimitând în Siria o baterie
MIM-104 Patriot si un număr nespecificat de avioane de tip F-16. Acestea au participat,
inițial, la exercitiul militar “Eager Lion”2, apoi armamentul a ramas in Iordania, pentru a
contracara orice răbufnire în regiune a conflictului intern sirian.
Cu toate acestea, opțiunile iordaniene nu pot fi decât doua: ori devin țintă a islamiștilor
radicali din Siria, ori, la rândul lor, atacă Siria alături de coaliția împotriva Statului Islamic. Și
una și cealaltă din opțiuni nu par a asigura stabilitatea în Iordania. Este probabil și motivul
pentru care regimul de la Aman se abține în a adopta o poziție tranșantă în conflictul din Siria.
O poziție oarecum similară au adoptat-o și oficialitățile de la Tel Aviv. Israelienii se
tem că regimul președintelui sirian Bashar-al-Assad să nu fie înlocuit cu alt regim islamic,
apropiat Iranului si organizației Hezbollah. Este motivul pentru care israelienii nu doresc să
participe cu trupe, în cazul unei eventuale intervenții armate în Siria.
Sprijinul israelian pentru schimbarea regimului de la Damasc poate aparea doar dacă se
înregistrează o apropiere vizibilă a acestui regim de puterea de la Teheran sau dacă
organizația Hezbollah capătă un rol important în viața politică siriană.
În ultima perioadă, a crescut încrederea președintelui Bashar-al-Assad acordată armatei
guvernamentale. Ofițerii acestei armate sunt marea majoritate șiiți alawiți, pro-iranieni și
sprijinitori ai Hezbollah-ului. Se crează, astfel, premisele acordării sprijinul israelian pentru
forțele ostile regimului de la Damasc.

1
Vasile Simileanu, Geopolitica și centre de putere, Editura ¨TOP FORM¨, București 2010, p. 334.
2
http://www.rumaniamilitary.ro/sua-trimite-avioane-si-rachete-patriot-in-iordania, (accesat în 4 aprilie, 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

39
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În ecuația relațiilor siriano-israeliene intervine și dosarul Înălțimilor Golan, teritorii


locuite în cea mai mare parte de druzi. Este vorba de teritoriul situat între fosta graniță siriano-
israeliană, înainte de ¨Războiul de Șase Zile¨ din 1967, și noua graniță stabilită ca urmare a
Armistițiului semnat după terminarea acestui război.
După cucerirea ei de către Israel, în zonă s-au făcut invesțiții serioase de către statul
israelian în infrastructura de comunicații, apă, electricitate, etc. Cu toate că, în toți anii scurși
după 1967, nivelul de trai al druzilor a crescut semnificativ, aceștia și-au păstrat legăturile cu
Siria, și mai precis cu locuitorii regiunii Jabal al-Druze.
De altfel, între anii 1921 și 1936, a existat un stat cu acest nume, în sudul Siriei, creat
imediat după prăbușirea Imperiului Otoman. După anul 1936, Jabal al-Druze a fost
încorporată Siriei, devenind regiune a acestei țări. Druzii și-au păstrat identitatea, indiferent că
sunt locuitori ai Siriei sau ai teritoriilor ocupate de Israel, de pe Înălțimile Golan. De aceea, o
intensificare a conflictului sirian, printre altele, poate angrena și o inflamare a situației din
zona Inălțimilor Golan.
Germania, confruntată cu fenomenul emigrației masive din Siria, preconizează o
creștere a presiunii interne și internaționale asupra regimului sirian, în procesul de tranziție de
restabilire a păcii, iar liderii forțelor islamice de opoziție merg mai departe, susținând chiar
eliminarea fizică a președintelui sirian, Bashar-al-Assad.
Franța s-a situat, din prima clipă a conflictului, de partea opoziției siriene. Repetatele
violări ale drepturilor omului în Siria au fost sancționate imediat, cel puțin pe tărâm
diplomatic, prin decizia Franței, luată în anul 2012, de expulzare a tuturor diplomaților sirieni
acreditați la Paris. Măsuri similare au adoptat și SUA, Marea Britanie, Canada, Australia,
Germania, Italia, Spania, Bulgaria și Olanda1 .
În toți acești ani, Franța și-a arătat disponibilitatea de a interveni armat, alături de SUA
în Siria, pentru înlăturarea Președintelui Bashar-al-Assad. Aceste intenții au fost temperate
atât de ruși, cât și de americani. Toată lumea a fost conștientă că o intervenție în forță pentru
înlocuirea regimului sirian, va declanșa instabilitate în întreg Orientul Mijlociu și nu numai.
De aceea, acțiunile Rusiei și a unor țări din NATO s-au îndreptat cu precădere spre
pozițiile ISIS, asta, cel puțin, la nivel declarativ. Guvernul de la Damasc a căutat să
îndepărteze suspiciunea că ar deține arme chimice și c-ar intenționa să le utilizeze, asta pentru
a nu deveni ținta racheteleor americane instalate pe teritoriul turcesc și pe cel iordanian.
Anomia instalată în cea mai mare parte a teritoriului sirian, nu a permis, de cele mai
multe ori, identificarea autorilor masacrelor și distrugerilor care au avut loc, în acești ultimi
ani, în Siria. Pe de alta parte, organizațiile de informații americane și occidentale s-au dovedit
de multe ori copleșite de starea de fapt a lucrurilor din această țară, nereușind să ofere la timp
date veridice decidenților nord-atlantici. De altfel, situația s-a dovedit a fi de cele mai multe
ori, volatilă.
Stufoasa încrengătura de interese nu a permis decât maeștrilor, fini analiști și
cunoscători ai jocului geopolitic regional, să adopte măsuri corecte și la timp. Astfel, decizia
luată de președintele rus, Vladimir Putin, în data de 14.03.2016, de retragere a celei mai mari
părți a forțelor armate ruse din Siria, a părut a fi surprinzătoare, cel puțin pentru observatorii
mai puțin avizați asupra problematicii siriene.

1
http://www.huffingtonpost.com/2012/ 05/29/ syria-diplomats-expelled-_n_1552189.html, (accesat în 4 aprilie,
2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

40
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Această mișcare a fost îndelung studiată și pregătită. In fapt, ca urmare acestei decizii,
Rusia iese din atenția opiniei publice, care începuse să-i impute consolidarea și implicarea
militară excesivă în conflictul intern sirian. Mai mult, președintele rus Vladimir Putin
reușește, astfel, să-și atingă patru obiective, și anume:
(1) impunerea prezenței reprezentanților regimului Bashar-al-Assad, la Geneva, la masa
tratativelor între părțile aflate în conflict în Siria (negocieri desfășurate sub auspiciile SUA);
(2) menținerea regimului Bashar-al-Assad la conducerea Siriei (deziderat susținut de
Moscova încă de la declanșarea evenimentelor din Siria, în anul 2011);
(3) intensificarea rolului Rusiei în procesul de pace din Siria;
(4) readmisia Rusiei la masa negocierilor cu țările vest-europene, după izolarea
diplomatică produsă de anexarea Crimeei.
Evident, principalii perdanți ai acestei mișcari pe ¨tabla de șah¨ siriană sunt forțele de
opoziție locale și țările vest-europene. Siria este la ora actuală într-o stare de ruină. Atacurile
armatei guvernamentale siriene din ultimele luni, susținute puternic de aviația și tancurile
rusești, asupra pozițiilor ISIS din Siria, au vizat și pozițiile opoziției locale, ostile regimului
Bashar-al-Assad. Aceste poziții au fost considerabil slăbite permitându-se, doar sporadic,
desfășurarea de acțiuni umanitare internaționale, atent controlate. De altfel, accesul liber al
misiunilor umanitare în Siria reprezintă principalul obiectiv al administrației americane,
însoțită evident de măsuri ferme, clare și transparente, de democratizare a vieții interne în
această țară.
SUA se profilează a fi, de departe, ¨regina¨ și căștigătoarea ¨jocului de șah¨ sirian. Forța
și prezența diplomatică și militară în regiune permit ca, pe termen mediu și lung, opțiunea
americană de rezolvare a conflictului sirian să se impună, ca soluție unanim acceptată.
Instaurarea păcii și adoptarea unor reale măsuri democratice, devin obiectivele majore ale
americanilor în Siria, iar îndeplinirea acestora va fi monitorizată, dar mai ales controlată. În
adoptarea metodelor și căilor de realizare a acestor obiective, SUA vor ține cont de experiența
avută în Irak și Afganistan. Cu siguranța, vor apela la aliații nord-atlantici, printre care și
România.
¨Dosarul sirian¨, la prima vedere, se arată destul de greu de gestionat.
România poate și trebuie să aibă un rol important în soluționarea pașnică a conflictului
intern din Siria. România este singura țară din U.E. care are deschisă ambasadă la Damasc și
care, încă, se mai bucură de încrederea părților aflate în conflict (mai puțin ISIS). Primirea
cotei de refugiați sirieni, convenită în cadrul U.E., de către România, însoțită de pregătirea
unui număr de studenți sirieni, cu siguranță va contribui la normalizarea procesului de pace și
de democratizare din Siria.
Totodată, participarea României la refacerea instalațiilor de prelucrare și transport a
petrolului ar aduce un plus de stabilitate economică unei zone greu încercate, în ultimii ani,
de conflicte interne.
Conflictele interne din Siria, în care toți erau împotriva tuturor, trebuie să se transforme
într-un proces în care toți sunt alături și împreună cu toți. SUA le revine rolul de a urmări și
controla desfășurarea acestui proces. Această sarcina, cu siguranță, va fi îndeplinită cu succes.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

41
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Bibliografie:

1. Cioculescu F. Șerban, ”Șiiți versus sunniți - un război ¨de falie¨ în cadrul islamului,”
Revista ¨GeoPolitica¨, Editura ¨TOP FOR, București, 2006.
2. Dragomir Gheorghe, Europa cu capul în stele și cu trupul însângerat, Editura¨România în
lume¨, 2011.
3. Simileanu Vasile, Geopolitica și centre de putere, Editura ¨TOP FORM¨, București 2010.
4. http://www.descopera.ro/cultura/ 930 477-istoria-lunii-septembrie. (accesat în 1 aprilie,
2016).
5. http://www.torontosun.com/2012/02/10/ syria-hasnt-changed-but-the-world-has, (accesat în
4 aprilie, 2016).
6. http://middleeast.about.com/od/ syria/ a/Why-Does-Russia-Support-The-Syrian-
Regime.htm. (accesat în 4 aprilie, 2016).
7. http://ekurd.net/syria-kurds-to-announce -federal-2016-03-16, (accesat în 4 aprilie, 2016).
9. https://www.cia.gov/library/publications /the-world-factbook/geos/ sy.htm, (accesat în 4
aprilie, 2016).
10. http://geopolitics.ro/pozitia-turciei-in-conflictul-din-siria/, (accesat în 4 aprilie, 2016).
11. http://www.huffingtonpost.com/ 2012/ 05/29/syria-diplomats-expelled-_n_1552189.html,
(accesat în 4 aprilie, 2016)

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

42
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

TENSIUNILE DINTRE ARABIA SAUDITĂ ȘI IRAN

Dan-Ionuț BANC
Facultatea de Științe Socio-Umane,
Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: The conflict between Iran and Saudi Arabia seems to be on the basis of a religious conflict , it has as
starting point the exercise of power in the Persian Gulf, however the tensions between the two countries has
declined
Bilateral relations between the Islamic Republic of Iran and the Kingdom of Saudi Arabia have been strained
over different geo-political issues such as the interpretations of Islam, aspirations for leadership of the Islamic
world, oil export policy, relations with the United States and the West.

Keywords: The Kingdom of Saudi Arabia, Iran, Islam, Persan Gulf

Aspirații la conducerea lumii islamice

Relațiile bilaterale dintre Republica Islamică Iran și Regatul Arabiei Saudite au fost
tensionate pe fondul unor probleme geo-politice, cum ar fi interpretările Islamului, aspirațiile
de conducere a lumii islamice, politica de export a țițeiului, relațiile cu SUA și Occident.
Deși Arabia Saudită și Iran sunt națiuni musulman-majoritate și se guvernează după
Scriptură islamică, relațiile lor sunt pline de ostilitate, tensiune și confruntări, din cauza
diferențelor dintre agendele politice, care sunt consolidate de diferențele lor în credință.
Arabia Saudită este o împărăție "Wahhabi" sunnit conservatoare islamică cu o tradiție de
legături strânse cu Statele Unite și Marea Britanie.
Iranul este o Republica Islamică Shia fondată într-o revoluție anti-occidentală.
Atât Arabia Saudită și cât şi Iranul sunt considerate a avea aspirații de conducere a
Islamului, și au viziuni diferite de stabilitate și ordine regională. După Revoluția Islamică,
relațiile s-au deteriorat considerabil după ce Iran a acuzat Arabia Saudită că ar fi un agent al
SUA în regiunea Golfului Persic și care reprezintă interesele Statelor Unite, mai degrabă
decât ale Islamului. Arabia Saudită este preocupată de dorința consecventă a Iranului de a
exporta revoluția sa dincolo de granițe și să-și extindă influența în regiunea Golfului Persic -

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

43
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

în special în fostul Irak a lui Saddam, Levant și mai la sud, corelată cu controversatul
programul nuclear iranian mult dezbătut.1
Tensiunile dintre cele două țări s-au diminuat. Relațiile dintre Arabia Saudită și Iran s-a
acrit în special după Revoluția iraniană, programul nuclear, presupusul complot de asasinare
iranian din 2011 și, mai recent executarea lui Nimr al-Nimr.
Au fost, de asemenea numeroase încercări de a îmbunătăți relația. După Razboiul din
Golf din 1991 a fost un dezgheț vizibil în relații.2 În martie 2007, președintele Iranului
Ahmadinejad a vizitat Riyadhul și a fost întâmpinat la aeroport de regele Abdullah, iar cele
două țări au fost menționate în presa ca "națiuni frățești."
După martie 2011, sprijin financiar și militar acordat de Iran Siriei în timpul Războiului
Civil Sirian, a fost o lovitură puternică pentru îmbunătățirea relațiilor.
În 3 ianuarie 2016, Arabia Saudită a tăiat legăturile diplomatice cu Iranul ca urmare a
executării liderului Islamic-Shia Nimr al-Nimr. Execuția a determinat condamnarea pe scară
largă în lumea arabă, precum și alte țări, Uniunea Europeană și Organizația Națiunilor Unite,
cu proteste în oraș din Iran, Irak, India, Liban, Pakistan și Turcia. Ministrul de externe al
Arabiei Saudite a declarat că toți diplomații iranieni sunt somați să părăsească țara în termen
de 48 de ore.3
Diferența de ideologiile politice și de guvernare a împărțit, de asemenea, ambele țări.
Republica Islamică Iran se bazează pe principiul tutela Juriștilor islamici, care susține că un
Faqih (jurist islamic) ar trebui să aibă custodie asupra tuturor urmașilor musulmani, inclusiv
guvernanța indiferent de naționalitate. Liderul suprem al Iranului este un Faqih Shia.
Fondatorul revoluției iraniene în 1979, Ayatollah Khomeini, a fost ideologic opus monarhie,
care credea a nu fi islamică.
Monarhia Arabiei Saudite, pe de altă parte, rămâne în mod constant conservatoare, anti
revoluționară, și în strânsă legătură cu punctul de vedere al liderilor politici și religioși ai
triburilor care susțin monarhia și regele (și anume Custodele a celei de a Doua Sfinte
Moschei) căruia îi este dat ascultare absolută cât timp nu încalcă legea islamică Sharia.4
Arabia Saudită are, cu toate acestea, o minoritate Shia care a făcut recent plângeri amare de
discriminare instituțională împotriva ei,5în special după schimbarea regimului de guvernare
Irakian din 2007 și după evenimentele din 2011. În unele etape s-a făcut apel la abdicarea
regelui și întregului sistem.6
Ambele țări sunt mari exportatori de petrol si gaze si au dezacorduri asupra politicii
energetice. Arabia Saudită, cu rezerve de petrol mari și populație mai mică, are un interes mai
mare în a adopta o viziune pe termen lung a pieței de petrol la nivel mondial și motivația de a
menține prețurile moderate. În contrast, Iranul este obligat să se concentreze asupra prețurilor

1
Frederic Wehrey, Theodore W. Karasik, Alireza Nader, Jeremy J. Ghez, Lydia Hansell, Robert A. Guffey :
Saudi-Iranian Relations Since the Fall of Saddam: Rivalry, Cooperation and Implication for US Policy, la
http://www.rand.org/pubs/ monographs/MG840.html, (accesat în 4 ianuarie, 2016).
2
John R. Bradley, Saudi Arabia Exposed : Inside a Kingdom in Crisis, 11 mai 2006, Palgrave. p. 82-3.
3
Ahmed Al Omran: Saudi Arabia cuts diplomatic ties with Iran, în The wall street journal, pe
http://www.wsj.com/articles/irans-supreme-leader-vows-divine-revenge-for-saudi-execution-of-shiite-cleric-
1451817615, (accesat în 4 ianuarie, 2016).
4
David Commins, The Wahhabi Mission and Saudi Arabia (2009).
5
Saudi Arabia: Treat Shia Equally|hrw.org| 2009/09/02 (accesat în 4 ianuarie, 2016).
6
Commins, David (2009).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

44
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

ridicate pe termen scurt, datorită standarduli scăzut de trai datorită sancțiunilor recente după
războiul vechi de 10 ani cu Irakul lui Saddam.1
După ce ambasada Arabiei la Teheran a fost răscolită de protestatari iranieni, Arabia
Saudită a rupt relațiile diplomatice cu Iranul la 4 ianuarie, 2016.2
Doi ofițeri iranieni au fost capturați în orașul Aden din Yemen în timpul luptelor dintre
forțele de ordine locale și Houthis.3 În conformitate cu declarațiile forțelor de ordine Saudite
cei doi serveau în calitate de consilieri militari Houthis și au fost conectați cu forțele Iraniere. 4
Agravarea relațiilor bilaterale este așteptat având in vedere faptul că ambele state sunt
implicate intens în criza din Yemen.5
În aprilie 2015, mass-media a raportat un incident în care că doi adolescenți iranieni
aflați în pelerinaj în Arabia Saudită au fost hărțuiți sexual de poliția Saudită în Aeroportul
Jeddah.6
După aceea, 80 de membri ai parlamentului iranian au prezentat un proiect de lege care
să suspende rutualu Haj până când oficialii arabi vor garanta securitatea pelerinilor iranieni.
Sute de iranieni au protestat în fața ambasadei Arabiei Saudite la Teheran pe pretextul
pretinsului abuz al celor doi pelerini iranieni în 11 aprilie și s-au ciocnit cu forțele de ordine
după ce au încercat să se urce pe zidul ambasadei.7
În data de 8 aprilie autoritățile saudite au declarat că au împiedicat un avion care
transportă 260 de pelerini iranieni să aterizeze în Regat, declarând că operatorii aerieni nu au
solicitat o autorizație de a intra în spațiul aerian al Arabiei Saudite.
Saud al-Faisal, ministrul de externe al Arabiei Saudite a promis ambasadorului Iranului
că guvernul său îi va pedepsi pe cei doi polițiști saudiți, foarte curând.
Mansour al-Turki, purtatorul de cuvant al Ministerului de Interne al Arabiei Saudite, a
informat că membrii personalului aeroportului acuzat, au fost arestați și trimiși în judecată iar
ambasador iranian in Arabia Saudita a fost informat și suspecții au fost reținuți pentru
investigații.8
Panica de la Hajj a escaladat tensiunile dintre Arabia Saudită și Iran din cauza morții
pelerinilor aflați în inghesuială. Liderii iranieni au acuzat autoritățile saudite de a fi
responsabile pentru dezastrul.9
Prințul saudit, Dr. Khalid bin Abdullah bin Fahd bin Al Saud Farhan a scris pe Tweeter
că: "Sub amenințarea inamicului, este timpul să gândim serios la interzicerea iranienilor de a
mai veni la Mecca pentru a păstra siguranța pelerinilor."10
În 2 ianuarie, 2016, 47 persoane au fost condamnate la moarte în mai multe orașe
saudite, inclusiv un înalt cleric șiit Nimr al-Nimr. Protestatarii au raspuns la execuții prin
demonstrații în capitala Iranului, Teheran. În aceeași zi câțiva protestatari au luat cu asalt
Ambasada Arabiei în Teheran și mai târziu a incendiato.

1
Guffey, Robert A. (2009). Saudi-Iranian Relations Since the Fall of Saddam: Rivalry, Cooperation and
Implication for US Policy http://www.wsj.com/articles/, (accesat în 4 ianuarie, 2016).
2
"Saudi Arabia severs diplomatic ties with Iran".
3
"Two Iranian Officers Advising Houthis Said Captured in Yemen". Haaretz.com. (accesat în 4 ianuarie, 2016).
4
Mohammed Mukhashaf. "Yemeni militiamen say captured two Iranian officers in Aden". Reuters.
5
"PressTV-Iranians protest teens abuse in Jeddah". PressTV.
6
International Business Times UK
7
The New Zealand Herald.
8
Saudi FM vows severest punishment for offenders in Jeddah airport IRNA.
9
). "Iran's Rouhani: US ties better but still a long road to travel". Reuters India.
10
"‫د‬. ‫"سـعـود آل خــالـد‬. Twitter.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

45
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În 3 ianuarie, 2016, Ministerul de Externe al Arabiei Saudite a anunțat că va tăia


legăturile diplomatice cu Iranul din cauza violențelor care au avut loc la ambasada lor.1
În 7 ianuarie, 2016, Ministerul de Externe al Iranului a afirmat că avioanele de luptă
aparținând Arabiei Saudite au avut "în mod deliberat" țintă ambasada Iranului la Yemen din
orașul Sanaa.
Raportul Iranului susține că, "un număr de paznici" au fost răniți în urma
bombardamentelor. În ciuda acestei afirmații locuitorii din Sanaa și Associated Press au
raportat că ambasada nu a suferit nici un prejudiciu vizibil. În prezent, Generalul Ahmad
Asseri din coaliția Arabă conduce investigația în legătură cu acuzațiile Iranului2.

Tensiunile dintre secte Shia-Sunni

Din punct de vedere istoric, relațiile dintre Iran și Arabia au fost întotdeauna nesigure
din cauza diferitelor secte din ambele țări. Arabia Saudită, care este o societate predominant
sunnită a fost întotdeauna sceptică cu privire la activitățile Iranului șiit din regiunea Golfului
Persic, și acuză Iranul că dorește să conducă lumea musulmană și să adopte o formă de
guvernare Safawid / Safavid.
Conducătorii sunniți și șiiți din ambele țări considerate și-au considerat reciproc
convingerile religioase ca fiind greșite timp de zeci de ani.
Sunniții au încercat să ia Mormantul lui Imam Hussein, unul dintre cei mai importanți
liderii religioși de teologie siit și nepotul Profetului Muhammad a cărui viață este considerată
principala diferență dintre sunniți și șiiți, ca urmare că Wahabbi se concentrează pe aspectul
spiritual al islamului, mai degrabă decât cel palpabil. De atunci, tensiunile dintre cele două
secte majore ale Islamului, adepții lor și afiliații lor, au crescut și această tensiune este
considerat puțin probabil să fie rezolvată în curând.
Arabia Saudită nu prevede război cu dușmanul său Iran, în ciuda tensiunilor sporite
dintre coloșii din regiune,.
Arabia Saudită a rupt relațiile cu Iran după ce a avut locun atac asupra ambasadei sale
la Teheran duminică 03.01.2016 în urma executării liderului religios șiit Nimr al-Nimr, care a
fost condamnat la moarte, împreună cu 46 de musulmanii suniți cea mai mare parte
condamnați pentru terorism.
Întrebat despre posibilitatea de război, Prințul Mohammed bin Salman a spus revistei
Economist: "Este ceva ce noi nu prevedem deloc, și oricine simpatizează ideea nu are o minte
limpede."
"Pentru că un război între Arabia Saudită și Iran este începutul unei catastrofe majore în
regiune ... Cu siguranță nu vom permite un astfel de lucru."
Iran acuză Arabia Saudită de bombardamentul aerian asupra ambasadei din Yemen
Prințul înlocuitor la coroană, cu o putere considerabilă în monarhie, a apărat, de asemenea,
executarea lui Nimr de către regat în interviul cu revista London-based.
"Instanța nu a făcut deloc nici o distincție dacă o persoană este sau nu este Shia sau
sunnit. Acestea au comis o crimă, și au urmat o procedură, și un proces, și o sentință, și
efectuarea pedepsei", a declarat Prințul Mohammed.

1
"Agence France-Presse on Twitter". Twitter.
2
http://www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-352519 17, (accesat în 14 ianuarie, 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

46
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Arabia Saudită taie relații diplomatice cu Iranul. Tensiunile dintre cele două puteri
regionale - care sprijină părți opuse în războaiele din Yemen și Siria au crescut. Națiunile
regionale de sunniți au sprijinit Arabia Saudită, în contextul crizei diplomatice actuale.
Relațiile dintre Iran și Arabia Saudită s-au deteriorat și mai mult în ianuarie 2016, când
Teheranul a rupt toate legăturile comerciale cu Riyadh.
Iran, de asemenea, a acuzat Arabia Saudită a bombardat ambasada din capitala
Yemenului, Sanaa, dar rapoartele arată că nu a existat nici un semn vizibil de deteriorare.
"Această acțiune deliberată a Arabiei Saudite este o încălcare a tuturor convențiilor
internaționale care protejează misiunile diplomatice," declară Hossein Jaber Ansari, un
purtător de cuvânt al Ministerului de Externe.1

Concluzii

Deși conflictul dintre Iran și Arabia Saudită pare a fi pe bazele conflictului religios,
acesta are ca idee de plecare exercitarea puterii în Golful Persic.
Arabia Saudita are un buget alocat apărării de 46,7 miliarde de dolari iar Iranul de 10,2
miliarde, deși diferența este mare Iranul a avut în dezvoltare programe nucleare ceea ce îi
confereau un mic avantaj. Însă sancțiunile primite de la ONU a limitat nivelul de trai al țării,
astfel că Iranul a trebuit sa renunțe la programul nuclear.
Până la reîmprospătarea Iranului, Arabia Saudită are un cuvant important de spus în
zona Golfului Persic. Și conform spuselor Prințului înlocuitor la coroană, deșii tensiunile sunt
ridicate între cele două state ideea unui război este cu totul și cu totul exclusă.

Bibliografie:

1. Wehrey, Frederic; Karasik, Theodore W.; Nader, Alireza; Ghez, Jeremy J.; Hansell, Lydia;
Guffey, Robert A. (2009). Saudi-Iranian Relations Since the Fall of Saddam: Rivalry,
Cooperation and Implication for US Policy. RANDCorporation. ISBN 9780833046574.
(accesat în 4 ianuarie, 2016).
2. Bradley, John R. (2005). Saudi Arabia Exposed : Inside a Kingdom in Crisis. Palgrave.
p. 82-3.
3. "Saudi Arabia cuts diplomatic ties with Iran". (accesat în 4 ianuarie, 2016).
4. Commins, David (2009). The Wahhabi Mission and Saudi Arabia. I.B.Tauris. p. 115
5. Saudi Arabia: Treat Shia Equally|hrw.org| 2009/09/02. (accesat în 4 ianuarie, 2016).
6. Commins, David (2009). The Wahhabi Mission and Saudi Arabia. I.B.Tauris. p. 171.
7. "Saudi Arabia severs diplomatic ties with Iran". Mail Online (accesat în 24 ianuarie,
2016).
8. "Two Iranian Officers Advising Houthis Said Captured in Yemen". Haaretz.com. (accesat în
4 ianuarie, 2016).
9. Mohammed. "Yemeni militiamen say captured two Iranian officers in Aden". Reuters.
(accesat în 4 ianuarie, 2016).

1
http://www.aljazeera.com/news/2016/01/saudi-arabian-prince-war-iran-happen-160107160941 727.html,
(accesat în 4 ianuarie, 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

47
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

10. Terrorism’, KSA can help fight. "PressTV-Iranians protest teens abuse in
Jeddah". PressTV. (accesat în 4 ianuarie, 2016).
11. "‫ مهر خبرگزاري‬:: ‫ جهان و ايران اخبار آخرين‬:: Mehr News Agency: Iran & World News". Mehr
News Agency. (accesat în 4 ianuarie, 2016).
12. AFP. "Hundreds protest outside Saudi embassy in Tehran". DAWN.COM. (accesat în 4
ianuarie, 2016).
13. "Iran may stop sending pilgrims to Saudi Arabia after teenagers’ sexual abuse". Pakistan
Defence. (accesat în 4 ianuarie, 2016).
14. Carty, Peter. "Iran: Hundreds defy ban to protest outside Saudi Arabia embassy over
reatment of pilgrims". International Business Times UK. (accesat în 6 februarie, 2016).
15. "Hundreds protest in Iran outside Saudi embassy - Region - World". Ahram Online.
(accesat în 6 februarie, 2016).
16. "Hundreds defy ban to protest Saudi Arabia in Iran's capital - World". The New Zealand
Herald. 2015-04-11. (accesat în 6 februarie, 2016).
17. Ago, 1 Hour (2015-04-12). "Report: Iran suspends hajj trips to Saudi Arabia amid spat".
Yahoo News. (accesat în 6 februarie, 2016).
18. Saudi Arabia: Airport staff prosecuted over sexual assault of Iranian boys returning from
pilgrimage to Mecca. International Business Times.
19. Saudi FM vows severest punishment for offenders in Jeddah airport IRNA.
20. Ian Black. "Iran blames Saudi leaders for hajj disaster as investigation begins". the
Guardian. (accesat în 6 februarie, 2016).
21. Rouhani: Transfer of experienced Saudi troops to Yemen may have caused stampede.
(accesat în 6 februarie, 2016).
22. Dayan Candappa (26 September 2015). "Iran's Rouhani: US ties better but still a long
road to travel". Reuters India. (accesat în 6 februarie, 2016).
23. "‫د‬. ‫"سـعـود آل خــالـد‬. Twitter. (accesat în 6 februarie, 2016).
24. Yousuf Basil, Salma Abdelaziz and Michael Pearson, CNN (2 January 2016). "Tehran
protest after Saudi Arabia executes Shiite cleric - CNN.com". CNN. (accesat în 6 februarie,
2016).
25. "Agence France-Presse on Twitter" Twitter. (accesat în 6 februarie, 2016).
26. http://www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-35251917, (accesat în 6 februarie, 2016).
27. http://www.aljazeera.com/news/2016/ 01/saudi-arabian-prince-war-iran-happen-
160107160941727.html, (accesat în 6 februarie, 2016)

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

48
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

EUROPA ȘI CONFLICTUL ÎNGHEȚAT DIN GEORGIA

Dan-Ionuț BANC
Facultatea de Științe Socio-Umane,
Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: The present paper presents the way the European Union Monitoring Mission in Georgia it was
implemented, principles of execution and results related to the mission.

Keywords: South Ossetia , Georgia, Abkhazia , Russia, EUMM, SOCAR,

Soluția europeană pentru Georgia

Misiunea de monitorizare a UE în Georgia (EUMM) este o misiune de monitorizare


civilă neînarmată. Aceasta a fost stabilită de Uniunea Europeană la 15 septembrie 2008. Peste
200 de observatori civili au fost trimiși de către statele membre ale UE pentru a contribui la
stabilizarea situației de pe teren în urma conflictului din august 2008.
Ei monitorizează respectarea de către toate părțile, a Acordului în șase puncte
intermediat de UE din 12 august, semnat de ambele părți, Georgia și Federația Rusă, precum
și Acordul privind măsurile de punere în aplicare din 8 septembrie 2008.
Misiunea și-a început activitatea de monitorizare la 1 octombrie 2008, începând cu
supravegherea retragerii forțelor armate ruse din zonele adiacente Osetia de Sud și Abhazia.
De atunci, Misiunea a fost una de patrulare zi și noapte, în special în zonele adiacente
Osetiei de Sud, Abhază și liniile de delimitare administrative. Eforturile Misiunii au fost în
primul rând îndreptate la monitorizarea situației din teren, raportarea cu privire la incidente și,
în general, prin prezența sa în domeniile relevante, contribuind la o situație mai bună a
securității.
Mandatul Misiunii constă în stabilizare, normalizare și creșterea încrederii între părțile
acordului, precum și raportarea către UE cu scopul de a informa politicienii europeni, pentru a
favoriza succesul angajamentului UE în regiune.
Autorizat inițial pentru 12 luni, mandatul a fost extins de cinci ori și este în prezent în
vigoare până în 14 decembrie 2016.
EUMM este mandatată să acopere întregul teritoriu al Georgiei, în cadrul frontierelor
recunoscute la nivel internațional, dar în afară de câteva vizite comune izolate, autoritățile
aflate la conducere din Abhazia și Osetia de Sud au interzis până acum accesul EUMM în
teritoriile aflate sub controlul lor.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

49
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În primul rând, EUMM cooperează cu toate părțile pentru a preveni orice reîncepere a
unui conflict armat, precum și pentru a ajuta la a face zonele adiacente administrative din
interiorul granițelor regiunilor separatiste Abhazia și Osetia de Sud mai sigure pentru
populația locală.
EUMM dorește să contribuie la libera circulație a cetățenilor care locuiesc în apropiere
de liniile de delimitare administrativă din Abhazia și Osetia de Sud, astfel încât aceștia să își
poată continua viața de zi cu zi fără teamă și obstacole1.
În conformitate cu argumentele UE privind implementarea unei misiuni de monitorizare
a conflictului din Georgia, războiul a început cu un atac de artilerie georgian care a lovit
orașul Tskhinvali din Osetia de Sud, în noaptea dintre 7 și 8 august 2008.
Mișcare de forțe militare georgiene ce viza orașul și zona înconjurătoare a orașului a
fost în curs de desfășurare, iar pentru combaterea acestora a început în curând să implice
unități militare din Rusia și unități de miliție ale Abhaziei și Osetia de Sud.
Unitățile militare georgiene au fost împinse înapoi, datorită unui contra-atac al forțelor
rusești, care au folosit lovituri aeriene și părți ale flotei lor din Marea Neagră, avansând în
teritoriul georgian.
Abhazia, o regiune care nu e fizic conectată la Osetia de Sud, a devenit al doilea teatru
de conflict, miliția abzahă sprijinită de forțele rusești, a avansat în teritoriul georgian,
preluând controlul Văii Kodori.
Faza de conflict direct a durat cinci zile. Aproximativ 650-850 persoane și-au pierdut
viața, și aproximativ 2.000 de persoane au fost rănite în urma conflictului.
După conflictul, a urmat Acordul în Șase Puncte pentru încetarea focului, intermediat de
Președinția UE, prin care s-a încheiat oficial violența.
Osetia de Sud și Abhazia și-au proclamat independența, care a fost recunoscută de
Rusia.
În consecință, EUMM Georgia nu a câștigat accesul în Osetia de Sud sau regiunile din
Abhazia.
EUMM Georgia are sediul în capitala Georgiei Tbilisi și are birourile din teren în
orașele Mtskheta și Gori.
Structurile din teren se concentreze pe punerea în aplicare a mandatului misiunii în
zonele adiacente liniei de demarcație administrativă spre Osetia de Sud, iar biroul din Zugdidi
se concentrează pe zonele adiacente liniei de demarcație administrativă către Abhazia.
În total, personalul internațional al EUMM în Georgia numără aproximativ 270 de
membrii. Dintre aceștia, aproximativ 25% operează la sediul central al EUMM Georgia și
75% lucrează în structurile din teren. Principalele sarcini operative ale misiunii sunt
îndeplinite de structurile din teren și sunt subordonate monitorizării respectării Acordului în
Șase-Puncte, în domeniile lor respectivele de responsabilitate.

1
https://www.eumm.eu/, (accesat în 6 februarie, 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

50
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Figura nr. 1 - Harta Birourilor din teren si zona de responsabilitate EUMM 1

Cu toate că EUMM este mandatată pentru a acoperi toată suprafața teritoriului


georgian, nu are acces la Abhazia și Osetia de Sud.
Prin urmare, misiunea are doar o prezență fizică în teritoriile care sunt administrate de
guvernul de la Tbilisi. Practic, acest lucru înseamnă că supraveghetorii diferitelor oficii
teritoriale patrulează în zonele lor de responsabilitate, în special de-a lungul liniilor de
delimitare administrative de separare teritoriale georgiene controlate administrativ din
Abhazia și Osetia de Sud.
Birourile din teren întocmesc rapoarte privind observațiile și informațiile colectate în
timpul patrulelor sau în întâlniri și transmit rapoartele cu privire la EUMM sediului central
din Tbilisi.
Sediul Central EUMM Georgia compilează apoi rapoartele și le trimite la sediul UE din
Bruxelles.
Cele trei oficii în teren sunt toate împărțite în echipe de monitorizare cu diferite
responsabilități prevăzute în mandatul misiunii.

Echipele de linie de demarcație administrativă au sarcina de ansamblu de a patrula


în lungul liniilor de delimitare administrative și de monitorizare a organelor de securitate care
operează în zonă, a punctelor de tranzit oficiale, libertatea de circulație și "Borderization"
(construirea de garduri sau baricade similare) sunt câteva exemple de sarcini pe care se
concentrează acestea.

Echipele de conformitate, de asemenea, participă la patrularea liniei de demarcație


administrativă, dar principala lor activitate este de monitorizare a forțelor Ministerului de
Interne și Ministerului Apărării, poliția și forțele militare ale guvernului georgian. În acest fel
este posibilă observarea modului în care acestea susțin acordurile și memorandumurile de
înțelegere între EUMM și ministerele afacerilor interne și de apărare potrivit cărora trebuie să
respecte "non-utilizare de forță," parte a Acordului în Șase Puncte.

1
http://www.eumm.eu/en/about_eumm/facts_and_ figures, (accesat în 6 februarie, 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

51
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Echipele de securitate umană au sarcina de monitorizare a nivelului de trai, accesul la


serviciile publice și derularea contactelor sociale în rândul populației afectate de conflicte de-
alungul liniei de demarcație administrativă și din taberele pentru persoanele strămutate în
interiorul acestor linii. Aceste echipe sunt responsabile pentru interacțiunea cu organizațiile
societății civile.
Memorandumul de Înțelegere semnat între EUMM și ministerul georgian de interne, în
octombrie 2008 introduce un grad de transparență (și impune restricții) în legătură cu
echipamentul utilizat și activitățile desfășurate de către forțele de poliție georgiene în zonele
adiacente.

Memorandumul de Înțelegere semnat între EUMM și ministerul georgian al apărării în


ianuarie 2009, și modificat în luna iulie 2010, limitează poziționarea forțelor armate
georgiene, a trupelor și echipamentelor grele în zonele din apropierea granițelor. Acest
angajament unilateral luat de către Guvernul Georgiei contribuie la favorizarea punerii în
practică a angajamentului referitor la neutilizarea forței, cum este prevăzut în Acordul în șase
puncte. Securitate ar fi mult mai ridicată dacă măsurile ar fi introduse și de către Federația
Rusă.
Conform unui acord încheiat la Discuțiile de la Geneva în februarie 2009, reuniuni
periodice organizate și supravegheate de Mecanismul de Răspuns și Prevenire a Incidentelor
(IPRM) au loc între părțile implicate în conflict.
Participanții de la EUMM, ONU, OSCE, Georgia, Rusia, Abhazia și Osetia de Sud au
profitat de ocazia de a putea discuta și de a rezolva incidentele și problemele specifice pe cale
diplomatică.
Reuniunile s-au dovedit utile în dezvoltarea încrederii și a unei mai mari cooperări între
părți. La IPRM este atașat un sistem de "Hotline" telefonic, de lucru în ambele teatre. Hotline
s-a dovedit a fi foarte util pentru participanții în a stabili rapid o înțelegere comună privind
evenimentele din jurul incidentelor specifice și i-a ajutat în mod repetat să de-escaladeze
posibile tensiuni.
Datorită prezenței sale extinse pe teren, EUMM are capacitatea de a aduna informații
periodice și în timp util cu privire la situaţie. Dacă este cazul, aceste informații sunt apoi
transmise la organele locale, naționale și internaționale relevante și responsabile pentru
furnizarea de asistență concretă1.

În timp ce rezultatele pe componenta de stabilizare a mandatului EUMM sunt tangibile,


o muncă semnificativă rămâne de făcut în ceea ce privește consolidarea încrederii.
În același timp, EUMM insistă pentru obținerea accesului în Osetia de Sud și Abhazia
pentru creșterea transparenței, ce ar aduce claritate în cercetarea incidentelor care au avut deja
loc și, prin urmare, ar reduce riscul de apariție pe viitor a incidentelor destabilizatoare.
Acordul în șase puncte din 2008, împreună cu normele de aplicare, rămâne baza pentru
prezența continuă a EUMM pe teren și eforturile ei de stabilizare a situației.
Punctul Cinci din Acord rămâne să fie pus în aplicare. Prezența Federației Ruse cu
personal și echipamente militare, atât în Osetia de Sud cât și în Abhazia reprezintă o violare a
acestei punct al acordului.

1
http://www.diploweb.com/EUMM-Georgia-the-European-Union.html, (accesat în 6 februarie, 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

52
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În toamna anului 2008, au existat preocupări cu privire la unele zvonuri răspândite, că o


reluare a ostilităților ar fi fost iminentă. Astăzi, deși conflictul este departe de a găsi soluția,
există un sentiment mai mare de siguranță între părțile implicate în conflict și în rândul
populației iar procesul de stabilizare a fost consolidat.
Reuniunile Mecanismului de Răspuns și Prevenire a Incidentelor, au înregistrat unele
succese, în special prin oferirea unor oportunități pentru toți participanții pentru a discuta
despre evenimente și incidente, de a ridica probleme de interes cu privire la situația de
securitate generală și condițiile populației civile.
EUMM este percepută, de către statele membre ale UE și altele, ca un element
important pentru a asigura securitatea și stabilitatea în zonele adiacente regiunilor Abhazia și
Osetia de Sud.
EUMM a dezvoltat contacte de lucru bune cu forțele de securitate ale Federației Ruse
prezente în două teatre.

Interesele Uniunii Europene

„Costul energiei a devenit o problemă majoră pentru competitivitatea Europei, alături de


modelul social nesustenabil şi de accesul dificil la finanţare pentru companii. Toate acestea
riscă să deraieze relansarea fragilă din ultimii ani a economiei europene.
Din punct de vedere energetic, Uniunea Europeană este covârşitor dependentă de
importuri, fiind de altfel cel mai mare importator de energie la nivel mondial. Din cele
aproape 1.700 mln. tone echivalent petrol (tep) pe care Europa le consumă anual, mai mult de
53% provin din import.
Ponderea importurilor variază în funcţie de tipul de resurse, de la 95% pentru uraniu, la
88% pentru ţiţei, respectiv 66% pentru gaze naturale, în vreme ce pentru regenerabile, în
special biomasă, importurile reprezintă doar 4%.1
Statele membre ale Uniunii Europene consumă anual aproape 440 mld. m3 (400 de mln.
tone) de gaze naturale, iar 66% din acestea provin din import.
În 2013, factura gazelor naturale din import pentru întreaga Uniune Europeană s-a
ridicat la 87 mld. Euro, din care aproximativ 36 mld. Euro pentru importurile din Rusia 2,
făcând un calcul simplu observăm că U.E. depinde de gazele naturale din est rușilor în
proporție de 41% din totalul importurilor de gaze naturale.
Comisia Europeană a efectuat recent teste de stress pentru a evalua impactul unei
întreruperi a alimentării cu gaze naturale provenind din Rusia. Au fost luate în calcul două
scenarii:
a) întreruperea furnizării de către Rusia;
b) oprirea tranzitului prin gazoductele din Ucraina.
Scenariile au evaluat şi capacitatea surselor alternative de aprovizionare, 3 precum şi a
rezervelor existente şi a capacităţilor de stocare de gaze naturale, de a face faţă situaţiei de
criză, atât în perioada de vară, cât şi în cazul vârfului de consum din ianuarie-februarie.
Concluzia acestor scenarii este că regiunea Europei de Sud-Est este cea mai vulnerabilă,
având în vedere atât dependenţa de importul de gaz rusesc, cât şi de tranzitul prin Ucraina.

1
Commission staff working document – European Energy Security Strategy 2014.
2
Ibidem.
3
terminalele de GNL, Norvegia, NordStream etc.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

53
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Figura nr. 2 - Ţările afectate în cazul unor întreruperi ale alimentării cu gaze naturale dinspre Rusia, sursa
Comisia Europeană1

În cazul unei întreruperi a tranzitului, între 60% şi 80% din cererea de gaze naturale a
statelor din regiune nu ar putea fi acoperită, chiar şi mergând pe ipoteza unei solidarităţi
depline între statele membre ale Uniunii Europene.
Există diferenţe semnificative între statele din regiune când vine vorba de
vulnerabilitatea faţă de o întrerupere a tranzitului prin Ucraina – Bulgaria şi Macedonia ar fi
cele mai afectate, în vreme ce România, Grecia, Serbia, Bosnia şi Ungaria ar fi afectate în mai
mică măsură.
În schimb, restul statelor din Europa Centrală şi de Est ar fi afectate numai în ipoteza în
care Rusia întrerupe complet furnizarea de gaze naturale, pentru că acestea pot fi alimentate şi
prin gazoducte care nu tranzitează Ucraina.
În situaţia întreruperii complete a alimentării cu gaze naturale din Rusia în perioada
vârfului de consum din lunile de iarnă, marea majoritate a statelor europene ar fi afectate (mai
puţin ţările din Peninsula Iberică şi consumatorii din sudul Franţei).
Ideală ar fi normalizarea situaţiei din Ucraina şi a relaţiei cu Rusia, pentru că pe
evoluţiile actuale toată lumea pierde.
În prezent, ţara-cheie pentru diversificarea aprovizionării Europei de Sud şi Sud-Est este
Azerbaidjan, care deţine rezerve semnificative în Marea Caspică. Aceasta are capacitate de
export şi voinţa politică.
Azerbaidjan poate, de asemenea, să acţioneze şi ca hub de tranzit către pieţele europene
pentru eventuale gaze naturale provenite din Turkmenistan sau Kazahstan.2
Compania petroliera de stat din Azerbaijan este „SOCAR – The State Oil Company of
Azerbaijan Republic” considerată a fi una dintre cele mai mari companii petroliere din lume.
Compania produce petrol și gaze naturale, operează cele două rafinării de petrol ale țării
și se ocupă de funcționarea conductelor de petrol și gaze în întreaga țară.

1
Commission staff working document – European Energy Security Strategy 2014.
2
http://www.contributors.ro/economie/consideratii-referitoare-la-securitatea-aprovizionarii-cu-gaze-naturale-in-
europa-de-sud-est-pozitia-romaniei, (accesat în 6 februarie, 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

54
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Misiunea internațională a SOCAR este poziţionarea strategică în cadrul proiectelor care


asigură securitatea mondială prin diversificarea surselor de energie.

SOCAR

În plan internaţional, compania SOCAR deţine 100 de staţii de distribuţie a gazelor


naturale în Georgia, combinatul petrochimic Petkim din Turcia, o investiţie de aproximativ 2
miliarde de dolari, precum şi 170 de staţii de distribuţie carburanţi în Elveţia, achiziţionate,
împreună cu depozitele aferente, de la subsidiara elveţiană a Exxon Mobil.
În prezent, compania este implicată în construcţia rafinăriei STAR din Turcia, o
investiţie de circa 5 miliarde dolari.
Anul acesta, SOCAR a plasat prima sa emisiune de Eurobonduri la bursa londoneză.
Compania deţine petrolul cu cea mai bună calitate BRENT, care se tranzacţionează la bursa
din Londra.
SOCAR supervizează consorțiile internaționale, care dezvoltă proiecte petroliere și de
gaz natural noi în Azerbaijan. Asocierile în participaţiune (inclusiv cele din Georgia şi
Turcia), consorţiile şi companiile operatoare cu participarea SOCAR, desfăşoară afaceri în
diferite domenii ale industriei petrolului.
SOCAR deţine reprezentanţe în Georgia, Turcia, România, Austria, Elveţia,
Kazakhstan, Marea Britanie, Iran, Germania şi Ucraina, precum şi filiale în Elveţia,
Singapore, Vietnam, Nigeria şi altele.
SOCAR este partener strategic în două proiecte trans-regionale, care conectează Europa
de resursele de petrol şi gaze din Caucaz (conducta petrolieră Baku-Tbilisi-Ceyhan – BTC şi
gazoductul South Caucasus Pipeline - SCP).

Consorţiul Shah Deniz

Rolul Azerbaijanului în harta securităţii energetice a Europei 2013 a favorizat semnarea


celui de-al doilea “Contract al Secolului.”
Consorţiul Shah Deniz a hotărât crearea unui Coridor Sudic de livrare a gazelor din
exploatarea gigant Shah Deniz din Marea Caspică către Europa.
Mai mult de 16 miliarde de mc de gaze naturale vor fi transportate anual de-a lungul a
3500 de km pentru a alimenta cu energie milioane de consumatori din Georgia, Turcia,
Grecia, Bulgaria şi Italia.
În acelaşi timp, această decizie demarează planurile de expansiune a Gazoductului
Caucazului de Sud (SCP) prin Azerbaijan și Georgia, construcția Gazoductului Trans-
Anatolian (TANAP) în Turcia și a Gazoductului Trans-Adriatic (TAP) prin Grecia și Albania,
până în Italia.
Decizia semnată la finalul anului trecut va deveni un reper istoric în sectorul energetic
pentru că aceasta va reconfigura harta energetică europeană. Consorţiul Shah Deniz este
format din companiile petroliere.1

Gazoductul South Caucasus Pipeline – SCP. South Caucasus Pipeline (SCP) este o
conductă care transportă gazul din Shah-Deniz în Turcia. Aceasta urmează ruta Baku-Tbilisi-

1
BP operatorul (28,8%), SOCAR (16,7%), Statoil (15,5 %), Total (10%), Lukoil (10%), NICO (10%) și TPAO
(9%).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

55
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Ceyhan (BTC) pentru a transporta țițeiul brut prin Azerbaijan și Georgia spre Turcia, unde se
cuplează la sistemul de distribuție al gazului din Turcia, în orașul Erzurum.
Construcția SCP a început în 2004 și a fost finalizată în 2006. Lungimea gazoductului
este de 692 km și poate transporta până la 7 miliarde de metri cubi de gaz.
Extinderea South Caucasus Pipeline este parte integrantă a proiectului va tripla volumul
de gaz exportat la peste 20 de miliarde de metri cubi anual.

Proiectul TANAP a luat naştere după încheierea unui parteneriat între Azerbaidjan şi
Turcia care presupune construirea unei conducte alternative de transport pe sectorul turcesc.
Conducta TANAP se va întinde din Azerbaijan până la graniţa Turciei cu Bulgaria.
Capacitatea sa iniţială va fi de 16 miliarde de metri cubi pe an: 6 miliarde de metri cubi pentru
Turcia și 10 miliarde de metri cubi pentru restul Europei.
Proiectul este conceput pentru a ajunge treptat la o capacitate de 30 de miliarde de metri
cubi şi apoi de 60 miliarde de metri cubi.
TAP. SOCAR a decis la jumatatea anului 2013 implicarea companiei în construcţia
gazoductului Trans-Adriatica.
Gazoductul va deschide coridorul sudic pentru conectarea Republicii Azerbaijan şi a
altor producători de gaze din Marea Caspică cu Europa, şi va consolida securitatea energetică
a Europei prin diversificarea surselor de alimentare.
Proiectul TAP presupune transportul a 10 miliarde metri cubi de gaz pe an de-a lungul
unui traseu de 800 km, cu începere de la Komotini, în apropiere de graniţa greco-turcă,
trecând prin Grecia şi Albania şi terminându-se la San Foca în Italia.
AGRI interconectorul Azerbaijan-Georgia-România. Proiectul AGRI, vizează de
asemenea diversificarea surselor de aprovizionare cu energie a Uniunii Europene și presupune
transportul gazelor naturale azere în România şi în Europa Centrală.
AGRI presupune livrarea gazelor naturale azere pe ruta Baku (Azerbaijan) – Kulevi
(Georgia) – Constanța (România). Capacitatea de interconectare este prevăzută la 7 miliarde
de metri cubi de gaze naturale pe an, din care 2 miliarde de metri cubi, vor fi consumate în
România.
Proiectul BTC. Conducta Baku-Tbilisi- Ceyhan este un proiect de 3,2 miliarde de USD
cu o capacitate de 1 milion de barili pe zi - este prima legătură petrolieră directă dintre Marea
Caspică şi Mediterană.

Figura nr.3 – Proiectul SOCAR1

1
http://www.socar.ro, (accesat în 6 februarie, 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

56
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Conducta are o importanţă economică, geografică şi strategică considerabilă datorită


potenţialului acesteia de a reduce dependenţa Occidentului de petrolul din Orientul Mijlociu.
Acordul privind construcţia unei conducte între Baku şi Ceyhan a fost semnat iniţial în
1992, iar construcţia a început în 2002.
Majoritatea exporturilor de petrol de la Marea Caspică erau transportate anterior prin
conducte ruseşti, fapt care sporea adesea congestia din Strâmtoarea Bosfor.
Astfel asigurarea securității Georgiei de către Uniunea Europeană este impetuos
necesară având în vedere contextul crizei din Ucraina și relațiile diplomatice tensionate dintre
Occident și Rusia.
Din punctul de vedere al intereselor economice presante, misiunea EUMM în Georgia
se va prelungi cel puțin pînă la finalizarea proiectelor TAP și AGRI.
Nu este exclusă o continuare a mandatului actual precum și o eventuală reformulare a
acestuia ambele în scopul perpetuării prezenței Uniunii Europene în spațiul georgian.
Interesele Uniunii Europene sunt mult prea mari în Georgia pentru a permite apariția
unor breșe în securitatea acestei țări.

Bibliografie:

1. https://www.eumm.eu/ Accesat la data de 15 ianuarie 2016.


2. http://eeas.europa.eu/csdp/missions-and-operations/eummgeorgia/index_en. htm; Accesat
la data de 15 ianuarie 2016.
3. https://en.wikipedia.org/wiki/European_Union_Monitoring_Mission Accesat la data de
15 ianuarie 2016.
4. http://www.coe.int/t/dgi/hr-nat implement/publi/materials/1126.pdf. Accesat la data de 16
ianuarie 2016.
5. http://www.diploweb.com/EUMM-Georgia-the-European-Union.html Accesat la data de
16 ianuarie 2016.
6. http://eeas.europa.eu/csdp/missions-and-operations/eumm-georgia/pdf/
facsheet_eumm_georgia_en.pdf; Accesat la data de 16 ianuarie 2016.
7. http://www.eumm.eu/en/about_eumm Accesat la data de 20 februarie 2016.
8. http://www.eumm.eu/en/about_eumm/facts_and_figures Accesat la data de 20 februarie
2016.
9. Cf. Commission staff working document – European Energy Security Strategy 2014.
10. Baku’s energy strategy for Southeast Europe, at www.naturalgaseruope.com; Accesat la
data de 16 ianuarie 2016.
11. http://www.contributors.ro/economie/consideratii-referitoare-la-securitatea-
aprovizionarii-cu-gaze-naturale-in-europa-de-sud-est-pozitia-romaniei; Accesat la data de 10
Aprilie 2016.
http://www.socar.ro/ro/SOCAR-AZERBAIJAN; Accesat la data de 10 Aprilie 2016

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

57
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

KURZII – SCUT ÎMPOTRIVA STATULUI ISLAMIC


Dr. George BIVOL
Facultatea de Științe Socio-Umane, Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii
Europene
Absolvent Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „ Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: The paper it’s s brief presentation of Kurd people. I tried to underline their specific, the bloody and
tragic XX century and nowadays, their heroic struggle against the most dangerous face of terrorism – the
Islamic State of Iraq and Levant (ISIS).

Keywords: Kurds, PKK, Peshmerga, Iraq, Iran, Syria, Turkey, conflict

Cine sunt kurzii?

Consider că până la expansiunea fulgerătoare a Statului Islamic din Levant și Irak


(ISIS), similară cu expansiunea califatului arab, refacerea acestuia fiind de fapt unul din
obiectivele recunoscute de către ISIS, puțină lume putea răspunde la câteva întrebări
fundamentale:
1) Cine sunt kurzii?
2) Câți membri numără această comunitate?
3) Aria geografică în care trăiesc?
4) Care sunt obiectivele acestora și lupta lor neîntreruptă pentru recunoaștere, pentru
crearea unor regiuni autonome și în perspectivă, în funcție de conjunctura politico-militară,
chiar a unui stat.
Kurzii au început să fie prezentați ca principala grupare ce se opune cu fermitate și
succes expansiunii ISIS, în urma victoriei obținută în iunie 2015, la Kobané, oraș aflat aproape
de frontiera cu Turcia fără nici un sprijin din partea vecinului de la nord.
Este recunoscut faptul că kurzii reprezintă cel mai mare grup etnic din lume care nu are
o țară proprie. Aproximativ 30 de milioane de kurzi trăiesc într-o zonă compactă, care cuprinde
porțiuni din Turcia, Iran, Irak, Siria, formând în prezent al IV-lea mare grup etnic din Orientul
Mijlociu, după arabi, persani și turci, având o mare natalitate, care generează un spor
demografic, care dacă se menține, va face ca în 20 de ani, numărul kurzilor să fie impresionant.
Totodată, există comunități mai mici în Armenia și Azerbaijan, precum și o puternică
diasporă kurdă (aproximativ 8 milioane), un nucleu important fiind în Germania.
Din punct de vedere antropologic și cultural, kurzii nu seamănă deloc cu turcii sau arabii.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

58
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Figura nr. 1 - Steagul kurzilor din toată lumea1

Fizionomia, culoarea pielii și a ochilor lor (multe persoane având ochii verzi sau
albaștri) este de tip mediteranean-ariană.
Se pot identifica 2 substrate rasiale: cel întunecat, de tip paleo-caucazian, alături de un
“blondism” de tip alpin, în centrul Kurdistanului istoric.
Origine: Din punct de vedere al originii, se consideră că ei fac parte dintr-o ramură
iraniană, a grupului indo-european, însă varianta că populațiile indigene să fi fost iranizate de
popoarele migratoare pe la aproximativ 2500 î. Hr este deasemenea luată în considerare2.
Totodată, aşa-numita „arianizare” a kurzilor s-a petrecut acum câteva mii de ani prin
pătrunderea elementelor rasiale ale perşilor, sciţilor şi alanilor.

Limba: Limba kurdă aparţine subdiviziunii nord-vestice a limbilor iraniene care fac la
rândul lor pare din marea familie a limbilor indo-europene.

Religia: odată cu cucerirea a imensului teritoriu al fostului Imperiu Persan de către arabi
și islamizarea Orientului Mijociu și a Nordului Africii, kurzii sunt islamizaţi superficial,
majoritatea fiind sunniţi, dar sunt și șiiți, o mare importanță având confreriile și ordinele sufite.
Aproximativ o treime din kurzi cred în Yardanism (cultul îngerilor), fiind adepţi ai
unor secte unice şi condamnate de Islam.
Figura nr.2- Răspândirea populației kurde3

Yardanismul se divide în trei mari ramuri, cea mai celebră fiind cea a yezidiţilor
(numiţi fără prea mare legătură, adoratori ai diavolului) care trăiesc în partea central-vestică a
Kurdistanului istoric şi reprezintă 2% din numărul kurzilor, yarsaniţii sunt în sud şi compun
cam 13% din totalul kurzilor, iar aleviţii trăiesc în vest, precum şi în provincia
Khorasan din Iran, alcătuind 20% din numărul credincioşilor kurzi.

Social: Viaţa socială a kurzilor este încă puternic structurată în jurul comunităţii
tribale, săteşti sau familial-lărgite. Kurzii constituie o populaţie rurală în proporţie de 80%, ei
ocupându-se de păstorit, de-a lungul câmpiilor mesopotamiene și a regiunilor muntoase de la
granița dintre Turcia, Iran, Irak și Siria. În prezent, mai puţin de 10% mai practică

1
http://www.merip.org/mer/mer189/kurdish-expe rience; (accesat în 7 ianuarie 2016).
2
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/ articol/kurzii-istoria-celei-mai-numeroase-minorit-i-f-r-na-iune-
proprie; (accesat în 7 ianuarie 2016).
3
https://www.vqronline.org/sites/default/files/sto ry-images/vqr_kurds_map_final.jpg; (accesat în 7 ianuarie
2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

59
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

nomadismul. Liderii tribali şi religioşi deţin puterea şi împart dreptatea confom cutumelor
tradiţionale.
Principalele centre urbane din zona kurdă sunt: Kirminshah, Diyarbakir, Kirkuk,
Antep, Arbil, Hamadan, Malatya, Sulaymania, Adiyaman, Dersim, Dohuk şi Elazig.

Problema Kurdă

Problema kurdă izbucnește abia după primul război mondial. Astfel, desi prin Tratatul
de la Sèvres, din 10 august 1920, în spiritul Principiului recunoaşterii dreptului la
autodeterminare al popoarelor din cadrul imperiilor multinaţionale, enunțat de către
președintele american Woodrow Wilson, s-a prevăzut crearea Kurdistanului autonom, care să
cuprindă atât teritoriile din sud-estul Anatoliei, cât și pe cele din nord-estul Irakului1, această
promisiune nu a fost niciodată pusă în aplicare.
În urma Tratatului de la Lausanne, din 24 iunie 1923, și a negocierilor turco-engleze
din anul următor, Kurdistanul este împărțit între noua republică turcă, mandatul britanic al
Irakului (în 1926, teritoriul kurd a intrat în componența Irakului) - care cuprinde bogatele
câmpuri petroliere dintre Mosul și Kiruk, iar regiunile kurde din sudul Anatoliei sunt cuprinse
în mandatul francez al Siriei.

Irak. Inițial englezii au oferit administraţia locală şeicilor kurzi, fără a împiedica
revolta acestora în trei rânduri între 1919-1922. În 1922, şeicul Mahmoud Barzanji (1878-
1956)2 a proclamat independenţa zonei majoritar kurde sub numele de ”Regatul
Kurdistanului,” instaurându-se în acelaşi timp drept rege. În 1924, el a fost însă alungat de
către britanici.
În 1926, Liga Naţiunilor a hotărât ca teritoriul să intre sub jurisdicţia Irak-ului.
Barzanji a mai avut o încercare de a restaura regatul în 1930, fiind înfrânt de această data de
către monarhia irakiană.
În 1931, are loc revolta condusă de frații Ahmed Barzani și Mustafa Barzani (1903-
1979), care este înfrântă în anul 1932 ca urmare a intervenției englezilor care folosesc aviația
împotriva satelor kurde. Tot în 1932, ia sfârşit mandatului britanic, iar irakienii își proclamă
independența și refuză orice revendicări ale kurzilor.
Turcia. Cea mai grea situație au avut-o kurzii în Turcia. Acolo exista o negare a
identității kurde, pentru președintele turc, Mustafa Kemal Atatürk, kurzii fiind o populație
turcă ce trebuie asimilată. În acest scop ei erau numiți "turcii din munți"3 și s-au luat măsuri
dure constând în interzicerea folosirii termenilor “kurd”, “Kurdistan”, a limbii kurde și a
portului traditional, precum și mutarea kurzilor în orașe pentru a dilua populația din zonele
muntoase.
Aceste măsuri au generat numeroase revolte, cele mai puternice fiind în 1925, 1930,
1936-1938, acestea fiind sângeros reprimate - sate incendiate, comunități întregi masacrate și
deportări în interiorul Anatoliei.
În 1937, Turcia, Iranul şi Irakul semnează un acord care prevede o serie măsuri
punitive contra kurzilor.

1
http://www.washingtonpost.com/wp-srv/inatl /dail y/feb99/kurdprofile.htm; (accesat în 7 ianuarie 2016).
2
Liderul kurzilor din Iraq în luptele duse împotriva forțelor britanice;
3
Ibidem.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

60
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

A II-a perioadă este cuprinsă între sfârșitul celui de-al II-lea război mondial și
înlăturarea dictaturii lui Saddam Hussein.
Iran. O primă tentativă de creare a unui stat kurd are loc în Iran, stat care fusese ocupat
(împărțit) de către ruși și englezi, în 1942. Imediat după sfârşitul conflagrației, URSS-ul a
refuzat să se retragă din Iran, iar cu sprijinul acestora, în decembrie 1945, Qazi Muhammad,
liderul Partidului Democratic din Kurdistanul Iranian (KDP-Iran) proclamă, în zona majoritar
kurdă, un stat-marionetă Republica Kurdistan (Republica Mahabad), aflată sub control militar
sovietic.
În mai 1946, la presiunea foştilor aliaţi occidentali și după ce guvernul iranian a
semnat un act de recunoaştere a Republicii Kurdistan, sovieticii s-au retras, dar respectivul act
nu a mai fost ratificat de guvern iar iranienii au recucerit zona kurdă prin forţă.
Cu această ocazie, deși statul kurd a fost desființat, Mustafa Barzani, care ocupa
funcția de ministru al apărării, și-a dovedit calitățile de comandant militar obținând câteva
victorii împotriva forțelor iraniene.
O nouă revoltă a kurzilor are loc în anii 60’, de această dată sprijinită din umbră de
către Irak.
Participarea acestora la viaţa publică a fost definitiv compromisă de Revoluţia islamică din
1979.
Partidul Democratic din Kurdistan, constituit pe baze laice, suporta greu integrismul şiit.
În anii 1980, pe fondul războiului cu Irakul, regimul de la Teheran fiind interesat în
folosirea kurzilor din ţara vecină cu scopul destabilizării regimului lui Saddam Hussein, a devenit
ceva mai tolerant, implementând un număr tot mai mare de reforme şi acordând anumite
drepturi kurzilor, dar ulterior, liderii kurzi au fost fie ucişi, fie încarceraţi, astfel că mişcarea
kurdă a fost, cel puţin până în prezent, înăbuşită în mod profund, situația din Iran din perspectiva
pericolului kurd fiind cea mai puțin expusă.
Relațiile dintre guvernul iranian și minoritatea kurdă s-au înbunătățit, mai ales în
timpul războiului dintre Iran și Irak (1980-1988), ca urmare a implementării unui număr tot
mai mare de reforme şi a acordării unor drepturi kurzilor, astfel că în prezent, în această țară
situația este cea mai stabilă.
Irak. În Irak, regimurile arabe care s-au succedat au văzut în kurzi o sursă de ameninţare
la adresa integrităţii ţării. În 1958, în Irak monarhia a fost abolită în urma unei lovituri de stat a
generalului Abdul Karim Qasim.
Pentru a obţine susţinerea populaţiei kurde, acesta a promis kurzilor autonomie iar
fostul comandant militar al Republicii Mahabad - Mustafa Barzani (considerat cel mai mare
erou kurd),1 a fost instalat în fruntea noului format Partid Democrat Kurd.
Întârzierea îndeplinirii promisiunii generează tensiuni între dictator şi kurzi; în
septembrie 1961, PDK-ul i-a dat acestuia un ultimatum pentru ratificarea autonomiei kurzilor.
Ignorarea acestuia a dus la pornirea unui conflict militar între kurzi şi statul irakian care a
durat 9 ani.
Peshmerga. În acest conflict, beneficiind de sprijin financiar din partea şahului
Iranului, Barzani fondează o temută armată de gherilă denumită sugestiv – Peshmerga
(însemnând cei care merg spre moarte).
Pe durata acestuia, deși în urma unor lovituri de stat au avut loc trei schimbări de
guvern, niciunul nu a reuşit anihilarea rebelilor kurzi, motiv pentru care, în 1970, cele două
1
http://www.descopera.ro/cultura/12717263-kurzii-despre-destinul-unui-popor-fara-tara; (accesat în 7 ianuarie
2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

61
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

parţi au semnat un acord care prevedea posibilitatea organizării kurzilor într-o regiune
autonomă.
În anii imediat următori, guvernul irakian nu și-a respectat angajamentele și a început o
campanie de arabizare a două regiuni kurde bogate în petrol, Kirkuk şi Khanaquin.
Din această cauză, în 1974, Mustafa Barzani declanșează o nouă revoltă a kurzilor, de
această dată renunțând la lupta de gherilă și îndrăznind chiar o confruntarea militară directă cu
forţele irakiene.
În 1975, kurzii au fost învinşi iar guvernul irakian a început o masivă campanie de
dislocare a acestora din zonele în care erau majoritari.
Politicile antikurde ale partidului Baas au fost foarte violente, cu atât mai mult, cu cât
populaţia kurdă era majoritară într-una dintre cele mai bogate regiuni petrolifere (Kirkuk).
Pe fondul războiului dintre Irak şi Iran, susținută de către ultimii, în 1983 izbucnește o
a III-a rebeliune kurdă.
În 1979, Saddam Hussein a devenit președintele Irakului, iar represiunea organizată de
acesta, după încheierea războiului cu Iranul, cunoscută drept ”campania al-Anfal,” a fost
deosebit de dură.
În timpul acestor represalii militare, din martie-septembrie 1988, peste 5.000 de aşezări
kurde au fost distruse şi circa 200.000 de kurzi şi-au pierdut viaţa.
Campania a atras o intensă reacţie internaţională ca urmare a folosirii armelor chimice
împotriva populaţiei civile, foarte mediatizat fiind cazul Halabja.
După Războiul din Golf (1991), Saddam Hussein a pornit o nouă campanie de
pedepsire a kurzilor, fapt ce a determinat coaliția condusă de S.U.A. să instaureze o zonă de
excludere aeriană în nordul Irakului, deasupra teritoriului kurd.
Siria. În Siria, deși kurzii au fost asociaţi ai regimurilor politice care s-au succedat în
primii ani de după obţinerea independenţei, au suferit discriminare și represiune.
Astfel, regimul Baas, instalat în 1963, a interzis partidele politice kurde și a refuzat
restabilirea cetățeniei pentru 360.000 de kurzi.
Totuşi, reprezentanţi ai acestei comunităţii au fost integraţi în posturi cheie ale
statului, iar miliţiile kurde au fost folosite de regim în reprimarea revoltelor Fraţilor
Musulmani de la Alep (1980) şi Hama (1982).
Totodată, mulţi kurzi au profitat de contrabanda tolerată de autorităţi în zona de
frontieră, devenind les nouveau riches, fideli regimului Assad.
Turcia. Situația grea a kurzilor s-a menținut în Turcia, deoarece succesorii lui Atatürk
au urmat aceeași politică de discriminare a kurzilor.
Din acest motiv, la 27 noiembrie 1978, în Turcia apare și cea mai puternică organizație
de gherilă kurdă, PKK, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, de orientare maoistă.
Totuși, este greșit a se interpreta că populația kurdă din Turcia sau că militanții PKK ar
fi fost comuniști, doctrina marxist-leninistă fiind adoptată de creatorii PKK din rațiuni pur
strategice, deoarece Uniunea Sovietică, care sprijinise crearea unui stat kurd în Iran, era
văzută la acea vreme ca singura putere care ar putea fi dispusă să îi ajute.
Liderul acestei mișcări, Abdullah Öcalan, devine cea mai importantă figură a poporului
kurd din a II-a jumătate a secolului al XX-lea.
Lupta armată declanșată de acesta în 1984 a avut drept obiectiv obținerea
independenței față de Turcia.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

62
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Abia la începutul anilor 1990, președintele turc, Turgut Özal, a cărui mamă era de
origine kurdă, recunoaște pentru prima dată de existența poporului kurd și afirmă că pe
teritoriul Turciei s-ar afla 12 milioane de kurzi.
Însă Özal moare suspect în 1993, într-un accident de elicopter, și odată cu el orice
tentativă de dialog.
În martie 1995, pentru a pune capăt luptei duse de PKK, armata turcă a mobilizat în jur
de 36.000 de militari.
Represiunea a constrâns fie la exil, fie a dispersat în interiorul frontierelor turce până la
3 milioane de kurzi.
În 1999, cu ajutorul serviciilor secrete occidentale, Abdullah Öcalan este arestat și
condamnat, în prezent, fiind deținut într-o închisoare situată pe o insulă din Marea Marmara.
Turcia a realizat că represiunea nu este suficientă pentru a pune capăt veleităților de
independență ale kurzilor, astfel că, în anii 1980, sunt demarate lucrările la un mare proiect
hidroenergetic – “Marele Proiect Anatolian” – având scopul de a satisface nevoile energetice
ale țării, de a dezvolta agricultura, dar și de a remodela în profunzime sud-estul Anatoliei, cea
mai săracă și izolată regiune a Turciei, constituită din cele opt provincii majoritar kurde.
A III-a perioadă a început odată cu căderea regimului lui Saddam Hussein și este cea
mai încurajatoare pentru visul kurzilor de creare a unui stat propriu
Cu toate acestea, nu toți kurzii își imaginează un Kurdistan unificat, care să regiunile
kurde din toate cele patru țări.
Cele mai multe mișcări și partide politice kurde se concentrează pe autonomia sau
independența kurzilor în țările lor specifice.

Figura nr.3 – Marele Kurdistan1

Cea mai mediatizată variantă de creare a unui stat care să cuprindă toți kurzii din
regiune - “Marele Kurdistan”, este cea prezentată în iulie 2005 de către Mullah Bakhtiar -
membru al Uniunii Patriotice din Kurdistan care a susținut că “toți kurzii din afara graniţelor
Kurdistanului se vor afla sub jurisdicţia statului kurd”.
Conform lui Bakhtiar, această hartă a fost aprobată de Parlamentul kurd, şi se bazează
pe “evidenţe istorice şi geografice”. Bakhtiar a avertizat că “poporul kurd” poate face unele

1
http://www.merip.org/mer/mer189/kurdish-expe rience; (accesat în 7 ianuarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

63
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

compromisuri la funcţii ministeriale sau la privilegii, dar nu va accepta niciodată vreun


compromis cu privire la “graniţele” istorice ale “Marelui Kurdistan”.
Turcia, care a luptat timp de decenii cu terorismul kurd, în mod cert nu va fi de acord
cu acest proiect.
Unul din elementele criticate la aceasta, este faptul că, populaţiile care nu sunt nici
kurde, nici arabe au fost asimilate drept kurde (De exemplu: asirienii au fost asimilaţi ca fiind
“kurzi”, doar pe baza unei vagi asemănări lingvistice).
Totodată, harta este considerate ca fiind excesivă și valabilă poate în alt secol dar nu
astăzi, deoarece este puțin probabil ca populaţiile arabă şi turkmenă să accepte această hartă
propusă de Bakhtiar şi “tirania kurzilor “
Pentru realizarea statului kurd, unii kurzi și-au creat partide politice și organizații
legale și în eforturile de promovare a drepturilor și libertăților politice și culturale, iar alții au
ales calea luptei armate (sau de gherilă).
În prezent, dezacordul față de perspectivele de autonomie kurdă din Siria sau relațiile
kurzilor irakieni cu guvernul turc generează tensiuni între kurzii KPD din Irak și organizația
soră siriana - KDP-S, pe de o parte, respectiv PKK și aliatul sirian – PYD, de cealaltă parte.
Cu toate acestea, grupurile de kurzi au conlucrat cu succes atunci când a trebuit.
Amenințarea reprezentată de Statul Islamic a făcut ca Peshmerga, afiliați ai KDP, să lupte
alături de forțele siriene PYD.1
Relațiile complexe între grupurile de kurzi și între kurzi și guvernele din regiune,
precum și condițiile politice atât de fluctuante din regiune, i-au făcut pe kurzi să stabilească
înțelegeri și alianțe atât cu propriile lor guverne, cât și cu cele învecinate, în unele cazuri,
chiar în detrimentul relațiilor lor cu frații lor kurzi.
Lipsa de unitate a kurzilor este explicată de experți ca fiind una dintre cauzele primare
a incapacității lor de a-și forma un stat propriu.2
Totodată, ca urmare a situației geopolitice extrem de complexe, mijloacele utilizate de
către aceștia diferă substanțial.
Astfel, pe de o parte, se remarcă existența unor partide politice legale (Kurdistan
Democratic Party – KDP și Patriotic Union of Kurdistan - PUK) în Irak, care încearcă un
proces de coabitare, înțelegere și conlucrare, iar pe de altă parte, poate obligate și de
sângerosul război civil care afectează țara de 5 ani, în Siria avem o grupare politico militară
(Democratic Union Party - PYD), sprijinită de către Iran.
Această situație complexă este sintetizată în următoarea figura nr.4.

1
http://www.cfr.org/middle-east-and-north-africa/ time-kurds/p36547#!/p36547#kurdish-political-mo vements;
(accesat în 7 ianuarie 2016).
2
Ibidem.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

64
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Figura nr. 4 - Principalele organizații și lideri1


Kurzii din IRAK

În Irak, kurzii au obținut cele mai mari succese. Astfel, Constituția Irakului din 2005
recunoaște o regiune autonomă kurdă în nordul țării - Kurdistanul Irakian, având circa 7
milioane de locuitori și capitala la Erbil, condusă de Guvernul Regional Kurd (KRJ), aceasta
fiind singura regiune kurdă recunoscută oficial ca entitate federală autonomă.
Massoud Barzani, Președintele Partidului Democratic din Kurdistan (KDP), începând
din anul 1979, odată cu moartea tatălui său Mustafa Barzani, a fost ales de către Adunarea
Națională din Kurdistan (Parlamentul Kurzilor) ca președinte al Regiunii Kurde din Irak în
iunie 2015.

Figura nr. 5 - Teritoriul locuit de kurzi2

KJR a avut o sarcină dificilă, constând în reconstrucția infrastructurii, crearea unei


administrații și absorbția a sute de mii de persoane care părăsiseră țara din cauza războiului.
Eforturile acestuia au dat rezultate, Kurdistanul irakian scăpând de privațiunile cauzate
de guvernul Saddam și chiar reușind să construiască o democrație parlamentară cu o
economie în creștere.3

1
http://i.cfr.org/content/ips/assets/kurds/BTN_Gra phic1_FINAL_2.png; (accesat în 7 ianuarie 2016).
2
Sursă: Google Images.
3 http://www.bbc.com/news/world-middle-east-28 147263; (accesat în 7 ianuarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

65
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

KJR reprezintă un element de stabilitate în primul rând militară în zonă, fiind un


veritabil scut în expansiunea ISIS. Începând cu vara anului 2014, frontiera KJR-ISIS se
întinde pe 640 mile (aproximativ 1000 Km), în luptele cu teroriștii fiind uciși peste 1000 de
luptători peshmerga, iar alte câteva mii au fost răniți.

Figura nr. 6 - Kurzii din Irak

În consecință, toți experții susțin că forțele kurde sunt cele mai eficiente forțe terestre
împotriva grupării teroriste, iar din acest motiv statele occidentale (SUA, Franța, Germania)
au acceptat, ca pe lângă sprijinul aerian să furnizeze arme luptătorilor kurzi.
Analiștii politici, subliniază însă reticența și chiar opoziția atât din partea autorităților
irakiene, care se tem de crearea în regiunea autonomă kurdă a unui stat independent kurd, cu
capitala la Kirkuk, dar mai ales a Turciei, care este îngrijorată de faptul că sprijinul acordat
kurzilor sirieni, afiliați PKK, ar putea duce la legitimarea internațională a acesteia, în prezent
organizația fiind inclusă în lista organizațiilor teoriste.
Totuși, trebuie subliniat faptul că Guvernul Regional Kurd a stabilit relații bune și cu
Turcia, în care este exportat petrol prin oleoductul Kirkuk-Ceyhan.

Kurzii din SIRIA

Printre cele mai influente partide kurde care s-au afirmat în zonă se remarcă Partidul
Democratic Unionist (PYD) considerat o ramură siriană a PKK.
Într-adevăr, membrii și luptători PKK au venit din Irak în Siria, iar în 2012, când
forțele de securitate siriene au fost retrase parțial din zonele kurde, aceștia au profitat
impunându-și ferm prezența, punând stăpânire pe câteva clădiri guvernamentale pe care și-au
arborat propriul steag.1
Opoziția față de această organizație este formată din câteva partide având legături cu
grupuri de kurzi irakieni, care au format Consiliul Național din Kurdistan.

1 International Crisis Group, “Syria’s kurds: a struggle within a struggle”, Middle East Report Nr. 136,
Bruxelles, 2013, p. 2

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

66
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În prezent, în nordul Siriei, la granița cu Turcia se desfășoară un puternic și sângeros


conflict între kurzii sirieni și grupările teroriste islamice.
Lupta dusă de către aceștia împotriva ISIS este apreciată de către statele occidentale,
chiar Administrația Prezidențială SUA recunoscând că planul inițial de distrugere a ISIS
exclusiv prin folosirea bombardamentelor aeriene trebuie cuplat de o cooperare și sprijinire a
forțelor terestre ale kurzilor1.
Niciodată înțeleși, niciodată apreciați și foarte puțin ajutați, acest popor dârz (în vechea
persană, kurd însemna dur, puternic) continuă să să supraviețuiască în Turcia, Iran, Irak, Siria
și să lupte pentru drepturi și identitate, nerenunțând la visul lor de recunoaşterea politică
internaţională și de a avea propria țară.

Bibliografie

1. Kaya Mehmed S., A Middle Eastern minority in a globalised society, Editura I.B.Taurus &
Co. Ltd, New York 2011.
2. Country Reports on Terrorism 2007, United States Department of State Publication, 2008.
3. Danilovich Alex, Iraqi federalism and the Kurds. Learning to live together, Editura
Ashgate 2014.
4. Marcus Aliza, The PKK and the Kurdish fight for independence, Editura New York
University Press 2007.
5. Report Information from ProQuest, 14 Ianuarie 2016.
6. Romano David, Mehmet Gurses, Conflict, Democratization and the Kurds in the Middle
East, Editura Palgrave MacMillan 2014.

7. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/kurzii-istoria-celei-mai-numeroase-
minorit-i-f-r-na-iune-proprie; (accesat în 7 ianuarie 2016).
8. http://www.merip.org/mer/mer189/kurdish-experience; (accesat în 7 ianuarie 2016).
9. http://www.washingtonpost.com/wp-srv/inatl/daily/feb99/kurdprofile.htm; (accesat în 7
ianuarie 2016).
10. http://mpc-journal.org/blog/2015/06/ 26/the-kurds-key-to-success-against-the-islamic-
state; (accesat în 7 ianuarie 2016).
11. http://www.cfr.org/middle-east-and-north-africa/time-kurds/p36547; (accesat în 7 ianuarie
2016).
12. http://www.bbc.com/news/world-middle-east-28147263; (accesat în 7 ianuarie 2016).
International Crisis Group, Syria’s kurds: a struggle within a struggle, Middle East Report
Nr. 136, Bruxelles, 2013

1
http://mpc-journal.org/blog/2015/06/26/the-kurds -key-to-success-against-the-islamic-state/, (accesat în 7
ianuarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

67
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

IMPLICAREA CHINEI ÎN CONFLICTUL DIN SIRIA

Dr. Oana BONTEANU


Facultatea de Științe Socio-Umane,
Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: Although apparently seems to be a simply civil war against Bashar al-Assad dictatorship, or
considered as a relogious conflict, it seems that economic interests are the ones that determine behavior in the
Syrian conflict. It is obvious that, regardless of religious interests, players are motivated by economic interests,
to maintain existing influences or to acquire financial or other benefits of getting a place among the great
leaders of the world. Considering that control of the natural resources give the holder power over others, the
most powerful countries of the world seek to ensure this supremacy involved in this conflict. China's presence on
the scene of the conflict in Syria can not be regarded as the starting point of WW3. China is a major player in
this game, well orchestrated, well-organized, which can become a new world war, but isn’t the determining
factor of the beginning of WW3.

Keywords: economic interests, war, conflict, groups, alliance

Tratarea temei referitoare la premisele izbuncnirii celui de-al treilea război mondial
datorită împlicării Chinei în conflictul sirian, presupune o abordare din cel puţin trei direcţii
distincte.
În primul rând se impune o trecere în revistă elementară a istoricului conflictului sirian,
a evoluţiei acestuia şi a celor care au iniţiat şi a celor care întreţin acest conflict, a intereselor
acestora, şi nu în ultimul rând, identificarea clară a ipotezelor cere ar conduce la certitudinrea
izbuncnirii unui război.
Pentru o bună înțelegere a amplorii conflictului din Siria, este necesară clarificarea
originii acestuia, a intereselor care au condus la apariția și întreţinerea sa.
Deși în aparență pare a fi un război civil simplu în care „rebelii au luat armele împotriva
dictatorului Bashar al-Assad în 2011 și, de atunci, luptă împotriva lui”1, un studiu aprofundat
al fenomenului relevă o realitate mult mai complexă.
O analiză amănunţită demonstrează faptul că, se poate vorbi despre „un război al
tuturor împotriva tuturor”, ai cărui actori se constituie într-un număr de aproximativ 1.000 de
grupări, brigăzi și fracțiuni, doar o parte dintre acestea putând fi considerate reprezentative.

1
Lucian Popescu, Urzeala tronurilor” in Siria. Mic ghid pentru a intelege un razboi HAOTIC Actual 24, din 10
martie 2015 pe http://www.aktual24.ro/ urzeala-tronurilor-in-siria-mic-ghid-pentru-a-intelege-un-razboi-haotic,
(accesat în 22 noiembrie 2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

68
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Numărul mare al grupărilor și fracțiuni ale acestora, au dus la apariția unui fenomen,
oarecum ciudat, fiind des întâlnite situaţiile în care, fracțiuni ale unor grupări luptă una
împotriva celeilalte într-o anumită regiune, în timp ce, în cadrul altei regiuni sunt aliate.
O scurtă trecere în revistă a actorilor inițiatori și susținători ai conflictului, evidenţiază
existenţa pe de o parte, a regimul sirian condus de preşedintele Bashar al-Assad, care în
momentul de faţă controlează cele mai populate regiuni din ţară, împotriva căruia luptă restul
grupărilor, şi care face faţă atacurilor repetate celorlalte grupari, fiind mai nou susţinut de
Rusia şi China, pe de altă parte, existenţa Statului Islamic şi a altor grupări care luptă
împotriva sau alături de una dintre părţile menţionate anterior.
Se consideră că iniţiatorul conflictului din Siria este tocmai Bashar al Assad, care, din
dorinţa de a nu avea soarta liderilor regimurilor autoritare din Tunisia, Egipt şi Libia 1,
ripostează în 2011, împotriva manifestanţilor Primăverii Arabe2, deschizând focul asupra
acestora.
Ulterior, protestatarii şi o parte din trupele siriene decid să lupte împotriva regimului
Assad, moment în care ia naştere Armata Siriană de Eliberare.
În acest fel sunt create toate premisele derulării unui adevărat război civil reprezentat pe
de o parte de către forţele rebele, atât din interiorul Siriei cât şi de cele din exterior care le vin
în ajutor, şi pe de altă parte de altă parte de regimul oficial. Bashar al Assad profită de starea
creată şi preferă să dea o tentă religioasă conflictului astfel izbucnit, eliberând prizonieri
jihadişti care se alătură rebelilor, aducând astfel asupra acestora acuzaţii de extremism. Prin
această strategie, se urmăreşte de fapt, inducerea în eroare a susţinătorilor externi ai rebelilor
(în principal statele arabe). Assad la rândul său,beneficiază de susţinerea serioasă a Iranului3
şi ulterior de susţinerea libaneză prin Hezbollah.
După izbucnirea războiului civil, al-Qaeda, dezvoltă o ramură a organizaţiei proprii în
Siria, denumită Jabhat al-Nusra4, din interiorul căreia în 2014 se desprinde, datorită unor
conflicte interne grupul jihadist Stat Islamic5,care a ocupat rapid zone din Irak şi Siria6
(ISIS), sporindu-şi notorietatea prin brutalitate, inclusiv omoruri în masă, răpiri şi decapitări.
Apariţia Statului Islamic a fost marcată prin înfiinţarea unui Califat (stat guvernat în
concordanţă cu legea islamică Sharia), condus de califul recunoscut Abu Bakr al- Baghdadi,
căruia, se presupune că ar trebui să îi jure credinţă întreaga lume musulmană.
Astfel înfiinţată, formaţiunea schimbă complet tabloul conflictului Sirian, luptând
iniţial împotriva al-Qaeda şi împotriva grupărilor rebele. Apariţia ISIS a perturbat puternic
poziţia SUA, care susţinea până la acest moment rebelii sirieni împotriva atrocităţilor

1
Primavara arabă, https://ro.wikipedia.org/wiki/ Prim%C4%83vara_arab%4%83, (accesat în 14 decembrie
2015).
2
STUDIU Gazoductul Ungheni-Chişinău va fi gata abia la finele anului 2018, http://www.parlamentor
.ro/youth-parlamentor-what-s-up/istoria-in-cinci-minute-a-razboiului-din-siria.-cum-a-aparut-isis-vox.com-253,
(accesat 17 decembrie 2015).
3
Tom Perry si Laila Bassam, With help from his allies, Syria's Assad looks set to stay, in 10 martie 2015, pe
Reuters, http://www.reuters.com/ article/us-mideast-crisis-syria-outlook-idUSKBN0 M616X20150310 (accesat
în 3 decembrie 2015)
4
Ibidem, p. 3.
5
Jabhat al-Nusra eyes Idlib for Islamic emirate, in 17.04.2014, in Al monitor The pulse of middle est,
http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2014/11 /jabhat-al-nusra-idlib-islamic-emirate.html# (accesat în 18
decembrie 2015).
6
What is 'Islamic State'? din 2 decembrie 2015, in BBC News, pe http://www.bbc.com/news/world-middle-east-
29052144, (accesat în 9 decembrie 2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

69
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

regimului Assad, şi care se găseşte la acest moment în situaţia de a declara că nu vor face
rabat de la lupta împotriva grupărilor teroriste.
Începutul războiului civil, constituie pentru kurzii din nord, ocazia favorabilă de a lupta
pentru a se elibera de regimul Assad.
Aşa cum am mai precizat anterior, odată izbucnit conflictul, au apărut şi susţinătorii
diferitelor părţi implicate, care şi-au alimentat cu arme şi bani favoriţii.
Încă de la început, regimul Bashar al Assad, reprezentant al laturii şiite a islamului, a
dispus de susţinerea ferventă a Iranului, evident şi acesta de orientare şiită, între cele două
regimuri existând încă din anul 2006 un acord militar în baza căruia ar trebui să se susţină
reciproc.
Susţinerea este mai mult decât evidentă, dat fiind faptul că Teheranul consideră Siria ca
fiind a 35-a regiune iraniană1.
Al doilea susţinător al regimului Assad s-a dovedit a fi Hezbolahul libanez, tot de
origine şiită oponent fervent al Israelului. O astfel de alianţă, alături de venirea la putere în
Irak a şiiţilor, constituie premisele apariţiei unui aşa zis "arc şiit"2, situaţie defavorabilă ţărilor
sunnite.
Se impune a se atrage atenţia asupra faptului că, familia al-Assad este de origine
alauită, sectă a şiismului, conduce Siria de aproximativ patruzeci de ani. De remarcat este
faptul că, Siria, este preponderent musulmană (75%), din care aproximativ 10% de orientare
şiită. Şiiţii s-au impus în regiune urmare a revoluţiei islamice ireniene (1979), sprijinită la acel
moment doar de Siria.
Faptul că acest conflict, a luat amploare în timp, este o dovadă clară a faptului că şi
formaţiunile care luptă împotriva regimului şiit, formate în mare majoritate din sunniţi, au la
rândul lor susţinători.
Arabia Saudită s-a dovedit a fi principalul finanţator al rebeliunii siriene.
Considerat, la prima vedere ca fiind un conflict de natură religioasă, se dovedeşte că,
interesele de natură economică sunt cele care primează. Este mai mult decât evident faptul că,
indiferent de interesele de natură religioasă, atât susţinătorii şiiţi cât şi cei sunniţi sunt animaţi
de interese de natură economică, fie în vederea menţinerii unor influenţe existente, fie în
vederea dobândirii unor beneficii de natură financiară mult râvnite.
Pornind de la faptul că, controlul asupra resurselor naturale conferă deţinătorului
puterea asupra celorlalţi, cele mai importante puteri ale lumii caută să îşi asigure acestă
supremaţie prin implicarea în cadrul conflictului în discuţie. Acesta a constituit punctul de
plecare al apariţiei unor noi “actori” pe scena, de altfel suficient de încăpătoare, din Siria.
Profesorul de politotlogie, Antonio Momoc, declară pentru Adevărul Live Financiar că „Miza
fundamentală a ceea ce se întâmplă în Siria sunt de fapt interesele economice ale puterilor
regionale și ale marilor puteri.”3
În momentul de faţă, accesul la resursele naturale ale statului aflat acum în centrul
atenţiei internaţionale este la fel de important ca interesele politico-religioase, cu atât mai
mult cu cât în ultimii patru ani, în zona Siriei au fost descoperite noi zăcămite de gaze și
petrol.

1
Vasile Damian, Siria, scena confruntării dintre suniţi şi şiiţi, in 29 august 2013 in RFI, pe
http://www.rfi.ro/politic-70442-siria-scena-confrun t-rii-dintre-suni-i-i-ii-i, (accesat 1 octombrie 2015).
2
Ibidem, p. 8.
3
Florel Manu, Vladimir Putin in Siria? http:// adevarulfinanciar.ro/articol/razboiul-resurselor-naturale-care-
sunt-interesele-reale-ale-rusiei-lui-vladimir-putin-in-siria/, (accesat în noiembrie 2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

70
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Se consideră că zăcămintele care au trezit interesul asupra regiunii se găsesc în zona


apelor internaționale ale Mediteranei, lângă Siria, Cipru, Israel și Liban – zăcăminte estimate
la patru miliarde de metri cubi de gaze naturale și 1,6 miliarde de barili de petrol.
Acelaşi profesor de politologie arată că în zonă „este vorba de două lucruri. Trebuie să
ne gândim în ce poziție se află Siria din perspectiva zăcămintelor deja existente și să ne uităm
că această țară se găsește în primii 15 mari producători de energie, respectiv petrol și gaze
natural. Și asta corelat cu descoperirile recente care ar face din Siria un jucător și mai
important decât este în momentul de față.”1
Este astfel de înţeles de ce marile puteri, SUA, Rusia, dar şi Turcia şi mai nou China
doresc să îşi întărească poziţia în zonă. Este evident faptul că, în afară de consolidarea poziţiei
militare, se urmăreşte obţinerea unor noi resurse de dezvoltare economică, care conduc
implicit la consolidarea poziţiei la nivel mondial.
Aşa cum am precizat şi anterior, nu trebuiesc excluse în niciun moment, interesele
existente la nivel regional pe care le au cu siguranţă Arabia Saudită, Iranul, Irak, Emiratele
Arabe sau Qatar prin prisma faptului că sunt principalele ţări producătoare de petrol şi gaze.
Acest aspect este relevant pentru a explica susţinerea acordată formaţiunilor implicate
în conflict, mai presus de convingerile de natură religioasă.
Resusele existente în zonă, constituie premisa traversării teritoriul Siriei de către
traseele pentru oleoductele sau magistralele de petrol, în drum spre Europa, cu atât mai mult
cu cât, în momentul de faţă, acesta este teritoriul prin care trec magistralele spre Turcia şi
Irak, care au făcut deja obiectul acţiunilor militare ale armatei turce.
În aceste condiţii, nu mai este un secret faptul că, “miza pentru SUA, europeni sau ruși
nu o reprezintă lupta anti-ISIS, așa cum pretind toți, ci controlul traseelor de conducte pentru
gaze și petrol, care tranzitează prin Siria și Irak.”2
În contextul detaliat mai sus,se înţelege faptul că Rusia are mai multe interese în zona,
în discuţie, în primul rând de natură politică, motivat de faptul că întenţionează să arate
tuturor că a sosit timpul pentru o lume bipolară, să îşi consolideze poziţia în faţa SUA, care
multă vreme după căderea URSS, s-a considerat ca fiind unica putere a lumii.
Dacă au existat suspiciuni, conform cărora, se considera că Rusia nu ar avea căştig de
cauză singură într-o astfel de luptă, sorţii par a înclina totuşi în favoare sa, datorită unirii
intereselor proprii cu cele ale Chinei.
Se consideră că o astfel de alianţă, ar putea “restabili un echilibru global cu două sfere
majore de influenţă3”.
Tot pe principiul impunerii supremaţiei mondiale se merge şi în ideea de a deţine
controlul asupra imenselor rezerve de resurse naturale existente în zonă, aşa cum le-am
detaliat mai sus, resurse care, ar conferi deţinătorului, atât puterea de a se dezvolta economic,
dar şi avantajul de a avea la mână marii consumatori ai lumii.
Pentru Rusia este astfel primordială întărirea poziţiei sale în zonă, în defavoarea SUA, o
situaţie contrară reprezentând nu numai pierderea poziţiei de principal furnizor de gaz al
Europei, şi scăderea puterii economice, dar şi o eventuală izolare de țările europene4.

1
Ibidem, p. 10.
2
Ibidem, p. 10.
3
Care este interesul marilor puteri in Zona Golfului si de ce suntem aproape de un Razboi Mondial,
http://vremuritulburi.com /2015/ 10/09/care-este-interesul-marilor-puteri-in-zona-golfului-si-de-ce-suntem-
aproape-de-un-rzboi-mondial/ (accesat în 21 ianuarie 2016).
4
Ibidem, p. 13.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

71
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

La toate acestea se adaugă şi necesitatea de a-şi păstra imaginea de salvator a statelor


care au avut de suferit de pe urma haosului datorat implicării americanilor, implicare datorată
tot implicaţiilor din zonă, renume dobândit urmare a ofensivelor împotriva jihadiştilor din
Statul Islamic.
Se constată faptul că miza este enormă pentru Rusia, iar necesitatea şi dorinţa acesteia
de a-şi consolida poziţia constituie premisa menţinerii în zonă a unui conflict pe termen lung,
cu atât mai mult cu cât, se consideră că interesele Rusiei în zonă ar surclasa interesele SUA1.
Pe fondul celor descrise anterior, este foarte evident faptul că nu convingerile
religioase, dorinţa de a instaura democraţia sau utilizarea armelor chimice, constituie motorul
determinant al prezenţei SUA în conflictul din Siria, ci evident, tot un motiv de natură
economică.
Având ca aliaţi Arabia Saudită, Qatarul şi Turcia, SUA îşi oferă susţinerea forţelor care
luptă împotriva regimului Assad, chiar şi pentru simplul fapt că „interesele poporului sirian se
suprapun oarecum cu cele ale Rusiei2”.
Interesele americane, atât de natură economică cât şi politică în zonă, s-au manifestat
cu mult timp înainte de iscarea conflictului Sirian.
Drept dovadă stă faptul că Halliburton, Exxon-Mobil şi Chevron au finanţat compania
Albanian-Macedonian-Bulgarian Oil (AMBO) cu sediul la New York pentru a proiecta şi
construi conducta trans-balcanică care urma să transporte petrol din Marea Caspică până la
terminalul de la Burgas (Bulgaria) şi apoi prin Macedonia până la portul albanez Vlore, de la
Marea Adriatică.
Scopul construirii acestei conducte fiind acela de a elimina Rusia, din lista furnizorilor
de gaze din zona de sud, centru şi est a Europei3.
Este oarecum evident faptul că interesele celor două mari puteri Rusia şi SUA sunt
până la un oarecare punct comune.
În timp ce SUA încercă să îşi menţină imaginea creată de principală putere a lumii,
Rusia tinde să îşi întărească tot mai mult poziţia şi doreşte să atragă atenţia asupra faptului că,
în mod evident, puterea mapamondului este oarecum divizată, şi că reprezintă un pion de luat
în considerare.
Interesele de putere şi interesele economice transformă cele două mari puteri ale lumii
în oponenţi, deşi nu luptă deschis una împotriva celelilate. Deşi preşedintele Rusiei declară că
principalul său scop in Siria este lupta împotriva ISIS, primele atacuri desfăşurate aici, arată
susţinerea clară, şi declarată a şubredului regim Assad, prin atacarea grupărilor insurgente,
chiar dacă acestea sunt relativ moderate și neafiliate cu ISIS sau al-Nusra4.
Este de înţeles faptul că Rusia doreşte, printre altele, ca prin implicarea în acest
conflict, să îşi menţină posibilitatea de acces de-a lungul Coastei Mediterane la Tarus, şi cel
mai probabil, să demonstreze SUA că Rusia este o putere globală, aşa cum am mai precizat.

1
Jos Busby, What Are U.S. Interests in Syria? din 14.10.2015 pe Duck of Minerva, pe http://duckof
minerva.com/2015/10/what-are-u-s-interests-in-syria. html, (accesat în 23 ianuarie 2016).
2
Valentin Vasilescu Adevăratul interes al SUA în războiul civil din Siria pe 19 septembrie 2013, in Vocea
Rusiei, http://romanian.ruvr.ru/2013_09 _19/Adevaratul-interes-al-SUA-in-razboiul-civil-din-Siria-1855/,
(accesat în 12 ianuarie 2016).
3
Ibidem, p. 16.
4
Michael O’Hanlon, America and Russia in Syria: Superpower Showdown or Opportunity?, in data de 2
octombrie 2015, in The national interests, pe http://nationalinterest.org/blog/the-buzz/america-russia-syria-
superpower-showdown-or-opportunity-13995, (accesat 24 noiembrie 2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

72
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Există şi alte interese de natură economică şi politică ale altor ţări în zonă, dar cele
descrise anterior, sunt suficiente pentru a crea o scurtă imagine de ansamblu a principalelor
interese din zonă.
Prin cele prezentate anterior, se înţelege că interesele în zona conflictuală sunt foarte
puternice, iar principalii jucători nu îşi permit să piardă. Motivat de acest aspect, se înţelege
că vor depune toate diligenţele, se vor folosi de orice alianţă pentru a avea câştig de cauză.
Foarte puţin întâmplător pare a fi faptul că, de curând, un nou actor a început să îşi
facă simţită prezenţa, sfidînd hegemonia SUA1, afirmându-se pe scena internaţională, dorind
să îşi arate poziţia şi să confirme lumii întregi că reprezintă un pion important, ce trebuie luat
în considerare. În acest sens, poate fi tratată şi recenta apariţie a Chinei, care se pare că îşi
face simţită prezenţa în Siria, în susţinerea regimului Bahar al-Assad, se înţelege, de aceeaşi
parte cu Rusia. În luna septembrie a anului 2015, o navă militară chineză, transporta către
Siria consilieri militari, care să se alăture trupelor ruseşti, la scurt timp după implicarea Rusiei
în conflict.
Se considera la acel moment, faptul că având pe de o parte SUA, Marea Britanie, Israel,
Franța, Turcia, și pe de altă parte Rusia, China, Iran, Irak implicaţi oficial în susţinerea
armatei siriene, probabilitatea transformării conflictului din Siria în cel de-al treilea război
mondial începe să devină o certitudine2.
Prezenţa Chinei în cadrul acestui conflict, trebuie privită, prin prisma relaţiilor sale cu
SUA pe de o parte, şi prin prisma relaţiilor cu Rusia pe de altă parte, fără a uita interesele
acesteia.
Evoluţia recentă a relaţiilor cu Washingtonul, nu indică un climat foarte prielnic de
dezvoltare armonioasă. China a fost acuzată explicit de atacuri cibernetice asupra datelor
personale ale unui număr semnificativ de angajaţi federali americani, deşi în septembrie 2015,
era făcut public faptul că cele două state urmează să lupte împreună împotriva pirateriei
informatice3.
Concomitent, în plan comercial, sunt în creştere tensiunile între cele două state, pe de o
parte motivat de faptul că, China şi-a devalorizat moneda, lucru care creat probleme SUA,
prin întreţinerea unui război valutar pe pieţele externe4, pe de altă parte punctul în care au
ajuns negocierile parteneriatului Transpacific, care ia in calcul 12 state riverane la Pacific, dar
nu şi China5, situaţie care defavorizează evident importul/exportul acesteia, fiind o lovitură
directă dată copetitivităţii produselor chineze.

1
Eugen Tomac, Ursul si dragonul. Despre tandemul Rusia – China, 30 octombrie 2015, pe Ziare com.
http://www.ziare.com/international/ rusia/ursul-si-dragonul-despre-tandemul-rusia-china-1390536, (accesat 28
octombrie 2015).
2
Russia Already In, China to Come: Chances of WW3 in Syria Just Got Higher din 2015 in The freedom
articles http://freedom-articles.tools for freedom.com/russia-already-china-to-come-syria-ww3/, (accesat 29
octombrie 2015).
3
SUA si China au ingropat securea razboiului - Vor lupta impreuna impotriva pirateriei informatice din 25
septembrie 2015 pe Ziare com pe http://www.ziare.com/barack-obama/ presedinte-sua/sua-si-china-au-ingropat-
securea-razboiului-vor-lupta-impreuna-impotriva-pirateriei-informatice-1384303, (accesat 16 decembrie 2015).
4
Cauzele și implicațiile deprecierii yuanului din 12.08.2015 pe Profit Point, pe http://profitpoint
.ro/2015/08/12/cauzele-si-implicatiile-deprecierii-yuanului/, (accesat 28 ianuarie 2016).
5
Jonahtan Weisman, Trans-Pacific Partnership Seen as Door for Foreign Suits Against U.S. din 25 martie, pe
Bussines Day, pe http://www.nytimes. com/2015/03/26/business/trans-pacific-partnership-seen-as-door-for-
foreign-suits-against-us.html, (accesat 29 ianuarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

73
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Concomitent, China are tendinţa de a-şi face simţită influenţa în zona Mării Chinei de
Sud, zonă împortantă, atât de interes comercial, cât şi militar, multe dintre insulele din Marea
Chinei de Sud1 fiind baze militare in zone extrem de disputate cu aliaţi strategici pentru SUA.
În acelaşi timp, relaţia dintre China şi Rusia a fost aproape tot timpul una de solidaritate
şi acţiune, cât şi la nivel de viziune.
Mai mult, există colaborare inclusiv la nivel economic. Nu mai devreme de anul 2014,
Rusia, aflată în topul primilor 10 parteneri de afaceri ai Chinei, prin intermediul Gazprom
încheie cu China National Petroleum, un contract referitor la construirea unei reţele de
conducte Power of Siberia, în ideea de a aduce beneficii financiare ambelor părţi.
Relaţia dintre cele două state poate fi descrisă după formula „cald în politică, rece în
comerţ”2. Cert este că, ambele state şi-au stabilit o strategie de dezvoltare economică, bazată
pe susţinere, mai ales în ultimul an, care a fost extrem de dură pentru ambele părţi şi pentru
relaţia economică dintre ele.
Datorită încetinirii creşterii economice a Chinei, a scăderii preţului petrolului la nivel
mondial, dar şi a luptei Rusiei cu sancţiunile occidentale, comerţul bilateral a fost redus. Chiar
şi aşa, este cert faptul că, China este principalul partener comercial al Rusiei.
Prezentarea acestor scurte aspecte, relevă o preferinţă evidentă a Chinei către Rusia,
fiind evident faptul că, cel puţin pentru moment, va exista o susţinere reciprocă inclusiv în
cadrul conflictului din Siria.
Indiferent cum s-ar numi parteneriatul dintre cele două puteri, front împotriva
hegemoniei SUA, orgoliu organizat geopolitic, parteneriat pentru coprosperitate, este evident
faptul că asistăm la o reaşezare a raporturilor de putere pe plan internaţional, şi la realizarea
unui obiectiv puțin convenabil pentru Europa, așa cum a fost exprimat de Putin la summitul
de la Ufa: "Spațiul Eurasiatic (....) casa noastra"3.
Întrebarea care, pe bună dreptate ia naştere la acest moment este dacă, prezenţa acestor
manipulatori geopolitici în zonă este o premisă a declanşării celui de-al treilea război mondial,
dacă vor întreprinde aceştia absolut orice pentru a cuceri acest mic popor din Orientul
Mijlociu.
Perspectiva înfricoşătoare a izbucnirii celui de-al treilea război mondial pare însă a se
derula sub ochii noştri.
Frământarile din Orientul Mijlociu, în ultimii 3 ani - de la bombardarea Libiei la
tentativa de răsturnare a regimului sirian, la atacurile continue din Yemen și Pakistan la
situaţia din Iran, la conflictului constant în Irak a violențelor și revoltelor din Ucraina, fără a
mai lua în considerare genocidul îngrozitor şi în curs de desfășurare al Israelului împotriva
Palestinei – reprezintă situaţii reale, care puse împreună ar conduce la izbucnirea unui alt
război mondial, și eventual ar putea fi evenimentele preliminare într-o cronologie a celui de-al
treilea război mondial4.

1
Chinezii isi fac insule artificiale. De ce? Din 22 iunie 2014, pe Wall-Street sectiunea Interational
ttp://www.wall-street.ro/articol/International/ 167912/china.html, (accesat 21 ianuarie 2016).
2
Liudmila Filippova si Inna Veleva, Can Europe Fill the Gap in China-Russia Relations? Din 31. Octombrie
2015, in The diplomat http://the diplomat.com/2015/11/can-europe-fill-the-gap-in-china-russia-relations/,
(accesat 26 ianuarie 2016).
3
Ibidem, p. 19.
4
Timeline to WW3: Will Ukraine Develop into a World War? – Free Blog, http://freedom-articles
.toolsforfreedom.com/timeline-to-ww3-will-ukraine-develop/, (accesat 21 ianuarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

74
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Există astfel premisele reale ale transformării conflictului din Orientul Mijlociu, într-un
nou război.
Pentru a putea conchide asupra faptului că, conflictul din Siria se transformă în cel de-al
treilea război mondial şi dacă implicarea Chinei reprezintă una dintre premisele de luat în
calcul, se impune să analizăm cum anume este definit războiul şi să identificăm care sunt
acele condiţii necesare şi suficiente care definesc o stare conflictuală ca fiind una de război.
Conform celor susţinute de Gheorghe Vaduva “războiul reprezintă vârful unei crize, că
el nu apare din senin, ci este un rezultat al evoluţiei spre punctul maxim a unei situaţii
conflictuale, în condiţii favorabile, adică într-un mediu politic, economic, social şi militar,
intern şi internaţional, complex, contradictoriu, extrem de tensionat, chiar conflictual, cu
numeroase probleme nerezolvate şi cu evoluţii haotice şi, deci, imprevizibile.”1
Pornind de la definiţia dată anterior, constatăm că, se face vorbire despre existenţa unui
vârf de criză. Este evident faptul că, acest conflict ce tinde să degenereze în cel de-al treilea
război mondial nu a apărut din senin, aşa cum am arătat anterior, în scurta incursiune în
evoluţia conflictului sirian, ci este un conflict, întreţinut şi ghidat spre a ajunge spre punctul
maxim sau vârful de criză astfel încât, fiecare dintre factorii implicaţi şi interesaţi, să îşi poată
“face jocurile”, şi să îşi poată atinge scopul.
Urmărind evoluţia recentă a evenimentelor, este foarte posibil ca acest conflict să se
apropie de punctul maxim, dat fiind faptul că îi sunt favorabile condiţiile dezvoltate în mediul
politic, economic, social şi militar, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional.
Într-o analiză mai amănunţită a situaţiei conflictuale care poate fi definită ca fiind stare
de război, se arată faptul că atâta timp cât „vocaţia” societăţilor omeneşti este
conflictualitatea, iar războiul pare a fi ultima treaptă a acesteia, este normal ca oamenii să
gândească războiul, să-l modeleze, să-l planifice, să-l construiască în primul rând în planul
conceptului, al gândirii.”2
Scurta trecere în revistă a modului în care a evoluat, relevă conflictul din Siria ca fiind o
posibilă modelare atentă, bine concepută şi gândită şi planificată, care tinde să se transforme
într-un război.
Având în vedere faptul că există posibilitatea ca luptele contemporane pot deveni
elemente constitutive ale evoluţiei spre un al treilea război mondial, ar fi interesantă plasarea
acestora într-un context istoric.
Este cu siguranță interesant faptul că cele mai mari puteri militare ale lumii se adună
într-o țară mică și operează în mod activ acolo. Chiar dacă se susţine că prezenţa lor se
datorează în principal luptei împotriva ISIS, prezenţa lor acolo menţine posibilitatea
declanşării ocazinale a ostilităţilor.
Prezenţa Chinei pe scena conflictului din Siria, nu poate fi considerată ca fiind factorul
determinant al apariţiei celui de-al treilea război mondial. China poate fi considerată, în mod
evident, un pion important din cadrul unui joc de amploare, bine orchestrat, bine organizat,
care este posibil să aibă, ca ultim act, un nou război mondial.
Prezenţa Chinei în Siria, vine să echilibreze forţele, deja existente în peisaj, dar nu se
constituie ca factor determinant al unui scenariu de o aşa mare amploare.

1
Gheorghe Văduva, din volumul Război şi cunoaştere, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”
Bucureşti, 2008, ISBN 978-973-663-7070, de pe http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/ razboi_si_cunoastere.pdf,
(accesat 7 ianuarie 2016).
2
Ibidem, p. 27.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

75
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Bibliografie:

1. Lucian Popescu, Urzeala tronurilor” in Siria. Mic ghid pentru a intelege un razboi
HAOTIC Actual 24, din 10 martie 2015 pe http://www.aktual24.ro/urzeala-tronurilor-in-siria-
mic-ghid-pentru-a-intelege-un-razboi-haotic, (accesat în 22 noiembrie 2015).
2. Primavara araba-De la Wikipedia, enciclopedia liberă https://ro.wikipedia
.org/iki/Prim%C4%83vara_arab%C4%83, (accesat în decembrie 2015).
3. STUDIU Gazoductul Ungheni-Chişinău va fi gata abia la finele anului 2018 , preluat in
23.05.2015 pe Parlamentor, http://www.parlamentor.ro/youth-parlamentor-what-s-up/istoria-
in-cinci-minute-a-razboiului-din-siria.-cum-a-apar-isis-vox.com-253, (accesat 10 decembrie
2015).
4. Tom Perry si Laila Bassam, With help from his allies, Syria's Assad looks set to stay, in 10
martie 2015, pe Reuters, http://www.reuters.com/article/us-mideast-crisis-syria-outlook-
idUSKBN0M616X 20150310, (accesat în 9 decembrie 2015).
5. Jabhat al-Nusra eyes Idlib for Islamic emirate, in 17.04.2014, in Al monitor The pulse of
middle est, pe http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2014/11/jabhat-al-nusra-idlib-
islamic-emirate.html# (accesat în 21 decembrie 2015).
6. What is 'Islamic State'? din 2 decembrie 2015, in BBC News, pe http://www.bbc.
com/news/world-middle-east-29052144, (accesat în 15 decembrie 2015).
7. Vasile Damian Siria, scena confruntării dintre suniţi şi şiiţi in 29 august 2013 in RFI, pe
http://www.rfi.ro/politic-70442-siria-scena-confrunt-rii-dintre-suni-i-i-ii-i, (accesat 3
octombrie 2015).
8. Florel Manu,Vladimir Putin in Siria? in 24.09.2015 in Adevarul live financiar
http://adevarulfinanciar.ro/articol/razboiul-resurselor-naturale-care-sunt-interesele-reale-ale-
rusiei-lui-vladimir-putin-in-siria/, (accesat în 29 noiembrie 2015).
9. Care este interesul marilor puteri in Zona Golfului si de ce suntem aproape de un
Razboi Mondia din 9.10.2015 in Vremuri tulburi http://vremuritulburi.com /2015/10/09/care-
este-interesul-marilor-puteri-in-zona-golfului-si-de-ce-suntem-aproape-de-un-rzboi-mondial/,
(accesat în 21 ianuarie 2016).
10. Jos Busby, What Are U.S. Interests in Syria? din 14.10.2015 pe Duck of Minerva, pe
http://duckofminerva.com/ 2015/10/what-are-u-s-interests-in-syria.html, (accesat în 22
ianuarie 2016).
11. Valentin Vasilescu Adevăratul interes al SUA în războiul civil din Siria pe 19 septembrie
2013, in Vocea Rusiei http://romanian.ruvr.ru/2013_09_19 /Adevaratul-interes-al-SUA-in-
razboiul-civil-din-Siria-1855/, (accesat în 25 ianuarie 2016).
12. Michael O’Hanlon, America and Russia in Syria: Superpower Showdown or
Opportunity?, in data de 2 octombrie 2015, in The national interests, pehttp://national
interest.org/blog/the-buzz/america-russia-syria-superpower-showdown-or-opportunity-13995,
(accesat în 28 noiembrie 2015).
13. Eugen Tomac, Ursul si dragonul. Despre tandemul Rusia – China, 30 octombrie 2015, pe
Ziare com. http://www .ziare.com/international/rusia/ursul-si-dragonul-despre-tandemul-
rusia-china-1390536, (accesat în 27 octombrie 2015).
14. Russia Already In, China to Come: Chances of WW3 in Syria Just Got Higher din 2015
in The freedom articles http://freedom-articles.toolsforfreedom. com/russia-already-china-to-
come-syria-ww3/, (accesat în 27 octombrie 2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

76
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

15. SUA si China au ingropat securea razboiului - Vor lupta impreuna impotriva pirateriei
informatice din 25 septembrie 2015 pe Ziare com pe http://www.ziare. com/barack-
obama/presedinte-sua/sua-si-china-au-ingropat-securea-razboiului-vor-lupta-impreuna-
impotriva-pirateriei-informatice-1384303, (accesat în 19 decembrie 2015).
16. Cauzele și implicațiile deprecierii yuanului din 12.08.2015 pe Profit Point, pe
http://profitpoint.ro/2015/08/12/cauzele-si-implicatiile-deprecierii-yuanului/, (accesat în 23
ianuarie 2016).
17. Jonahtan Weisman, Trans-Pacific Partnership Seen as Door for Foreign Suits Against
U.S. din 25 martie, pe Bussines Day, pe http://www.nytimes.com/ 2015/03/26/business/trans-
pacific-partnership-seen-as-door-for-foreign-suits-against-us.html, (accesat în 21 ianuarie
2016).
18. Chinezii isi fac insule artificiale. De ce? Din 22 iunie 2014, pe Wall-Street
http://www.wall-street.ro/articol /International/ 167912/china.html, (accesat în 21 ianuarie
2016).
19. Liudmila Filippova si Inna Veleva , Can Europe Fill the Gap in China-Russia Relations?
Din 31. Octombrie 2015, in The diplomat http://thediplomat.com/ 2015/11/can-europe-fill-
the-gap-in-china-russia-relations/, (accesat în 21 ianuarie 2016).
20. Timeline to WW3: Will Ukraine Develop into a World War? http://freedom-
articles.toolsforfreedom. com/timeline-to-ww3-will-ukraine-develop/, (accesat în 21 ianuarie
2016).
21. Gheorghe Vaduva, din volumul Război şi cunoaştere, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I” Bucureşti, 2008, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/
razboi_si_cunoastere.pdf, (accesat în 21 ianuarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

77
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

INTERVENȚIA RUSIEI ÎN SIRIA

Dr. Oana BONTEANU


Facultatea de Științe Socio-Umane,
Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: The Middle East’s conflicts, have centralized, the major military powers of the world in the area.
That's why, Russia is seeking ways to support the Assad regime. Although the involvement of Russia is seen by
some as providential, other voices claim the implications are limited. They believe, it needs a massive military,
economic and cultural presence for over ten years to win the war and peace in a country in the Middle East. But
as shown by the course of events Russian deployment to Syria is game-changing. It will alter the nature of
international negotiations, compromise and weaken the cohesion and efforts of the U.S.-led anti-ISIS.

Keywords: conflict, rules, change, international implications, strategies

Starea conflictuală din Orientul Mijlociu, războiul civil sirian, acţiunile statului islamic
(IS), constituie un subiect de importanţă majoră, care suscită interesul opiniei publice, dat
fiind faptul că evoluţia lucrurilor în zonă, tinde să influenţeze tot mai mult starea lucrurilor la
nivel mondial.
Ilustrarea evoluţiei conflictului care a determinat schimbări demografice ale populaţiei,
indica faptul că aparentul război civil în care „rebelii au luat armele împotriva dictatorului
Bashar al-Assad în 2011 și de atunci, luptă împotriva lui”1, constituie o realitate complexă.
Bashar al Assad, din dorinţa de a nu urma soarta liderilor regimurilor autoritare din
Tunisia, Egipt şi Libia2 ripostează împotriva manifestanţilor Primăverii Arabe3. Protestatarii
şi o parte din trupele siriene încep lupta împotriva regimului Assad, moment marcat prin
naşterea Armatei Siriane de Eliberare. Profitand de starea creata, Bashar al Assad, sustinut din
exterior de Iran4 şi ulterior de libanezi prin Hezbollah, dă o tentă religioasă conflictului prin

1
Lucian Popescu, Urzeala tronurilor” in Siria. Mic ghid pentru a intelege un razboi HAOTIC Actual 24, din 10
martie 2015 pe http://www.aktual24.ro/ urzeala-tronurilor-in-siria-mic-ghid-pentru-a-intelege-un-razboi-haotic,
(accesat în 22 noiembrie 2015).
2
Primavara araba-De la Wikipedia, enciclopedia liberă https://ro.wikipedia.org/wiki/Prim%C4%83
vara_arab%C4%83, (accesat în 23 decembrie 2015)
3
STUDIU Gazoductul Ungheni-Chişinău va fi gata abia la finele anului 2018, preluat in 23.05.2015 pe
Parlamentelor, http://www.parlamentor.ro/youth-parlamentor-what-s-up/istoria-in-cinci-minute-a-razboiului-din-
siria.-cum-a-aparut-isis-vox.com-253, (accesat în 15 decembrie 2015).
4
Tom Perry si Laila Bassam, With help from his allies, Syria's Assad looks set to stay, in 10 martie 2015, pe
Reuters, http://www.reuters.com/article /us-mideast-crisis-syria-outlook-idUSKBN0M 616X20150310, (accesat
în 13 decembrie 2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

78
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

eliberarea unor prizonieri jihadişti, care vin în susţinerea rebelilor, strategie care avea drept
scop inducerea în eroare a statelor arabe, principalii susţinători ai protestatarilor.
În acest tablou complex, se constituie Statul Islamic, element puternic negativ, ale cărui
manifestări atroce, dezvoltat inţial ca ramură, al-Qaeda, denumită Jabhat al-Nusra1.
Gruparea jihadistă nou înfiinţată s-a bucurat de susţinerea grupurilor de insurgenți,
inclusiv organizaţia care i-a predecedat, Consiliul Shura Mujahideen, Al-Qaeda din Irak,
Jaysh al-Fatiheen, Jund al-Sahaba, Katbiyan Ansar Al-Tawhid wal Sunnah, Jeish al-Taiifa al-
Mansoura, etc, precum și alte clanuri cu musulmani sunniti.2
Încă de la început, scopul grupării a constat în instituirea unui califat în regiunile cu
majoritate sunnita din Irak, care ulterior şi-a dorit, extinderea pentru a include Siria.
În februarie 2014, după o luptă pentru putere de opt luni, al-Qaeda taie toate legăturile
cu ISIL, Statul Islamic din Irak şi Levant (Liban), care devine ulterior grupul jihadist Stat
Islamic3, desfășurat pe zone din Irak şi Siria4 (ISIS) şi înfiinţează Califatul coordonat de Abu
Bakr al- Baghdadi. În războiul civil sirian în curs de desfășurare, grupul are o prezență mare
în provinciile siriene Ar-Raqqa, Idlib și Aleppo.5
Indicii referitoare la felul în care s-au permis apariţia, în Orientul Mijlociu, a unui stat
fundamentalist sunnit nou, fără frontiere, în expansiune, aparent imposibil de stăvilit, pot fi
culese din însăşi biografia din ultimul deceniu a liderului ei, Abu Bakr al-Baghdadi.
În 2010 acesta este ales lider al Statului Islamic al Irakului6, au urmat ani de atacuri
sângeroase împotriva regimului de la Bagdad susţinut de SUA, grupul şi-a extins operaţiunile
şi în Siria, iar la 29 iunie 2014 formarea Califatului, sub denumirea de Statul Islamic7, susţinut
financiar în primul rând datorită petrolului irakian şi sirian din zonele pe care le controlează.
Având ca membri voluntari veniţi din locuri diferite, dat fiind şi faptul că acţionează
într-o zonă de maxim conflict, ISIS a devenit o mişcare extrem de agresivă, care, spre
deosebire de Al Qaida, s-au concentrat asupra adversarilor din preajmă, mult mai accesibili, şi
nu au plănuit să atace America, sau Israelul.
Ulterior a fost preluat controlul asupra oraşului Tikrit, centrul administrativ al
governoratului Salah ad Din. Datorită atacurilor, s-a estimat că aproximativ 500.000 de
locuitorii din Mosul au fugit din oraș.8
Toate aceste aspecte, confirmă cele menționate de Fuad Hussein, șeful personalului
Barzani: ”... Nu poţi dormi dacă ISIS este în vecinătatea ta, vei avea multe coșmaruri.
Realitatea e că ne confruntăm cu o amenințare ... balonul a explodat.”9

1
Ibidem, nota 3.
2
Danile Vla Ce este ISIL; ISIS sau Stat Islamic https://danielvla.wordpress.com/2014/06/15/ce-este -isil-sau-
isis/, (accesat în 27 octombrie 2015).
3
Jabhat al-Nusra eyes Idlib for Islamic emirate, in 17.04.2014, in Al monitor The pulse of middle est, pe
http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2014 /11/jabhat-al-nusra-idlib-islamic-emirate.Html# (accesat în 15
decembrie 2015).
4
What is 'Islamic State'? din 2 decembrie 2015, in BBC News, pe http://www.bbc.com/news/world-middle-east-
29052144, (accesat în 12 decembrie 2015).
5
Ibidem, p. 6.
6
ISIS Fast Facts din 8.08.2014 pe http://edition.cnn.com/2014/08/08/world/isis-fast-facts/index.html, (accesat în
29 noiembrie 2015).
7
Radu Toma, ISIS, in 12 septembrie 2014, pe http://www.cotidianul.ro/isis-247092/, (accesat în 24 ianuarie
2016).
8
Ibidem, p. 6.
9
James Dorsz, Re-configuring the Middle East: IS and Changing Demographics in 8 iulie pe http://
www.huffingtonpost.com/james-dorsey/re-configuring-the-middle_b_7750698.html (accesat în 23 ianuarie
2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

79
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Cert este că, conflictul sirian, este suficient de serios încât să atragă atenţia marilor
puteri ale lumii, fiecare dintre acestea manifestându-şi propriile interese în zonă.
Shashank Joshi, un cercetător de la Royal United Services Institute (RUSI), cu sediul la
Londra, arată că “Am văzut conflicte incredibil de complicate în trecut” citând, între altele,
conflictul din Bosnia, “însă ţările implicate de această dată sunt mult mai puternice, iar mizele
mult mai importante.”1
Nu mai este un secret faptul că, odată izbucnit conflictul, au apărut şi susţinătorii
diferitelor părţi implicate, care şi-au alimentat cu arme şi bani favoriţii. Încă de la începul,
regimul Bashar al Assad, reprezentant al laturii şiite a islamului, a dispus de susţinerea
ferventă a Iranului, evident şi acesta de orientare şiită, între cele două regimuri existând încă
din anul 2006 un acord militar în baza căruia ar trebui să se susţină reciproc. Susţinerea este
mai mult decât evidentă, dat fiind faptul că Teheranul consideră Siria ca fiind a 35-a regiune
iraniană.2 Al doilea susţinător al regimului Assad s-a dovedit a fi Hezbolahul libanez, tot de
origine şiită oponent fervent al Israelului. O astfel de alianţă, alături de venirea la putere în
Irak a şiiţilor, constituie premisele apariţiei unui aşa zis "arc şiit"3, situaţie defavorabilă ţărilor
sunnite.
Considerat, la prima vedere ca fiind un conflict de natură religioasă, se dovedeşte că,
interesele de natură economică sunt cele care primează.
Este mai mult decât evident faptul că, indiferent de interesele de natură religioasă, atât
susţinătorii şiiţi cât şi cei sunniţi sunt animaţi de interese de natură economică, fie în vederea
menţinerii unor influenţe existente, fie în vederea dobândirii unor beneficii de natură
financiară mult râvnite.
Profesorul de politologie, Antonio Momoc, declară pentru Adevărul Live Financiar că
„Miza fundamentală a ceea ce se întâmplă în Siria sunt de fapt interesele economice ale
puterilor regionale și ale marilor puteri.”4
În momentul de faţă, accesul la resursele naturale ale statului aflat acum în centrul
atenţiei internaţionale este la fel de important ca interesele politico-religioase, cu atât mai
mult cu cât în ultimii patru ani, în zona Siriei au fost descoperite noi zăcăminte de gaze și
petrol.
Se consideră că zăcămintele care au trezit interesul asupra regiunii se găsesc în zona
apelor internaționale ale Mediteranei, lângă Siria, Cipru, Israel și Liban – zăcăminte estimate
la patru miliarde de metri cubi de gaze naturale și 1,6 miliarde de barili de petrol.5
Este astfel de înţeles de ce marile puteri, SUA, Rusia, dar şi Turcia şi mai nou China
doresc să îşi întărească poziţia în zonă. Este evident faptul că, în afară de consolidarea poziţiei
militare, se urmăreşte obţinerea unor noi resurse de dezvoltare economică, care conduc
implicit la consolidarea poziţiei la nivel mondial.
Aşa cum am precizat şi anterior, nu trebuiesc excluse în nici un moment, interesele
existente la nivel regional pe care le au cu siguranţă Arabia Saudită, Iranul, Irak, Emiratele

1
Războiul grupurilor de interese în Siria. Care sunt alianțele din 2.12.2015 pe http://www. Sursazilei
.ro/razboiul-grupurilor-de-interese-in-siria-care-sunt-aliantele/, (accesat în 23 ianuarie 2016).
2
Vasile Damian Siria, scena confruntării dintre suniţi şi şiiţi in 29 august 2013 in RFI, pe
http://www.rfi.ro/politic-70442-siria-scena-confrun t-rii-dintre-suni-i-i-ii-i, (accesat 1 octombrie 2015).
3
Ibidem, p. 16.
4
Florel Manu,Vladimir Putin in Siria? http:// adevarulfinanciar.ro/articol/razboiul-resurselor-naturale-care-
sunt-interesele-reale-ale-rusiei-lui-vladimir-putin-in-siria/, (accesat în 23 noiembrie 2015).
5
Ibidem, p. 18.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

80
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Arabe sau Qatar prin prisma faptului că sunt principalele ţări producătoare de petrol şi gaze.
Acest aspect este relevant pentru a explica susţinerea acordată formaţiunilor implicate în
conflict, mai presus de convingerile de natură religioasă.
În aceste condiţii, nu mai este un secret faptul că, “miza pentru SUA, europeni sau ruși
nu o reprezintă lupta anti-ISIS, așa cum pretind toți, ci controlul traseelor de conducte pentru
gaze și petrol, care tranzitează prin Siria și Irak.”1
În contextul detaliat mai sus, se înţelege faptul că Rusia are mai multe interese în zona,
în discuţie, în primul rând de natură politică, motivat de faptul că intenţionează să arate
tuturor că a sosit timpul pentru o lume bipolară, să îşi consolideze poziţia în faţa SUA, care
multă vreme după căderea URSS, şi de a “restabili un echilibru global cu două sfere majore
de influenţă.”2
Pentru Rusia este astfel primordială întărirea poziţiei sale în zonă, în defavoarea SUA, o
situaţie contrară reprezentând nu numai pierderea poziţiei de principal furnizor de gaz al
Europei, şi scăderea puterii economice, dar şi o eventuală izolare de țările europene3.
La toate acestea se adaugă şi necesitatea de a-şi păstra imaginea de salvator a statelor
care au avut de suferit de pe urma haosului datorat implicării americanilor, implicare datorată
tot implicaţiilor din zonă, renume dobândit urmare a ofensivelor împotriva jihadiştilor din
Statul Islamic.
Se constată faptul că miza este enormă pentru Rusia, iar necesitatea şi dorinţa acesteia
de a-şi consolida poziţia constituie premisa menţinerii în zonă a unui conflict pe termen lung,
cu atât mai mult cu cât, se consideră că interesele Rusiei în zonă ar surclasa SUA.4
Pe fondul celor descrise anterior, este foarte evident faptul, că nu convingerile
religioase, dorinţa de a instaura democraţia sau utilizarea armelor chimice, constituie motorul
determinant al prezenţei SUA în conflictul din Siria, ci evident, tot un motiv de natură
economică.
Având ca aliaţi Arabia Saudită, Qatarul şi Turcia, SUA îşi oferă susţinerea forţelor care
luptă împotriva regimului Assad, chiar şi pentru simplul fapt că „interesele poporului sirian se
suprapun oarecum cu cele ale Rusiei5”.
Este oarecum evident faptul că interesele celor două mari puteri Rusia şi SUA sunt până
la un oarecare punct comune. În timp ce SUA încercă să îşi menţină imaginea creată de
principală putere a lumii, Rusia tinde să îşi întărească tot mai mult poziţia şi doreşte să atragă
atenţia asupra faptului că, în mod evident, puterea mapamondului este oarecum divizată, şi că
reprezintă un pion de luat în considerare.
Interesele de putere şi interesele economice transformă cele două mari puteri ale lumii
în oponenţi, deşi nu luptă deschis una împotriva celeilalte. Deşi preşedintele Rusiei declară că
principalul său scop in Siria este lupta împotriva ISIS, primele atacuri desfăşurate aici, arată

1
Ibidem, p. 18.
2
Care este interesul marilor puteri in Zona Golfului si de ce suntem aproape de un Razboi Mondia din
9.10.2015 in Vremuri tulburi http://vremuritulburi.com/2015/10/09/care-este-interesul-marilor-puteri-in-zona-
golfului-si-de-ce-suntem-aproape-de-un-rzboi-mondial/, (accesat în 23 ianuarie 2016).
3
Ibidem, p. 21.
4
Jos Busby, What Are U.S. Interests in Syria? din 14.10.2015, pe http://duckofminerva.com/2015/10/ what-are-
u-s-interests-in-syria.html, (accesat în 20 ianuarie 2016).
5
Valentin Vasilescu Adevăratul interes al SUA în războiul civil din Siria pe 19 septembrie 2013, in Vocea
Rusiei http://romanian.ruvr.ru/2013_09_19/ Adevaratul-interes-al-SUA-in-razboiul-civil-din-Siria-1855/,
(accesat în 11 ianuarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

81
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

susţinerea clară, şi declarată a şubredului regim Assad, prin atacarea grupărilor insurgente,
chiar dacă acestea sunt relativ moderate și neafiliate cu ISIS sau al-Nusra1.
Este de înţeles faptul că Rusia doreşte, printre altele, ca prin implicarea în acest conflict,
să îşi menţină posibilitatea de acces de-a lungul Coastei Mediterane la Tarus, şi cel mai
probabil, să demonstreze SUA că Rusia este o putere globală, aşa cum am mai precizat.
Prin cele prezentate anterior, se înţelege că interesele în zona conflictuală sunt foarte
puternice, iar principalii jucători nu îşi permit să piardă. Motivat de acest aspect, se înţelege
că vor depune toate diligenţele, se vor folosi de orice alianţă pentru a avea câştig de cauză.
În acest context a început intervenţia Rusiei în războiul civil din Siria în septembrie
2015, ca urmare a unei cereri oficiale a guvernului sirian pentru ajutor militar împotriva
rebelilor și grupuri jihadiste2.
Acţiunile au constat în atacuri aeriene în principal în nord-vestul Siriei împotriva
grupurilor militante împotriva guvernul sirian, inclusiv Al-Nusra Front (al-Qaeda în Levant),
Statul Islamic.
Anterior acestor operațiuni, implicarea Rusiei în războiul civil sirian a constat în
principal în a furniza armatei siriene materiale militare. Oficialii ruși au recunoscut că
obiectivul lor este să ajute guvernul sirian în a prelua zonele controlate de diferite grupuri de
opoziție, inclusiv ISIS.
Într-un interviu televizat din 11 octombrie 2015, președintele rus Vladimir Putin a
declarat că operațiunea militară a fost bine pregătită în prealabil şi a definit scopul Rusiei în
Siria ca fiind "stabilizarea puterii legitime în Siria și crearea condițiilor pentru compromis
politic.”
Deşi implicarea Rusiei, este văzută de unii ca fiind providenţială, alte voci susţin că
implicaţiile exclusiv aeriene sunt limitate, şi că fără trupe la sol orice intervenţie ar fi inutilă.
Se consideră că este nevoie de o prezență militară, economică și culturală masivă, timp
de peste zece ani, pentru a câștiga războiul și pacea într-un stat din Orientul Mijlociu3, iar
singurul stat al lumii care ar dispune de resurse financiare şi militare să susţină o astfel de
luptă ar fi SUA.
S-a considerat că Rusia joacă doar propagandistic cu resursele limitate pe care le are, iar
intervenţia sa nu ar avea ca impact schimbarea regulilor jocului. S-a considerat că punctele de
interes ale Rusiei în Siria ar fi:
1. Să mențină puternice cele două facțiuni antioccidentale, regimul Assad și ISIS și să
prelungească cît mai mult războiul din Siria.
2. Să elimine opoziția siriană susținută de Occident și să slăbească încrederea statelor și
facțiunilor din Orientul Mijlociu în Statele Unite
3. Să pozeze în jucător geopolitic la nivel mondial și salvator al civilizației, în jandarmul
care intervine și rezolvă crize locale.4

1
Michael O’Hanlon, America and Russia in Syria: Superpower Showdown or Opportunity?, in data de 2
octombrie 2015, in The national interests, pe http://nationalinterest.org/blog/the-buzz/america-russia-syria-
superpower-showdown-or-opportunity-13995, (accesat în 27 noiembrie 2015).
2
Russian military intervention in the Syrian Civil War, Wikipedia, the free encyclopedia pe
https://en.wikipedia.org/wiki/Russian_military_interventionSyrian_Civil_War, (accesat în 9 ianuarie 2016).
3
Mirel Axinte ,Strategia Rusiei în Siria , in 1.10.2015 pe http://www.stiripesurse.ro/strategia-rusiei-in-
siria_9715.html, (accesat în 23 ianuarie 2016).
4
Ibidem, p. 28.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

82
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Acest punct de vedere este contrazis însă de derularea evenimentelor, existând indicii că,
forţele guvernului sirian şi ale aliaţilor acestora, au început operaţiuni la sol, susţinuţi fiind în
aer de Rusia.
Deja există indicii că faza inițială este depășită și că forțele guvernamentale siriene și
aliații lor pot începe ofensive limitate în teren, cu sprijinul puterii aeriene rusești.
Faptul că implicarea Rusiei nu este de trecut cu vederea, o dovedeşte şi încă de la prima
concentrare a forţelor ruse în Latakia, SUA a urmărit cu atenţie sporită evoluţia
evenimentelor. Analistul american Hichael Kofman, savant la institutul Kennan, a monitorizat
îndeaproape campania aeriană, dotările ruseşti şi modul acestora de a acţiona în sensul
schimbării diminuării puterii rebelilor prin distrugerea dotărilor militare terestre de care
aceştia dispun.
Oricum, intervenţia Rusiei nu a fost văzută cu ochi buni de către SUA, cu atât mai mult
cu cât, aceştia au declarat susţinerea regimului oficial sirian.
Rusia nu a fost binevenită în coaliția condusă de SUA în Siria, aşa cum a propus Franța,
până nu îşi schimbă direcţia şi nu opreşte susţinerea Assad, a declarat reprezentantul
Departamentul de Stat al SUA. Cu toate acestea, Washington continuă să insiste că scopul lor
nu este înfrângerea Assad1.
După atentatul sângeros din Paris, revendicat de gruparea teroristă ISIS, au început
discuţiile pentru formarea unei coaliţii care să aibă drept scop distrugerea ISIS.
Preşedintele Francez Hollande, a purtat discuţii la Washington pe 24 noiembrie și la
Moscova la 26 noiembrie.
Situaţia în sine, nu a fost una comodă pentru SUA, fiind evident faptul că prezenţa rusă
acestora în zona siriană, nu este de dorit.
S-a pus astfel problema ca Rusia să nu se alăture coaliției conduse de SUA în Siria, aşa
cum a propus Franța, până nu încetează susţinerea lui Assad.2
Se înţelege că prezenţa Rusiei în Siria, reprezintă un inconvenient pentru SUA, iar
intervenţiile acestora au produs unele schimbări în comportamentul celorlalte state.
Un comportament diferit a manifestat printre primii Turcia, când, la 24 noiembrie 2015,
un avion de vânătoare turc F16 a doborât bombardierul rusesc de atac SU – 24 M.
Evenimentul s-a dovedit a fi unul care a marcat accentuat negativ relaţiile ruso-turce, cu
atât mai mult cu cât, pilotul, lt.col. Oleg Peșkov, și, după ce s-au catapultat, împreună cu
trăgătorul cpt. Konstantin Murahtin, a fost ucis3.
Evenimentul a fost catalogat de preşedintele Putin ca „un cuțit înfipt în spate”, a
determinat luarea unor decizii dure din partea Rusiei, şi a produs multă vâlvă, cu atât mai mult
cu cât, a avut loc în perioada în care preşedintele francez, purta discuţii cu Rusia şi SUA în
vederea creării unei coaliţii, iar Turcia, este tocmai aliatul SUA.
Indiferent care au fost motivele doborârii bombardierului rusesc, fie faptul că aceştia
aveau ca ţintă grupările rebele turcomane din nordul Latakiei, care sunt sprijiniți activ de
Turcia, au curățat nordul muntos al provinciei Latakia de reprezentanții regimului Assad, fie
respectarea unui ordin al SUA care se presupune că ar fi cunoscut foarte bine poziţia
avioanelor ruseşti, cert este că, reacţia turcă a apărut, tocmai în urma intervenţiei ruse în Siria.

1
Russia ‘must change strategy’ in Syria if it wants to join US-led ‘anti-ISIS’ coalition – State Dept in 21
noiembrie 2015 https://www.rt.com/usa/322956-russia-isis-coalition-washington/, (accesat în 23 ianuarie 2016).
2
Ibidem, p. 30.
3
Armand Grosu, Rusia si turcia, drumul de la dragoste la ură trece prin Siria in 8 decembrie 2015,
http://www.contributors.ro/global-europa/ rusia-%c8%99i-turcia-drumul-de-la-dragoste-la-ura-trece-prin-siria/,
(accesat în 23 ianuarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

83
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Evenimentul a fost urmat de reacţia extrem de dură şi îndreptăţită a Rusiei. “Ministerul


Apărării de la Moscova a anunțat întreruperea oricărei colaborări cu Ankara iar premierul
Dmitri Medvedev a promis sancțiuni economice.
Încă din seara zilei de 24 noiembrie, mulțimea furioasă a atacat Ambasada Turciei la
Moscova și Consulatul General al Turciei la Novorossiisk.
Ministerul rus de Externe a anunțat anularea regimului de călătorie fără vize de la 1
ianuarie, iar Duma de Stat a pus pe ordinea de zi un proiect de lege care prevede pedepsirea
celor care neagă genocidul împotriva armenilor din Imperiul otoman, din 1915.
Președintele Dumei, Serghei Narîșkin, a mers mai departe afirmând că Rusia ar putea
răspunde militar.”1
Luând în calcul doar reacţia Turciei în această situaţie şi consecinţele grave ale
evenimentului, este suficient pentru a demonstra faptul că intervenţia Rusiei în Siria a
schimbat regulile jocului.
Bogdan- Alexandru Chelariu, angajat in domeniul dezvoltarii regionale in Bruxelles, a
identificat principalele efectele ale implicării Rusiei în conflictul din Siria, considerând că
doar într-o săptămână, aceasta a reuşit:
„- Să repoziţioneze Turcia în tabăra vestică, asta dacă pentru puțină vreme a dat de
interes ca are intenţii de autonomie față de NATO și apropiere față de Moscova;
- Să repoziţioneze Qatarul și Arabia Saudita (împreună cu aliații lor) înapoi în tabăra
vestică, după micul îngheţ cu vestul după înţelegerea din dosarul iranian;
- Să deblocheze situaţia din Ucraina, paradoxal sau nu, există o demilitarizare a estului
Ucrainei prin prisma faptului că Rusia își mută resursele spre Siria;
- Să contureze un mic stat Alauit (șiit) într-un teritoriu mai degrabă sunnit;
- Să aducă cu picioarele pe pământ diplomaţia israeliană care caută să-și diversifice
susţinătorii după înţelegerea iraniana;
- Să facă posibilă o gestiune globală a crizei din Orient, deşi și-a dorit contrariul, prin
implicarea directa a statelor sunnite;
- Să pună din nou pe agenda posibilitatea ca Turcia, Qatarul sau Arabia Saudita să ia în
calcul înarmarea IS și implicarea lor într-un război de proximitate.”2
Se înţelege că, intervenţia în Siria a unui stat puternic precum Rusia, mai ales că s-a
produs cu răsunet şi a fost urmată de efecte imediate, nu poate fi catalogată decât în măsură a
"schimba regulile jocului", aşa cum a afirmat șeful diplomaţiei europene, Federica
Mogherini3, şi evident, aşa cum acesta continuă, acestea "sunt aspecte preocupante.”4
Este evident că acest aspect va modifica natura negocierilor internaţionale, va slăbi
coeziunea şi eforturile coaliţiei împotriva ISIS condusă de SUA, va întări regimul Assad şi va
da posibilitatea iniţierii unor acţiuni militare ruso-iraniene.
În lumina acestor noi aspecte, SUA și partenerii săi trebuie să reevalueze în mod
fundamental abordarea conflictului sirian.

1
Ibidem, p. 32.
2
Bogdan Alexandru-Chelariu, Ce oportunitati se nasc din nefasta interventie a Rusiei in Siria? Un stat Alauit ,
pace in Ucraina si o mare coalitie anti-ruso-siita din 7 octombrie 2015 http://www. contributors.ro/global-
europa/18394-rusieiin-siria/, (accesat în 29 octombrie 2015).
3
R.M., Intervenţia Rusiei în Siria schimbă regulile jocului din 12 octombrie 2015, pe http://www.
hotnews.ro/stiri-international-20497521-interventia-rusiei-siria-schimba-regulile-jocului-mogherini.htm ,
(accesat în 29 octombrie 2015).
4
Ibidem, p. 35.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

84
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Bibliografie:

1. Lucian Popescu, Urzeala tronurilor” in Siria. Mic ghid pentru a intelege un razboi
HAOTIC Actual 24, din 10 martie 2015 pe http://www.aktual24.ro/urzeala-tronurilor-in-siria-
mic-ghid-pentru-a-intelege-un-razboi-haotic, (accesat în 22 noiembrie 2015).
2. Primavara araba-De la Wikipedia, enciclopedia liberă https://ro.wikipedia.org
/wiki/Prim%C4%83vara_arab%C4%83, (accesat în 12 decembrie 2015).
3. STUDIU Gazoductul Ungheni-Chişinău va fi gata abia la finele anului 2018 , preluat in
23.05.2015 pe Parlamentor, http://www.parlamentor.ro/youth-parlamentor-what-s-up/istoria-
in-cinci-minute-a-razboiului-din-siria.-cum-a-aparut-isis.com-253, (accesat în 12 decembrie
2015).
4. Tom Perry si Laila Bassam, With help from his allies, Syria's Assad looks set to stay, in 10
martie 2015, pe Reuters, http://www.reuters.com/article/us-mideast-crisis-syria, (accesat în 14
decembrie 2015).
5. Danile Vla Ce este ISIL; ISIS sau Stat Islamic https://danielvla.wordpress.com/
2014/06/15/ce-este-isil-sau-isis/, (accesat în 27 octomrie 2015).
6. Jabhat al-Nusra eyes Idlib for Islamic emirate, in 17.04.2014, in Al monitor The pulse of
middle est, pe http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2014/11/jabhat-al-nusra-idlib-
islamic-emirate.html# (accesat în 14 decembrie 2015).
7. What is 'Islamic State'? din 2 decembrie 2015, in BBC News, pe http://www.
bbc.com/news/world-middle-east-29052144, (accesat în 12 decembrie 2015),
8. Clarissa Ward, The origins os ISIS: Finding the birthplace of Jihad, in 4 noiembrie 2014,
pe http://www.cbsnews. com/news/the-origins-of-isis-finding-the-birthplace-of-jihad/,
(accesat în 27 ianuarie 2016).
9. ISIS Fast Facts din 8.08.2014 pe http://edition.cnn.com/2014/08/08/world/isis-fast-
facts/index.html, (accesat în 21 noiembrie 2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

85
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

STATUL ISLAMIC ȘI FANTOMA CALIFATULUI

Claudiu CURTA
Facultatea de Științe Socio-Umane,
Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: The Islamic State is more than just a terrorist group. It became not just a political organization but a
military one as well, an organization that is determined to force its radical interpretation of Islam on the entire
world with no regards towards other religious views. Its final objective is a true Islamic state based on the
sharia law. On June 29, 2014, Abu Bakr al-Baghdadi declared the Islamic State a Caliphate and himself its
caliph. The present contribution assesses the evolution and goals of the group known as the Islamic State.

Keywords: Islamic State, jihad, caliphate, sharia, Sunni, Shiites, Syria, Irak, IS, ISIS, ISIL, Al-Qaeda,

„Declarăm Fallujah stat islamic și facem un apel să fiți de partea noastră! Suntem aici
pentru a vă apăra de armata lui Maliki și de safavizii iranieni.” – luptător al Statului Islamic
(Statul Islamic din Siria și Irak) pe podium la declararea statutului în Fallujah, 3 ianuarie,
2014.1
Statul Islamic nu este doar o grupare teroristă, este o organizație politică și militară ce
a adoptat ca filozofie politică o viziune foarte radicală asupra islamului. Această organizație
și-a făcut un țel din a-și impune filozofia la nivel global, prin forță, atât asupra musulmanilor
cât și a non-musulmanilor. Exclus din Al-Qaeda pentru extremismul său, Statul Islamic
susține că este conducătorul legitim al musulmanilor suniți din întreaga lume. Au stabilit, ceea
ce ei pretind a fi, un stat, arii largi de pe teritoriul Siriei și Irakului, fiind guvernat din Raqqa
în Siria.2
Aceștia își promovează opiniile teologice pentru a-și susține cererile. Membrii
grupării susțin că nu fac altceva decât să practice islamismul în cea mai pură formă a sa, iar
toți cei ce nu fac la fel sunt considerați takfr (eretici). Această desemnare este folosită ca o
justificare religioasă pentru uciderea celor ce se opun Statului Islamic (SI), tipic prin
masacrarea în masă.3
Fondat inițial de Abu Musab al-Zarqawi, Statul Islamic, inițial cunoscut sub
denumirea de Al-Qaeda în Irak (AQI), a participat în războiul din Irak luptând împotriva
forțelor americane după căderea lui Saddam Hussein. În 2013 aceștia s-au implicat în războiul

1
http://www.nytimes.com/2014/01/04/world/midd leeast/fighting-in-falluja-and-ramadi.html, (accesat în
27.12.2015).
2
http://www.bbc.com/news/world-middle-east-29052144, (accesat în 27.12.2015).
3
http://www.politico.com/magazine/story/2014/ 06/the-massacre-strategy-107954.html, (accesat la data de
27.12.2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

86
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

civil din Siria, dar în loc să își dedice resursele pentru a învinge regimul lui Bashar al-Assad,
aceștia s-au concentrat pe formarea și consolidarea Statului Islamic.
Pe data de 29 iunie 2014, Statul Islamic a declarat instaurarea unui califat islamic
condus de califul Abu Bakr al-Baghdadi.
Organizația cunoscută acum ca Statul Islamic își are originile în gruparea numită
Jamaat al-Tahwid wa-i-Jihad (JTWJ), fondat în 1999 de Abu Musab al-Zarqawi. Cu toate că
Zarqawi și-a dobândit experiența ca jihadist în Afganistan, organizația sa s-a concentrat inițial
pe încercarea de a schimba regimul din Iordan. Acesta s-a întâlnit cu Osama Bin Laden în
1999 iar cei doi au avut mereu divergențe, în parte din cauza diferențelor personale dar și din
cauza diferențelor de clasă. Zarqawi era obraznic, necizelat, arogant și provenea dintr-un
mediu sărac în timp ce Bin Laden provenea dintr-un mediu înstărit și nu simțea nevoia de a
ieși tot timpul în evidență.1
După invazia Irakului de către Statele Unite din 2003, Zarkawi a devenit o figură
proeminentă a insurgenței împotriva forțelor americane. Era cunoscut în particular datorită
ferocității, a brutalității sale comportamentale dar și datorită succeselor de pe câmpul de luptă.
Ura sa personală față de șiiți este bine cunoscută și devine parte integrantă a ideologiei
Statului Islamic, acesta îi numește „o sectă de trădători și prefăcuți… șarpele din iarbă,
scorpionul iscusit și diabolic.”2
Printre atacurile teroriste de mare notorietate organizate de JTWJ se numără și atacul
asupra sediului ONU din Bagdad din august 2003. Au fost ucise 22 de persoane printre care și
Sergio Vieira de Mello, considerat la momentul acela cel mai probabil succesor al lui Kofi
Annan pentru funcția de Secretar General al Organizației Națiunilor Unite.3 Ăn februarie
2004 gruparea a ucis 150 de persoane în mai multe atacuri simultane ce au avut loc în Bagdad
și în Kerbala pe durata festivalului Ashura.4. Zarqawi era de asemenea cunoscut pentru faptul
că se ocupa personal de decapitări, ducându-le personal la bun sfârșit. Acesta a fost și cazul
decapitărilor ostatecilor Eugene Armstrong (de origine americană), Jack Hensley (american)
și Kenneth Bigley (britanic), în septembrie 2004.5
În 2004 JTWJ devine formal parte din AL-Qaeda când Zarqawi susține un jurământ de
loialitate față de Bin Laden.6
Gruparea își schimbă numele în Al-Qaeda din Țara celor Două Râuri (Tigrul și
Eufratul) dar era mai adesea cunoscută ca Al-Qaeda în Irak sau AQI.7
Al-Qaeda în Irak și-a construit propria rețea de adepți și luptători în timpul insurgenței
din Irak. Deși tehnic vorbind se subordona Al-Qaeda, în practică era autonomă și a avut toate
condițiile necesare pentru a-și dezvolta propriul stil extrem de violent de jihad. Acest fapt a

1
http://www.washingtoninstitute.org/uploads/ Documents/pubs/ResearchNote_20_Zelin.pdf (accesat la data de
28.12.2015).
2
http://www.theguardian.com/news/2006/jun/09/ guardianobituaries.alqaida (accesat la data de 28.12.2015).
3
http://www.huffingtonpost.com/carolina-larriera /remembering-sergio-vieira_b_3779106.html (accesat la data
de 28.12.2015).
4
http://www.nytimes.com/2004/03/02/international /middleeast/02CND-IRAQ.html, (accesat la data de
04.01.2016).
5
http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/ middleeast/iraq/1473811/Ken-Bigley-escaped-and-was-
recaptured-by-Zarqawis-gang-before-he-was-executed.html, (accesat la data de 28.12.2015).
6
http://www.washingtoninstitute.org/uploads/ Documents/pubs/ResearchNote_20_Zelin.pdf, (accesat la data de
28.12.2015).
7
http://www.defenddemocracy.org/media-hit/the-links-between-al-qaeda-in-iraq-and-al-qaedas-senior-
leadership/, (accesat la data de 04.01.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

87
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

creat diferențe mari între jihadiști lui Osama Bin Laden ce luptau în Afganistan și cei ai lui
Zarqawi din Irak – jihadiști ca actualul lider al SI Abu Bakr al Baghdadi.
În 2006, Zarkawi a înglobat un număr de mici facțiuni jihadiste din Irak sub egida
AQI. Astfel acesta a început să se concentreze pe dezvoltarea infrastructurii necesare
impunerii legii sharia ca un stat.1
Zarkawi a fost ucis de un atac aerian al Statelor Unite în 2006.2 După moartea lui
Zarqawi, conducerea AQI a fost preluată de Abu Ayyub Al-Masri, iar apoi de Abu Omar al-
Baghdadi. Cei doi au fost omorâți în 2010 de un obuz.3
Gruparea își schimbă în 2006 denumirea în Statul Islamic din Irak (ISI) și își exprimă
intenția de a cuceri teritoriul irakian și de a pune bazele unui stat condus de legea Sharia.
Eforturile acestora s-au îndreptat spre zonele deșertice din provincia Anbar, acolo unde
existau nemulțumiri în rândul sunniților. În ciuda acestora, populația locală s-a întors
împotriva grupării datorită brutalității cu care aceștia au încercat să aplice legea Sharia.
Milițiile locale au reușit să îndepărteze ISI în afara Fallujah-ului și a restului Anbar-
ului, sprijinite fiind de forțele americane.4 Aceste miliții, cunoscute sub denumirea de Trezirea
Anbar-ului și mai apoi Fii Irakului s-au format în 2005. După victoria lor împotriva ISI din
2007, primul ministru Nouri al-Maliki a refuzat să îi integreze în forțele militare irakiene, ba
mai mult, aceștia au fost tratați ca potențiale amenințări pentru populația șiită.5 Probabil că
acesta este motivul pentru care actualmente majoritatea acestor miliții s-au alăturat IS.6
Abu Bakr al-Baghdadi este cel care preia conducerea ISI în 2010. Acesta reușește să
reconstruiască o parte din suportul populației pierdută în perioada predecesorilor săi. Acesta a
reușit de asemenea să dezvolte puterea organizației și să se implice în războiul civil din Siria
în 2013. Astfel apare Statul Islamic din Irak și Siria (ISIS) sau Statul Islamic din Irak și
Levant (ISIL). Aceste evenimente au creat divergențe între SI și afiliatul oficial al AL-Qaeda
din Siria, Jabhat Al-Nursa. După câteva încercări eșuate din partea lui Baghdadi de a îngloba
Jabhat Al-Nursa, SI s-a separat permanent de Al-Qaeda, fiind renegată oficial de liderul
organizației centrale Al-Qaeda.7
Pe lângă lupta pentru putere dintre cei doi lideri ai grupărilor ISIS și Nursa, cele două
diferă foarte mult prin metodele folosite. Nursa preferă o abordare graduală, fiind dispusă să
colaboreze și cu alte facțiuni pentru a construi un stat islamic la momentul oportun în timp ce
ISIS are o abordare mult mai directă, căutând să cucerească cât mai repede orice teritoriu
pentru a crea cât mai repede un stata și a impune legea Sharia8
ISIS reușește la sfârșitul anului 2013 – începutul lui 2014 să își construiască poziție de
forță în Siria cu baza la Raqqa. Eficacitatea cu care ISIS reușește să controleze teritoriul

1
http://www.washingtoninstitute.org/uploads/Doc uments/pubs/ResearchNote_20_ Zelin.pdf. (accesat la data de
04.01.2016).
2
http://www.theguardian.com/news/2006/jun/09/ guardianobituaries.alqaida, (accesat la data de 04.01.2016).
3
http://www.longwarjournal.org/archives/2010/04/ al_qaeda_in_iraqs_to.php. (accesat la data de 04.01.2016).
4
https://www.understandingwar.org/report/anbar-awakening-displacing-al-qaeda-its-stronghold-western-iraq
(accesat la data de 04.01.2016).
5
http://online.wsj.com/articles/philip-dermer-the-sons-of-iraq-abandoned-by-their-american-allies-1404253303
(accesat la data de 05.01.2016).
6
http://www.newrepublic.com/article/119395/isiss-three-types-fighters (accesat la data de 05.01.2016).
7
http://www.thedailybeast.com/articles/2014/02/03 /al-qaeda-denounces-syrian-jihadist-group-isis.html (accesat
la data de 05.01.2016).
8
http://www.aymennjawad.org/14363/the-dawn-of-the-islamic-state-of-iraq-and-ash-sham, (accesat la data de
05.01.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

88
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

ocupat este impresionantă. Realizează acest lucru susținându-și aliații din teritoriu și
zdrobindu-și inamicii, iar în zona tribală folosește politici de divizare.1
Dar ISIS nu a uitat de Irak, în ianuarie 2014 cuceresc parte din Fallujah și Ramandi din
provincia Anbar. În iunie șochează întreaga lume capturând Mosulul, al doilea oraș ca mărime
din Irak.2
ISIS se declară califat în prima zi a Ramadanului, 29 iunie 2014, iar Abu Bakr al-
Baghdadi se proclamă Calif Ibrahim, pretinzând loialitatea și supunerea întregii comunități
musulmane de pe glob.3
Statul Islamic are obiective pe termen scurt lung și mediu. Pe termen scurt trebuie să
consolideze teritoriile pe care le ocupă în acest moment și trebuie să cucerească mai multe
teritorii din Siria și Irak.
Una dintre tacticele sale principale de a-și atinge obiectivul este aceea de a precipita
războiul dintre sunniți și șiiți pe teritoriul Irakului. Astfel populația civilă șiită este masacrată
cu orice ocazie provocând atacuri răspuns al grupărilor șiite de tip miliție. La rândul lor aceste
atacuri au ca răspuns împingerea mai multor sunniți în brațele IS.
Obiectivele pe termen mediu sunt extinderea controlului dincolo de Siria și Irak, spre
țările sunnite vecine. S-ar părea că Iordan și Arabia Saudită ar fi următoarele ținte.4 Ambele
sunt state cu populații formate din bărbați tineri nemulțumiți și ambele sunt monarhii
autoritare ce au trecut prin Primăvara Arabă neatinse.
Pe termen lung, obiectivul grupării nu este altul decât dominația mondială.

Abu Bakr al-Baghdadi este liderul Statului Islamic și s-a autodeclarat calif. Din
motive de securitate acesta apare rareori în public. Imediat după proclamarea califatului din
prima zi a Ramadanului, al-Baghdadi a cerut tuturor musulmanilor printr-un discurs ținut în
istorica moschee Al-Nouri să i se supună.5
Califatul este condus printr-un grup de consilieri, miniștri și comandanți militari aleși
de Baghdadi. Statul Islamic este condus de o ierarhie extrem de sofisticată de comandanți,
fiecare având o zonă de responsabilitate foarte clar definită. Structura organizațională a
grupării a fost dezvăluită prin intermediul unei unități de memorie digitală confiscată de
forțele armate irakiene în urma unui raid în locuința unui membru al SI.6
Imediat sub Baghdadi sunt doi adjuncți, unul pentru Siria și unul pentru Irak. Există de
asemenea și un cabinet de miniștri, fiecare cu un rol bine demarcat, cu atribuțiuni și salariu.
Există câte un ministru pentru trezorerie, transport, securitate și prizonieri, existând inclusiv
un minister și un ministru care se ocupă de nevoile luptătorilor jihadiști din străinătate.
Baghdadi s-a dovedit a fi dispus să delege responsabilități și să se bazeze pe aptitudinile
subordonaților săi. Foarte mulți dintre comandanții de nivel înalt sunt foști ofițeri cu

1
http://www.arab-reform.net/sites/default/files/IS IS%27s%20Colonial%20Strategy%20in%20Syria%20-
%20Legrand%20-%20June%202014%20VF .pdf, (accesat la data de 06.01.2016).
2
http://www.clarionproject.org/news/islamic-state-iraq-and-syria-controls-one-third-iraq, (accesat la data de
06.01.2016).
3
http://pietervanostaeyen.wordpress.com/2014/06/ 29/the-islamic-state-restores-the-caliphate/, (accesat la data
de 06.01.2016).
4
http://www.clarionproject.org/analysis/isis-next-targets-jordan-and-saudi-arabia, (accesat pe data de
06.01.2016).
5
http://www.aljazeera.com/news/middleeast/2014/ 07/islamic-state-caliph-lauds-iraq-rebellion-2014
7512574517772html, (accesat la data de 06.01. 2016).
6
http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/mid dleeast/iraq/10956280/Inside-the-leadership-of-Islamic-State-
how-the-new-caliphate-is-run, (accesat la data de 06.01.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

89
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

experiență ai regimului lui Saddam Hussein, iar acest fapt explică nivelul ridicat și
eficacitatea de care dă dovadă mașinăria de război a Statului Islamic. Sunt aproximativ 1000
comandanți de front cu funcții de la nivel de mijloc până la cel mai înalt nivel, având salarii
cuprinse între 300$ și 2000$/lună.
Coborând pe scara ierarhică, pentru fiecare provincie există un guvernator care se
ocupă de administrarea acesteia.
SI consumă foarte multă energie, pe lângă campaniile militare, pentru construirea
infrastructurii și a instituțiilor statale. Aceștia intenționează să guverneze teritoriul pe care îl
controlează, motiv pentru care trebuie să asigure servicii populației. În ultimul an, de la
cucerirea orașului sirian Raqqa, acesta a devenit capitala Statului Islamic.1
Au fost create servicii medicale, educaționale și de păstrare a ordinii publice. Poliția
morală, numită Hisbah, patrulează străzile pentru a se asigura ca este respectată legea sharia.
Alcoolul, tutunul și drogurile sunt interzise, printre pedepsele ce sunt aplicate pentru
nerespectarea legii sharia amintim biciuirea, amputarea de membre și moartea. În Raqqa este
cunoscut faptul că Statul Islamic practică inclusiv crucificarea în piața publică.2
Toate aceste activități necesită bani, însă Statul Islamic este în prezent ce-a mai bogată
organizație teroristă din lume.3 Veniturile sale provin din contrabanda cu țiței (având un profit
de cel puțin $1 milion/zi), răpiri, taxe impuse în teritoriile pe care le controlează și prea puțin
din donații.4
Statul Islamic, declarat de grupul islamist cunoscut inițial sub denumirea de ISIS sau
ISIL, este prima și unica încercare până în prezent de reinstaurare a formei de guvernământ a
primilor musulmani în era modernă. Un califat este un sistem de guvernare considerat a fi de
către credincioși, o monarhie religioasă divină ce pune întreaga putere în mâinile califului,
acesta fiind singurul care are dreptul să declare jihad și să interpreteze textele islamice.
Teoretic, califatul are jurisdicție politică și religioasă asupra întregii națiuni musulmane.
Ultimul califat din istorie, condus de Imperiul Otoman, a fost abolit de către celebrul lider turc
Mustafa Kemal Atatürk în 1924.
Califul este o figură extrem de importantă, simbolică, pentru islamism iar reinstaurarea
califatului a fost din totdeauna un obiectiv al tuturor grupărilor islamiste și jihadiste, de la
Frăția Musulmană în Egipt până la Jamaah Islamiyah în India. 5 Spiritual, califul este urmașul
fondatorului Islamului, Mohamed. Pentru a-și mări legitimitatea, Abu Bakr al-Baghdadi,
pretinde că este descendent al lui Mohamed folosind și numele de „al-Qurayshi”.6
Din moment ce Statul Islamic cere supunere din partea tuturor musulmanilor, acest fapt
pune celelalte grupări jihadiste într-o poziție în care acestea trebuie să decidă dacă se
subordonează sau nu Califatului. Câteva dintre acestea au făcut-o deja. În noiembrie 2014,

1
http://english.al-akhbar.com/node/20421, (accesat la data de 06.01.2016).
2
http://www.thedailybeast.com/articles/2014/04/30 /islamic-extremists-now-crucifying-people-in-syria-and-
tweeting-out-the-pictures.html, (accesat la data de 06.01.2016).
3
http://www.businessinsider.com/isis-worlds-richest-terrorist-group-2014-8, (accesat la data de 06.01.2016).
4
http://uk.reuters.com/article/2014/09/11/uk-iraq-crisis-militants-funding-insight-idUKKBN0H
60AM20140911, (accesat la data de 06.01.2016).
5
http://www.onislam.net/english/ask-about-islam/ islam-and-the-world/politics-and-economics/1662 32-the-
relevance-of-the-caliphate-in-islam.html? Economics=, (accesat la data de 21.01.2016).
6
http://pietervanostaeyen.wordpress.com/2013/07/ 15/abu-bakr-al-baghdadi-a-short-biography-of-the-isis-
sheikh/, (accesat la data de 21.01.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

90
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Abu Bakr al-Baghdadi a anunțat că a primit promisiuni de loialitate din partea unor grupuri
din Egipt, Libia, Yemen, Arabia Saudită.1
În octombrie 2014 Consiliul Shura al Tineretului Islamic din orașul Derna, Libia, a
jurat supunere Statului Islamic, devenind Statul Islamic din Libia.2 Gruparea, o organizație tip
umbrelă a diferitelor grupuri jihadiste, au defilat pe străzile Dernei într-un convoi de
camionete. Aceștia au sculptat o enclavă a teritoriului în zonele înconjurătoare.
În urma unui atac asupra unei baze militare din Peninsula Sinai în care au fost ucise 32
de persoane la finalul lunii octombrie, Ansar Bayt al-Maqdis a jurat loialitate Statului Islamic
pe data de 10 noiembrie.3 Aceștia sunt cunoscuți sub numele de Wilayat Sinai.
Într-o înregistrare audio lansată la începutul lunii martie, 2015, Abu Bakr Shekau,
liderul grupării teroriste nigeriene Boko Haram, a jurat personal supunere față de Statul
Islamic.4 În aprilie gruparea și-a schimbat numele în Statul Islamic din Africa de Vest.5
Califatul a fost forma originală de guvernământ folosită de succesorii lui Mohammed
pentru guvernarea țărilor sub legea islamică. Primii 4 califi au controlat expansiunea rapidă a
dominioanelor musulmane din Arabia Saudită la unul dintre cele mai mari imperii din lume. 6
Mulți lideri musulmani din întreaga lume, inclusiv islamiști proeminenți și chiar lideri
ai celorlalte grupări teroriste, au respins califatul Statului Islamic, pretinzând că nu
îndeplinește condițiile prealabile religioase necesare pentru a fi un califat valid.

Bibliografie:

1. E. Friedland, Special Report. The Islamic State, Clarion Project Research, 2015.
2. R. Barrett, The Islamic State, The Soufan Group, New York, 2014.
3. http://www.clarionproject.org, (accesat la data de 27.12.2015).
4. http://www.nytimes.com/2014/09/04/world/middleeast/surviving-isis-massacre-iraq-
video.html?_r=0, (accesat la data de 27.12.2015).
5. http://www.nytimes.com/2014/01/04/world/middleeast/fighting-in-falluja-and-
ramadi.html, (accesat la data de 27.12.2015).
6. http://www.bbc.com/news/world-middle-east-29052144, (accesat la data de 27.12.2015).
7. http://www.politico.com/magazine/story/2014/06/the-massacre-strategy-107954.html,
(accesat la data de 27.12.2015).
8. http://www.washingtoninstitute.org/uploads/Documents/pubs/ResearchNote_20_Zelin.pdf
. (accesat la data de 28.12.2015).
9. http://www.theguardian.com/news/2006/jun/09/guardianobituaries.alqaida, (accesat la
data de 28.12.2015).

1
http://www.aljazeera.com/news/middleeast/2014/ 07/baghdadi-vision-new-caliphate-2014718485
8247981.html, (accesat la data de 21.01.2016).
2
http://www.janes.com/article/44182/libyan-group-s-pledge-to-islamic-state-raises-risk-of-fighting-between-
rival-islamist-groups-in-derna, (accesat la data de 21.01.2016).
3
http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2014/ 11/islamic-state-pledge-sinai-raises-stakes-for-egypt.htm,
(accesat la data de 21.01.2016).
4
http://www.clarionproject.org/analysis/boko-haram-loyalty-pledge-gives-isis-significant-boost, (accesat la data
de 21.01.2016).
5
http://www.clarionproject.org/analysis/boko-haram-loyalty-pledge-gives-isis-significant-boost, (accesat la data
de 21.01.2016).
6
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/491 710/Rashidun, (accesat la data de 21.01.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

91
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

10. http://www.huffingtonpost.com/carolina-larriera/remembering-sergio-vieira_b_
3779106.html, (accesat la data de 28.12.2015).
11. http://www.nytimes.com/2004/03/02/international/middleeast/02CND-IRAQ. Html,
(accesat la data de 04.01.2016).
12. http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/iraq/1473811/Ken-Bigley-
escaped-and-was-recaptured-by-Zarqawis-gang-before-he-was-executed. Html, (accesat la
data de 28.12.2015).
13. http://www.washingtoninstitute.org/uploads/Documents/pubs/ResearchNote_20_Zelin.pdf
. (accesat la data de 28.12.2015).
14. http://www.defenddemocracy.org/media-hit/the-links-between-al-qaeda-in-iraq-and-al-
qaedas-senior-leadership/, (accesat la data de 04.01.2016).
15. http://www.washingtoninstitute.org/uploads/Documents/pubs/ResearchNote_20_
Zelin.pdf. (accesat la data de 04.01.2016).
16. http://www.theguardian.com/news/2006/jun/09/guardianobituaries.alqaida, (accesat la
data de 04.01.2016).
17. http://www.longwarjournal.org/archives/2010/04/al_qaeda_in_iraqs_to.php, (accesat la
data de 04.01.2016).
18. https://www.understandingwar.org/report/anbar-awakening-displacing-al-qaeda-its-
stronghold-western-iraq, (accesat la data de 04.01.2016).
19. http://online.wsj.com/articles/philip-dermer-the-sons-of-iraq-abandoned-by-their-
american-allies-1404253303, (accesat la data de 05.01.2016).
20. http://www.newrepublic.com/article/119395/isiss-three-types-fighters, (accesat la data de
05.01.2016).
21. http://www.thedailybeast.com/articles/2014/02/03/al-qaeda-denounces-syrian-jihadist-
group-isis.html, (accesat la data de 05.01.2016).
22. http://www.aymennjawad.org/14363/the-dawn-of-the-islamic-state-of-iraq-and-ash-sham,
(accesat la data de 05.01.2016).
23. http://www.arab-reform.net/sites/
default/files/ISIS%27s%20Colonial%20Strategy%20in%20Syria%20-%20Legrand% 20-
%20June%202014%20VF.pdf. (accesat la data de 06.01.2016).
24. http://www.clarionproject.org/news/islamic-state-iraq-and-syria-controls-one-third-iraq,
(accesat la data de 06.01.2016).
25. http://pietervanostaeyen.wordpress.com/2014/06/29/the-islamic-state-restores-the-
caliphate/, (accesat la data de 06.01.2016).
26. http://www.clarionproject.org/analysis/isis-next-targets-jordan-and-saudi-arabia, (accesat
pe data de 06.01.2016).
27. http://www.aljazeera.com/news/middleeast/2014/07/islamic-state-caliph-lauds-iraq-
rebellion-20147512574517772html, (accesat la data de 06.01.2016).
28. http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/iraq/10956280/Inside-the-
leadership-of-Islamic-State-how-the-new-caliphate-is-run, (accesat la data de 06.01.2016).
29. http://english.al-akhbar.com/node/ 20421, (accesat la data de 06.01.2016).
30. http://www.thedailybeast.com/articles/2014/04/30/islamic-extremists-now-crucifying-
people-in-syria-and-tweeting-out-the-pictures.html, (accesat la data de 06.01.2016).
31. http://www.businessinsider.com/isis-worlds-richest-terrorist-group-2014-8, (accesat la
data de 06.01.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

92
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

32. http://uk.reuters.com/article/2014/09/11/uk-iraq-crisis-militants-funding-insight-
idUKKBN0H60AM20140911, (accesat la data de 06.01.2016).
33. http://www.onislam.net/english/ask-about-islam/islam-and-the-world/politics-and-
economics/166232-the-relevance-of-the-caliphate-in-islam.html?Economics=, (accesat la data
de 21.01.2016).
34. http://pietervanostaeyen.wordpress.com/2013/07/15/abu-bakr-al-baghdadi-a-short-
biography-of-the-isis-sheikh/, (accesat la data de 21.01.2016).
35. http://www.aljazeera.com/news/middleeast/2014/07/baghdadi-vision-new-caliphate-
20147184858247981.html, (accesat la data de 21.01.2016).
36. http://www.janes.com/article/44182/libyan-group-s-pledge-to-islamic-state-raises-risk-of-
fighting-between-rival-islamist-groups-in-derna, (accesat la data de 21.01.2016).
37. http://www.al-monitor.com/pulse/ originals/2014/11/islamic-state-pledge-sinai-raises-
stakes-for-egypt.htm, (accesat la data de 21.01.2016).
38. http://www.clarionproject.org/analysis/boko-haram-loyalty-pledge-gives-isis-significant-
boost, (accesat la data de 21.01.2016).
39. http://www.clarionproject.org/analysis/boko-haram-loyalty-pledge-gives-isis-significant-
boost, (accesat la data de 21.01.2016).
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/491710/Rashidun, (accesat la data de
21.01.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

93
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

VALOAREA KURZIILOR DIN ORIENTUL MIJLOCIU

Claudiu CURTA
Facultatea de Științe Socio-Umane,
Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: The civil war in Syria has opened unprecedented opportunities for the Kurdish nationalist movement
and it seems that these opportunities have not been wasted. Despite the increasing international support and
legitimacy for the Kurdish cause over the last year, after the Kobane victory, the future of the Rojava project is
still fragile. This paper analyzes the development of Syrian Kurdish politics during the last few years in the
context of the Syrian war.

Keywords: Kurds, Kurdistan, Kobane, Rojava, nationalism, autonomy, PYD, PKK, KRG, YPD,

Instaurarea autonomiei de facto în zonele majoritare kurde din Siria a transformat


populația kurdă în actori cheie ai conflictului din Siria. Din acel moment conexiunea dintre
conflictul din Siria și politicile kurzilor din Turcia și Irak a crescut considerabil, după cum s-a
putut observa cel mai evident în timpul asediului orașului sirian Kobane. Această lucrare
urmărește să evalueze impactul acestui război asupra kurzilor din Siria și din întreaga regiune,
atât cu privire la dinamica politicilor existente actual cât și a trendurilor pe termen lung. Zone
specifice de interes includ implicațiile războiului asupra politicilor kurde în Siria, dar și
complexitatea legăturilor dintre mișcările politice kurde și puterile din regiune. Lucrarea
dezbate de asemenea impactul războiului asupra politicilor domestice din Siria, și implicațiile
asupra politicilor externe.
Încă de la apariția statelor moderne Turcia, Siria și Irak acum aproape 100 de ani,
populațiile kurde din fiecare dintre cele 3 state s-au luptat – în fața unei discriminări etnice la
scară largă – pentru drepturi egale de cetățenie și exprimare.
Pentru cea mai mare parte a perioadei astfel de eforturi au fost total fără succes, dar
înființarea Guvernului Regional Kurdistanian (GRK) în Irak, ce guvernează Kurdistanul
Irakian (KRI) – o regiune autonomă în nordul Irakului – și o apropiere limitată între statul turc
și populația kurdă de pe teritoriul său din anii 2000 au dat naștere unui sentiment de
oportunitate fără precedent pentru cei 35 de milioane de kurzi din regiune.
Acest sentiment a cunoscut o intensificare spre sfârșitul anului 2013, când războiul civil
din Siria are ca urmare apariția Kurdistanului de Vest sau Rojava cu o administrație
autonomă. În întreaga regiune, kurzii par să simtă că a sosit momentul lor.
Reprezentanții kurzilor sirieni și grupurile din opoziție au viziuni divergente asupra
naturii drepturilor kurzilor în Siria post-conflict. Această chestiune cheie previne includerea

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

94
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

cererilor kurzilor în programul Coaliției Naționale Siriene și a altor grupuri siriene din
opoziție.
Mișcarea kurdă din Siria este ea însăși puternic divizată, iar aceste împărțiri sunt
exacerbate de influențele actorilor statali și a influențelor kurde din afara Siriei.
Legitimitatea partidului politic kurd sirian dominant, Partidul Uniunii Democrate
(PYD), este pusă la îndoială de alte partide kurde din Siria și din exterior. Este de asemenea
contestat de opoziția siriană și de către statele vecine.
Mai mult decât atât, PYD și proiectul Rojava trebuie înțelese în contextul politicilor
kurde trans-statale, a factorilor cheie cum ar fi influențele Partidului Muncitorilor din
Kurdistan (PKK)1, partid ce își are sediul pe teritoriul Turciei, și tensiunea dintre aceștia și
KRG în Irak.
Dintre partidele kurde din Kurdistanul Irakian, PKK se asociază cu Uniunea Patriotică a
Kurdistanului (PUK). Cu toate acestea Partidul Democratic al Kurdistanului (KDP)
controlează cele mai importante poziții din interiorul KRG, iar rivalitatea istorică dintre acesta
și PKK este principala sursă a tensiunilor de pe teritoriul Rojavei din ultimii trei ani.
O altă consecință a războiului sirian asupra kurzilor a fost perturbarea cauzată de
grupurile jihadiste, atât din Siria cât și din Irak, în special de către Statul Islamic din Siria și
Irak (ISIS), întrucât ofensiva acestora împotriva kurzilor a cerut un răspuns de ordin militar.
Forțele KRG au avut dificultăți inițial în fața avansului ISIS, însă au recuperat între
timp. Forțele kurde din Siria s-au luptat cu jihadiștii încă din 2012, cel mai notabil eveniment
fiind asediul asupra orașului Kobane.
Impactul ISIS se extinde dincolo de sfera militară întrucât apariția acestora a dus la
slăbirea unor alianțe dar și a unor divergențe existente anterior în comunitatea kurdă.
Paradoxal, acest fapt a dat un impuls cooperării dintre mișcările kurde din Irak, Siria și
Turcia – consolidând poziția și impactul kurzilor în politicile regionale.2
În același timp, prezența ISIS a aliniat și apropiat interesele grupurilor kurde cu cele ale
guvernelor regionale și internaționale.
Actorii politicii kurde
Partidul Uniunii Democrate (PYD) este partidul politic dominant al kurzilor din Siria,
acesta administrează regiunea Rojava.
Ideologia partidului este strâns legată de cea a PKK, deși neagă că ar fi o ramură a
acestuia. Această organizație are în componența sa un grup de miliții, denumite Unitățile de
Protecție Populară (YPG).
Consiliul Național Kurd (KNC) este o organizație de tip umbrelă, cu sediul în Erbil, și
este formată din partidele kurde siriene care au legături de natură ideologică cu KDP și PUK
din Irak. Aceasta nu include PYD.

1
PKK, fondat în 1978, a început un conflict armat împotriva statului turc în 1984. Ideologia partidului combină
elemente naționaliste kurde, socialiste dar și elemente marxiste și leniniste. În prezent își formulează cererile
printr-un proiect politic radical-democratic și militează pentru ca‚ autonomia democratică’ să reprezinte cadrul în
care cererile kurde să fie îndeplinite în interiorul granițelor statale. Un acord de încetare a focului a intrat în
vigoare începând cu 2013, iar dialogul pentru negocierea unei soluții este în desfășurare. Cu toate acestea
relațiile rămân tensionate. Gunes. Cengiz, Mișcarea Națională Kurdă în Turcia: De la protest la rezistență,
Londra: Routledge, 2012, pp. 15-21.
2
Gunter. Michael, Ahmed. Mohammed, The Kurdish Spring: Geopolitical Changes and the Kurds, Costa Mesa:
Mazda Publishers, 2013, pp. 11-26.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

95
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Guvernul Regional Kurdistanian (KRG) este administrația, formată în 1992 și


recunoscută oficial în 2005, ce guvernează regiunea semi-autonomă a Kurdistanului Irakian
(KRI).
Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) este o organizație militantă, formată în
1978, și reprezintă gruparea kurdă dominantă din Turcia.
Partidul Democratic al Kurdistanului (KDP) este partidul kurd din Irak ce controlează
cele mai importante poziții în cadrul KRG și care are o rivalitatea de lungă durată cu PKK.

Apariția regiunii Rojava

Revolta din Siria din 2011 și războiul civil ce a urmat au creat condițiile pentru o
schimbare majoră în politica și societatea kurdă din Siria. Majoritatea partidelor politice kurde
își au originea în Partidul Kurdistanian Democratic din Siria – primul partid naționalist kurd –
ce a fost fondat în 1957.
Aceste partide au fost întotdeauna în ilegalitate și au fost nevoite să lupte pentru a se
putea mobiliza.
Subminate de represiunea statală dar și de fricțiuni interne, acestea și-au limitat
activitățile la sfera culturală.1
Siria a oferit sanctuar pentru PKK în anii 1990, iar numărul de kurzi sirieni care s-au
alăturat acestei organizații a crescut considerabil în această perioadă.
După expulzarea PKK-ului din Siria în 1998, foștii membrii ai partidului au fondat
PYD în Siria în 2003. PYD este membru al Uniunii Comunităților Kurde (KCK), o
organizație de tip umbrelă pentru grupurile ce susțin ideologia și obiectivele PKK.
La izbucnirea revoltei din Siria, PYD era unul dintre numeroșii jucători de pe scena
politică a Siriei kurde. Cu toate acestea, progresul acestuia în perioada imediat următoare, prin
exploatarea circumstanțelor războiului a fost remarcabilă.
Printre factorii specifici care au stat în spatele progresului PYD se numără disciplina,
organizarea și plănuirea strategică ce îi diferențiază de celelalte partide kurde care au sfârșit
prin a se fracționa.
Legătura cu PKK i-a oferit de asemenea o ideologie distinctă dar și acces la
antrenament, experiență, luptători și arme.
Până în vara anului 2012, în timp ce Siria cunoștea o segregare între diferite facțiuni
militante, PYD a acționat decisiv pentru obținerea controlului asupra a trei bucăți de teritoriu,
unde populația kurdă era majoritară, în partea nordică a țării: Jazira, Kobane și Afrin.2
Până la sfârșitul anului 2013/ începutul anului 2014, PYD a transformat aceste teritorii
în cantoane cu administrație locală sub denumirea colectivă Rojava („Vest”) pentru a
reprezenta Kurdistanul de Vest și a organizat inclusiv alegeri în cadrul adunărilor locale.
Deși PYD își accentuează dedicația pentru pluralism politic și înțelegeri cu alte partide
kurde, este evident ca Rojava este un experiment al PYD în guvernarea autonomă.
O altă evoluție semnificativă este reprezentată de segregarea tot mai accentuată în
cadrul mișcării kurde din Siria dintre PYD și numeroasele partide ce au aparținut de generația

1
Allsopp. Harriet, The Kurds of Syria: Political Parties and Identity in the Middle East, Londra: I.B. Tauris,
2014, pp. 5-24.
2
Flight of Icarus? The PYD’s Precarious Rise in Syria, International Crisis Group Middle East Report No 151,
May 2014, pp. 3-12.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

96
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

1957, dintre acestea majoritatea au aderat la KNC în 2011 când nevoia unui răspuns coerent
la revolta aflată în desfășurare i-a determinat să se alieze.
Schisma partidelor vechi, eșecul lor de a se adapta și legitimitatea populară în scădere,
în combinație cu efectele asertivității și unilateralismului PYD-ului au transformat aceste
partide în actori mai puțin importanți pe scena politică a regiunii.1
Pentru cea mai mare parte a ultimilor patru ani, relațiile dintre mișcările politice kurde
din Siria au rămas tensionate, în ciuda negocierilor repetate și a înțelegerilor de împărțire a
puterii dintre PYD și partidele membre KNC.
Membrii KNC, precum și alți observatori, reclamă intimidarea și hărțuirile practicate de
PYD, și au construit o listă lungă de presupuse acțiuni autoritare și abuzuri de putere.2
PYD respinge majoritatea acestor acuzații. Semnarea înțelegerii Duhok în octombrie
2014 marchează progresul pentru o cooperare mai bună, urmând ca aceasta să fie
implementată.
Evoluția PYD-ului a fost susținută și de un consimțământ tacit din partea regimului
sirian, care a permis PYD să preia controlul în cele trei regiuni fără să opună rezistență și
continuă să plătească salariile funcționarilor publici din regiunile administrate de PYD.
Regimul Assad și PYD nu sunt aliați naturali, dar contextul războiului și faptul că
împart dușmani comuni – atât grupurile jihadiste cât și Turcia – au condus la un acord
momentan, în ciuda tensiunilor existente. După cum Saleh Muslim, copreședintele PYD, a
explicat: „PYD face parte din revoluția siriană, dar nu este pregătit să fie folosit pe post de
soldați.”3
Rojava reprezintă prima încercare pentru un guvern bazat pe conceptul politic de
confederație democratică – sau autonomie democratică – susținut de Abdullah Ӧcalan4 și de
PKK.
Aceasta urmărește o transformare fundamentală a statului și o democratizare a societății,
cu drepturi egale pentru femei și minorități și o separare între religie și stat.
Kurzii din Turcia, Irak și Iran urmăresc cu interes progresul administrației Rojava,
succesul sau eșecul acesteia reprezintă un interes major, în special pentru kurzii din Turcia,
având în vedere că proiectul se bazează pe ideile lui Ӧcalan.
Proeminența rolurilor deținute de femei în administrația PYD, ca luptători,
administratori și politicieni – o abordare atât de diferită de cea a jihadiștilor – a atras de
asemenea atenția internațională.
Proiectul Rojava rămâne fragil dar indiferent de ce îi rezervă viitorul, simpla lui creație
a alterat fundamental parcursul naționalismului kurd.
Prinși într-un mediu atât de ostil și periculos, kurzii – chiar și cei care nu susțin PYD –
nu au altă alternativă decât să își creeze un guvern propriu ca o măsură de a-și proteja
securitatea.
Există o schimbare de poziții în marea masă politică kurdă printr-o creștere a suportului
oferit de partidele kurde pentru autonomia sau statusul federal al Rojavei.

1
Allsopp. Harriet, ”The Kurdish Autonomy Bid in Syria: Challenges and Reactions,” in Gunter. Michael,
Ahmed. Mohammed, The Kurdish Spring: Geopolitical Changes and the Kurds, Costa Mesa: Mazda Publishers,
2013, pp. 45-57.
2
Under Kurdish Rule: Abuses in PYD-run Enclaves in Syria, Human Rights Watch, June 2014.
3
Interviu realizat de Cengiz Gunes cu Saleh Muslim, 3 decembrie 2012, Londra.
4
Abdullah Öcalan, Democratic Confederalism, London: Transmedia, 2011, p. 14.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

97
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Ca rezultat, dedicarea poporului către acest proiect devine tot mai puternic - în cazul
unui atac asupra regiunii, devine evident faptul că YPG va avea parte de întreg suportul
populației kurde în apărarea Rojavei.

Semnificațiile Kobane

Un alt efect al războiului este constituit de militarizarea luptei kurzilor din Siria.
Anterior, kurzii nu au utilizat arme pentru suportul cauzei lor în Siria.
În 2012, Saleh Muslim a declarat: „Zonele kurde sunt în continuare pașnice; PYD este
în control și nu va permite accesul la arme.”1
Pe măsură ce s-a dezvoltat instabilitatea în nordul Siriei - o înmulțire a luptelor ce au
implicat regimul Assad, Armata de Eliberare a Siriei (FSA) și grupurile jihadiste – YPG a
început să se implice militar pentru protejarea orașelor și satelor kurde.
YPG și FSA au interese comune împotriva jihadiștilor și sunt ambele inamici vechi ai
regimului Ba’athist, dar cu toate acestea rămân suspicioase una față de cealaltă. Cele două
grupări au avut momente când au colaborat dar și când s-au ciocnit militar, în funcție de
circumstanțele locale și de dinamica extinsă a războiului.
În prezent, numărul luptătorilor YPG este estimat la aproximativ 50.000.2
Din ce în ce mai mult, principalii adversari ai YPG sunt grupurile jihadiste – cel mai
notabil ISIS. Islamiștii îi văd pe kurzi atât ca dușmani ideologici dar și ca rivali pentru
controlul teritorial și al resurselor.
Succesul jihadiștilor în a amenința siguranța kurzilor a împins tot mai mulți sirieni kurzi
să susțină PYD, ceea ce nu oferă doar securitate dar și acces la servicii și angajări.
Suportul pentru miliția YPG este probabil chiar mai crescut decât cel pentru PYD,
pentru că aceasta asigură singura protecția viabilă pentru kurzii din nordul Siriei. Mai mult
decât atât, succesul YPD în apărarea orașului Kobane i-a consolidat legitimitatea.
La sfârșitul anului 2014, orașul kurd Kobane, aflat pe granița Turcia – Siria, a ocupat
poziția centrală a conflictului din Siria.
Forțele ISIS au încercuit și apoi și-au intensificat atacurile asupra orașului Kobane, iar
rezistența kurdă nu a reușit să prevină intrarea ISIS în oraș.
Situația părea disperată pentru defensivă, cu predicții ce anunțau căderea orașului și
masacrarea supraviețuitorilor în absența unei intervenții internaționale.
Atacurile aeriene din partea forțelor SUA împotriva pozițiilor ISIS din jurul Kobane-
ului și sosirea luptătorilor peshmerga (forțele militare ale KRI) au schimbat balanța asediului
împotriva ISIS.
În tot acest timp, YPG și-a continuat acțiunile de apărare prin întregul oraș, iar pe 27
ianuarie 2015 a declarat că forțele ISIS au fost expulzate în totalitate.
Cooperarea dintre SUA, peshmerga Kurdistanului irakian și YPG a constituit un
moment extrem de important, însemnând susținere kurdă regională dar și internațională
pentru PYD/YPD.
Această desfășurare de evenimente, fără precedent, au oferit un impuls major PYD-ului
în ceea ce privește legitimitatea și statutul geopolitic al proiectului Rojava.

1
Interviu realizat de Cengiz Gunes cu Saleh Muslim, 3 decembrie 2012, Londra.
2
Interviu realizat de Cengiz Gunes cu Saleh Muslim, 11 Septembrie 2014, Londra.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

98
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Alder Xelil, un membru din fruntea Mișcării Societății Democratice a Kurdistanului de


Vest (TEV-DEM), a declarat: „Kobane a devenit Stalingrad. În același sens în care Stalingrad
a schimbat balanța puterii în cel de-Al Doilea Război Mondial... și Kobane joacă acum acel
rol. Din acest motiv este un punct strategic. Din acest motiv a devenit o luptă pentru onoare
pentru Kurdistan. […] Luptăm împotriva terorii pentru întreaga lume și pentru toți oamenii.
Toată lumea ar trebui să ne ajute în acest război. Suntem cea mai de succes forță de apărare
împotriva terorismului, asta se poate spune despre kurzi.”1
Succesul apărării Kobane-ului a fost extrem de importantă pentru kurzii din Siria.
Asediul a creat un narativ cu niște ingrediente foarte potente: sute de refugiați kurzi fugind din
oraș; o apărare eroică de 133 de zile de către forțele kurde înarmate cu armament ușor,
împotriva trupelor ISIS, neînvinse până în acel moment, înarmate cu armament greu; martiriul
luptătorilor kurzi, inclusiv femei; refuzul statului turc de a oferi ajutor de peste graniță; kurzii
de pe partea turcă a graniței adunându-se pentru a urmării cu disperare apărarea orașului;
apariția convoaielor de peshmerga din KRI cu armament greu; iar apoi întoarcerea balanței
împotriva ISIS, ducând la expulzarea acestora din oraș. Indiferent de pierderi și de devastarea
produsă, valoarea strategică a orașului sau viitorul progres al luptei YPG împotriva ISIS,
Kobane va rămâne în istorie ca o faimoasă victorie kurdă de o valoare simbolică imensă.
Cel mai important poate, este potențialul acestei victorii de a avea un impact asupra
unității populațiilor kurde din Siria și mai departe.
Până în prezent, kurzii din Siria au avut o istorie mai săracă în ceea ce privește
mobilizarea naționalistă comparativ cu Turcia, Irak și Iran.
Mișcării i-au lipsit simboluri puternice ai propriei lupte – nu a avut genocidul de la
Halabja sau Republica Mahabad. Ei bine, acum are Kobane.
Mai mult decât atât, majoritatea evenimentelor din istoria luptei naționaliste kurde au
fost eșecuri tragice, dar apărarea orașului Kobane este o victorie rară.
Este neobișnuit ca o desfășurare de evenimente în Kurdistanul Sirian să aibă un impact
atât de puternic asupra sentimentelor kurzilor din alte state (o excepție fiind revolta din 2004),
dar apărarea orașului Kobane și a așezării Rojava sunt semnificative pentru kurzii de peste tot.
Orașul a fost descris ca „un castel de rezistență pentru toate cele patru părți ale
Kurdistanului” iar kurzii din întreaga regiune au sărbătorit recuperarea lui în ianuarie 2015.2
Recuperarea Kobane-ului a dat forțelor kurde un impuls și motivație, ceea ce le-a permis
să facă noi progrese împotriva ISIS în satele din împrejurimea Kobane-ului și în Jazira.

Ecourile rezistenței kurde

Pe scena largă internațională, efectele succesului rezistenței forțelor kurde din Kobane
se transpun într-o simpatie în creștere pentru cauza acestora.
Statele Unite și aliații acestora încep să accepte faptul că PYD și forțele kurde nu pot fi
excluse din campania împotriva ISIS. Acest lucru se află într-un contrast puternic față de
poziția acestora cu ceva timp în urmă, când, au refuzat să includă PYD ca o parte integrantă și
legitimă din opoziția siriană.

1
Interviu cu Alder Xelil, Raportul Rojava, 24 octombrie 2014, https://rojavareport.wordpress
.com/2014/10/25/tev-dem-rep-kobane-has-upset-their-plans/, (accesat la data de 08.04.2016).
2
Syrian Kurdistan’s Kobani Defense Minister: Everyone needs to support the resistance, EKurd Daily, 15
November 2014, http://www.ekurd.net /mismas/articles/misc2014/11/sriakurd1682.htm, (accesat la data de
08.04.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

99
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Ostilitatea Turciei împotriva PYD a influențat modul în care guvernele occidentale l-au
perceput la început.
Răspunsul internațional la fondarea Rojava a fost de asemenea unul călduț, chiar ostil,
datorită temerii că va afecta integritatea statală a Siriei, ceea ce ar reduce influența opoziției
arabe în Siria.
Puterile internaționale ce doresc să vadă căderea regimului Assad s-au concentrat pe
construirea unei mișcări de opoziție ca un guvern alternativ pentru viitor.
Semnificația asediului orașului Kobane se poate observa și după decizia Statelor Unite și
a aliaților acestora de a intervenii militar împotriva ISIS.
Un efect secundar al acestei intervenții o constituie îmbunătățirea cooperării dintre SUA
și PYD; diplomații americani s-au întâlnit cu Saleh Muslim.
SUA s-a bazat pe informațiile furnizate de YPG pentru conducerea atacurilor împotriva
forțelor ISIS, numindu-i pe aceștia „parteneri de încredere” și nu consideră PYD a fi o
organizație teroristă.1
Kobane a devenit importantă pentru strategia SUA deoarece ISIS a investit atât de multe
resurse umane, echipament și propagandă în acest asediu încât a devenit foarte important
pentru Vest să dea un exemplu că ISIS pot fi împinși înapoi.
Legitimitatea internațională a PYD continuă să crească. A luat parte de curând la
întâlniri în Cairo și Moscova în căutarea unei soluții pașnice de a pune capăt conflictului.
Franța a dat dovadă de mai multă susținere față de PYD comparativ cu celelalte state
europene, președintele François Hollande s-a întâlnit cu reprezentatele femeilor din PYD și
YPG în Paris în februarie 2015.
Guvernul britanic a arătat o recunoaștere limitată a PYD, acest fapt se datorează
legăturilor cu PKK pe care Marea Britanie îl consideră o organizație teroristă.
Mai recent, PYD a fost invitat oficial de către Națiunile Unite să participe la discuțiile
„Geneva III” privind Siria, ce au început în mai 2015.2
Avansul spre integrare internațională a PYD va afecta lupta din politica kurdă siriană.
Partidele membre KNC se bucură de un suportul internațional mai bun (deoarece nu sunt
asociați în nici un fel cu PKK); acesta a fost unul dintre puținele avantaje pe care le-au avut în
fața PYD-ului.
Cu toate acestea le lipsește suportul popular, suport de care acesta din urmă nu duce
lipsa, iar recunoașterea internațională a PYD în plină creștere au slăbit și mai mult poziția
KNC.
În acest context PYD este conștient că pentru a-și menține și securiza legitimitatea
acesta va trebui să se angajeze în practici democrate și în cooperare cu celelalte partide kurde.
Prin urmare relația dintre SUA și UE cu PYD ar putea avea un efect pozitiv asupra
segregării existente în lumea kurdă din Siria.

Concluzii

Scăderea autorității statale în Siria a creat o oportunitate fără precedent pentru kurzii din
regiune, aceștia s-au mobilizat cu rapiditate spre o organizare politică și militară.

1
Amiralul John Kirby: „Statele Unite felicită pe kurzi pentru Kobane”, Rudaw, 28 ianuarie 2015,
http://rudaw.net/english/middleeast/syria/28012015 (accesat la data de 08.04.2016).
2
http://kurdishquestion.com/index.php/kurdistan/ west-kurdistan/breaking-news-pyd-invited-to-geneva-3-on-
syria/853-breaking-news-pydinvited-to-geneva-3-on-syria.html, (accesat la data de 08.04.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

100
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Cu toate acestea, deși constituie 10% din populația Siriei, kurzii nu au pe cont propriu
puterea politică sau militară pentru a determina rezultatul conflictului sau propria lor
traiectorie pe viitor.
Acestea depind amândouă de relațiile cu celelalte facțiuni din opoziția siriană precum și
de acțiunile puterilor regionale.1
În Siria, kurzii nu au mulți aliați. Naționaliștii arabi din guvernul Assad se opun
implacabil autonomiei kurde, și nu ar fi rămas pasivi dacă ar fi fost în poziția de a putea
acționa împotriva Rojavei.
Grupurile islamiste sunt dedicate distrugerii Rojavei, iar partea non-islamistă din
opoziția siriană sunt ca și orientare tot naționaliști arabi și prin urmare nu susțin autonomia
kurzilor.
Turcia se opune Rojavei, iar comunitatea internațională nu este încă sigură cum ar trebui
tratată situația.
Partidele politice kurde din Siria nu pledează pentru crearea unui stat kurd independent.
Scopul lor este mai degrabă o autonomie extensivă, pluralism democratic și recunoașterea
drepturilor tuturor minorităților etnice și religioase din Siria.2
Începând cu 2011, PYD a preluat puterea și a acumulat suport și o oarecare măsură de
legitimitate pe parcursul administrației sale autonome.
În 2014/2015 apărarea Kobane-ului a creat un nou mit naționalist kurd despre eroism și
liberare.
Crearea Rojavei, acompaniată de libertăți relative politice și culturale, înseamnă că
revenirea la o discriminare și represiune a kurzilor din Siria să fie extrem de improbabilă.3
Autonomia kurzilor din Siria a oferit un nou impuls discuției la scară largă despre
poziția și statusul kurzilor în Orientul Mijlociu în general.4
Kurzii sunt în număr de cca. 35 de milioane, și au o influență crucială asupra politicilor
din Siria, Turcia, Irak și Iran.
Problemele politice ale kurzilor trebuie văzute simultan ca probleme domestice în
fiecare dintre cele patru state, dar și ca probleme geopolitice regionale.
Acest lucru reflectă legăturile complexe și puternice între mișcările trans-statale ale
kurzilor, între astfel de mișcări și puterile statale și între grupurile kurde și alți actori.
Un impact regional semnificativ al războiului sirian a fost acela de a alimenta mișcarea
naționalistă kurdă în tot teritoriul Orientului Mijlociu.
Kurzii au dobândit influență în Rojava și Kobane, precum și în orașele Kirkuk și Sinjar
în Irak. Pe măsură ce Siria și Irak s-au fragmentat, kurzii și-au urmărit oportunitățile.
Turcia, KRG și comunitatea internațională vor juca un rol important în determinarea
viitorului Rojavei.
Potențialul influenței Turciei este cel mai mare, dată fiind importanța geografică,
economică și politică a acesteia în fața mișcării kurde din Siria, dar și datorită rolului larg pe
care Turcia îl are ca putere regională în războiul civil din Siria.

1
http://www.jadaliyya.com/pages/index/14005/wh at%E2%80%99s-next-for-syria%E2%80%99s-kurds,
(accesat la data de 09.04.2016).
2
Ibidem.
3
Interviu cu Saleh Muslim: ”Dacă regimul va reveni, nu va fi ca înainte. Orice a fost luat de oameni, nu va putea
fi luat înapoi..” 3 decembrie 2012, Londra.
4
http://www.jadaliyya.com/pages/index/14005/wh at%E2%80%99s-next-for-syria%E2%80%99s-kurds,
(accesat la data de 09.04.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

101
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

După ce a ignorat în general Kurdistanul Sirian până la izbucnirea războiului, KRG


joacă acum un rol din ce în ce mai asertiv, rol ce se aliniază cu imaginea sa de protector
pentru kurzii de pretutindeni.
Actorii internaționali se feresc în general să aibă de a face cu minoritățile naționaliste și
actori non-statali.
Teama este aceea că cererile kurzilor riscă să fracționeze statele existente într-un context
geopolitic deja fragil.
Dar niciuna dintre mișcările kurde nu cere independența, cererile lor sunt mai degrabă
pentru reforme politice, sociale, culturale și economice în interiorul acestor state.
Acestea fiind spuse, chestiunea independenței a fost pe agenda KRG, în special în
perioada de după retragerea forțelor irakiene din Mosul din iunie 2014.
Dar, până în prezent nu s-au făcut pași concreți în urmărirea independenței.
Interesele semnificative ale kurzilor din Orientul Mijlociu se aliniază acum cu interesele
internaționale pe scară largă, acest lucru nu s-a mai întâmplat din anii 1920.
În pofida avansurilor recente, kurzii rămân extrem de vulnerabili.
Îmbunătățirea situației acestora este evidentă în special în Siria, dar semne ale acesteia
se pot observa și în Iran și Turcia.
Cererile kurzilor trebuie încorporate în politica comunității internaționale de a construi o
pace sustenabilă.
Un obiectiv pe termen lung ar trebui să fie acela de a ajuta transformarea și rezolvarea
pașnică a conflictelor ce îi implică pe kurzii din regiune.
Acest obiectiv necesită o implicare mai puternică din parte puterilor regionale și
internaționale și o diversitate mai mare a actorilor politici kurzi din întreaga regiu

Bibliografie:

1. Gunter. Michael, Ahmed. Mohammed, The Kurdish Spring: Geopolitical Changes and the
Kurds, Costa Mesa: Mazda Publishers, 2013.
2. Gunes. Cengiz, Lowe. Robert, Middle East and North Africa Programme, Londra:
Institutul Regal de Relații Internaționale, iulie 2015.
3. Allsopp. Harriet, The Kurds of Syria: Political Parties and Identity in the Middle East,
Londra: I.B. Tauris, 2014.
4. Flight of Icarus? The PYD’s Precarious Rise in Syria, International Crisis Group Middle
East Report No 151, mai 2014.
5. Under Kurdish Rule: Abuses in PYD-run Enclaves in Syria, Human Rights Watch, June
2014.
6. Interviu realizat de Cengiz Gunes cu Saleh Muslim, 3 decembrie 2012, Londra.
https://rojavareport.wordpress.com/2014/10/25/tev-dem-rep-kobane-has-upset-their-plans/,
(accesat la data de 08.04.2016).
7. Abdullah Öcalan, Democratic Confederalism, London: Transmedia, 2011.
8. Interviu realizat de Cengiz Gunes cu Saleh Muslim, 11 septembrie 2014, Londra.
https://rojavareport.wordpress. com/2014/10/25/tev-dem-rep-kobane-has-upset-their-plans/,
(accesat la data de 08.04.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

102
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

9. Interviu cu Alder Xelil, Raportul Rojava, 24 octombrie 2014, https://


rojavareport.wordpress.com/2014/10/25/tev-dem-rep-kobane-has-upset-their-plans/, (accesat
la data de 08.04.2016).
10. ”Syrian Kurdistan’s Kobani Defense Minister: Everyone needs to support the resistance,”
EKurd Daily, 15 noiembrie 2014,
11. Amiralul John Kirby: „Statele Unite felicită pe kurzi pentru Kobane”, Rudaw, 28 ianuarie
2015, http://rudaw.net/ english/ middleeast/syria/28012015, (accesat la data de 04.04.2016).
12. http://kurdishquestion.com/index.php/kurdistan/west-kurdistan/breaking-news-pyd-
invited-to-geneva-3-on-syria/853-breaking-news-pydinvited-to-geneva-3-yria.html, (accesat
la data de 08.04.2016).
http://www.jadaliyya.com/pages/index/14005/what%E2%80%99s-next-for-
syria%E2%80%99s-kurds, (accesat la data de 09.04.2016),

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

103
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

VIITORUL AFGHANISTULUI

Mihai DUDĂU
Facultatea de Științe Socio-Umane,
Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: In December 2001, after the Taliban government was overthrown and the new Afghan government
under President Hamid Karzai was formed, the International Security Assistance Force (ISAF) was established
by the UN Security Council to help assist the Karzai administration and provide basic security.Taliban forces
also began regrouping inside Pakistan, while more coalition troops entered Afghanistan and began rebuilding
the war-torn country. Shortly after their fall from power, the Taliban began an insurgency to regain control of
Afghanistan. Over the next decade, ISAF and Afghan troops led many offensives against the Taliban but failed to
fully defeat them. Afghanistan remains one of the poorest countries in the world due to a lack of foreign
investment, government corruption, and the Taliban insurgency.

Keywords: Terrorism, Poverty, NATO, Taliban, UN, ISAF, Future

Afghanistan - elemente geopolitice

De aproximativ 25 de ani, din momentul invaziei Uniunii Sovietice în Afghanistan,


această țară a devenit și s-a menținut unul dintre “punctele fierbinți” ale globului și ale
geopoliticii mondiale.
La o primă vedere, acest lucru pare destul de greu de înțeles, deoarece Afghanistanul nu
este în nici un caz un exponent clasic al unei zone de interes pentru marile puteri: este lipsit de
resurse strategice și nu se află la intersecția unor axe geopolitice de importanță deosebită.
După retragerea forțelor sovietice în 1989, se aștepta ca această regiune să devină una
stabilă, însă prim-planul a fost luat de luptele interne dintre multiplele triburi afghane.
Caracterul foarte muntos al țării și numărul mare de astfel de triburi și etnii (deși toate
de religie islamică) s-au combinat pentru a transforma Afghanistan-ul într-un teatru al
conflictelor interne.
Astfel, în 1996, ultra-islamiștii talibani au preluat puterea la Kabul, oferind apoi
susținerea lor lui Osama bin Laden pentru crearea de tabere de antrenament pentru soldați ai
Războiului Sfânt (Jihad).
Rețeaua teroristă Al-Qaeda a folosit în principal aceste baze pentru recrutarea
membrilor săi. În urma atacurilor teroriste din Statele Unite de la începutul deceniului,
regimul taliban a fost înfrânt și înlăturat repede de la putere de către coaliția condusă de
Statele Unite.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

104
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În ciuda acestui fapt, Afganistanul a rămas o zonă problematică și, mai ales, foarte greu
de controlat. Atât talibanii cât și Al-Qaeda încă mai au susținători în multe regiuni ale țării.
Un mare progres care s-a înregistat a fost alegerea democratică, cu susținerea ONU, al
unui președinte afghan, în persoana lui Hamid Karzai, în 2004.
Însă puterea guvernului democrat cu susținere americană de la Kabul nu se poate
impune pe întreg teritoriul țării, acolo unde încă domină “stăpâni ai războiului” (eng.
“warlords”), mai mult sau mai puțin islamici.
Majoritatea măsurilor radicale impuse de talibani, precum cele privind femeile, sunt
încă păstrate în ciuda eforturilor timide de laicizare a țării.
În acest timp, producția de opium, care este generatorul de venit pentru toate grupările
războinice afghane de 30 de ani, este mai puternică decât oricând (în fapt, 80% din producția
mondială de heroină provine din Afghanistan). Astfel, în mod paradoxal, atât SUA cât și
ONU susțin o țară de traficanți de narcotice, care alimentează pe plan mondial rețelele
islamice.
Elementul definitoriu pentru Afghanistan și pentru afghani este însă fanatismul religios
care se întâlnește aici. Puterea acestor grupări și a acestor fanatici religioși nu este ceva nou în
istorie. Să ne gândim doar la războaiele afghane din 1839-1842 și apoi din 1878, când o mare
putere colonială, Marea Britanie, a fost nevoită să renunțe la includerea Afghanistanului în
imperiul său, după o serie de confruntări sângeroase cu războinicii afghani.
Pentru o țară cu o mare experiență în imperialism, acesta a fost un fapt excepțional. În
nici o altă țară acest fanatism religios musulman, în același timp agresiv și xenofob, nu
seamănă cu cel din Afghanistan, deși această țară nu se poate lăuda cu universități islamice,
sau seminarii teologice care să poată educa studenți în teologie, care mai apoi să devină
fundamentaliști (precum există în Iran sau Pakistan).
În cazul Afghanistanului, fanatismul este întreținut de nenumărați clerici rurali
(mullahi) care sunt în același timp învățători, predicatori, judecători, conducători politici, cu
alte cuvinte, dețin puterea absolută.
În plus, fanatismul se poate explica și prin parcursul istoric al acestor teritorii. Nu doar
faptul că relieful muntos favorizează aceste lupte de gherilă constituie un argument suficient
pentru a înțelege mentalitatea afghanilor, ci mai ales faptul că această societate este, încă,
destul de primitivă.
Din cauza marii rivalități coloniale în zonă dintre Rusia și Marea Britanie,
Afghanistanul a fost complet izolată de lume până în secolul al XX-lea. Rezistând colonizării,
această țară nu a cunoscut efectele sociale și politice ale acesteia, în timp ce primele semne ale
modernizării au apărut doar la jumătatea acestui secol.1
Un al doilea element care trebuie analizat pentru înțelegerea situației dificile în care se
află Afghanistanul, sunt profundele contradicții etnice care domină această țară.
În termeni istorici, Afghanistanul se situează între două mari civilizații: Persia, cucerită
de arabi în secolul al VII-lea și India, trecută prin dominație musulmană în secolul al XII-lea,
după ce câmpiile Indus-ului și Gange-ului au fost cucerite de războinici afghani convertiți la
islam.
Pe măsură ce s-au stabilit diferite regate afghane, în ciuda rivalităților tribale, acestea au
întreținut rapoarte de alianță sau conflict cu imperiile care s-au succedat pe platoul iranian.
Astfel, perșii și-au extins infuența civilizatoare pe o mare parte a teritoriului afghan, mai exact
în Herat.

1
Yves Lacoste, Géopolitique - la longue histoire dʼaujourdʼhui, p. 272.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

105
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Aceste relații cu imperiul persan s-au rupt în secolul al XVI-lea când acesta, pentru a se
opune otomanilor sunniți, s-a convertit la Islamul șiit, pe care a încercat să-l impună și în
Afghanistan.
Afghanii nu numai că au rămas sunniți, însă consideră și până în ziua de astăzi șiismul
ca fiind o erezie indiscutabilă. Ori, o mare parte dintre afghani, tadjicii, vorbesc, deși sunt
sunniți, limba farsi, adică persana, limba șiiților iranieni.
Contradicția este cu atât mai puternică cu cât în Afghanistan există și șiism, în vestul
țării - hazarii, una dintre minorități, susținută de Iran, dar și în Mazar-e-Șarif, unul dintre
locurile sfinte ale șiismului, deoarece acolo se află mormântul lui Ali, ginerele Profetului
Mahomed.
Se poate considera că, tocmai pentru a se demarca foarte clar de șiismul iranian, tadjicii
persanofoni sunniți manifestă atâta ardoare musulmană. Cu atât mai mult cu cât sunt
desconsiderați și priviți cu condescendență de către paștuni, cealaltă majoritate etnică din
Afghanistan, practic dominantă.
Paștunii prețuiesc și ei ardoarea religioasă și își cultivă tradițiile războinice și tribale,
tocmai pentru a se afirma în fața tadjicilor ca singurii afghani adevărați, cei care au adus
victoriile istorice împotriva armatei britanice.
Au propria lor limbă paștună, însă aceasta nu are și o variantă scrisă, iar atunci când
sunt în situația de a scrie, paștunii recurg și ei la farsi, care este astfel limba cea mai
răspândită în Afghanistan.
Înțelegem atunci de ce una dintre cele mai mari temeri ale afghanilor persanofoni este
aceea de a fi percepuți ca persani șiiți, și nu ca afghani sunniți.1

Războaiele din Afghanistan și Irak

În acest peisaj multicultural se desfășoară, și astăzi, războiul din Afghanistan, care


opune Statele Unite (împreună cu aliații săi și cu NATO), organizației teroriste Al-Qaeda și
talibanilor.
Cum au ajuns forțele armate în Afghanistan este foarte clar. În urma atacului terorist de
la 11 septembrie 2001, Administrația Bush, dupa cum era de așteptat pentru acești adevărați
ulii (“hawks”), a decis invadarea Afghanistanului pentru a elimina pericolul constituit de
rețeaua teroristă Al-Qaeda și de Osama bin Laden și pentru a răsturna și alunga regimul
taliban care conducea Afghanistanul.
Un război de necesitate (“war of necessity”), după cum consideră Zbigniew Brzezinski,
deoarece securitatea națională a Statelor Unite era la mijloc, iar George W. Bush nu concepea
ca răspunsul la atacurile teroriste să nu fie unul sever; a fost un război care s-a bucurat de
susținerea poporului american.
Prin comparație, războiul din Irak poate fi descris ca unul ales (“war of choice”), fără a
avea o motivație reală puternică2.
Cea mai ușoară parte a acestui război a fost alungarea de la putere a regimului taliban.
După ce aceștia au refuzat să îl extrădeze pe Osama bin Laden și pe partizanii acestuia, Statele
Unite au declanșat operațiunile militare.

1
Ibidem, p. 275.
2
Zbigniew Brzezinski, “A Tale of Two Wars,” Foreign Affairs, mai/iunie 2009, pp. 23-34.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

106
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Talibanii erau optimiști că vor putea face față acestori atacuri, prin prisma reliefului
muntos afghan, care ar fi împiedicat operațiunile convenționale ale trupelor americane. Însă
talibanii se bazau mai ales pe sprijinul aliatului lor, Pakistan.
Sub presiunea Statelor Unite (la rândul lor aliați tradiționali ai Pakistanului), Pervez
Musharraf a luat decizia de a nu sprijini talibanii, spre furia islamiștilor din propria țară.
Bombardierele americane B52 au rezolvat în mare parte raidul, dispersând majoritatea
talibanilor (deși avioanele trebuiau să parcurgă 12.000 km dus-întors de la baza lor din insula
Diego Garcia din Oceanul Indian).
Cei mai mulți talibani s-au refugiat în districtele paștune rămase autonome din sudul
Afghanistanului.
Începând cu anul 2002, când operațiunea militară inițială a luat sfârșit, 20.000 de
militari americani sunt bazați în Afghanistan, forța denumită “Enduring Freedom”.
Lor li se adaugă Forța Internațională de Asistență pentru Securitate, FIAS, controlată de
NATO, numărând 10.000 de soldați. Dar începând cu anul 2012 și spre finalul anului 2015
numărul soldaților este în scădere.
La începutul acestui război, oricine din administrația americană, precum și din armată
se aștepta ca războiul din Afghanistan să dureze foarte puțin, să fie o operațiune rapidă și
precisă.
Însă după 13 ani de război în Afghanistan, acesta este mai sângeros și mai “încurcat” ca
oricând. Deși talibanii au fost înlăturați de la putere și un regim democratic, condus de
Președintele Hamid Karzai a fost instalat, în 2009 SUA încă mai luptă cu talibanii.
Talibanii din Pakistan pun sub semnul întrebării viabilitatea acestei țări mai mult decât
“verii” lor o fac în Afghanistan. Tocmai din cauză că acest război poate destabiliza o întreagă
regiune, el trebuie să fie principala prioritate de politică externă a SUA.
Pe 18 februarie 2009, președintele Obama a anunțat încă 17.000 de soldați pentru
Afghanistan. Războiul din Afghanistan devine războiul lui Obama, iar Administrația
Democrată a anunțat că are așteptări mai reduse: obiectivul este acum combaterea
terorismului și aducerea unui grad mediu de stabilitate în Afghanistan, iar nu transformarea
acestuia într-un înfloritor stat democratic.1
Un factor important care a schimbat aceste planuri ale americanilor pentru Afghanistan
a fost declanșarea unui nou război, cel din Irak, în 2003.
Președintele Bush, aplicând doctrina războiului preventiv, a considerat că Saddam
Hussein reprezintă o amenințare importantă pentru Statele Unite prin armele de distrugere în
masă pe care le deținea și prin sprijinul acordat teroriștilor de către regimul său.
Motivul s-a dovedit unul fals, nefiind găsite asemenea arme în Irak nici până astăzi.
Este destul de clar acum că în cazul celui de-al doilea război, șocul național indus de 11
septembrie - amplificat din motive necunoscute de o campanie de stimulare a fricii publice
printr-un limbaj demagogic și discriminator (“Islamofasciști”, “Teroriști musulmani”,
“Jihadiști”) și prin referințe la imagini apocaliptice (“nori în formă de ciupercă”, “Al treilea
Război Mondial”) - a creat o atmosferă toxică.
O societate democratică a fost condusă astfel spre susținerea unei politici dorite inițial
doar de câțiva decidenți de top (dovada cea mai bună este numărul de senatori democrați care
au votat de facto pentru război).

1
Aryn Baker/Loi Kolay, “The Longest War,” Time, aprilie 2015.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

107
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Însuși Președintele Bush, cel care a lansat doctrina “războiului preventiv” discuta la un
moment dat cu Tony Blair posibilitatea generării unui casus belli pentru acest război pe care îl
credea necesar1 (motivele reale sunt supuse speculațiilor).
Prin declanșarea a două războaie simultane, America s-a pus singură în situația de a
lupta pe două fronturi. Acest fapt a condus la o mare dificultate în construirea unei strategii
militare coerente și pentru Irak și pentru Afghanistan.
În ambele misiuni, obiectivul inițial a fost îndeplinit foarte repede. Talibanii au fost
înlăturați în trei luni, iar Saddam Hussein a fost alungat de la putere și găsit de americani în
ascunzătoarea sa într-un interval de timp asemănător.
Însă misiunea pe care și-a propus-o SUA, prin excepționalismul său, presupunea
construirea unor democrații stabile în ambele state, care să devină un model pentru Orientul
Mijlociu; de fapt, era vorba de două procese de nation-building.
Însă a menține stabilitatea în regiune s-a dovedit foarte greu, deoarece forțele armate
trebuiau să depășească mai puțin bariere de ordin militar, ci mai ales de ordin cultural și
social. Acest lucru nu era deloc la îndemână unei armate americane concentrate pe operațiuni
exclusiv militare, iar pentru o bună perioadă, rezultatele misiunii de stabilizare nu au fost cele
așteptate.
Atenția americanilor s-a îndepărtat de la Afghanistan pentru câțiva ani, forțele NATO,
insuficiente, fiind lăsate acolo cu misiunea de pacificare și construire a unei societăți
democratice.
În acest timp, toate forțele armatei SUA au fost concentrate pe războiul din Irak.
Lecțiile învățate au fost foarte importante și au condus într-un final la schimbarea strategiei
militare a SUA cu totul.
În Irak situația se îndrepta către o catastrofă în 2004. Atacurile teroriste erau din ce în
ce mai multe, iar pierderile de vieți omenești erau tot pe o pantă ascendentă cunoscând
valoarea maximă în acel an.
Acest succes se datorează în mare măsură Generalului David Petraeus, arhitectul
strategiei de contrainsurgență al armatei americane.
Cu doi ani în urmă, generalul Petraeus a coordonat elaborarea unui nou manual de
contrainsurgență pentru armata Statelor Unite. Publicarea sa a marcat o ruptură definitivă de
strategia perdantă în Irak și a reflectat o trezire treptată a oficialilor de la Washington.
Ei și-au dat seama că pentru a evita repetarea greșelilor făcute în Vietnam, armata va
trebui să reînvețe lecțiile cheie ale acelui conflict.
Principiile doctrinei Petraeus sunt simple: să ne concentrăm pe protejarea civililor, nu
pe eliminarea inamicului. Să ne asumăm un risc mai mare. Să folosim un minim, și nu un
maxim de forță.
Deși manualul a avut susținători, dar și critici, toată lumea a fost de acord că reprezintă
o reconceptualizare integrală a modului în care Statele Unite ar trebui să poarte războiul. Iar o
astfel de reconceptualizare nu a fost niciodată mai necesară într-o lume multipolară în care
vor domina războaiele de dimensiuni reduse.2
Suplimentarea forțelor armate din Irak a fost principalul rezultat al aplicării noii
doctrine, reușind să îmbunătățească în mod evident climatul de securitate acolo.

1
Zbigniew Brzezinski, op.cit, p. 34.
2
Nathaniel C. Fick, “Manualul de contrainsurgență,” Foreign Policy, ianuarie/ februarie 2009, pp.45-63.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

108
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

“The surge”, așa cum este cunoscută această suplimentare, a funcționat. A ridica miza
prin trimiterea a încă 40.000 de trupe exact atunci când irakienii credeau că SUA vor accepta
înfrângerea nu numai că a mărit abilitatea Americii de a-și impune voința în zonă, dar a
contribuit și la schimbarea dinamicii politice din țară.
Irakienii au început să ia decizii politice curajoase, culminând cu decizia Primului
Ministru Nuri al-Maliki de a prelua controlul în Basra. Acesta a fost punctul de inflexiune al
războiului.1
Astfel, în mai puțin de doi ani, David Patraeus a devenit cel mai admirat general
american din ultimii ani. Succesul pe care l-a înregistrat prin orchestrarea suplimentării din
Irak, inversând decăderea acestei țări spre o baie de sânge tribală, i-a atras laudele tuturor
personalităților politice din SUA.

Afghanistan și Pakistan

O dată cu mutarea atenției de la Irak la Afghanistan, David Petraeus a fost numit în


fruntea Comandamentului Central al Armatei Statelor Unite, care se ocupă de coordonarea
operațiunilor din Afghanistan și Pakistan (așa-numitul “Afpak”).
În această funcție, el va trebui să răspundă la următoarea întrebare: poate fi repetat
succesul din Irak în Afghanistan? În ce măsură securitatea în Irak a crescut iar cea din
Afghanistan s-a înrăutățit2.
Dacă este adevărat că un plan nou este necesar pentru Afghanistan, este cu atât mai clar
că Afghanistanul nu este Irakul.
Echivalarea celor două conflicte ar fi un reducționism periculos.
În Irak a fost un război urban, sectar și purtat în interiorul granițelor.
Războiul din Afghanistan este unul intrinsec rural, în mare parte localizat în centura
paștună din sudul și estul Afghanistanului și unul inextricabil legat de Pakistan.
Dacă natura celor două conflicte este diferită, atunci și strategiile trebuie să fie diferite.
Afghanistanul are fără îndoială nevoie de trupe adiționale, însă asta nu echivalează cu
obținerea succesului.
În faza următoare a războiului, armata americană trebuie să facă ceea ce nu a reușit în
trecut: să urmărească câteva dintre preceptele de bază ale contrainsurgenței, așa cum au fost
ele detaliate în noul manual de insurecție.3
Însă analiștii observă în continuare un aspect îngrijorător: raportul între numărul de
forțe de menținere a păcii și populația Afghanistanului este, în acest moment de 1 la 1000, iar
creșterea preconizată pentru următorul an ar aduce această proporție la 3 la 1000.
Prin comparație, analizând misiunile militare recente de succes ale SUA sau NATO,
observăm că această rată a fost mult mai mare: 20/1000 în Kosovo, 100/1000 în Germania, și
5/1000 în Japonia.
Pentru a avea o rată comparabilă în Afghanistan, coaliția ar trebui să angajeze 600.000
de soldați, ori acesta este un angajament mult prea mare pentru oricine.4
Greșeala inițială pe care SUA au făcut-o în Afghanistan a fost începerea războiului cu
un număr mult prea mic de trupe, 14.000. Acest lucru s-a întâmplat din cauza lui Donald

1
Kori Schake, “Irak, a war we are winning; Afghanistan, a war we canʼt win,” Foreign Policy ianuarie/februarie
2009, pp. 64-71.
2
“Petraeusʼs next war,” The Economist, octombrie 2008, p. 7.
3
Nathaniel C. Fick, op. cit.
4
Stephen Walt, “Will we need a plan B in Afghanistan?” Foreign Policy, ianuarie 2009, 12-19.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

109
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Rumsfeld, pe atunci Secretar de Stat, care susținea o forță armată înalt tehnologizată și redusă
ca număr.
S-a dovedit curând că tehnologia nu reprezintă un atu atât de mare în munții din
Afghanistan, iar acum este clar că succesul în Afghanistan este condiționat de o creștere a
contingentului militar de acolo (soluție care fusese susținută de Colin Powell în cadrul
Administrației Bush).
În plus, elementele de tehnologie pot constitui chiar un factor defavorizant pentru
armată. Acest fapt se observă în prezent în Afghanistan, la granița cu Pakistanul, acolo unde
talibanii sunt concentrați. CIA coordonează operațiuni militare cu ajutorul celor mai
sofisticate mașinării de ucis create vreodată, împotriva unor adversari care au supraviețuit
oricăror alte arme.
Dacă tancurile și rachetele nu au funcționat, CIA utilizează aparate de zbor nepilotate,
dronele, denumite Predator și Reaper. Acestea utilizează capabilități de ultimă oră pentru a
spiona, localiza și distruge obiective strategice ale talibanilor, totul fără a pune în pericol viața
nici unui soldat american.
Dronele sunt responsabile pentru succesul multor operațiuni de la granița afghano-
pakistaneză, însă au dezavantajul de a nu avea o rază de acțiune foarte mare, ceea ce înseamnă
că pentru a acoperi un teritoriu mare cu acestea, este nevoie de foarte multe.
În plus, deși dronele sunt o minune a tehnologiei și un activ strategic important,
talibanii și localnicii nu sunt deloc impresionați. Dimpotrivă, există în rândul lor percepția că
Statele Unite sunt un adversar laș, care evită vărsarea de sânge în luptă. Se pare că dronele au
făcut și foarte multe victime civile, iar familiile acestora sunt obligate prin tradiție să se
răzbune, devenind adepți ai talibanilor. Iată cum un element de înaltă tehnologie are efecte
nescontate în peisajul afghan.1
Războiul din Afghanistan este unul deosebit, neconvențional prin excelență, care va
cere de la Statele Unite și NATO un angajament susținut, nu numai de ordin pur militar, cu
scopul de a obține victoria finală.
Pe lângă numirea lui David Petraeus în fruntea Comandamentului Central al Armatei
Americane din Afghanistan și Pakistan, Administrația Obama a făcut o altă mutare care
evidențază schimbarea de mentalitate care a survenit în modul în care SUA înțelege strategia
militară în Afghanistan.
David McKiernan a fost înlocuit cu Stan McChrystal în funcția de Comandant al
Armatei SUA din Afghanistan. A fost o mutare, la o primă vedere, surprinzătoare, din partea
lui Robert Gates, Secretarul Apărării al SUA.
David McKiernan este unul dintre cei mai buni generali ai SUA și fusese în funcție de
doar 11 luni. Însă adevărul este că McKiernan excela în operațiunile de război convențional și
a avut o activitate lăudabilă în timpul Administrației Bush, chiar fără să dispună de resurse
adecvate.
Doar că pentru un război cum este cel din Afghanistan, era nevoie de un comandant cu
rezultate și activitate extensivă în operațiuni de război neconvențional, iar Stan McChrystal
este un astfel de om. El a activat în funcția de Comandant al Operațiunilor Speciale ale
Armatei SUA în Irak (SpecialOps), iar rezultatele sale sunt sclipitoare: echipele conduse de el
au fost cele care l-au capturat pe Saddam Hussein și l-au eliminat pe Abu Musab al-Zarqawi.

1
Bobby Gosh, Mark Thompson, op. cit., pp.21-31.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

110
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Corelând cele trei mari evenimente care s-au întâmplat legate de schimbarea strategiei
SUA: adoptarea de către Congres a unui buget revoluționar, care pune accent pe modernizarea
și reorientarea armatei, numirea lui Petraeus Comandant Suprem în Afghanistan și Pakistan și
numirea lui McChrystal Comandant al foțelor SUA în Afghanistan, se poate afirma faptul că
Armata Statelor Unite a suferit o schimbare seismică, trecând de la specializarea în război
convențional, la specializarea în războiul neconvențional1.
Dar în Afghanistan nu se preconizează o deschidere a sistemului politic (nu există
partide politice, prin decret prezidențial) și nu există o societate civilă, cele două elemente
fundamentale ale construcției democratice.
Cu siguranță o mărire a numărului de soldați și calibrarea strategiei de contrainsurgență
conform circumstanțelor Afghanistanului sunt importante, însă este destul de clar că SUA nu
va reuși dacă afghanii nu vor reuși din punct de vedere militar și politic.
Șansele ca acest lucru să se întâmple par acum destul de reduse. 2 O guvernare în care
oamenii au speranță ar fi una care le-ar putea oferi și securitate. Strategia SUA de ieșire din
Afghanistan este consolidarea forțelor afghane, astfel încât ele să poată să susțină progresele
fragile ale guvernului. De aceea o acțiune de educare a Armatei Naționale Afghane și a
poliției locale este esențială și se desfășoară deja de ceva timp, în special prin intermediul
aliaților Statelor Unite.
Pe de altă parte, colaborarea și sprijinul acordat Pakistanului este foarte important în
ecuația acestui conflict, care nu mai este unul desfășurat în limita granițelor Afghane.
Regiunea paștună de la granița afghano-pakistaneză este cel mai tensionat punct
geopolitic din lume în acest moment, iar Pakistanul nu a arătat până acum că este capabil să se
ridice la înălțimea provocării talibane.
O analiză a BBC din luna mai 2009, arăta că, dintre provinciile paștune administrate
federal de Pakistan, o mare parte dintre ele sunt în control de facto al talibanilor.
Doi factori împiedică Pakistanul să ofere un răspuns adecvat amenințării talibanilor,
care au reușit chiar să impună legea sharia și să controleze total provincia Swat din nordul
țării: proasta pregătire a armatei proprii, și faptul că aceasta este în proporție de 80% comasată
la granița cu India din Kashmir, ca urmare a conflictului teritorial dintre cele două țări.
Statele Unite cunosc aceste aspecte și încearcă din ce în ce mai mult să acorde asistență
Pakistanului, tratând problema regională Afghanistan-Pakistan ca atare (de aceea, Secretarul
de Stat Hillary Clinton și Președintele Barak Obama s-au întâlnit în mai la Washington cu cei
doi șefi de stat: Hamid Karzai și Asif Ali Zardari).
Victoria în Afghanistan depinde de un concurs de acțiuni corespunzătoare ale SUA,
NATO și Aliaților. Deși numărul trupelor este destul de mare, orientarea lor va fi schimbată
spre tehnici de război neconvențional iar cei responsabili de coordonarea acestor forțe sunt
oameni cu o amplă experiență, ceea ce lipsește cel mai mult este implicarea tuturor actorilor
regionali în soluționarea problemei Afghane.

Afghanistan - miza regiunii

În anii ʼ90, Afghanistanul se regăsea în centrul unei complexe confruntări geopolitice,


în care erau angrenați vecinii săi: Pakistanul, Iranul, ex-republicile sovietice, în principal
Tadjikistanul, dar și țări mai îndepărtate, precum Arabia Saudită sau Statele Unite.

1
Joe Klein, “McKiernan Replaced,” Time, mai 2009, p. 3.
2
Kori Schake, op.cit., p. 24.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

111
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În lunga confruntare care a opus diferitele grupuri etnice, pentru obținerea puterii la
Kabul, Iranul, India și Rusia au susținut facțiunea tadjică, în timp ce facțiunile islamice
paștune au beneficiat de sprijinul logic al Pakistanului.
Acesta a contribuit decisiv la preluarea puterii de către talibani în 1996.
Din 2001, după înlăturarea talibanilor, Statele Unite încearcă să construiască în
Afghanistan un stat democratic care le-ar fi favorabil.
În același timp, Iranul, dar și Rusia au încercat să sprijine “stăpânii de război” de
odinioară împotriva regimului democratic al lui Hamid Karzai.
Acesta, constatând resurgența talibanilor în regiunile paștune din sud-est a încercat, în
cursul anului 2005 să îi facă oferte de reconciliere Mullahului Omar, fostul lider taliban.
Situația din Afghanistan este, astfel, încă foarte incertă și depinde în mare măsură de
viitoarele evoluții din Pakistan, mai ales dacă talibanii vor prelua vreodată puterea acolo.1
De aceea, Afghanistanul este o problemă regională, prin urmare America nu va mai
putea susține de una singură stabilitatea în zonă.
Ce s-ar întâmpla oare dacă SUA s-ar retrage brusc din Afghanistan? Pentru început,
aceasta ar fi considerată o mare victorie pentru Al Qaeda, iar în Pakistan societatea civilă cel
mai probabil va ceda presiunii puse de extremiștii care cer schimbări în comportamentul
social.
Legea islamică va fi, cel mai probabil, implementată cu consecințe grave, mai ales
pentru populația feminină.
China nu își va asuma nici o responsabilitate pentru armele nucleare sau extremiștii din
Pakistan. Și-ar închide granița cu Pakistanul, izolând-o și va încerca să stabilească un pact
între talibani și Pakistan sub egidă proprie.
Iranul șiit nu ar vrea să vadă un regim sunnit fundamentalist în Afghanistan și Pakistan
și va încerca să pună toate piedicile posibile în Afghanistan, cooptând etniile șiite din sud-
vestul țării.
La rândul ei, Arabia Saudită ar profita de retragerea americană pentru a încerca să
răspândească religia extremistă wahhabi.
Armata pakistaneză ar putea deveni astfel vârful de lance al Islamului wahhabi.
În timp ce India, prin radicalizarea regiunii Punjab din Pakistan, ar înfrunta cea mai
serioasă amenințare existențială din istorie.
Este clar astăzi că SUA nu poate stabiliza singură problema afghană. Chiar Președintele
Obama a spus că este o problemă regională care cere soluții regionale.
Cea mai bună soluție ar fi ca America să facă Chinei, Indiei, Iranului și Arabiei Saudite
o ofertă pe care nu o pot refuza: să se alăture efortului de pacificare din Afghanistan, sau să
accepte retragerea SUA.
Obiectivul clar al acțiunii militare trebuie să fie eliminarea Al Qaeda, care a ucis atâția
oameni în New York, Londra, Madrid, Mumbai, Irak și Pakistan. Și în Afghanistan și în
Pakistan, talibanii sunt în majoritate paștuni, a căror țară a fost tăiată în două de Imperiul
Britanic acum 150 de ani.
Obiectivele lor sunt regionale, nu globale: crearea unui Paștunistan independent în
Afghanistan și o parte din Pakistan. De aceea o mare teamă legată de Pakistan este că dacă Al
Quaeda va intra în posesia armelor nucleare pakistaneze, nu va ezita să le folosească.

1
Yves Lacoste, op.cit., p. 38.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

112
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Actorii regionali trebuie implicați în proiectul Afghanistan: Pakistan trebuie ajutat să


construiască o societate civilă opusă extremismului, iar Arabia Saudită trebuie să fie convinsă
să nu mai finanțeze școli islamice în regiune, fapt care înrăutățește situația. Rusia trebuie
convinsă să își respecte angajamentul de a înarma armata afghană, în cadrul efortului de
construire a poliției și armatei naționale în Afghanistan.
În final, China ar trebui implicată în garantarea integrității teritoriale a Pakistanului,
astfel încât Pakistanul să își poată concentra forțele la granița cu Afghanistanul unde se află
adevărații adversari, nu la cea cu India.1
Dacă întreaga regiune nu va fi implicată în această misiune în Afghanistan, cel mai
probabil SUA nu va putea să-și ducă la bun sfârșit misiunea și va trebui să se retragă, mult
mai târziu decât ar fi trebuit inițial.

Bibliografie:

1. Bake Aryn, KOlay Loi (2009), “The Longest War,” TIME, Nr. 13/2009.
2. BBC (2009) www.bbc.co.uk
3. Brzezinski Zbigniew (2009), “A Tale of Two Wars,” Foreign Affairs Nr.3/2009.
4. The Economist (2008), “Petraeusʼs next war,” The Economist, Nr. 43/2008
5. Fick Nathaniel (2009), “Manualul de contrainsurgență,” Foreign Policy Romania, Nr.
1/2009.
6. Gosh Bobby, Thompson Mark (2009) - “The CIAʼs Silent War in Pakistan,” TIME, Nr.
22/2009.
7. Klein, Joe (2009), “McKiernan Replaced,” TIME, Nr. 21/2009
8. Lacoste Yves (2008), Géopolitique - la longue histoire dʼaujourdʼhui, Larousse, Paris.
9. Schake Kori (2009), “Irak, a war we are winning; Afghanistan, a war we canʼt win,”
Foreign Policy, Nr.1/2009.
10. Walt Stephen (2009), “Will we need a plan B in Afghanistan?” Foreign Policy, Nr.
1/2009.
11. Weiss Stanley (2009), “Help Us or We Leave,” New York Times, 30 mai 2009.

1
Stanley Weiss - “Help Us or We Leave” - New York Times - mai 2009

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

113
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

ZONELE GRI ÎN CONFRUNTAREA SUA-CHINA

Mihai DUDĂU
Facultatea de Științe Socio-Umane,
Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: China is beating the United States in the “gray zone,” where a state attempts to make gains at the
expense of a strategic competitor by using tactics that, while aggressive, remain below the level that usually
triggers conventional military retaliation.
Keywords: Maritime, power, sea, influence, economic

Introducere

De-a lungul sutelor de ani, marea a constituit cea mai rapidă cale de răspândire a
civilizaţiei, dovedindu-se a fi în acelaşi timp o formă de dominare a lumii continentale, dar şi
maritime.
Au existat cazuri în care dominarea lumii s-a făcut paşnic, printr-o dominare
civilizaţională, fapt explicat ca urmare a diferenţei foarte mari de cultură, dar au existat
bineînţeles şi etape în care aceasta dominare s-a realizat prin intermediul forţei.
Cei care au deţinut puterea maritimă, ȋnsă, au folosit acest atribut încă din cele mai vechi
timpuri pentru a-şi extinde controlul asupra căilor de comunicaţii maritime, pentru a proteja
utilizarea resurselor acesteia dar, în acelaşi timp, şi pentru a bloca comunicaţiile maritime ale
inamicului.
Aşa cum observa şi Adrian Filip în cartea dedicată acestei probleme, “această putere a
fost şi este exercitată pentru proiecţia forţei asupra uscatului, dar a fost utilizată cu succes şi
ca bază de lansare a atacurilor aeriene asupra forţelor terestre sau navale ale inamicului”.1
Lucrurile s-au schimbat între timp, iar la momentul actual controlul asupra apelor nu
mai poate fi obţinut prea uşor şi, în acelaşi timp, nicio putere nu mai este dispusă să aloce
atâtea resurse pentru stăpânirea unei mări.
Astfel se poate trage concluzia că a deţine controlul mărilor este o noţiune care „se
referă mai mult la perioadele de conflict, în timp de pace acest control putându-se realiza prin
deţinerea unui procent mare din comerţul maritim”.2

1
Puterea maritimă – factor de influenţă ȋn evoluţia umanităţii, Editura Direcţiei Hidrografice Maritime,
Constanţa, 2011, p. 35.
2
Ibidem, p. 155.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

114
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Prin urmare, unul din factorii esenţiali ai puterii maritime este mai ales astăzi comerţul,
acesta oferind resurse care se pot răsfrânge, mai târziu, asupra dezvoltării puterii maritime.
Un singur lucru nu s-a schimbat odată cu trecerea anilor: puterea maritimă a rămas
întotdeauna o forţă vitală, capabilă să ridice naţiuni la rang de puteri dominante, care a marcat
evoluţia generală a civilizaţiilor sau, dimpotrivă, a dus la prăbuşirea lor.
Bineînţeles, trebuie evitată confunzia ei cu forţa navală sau cu capacităţile militare
navale ale unui stat, puterea maritimă reprezentând mai degrabă „suma capabilităţilor statului
de a-şi implementa interesele în oceanul planetar folosind întinsul acestuia pentru dezvoltarea
activităţilor politice, economice şi militare, pentru atingerea obiectivelor naţionale”.1
În plus, puterea maritimă nu este doar apanajul marilor puteri care au capacitatea de a
construi, instrui şi menţine flote imense, ci este un atribut al ţărilor care prezintă serioase
interese maritime, constientizant, atât la nivelul conducerii statului, cât şi al naţiunii,
importanţa pe care o are mărea pentru existenţa şi dezvoltarea unui popor.
Altfel spus, „totalitatea mijloacelor prin care o ţară îşi exercită drepturile sale în
exploatarea domeniului maritim, pentru a obţine toate foloasele economice, politice şi
militare, se cheamă Putere Maritimă.”2
Forţele navale sau puterea navală reprezintă un element indispensabil al ei, sau
instrumentul principal prin care se realizează aplicarea acesteia, mijlocul de realizare a
scopurilor urmărite pentru valorificarea facilităţilor şi oportunităţilor oferite prin utilizarea
mării, cât şi a celor pe care aceasta le oferă.
În acest caz, avuţia naţională este elementul de bază în crearea şi susţinerea unei flote,
ca parte componentă a puterii navale şi condiţie obligatorie a existenţei unei puteri maritime.
Astăzi, când mările influenţează în mod covârşitor viaţa a peste jumătate din populaţia
globului, Statele Unite, Federaţia Rusă şi China au statutul de superputeri, în primul rând,
datorită forţei maritime pe care au fost capabili să o construiască.
După stabilirea graniţelor continentale, aceste state au început goana după exploatarea
resurselor submarine pentru a acoperi cerinţele economiei următorilor 20-30 de ani, iar cele
mici au încercat să îşi prezerve rezervele submarine pe care nu sunt în măsură să le exploateze
în prezent.
„În definitiv, puterea maritimă este unul din motoarele dezvoltării societăţii şi a statelor,
fiind în acelaşi timp un element de presiune asupra geopoliticii lumii, iar statele maritime,
care sunt în măsură să pună în practică acest concept, pot ridica nivelul general de dezvoltare
al naţiunii respective”.3

Importanța poziției geografice

În ceea ce priveşte primul aspect legat de poziţia geografică, statul chinez nu beneficiază
de acestă oportunitate, China fiind situată în regiunea Asia de Est şi de Sud-Est, are o
suprafaţă de 9.573.000 km², egală cu cea a Europei.
Oare suprafaţa uriaşă pe care se întinde China are capacitatea de înlocui faptul că acest
stat nu are ieşire la mare sau ocean? Acest aspect îl vom descoperi pe parcursul acestei lucrări.

1
Ibidem, p. 11.
2
Ioan Bălănescu, Conferinţă intitulată „Puterea maritimă ca factor de civilizaţie şi de apărare naţională”, ţinută
la Liga Navală Română, 1928, apud Adrian Filip, op. cit., p. 70.
3
Adrian Filip, Puterea maritimă – factor de influenţă ȋn evoluţia umanităţii, Editura Direcţiei Hidrografice
Maritime, Constanţa, 2011, p.157.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

115
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Cu siguranţă, faptul că statul chinez este unul dintre cele mai mari puteri continentale
din lume constituie un element esenţial pentru dezvoltarea Chinei, inclusiv în procesul de
devenire a Chinei putere maritimă la nivel mondial.
Analizând statele europene şi valoarea pe care o va avea în viitor puterea maritimă,
China se hotărăşte să mute centrul de dezvoltare al ţării: “Viaţa Chinei se va conecta cu
oceanul, deci cu lumea largă.”1, mai mult decât atât, oamenii care sunt la conducerea Chinei
au conştientizat faptul că “viitoarea bătălie economică se va da pe ocean.”2
Potenţialul Chinei continentale devine un factor care determină statul chinez să îşi
îndrepte atenţia către partea maritimă, parte care avea să consacre mult mai bine comerţul şi
puterea de care dispune China.
Coasta maritimă a Chinei se întinde de la graniţa cu Coreea de Nord, în nord, cu
Vietnam la sud şi are o lungime de 14.500 km².
China este marginită de Marea Chinei de Est, Golful Corean, Marea Galbenă şi Marea
Chinei de Sud.
Taiwan este separat de continent prin strâmtoarea Taiwan.
Aşadar, China îşi transformă partea de coastă în motorul dezvoltării sale.
Bineînţeles, legătura dintre China continentală şi partea de coastă este una destul de
strânsă, în ciuda faptului că între cele două regiuni există o discrepanţă referitoare la
dezvoltarea şi dinamica economiei, care în partea de coastă a Chinei este mult mai alertă.
Legătura dintre cele două regiuni este reprezentată de următorul lucru: “coasta este
puternică în măsura în care reprezintă şi exprimă o forţă care, în principal, vine dinspre uscat.
Coasta pune în valoare, modelează, dar ea nu se poate substitui uscatului.”3
În cadrul acestei lucrări vom acorda o atenţie deosebită a trei elemente care
fundamentează puterea maritimă a Chinei. Primul aspect este legat de capacitatea de
guvernare sau buna guvernare.

Capacitatea guvernamentală

Având în vedere puternicele schimbări economice la care China a luat parte şi la care a
contribuit în mare măsură, se poate preciza faptul că „schimbarea economică bruscă a condus
imediat la schimbarea politică.”4
În ceea ce priveşte politica externă a Chinei, se remarcă faptul că acest stat nu şi-a
schimbat modul de guvernare în ceea ce priveşte mediul extern „politica externă a Chinei este
una defensivă şi nu s-a schimbat prea mult faţă de epoca Războiului Rece. Astfel, China
încearcă să influenţeze evoluţia vecinilor săi, prin modalităţile pe care regimul le consideră
esenţiale pentru dezvoltarea sa.”5
Puterea economică a Chinei arată că acest stat se află pe o traiectorie puternică de
dezvoltare din punct de vedere material. În consecinţă, China profită din punct de vedere

1
Paul Dobrescu, Geopolitica, Bucureşti, Editura comunicare.ro, 2013, p. 202.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 203.
4
William H. Overholt, Asia, America, and the Transformation of Geopolitics, Cambridge University Press, New
York, 2008, p. 29.
5
Andrew J. Nathan, Andrew Scobell, How China sees America. The Sum of Beijing’s Fears, 2012, p. 2.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

116
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

politic de avantajele puterii sale economice pentru a trimite semnale către exterior1, aşa cum
afirmă şi Ron Huisken, expert în domeniul de apărare a Chinei.
Mai mult decât atât, politica deschisă a Chinei faţă de importuri permit acesteia să
fructifice fluxurile de capital, tehnologie şi gestionare a competenţelor.
Toate aceste aspecte şi reformele politice importante au declanşat modernizarea Chinei,
acest stat şi-a însuşit un spirit antreprenorial de excepţie, a transformat comerţul într-un pion
al puterii sale continentale şi maritime, a ajuns la o rată ridicată de economii şi investiţii „mai
mult de 40 % din PIB”.
Este vizibilă capacitatea de acţiune a Chinei la nivel local şi regional, care are un rol
crucial în dezvoltarea ţării şi gestionarea economiei.
Guvernarea de la nivel provincial, judeţean şi municipal „comandă 70% din bugetul de
stat şi au strategii de dezvoltare autonome.”2 Se remarcă, de asemenea, tendinţa puternică a
Chinei spre centralizare, prin ierarhia şi reţelele partidului comunist care oferă numeroase
dispoziţii la nivel înalt, menite să creeze reacţii la nivelul societăţii. China foloseşte această
structură pentru a facilita transformarea la nivel naţional.
În plus, China a arătat interes şi faţă de sistemul educaţiei, „dovedind o puternică sete de
alfabetizare (rata de mai mult de 80 % în 1997).”3
Aşadar, politicile şi guvernarea înţeleaptă a Chinei bazate pe deschiderea treptată a
economiei şi societăţii au fost esenţiale în procesul de promovare rapidă şi susţinută.
Toate aceste lucruri reprezintă un fundament prielnic pentru nevoia Chinei de dezvoltare
a puterii maritime şi pentru nevoia sa de a-şi proiecta puterea în întreaga lume.

Capacitatea economică și tehnologică

Un alt aspect care trebuie analizat este capacitatea economică şi tehnologică a Chinei de
a susţine o flotă comercială şi o putere navală, componente de bază ale dezvoltării puterii
maritime.
În mod evident, puterea economică şi tehnologică a Chinei înfloreşte vizibil atât datorită
resurselor importante cât şi datorită unor strategii de dezvoltare a Chinei.
Aşadar, unul dintre factorii care contribuie la expansiunea economică şi tehnologică este
reprezentat de corporaţiile transnaţionale, prin intermediul cărora se produce o expansiune
directă la nivel de cunoştinţe.
China apelează la strategia de atragere a investiţiilor străine directe, care au devenit
modalităţi eficiente de acces la cunoştinţele din mediul străin.
Acest lucru prezintă un dublu avantaj şi anume: obţinerea unui personal de înaltă calitate
format în străinătate şi atragerea acestuia înapoi, în ţară. Personalul cu experienţă în
tehnologiile avansate şi management pleacă din ţările străine pentru a deveni personal de
bază pe piaţa internă a întreprinderilor.
China susţine promovarea schimburilor şi cooperarea economică, academică şi
tehnologică atât pe plan intern, cât şi extern.

1
Ben Blanchard, Chris Buckley, China says defense spending rise slows to 7.5 percent,
http://www.reuters.com/article/idUSTRE6230A720100304. (accesat în 12 februarie 2016).
2
Jean-Eric Aubert, Carl Dalhman, China’s Development Strategy: The Knowledge and Innovation Perspective,
World Bank Institute, 2000, p. 161.
3
Ibidem, p. 11.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

117
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Firmele străine organizează de multe ori seminarii internaţionale, ateliere de lucru şi


sesiuni de formare care facilitează schimbul şi cooperarea între China şi comunitatea
internaţională.
O altă strategie este reprezentată de implementarea noilor tehnologii, inclusiv a
proceselor de producţie şi a tehnicilor de management.1 Aşadar, noile tehnologii stimulează
creşterea economică şi aduce firmele din China la un nivel ridicat, competitiv, în planul
internaţional de productivitate.
În ceea ce priveşte puterea navală a Chinei putem preciza faptul că acest stat a construit
o flotă navală modernă care include: submarine, vase de luptă, portavioane şi distrugătoare.
Scopul Chinei este evident, acest stat “doreşte să fie o placă turnantă între puterile
continentale şi cele oceanice, folosind datele sale naturale: imensa întindere continentală care
ocupă masa de teren dintre Asia Centrală şi Oceanul Pacific, şi larga deschidere către cel mai
mare ocean al lumii.”2
În acest caz, se poate concluziona faptul că statul chinez va declanşa dezvoltarea sa şi în
direcţia maritimă, şi, mai mult decât atât, devenind un pilon important între puterile
continentale şi cele oceanice îşi va valorifica dreptul de a impune reguli şi condiţii colaborării
continentale sau oceanice.
Dorinţa de dezvoltare a unui potenţial naval este evidentă deoarece, China a achiziţionat
tehnologia necesară dotării flotei aeriene şi navale.
Aşadar, China devine un criteriu semnificativ în ceea ce priveşte evoluţia altor state,
deoarece economia sa este în plină expansiune.3
Evident, asistăm la o perioadă de transformare economică remarcabilă, în care economia
trece prin procese de schimbare rapide, iar China este unul dintre principalii factori care
determină acest lucru.4
China poate reprezenta o ameninţare, întrucât urmăreşte atât dezvoltarea unor forţe
navale care să asigure controlul liniilor maritime, cât şi edificarea unor capacităţi defensive,
de tipul minelor marine şi rachetelor sol-navă, pentru a împiedica o potenţială blocare a
accesului ei la resursele energetice, în eventualitatea unui conflict cu Taiwanul.
China urmăreşte construirea de baze navale şi stabilirea de legături strategice ce
sugerează o dublă destinaţie – atât defensivă, cât şi ofensivă – pentru protejarea intereselor
sale energetice şi sprijinirea obiectivelor de securitate.
Investiţiile importante pe care China le-a făcut în ceea ce priveşte armamentul a
propulsat acest stat către o putere economică şi militară enormă.
Evident, puterea navală, economia care se dezvoltă într-un mod dinamic, resursele şi
puterea militară ajută statul chinez să devină o putere maritimă de importanţă mondială.
Această ascensiune a Chinei indică fără îndoială dorinţa de poziţionare în mijlocul
activităţii mondiale.5
Economia Chinei are la bază o serie de piloni care o ajută să se dezvolte rapid şi
continuu, aceştia sunt: exporturile, piaţa imobiliarelor şi nu în ultimul rând piaţa de lux.

1
Ibidem, p. 139.
2
Ibidem, pp. 203-204.
3
Nicolae Dolghin, Geopolitica. Dependenţele de resursele energetice, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2011, p. 16.
4
White, Hugh, http://www.eastasiaforum.org/ 2009/08/13/the-geostrategic-implications-of-chinas-
growth/,(accesat în 12 februarie 2016).
5
http://geopolitics.ro/china-intre-a-fi-si-nu-a-fi-prima-putere-economica-a-lumii/,(accesat în 12 februarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

118
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

„Dacă din punct de vedere economic China încă se află pe locul doi, din punct de vedere
al pieţei de lux. China se află de ceva timp în fruntea clasamentului, surclasând SUA.”1
Purtătorul de cuvânt al vămilor Zheng Yueshng a declarat că: “Exporturile Chinei au
crescut în 2013 cu 7,9%, la 2.210 miliarde dolari, în timp ce importurile au crescut cu 7,3%, la
1.950 miliarde. Excedentul comercial a crescut astfel cu 12,8% în 2013, la 260 miliarde dolari
- după o creştere de aproape 50% anul precedent.
În total, volumul comerţului extern a progresat cu 7,6% în 2013 (la 4.160 miliarde
dolari), sub obiectivul guvernamental de 8%. Cu acest nivel record, este aproape confirmat ca
Beijingul a detronat Statele Unite pentru prima oară, anul trecut, ca prima economie mondială
în termeni de schimburi comerciale (excluzând serviciile).”2
Cu siguranţă, implementarea acestor strategii de dezvoltare stau la baza creării unei flote
comerciale şi a unei puteri navale care au capacitatea de a susţine transformarea Chinei într-o
putere maritimă la nivel mondial.
Aspectele pe care le-am analizat mai sus arată, evident, faptul că statul chinez profită de
orice şansă şi oportunitate de a progresa, de a-şi valorifica resursele, de a-şi creşte continuu
performanţele în toate domeniile, de a-şi proiecta puterea la nivel mondial.
Tocmai de aceea, China nu a ezitat să se transforme într-o putere maritimă importantă,
deoarece şi-a creat condiţii prielnice lucrând mai întâi la crearea de performanţă în plan intern
şi apoi la propagarea acesteia în întreaga lume. Nevoia Chinei de a-şi proiecta puterea reiese
şi din faptul că acest stat nu s-a mulţumit cu statutul de putere continentală, a dorit obţinerea
performanţei şi ca putere maritimă, lucru pe care l-a realizat cu succes.

Diplomația maritimă

Cu toate că este considerată a doua putere a lumii, datorită forței economice, venitul pe
cap de locuitor este chiar și de 10 ori mai mic decat în Japonia și în Statele Unite ale Americii.
Din cauza nivelului scăzut de trai, China este obligată să exporte fiind într-o oarecare
măsură dependentă de consumatorii din Occident.
Exporturile pe marile rute comerciale maritime sunt dominate de Forțele Navale
Americane. Acest lucru forțează Beijing să investească resursele sale pentru a construi o flotă
navală modernă pentru a-și proteja interesele.
Înafară de aspectele economice, China se confruntă cu grave probleme interne în zona
de este a teritoriului care este locuită de grupuri minoritare.
Controlul acestei regiuni înseamnă minusuri economice enorme pentru China.
Fragmentarea internă este accentuată de presiunile externe de la vecini iar spre deosebire de
SUA, China trebuie să lupte cu rivali regionali puternici precum Japonia, Rusia și India.
Resursele militare și economice sunt afectate chiar și de vecinii mai puțini influenți
precum Taiwan, Coreea de Sud, Indonezia, Pakistan și Vietnam.
Disputele maritime ale Chinei se încadrează în trei categorii distincte.

Primul tip de litigiu se centrează pe suveranitatea teritorială legată de disputa cu Japonia


în baza delimitărilor teritoriale maritime din zona Insulele Senkaku / Diaoyu și conflictele cu

1
http://geopolitics.ro/china-intre-a-fi-si-nu-a-fi-prima-putere-economica-a-lumii/, (accesat în 12 februarie 2016).
2
http://economie.hotnews.ro/stiri-finante-1638022 1-china-revendica-locul-prima-putere-comerciala-mondiala-
afirmand-depasit-sua-2013.htm, (accesat în 12 februarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

119
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Filipine, Vietnam, Malaezia, Brunei, și Taiwan legate de drepturile maritime ale acestor țări în
conformitate cu legile adoptate în 1982.

Cel de-al doilea tip de dispute maritime vizează operațiunile navelor străine în zona
economică exclusivă a Chinei, inclusiv a Armatei Navale SUA care provind din
neconcordanța interpretărilor celor două state a legilor definite de UNCLOS (United Nations
Convention on the Law of the Sea).
Cel mai recent incident, a avut loc în decembrie 2013, când a fost evitată în ultimul
moment, la doar 100 de metri, o coliziune dintre un vas al Chinei și un altul aparținând
Armatei Navale SUA.
Asiaticii au susținut că nava americanilor a depășit distanța permisă de 30 de mile, în
timp ce din perspectiva adversă se propagă ideea că episodul a avut loc în apele internaționale
și că acțiunile Chinei au reprezentat o provocare pentru libertatea de navigare.
Cea de-a treia categorie de litigiu, poate fi mai degrabă descrisă ca o competiție, este de
asemenea între China și SUA dar presupune o suprafață mai mare și este mult mai strategic
vizând accesul neîngrădit și libertatea de manevră ale Statelor Unite de-a lungul periferiei
maritime a Chinei.
Rivalitatea dintre cele două state, în primul lanț de insule, are riscul unei ciocniri
accidentale care este îngrijorătoare pentru că s-ar pune problema schimbării balanței de putere
în regiune.
Pe măsura ce capacitățile militare ale Chinei cresc și contestă supremația militară a SUA
în Pacificul de Vest, multe țări din regiune se simt tot mai vulnerabile și nerăbdătoare.
Există mari îndoieli cu privire la capacitatea și voința Statelor Unite de a proteja pacea și
stabilitatea în regiune.
Legat de conflictele cu țările apropiate, la finele anului 2013, Ministrul Japonez al
Apărării a declarat că incursiunile maritime în apele teritoriale japoneze din jurul
arhipelagului Senakaku amenință pacea: “Cred că intruziunile Chinei în teritoriile (apele
teritoriale, n.r.) din jurul insulelor Senkaku constituie o zonă gri" între "perioada de pace şi
situaţia de urgenţă.”1
De altfel, Japonia își exprimă constant îngrijorarea legată de creșterea puterii maritime a
Chinei și denunță ”comportamentul periculos” al țării vecine.
Disputa asupra teritoriului și juridiscția maritimă este o sursă majoră de creștere a
tensiunilor și instabilității mondiale.
Riscul unui conflict este major între China și Japonia iar implicarea SUA ar fi
inevitabilă din cauza obligațiilor de reciprocă securitate care decurg din Tratatul SUA-
Japonia.
Poporul chinez a conștientizat cât de importantă este puterea maritimă a țării iar mulți
oameni încă trebuie să aprofundeze acest subiect.
Această dezvoltare are două direcții de opinie în rândul chinezilor: unii se simt ambițioși
iar ceilalți, pe de altă parte, au o stare de anxietate.
Statutul de putere maritimă nu înseamnă neapărat obținerea unei poziții avantajoase în
disputele cu celelalte țări, ci include stăpânirea celor mai avansate tehnologii maritime și
capacitatea de a găsi un echilibru între explorarea maritimă și normele ecologice impuse.

1
http://www.mediafax.ro/externe/conflictul-china-japonia-incursiunile-chinei-in-apele-teritoriale-japoneze-
ameninta-pacea-11578947, (accesat în 12 februarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

120
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Referitor la diplomație, China, încearcă să abordeze o politică externă bazată pe o bună


înțelegere cu țările vecine.
Stabilitatea regională este necesară pentru dezvoltarea țării iar în acest sens sunt
demarate mai multe evenimente diplomatice care să contribuie la relații constructive și
pașnice.

Concluzii

În urma aspectelor discutate în cadrul acestei lucrări reiese în mod clar ascensiunea
rapidă a Chinei.
Mai mult decât atât, China a reuşit să devină o putere continentală bazată pe resursele
importante pe care le deţine, lucru care a fost perfect pentru transformarea acestui stat şi într-o
putere maritimă.
Având în vedere influenţa Chinei la nivel mondial putem concluziona că statul chinez
este o putere de ale cărei decizii şi mişcări ţine seama o lume întreagă.
Aşa cum am precizat şi pe parcursul lucrării China are nevoie de puterea sa maritimă,
deoarece în acest fel îşi poate proiecta influenţa la nivel mondial.
Beneficiind de elementele de bază pe care trebuie sa le deţină o putere maritimă:
structura geografică a ţării, capacitatea de guvernare sau, într-un limbaj actual, bună
guvernare, resursele naturale, puterea navală, capacitate economică şi tehnologică,
infrastructura portuară, conştiinţa maritimă a poporului, flota comercială, instituţiile de
învăţământ de marină şi diplomaţia maritimă China îşi atinge pas cu pas, obiectivul de a
deveni una dintre cele mai importante puteri maritime ale lumii.

Bibliografie:

1. Aubert, Jean-Eric; Dahlman, Carl, China’s Development Strategy: The Knowledge and
Innovation Perspective, World Bank Institute, 2000.
2. Blanchard, Ben, Buckley, Chris, China says defense spending rise slows to 7.5 percent,
http://www.reuters.com/article/id US TRE6230A720100304; (accesat în 12 februarie 2016).
3. Dobrescu, Paul, Geopolitica, Bucureşti, Editura comunicare.ro, 2003.
4. Dolghin, Nicolae, Geopolitica. Dependenţele de resursele energetice, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2009.
5. Filip, Adrian, Puterea maritimă – factor de influenţa în evoluţia umanităţii, Editura
Direcţiei Hidrografice Maritime, Constanța, 2011.
6. Filip, Adrian, Puterea navală, componentă a geopoliticii maritime universale; Atlantism
vs. Euroasianism, Editura Sitech, Craiova, 2013.
7. Mullen, Adam Mike, conferinţa intitulată ,,Puterea Maritimă încotro, în secolul 21,, ţinută
în faţa cursanţilor Colegiului Naval de Război, Newport, 31 august 2015.
8. Tangredi, Sam J., Globalization and maritime power, Institute for Naţional Strategic
Studies, Naţional Defense University, 2013.
9. Till, Geoffrey, Strategia Maritimă şi epoca nucleară, Editura Universitatii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2012.
10. http://geopolitics.ro/china-intre-a-fi-si-nu-a-fi-prima-putere-economica-a-lumii/; (accesat
în 12 februarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

121
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

11. http://economie.hotnews.ro/stiri-finante-16380221-china-revendica-locul-prima-putere-
comerciala-mondiala-afirmand-depasit-sua-2013.htm; (accesat în 12 februarie 2016).
12. White, Hugh, http://www.eastasia forum.org/2009/08/13/the-geostrategic-implications-
of-chinas-growth/; (accesat în 12 februarie 2016).
13. http://www.mediafax.ro/externe/conflictul-china-japonia-incursiunile-chinei-in-apele-
teritoriale-japoneze-ameninta-pacea-11578947; (accesat în 16 februarie 2016).
14. www.chinafocus.com; (accesat în 12 februarie 2016).
15. www.bjreview.com.cn (China’s National English News Weekly); (accesat în 12 februarie
2016).
16. http://economie.hotnews.ro/stiri-finante-16380221-china-revendica-locul-prima-putere-
comerciala-mondiala-afirmand-depasit-sua-2013.html; (accesat în 12 februarie 2016).
17. http://prosistemhaha.wordpress.com/2011/08/30/china-isi-arata-coltii/; (accesat în 12
februarie 2016).
18. http://geopolitics.ro/china-si-noua-ordine-mondiala/; (accesat în 12 februarie 2016).
19. http://www.ziare.com/international/china/china-isi-intareste-dominatia-in-regiunea-asia-
pacific-inca-un-portavion-1278461; (accesat în 12 februarie 2016).
www.chinamil.com.cn; (accesat în 12 februarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

122
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

CONSIDERAȚII PRIVIND IMPACTUL UMANITAR AL


ARMELOR NUCLEARE

Andreea Emilia DUȚĂ


Facultatea de limbi și literaturi străine
Universitatea București

Abstract: Many conferences are organised regarding the humanitarian impact of nuclear weapons, these
conferences aims is for the NPT state member to engage to ban and eliminate nuclear weapons.
The catastrophic consequences of the use of nuclear weapons must empathise the humanitarian consideration in
the disarmament process; the threat of use of nuclear weapons can be considered a crime against humanity.
In the disarmament and non-proliferation scenery , the nuclear test ban plays a crucial role , according to the
EU the treaty regarding banning nuclear testing must be ratified by EU states. In this respect, the entry into
force of the treaty, EU is making both political effort and financial supporting the Provisional Technical
Secretariat, the verification regime , nuclear explosion detection system, training in conducting inspections in
the field.

Keywords: Humanitarian impact, nuclear weapons, Non Proliferation Treaty, nuclear testing,

Impactul umanitar

În martie 2013, guvernul norvegian organizează o primă conferință privind impactul


umanitar al armelor nucleare cu participarea a reprezentanților din 127 de state.
Conferința dedicată impactului umanitar al armelor nucleare din Espen Barth Eide,
organizată de Norvegia subliniază consecințele catastrofice ale întrebuințării armelor nucleare
prezentate de mai mulți experți (pregătirea intervențiilor de urgență, efectele asupra
oamenilor, dezvoltării și mediului pe termen mediu și lung).1
Câteva concluzii se relevă: intervenția de urgență este puțin probabil a fi adecvată și
suficientă, fiind sub semnul întrebării stabilirea unor asemenea capacități; urmările destructive
ale testelor nucleare rămân chiar dacă circumstanțele politice se schimbă; detonarea armelor
nucleare are efecte care nu se opresc la granițele naționale, efectele putând fi regionale și
chiar globale.2
În februarie 2014, o a doua conferință este organizată de Mexic cu participarea a 147 de
delegații statale și 120 NGOs.
În decembrie 2014, guvernul austriac organizează o a treia conferință tot pe tematica
impactului umanitar al armelor nucleare la care participă delegații din partea a 158 de state.

1
Findings of the Conference on the Humanitarian Impact of Nuclear Weapons, held in Oslo on 4 and 5 March
2013, Working paper submitted by Norway, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.27.
2
Chair’s summary of the Conference on the Humanitarian Impact of Nuclear Weapons, held in Oslo on 4 and 5
March 2013, The Conference on the Humanitarian Impact of Nuclear Weapons, held in Oslo.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

123
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Aceste conferințe urmăresc ca statele membre NPT să se angajeze pentru interzicerea și


eliminarea armelor nucleare.
Interesul major al comunității internaționale pentru un progress concret și urgent în
favoarea dezarmării nucleare este subliniat și Conferința de la Viena privind impactul
umanitar al armelor nucleare1 prin cele opt concluzii cheie.2
Astfel, efectele nu se opresc la granițele naționale; pot fi potențial ireversibile mult mai
complexe decât înțelegerea comună; efectele testelor nucleare au indus o contaminare
radioactivă pe termen lung; atât timp cât armele nucleare există, există posibilitatea
exploziilor nucleare cât și pericolul accesului la acestea al actorilor non-statali; descurajarea
nucleară ca stagiu potențial al războiului nuclear incumbă și riscul nuclear; măsurile de
intervenție și asistență umanitară de urgență nu sunt și nu pot fi adecvate mai ales în cazul
zonelor populate, prevenția fiind singura măsură viabilă împotriva consecințelor umanitare ale
întrebuințării armelor nucleare; nu există o reglementare legală universală referitoare la
armele nucleare; dimensiunea etică și morală devine foarte importantă.3
La această conferință asupra ”perspectivei umanitare” au participat și reprezentanți din
partea Marii Britanii și SUA, cu toate că, de regulă P-5, sunt foarte suspicioase la mișcările
umanitare dat fiind potențialul pentru dezvoltarea unor acțiuni în favoarea dezarmării, care pot
scăpa foarte ușor de sub control.4
Efectele promovării dezideratelor umanitare în materia armelor nucleare induce o
anumită stare de nervozitate în relațiile P-5 cu aliații lor care nu pot observa contradicțiile
dintre umanitarism și strategiile de descurajare nucleară.
Consecințele catastrofice ale utilizării armelor nucleare impune sublinierea
considerațiilor umanitare în procesul de dezarmare, considerându-se că amenințarea cu
folosirea armelor nucleare poate fi considerată ca o crimă împotriva umanității.5
Coaliția Noii Agende (NAC)6 apărută ca reacție la permanenta amenințare la adresa
umanității pe care o prezintă armele nucleare aflate în posesia P-5 și altor trei state posesoare
de arme nucleare care nu au semnat NPT, se pronunță împotriva dreptului de a deține pe

1
www.hinw14vienna.at; (accesat în 19 februarie 2016).
2
The Vienna Conference on the Humanitarian Impact of Nuclear Weapons (8-9 December 2014) and the
Austrian Pledge: Input for the NPT 2015 Review Conference, Working paper submitted by Austria, New York,
27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.29.
3
“Urgent Need for a Nuclear Weapon-Free World”, The Special Declaration of the Community of Latin
American and Caribbean States (CELAC), the Third Summit of CELAC, held in Belén, Costa Rica, on January
28 and 29, 2015. www.bmeia.gv.at/update-pledge-support; (accesat în 19 februarie 2016).
4
Conferences on the Humanitarian Impact of Nuclear Weapons held in Oslo, in Nayarit, Mexico, and in Vienna.
5
The Group of Non-Aligned States Parties to the Treaty reaffirms the validity of the advisory opinion of the
International Court of Justice on the legality of the threat or use of nuclear weapons, that “there is in neither
customary nor conventional international law any specific authorization of the threat or use of nuclear weapons”
and that “the threat or use of nuclear weapons would generally be contrary to the rules of international law
applicable in armed conflict, and in particular the principles and rules of humanitarian law.”
www.hinw14vienna.at; (accesat în 19 februarie 2016).
6
The New Agenda Coalition – NAC, înființată în 1999 de căte Brazilia, Egipt, Irlanda, Mexic, Noua Zealandă și
Africa de Sud, propune o serie documente, NPT/CONF.2015/PC.III/WP.18 (on “effective measures”);
NPT/CONF.2015/PC.III/ WP.19 (on the humanitarian impact of nuclear weapons);
NPT/CONF.2015/PC.III/WP.25, NPT/ CONF.2015/PC.II/WP.27 and NPT/CONF.2015/ PC.I/WP.29 (on nuclear
disarmament); NPT/ CONF.2015/PC.II/WP.26 (on transparency); and NPT/CONF.2015/PC.I/WP.30 (on
verification).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

124
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

termen nelimitat aceste arme din motive de securitate chiar dacă procesul de dezarmare nu
este nici simplu, nerealist sau imposibil de pus în practică.1
NAC solicită ca RevCon să sublinieze efectele umanitare catastrofice precum și
respectarea reglementărilor dreptului umanitar, luând act de creşterea temerii față de aceste
urmări în cadrul comunității internaționale, fiind necesare instrumente juridice pentru ca
”măsurile efective”2 cerute de art. VI NPT (în sarcina Comitetului Principal I) să fie transpuse
în practică, inclusiv prin organizarea de forumuri pentru dezarmare dar și în cadrul Adunării
Generale a Națiunilor Unite.
India, Israel și Pakistan se impune să devină state semnatare ale NPT ca NNWS și să se
angajeze să respecte standardele de siguranță AIEA pentru instalațiile lor nucleare, fără să
ridice obiecții; NAC solicită și Coreei să se reîntoarcă la NPT și să se conformeze
standardelor de siguranță AIEA.3
Preparativele diplomatice RevCon 2015 includ o reevaluare a dimensiunii etice a NPT
pentru a face armele nucleare incompatibile cu dreptul umanitar, plecând de la o prevedere a
documentului final 2010 NPT.4
Astfel, ICRC adoptă o serie de rezoluții care subliniază lipsa de capabilități pentru un
răspuns umanitar în cazul utilizării armelor nucleare.5
Impactul umanitar al întrebuințării armelor nucleare constituie subiectul unui alt
document al RevCon 2015, considerat un imperativ central al NPT de trei sferturi dintre
statele membre NPT.6
Se prezintă o serie de recomandări, inter alia, riscul unei explozii nucleare este mai
crescut decât în trecut datorită proliferării devenind mai acută nevoia de respectare a dreptului
internațional, inclusiv dreptul internațional umanitar și implementarea obligațiilor prevăzute
de NPT prin măsuri efective.

1
Taking forward nuclear disarmament, Working paper submitted by New Zealand on behalf of the New Agenda
Coalition (Brazil, Egypt, Ireland, Mexico, New Zealand and South Africa), New York, 27 April-22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.8
2
NPT/CONF.2015/PC.III/WP.18 (on “effective measures”).
3
Taking forward nuclear disarmament, Working paper submitted by New Zealand on behalf of the New Agenda
Coalition (Brazil, Egypt, Ireland, Mexico, New Zealand and South Africa), New York, 27 April-22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.8
4
"The Conference expresses its deep concern at the catastrophic humanitarian consequences of any use of
nuclear weapons and reaffirms the need for all states at all times to comply with applicable international law,
including international humanitarian law." www.hinw14vienna.at; (accesat în 19 februarie 2016).
5
The International Committee of the Red Cross - ICRC. the Council of Delegates of the International Red Cross
and the Red Crescent Movement in 2011 and 2013 adopted resolutions noting the lack of any adequate
humanitarian response capacity to the use of nuclear weapons and "the need for concrete action leading to a
prohibition on the use of nuclear weapons and their elimination". www.hinw14vienna.at; (accesat în 19 februarie
2016).
6
Working Paper on the Humanitarian Impact of Nuclear Weapons, submitted by Austria, Chile, Costa Rica,
Egypt, Holy See, Indonesia, Ireland, Malaysia, Mexico, New Zealand, Nigeria, Philippines, South Africa,
Sweden and Switzerland, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.30. Vezi the 2010 NPT
Review Conference resolved in Action 1 of the 2010 Action Plan that “All States parties commit to pursue
policies that are fully compatible with the Treaty and the objective of achieving a world without nuclear
weapons.”

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

125
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Eliminarea armelor nucleare

În 2016 se împlinesc 20 de ani de la deschiderea spre semnare a Tratatului privind


interzicerea testelor nucleare1 intrarea în vigoare depinzând de semnătura celor opt state din
Anexa 2 a tratatului; cu toate acestea demonstrându-se viabilitatea sistemului de verificare
(detecția celor trei teste nucleare coreene).2
În 28 septembrie 2013, Rezoluția 68/32 a Adunării Generale a Națiunilor Unite3 solicită
Conferinței pentru dezarmare să înceapă negocierea unei convenții privind interzicerea
posesiei, dezvoltării, producției, achiziționării, testării, depozitării, transferului, folosirii sau
amenințării cu folosirea armele nucleare.
Până în 2018, Națiunile Unite vor organiza o conferință la nivel înalt privind
dezarmarea nucleară ca modalitate concetă pentru realizarea obiectivelor dezarmării nucleare.
Deși în cadrul RevCon 20104 se face vorbire despre obligația Conferinței de dezarmare
de a stabili un comitet subsidiar pentru dezarmarea nucleară corelată existenței unui plan de
lucru negociat și acceptat, opoziția unor NWS blochează apariția acestei structuri.5
Realizarea unui acord prin care să fie eliminate armele nucleare se bucură de un sprijin
amplu, chiar dacă statele membre ale Mișcării de Nealiniere (NAM)6 se pronunță pentru
formatul conferinței pentru dezarmare, o direcția în care progresele sunt aproape inexistente.
Pe plan neguvernamental, inițiativa negocierii unui acord privind interzicerea posesiei
de arme nucleare este condusă de Campania Internațională privind Abolirea Armelor
Nucleare.7
Negocierea unui acord privind posesia de arme nucleare poate pune sub semnul
întrebării un viitor acord de eliminarea armelor nucleare; o asemenea inițiativă se bazează pe
lipsa de rezultate în respectarea obligațiilor prevăzute de art. VI NPT.
În viziunea NAM eliminarea armelor nucleare este singura garanție absolută împotriva
amenințării cu folosirea armelor nucleare, exprimându-se îngrijorarea că la solicitarea făcută
de mai multă vreme ca NNWS semnatare ale NPT să primească garanții de securitate negative
din partea P-5 prin angajamente juridice necondiționate, nediscriminatorii și irevocabile nu s-
a înfăptuit.
Angajamentele unilaterale din partea fiecărei NWS acordă garanții de securitate sunt
limitate, condiționale și insuficiente neridicându-se la cerințele caracterelor de universalitate,
relevanță juridică, efectivitate, nediscriminare și irevocabilitate.1

1
The Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty. Vezi The ninth Conference on Facilitating the Entry into Force
of the Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty, September 2015; the Group of Eminent Persons by the
Executive Secretary of the Preparatory Commission for the Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty
Organization.
2
Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty, Working paper submitted by Australia, Hungary, Indonesia, Japan,
Kazakhstan and Nigeria, New York, 27 April- 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.23.
3
“Follow-up to the 2013 high-level meeting of the General Assembly on nuclear disarmament.”
4
The action 6 of the 2010 Review Conference action plan on nuclear disarmament.
5
Nuclear disarmament, Working paper submitted by the Group of Non-Aligned States Parties to the Treaty on
the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, New York, 27 Aprilie - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.13.
6
The Group of Non-Aligned States Parties to the Treaty. Mișcarea de Nealiniere, Non-Aligned States – NAM.
În continuare va fi folosit acest acronim, deoarece poziția față de NPT a grupului de state nealiniate participante
la NPT este similară cu cea a NAM (n.a.).
7
The International Campaign to Abolish Nuclear Weapons - ICAN.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

126
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Mai mult, se solicită eliminarea amenințării cu folosirea armelor nucleare din doctrinele
militare și de securitate ale NWS și din Conceptul Strategic NATO care presupun politici de
descurajare. Documentul NAM își exprimă insatisfacția față de lipsa de voință politică NWS
față de interesele exprimate în NPT.2
Se constată nevoia de recredibilitare a NPT pentru eliminarea prăpastiei dintre
dezarmarea și neproliferarea nucleară prin stabilirea de ”măsuri efective” de dezarmare în
conformitate cu art. VI NPT dezvoltate în cadrul unor discuții serioase referitoare la cadru
legal lărgit și prohibitiv.3
Astfel, NAC propune o serie de opțiuni:4 a) o convenție asupra armelor nucleare pentru
o dezarmare nucleară ireversibilă și verificabilă într-o perioadă limitată; b) un acord de
interzicere a testelor nucleare însoțit de acorduri practice de implementare; c) un acord cadru
privind instrumentele mutuale de sprijin privind stabilirea prohibițiile cheie ale dezarmării
nucleare; d) un aranjament hibrid care să includă variantele de mai sus sau alte ipoteze de
lucru.
Realizarea obiectivelor de mai sus circumscrise art. VI NPT se poate face prin o dublă
abordare: politică și tehnică îmbinând avantajele și dezavantajele în negocierea unui acord pe
termene lung.
NAM subliniază preocuparea față de gravitatea amenințării la adresa umanității a
existenței armelor nucleare și potențialul amenințărilor cu folosirea acestora, pronunțându-se
pentru eforturi simultane atât pentru neproliferare și dezarmare nucleară prin: a) reducerea
generală a arsenalelor de arme nucleare; b) reducerea să nu fie dependentă de tip, locație; c)
reducerea semnificațiilor și a rolurilor armelor nucleare în conceptele, doctrinele și politicile
de securitate (sprijină și promovează amenințarea cu folosirea armelor nucleare pe fondul
conceptului de securitate al alianțelor militare și al politicilor nucleare de descurajare);5 d)
promovarea politicilor de prevenire a utilizării armelor nucleare, de reducere a pericolului de
război nuclear pentru stimularea neproliferării și dezarmării; e) reducerea în viitor a statutului
operațional al sistemelor de arme nucleare; f) reducerea riscului de utilizare a armelor
nucleare; g) creșterea transparenței și încrederii mutuale.6
NAM îngrijorată de lipsa de progres în implementarea obligațiilor de dezarmare ale
NSW inacțiune care pune sub semnul întrebării obiectul și scopul al NPT dar și credibilitatea
7

1
Security assurances against the use or threat of use of nuclear weapons, Working paper submitted by the
Group of Non-Aligned States Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons.
NPT/CONF.2015/WP.2
2
Nuclear-weapon-free zones Working paper submitted by the members of the Group of Non-Aligned States
Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, NPT/CONF. 2015/WP.4.
3
Article VI of the Treaty on the Non-Proliferation of NuclearWeapons, Working paper submitted by New
Zealand on behalf of the New Agenda Coalition (Brazil, Egypt, Ireland, Mexico, New Zealand and South
Africa), New York, 27 April-22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.9.
4
NPT/CONF.2015/PC.III/WP.18, para. 29.
5
The Group of Non-Aligned States Parties to the Treaty also remains deeply concerned at the “Strategic Concept
for the defence and security of the members of the North Atlantic Treaty Organization.” Nuclear disarmament,
Working paper submitted by the Group of Non-Aligned States Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of
Nuclear Weapons, New York, 27 Aprilie - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.13.
6
Nuclear disarmament, Working paper submitted by the Group of Non-Aligned States Parties to the Treaty on
the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, New York, 27 Aprilie - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.13.
Potrivit obligațiilor prevăzute de art. VI, para. 3 și 4 lit.c din NPT, a deciziei “Principles and objectives for
nuclear non-proliferation and disarmament” (1995), al planului ”The 13 practical steps” (2000), ”The action plan
on nuclear disarmament” (2010), ”The action 5 of the Final Document of the 2010 Review Conference.
7
Prevăzută de ”The action 3 of the 2010 Final Document.”

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

127
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

neproliferării, subliniază importanța multilaeralismului și a soluții multilaterale acceptate


conform Cartei Națiunilor Unite.
În viziunea NAM, se impune negocierea și stabilirea unor termene pentru eliminarea
armelor nucleare care să fie urmărite a fi respectate.
De reținut că, NNWS semnatare ale NPT sunt de acord cu asumarea obligațiilor legale
de a nu produce materialele necesare producerii armelor nucleare sau a altor dispozitive
explozive nucleare.
Declarații unilaterale sau bilaterale de reducere a armelor nucleare nu pot acoperii lipsa
de progrese pentru eliminarea armelor nucleare; pe de altă parte, modernizarea armelor
nucleare, a infrastructurii acestora și sistemelor de transport trebuie să înceteze în viziunea
NAM.1
Intrarea în vigoare a acordului New START încheiat de Rusia și SUA nu a eliminat
îngrijorarea generală legată de continua modernizare a armelor nucleare care acoperă golul
lăsat în arsenalul nuclear de reducerile asupra cărora s-a căzut de acord (prin îmbunătățirea
calitativă, dezvoltarea de noi tipuri calitativ superioare, lărgirea spectrului opțiunilor de
țintelor vizate).
În ceea ce privește reducerea desfășurărilor și a celor cu statut operativ, acestea nu pot
înlocui reducerile ireversibile fiind necesară respectarea principiilor transparenței,
ireversibilității și verificabilității acestor reduceri, pe fondul lipsei de corelație între caracterul
nelimitat în timp al NPT și caracterul nelimitat în timp al posesiei de arme nucleare ce derivă
din regimul neproliferării atât pe verticală cât și pe orizontală.2
NAM reclamă efectele negative ale dezvoltării sistemelor de apărare anti-rachetă3 și
militarizării spațiului atmosferic cerând începerea negocierilor asupra militarizării spațiului
atmosferic.4 Pe cale de consecință, NNWS au dreptul la garanția de securitate efectivă,
universală, necondiționată, nediscriminatorie și irevocabilă față de amenințarea cu folosirea
sau întrebuințarea armelor nucleare în nicio circumstanță;5 s-a făcut propunerea ca
amenințarea cu folosirea sau întrebuințarea armelor nucleare să fie considerate ”crime contra
umanității” iar posesia de arme nucleare să fie neacoperită de dreptul internațional umanitar.
Corolar, doctrinele militare să nu facă vorbire de ”amenințarea cu folosirea” sau
”întrebuințarea armelor nucleare”.6

1
In order to comply with their obligations under article VI of the Treaty, as well as with their commitments
under the 13 practical steps and 2010 Review Conference action plan on nuclear disarmament. Nuclear
disarmament, Working paper submitted by the Group of Non-Aligned States Parties to the Treaty on the Non-
Proliferation of Nuclear Weapons, New York, 27 Aprilie - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.13.
2
The action 4 of the 2010 Review Conference action plan on nuclear disarmament for the full implementation of
the Treaty on Measures for the Further Reduction and Limitation of Strategic Offensive Arms.
3
The anti-ballistic missile defence systems.
4
At the Conference on Disarmament, on the prevention of an arms race in outer space, in accordance with
General Assembly resolution 69/31.
5
Vezi ”The advisory opinion of 8 July 1996 of the International Court of Justice on the Legality of the Threat or
Use of Nuclear Weapons that “there is in neither customary nor conventional international law any specific
authorization of the threat or use of nuclear weapons” and that “the threat or use of nuclear weapons would
generally be contrary to the rules of international law applicable in armed conflict, and in particular the
principles and rules of humanitarian law”.
6
Vezi și, “Elements for a plan of action for the elimination of nuclear weapons”, which was submitted to the
2010 Review Conference in document NPT/CONF.2010/WP.47.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

128
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

NAM propune începerea negocierii unei convenții privind eliminarea armelor nucleare
însoțită de un plan de acțiune cu termene certe, structurat pe trei etape cincinale – fiecare cu o
durată de câte cinci ani.1
Prima etapă a planului de acțiune (2015-2020) este dedicată negocierii și semnării
convenției cu obligații prohibitive, proceduri de distrugeri printr-un sistem de verificare
integrat. Tot în această etapă urmând să fie implementate măsurile convenite de RevCon
1995, 2000 și 2010. SRSG urmează să informeze periodic sesiunile preparatorii al RevCon
2020 despre progresele înregistrate.
A doua etapă (2020-2025) urmărește ratificarea și intrarea în vigoare a convenției și a
planului de acțiune cu termene stabilite în care să fie prevăzute: sistemul multilateral de
verificare integrat, declararea și inventarierea conținutului arsenalului nuclear, dezafectarea
rachetelor, depozitarea, reglementarea transferurilor de material nuclear în ”scopuri pașnice”.
Vectorul înfăptuirii acestor măsuri este desemnată ca fiind IAEA.
A treia etapă (2025-2030) include o serie de măsuri de eliminare ireversibilă și
verificabilă a armelor nucleare, conversia în ”scopuri pașnice” și generalizarea aplicării
standardelor de siguranță IAEA asupra tuturor instalațiilor nucleare.
Se impune dezvoltarea tehnologiilor și procedurilor de verificare și control al armelor
nucleare printr-un efort internațional pentru stabilirea unui regim internațional de verificare a
dezafectării.2
Principiul transparenței este condiție a existenței principiului verificării dezarmării prin
care se asigură că măsurile de dezarmare sunt îndeplinite conform principiului
ireversibilității.3 Asigurarea transparenței poate fi realizată prin raportarea periodică după un
anumit model,4 în cazul NNWS prin rapoartele remise Comitetului guvernatorilor IAEA,
neexistând pentru NWS.5
În 2014, NWS prezintă un ”cadrul comun” evitând să se raporteze la un ”formular
standard de raportare” convenit în Planul de acțiune RevCon 2010, Japonia înaintând o serie
de propuneri pentru corijarea acestei ”scăpări”: în cadrul pregătirii RevCon 2020 să fie stabilit
un formular standard de raportare a îndeplinirii obligațiilor de dezarmare; prezentarea de
informații numerice pentru măsurători privind focoasele nucleare, mijloacelor de transport al
acestora, armele dezafectate, materialul fusionabil pentru scopuri militare, măsuri pentru
diminuarea importanței în conceptele militare și de securitate, doctrine, politici.
Mecanismul de raportare construit până în 2020 va fi supus îmbunătățirii prin RevCon
2020.
În 2007, inițiativa de cooperare internațională britanico (NWS) - norvegiană (NNWS)
pentru verificarea dezafectării armelor nucleare (UKNI)6 a oferit prima modalitate de

1
Draft elements for a plan of action for the elimination of nuclear weapons, Working paper submitted by the
Group of the Non-Aligned States Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, New York,
27 Aprilie - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.14.
2
Vezi the International Partnership for Nuclear Disarmament Verification.
3
NPT/CONF.2015/PC.III/WP.10.
4
NPT/CONF.2015/PC.I/WP.12*.
5
Transparency, Reporting and Strengthening the Review Process, Working paper submitted by Japan, New
York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.32.
6
The UK-Norway Initiative – UKNI.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

129
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

verificare pentru NNWS prin echipamente, proceduri de inspecție și analiza rezultatelor


inspecțiilor de verificare.1
Proiectul a dezvăluit într-o viziune holistică de verificare o complexitate de probleme
care pot fi depășite prin parteneriat constructiv sub condiția evitării transferării informațiilor
favorabile proliferării, sugerându-se ca NNWS să folosească proprii experți în domeniul
nuclear cunoscători ai restricțiilor și constrângerilor specifice instalațiilor nucleare supuse
inspecțiilor de verificare.
Proiectul UKNI poate fi considerat punctul de plecare al viitoarelor proceduri de
verificare a dezarmării nucleare cu respectarea barierelor de protecție a informațiilor, dedicate
dezafectării focoaselor nucleare și îmbunătățirea și lărgirea agendei de acces contextualizată
instalațiilor nucleare supuse verificării.
În ceea ce privește pilonul dezarmării nucleare, Egiptul constată că perioada de 25 de
ani pentru a fi semnat NPT nu a înregistrat eliminarea armelor nucleare, iar la peste 45 de ani
de la intrarea în vigoare ca urmare a prelungirii nedefinite a NPT, progresele sunt minore.2
RevCon au îmbunătățit prevederile NPT3 iar conferințele asupra urmărilor catastrofice
umanitare ale întrebuințării armelor nucleare4 creând condiții, în viziunea Egiptului, pentru
negocierea unei Convenții privind armele nucleare simultan cu continuarea lucrărilor
Conferinței pentru dezarmare.
Lipsa unor termene de îndeplinire a obligațiilor de dezarmare este un motiv serios de
relansare a negocierilor asupra unui acord pentru interzicerea și eliminarea ireversibilă a
armelor nucleare și a materialului fusionabil sub controlul internațional efectiv multilateral
într-o perioadă de timp definită, în cadrul Conferinței pentru dezarmare.
În aprilie 2009, în Praga președintele Obama își declară sprijinul pentru dezarmarea
nucleară prin pași concreți chiar dacă obiectivul nu va fi realizat rapid.5
În 2013, în Berlin președintele Obama anunță că este gata pentru reducerea cu o treime
a focoaselor nucleare strategice desfășurate stabilite prin New START, să reducă armele
nucleare non-strategice în Europa măsuri ce trebuie negociate cu Rusia.
În 2014, 85% din cele 31.255 de focoase nucleare (1967) și 90% din focoasele non-
strategice au fost reduse.
Rolul armelor nucleare în politica americană este de descurajarea unui atac nuclear
împotriva SUA, aliaților și partenerilor săi; SUA nu va amenința cu folosirea sau nu va
întrebuința armele nucleare împotriva NNWS semnatare NPT care respectă obligațiile lor
privind neproliferarea; folosirea acestora va fi decisă numai în condiții extreme pentru
apărarea intereselor vitale ale SUA, aliaților și partenerilor; programele sunt pentru

1
The United Kingdom – Norway Initiative: Further Research into the Verification of Nuclear Warhead
Dismantlement, Working Paper submitted by the Kingdom of Norway and the United Kingdom of Great Britain
and Northern Ireland, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.31.
2
Nuclear Disarmament, Working paper submitted by Egypt, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.39.
3
The 1995 Resolution on the Middle East, 1995 Decision on Principles and Objectives of Nuclear Non-
Proliferation and Disarmament; The 13 Practical Steps 2000 Review Conference; Action 5, 20 and 21 of the Plan
of Action 2010 Review Conference.
4
Conferences Oslo, Norway, in March 2013, Nayarit, Mexico, in February 2014, and in Vienna, Austria, in
December 2014.
5
Implementing the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons: Disarmament, Working paper
submitted by the United States of America, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.44.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

130
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

modernizarea siguranței nucleare, a reducerii riscului nuclear1 și nu pentru creșterea puterii de


lovire.2
Sistemul de verificare riguroasă a prevederilor New START,3 publicarea de date
privind arsenalul nuclear SUA sunt expresia a aplicării principiilor transparenței,
verificabilității și ireversibilității în condițiile creșterii complexității verificării.4
SUA nu au efectuat teste nucleare de mai bine de 23 de ani, sprijină ratificarea tratatului
privind interzicerea testelor nucleare,5 își respectă moratoriu voluntar, participă la
monitorizarea exploziilor nucleare.6
De mai mulți ani, SUA nu a produs uraniu îmbogățit (1964) și nici plutoniu (1988)
necesar fabricării armelor nucleare; în perioada 1993-2014, SUA a cumpărat din Rusia uraniu
îmbogățit pe care l-a prelucrat în uraniu puțin îmbogățit folosindu-l în centralele nucleare; au
fost retrase cantități apreciabile de plutoniu din depozitele militare.7
Continuarea eforturilor de stopare a materialului necesar producerii armelor nucleare
impune ca următorul pas să fie verificarea multilaterală a închiderii producției de material
fusionabil pentru armele nucleare.8
SUA își reînnoește garanțiile de securitate negative pentru NNWS membre NPT care își
respectă obligațiile de neproliferare, afirmându-și deschiderea pentru un document legal în
acest sens pentru zonele libere de arme nucleare.9
Garanțiile de securitate pozitive sunt oferite statelor victime ale amenințării sau
întrebuințării de arme nucleare într-o agresiune îndreptate împotriva lor.10

Interzicerea testelor nucleare

În cadrul lucrărilor RevCon 2015, s-a subliniat necesitatea intrării în vigoare a


Acordului privind interzicerea testelor nucleare,11 a respectării standardelor de siguranță
nucleară, a circuitului combustibilului nuclear, pentru întărirea securității nucleare. 12 Grupul

1
Practica ”open-ocean” pentru cazurile puțin probabile de lansare neautorizată sau accidentală a rachetelor, le
direcționează spre ocean.
2
The 2010 U.S. Nuclear Posture Review (NPR).
3
United States and Russia have exchanged more than 8,300 notifications on the numbers, locations, movements,
and eliminations of U.S. and Russian strategic forces covered by the Treaty.
4
The Nuclear Threat Initiative as launched the International Partnership for Nuclear Disarmament Verification.
5
Doar va desfășura activități de siguranță și întreținere a arsenalului nuclear prin Stockpile Stewardship
Program.
6
The International Monitoring System, the International Data Centre, and the On-Site Inspection (OSI), the
Provisional Technical Secretariat of the Preparatory Commission for the CTBT Organization (CTBTO).
7
The Agreement between the Government of the United States of America and the Government of the Russian
Federation concerning the Management and Disposition of Plutonium Designated as No Longer Required for
Defense Purposes and Related Cooperation (PMDA).
8
The Fissile Material Cutoff Treaty (FMCT). Vezi și the consensus conclusion of UN Group of Governmental
Experts (GGE) on FMCT (established pursuant to UNGA A/RES/67/53) și the Shannon Report (CD/1299).
9
The 2010 U.S. Nuclear Posture Review.
10
“The United States intends to provide or support immediate assistance, in accordance with the Charter, to any
non-nuclear-weapon State Party to the [NPT] that is a victim of an act of, or an object of a threat of, aggression
in which nuclear weapons are used.” The UN Security Council resolution S/1995/984.
11
The Nuclear-Test-Ban Treaty, la data lucrărilor tratatul pentru intra în vigoare mai trebuiau semnăturile a încă
8 state de pe Anexa 2 a tratatului. La data RevCon 2015, 183 de state semnaseră acordul iar 163 de state l-au
ratificat.
12
The Joint Statement on Strengthening Nuclear Security Implementation - INFCIRC/869.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

131
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

celor 10 de la Viena a prezentat un document de lucru coerent structurat ca o bună bază pentru
discuții și activități viitoare.1
Interzicerea testelor nucleare2 nu încheie sau substituie eliminarea integrală a armelor
nucleare dar este totuși semnificativă pentru dezarmarea și neproliferarea nucleară, respectiv
interzicerea ireversibilă și verificabilă a tuturor exploziilor nucleare și a dezvoltării calitative a
armelor nucleare, încetarea imediată și necondiționată a oricăror experimente simultan cu
închiderea poligoanelor de testare.3
Îmbunătățirea actualelor tipuri și dezvoltarea de noi tipuri de arme nucleare încalcă
obligațiile asumate de NWS cu ocazia definitivării acordului de interzicere a testelor nucleare4
dar și documentele NPT,5 mai ales că moratoriile NWS nu pot ține locul ratificării și intrării în
vigoare a acordului.
Este de notorietate faptul că în ciuda moratoriilor și asigurărilor, NWS continuă să își
modernizeze sau să dezvolte noi tipuri de arme nucleare, punând sub semnul validității
respectarea moratoriilor declarate.6
În peisajul dezarmării și neproliferării, interzicerea testelor nucleare joacă un rol
crucial, în viziunea UE, tratatul privind interzicerea testelor nucleare fiind ratificat de toate
statele UE.7
În acest sens, pentru intrarea în vigoare a tratatului UE depune atât eforturi politice dar
și sprijină financiar secretariatul tehnic provizoriu, regimul de verificare, sistemul de detectare
a exploziilor nucleare, instruirea în desfășurarea inspecțiilor în teren.
UE angajează și capacitățile sale tehnice pentru îmbunătățirea sistemului de verificare –
detectarea gazelor nobile, detectarea seismică și prin rețeaua de infrasunete.
Dezvoltarea de noi tipuri de arme nucleare contravine angajamentelor asumate de NWS
cu ocazia încheierii acordului privind interzicerea testelor nucleare.8 Încetarea testelor
nucleare nu mai permite îmbunătățirea calitativă, dezvoltarea de noi tipuri de arme nucleare.

1
Addressing “Vienna issues”: the Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty, compliance and verification, export
controls, cooperation in the peaceful uses of nuclear energy, nuclear safety, nuclear security and withdrawal
from the Non-Proliferation Treaty, Working paper submitted by Australia, Austria, Canada, Denmark, Finland,
Hungary, Ireland, the Netherlands, New Zealand, Norway and Sweden (“the Vienna Group of Ten”).
2
Prin ratificarea The Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty.
3
Nuclear testing, Working paper submitted by the Group of Non-Aligned States Parties to the Treaty on the
Non-Proliferation of Nuclear Weapons, New York, 9 March 2015, NPT/CONF.2015/WP.7.
4
Odată cu încheierea (The conclusion of) the Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty.
5
The action 1 of the Final Document of the 2010 Review Conference. The action 1 of the Final Document of the
2010 Review Conference, in which all States Parties committed to pursue policies that are fully compatible with
the Treaty and the objective of achieving a world without nuclear weapons. In that regard, the Group calls on the
nuclear-weapon States to end plans to modernize their nuclear weapons arsenal, in compliance with their
commitments. Nuclear testing, Working paper submitted by the Group of Non-Aligned States Parties to the
Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, New York, 9 March 2015, NPT/CONF.2015/WP.7.
6
The Final Document of the 2000 Review Conference, in which the ratification of the Comprehensive Nuclear-
Test-Ban Treaty was envisaged as the first of 13 practical steps leading to nuclear disarmament.
7
EU support for the Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty and its verification regime, Working Paper by the
European Union, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.50. Vezi Actions no. 10 to 14 of
the 2010 NPT Review Conference Action Plan.
8
În acest sens vezi the Nuclear Posture Review of the United States of America.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

132
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Bibliografie:
1. 2015 Review Conference of the Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear
Weapons, 20 May 2015.
2. Addressing “Vienna issues”: the Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty, compliance
and verification, export controls, cooperation in the peaceful uses of nuclear energy, nuclear
safety, nuclear security and withdrawal from the Non-Proliferation Treaty, Working paper
submitted by Australia, Austria, Canada, Denmark, Finland, Hungary, Ireland, the
Netherlands, New Zealand, Norway and Sweden (“the Vienna Group of Ten”), New York, 27
April - 22 May 2015, NPT/CONF. 2015/WP.1.
3. Article VI of the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, Working paper
submitted by New Zealand on behalf of the New Agenda Coalition (Brazil, Egypt, Ireland,
Mexico, New Zealand and South Africa), New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.9.
4. Chair’s summary of the Conference on the Humanitarian Impact of Nuclear Weapons,
held in Oslo on 4 and 5 March 2013, The Conference on the Humanitarian Impact of Nuclear
Weapons, held in Oslo.
5. Draft elements for a plan of action for the elimination of nuclear weapons, Working paper
submitted by the Group of the Non-Aligned States Parties to the Treaty on the Non-
Proliferation of Nuclear Weapons, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.14.
6. EU support for the Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty and its verification regime,
Working Paper by the European Union, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.50.
7. Findings of the Conference on the Humanitarian Impact of Nuclear Weapons, held in
Oslo on 4 and 5 March 2013, Working paper submitted by Norway, New York, 27 April - 22
May 2015, NPT/CONF. 2015/WP.27.
8. Follow-up to the 2013 high-level meeting of the General Assembly on nuclear
disarmament.
9. Implementing the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons: Disarmament,
Working paper submitted by the United States of America, New York, 27 April - 22 May
2015, NPT/CONF. 2015/WP.44.
10. Nuclear disarmament, Working paper submitted by the Group of Non-Aligned States
Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, New York, 27 April - 22
May 2015, NPT/ CONF.2015/WP.13.
11. Nuclear Disarmament, Working paper submitted by Egypt, New York, 27 April - 22 May
2015, NPT/CONF.2015/WP.39.
12. Nuclear testing, Working paper submitted by the Group of Non-Aligned States Parties to
the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, New York, 9 March 2015,
NPT/CONF.2015 /WP.7.
13. Nuclear-weapon-free zones, Working paper submitted by the members of the Group of
Non-Aligned States Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons,
NPT/CONF.2015/WP.4.
14. Taking forward nuclear disarmament, Working paper submitted by New Zealand on
behalf of the New Agenda Coalition (Brazil, Egypt, Ireland, Mexico, New Zealand and South
Africa), New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/ WP.8.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

133
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

15. The 2010 U.S. Nuclear Posture Review (NPR).


16. The Joint Statement on Strengthening Nuclear Security Implementation - INFCIRC/869.
17. The United Kingdom – Norway Initiative: Further Research into the Verification of
Nuclear Warhead Dismantlement, Working Paper submitted by the Kingdom of Norway and
the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, New York, 27 April- 22 May
2015, NPT/CONF.2015/WP.31.
18. The Vienna Conference on the Humanitarian Impact of Nuclear Weapons (8-9 December
2014) and the Austrian Pledge: Input for the NPT 2015 Review Conference, Working paper
submitted by Austria, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.29.
19. Transparency, Reporting and Strengthening the Review Process, Working paper
submitted by Japan, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015 /WP.32.
20. “Urgent Need for a Nuclear Weapon-Free World”, The Special Declaration of the
Community of Latin American and Caribbean States (CELAC), the Third Summit of CELAC,
held in Belén, Costa Rica, on January 28 and 29, 2015. www.bmeia.gv.at/update-pledge-
support. (accesat în 19 februarie 2016).
Security assurances against the use or threat of use of nuclear weapons, Working paper
submitted by the Group of Non-Aligned States Parties to the Treaty on the Non-Proliferation
of Nuclear Weapons. NPT/CONF.2015/WP.2,

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

134
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

NEPROLIFERAREA ȘI ZONELE LIBERE DE ARME


NUCLEARE

Andreea Emilia DUȚĂ


Facultatea de limbi și literaturi străine
Universitatea București

Abstract: It is estimated that from 1945 more than 125,000 nuclear warheads have been produced ;
replacement of hydrogen bombs atomic bombs led to increasing destructive power of nuclear weapons;
modernisation of nuclear arsenals ; it is estimated that more than 2,200 nuclear warheads are ready to be
launch:
The United Nations Disarmament Commission and the Conference on Disarmament have been no progress in
carrying out their mandates for more than a decade. In regards to disarmament, a series of recommendations
are formulated concerning on: the nuclear weapons non -strategic , reducing the role of nuclear weapons,
lowering the efficiency, transparency of information on nuclear weapons free zones nuclear weapons and
security guarantees negative ,the treaty on nuclear test ban, the treaty regarding banning the production of
nuclear material to nuclear weapons or other nuclear explosive devices , education on disarmament and non-
proliferation.

Keywords: Nonproliferation, nuclear weapons, nucelar disarment, free zones of nuclear weapons

Neproliferarea etapă interimară a dezarmării

În viziunea Egiptului, obiectivele cheie ale NPT sunt departe de a fi atinse, punând la
îndoială efectivitatea și credibilitatea acordului. Neproliferarea orizontală și verticală depinde
de dezarmare fiind necesare progrese paralale pe ambii pilari pentru universalitatea
acordului;1 pe de altă parte, aceste fenomene sunt periclitate de acțiunile ale state nesemnatare
ale NPT.2 Mai mult, cooperarea nucleară cu state care nu sunt semnatare NPT fără respectarea
standardelor IAEA este contrară literei și spiritului acordului.

1
The 1995 “Decision on Principles and Objectives for Nuclear Non-Proliferation and Disarmament.”
2
Nuclear Non-Proliferation, Working paper submitted by Egypt, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.37.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

135
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Se afirmă că progresele în privința neproliferării sunt nesustenabile dacă nu sunt însoțite


de progrese paralele în materia dezarmării; nerespectarea standardelor de siguranță IAEA de
către statele nesemnatare IAEA este contrară prevenirii neproliferării orizontale; transparența
asupra programelor de modernizare a armelor nucleare ale NWS este necesară pentru verificarea
neproliferării verticale și a obligațiilor de dezarmare; respectarea regimului transferului
materialelor fusionabile și a echipamentelor nucleare spre NNWS.
Neproliferarea în viziunea Iranului ca măsură interimară la dezarmarea nucleară nu poate
fi acceptata ca un obiectiv independent și nici redus la prevenirea achiziționării de arme nucleare
de către NNWS.1 Se reiterează că autoritatea Grupului furnizorilor nucleari (un număr limitat de
state membre NPT) de a permite cooperarea între statele membre NPT și alte state dinafara NPT
este contrară deciziilor RevCon2 potrivit cărora este necesar în prealabil acceptarea standardelor
de siguranță nucleară IAEA.
Statutul armelor nucleare în cadrul alianțelor militare, în viziunea Iranului, reprezintă o
violare a art. I și II NPT; stabilirea unei zone libere de arme nucleare poate fi afectată de
garanțiile de securitate ale NWS cu rezerve sau limitate sau de lipsa de voință politică a unui stat
nemembru NPT în constituirea unor astfel de zone; modernizarea arsenalelor nucleare este
contrară celor convenite NPT; folosirea în scopuri pașnice a energiei nucleare, potrivit art. IV
NPT este un drept care nu poate fi violat sub pretextul neproliferării.
În 2012, Mișcarea de Nealiniere sublinia lipsa de progrese NWS în eliminarea armelor
nucleare;3 în 26 septembrie 2013, în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite președintele
iranian prezintă din partea a 120 de state membre ale Mișcării de Nealiniere trei propuneri
privind dezarmarea nucleară: negocierea unei convenții privind armele nucleare, declararea zilei
de 26 septembrie zi internațională pentru totala eliminare a armelor nucleare și organizarea de
către Națiunile Unite a unei conferințe la nivel înalt privind progresele realizate în materia
dezarmării nucleare.4
În viziunea Iranului, trebuie avute în vedere următoarele date:5 se poate vorbi de o
reducere a armelor nucleare de la 70.000 de focoase nucleare în anii 80, la în jur de 17.000 la ora
actuală; dar trecerea de la statutul operațional la cel inactiv, ignorarea focoaselor non-strategice
și nedesfășurate nu înseamnă că sunt dezafectate. Se estimează că din 1945 au fost produse mai
mult de 125.000 de focoase nucleare; înlocuirea bombelor atomice cu bombele cu hidrogen a dus
la creșterea puterii destructive a armelor nucleare; modernizarea arsenalelor nucleare; se

1
Non-proliferation in all its aspects, Working paper submitted by the Islamic Republic of Iran, New York, 27 April
- 22 May 2015, NPT/CONF. 2015/WP.41.
2
Paragraph 12 of decision 2 of the 1995 Review and Extension Conference (Principles and objectives for nuclear
non-proliferation and disarmament) and paragraph 36 of the Final Document of the 2000 Review Conference.
3
The Final Document of the 16th Summit of the Non-Aligned Movement, Tehran, 26-31 August 2012.
4
General Assembly resolutions 68/32and 69/58 on the follow-up to the 2013 high-level meeting of the Assembly on
nuclear disarmament.
5
Nuclear disarmament, Working paper submitted by the Islamic Republic of Iran, New York, 27 April - 22 May
2015, NPT/CONF.2015/WP.42.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

136
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

estimează că peste 2.200 de focoase nucleare sunt gata de lansare; inițiativele unilaterale asumate
de unele NWS în cadrul Programului 13 pași concreți nu au adus progrese tangibile datorită
lipsei unui mecanism internațional de verificare; existența ”umbrelei nucleare” în cadrul
anumitor alianțelor militare și desfășurarea de arme nucleare pe teritoriul NNWS pun la îndoială
obiectul și scopul NPT; abrogarea Tratatului privind apărarea împotriva rachetelor balistice 1 și
dezvoltarea unui sistem defensiv global de rachete în alte state este provocator și destabilizator;
principala provocare pentru dezarmarea nucleară este lipsa de voință politică NWS de a îndeplini
obligațiile ce le revin din art. VI NPT, sursă de frustrare pentru NNWS.
Se impune, în viziunea iraniană, stoparea eroziunii credibilității NPT printr-o dezarmarea
nucleară sub controlul internațional strict și efectiv.
Poziția statelor nordice2 este inclusă în poziția ”Grupului celor zece de la Viena”3 în ceea
ce privește neproliferarea, folosirea energiei nucleare în scopuri pașnice, Tratatului privind
interzicerea testelor nucleare,4 la care prezintă în cadrul RevCon 2015 un set de recomandări
structurate astfel, dezarmarea nucleară, respectarea normelor de drept, perspectiva umanitară,
dezarmarea efectivă, scăderea gradului de operativitate, reducerea importanței rolului armelor
nucleare în doctrinele militare).5
În ceea ce privește dezarmarea nucleară, statele nordice reiterează angajamentul fără
echivoc al NWS cu ocazia RevCon 2000 și 2010 de a elimina arsenalele nucleare conform art.
VI NPT.
Implementarea angajamentelor asumate privind dezarmarea și neproliferarea sunt expresia
respectării normelor dreptului internațional, ale dreptului internațional umanitar mai ales că se
constată o serie de provocări de securitate care induc creșterea tensiunilor internaționale. În
viziunea statelor nordice, urmările catastrofale ale folosirii armelor nucleare sunt o amenințare
care preocupă întreaga umanitate responsabilitatea prevenirii acestora incubând tuturor statelor.
Grupul statelor nordice subscriu principiului dezarmării efective și consideră că
neîndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul NPT erodează încrederea în acest acord, chiar
dacă nu se pronunță pentru o anumită soluție și nici pentru condiționări de orice natură
(multilaterale, regionale, bilaterale sau unilaterale).
Constatând cu regret lipsa de progrese a Conferinței pentru dezarmare ”Grupul” se
pronunță pentru o implicare a Națiunilor Unite în procesul dezarmării multilaterale.
O atenție specială trebuie acordată prin inserarea reducerilor viitoare a armelor nucleare
non-strategice în acorduri, pe baza principiului transparenței ca punct de plecare al măsurilor de

1
The Anti-Ballistic Missile Treaty, called, by the 2000 Review Conference, “a cornerstone of strategic stability and
as a basis for further reductions of strategic offensive weapons”.
2
Danemarca, Finlanda, Irlanda, Norvegia și Suedia.
3
The Vienna Group of Ten.
4
The Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty.
5
Recommendations for consideration by the 2015 Review Conference of the Parties to the Treaty on the Non-
Proliferation of Nuclear Weapons, Joint working paper submitted by the Nordic countries (Denmark, Finland,
Iceland, Norway and Sweden), New York, 27 Aprilie - 22 May 2015, NPT/CONF. 2015/WP.15.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

137
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

creștere a încrederii (alături de scăderea nivelului de operativitate al armelor nucleare, reducerea


rolului armelor nucleare în doctrinele strategice).1
În 12 aprilie 2014, ”Inițiativa pentru Neproliferare și Dezarmare” (IND) susținută de mai
multe state din diferite zone ale lumii,2 anunță o platformă comună pentru RevCon 20153
organizată pe cei trei piloni NPT – dezarmare, neproliferare și folosirea în scopuri pașnice a
energiei nucleare – la care se mai adaugă și alte probleme legate de NPT. În ceea ce privește
dezarmarea sunt formulate o serie de recomandări referitoare la: armele nucleare non-strategice,
reducerea rolului armelor nucleare, scăderea nivelului de operativitate, transparența informațiilor
privitoare la armele nucleare, zonele libere de arme nucleare și garanții de securitate negative,
tratatul privind interzicerea testelor nucleare, tratatul privind interzicerea producției de material
nuclear pentru armele nucleare sau alte dispozitive explozive nucleare, educația asupra
dezarmării și neproliferării.
Referitor la cel de-al doilea pilon al revizuirii NPT, se abordează siguranța nucleară pentru
NWS, protocolul adițional IAEA, controlul exporturilor nucleare. În legătură cu cel de-al treilea
pilon se fac recomandări în privința securității nucleare.
Alături de cei trei piloni sunt înaintate recomandări referitoare la: dosarul Coreea de Nord,
dosarul iranian, Orientul Mijlociu - zona liberă de arme de distrugere în masă, impactul umanitar
al armelor nucleare, retragerea din cadrul NPT.
IND recomandă în conformitate cu acțiunile convenite4 reducerea armelor nucleare,
inclusiv al celor non-strategice și cele din depozite obligație ce incumbă tuturor statelor
posesoare de arme nucleare5 concomitent cu deschiderea de negocieri multilaterale pentru
dezarmarea nucleară. O atenție specială trebuie acordată în cadrul procesului de dezarmare
eliminării armelor nucleare non-strategice, desfășurării operative a acestora și un grad mai mare
de transparență a statutului angajamentelor luate de Rusia și SUA.6
În ceea ce privește rolul armelor nucleare, IND recomandă un rol mai scăzut acordat
acestora în cadrul strategiilor de securitate și doctrinelor militare, să se reitereze că nu vor folosi
primele armele nucleare împotriva NNWS părți semnatare ale NPT conform obligației de
”garanție de securitate nucleară negativă” asumate de NWS în cadrul NPT.7

1
Recommendations for consideration by the 2015 Review Conference of the Parties to the Treaty on the Non-
Proliferation of Nuclear Weapons, Joint working paper submitted by the Nordic countries (Denmark, Finland,
Iceland, Norway and Sweden), New York, 27 Aprilie - 22 May 2015, NPT/CONF. 2015/WP.15.
2
Australia, Canada, Chile, Germania, Japonia, Mexic, Olanda, Nigeria, Philippines, Polonia, Turcia și Emiratele
Arabe Unite.
3
Recommendations for consideration by the 2015 Review Conference of the Parties to the Treaty on the Non-
Proliferation of Nuclear Weapons, Joint working paper submitted by the members of the Non-Proliferation and
Disarmament Initiative (Australia, Canada, Chile, Germany, Japan, Mexico, Netherlands, Nigeria, Philippines,
Poland, Turkey and the United Arab Emirates), 27 Aprilie - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.16.
4
The action 3 of the action plan adopted by the 2010 Review Conference.
5
Conform article VI of the Non-Proliferation Treaty.
6
The 1991 and 1992 Presidential nuclear initiatives between the Russian Federation and the United States.
7
What are termed “negative security assurances.”

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

138
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Este de dorit încheierea de acorduri internaționale care să asigure NNWS împotriva


amenințării cu folosirea sau întrebuințarea armelor nucleare. Scăderea nivelului de operativitate
al arsenalului nuclear este modalitate de reducere a riscului de folosire accidentală a armelor
nucleare. În continuare acestei măsuri, respectarea principiilor transparenței, verificării și
ireversibilității și utilizarea formatului de raport anual privind activitățile de dezarmare. 1
IND susține crearea de zone libere de arme nucleare pe bază de tratate internaționale față
de care NWS să nu aibă ridice rezerve sau interpretări care să afecte scopul sau conținutul
acestora.
În materia interzicerii testelor nucleare, cele opt state din Anexa 2 a Tratatului privind
interzicerea testelor nucleare2 nu trebuie să aștepte ca alte state să ratifice înainte lor ci să
ratifice, acțiune care trebuie să fie însușită și de NWS simultan cu menținerea moratoriului
asupra testelor nucleare.3
Chiar dacă acest tratat nu este în vigoare, se impune să fie operațional Sistemul
Internațional de Monitorizare pentru monitorizarea sistemică globală necesară a încetării testelor
nucleare.4 Se recomandă începerea negocierilor, în formatul Conferinței pentru dezarmare pentru
interzicerea producerii de material pentru armele nucleare și alte dispozitive explozive nucleare
în baza mandatului Shannon.
Respectarea standardelor internaționale de siguranță la instalațiile nucleare cu scopuri
pașnice5 de către NWS prin acordarea unei atenții speciale identificării materialului nuclear ”în
exces” utilizabil pentru producerea de arme nucleare și supunerea unei proceduri de verificare
IAEA ca acest ”în exces” să nu fie mutat din locația în care a fost identificat și nici să fie utilizat
în producerea de arme nucleare.6
În ceea ce privește securitatea nucleară,7 IND solicită misiuni periodice de consiliere
IAEA,8 asigurarea unei unei protecții fizice a instalațiilor nucleare civile și non-civile conformă

1
Rapoartele anuale ale NWS făr a aduce prejudicii securității naționale pot include informații referitoare la: (i) The
number, type (strategic or non-strategic) and status (deployed or non-deployed) of nuclear warheads; (ii) The
number and, if possible, the type of delivery vehicles; (iii) The number and type of weapons and delivery systems
dismantled and reduced as part of nuclear disarmament efforts; (iv) The amount of fissile material produced for
military purposes; (v) The measures taken to diminish the role and significance of nuclear weapons in military and
security concepts, doctrines and policies. Vezi Recommendations for consideration by the 2015 Review Conference
of the Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, Joint working paper submitted by the
members of the Non-Proliferation and Disarmament Initiative (Australia, Canada, Chile, Germany, Japan, Mexico,
Netherlands, Nigeria, Philippines, Poland, Turkey and the United Arab Emirates), 27 Aprilie - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.16.
2
The Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty.
3
The action 10 of the action plan adopted by the 2010 Review Conference.
4
The International Monitoring System.
5
The safeguards agreement (INFCIRC/153), The Model Protocol Additional to the Agreement(s) between State(s)
and the International Atomic Energy Agency for the Application of Safeguards (INFCIRC/540).
6
The action 21 of the action plan adopted by the 2010 Review Conference și the Nuclear Suppliers Group and
Zangger Committee.
7
IAEA Nuclear Security Series document No. 20.
8
The International Physical Protection Advisory Service.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

139
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

standardelor internaționale,1 aderarea la convențiile împotriva terorismului nuclear,2 ratificarea


standardelor de protecție.3
După aproape 70 de ani de nefolosire a armei nucleare, eventualul impact catastrofic al
întrebuințării armelor nucleare obligă IND să considere că singura cale de urmat este
universalizarea neproliferării.
Transparența unul din principiile dezarmării (alături de verificabilitatea și ireversibilitatea)
aplicată acțiunilor 5 și 21, în viziunea IND 2014, obligă NWS să remită rapoarte anuale după un
format standard în prealabil negociat. Pentru NNWS, IND în baza acțiunii 20 un proiect de
format standard de raportare, respectiv sunt sugerate teme care să fie incluse în fiecare plan de
acțiune, solicitând ca acest proiect să fie folosit curent până la următoarea RevCon 2020 dar
îmbunătățit calitativ și cantitativ.4
Acțiunea 20 din Planul de acțiune al RevCon 2010 solicită trimiterea de rapoarte în mod
regulat potrivit prevederilor convenite în RevCon 1995, 2000 și 2010.5
Proiectul de format de raportare este organizat pe cele trei coșuri de probleme: dezarmare
(tipuri de acțiuni 1-22), neproliferare (23-46) și folosirea în scopuri pașnice a energiei nucleare
(47-64), incluzând la fiecare tip de acțiune exemple de informații care ar putea fi furnizate, dacă
este cazul.
În 2007, un grup de state intitulat ”De-alerting Group”6 promovează scăderea gradului de
alertă al arsenalului militar, estimându-se că cele 1.800 de focoase nucleare operative în orice
moment sunt un grav risc.7
Angajamentele unilaterale ale NWS de a nu amenința cu folosirea sau a nu folosi armele
nucleare împotriva NNWS sunt considerate din perspectivă iraniană foarte limitate, condiționale

1
IAEA Nuclear Security Series document No. 13.
2
The International Convention for the Suppression of Acts of Nuclear Terrorism.
3
Convention on the Physical Protection of Nuclear Material, Amendment to the Convention on the Physical
Protection of Nuclear Material.
4
Transparency by non-nuclear-weapon States parties, Joint working paper submitted by the members of the Non-
Proliferation and Disarmament Initiative (Australia, Canada, Chile, Germany, Japan, Mexico, Netherlands, Nigeria,
Philippines, Poland, Turkey and the United Arab Emirates), 27 Aprilie - 22 May 2015, NPT/CONF. 2015/WP.17.
5
The 13 practical steps for systematic and progressive efforts to implement article VI of the Treaty on the Non-
Proliferation of Nuclear Weapons agreed at the 2000 Review Conference of the Parties to the Treaty on the Non-
Proliferation of Nuclear Weapons. See to the 2010 action plan, action 20 states that States parties to the Non-
Proliferation Treaty “should submit regular reports, within the framework of the strengthened review process for the
Treaty, on the implementation of the present action plan, as well as of article VI, paragraph 4 (c), of the 1995
decision entitled ‘Principles and objectives for nuclear non-proliferation and disarmament’, and the practical steps
agreed to in the Final Document of the 2000 Review Conference, and recalling the advisory opinion of the
International Court of Justice of 8 July 1996”.
6
De-alerting Group - Chile, Malaysia, Noua Zeelanda, Nigeria, Suedia și Elveția. Vezi Taking action on de-alerting
at the 2015 Review Conference of the Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, Working
paper submitted by Chile, Malaysia, New Zealand, Nigeria, Sweden and Switzerland (the De-alerting Group), New
York, 27 April- 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.21.
7
Riscuri pot datorate de origine tehnică, eroare de operare umană, eroare de interpretare de execuție de atac nuclear.
Vezi NPT/CONF.2015/PCIII/ WP.24.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

140
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

și insuficiente oferind spațiu pentru a fi folosite sub umbrela unor formulări de genul ”apărarea
intereselor vitale” ale unui NWS sau ale ”aliaților și partenerilor săi.” Nici garanțiile de securitate
negative acordate zonelor libere de arme nucleare, deoarece unul sau mai multe NWS nu au
semnat protocol respectivei zone; chiar dacă recunosc statutului respectivei zone, prin clauzele
adiționale nu se asigură ”garanții negative de securitate necondiționate și irevocabile”; existența
unor impedimente legate de statutul de membru NPT în cazul Orientului Mijlociu.1
NAM formulează o serie de recomandări pentru RevCon 2015, organizate astfel: principii
și obiective (8 recomandări), dezarmare nucleară (9-29), testele nucleare (30-39), garanțiile de
securitate negative (40-46), zonele libere de arme nucleare (47-51), măsurile de siguranță
nucleară și verificarea (52-64), folosirea în scopuri pașnice a energiei nucleare (65-83).2

Zonele libere de arme nucleare

În baza NPT, orice grup de state poate încheia acorduri regionale privind absența armelor
nucleare din respectivele teritorii - Tlatelolco,3 Rarotonga,4 Bangkok,5 Pelindaba6 și
Semipalatinsk7; stabilirea unei zone libere de arme nucleare nu se substituie dezarmării nucleare
sau neproliferării. Este totuși important în viziunea NAM ca NWS în conformitate cu prevederile
art. VII al NPT să ratifice protocoalele tratatelor Pelindaba, Rarotonga, Semipalatinsk and
Bangkok.
În viziunea NAM, stabilirea unei zone libere de arme nucleare este un pas pozitiv pentru
dezarmarea nucleară globală și neproliferare putând fi însoțită de garanții de securitate legate de
amenințarea cu folosirea armelor nucleare împotriva NNWS din partea NWS.
Se solicită retragerea oricăror rezerve sau declarații unilaterale interpretative care să
afecteze substanța acordurile FZNW iar NWS să își respecte obligațiile de a atinge obiectivele
acordurilor de acest gen.8
În 1967, se încheie Tratatul de la Tlatelolco privind zona liberă de arme nucleare în
America Latină și Caraibe, model care va inspira și proiectele de acest gen în alte zone; totodată,
se nasc conceptele de interzicere a armelor nucleare, dezarmare și neproliferare.1

1
Security assurances against the use or threat of use of nuclear weapons, Working paper submitted by the Islamic
Republic of Iran, New York, 27 April- 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.22.
2
Substantive recommendations for incorporation into the final document of the 2015 Review Conference of the
Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, Working paper submitted by the Group of Non-
Aligned States Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, New York, 27 April - 22 May
2015, NPT/CONF.2015/WP.24.
3
Treaty for the Prohibition of Nuclear Weapons in Latin America and the Caribbean.
4
South Pacific Nuclear Free Zone Treaty.
5
Treaty on the South-East Asia Nuclear-Weapon-Free Zone.
6
African Nuclear-Weapon-Free Zone Treaty.
7
Treaty on a Nuclear-Weapon-Free Zone in Central Asia.
8
În acest sens, se solicită NWS să respecte integritatea Tratatului Tlatelolco (Treaty of Tlatelolco) prin revederea
declarațiilor NWS față de Protocoalele Adiționale 1 și 2 privitoare la retragerea sau modificarea acordului. Vezi
Nuclear-weapon-free zones Working paper submitted by the members of the Group of Non-Aligned States Parties to
the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, NPT/CONF.2015/WP.4.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

141
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Agenția pentru interzicerea armelor nucleare în America Latină și Caraibe 2 face o serie de
propuneri, printre care: uzul de arme nucleare să fie considerată ”crimă împotriva umanității”,
începerea de negocieri pentru adoptarea unui instrument legal și universal pentru interzicerea
armelor nucleare; încetarea îmbunătățirii calitative a armelor nucleare; adoptarea unui instrument
legal și universal privind garanțiile de securitate negative; zonele libere de arme nucleare sunt
cea mai mare realizare în domeniul neproliferării și dezarmării nucleare, trebuie să fie respectate
de toate statele fără rezerve sau limitări; desfășurarea unei conferințe internaționale pentru
crearea unei zone libere de arme nucleare și alte arme de distrugere în masă în Orientul Mijlociu;
Comisia pentru dezarmare a Națiunilor Unite și Conferința pentru dezarmare nu au înregistrat
nici un progres în realizarea mandatelor lor vreme de mai mult de un deceniu.
În 21 martie 2009, intră în vigoare Zona liberă de arme nucleare în Asia Centrală conformă
art. VII NPT3 cu asumarea obligației de a respecta standardele de siguranță IAEA 4 recunoscut
prin adoptarea de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite a rezoluției 69/36 și acordarea
garanțiilor de securitate negativă.5
Începând din 1995, rapoartele Comitetului principal III în cadrul RevCon 1995, 2000 și
2010 subliniază consecințele exploatării zăcămintelor de uranium, producției și testelor nucleare
asupra mediului înconjurător în Asia Centrală,6 recomandând acordarea de asistență pentru
curățirea spațiilor contaminate radioactiv.7
Instituționalizarea în viitorul apropiat a statutului Mongoliei de teritoriu liber de arme
nucleare8 este salutată de NAM propunându-se stabilirea de noi FZNW în regiunile în care nu
există conform deciziilor Națiunilor Unite.1

1
Recommendations for consideration by the 2015 Review Conference of the Parties to the Treaty on the Non-
Proliferation of Nuclear Weapons, Working paper submitted by the States Parties to the Treaty for the Prohibition of
Nuclear Weapons in Latin America and the Caribbean (Treaty of Tlatelolco), New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.40.
2
The Agency for the Prohibition of Nuclear Weapons in Latin America and the Caribbean (OPANAL). Vezi
Document NPT/CONF.2015/5.
3
The Treaty on a Nuclear-Weapon-Free Zone in Central Asia, Semipalatinsk, 8 September 2006. Vezi Nuclear-
Weapon-Free Zone in Central Asia, Working paper submitted by the Kyrgyz Republic on behalf of the Republic of
Kazakhstan, the Kyrgyz Republic, the Republic of Tajikistan, Turkmenistan and the Republic of Uzbekistan, New
York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/ WP.25.
4
INFCIRC/153 (Corrected) și INFCIRC/540 (Corrected). Se angajează totodată să omplementeze și prevederile
Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty.
5
The Protocol on Negative Security Assurances to the Treaty on Nuclear Weapon Free Zone in Central Asia by the
nuclear weapon states in New York on 6 May 2014.
6
Environmental consequences of uranium mining, Working paper submitted by the Kyrgyz Republic on behalf of
the Republic of Kazakhstan, the Kyrgyz Republic, the Republic of Tajikistan, Turkmenistan and the Republic the
Uzbekistan, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.26.
7
Vezi și The United Nations General Assembly resolution “The Role of the International Community in Averting the
Radiation Threat in Central Asia” on 20 December 2013.
8
Vezi The Third Conference of States Parties and Signatories of Treaties that Establish Nuclear-Weapon-Free
Zones and Mongolia, New York on 7 May 2014. Vezi și Protocol to the Treaty on a Nuclear-Weapon-Free Zone in

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

142
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Statutul Mongoliei de zonă liberă de arme nucleare este rezultatul negocierilor între
Mongolia și P-5 pe baza NPT, statut respectat de mai multe organizații internaționale reprezintă
o contribuție la procesul de neproliferare.2

Orientul Mijlociu - zona liberă de arme nucleare

În 1974, Adunarea Generală a Națiunilor Unite votează o rezoluție pentru o zonă liberă de
arme nucleare în Orientul Mijlociu – MEZFNW;3 în 1995, o rezoluție NPT stabilește o zonă
liberă de arme nucleare și alte arme de distrugere în masă în Orientul Mijlociu;4 în 2010, Planul
de acțiune RevCon 2010 stabilește organizarea unei conferințe în 2012 pe acest subiect
desemnând ca facilitator pe Jaakko Laajava, care este amânată.
Statele arabe solicită Israelului să ratifice NPT din poziția NNWS iar Secretarului General
al Națiunilor Unite (UNSG)5 să convoace o conferință pentru încheierea unui tratat această
temă.6 În acest sens este invitat să desfășoare următoarele demersuri: UNSG să invite statele să
participe la conferință; înafara participanților din regiune (statele arabe, Israel, Iran), ceilalți
participanți (NWS, IAEA, Liga Statelor Arabe) cu statut de observatori; punctual de plecare este
rezoluția RevCon 1995; conferința stabilește două working group: primul pentru stabilirea
scopului, demarcarea geografică a zonei, prohibiții, măsuri interimare; al doilea grup pentru
măsurile de verificare și mecanismele de implementare; conferința se va reuni anual; UNSG va
urmări semnarea tratatului și va raporta la RevCon progresele înregistrate; NWS va sprijini
conferința; UNSG va asigura finanțarea conferinței.7
IND sprijină crearea unei zone libere de arme de distrugere în masă în Orientul Mijlociu
prin organizarea unei conferințe internaționale, sprijinind activitatea echipei ONU conduse de
facilitator Jaakko Laajava.
RevCon 2015 reiterează sprijinul pentru Rezoluția din 1995 privind Orientul Mijlociu,8
pentru scopurile și obiectivele conferințelor din 2000 și 20101 precum și pentru declararea
caracterului universal al NPT.

Central Asia by the nuclear-weapon States in New York on 6 May 2014 and the subsequent ratification of the
Protocol by France and the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland.
1
The Final Document of the first special session of the General Assembly devoted to disarmament and the
principles and guidelines adopted by the United Nations Disarmament Commission at its 1999 substantive session.
2
Mongolia’s nuclear-weapon-free status, Working paper submitted by Mongolia, New York, 27 April - 22 May
2015, NPT/CONF.2015/WP.54.
3
Middle East Zone Free of Nuclear Weapons – MEZFNW.
4
Middle East Zone Free of Nuclear Weapons and all other Weapons of Mass Destruction – MEZFNWWMD.
5
United Nations Secretary General – UNSG.
6
a Middle East Zone Free of Nuclear Weapons and all Other Weapons of Mass Destruction, (hereinafter "The
Middle East NW & WMD Free Zone Conference").
7
Implementation of the 1995 resolution and 2010 outcome on the Middle East, Working paper submitted by Bahrain
on behalf of the Arab Group, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF. 2015/WP.33.
8
A Middle East zone free of nuclear weapons as well as other weapons of mass destruction. Se constată cu regret că
nu s-a organizat o conferință pe tematica Orientului Mijlociu, așa cum fusese stabilit. În ciuda eforturilor
facilitatorului, Ambassador Jaakko Laajava of Finland, dar și a unor întâlniri neoficiale. Regional issues, including

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

143
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În vederea organizării unei conferințe pentru o zonă liberă de arme nucleare și altor arme
de distrugere în masă2 în Orientul Mijlociu prin stabilirea mai multor activități de organizare care
să asigure participarea statelor din regiune și a unor invitați cu statut de observatori. 3 Secretarul
General al Națiunilor Unite este desemnat ca împreună cu statele din regiune să pregătească prin
consens agenda acestei conferințe și a documentului final și beneficiind de sprijinul mai multor
organizații internaționale.4 S-a stabilit ca să fie informat periodic Comitetul Preparatoriu al
RevCon 2020 iar Secretariatul Națiunilor Unite să primească rapoarte privind acțiunile luate
pentru implementarea Rezoluției din 1995.
RevCon solicită Coreei de Nord să renunțe la testele nucleare, la edificarea forțelor sale
nucleare deoarece nu i se recunoaşte statutul de stat deținător de arme nucleare (NWS) și să
întoarcă la formatul NPT și la standardele de siguranță nucleară IAEA. De asemenea, se solicită
Coreei de Nord să respecte obligațiile ce îi revin din rezoluțiile Consiliului de Securitate și ale
declarației comune a discuțiilor celor șase.5
În 2010, sarcina organizării unei conferințe privind Orientul Mijlociu – zonă liberă de
arme nucleare și de distrugere în masă revenea SRSG6 și co-sponsorilor Rusia, Marea Britanie și
SUA.7
În 2011, Finlanda este guvernul gazdă și Ambasadorul Jaakko Laajava facilitator; acesta
desfășoară consultări cu IAEA, OPCWB8 și TWCISU,9 vizite în regiune.10
În 2012, în ciuda eforturile depuse de facilitator nu se poate stabili agenda necesară
organizării conferinței, modalitățile și rezultate scontate.
În 2013, în Glion, Elveția au loc cinci întâlniri neoficiale privind documentele agendei de
lucru, modalități, rezultate scontate; se înregistrează anumite dezacorduri asupra unor elemente

with respect to the Middle East and implementation of the 1995 Middle East resolution, New York, 27 April-22
May 2015.
1
2015 Review Conference of the Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, 20 May 2015.
2
Zone free of nuclear and all other weapons of mass destruction - ZFNW.
3
In addition to States of the region (defined as members of the League of Arab States, the Islamic Republic of Iran
and Israel), the nuclear-weapon States, the International Atomic Energy Agency (IAEA), the Organisation for the
Prohibition of Chemical Weapons (OPCW), the Preparatory Commission of the Comprehensive Nuclear-Test-Ban
Treaty Organization (CTBTO), the Biological Weapons Convention Implementation Support Unit (BWC-ISU) and
the League of Arab States will be invited to attend the Conference as observers.
4
The European Union, IAEA, OPCW, CTBTO and BWC-ISU.
5
The 2005 Joint Statement of the Six-Party Talks.
6
The Final Document of the 2010 NPT Review Conference, NPT/CONF.2010/50.
7
The 1995 Resolution on the Middle East.
8
The Organisation for the Prohibition of Chemical Weapons and the Biological (OPCWB).
9
The Toxin Weapons Convention Implementation Support Unit (TWCISU).
10
Middle East Nuclear and Weapons of Mass Destruction Free Zone: progress towards the convening of a
Conference attended by all States of the Middle East, Working Paper on behalf of the co-convening states of a
Conference on the establishment of a Middle East zone free of nuclear weapons and all other weapons of mass
destruction (Russia, UK and US), New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.48.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

144
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

ale agendei de lucru dar și progrese semnificative. Se stabilește că deciziile conferinței vor fi
luate prin consens.
Constituirea unei zone libere de arme nucleare și de distrugere în masă în Orientul Mijlociu
este susținută de NAM subliniind importanța statutului de membru NPT de către Israel,1 a
organizării unei conferințe pe această temă. Se propune în baza unei responsabilități colective,
stabilirea unui grup subsidiar Comitetului principal II pentru evaluarea implementarea
documentelor pe tema Orientului Mijlociu.2 Se propun o serie de elemente a fi realizate în vederea
conferinței.
În viziunea Rusiei, SRSG este însărcinat să lanseze un proces continuu de negocieri
discrete cu Liga statelor arabe, Israel și Iran astfel ca să organizeze atât întâlniri preparatorii
pentru stabilirea agendei și documentelor finale dar și conferința pentru Orientul Mijlociu nu mai
târziu de 1 martie 2016,3 dacă până la 1 ianuarie 2016 nu este realizat consensul. Ca observatori
pot fi invitati: cele cinci state nucleare, IAEA, OPCWBWCIU,4 Liga statelor arabe.
SRSG urmează să informeze periodic sesiunile preparatorii al RevCon 2020 despre
progresele înregistrate.

Bibliografie:

1. 2015 Review Conference of the Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear
Weapons, 20 May 2015.
2. Article VI of the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, Working paper
submitted by New Zealand on behalf of the New Agenda Coalition (Brazil, Egypt, Ireland,
Mexico, New Zealand and South Africa), New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.
2015/WP.9.
3. Capacity Building Initiative (CBI) - An informal group to support capacity building
networking, in the frame of the IAEA, Working paper submitted by France and Romania, New
York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.35.
4. Conference оn the Establishment of а Middle East ZoneFree of Nuclear Weapons and all
other Weapons of Mass Destruction, Working paper submitted by the Russian Federation, New
York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF. 2015/WP.57.

1
Regional issues: Middle East, Working paper presented by the Group of Non-Aligned States Parties to the Treaty
on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.49. Vezi
și NPT/CONF.2010/PC.I/19.
2
The 1995 Review and Extension Conference, the Final Document of the 2000 Review Conference, the
conclusions and recommendations for follow -on actions of the 2010 Review Conference of the Treaty.
3
Conference оn the Establishment of а Middle East Zone Free of Nuclear Weapons and all other Weapons of Mass
Destruction, Working paper submitted by the Russian Federation, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.57.
4
the Organization on the Prohibition of Chemical Weapons and the Biological Weapons Convention
Implementation Unit – OPCWBWCIU.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

145
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

5. Environmental consequences of uranium mining, Working paper submitted by the Kyrgyz


Republic on behalf of the Republic of Kazakhstan, the Kyrgyz Republic, the Republic of
Tajikistan, Turkmenistan and the Republic the Uzbekistan, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.26.
6. EU safeguards contribution to the global nuclear non-proliferation regime - Safeguards
implementation in the European Union, Working paper submitted by the European Union, New
York, 27 April - 22 May 2015, NPT/ CONF.2015/WP.55.
7. EU support for the Comprehensive Nuclear-Test-Ban Treaty and its verification regime,
Working Paper by the European Union, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.50.
8. Implementation of the 1995 resolution and 2010 outcome on the Middle East, Working paper
submitted by Bahrain on behalf of the Arab Group, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015 /WP.33.
9. Implementing the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons: Disarmament,
Working paper submitted by the United States of America, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/ CONF.2015/WP.44.
10. Implementing the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons: Non-proliferation
and regional security, Working paper submitted by the United States of America, New York, 27
April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.45.
11. Implementing the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons: Peaceful uses of
nuclear energy, Working paper submitted by the United States of America, New York, 27 April -
22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.46.
12. Lewis Patricia and others, Too Close for Comfort: Cases of Near Nuclear Use and Options
for Policy (London, Royal Institute of International Affairs, 2014.
13. Middle East Nuclear and Weapons of Mass Destruction Free Zone: progress towards the
convening of a Conference attended by all States of the Middle East, Working Paper on behalf of
the co-convening states of a Conference on the establishment of a Middle East zone free of
nuclear weapons and all other weapons of mass destruction (Russia, UK and US), New York, 27
April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.48.
14. Mongolia’s nuclear-weapon-free status, Working paper submitted by Mongolia, New York,
27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.54.
15. Non-proliferation in all its aspects, Working paper submitted by the Islamic Republic of
Iran, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.41.
16. Nuclear disarmament, Working paper submitted by the Group of Non-Aligned States Parties
to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/ CONF.2015/WP.13.
17. Nuclear Disarmament, Working paper submitted by Egypt, New York, 27 April - 22 May
2015, NPT/CONF.2015/WP.39.
18. Nuclear disarmament, Working paper submitted by the Islamic Republic of Iran, New York,
27 April - 22 May 2015, NPT/ CONF.2015/WP.42.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

146
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

19. Nuclear Non-Proliferation, Working paper submitted by Egypt, New York, 27 April - 22
May 2015, NPT/CONF. 2015/WP.37.
20. Nuclear-weapon-free zones, Working paper submitted by the members of the Group of Non-
Aligned States Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons,
NPT/CONF.2015/WP.4.
21. Nuclear-Weapon-Free Zone in Central Asia, Working paper submitted by the Kyrgyz
Republic on behalf of the Republic of Kazakhstan, the Kyrgyz Republic, the Republic of
Tajikistan, Turkmenistan and the Republic of Uzbekistan, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015 /WP.25.
22. Recommendations for consideration by the 2015 Review Conference of the Parties to the
Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, Joint working paper submitted by the
Nordic countries (Denmark, Finland, Iceland, Norway and Sweden), New York, 27 April - 22
May 2015, NPT/CONF.2015/WP.15.
23. Recommendations for consideration by the 2015 Review Conference of the Parties to the
Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, Joint working paper submitted by the
members of the Non-Proliferation and Disarmament Initiative (Australia, Canada, Chile,
Germany, Japan, Mexico, Netherlands, Nigeria, Philippines, Poland, Turkey and the United Arab
Emirates), 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.16.
24. Recommendations for consideration by the 2015 Review Conference of the Parties to the
Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, Working paper submitted by the States
Parties to the Treaty for the Prohibition of Nuclear Weapons in Latin America and the Caribbean
(Treaty of Tlatelolco), New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/ CONF.2015/WP.40.
25. Regional issues, including with respect to the Middle East and implementation of the 1995
Middle East resolution, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/ CONF.2015/MC.II/WP.2.
26. Regional issues: Middle East, Working paper presented by the Group of Non-Aligned States
Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, New York, 27 April - 22
May 2015, NPT/ CONF.2015/WP.49.
27. Taking action on de-alerting at the 2015 Review Conference of the Parties to the Treaty on
the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, Working paper submitted by Chile, Malaysia, New
Zealand, Nigeria, Sweden and Switzerland (the De-alerting Group), New York, 27 April - 22
May 2015, NPT/CONF.2015 /WP.21.
28. Taking forward nuclear disarmament, Working paper submitted by New Zealand on behalf
of the New Agenda Coalition (Brazil, Egypt, Ireland, Mexico, New Zealand and South Africa),
New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/ WP.8.
29. The EU’s promotion of the highest levels of nuclear safety – The revised nuclear safety
directive, Working Paper by the European Union, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.56.
30. The Final Document of the 16th Summit of the Non-Aligned Movement, Tehran, 26 -31
August 2012.
31. The Model Protocol Additional to the Agreement(s) between State(s) and the International
Atomic Energy Agency for the Application of Safeguards (INFCIRC/540).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

147
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

32. The United Kingdom – Norway Initiative: Further Research into the Verification of Nuclear
Warhead Dismantlement, Working Paper submitted by the Kingdom of Norway and the United
Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.31.
33. Transparency by non-nuclear-weapon States parties, Joint working paper submitted by the
members of the Non-Proliferation and Disarmament Initiative (Australia, Canada, Chile,
Germany, Japan, Mexico, Netherlands, Nigeria, Philippines, Poland, Turkey and the United Arab
Emirates), 27 April - 22 May 2015, NPT/CONF.2015/WP.17.
34. Transparency, Reporting and Strengthening the Review Process, Working paper submitted
by Japan, New York, 27 April - 22 May 2015, NPT/ CONF.2015/WP.32.
35. Schlosser Eric, Command and Control: Nuclear Weapons, the Damascus Accident, and the
Illusion of Safety, New York, Penguin, 2013.
36. Security assurances against the use or threat of use of nuclear weapons, Working paper
submitted by the Group of Non-Aligned States Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of
Nuclear Weapons. NPT/CONF.2015/WP.2.
Security assurances against the use or threat of use of nuclear weapons, Working paper
submitted by the Islamic Republic of Iran, New York, 27 April - 22 May 2015,
NPT/CONF.2015/WP.22.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

148
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

ABOLIREA CALIFATULUI CAUZĂ A EXTREMISMULUI DIN


ORIENTUL MIJLOCIU

Bogdan Sebastian FILIPESCU


Facultatea de Științe Socio-Umane, Departamentul de Științe Politice, Relații
Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „ Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: Almost a century after the caliphate was abolished in Istambul, the Middle East is rife with radical
religious conflict. While there have been great advances in state building and development, they gravely wounded
religious sensibilities and at the same time removed or weakened the very authorities that could moderate or lead
religion in a more responsible manner. The absence of a centralized, widely authoritative, and relatively
enlightened locus of religious authority leaves a community of around 1.4 billion people, one fifth of the world’s
population, adrift and vulnerable. This is not merely a religious matter for adherents of that faith, but a matter of
regional and global stability and security. People realised that, the religious learning and leadership of the
community requires strategic attention. While building centers for science and technology and investing in
infrastructure, economic development, and trade is important, it might be equally—or even more—important to
invest in the future of religious education and leadership.

Keywords: religious education, vulnerability, international implications, strategies, science centers

Avantajele aduse de secolul ’20 în Orientul Mijlociu, în sensul dezvoltării instituţionale şi


economice, au avut ca efect evidenţierea unor sensibilităţi religioase .
Nu trebuie să mire faptul că, în prezent regiunea este marcată de dezechilibre produse de
reacţii de natură religioasă. După aproape un secol de când Mustafa Kemal Ataturk a abolit
califatul din Istanbul și la șase decenii de când Gamal Abdel Nasser și Partidul Ba‘th Party a
condus o revoluţie naţionalistă în Egipt şi lumea arabă, Orientul Mijlociu este în plin conflict
religios, având în centru un califat care cuprinde teritorii din Siria şi Irak.
S-a dovedit în acest fel, că, progresele mari făcute în direcţia constituirii şi dezvoltării
statului, au condus la apariţia unor sensibilităţi religioase, concomitent cu eliminarea şi slăbirea
autorităților care ar fi putut modera religiile într-un mod mai responsabil.
Drept urmare, asistăm în regiune la o reacţie religioasă feroce şi dezechilibrată. Este
oarecum greu de înţeles, cum o tradiţie religioasă care timp de un mileniu a fost un “refugiu

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

149
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

global pentru pluralism, toleranță, și moderație, a fost subminată de intoleranță, brutalitate, și


decapitări”1.
Starea conflictuală din Orientul Mijlociu, războiul Civil sirian, acţiunile statului islamic
(ISIS) autodeclarat califat, constituie un subiect de importanţă majoră, care suscită interesul
opiniei publice, dat fiind faptul că evoluţia evenimentelor în zonă, tinde să aibă mari influente la
nivel mondial.
Principalul oponent, şi cel mai înfricoşător element de teroare din zonă este organizația
sunnită Statul Islamic din Irak și Siria (ISIS) care a anunțat reînfiinţarea, statul musulman
mondial abolit în 1924 de naționalistul turc Kemal Ataturk, părintele Turciei moderne.
Un consiliul al mișcării l-a ales pe Abu Bakr al Baghdadi, teroristul-șef al ISIS (fosta ISIL),
în funcția de „calif al musulmanilor”, adică de succesor al profetului Mahomed, a hotărât
schimbarea denumirii în „Statul Islamic” și a cerut tuturor mișcărilor islamiste să îi recunoască
primatul2.
Califatul, este forma de guvernământ islamică, care reprezintă unitatea politică şi religioasă
a lumii musulmane, are ca lider Califul, liderul politic al comunităţii musulmane care este
considerat „succesorul”, „locţiitorul” profetului Muhammad. În tradiţia sunnită el este un
membru al tribului Quraysh, iar în cea şiită este un Imam descendent al lui Ahlul Bayt. Perioada
califatului, dacă putem spune oficial, se întinde între anii 632-1924. În acest timp funcţia califală
a fost ocupată de dinastii precum umayyazii, abbasizii si otomanii3. Sfârşitul Califatului se
datorează lui Mustafa Kemal Ataturk, care a adus cele mai importante reforme ce au permis
națiunii turce să-și exercite suveranitatea populară prin intermediul democrației reprezentative.
Aceasta a implicat dizolvarea a două instituții care guvernau suveranitatea populară până atunci:
Dinastia Otomană (1 noiembrie 1922) și Califatul (3 martie 1924). După desființarea califatului,
pentru musulmanii radicalişti, a rămas ca un deziderat reînfiinţarea acestuia. Îndeplinirea acestui
deziderat a venit odată cu apariţia ISIL transformată ulterior în ISIS, organizaţie teroristă, a cărei
ascensiune de rapidă, i-a dat posibilitatea de a controla teritorii şi de a-şi înfiinţa propriul califat.
În numele ISIS luptă peste 10.000 de islamiști, dedicați în totalitate campaniei proprii de
purificare religioasă, şi care dau dovadă de o cruzime ieşită din comun. Grupări și triburi irakiene
de confesiune religioasă musulmană sunnită, nemulțumite de guvernarea sectară a premierului
irakian șiit Nuri Al Maliki, precum și foști combatanți din Baas, partidul lui Saddam Hussein, s-
au alăturat drapelului negru al jihadului al-raya4.
Drapelul negru (al-raya) îşi are rădăcinile în chiar începutul Islamului. A fost steagul de
luptă al Profetului Mahomed, purtat de mulţi dintre însoţitorii lui, inclusiv de către nepotul său
1
Paul Salem, The Caliph's Revenge,” Middle East Institute”, 9 septembrie 2025 la http://www.mei.
edu/content/article/caliphs-reveng septembrie 2015, (accesat la 16 ianuarie 2016).
2
Vlad M., Jihadistan (1): Califatul SIIL din Orientul Mijlociu, 30 iunie 2014, pe http://inlinie
dreapta.net/jihadistan-1-califatul-siil/, (accesat la 30 octomrie 2015).
3
Roxana Gheorghe, Să cunoaştem ţările arabe -Califatul, http://www.e-scoala.ro/arabic/califatul .html, (accesat la 5
ianuarie 2016).
4
Vlad M., Jihadistan (1): Califatul SIIL din Orientul Mijlociu, 30 iunie 2014, pe http:// inliniedreapta.net/jihadistan-
1-califatul-siil/, (accesat la 30 octomrie 2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

150
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Ali ibn Abi Talib. Steagul a redevenit foarte cunoscut în secolul al 8-lea când a fost folosit de
liderul revoluţie Abbaside, Abu Muslim, care a condus o revoltă împotriva clanului Umayyad şi
a Califatului. De atunci, imaginea drapelului negru a fost folosită ca simbol al revoltei şi luptei
(adică jihad) religioase, iar în credinţa şiită drapelul negru este legat de aşteptările privind viaţa
de apoi.
În mişcarea islamistă contemporană steagul negru este utilizat pentru a simboliza atât
jihadul ofensiv, cât şi pe susţinătorii restabilirii Califatului islamic1.
Nu mai este un secret faptul că, odată izbucnit conflictul, au apărut şi susţinătorii diferitelor
părţi implicate, care şi-au alimentat cu arme şi bani favoriţii. Încă de la început, regimul Bashar
al Assad, reprezentant al laturii şiite a islamului, a dispus de susţinerea ferventă a Iranului,
evident şi acesta de orientare şiită, între cele două regimuri existând încă din anul 2006 un acord
militar în baza căruia ar trebui să se ajute reciproc.
Susţinerea este mai mult decât evidentă, dat fiind faptul că Teheranul consideră Siria ca
fiind a “35-a regiune iraniană”.2
Al doilea susţinător al regimului Assad s-a dovedit a fi Hezbolahul libanez, tot de origine
şiită oponent fervent al Israelului.
O astfel de alianţă, alături de venirea la putere în Irak a şiiţilor, constituie premisele
apariţiei unui aşa zis "arc şiit"3, situaţie defavorabilă ţărilor sunnite.
Se impune a se atrage atenţia asupra faptului că, familia al-Assad este de origine alauită,
sectă a şiismului, conduce Siria de aproximativ patruzeci de ani.
De remarcat este faptul că, Siria, este preponderent musulmană (75%), din care
aproximativ 10% de orientare şiită. Şiiţii s-au impus în regiune urmare a revoluţiei islamice
iraniene (1979), sprijinită la acel moment doar de Siria.
Toate aceste aspecte indică faptul că, chiar dacă a luat o turnură care implică interese
economice şi geostrategice, la baza conflictului sirian stă lupta dintre latura şiită şi sunnită a
islamismului.
Oricum, este evident faptul că, principalul aspect care a condus la această manifestare
accentuat extremistă este proasta interpretare a textelor religioase, pe fondul unei slabe pregătiri
în domeniu şi a absenţei unei autorităţi care să controleze aceste aspecte.
În cadrul unei cărţi recent publicate, numită „Paradoxul Eliberării: Revoluţii seculare şi
Contrarevoluţii religioase”, filosoful politic american Michael Walzer analizează cazurile din
Algeria, India, și Israel.
Acesta arată că în toate ţările, revoluţionarii au crezut că istoria este un proces liniar în
favoarea, științei, dreptăţii și naționalismului, și că religia a fost parte dintr-un trecut superstițios.
Dar în toate cele trei țări, mișcări religioase radicale au crescut, „manifestând într-un mod
mult mai virulent identitatea religioasă, și valorile imperativele din trecutul contestat”1.

1
Ibidem.
2
Vlad Damian, Siria, scena confruntării dintre suniţi şi şiiţi, “RFI” 29 august 2013, pe http://www .rfi.ro/politic-
70442-siria-scena-confrunt-rii-dintre-suni-i-i-ii-i, (accesat la 25 octombrie 2015).
3
Ibidem.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

151
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Această concluzie poate fi cu uşurinţă extinsă şi asupra situaţiei actuale din Egipt, Siria,
Irak , Iran, şi o oarecare măsură şi Turcia.
Nu se poate susţine că, revoluţia seculară a dat greş atâta timp cât instituţiile lor şi cultura
politică sunt încă prezente, dar au dat greş sub aspectul ignorării aspectului religios.
Este o certitudine faptul că acţiunile revoluţiei au agravat aspectele religioase, dând naştere
unor impulsuri de extremism religios.
Eminentul romancier de origine francezo-libaneză Amin Maalouf2, a preluat această temă
în cartea sa „Dezordinea lumii: Stabilirea unui nou curs pentru secolul douăzeci si unu.” Deşi
secularist convins, cu origini creştin libaneze, acesta evidenţiază efectele grave a supra
civilizaţiei după declinul califatului Abbasid, încheiat în secolul al XIII-lea şi riscurile inerente
ale absenţei unei autorităţii religioase recunoscute de marea masă a Islamului.
Referitor la acest subiect,el face o comparaţie cu rolul papalităţii în lumea catolică, care de-
a lungul timpului, şi în ciuda suişurilor şi coborâşurilor, ajunsă în final să se limiteze la nivelul
unui cartier din Roma, papalitatea a rezistat şi a jucat un rol important în evoluţia vestică.
Prin menţinerea autorităţii religioase, cel puţin la nivelul populaţiei catolice, a fost un punct
de referinţă constant, deşi foarte conservator, în faţa radicalilor religioşi, cum ar fi Savonarola
călugărul Florentin din secolul al XV-lea şi alţii, care au pretins propria autoritate de a interpreta
şi dirija religia.
În acelaşi timp, au existat o serie de radicali, care au dorit să se folosească de autoritatea
religioasă pentru a dobândi autoritate politică, care au menţinut regulile jocului şi balanţa între
religie şi autoritaţile vremurilor.
Vaticanul și rețeaua sa de instituții din Europa, a reprezentat un depozit vast de cărți,
biblioteci, sursă de informare şi cercetare.
Deşi uneori a dat greş, descoperirile răsunătoare ale lui Galileo Galilei sau Copernicus, au
reprezentat o adevărată acumulare de cunoaştere, legitimând ştiinţa şi cunoaşterea în cadrul unei
gândiri şi instituţii religioase şi a protejat adevăratele comori ale cunoaşterii şi culturii de
vicisitudinile vremii, război şi distrugere.
Deşi Vaticanului i-a luat zeci de ani, uneori chiar secole, să accepte idei sau valori noi, a
reuşit să dezvolte gândirea religioasă, acceptând treptat schimbarea şi găsind o cale pentru a face
o religie veche să înglobeze evoluţia civilizaţiei umane.

1
Paul Salem, The Caliph's Revenge, Middle East Institute”, 9 septembrie 2025 la http://www.mei.edu
/content/article/caliphs-reveng septembrie 2015, (accesat la 16 ianuarie 2016).
2
Scriitor născut în 1949 la Beirut,a petrecut primii anii copilăriei în Egipt, şi începând cu 1976 trăit în Franţa. După
ce a finalizat studiile economice şi sociologice, s-a alăturat cotidianului libanez An-Nahar, pentru care a călătorit, în
diverse părţi ale lumii relatând despre evenimentele momentului. Războiul din Liban l-a determinat să emigreze în
Liban s-a stabilit în Paris unde a lucrat ca jurnalist, continuând să călătorească. A devenit editor al ediţiei
internaţionale a An-Nahar, şi apoi editor şef al săptămânalului Jeune Afrique.Ulterior s-a dedicat literaturii, cărţile
sale fiind traduse în mai mult de 40 de limbi.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

152
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Pentru şase secole, capitalele musulmane, Damascul şi ulterior în Bagdadul, au influenţat


evoluţia civilizaţiei din punct de vedere al gândirii şi al ştiinţei, perioadă ce a fost urmată de o
stagnare, de şase secole, după invazia mongolă de la mijlocul secolului al XIII-lea.
Ridicarea vestului şi cucerirea pământurilor musulmane în secolele XVIII şi XIX, au adus
o perioadă de derivă şi stagnare.
Aşa cum s-a întâmplat şi în alte religii, şi în islam au fost de-a lungul timpului o serie de
interpretări diferite a textelor sfinte (Coran şi Hadith)1, din partea diferitor tipuri de gânditori,
care în timp au produs un aşa zis mozaic de şcoli de gândire, tradiţii, soluţii de adaptare la
realităţile vieţii specifice vremurilor în care au trăit. În contrapondere, a existat o şcoală radical-
raţionalistă la Bagdad (Mutazila), mult înainte de Toma d’Aquino2.
Pentru câţiva ani, în jurul secolului douăzeci, marele muftiu al Egiptului, şi o figură de
reper a al-Azhar University, Imam Muhammad Abduh3, a predicat importanţa dreptăţii, a
echităţii umane, a liberului arbitru, ca instrumente de progres date de Dumnezeu, criticând
interpretarea textuală, strictă, şi învechită a islamului.
Este perioada în care a apărut un curent de gândire modernizator, susţinut de figuri de
prestigiu ale lumii musulmane, care au încercat armonizarea Coranului cu ştiinţele moderne.
În afară de Muhammad Abdhuh, se remarcă în acea perioadă şi Rashid Rida4, care a
susţinut chiar şi faptul că teoriile Darwiniste nu ar fi incompatibile cu credinţa şi că vaza acestor
teorii s-ar găsi şi în Coran, că reprezentarea omului în artă nu ar pune probleme doctrinare atâta
timp cât prin asta nu se urmăreşte veneraţia religioasă.
Comparând acest gen de gândire, cu extremismul unor grupări din ziua de azi, este aproape
de necrezut, cu atât mai mult cu cât, cei care susţineau acestea făceau parte din intelectualitatea
arabă a vremii, având poziţii semnificative în universitatea Al-Azhar din Cairo, punct de
referinţă al gândirii islamice.
Cu toate acestea, curentul s-a stins în a doua jumătate a secolului 20, gândirea islamică
fiind orientată treptat către tradiţionalism, bazat pe o interpretare îngustă a textelor sacre, şi pe o
încercare de a uniformiza imensa diversitate de practici şi atitudini, punându-le într-un canon
puritan decretat ca “singura şi adevărata credinţă”5.
Nu se pune problema de a deplânge dispariţia unor instituţii de succes din istoria islamului,
dar absenţa unei autorităţi centralizate, lasă o comunitate de aproape 1,4 miliarde de persoane, o
cincime din populaţia lumii, în derivă şi vulnerabilitate.

1
Sorin Ionita, Cum să citim coranul: mic îndrumar pentru bunii musulmani, 20 ianuarie 2015 la http://
www.contributors.ro/cultura/cum-sa-citim-coranul/, (accesat la 9 ianuarie 2015).
2
Ibidem.
3
Muhammad 'Abduh, jurist islamic egiptean, savant religios și reformator liberal, considerat ca fiind una dintre
figurile-cheie ale fondării modernismului islamic, numit şi neo-Mu'tazilism după școală islamică medievală de
teologie bazată pe raționalism, Mu'tazila.
4
Reformator islamic timpurui, ale cărui idei au influențat mai târziu gânditorii islamisti ai secolului 20, a fost unul
dintre ci mai influenţi și savanți controversaţi ai generaţiei sale fiind a fost profund influențat de Mișcarea timpurie
Salafi și mișcarea pentru modernism islamică fondată în Cairo de Muhammad Abduh.
5
Ibidem.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

153
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Aceasta nu mai reprezintă doar o problemă de natură religioasă, pentru adepții credinței, ci
o chestiune de stabilitate și securitate regională și globală.
Ar fi poate punctul de pornire al studierii avantajelor şi dezavantajelor revitalizării unei
forme papale moderne de califat, proiect care ar putea fi de neimaginat în lumea musulmană .
Ar putea exista totuşi posibilitatea de a gândi construirea uneia sau a mai multor locaţii de
educaţie şi autoritate islamică moderată.
Ţările din golf, au cheltuit, pe bună dreptate, miliarde de dolari pentru a dezvolta instituţii
de învăţământ superior, ultima fiind Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie “Regele Abdullah”.
Acesta beneficiază de dotări de 20 de miliarde de dolari, ceea ce o face a treia dintre cele
mai bogate universităţi din lume, după Harvard și Yale, în timp ce Universitatea Al-Azhar și alte
centre de învățare religioasă moderată din Egipt, Tunisia, Maroc, sunt în stare foarte proastă.
Toate aceste aspecte evidenţiază faptul că, educaţia religioasă şi conducerea comunităţilor
necesită o atenţie strategică.
În timp ce investiţiile în centre pentru ştiinţă şi tehnologie şi investiţiile în infrastructură şi
dezvoltare economică şi comercială au importanţa lor, la fel de importantă, poate chiar mai
importantă este investiţia în educare şi conducere religioasă.
Poate al –Azhar ar trebui reinventat şi transformat într-un centru cheie al educaţiei
religioase, aşa cum a fost odată, dar dezvoltat în aşa fel încât să fie un centru serios de cercetare
în ştiinţe umane şi ştiinţe naturale, sau poate ar trebui găsite alte soluţii şi viziuni pentru a face
lucrurile să meargă mai departe.
În orice caz, golul și vulnerabilitatea lăsate de abolirea califatului și subminarea instituțiilor
religioase tradiționale și moderate a dat naștere, la nivel mondial, la amenințări și provocări care
nu mai pot fi ignorate.

Bibliografie
1. Paul Salem, The Caliph's Revenge,” Middle East Institute”, 9 septembrie 2025 la
http://www.mei.edu/content/article/cali phs-reveng, septembrie 2015, (accesat la 16 ianuarie
2016).
2. Vlad M., Jihadistan (1): Califatul SIIL din Orientul Mijlociu, 30 iunie 2014, pe
http://inliniedreapta.net/jihadistan-1-cali fatul-siil/, (accesat la 30 octomrie 2015).
3. Roxana Gheorghe: Să cunoaştem ţările arabe - Califatul, http://www.e-scoala
.ro/arabic/califatul.html, (accesat la 5 ianuarie 2016).
4. Vlad M., Jihadistan (1): Califatul SIIL din Orientul Mijlociu, 30 iunie 2014, pe
http://inliniedreapta.net/jihadistan-1-cali fatul-siil/, (accesat la 30 octomrie 2015).
5. Vlad Damian: Siria, scena confruntării dintre suniţi şi şiiţi, “RFI” 29 august 2013,pe
http://www.rfi.ro/politic-70442-siria-scena-confrunt-rii-dintre-suni-i-i-ii-i, (accesat la 25
octombrie 2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

154
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

6. Paul Salem, The Caliph's Revenge, Middle East Institute”, 9 septembrie 2025 la
http://www.mei.edu/content/article/cali phs-reveng, septembrie 2015, (accesat la 16 ianuarie
2016).
Sorin Ioniță, Cum sa citim coranul: mic îndrumar pentru bunii musulmani, 20 ianuarie 2015 la
http://www.contributors. ro/cultura/cum-sa-citim-coranul/, (accesat la 9 ianuarie 2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

155
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

RăZBOIUL DIN SIRIA ȘI LUPTA PENTRU RESURSE

Marinela GÎTLAN
Facultatea de Științe Socio-Umane, Departamentul de Științe Politice, Relații
Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „ Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: Syrian state is the main stake and victim within a geopolitical conflict aiming the supremacy over
harnessing the fuel resources and over the fuel markets. The conflict was generated by the massive fuel resources
discovered in the Persian Gulf. Many states were involved, as well as many local political groups. The fuel conflict
was doubled by civil war, terrorist activities and involvement of the influential states. On one side there's Putin's
Russia, on the other side USA and its allies, like UK, France, Turkey or Saudi Arabia.

Keywords: Syria, geopolitical conflict, fuels, terrorism, Arab Gas Pipeline

Analiștii politici consideră că războiul din Siria este unul fluctuant, neavând un singur fir
conflictual, două fronturi bine conturate sau un scop clar definit.
Interesele sunt multiple, plecând de la religie, zone de influență economică, politică,
geostrategică. De aceea, pentru ȋnțelegerea hățișului creat ȋn acest teritoriu, e necesară o
delimitare a forțelor implicate și o evocare a evoluției crizei.
Debutul crizei a fost ȋn martie 2011 când armata fidelă regimului Assad a deschis focul
contra manifestanților pașnici ai Primăverii Arabe.1 În iulie, grupul contestatar al regimului de la
Damasc a început riposta militară; câteva trupe siriene au dezertat din armata lui Assad pentru a
li se alătura protestatarilor. Trupele rebele s-au autointitulat « Armata Siriană de Eliberare » și
confruntarea s-a transformat în război civil. Extremiști sirieni și din zonele ȋnvecinate au început
să se ȋndrepte spre Siria pentru a se alătura rebelilor. Assad, de fapt, a încurajat această tendință,
prin eliberarea prizonierilor jihadiști, pentru a acuza rebelii de extremism și pentru a-i pune pe
străinii care ȋi susțineau (Iranul, Arabia Saudită, mai apoi SUA) într-o situație dificilă.

1
Primavăra arabă reprezintă mișcările de protest ȋmpotriva conducerilor autoritare sau totalitare din mai multe țări
ale Orinetului Mijlociu și Africii de Nord; vezi, Abdalla NH., ”Civil Society in Egypt: A Catalyst for
Democratization?” The International J. Not-for-Profit Law, 10(4), 2008, pp. 25-28.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

156
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

În ianuarie 2012, al-Qaeda și-a format o nouă divizie în Siria, sub denumirea de Jabhat al-
Nusra1. În aceeași perioadă, grupurile kurde din Siria, care își doreau de mult autonomie, au
declanșat ȋn nord ofensiva armată pentru a scăpa de regimul Assad.
În vara anului 2011 Siria a devenit un focar de război.
Iranul, aliatul cel mai important al lui Assad, intervine în favoarea lui, trimițând sprijin
aerian și terestru (zboruri cargo zilnice și sute de ofițeri la sol).
În același timp, statele arabe bogate în petrol din Golful Persic încep să susțină financiar și
militar trupele rebelilor (mai ales prin Turcia), pentru a contraataca influența Iranului. Ȋn replică,
Teheranul își face simțită prezența ȋn zonă, la mijlocul anului 2012, când Hezbollah (miliție
libaneză susținută de Iran) a invadat țara pentru a lupta de partea lui Assad. Arabia Saudită
răspunde trimițând și mai mulți bani și arme rebelilor, de această dată prin Iordania, care de
asemenea se opune conducerii de la Damasc.
Până în anul 2013, Orientul Mijlociu era divizat între forțele sunnite, pe de o parte, (care
coalizează cu rebelii), respectiv, șiite2, de cealaltă parte, (ce sprijină regimul sirian).
În aprilie 2013, președintele Barak Obama se declară îngrozit de atrocitățile comise de
armata fidelă lui Assad și semnează un ordin secret prin care autorizează CIA să instruiască și să
echipeze miliar rebelii sirieni. Dar programul scapă de sub control de la început, fiind declarat un
eșec.
Ȋn același timp, SUA avertizează statele din Golful Persic să stopeze finanțarea
extremiștilor, ȋnsă cererea este ignorată.
În august 2013 forțele loiale lui Bashar-al-Assad folosesc arme chimice împotriva
civililor.3
În 6 septembrie, Obama incriminează atacul și subliniază într-un discurs public faptul că
nu este în interesul național de securitate al SUA să ignore violări evidente ale normelor
internaționale cu privire la utilizarea armelor chimice, astfel are în vedere o acțiune militară ȋn
zonă.
În 9 septembrie 2013, secretarul de stat John Kerry anunță că SUA va anula acțiunea
militară, dacă Siria va renunța în scurt timp la tot ceea ce înseamnă arme chimice. Rusia propune
ca armele chimice să fie plasate sub control internațional, idee pe care Siria o acceptă (deși până
atunci admitea că nu deține arme chimice).
Atacul militar american este anulat, dar se profilează deja o dispută între marile puteri:
America, împotriva regimului Assad și Rusia care, din contră, îl susține. Câteva săptămâni mai
târziu, primele arme americane (prin programul CIA) ajung la rebelii sirieni.

1
Este vorba de YPG (Unitățile de Protecție a Oamenilor, partid kurd umanist, care apără cetățenii, ȋnsă nu luptă
contra SI) și PYD (Partidul Kurd al Uniunii Democratice); vezi Al monitor The pulse of Middle Est, 17 mai 2015,
http://www.al-Monitor.com/pulse/ originals /2014/11/jabhat-al-nusra-idlib-islamic-emirate.html#. (accesat în 21
februarie 2016).
2
Musulmanii se ȋmpart ȋn sunniți (87-90%) și șiiți (10-13%, trăiesc ȋn Iran, Irak, Pakistan, India). Diferența ȋntre ei e
de ordin religios, șiiții susținând că succesorul profetului Mahomed e Ali, concepție respinsă de sunniți;
3
Trimisul special ȋn Siria, al cotidianului francez “Le Monde”, jurnalistul Jean-Philippe Rḕmy, susține că a fost
martorul utilizării unor explozibili chimici și ai efectelor acestora.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

157
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Astfel, SUA devine un participant direct și important în războiul sirian.


În februarie 2014, conflictul prinde alt contur: un afiliat al-Qaeda, stabilit în Irak, se rupe
de grup din cauza unor neînțelegeri interne cu privire la Siria.
Grupul nou-ȋnființat se auto-intitulează Statul Islamic al Irakului și Siriei, care devine
dușmanul al-Qaeda. Așadar, ISIS nu luptă contra lui Assad ȋn primă instanță. În schimb, luptă
împotriva celorlalți rebeli și a kurzilor, formându-și un mini-stat (Califatul Statului Islamic). În
același an ajunge în Irak, ocupând teritorii și atrăgând atenția întregii lumi asupra lor și contra
lor, din cauza atrocităților pe care le comit.
Ȋn toamnă, administrația de la Washington ia atitudine ȋmpotriva ISIS, anunțând lansarea
loviturilor aeriene în Siria și o acțiune militară cu participarea a 475 de soldați pentru a ajuta
armata irakiană ȋmpotriva ISIS.
În august, Ankara începe ofensiva contra grupurilor kurde din Irak și din Turcia, (deși
kurzii luptă contra ISIS în Siria). Turcia nu bombardează membrii grupării jihadiste în Siria.
Toate aceste tensiuni adâncite precum și poziția oscilantă a SUA creează multă confuzie.
În septembrie 2015, Rusia intervine pe cont propriu, declarând oficial că acțiunile sale
vizează ISIS, dar, în realitate, sunt ȋndreptate asupra rebelilor anti-Assad, inclusiv a celor
susținuți de SUA.
După cum se prefigurează, există multe grupuri diferite și state din afară implicate în
conflictul sirian, ba chiar în rândul aliaților apar multe dezacorduri în privința inamicului.
Dacă la ȋnceputul războiului din Siria, se confruntau regimul Bashar al-Assad și opozanții
săi ȋnarmați, situația s-a complicat ȋn cei patru ani care s-au scurs de atunci, ȋn special odată cu
avansul foarte puternic al gruparii jihadiste Statul Islamic (SI).
Numeroase grupări, siriene sau externe, precum și marile puteri s-au implicat ȋn acest
conflict, cu obiective diferite și ȋntr-un teritoriu din ce ȋn ce mai divizat.
AFP a identificat principalele forțe, interne sau externe, angrenate ȋn conflictul sirian:

1. Regimul lui Bashar-al-Assad și aliații săi. Armata siriană, care număra ȋn 2011
aproximativ 300.000 de oameni, și-a văzut efectivele reduse la jumatate din cauza victimelor, a
dezertărilor sau a insubordonării. Pe parcursul conflictului, armata a pierdut ⅔ din țară ȋn fața SI,
a rebelilor islamisti și a Frontuluiu Al-Nosra. Teritoriul pe care ȋl controlează cu sprijinul forțelor
rusești reprezintă ȋnsă un punct strategic, deoarece include orașe importante ca Damascul, Homs
și Hama ȋn centru, litoralul (cu cele două porturi Tartus, Latakia), o parte a Aleppului, respectiv
regiuni unde trăiește jumătate din populația ȋncă prezentă ȋn Siria.
2. A doua grupare o reprezintă milițiile pro-regim (150.000 - 200.000 de oameni).
Principala miliție, Forța de Apărare Națională (FDN numără circa 90.000 de luptători), a fost
ȋnființată ȋn 2012. Milițiilor locale, destul de numeroase, li se adaugă cele care provin din Liban,
Iran, Irak sau Afganistan. Cea mai importantă este cea a Hezbollahului libanez, susținută
financiar si militar de Iran, care are ȋntre 5.000 și 8.000 de combatanți, potrivit experților.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

158
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

3. Rusia a devenit aliatul strategic al regimului Assad și se implică din ce ȋn ce mai mult ȋn
zonă, amenajând o bază aeriană pe aeroportul Latakia (vest), aducând avioane de luptă, sisteme
de apărare aeriană sau echipamente moderne. Potrivit presei din Rusia, numărul soldaților
trimiși ȋn Siria ar fi ȋn jur de 1.700.
4. Iranul reprezintă principalul aliat regional al conducerii de la Damasc. Acest stat a trimis
ȋn Siria 7.000 de Gardieni ai Revoluției (unitate militară de elită), furnizând de asemenea
consiliere militară, ajutoare economice și financiare.
5. Rebelii și Frontul Al-Nosra. Una dintre cele mai importante grupări rebele create ȋn
2011 și finanțată de țările din Golf și de Turcia este Ahrar al-Sham, prezentă mai ales ȋn nord și
ȋn regiunea Damasc. Frontul Al-Nosra este aripa siriană a Al-Qaeda, cea mai importantă grupare
jihadistă, având ca rival SI. Al-Nosra este condusă de Abou Mohammad al-Jolani și e catalogată
drept grupare teroristă de către administrația de la Washington. Acesta s-a aliat cu alte grupări
rebele aflate ȋn provinciile Idleb (nord-vest), Alepp (nord), de asemenea ȋn sudul țării și ȋn
Damasc. Cele două grupări compun, alături de alte formațiuni mai puțin importante, "Armata de
cucerire", creată ȋn 2015 și finanțată, potrivit experților, de țările din Golf; aceasta a alungat
armata guvernamentală din provincia Idleb.
6. Jaysh al-Islam este cea mai importantă grupare rebelă din regiunea capitalei Siriei. Este
condusă de islamistul Zahran Alloush.
7. Frontul de sud regrupează formațiuni militare non-islamiste care au cucerit o parte din
provincia Deraa (sud).
8. Gruparea Statul Islamic reprezintă o formațiune teroristă foarte bine organizată, bogată
și cea mai de temut din cauza atrocităților sale « ȋn numele lui Allah » (susțin adepții săi). Așa se
explică faptul că SI a cucerit, de la intervenția sa ȋn conflict, ȋn 2013, jumătate din teritoriul
sirian. Statul Islamic este condus de Abu Bakr al-Baghdadi, are mii de combatanți ce se luptă cu
trupele regimului Assad, cu Al-Nosra, cu celelalte grupări rebele și cu gruparea kurzilor. Ȋn iunie
2014 au proclamat un "califat" pe teritoriile cucerite din Siria și Irak. Aproape 30.000 de jihadiști
străini s-au alaturat acestei forțe, potrivit serviciilor americane de informatii.
9. Kurzii sunt prezenti mai ales ȋn nord și nord-est, apărând aceste zone după retragerea
regimului. De la ȋnceputul conflictului aceștia au primit sprijinul coaliției internaționale pentru a
opune rezistență și a alunga grupările islamiste din orașele lor. ( Figura 2)
10. Coaliția internațională. Ȋn fața atrocităților comise atât de trupele lui Assad, cât mai ales
de SI, Statele Unite ȋmpreună cu Franța, Marea Britanie și mai multe țări arabe au lansat ȋn
septembrie 2014 bombardamente aeriene contra jihadiștilor din IS, fără a reuși anihilarea lor
până ȋn prezent. Războiul din Siria e ȋncă un subiect « fierbinte » pentru care se caută soluții.
După patru ani, conflictul este divizat între mai multe tabere de luptători (forțe terestre). Fiecare
grup are susținători străini, care uneori, greu cad de acord de partea cui sau, din contră, împotriva
cui luptă.

Statul sirian reprezintă principala victimă și miză ȋntr-un conflict internațional ce vizează, de
fapt, hegemonia asupra exploatării și piețelor de livrare a combustibililor. Cauza acestui război o
constituie descoperirea ȋn Golful Persic a celor mai mari zăcăminte de gaz metan și petrol din

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

159
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

lume, ceea ce a declanșant o adevărată competiție ȋntre principalele puteri mondiale care urmăresc
exploatarea lor.

Figura 1. Forțele combatante din conflictul sirian1

Astfel, pe lângă un război civil, religios sau ȋmpotriva terorismului, se poate vorbi de o luptă
generată de dominația asupra resurselor naturale, ȋntre cele două fronturi constituite din Siria,
Rusia, Iran, pe de o parte, și SUA, Turcia, Marea Britanie, Franța, Arabia Saudită, Qatar, de
cealaltă parte.
Ȋn această ecuație Siria ocupă un loc deosebit de important, deoarece se află la intersecția
unor (proiectate) trasee de transport a țițeiului și a gazelor naturale ce ar putea deservi piața
europeană, al cărui monopol aparține acum Rusiei; iar cine controlează Siria, controlează și aceste
rute.
Faptul că Siria deține aproape 200 de km de țărm la Marea Mediterană și are porturi extrem
de bine plasate - Latakia, Tartus (ȋnchiriat de Rusia pentru a găzdui singura sa bază militară din
Mediterană), face din acest stat arab unul de interes maxim. Ȋn plus, este locul unde se
intersectează trei gazoducte deosebit de importante din punct de vedere geo-strategic.
„Gazoductul Arab” (parțial funcțional) a cărui construcție a fost sprijinită de țări vest-
europene, de Arabia Saudită și Qatar, trebuia să transporte gaz din Egipt prin Iordania până ȋn
Siria (Homs), având o lungime de 1.200 de km și o capacitate de 10,3 miliarde de m³/an. Proiectul
prevedea și o ramificație pentru livrarea gazului ȋn Israel. Inițial, conducta trebuia să ajungă până
ȋn Turcia, la Kilis, de unde combustibilul putea alimenta piața europeană (figura 2).

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Syri an_civil_war.png; (accesat în 21 februarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

160
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Figura 2. Gazoductul Arab1

Președintele Siriei, Bashar-al-Assad, se opune ȋn 2011 acestui proiect, ȋn favoarea construirii


unui nou gazoduct ce ar fi tranzitat Iranul, Irakul, Siria și Libanul.
Acest al doilea proiect, numit „Gazoductul Prieteniei” (de către țările implicate),
„Gazoductul Islamic” (de statele vestice) sau „Gazoductul Șiit” (de națiunile opozante, sunnite),
cu o lungime de 5.500 de km și o capacitate de 40 de miliarde de m³/an, ar transporta combustibil
din zăcământul South Pars/North Dome (zona iraniană) către Europa, Irak, Siria, Liban.
Ȋntrucât Gazoductul Islamic ar concura ȋn mod evident cu cel Arab și cu Nabucco și ar
tranzita state arabe majoritar șiite, țările dominate de sunniți au respins ideea construirii acestuia.
Prin urmare, statele din Golful Persic s-au opus violent dorinței Siriei de adoptare a
Gazoductului Prieteniei, sprijinind rebelii sirieni și chiar grupuri de teroriști ai Statului Islamic ȋn
lupta contra lui Bashar-al-Assad.
Qatarul revine cu altă variantă de proiect al unui gazoduct (figura 3) ce prevedea două trasee:
unul prin Arabia Saudită, Iordania, Siria (respins de Bashar-al-Assad pentru că leza interesele
aliatului său, Vladimir Putin) și al doilea ce ar tranzita Arabia Saudită, Kuweit, Irak (refuzat de
conducerea de la Riad, ȋntrucât Irakul e majoritar șiit).

1
http://www.contributors.ro/wp-content/ uploads /2015/10/graf1.jpg; (accesat în 21 februarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

161
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Figura 3. Gazoductul tuco-qatarian1

Analiștii occidentali susțin că gazoductul Qatar-Turcia ar avea o capacitate ce ar putea


depăși pe cele ale Gazoductului Islamic și Nabucco ȋmpreună, sfidând astfel proiectul rusesc
„South Stream” (figura 3)
Descoperirea unui important câmp gazeifer ȋn 2009 ȋn regiunea situată ȋntre Israel, Siria,
Liban și Cipru deschide o alternativă spre a eluda bariera saudită și de a asigura noi surse de
venit.
Gazoductele sunt deja instalate ȋn Turcia și pregătite a primi gaz. Impedimentul ȋl reprezintă
președintele sirian Al-Assad.
De aceea, Qatarul și Turcia ȋși manifestă puternic dorința de a-l ȋndepărta de la putere și de a
instala o organizație de tip „Frăția Musulmană”. Aceasta ar putea fi cea mai bine organizată
mișcare politică ȋn haosul actual din Siria și ar putea bloca eforturile Arabiei Saudite de instaurare
a unui regim fanatic (de tip Wahhabi).

1
http://www.mintprenews.com/wp-content/uploads /2015/09/QatarTurkeyGasLine_01.png; (accesat în 21 februarie
2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

162
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Figura 4. Gazoductul Nabucco1

Odată ce Frăția ar prelua puterea, legăturile emirului qatarian cu grupările frăției din zonă i-
ar facilita găsirea unor noi parteneri disponibili și favorabili ȋn Damasc.
Așadar, implicarea Qatarului și a Turciei ȋn războiul din Siria, ȋmpotriva lui Bashar-al-
Assad, este motivată de dorința ambelor state de a avea cale liberă ȋn construirea gazoductului ce
ar tranzita obligatoriu Siria.
Dacă resursele din Qatar vor ajunge ȋn Europa, asta va ȋnsemna o lovitură puternică pentru
economia și poziția de leader a Rusiei pe piața europeană; inclusiv proiectul Nabucco, semnat ȋn
2009 de state din zona UE și Turcia, va duce la eliminarea monopolului rusesc.
Toate aceste proiecte ȋntâlnesc un mare obstacol ȋn realizarea lor: Siria condusă de Bashar-
al-Assad, sprijinit, ȋn mod interesat de Vladimir Putin.
Profesorul de geofizică și geologia petrolului, Constantin Crânganu, de la Brooklyn College,
a sintetizat aceste aspecte ale crizei din Orientul Mijlociu, afirmând că: ”războiul civil din Siria
este un proxy pentru bătălia din Gazoducstan: Cum trebuie să ajungă gazul ȋn Europa? Pe traseul
Iran-Irak-Siria-Marea Mediterană sau pe direcția Qatar-Arabia Saudită-Siria-Turcia?

1
http://www.naturalgaseurope.com/content/23537 /1100px-Nabucco_Gas_Pipeline-en_svg_f960x 260 .png;
(accesat în 11 februarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

163
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Ȋn concluzie,ceea ce se ȋntâmplă acum ȋn Gazoducstan este un conflict geopolitic, strategic


(Cruciada gazoductelor) despre resurse naturale, religie și bani”.1

Siria ȋntre jocurile geostrategice ale Rusiei și aliaților SUA

Ȋn implicarea Rusiei ȋn războiul din Siria este vorba, de fapt, despre un interes economic
concret, determinat de scăderea prețului petrolului pe piața internațională, fapt ce o afectează
direct și grav, fiind una dintre cele mai importante țări furnizoare de gaz de pe piața europeană și
nu numai.
Interesul lui Vladimir Putin e să mențină ȋn Orientul Mijlociu o stare de nesiguranță și
conflict care ar duce automat la o scumpire a petrolului.
Mai mult, Moscova vrea să controleze rutele de livrare a combustibilului descoperit ȋn
Golful Persic spre piața din Europa, dominată actualmente de gazul rusesc, iar aceste rute
tranzitează tocmai Siria.
Rusia intenționează să-și resusciteze economia prin monopolizarea pieței internationale a
țițeiului și gazelor, iar acest lucru nu e posibil decât dacă rămâne principalul furnizor ce-și impune
propriul preț.
Trei factori au contribuit la prăbușirea economiei rusești: sancțiunile impuse de Occident
după invazia Ucrainei de către trupele lui Putin, dezvoltarea puternică a producției de gaze de șist
din SUA și politica Arabiei Saudite de a ține barilul de petrol la un preț mic.
Astfel, Vladimir Putin a devenit, volens-nolens, susținătorul lui Bashar-al-Assad, urmărindu-
și interesele; nu ȋși permite să piardă baza navală din Tartus, singurul punct de acces la Marea
Mediterană și nici piața europeană unde deține monopolul asupra combustibililor.
Jurnaliștii de la Washington Post au făcut o analiză imediat după intervenția lui Putin ȋn
conflictul sirian și au conchis că “La baza strategiei Rusiei ȋn Orientul Mijlociu stă urmărirea
oportunistă a interesului național. Mai presus de toate se află scopul revitalizării economiei Rusiei,
care e dependentă de exporturile de energie și lovită de dublul ghinion al petrolului ieftin și al
sancțiunilor economice occidentale impuse după invazia Ucrainei”.2
Intervenția Rusiei ȋn conflictul din Siria a demonstrat o dată ȋn plus că Moscova nu e dispusă
și nu va accepta să piardă principalul client, care este Europa, și că e capabilă de orice pentru a
ȋmpiedica proiecte alternative la gazul rusesc.
Ȋn această bătălie a resurselor, arma vestului contra lui Putin rămâne deocamdată menținerea
petrolului la un nivel scăzut, ceea ce afectează grav economia rusească.

1
Crânganu, Constantin, “Războiul civil din Siria: Un război al gazoductelor?”, http://www. Contribu
tors.ro/economie/energie-economie/razboiul-civil-din-siria-un-razboi-al-gazoductelor/, publicat pe 19 oct. 2015;
(accesat în 2 februarie 2016).
2
Yaroslav Trofimov, ”Russia’s Syria Strategy: An Opportunistic Pursuit of National Interests”, Wall Street Journal,
24 sept, 2015.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

164
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

De cealaltă parte a baricadei se află coaliția formată din SUA, Marea Britanie, Franța, Qatar,
Turcia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, care au intervenit militar ȋn conflictul sirian cu
scopul declarat de a distruge gruparea teroristă Stat Islamic și a ȋnlătura dictatura lui Assad.
Inițial, SUA și aliații au ȋncercat ȋndepărtarea lui Bashar-al-Assad folosindu-de de mișcarea
rebelilor sirieni (“moderați”).
Potrivit CNN, SUA și statele partenere ȋn acest război au crescut eforturile pe care le fac
pentru a susține rebelii sirieni ȋmpotriva lui Bashar-al-Assad: “numai ȋntr-o săptămână (7-13 oct.
2015) avioane de transport militar au parașutat 50 de tone de muniție grupărilor rebele din nordul
Siriei, folosind 112 paleți. Avioanele C-117, escortate de avioane de luptă, au parașutat muniții
pentru arme mici și grenade de mână, ȋn provincia Hasakah, unei coaliții a grupărilor de rebeli,
antrenați de americani”.
Ȋntrucât acțiunea a fost aspru criticată de presa și organismele internaționale, Departamentul
Apărării din SUA a anunțat suspendarea acestui program.
De pe celălalt front, Rusia a surprins ȋntreaga lume la ȋnceputul lunii octombrie 2015 când a
lansat primele atacuri aeriene asupra unor teritorii siriene.
Președintele Vladimir Putin a declarat televiziunii de stat “Rusia 24” că: “misiunea noastră e
să stabilizăm guvernul legitim de la Damasc și să cream condiții pentru un compromis politic, prin
mijloace militare, desigur”.1
După nenumărate bombardamente aeriene și intervenții terestre, analiștii militari occidentali
au ajuns la concluzia că Moscova nu are ca țintă terorismul reprezentat de Statul Islamic (cum
afirmau oficialii ruși), ci rebelii sirieni ce luptă contra lui Assad.
Ideea este susținută și de generalul ȋn rezervă John Allen, coordonatorul numit de Casa Albă
pentru Coaliția Internațională Ȋmpotriva Jihadiștilor, care subliniază ȋntr-o declarație că susținerea
lui Assad cu forțe militare de către Moscova ar putea duce la o confruntare ȋntre forțele rusești cu
forțele coaliției ce luptă ȋmpotriva Statului Islamic.
Replica Rusiei nu a ȋntârziat să apară prin vocea lui Serghei Lavrov, ministrul rus de externe,
care a negat remilitarizarea Siriei, susținând că avioanele rusești livrează atât echipament militar,
ȋn conformitate cu acordurile existente, cât și ajutor umanitar, iar personalul militar este prezent de
mulți ani ȋn Siria, ajutând armata siriană să folosească tehnica militară ȋn lupta cu teroriștii.
Așadar, asistăm din nou la un conflict internațional ȋn care se confruntă două state puternice,
aflate mereu pe poziții opuse: Rusia, pe de o parte, și SUA, pe de altă parte.

Bibliografie:

1. Crânganu Constantin, “Războiul civil din Siria: Un război al gazoductelor?”, articol preluat
de pe site-ul http://www. contributors.ro/economie/energie-econo mie/razboiul-civil-din-siria-un-
razboi-al-gazoductelor/, publicat pe 19 oct. 2015; (accesat pe 01. 03. 2016).
1
http://specialarad.ro/putin-recunoaste-rusia-e-im plicata-activ-in-razboiul-civil-din-siria-si-e-cel-mai-puternic-
sustinator-al-presedintelui-bashar-al-assad/, (accesat în 2 februarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

165
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

2. Baev Pavel, K, Overland, Indra, The South Stream versus Nabucco pipeline race:Geopolitical
and economic (ir)rationales and political stakes in mega-project; lucrare publicată ȋn sept. 2010;
http://www.fni.no/russcasp_internal/RussCaspWP-Nabucco-vs-South-Stream.pdf; (accesat pe
14.03.2016).
3. Borger Julian, “Russian military presence in Syria poses challenge to US-led intervention“,
articol publicat ȋn “The Guardian”, preluat de pe site-ul
http://www.theguardian.com/world/2012/dec/23/syria-crisis-russian-military-prese nce; (accesat
pe 27. 02. 2016).
4. Galpin Richard, “Russian arms shipments bolster Syria`s embattled Assad”, articol preluat de
pe site-ul http://www.bbc.com/news/world-middle-east-16797818; (accesat pe 27. 02. 2016).
5. Guran Moise, “ Incidentul din Siria și semnificațiile sale”, http://www.biziday.
ro/2015/11/24/incidentul-din-siria-si-semni ficatiile-sale/; (accesat pe 25. 02. 2016).
6. Ionașcu, Daniel, ANALIZĂ Fantoma Nabucco provoacă un nou război al conductelor în
Europa. Iranul şi Rusia, actori colaterali în noua dispută energetică, “Adevărul”, ediția din
31.08.2015, http://adevarul.ro/economie /business-international/, (accesat pe 9.03. 2016).
7. Muhavesh Mnar, Refugee Crisis & Syria War Fueled By Competing Gas Pipelines, articol
publicat pe 09.09. 2015; http://www.mintpressnews.com/migrant-crisis-syria-war-fueled-by-
competing-gas-pipelines/209294/; (accesat pe 25.02. 2016).
8. Talbott Strobe, Dangerous Leviathans: Russia’s bad philosophy, Foreign Policy, May/June
2009, preluat de pe site-ul
http://www.foreignpolicy.com/story/cms.php?story_id=4827(accesat pe 14.03.2016).
9. Trofimov Yaroslav, “Russia`s Syria strategy: An opportunistic pursuit of national interes”,
din “Wall Street Journal”, ediția din 24 sept. 2015 (accesat pe 01.03. 2016).
10. Vasilescu Valentin, “SUA și Rusia – interese commune ȋn Orientul Mijlociu”, articol
publicat ȋn Revista Art – Emis Academy, pe 11 nov. 2015; (accesat pe 25. 02. 2016).
11. Youtube: “Syria's war: Who is fighting and why?”, published on Oct 14, 2015;
https://youtu.be/NKb9GVU8bHE; (accesat pe 27. 02. 2016).
12. Youtube, Despre conflictul din Siria https://youtu.be/x9SS3XK2oMA, publishe d on
05.12.2015; (accesat pe 6.03.2016).
13. Zygar Mikhail, The war of streams, Kommersant-Vlast, articol apărut pe 18.05. 2009;
https://youtu.be/x9SS3XK2oMA, (accesat pe 6.03.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

166
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

KURZII – DESTINUL UNUI POPOR FĂRĂ ȚARĂ

Marinela GÎTLAN
Facultatea de Științe Socio-Umane, Departamentul de Științe Politice, Relații
Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „ Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: Kurd history is a neverending fight for territory and statal recognition. Kurds are spread over many
countries and they strive for having their own state, therefore they organize themselves in military faction such as
PKK. They have been used as a manipulation tool in order to serve the interests of some powerful countries. The
Kurd problem is not going to be cleared soon, for more than one reason: Kurds themselves are quite divided as
ethnic group, and a Kurd state is not desired by the international interests, as it would become a significant power,
owing large amounts of territory and vast fuel resources.

Keywords: Kurds, independence, PKK, conflict, Turkey

Kurzii sunt descendenții direcți ai mezilor, un mare popor nomad de origine și cultură
indo-europeană, ȋnrudit cu perșii. Ȋn sec. IX ȋ.e.n. mezii se stabilesc ȋn Podișul Iranului, un platou
ȋnalt ce va fi cucerit ulterior de către perși. Teoriile contemporane care consideră că strămoșii cei
mai apropiați sunt mezii, aduc numeroase argumente lingvistice și istorice. Până ȋn sec. al XVI-
lea există puține date despre acestă națiune. Bazinul etnic al formării poporului kurd a fost ȋn
Caucaz.
Ȋn Antichitate trăiau ȋntr-o zonă vastă cuprinsă astăzi ȋntre Iran, Siria, Liban, Irak, Turcia,
URSS (sau ca granițe naturale - ȋntre Munții Anatoliei la NV, râurile Tigru și Eufrat la SE, iar
partea de SV cuprinde pustiurile Iranului, (Figura 1). Teritoriul etnic pe care kurzii locuiesc
ȋnsumează aproximativ 500.000 – 530.000 de km², deși nu există granițe bine delimitate. Aceștia
vorbesc limba kurdă (cu majore diferențe lingvistice) și utilizează trei tipuri de alfabete: cei din
Turcia scriu cu caractere latine, cei din spațiul ex-sovietic folosesc alfabetul chirilic, pe când cei
din zona Iran, Irak au preluat scrierea arabo – persană.
Din punct de vedere confesional, majoritatea se declară ca fiind musulmani suniți 1 (80%).
O parte dintre kurzi păstrează religia tradițională, alevită, iar ȋn Liban se ȋntâlnesc kurzi creștini.
1
Suniții cred ȋntr-un singur Allah, sunt descendenți ai lui Ali, recunosc mai multe cărți religioase decât șiiți și sunt
mai deschiși spre schimbări;

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

167
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Astăzi populația kurdă numără ȋntre 35 – 40 de milioane de oameni ce trăiesc ȋn special pe


teritoriul Turciei (cam 20 de milioane; ceea ce reprezintă 45% din totalul kurzilor și 21 – 25%
din populația Turciei), Iran (7-9 milioane, adică 14% din populația iraniană), Irak (4 - 6
milioane), Siria (1,5 – 2 milioane), Liban (aproximativ 300.000), ȋn fostele republici ale URSS se
găsesc aproximativ 300.000 de kurzi. Se ȋntâlnesc de asemeni și ȋn Europa, America, Australia,
ȋnsă numărul lor este foarte mic.

Figura 1- Harta Kurdistanului1

Istoria kurzilor de la mezi până la emblematicul lider din zilele noastre, Abdullah Őcalan,
reprezintă o suită de confruntări sângeroase pentru obținerea independenței.
O primă scindare a kurzilor se petrece ȋn 1639, ȋn timpul ocupației persane, când s-a
ȋnființat Kurdistanul Persan (la sfârșitul sec. al VIII-lea) și a dinastiei persane de origine kurdă,
Zand.

1
https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&
source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=0ahUKEwic88zdqujLAhWKbxQKHclAACYQjRwIBw&url=https%3
A%2F%2Fresurseislamice.wordpress.com; (accesat în 2 februarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

168
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Ȋn secolul al XIX-lea sultanul Mahmud al II-lea cucerește Kurdistanul și ȋl anexează


Imperiului Otoman (ȋn 1834). Din acest moment ȋncepe lupta de eliberare de sub dominația
otomană, luptă ce se duce și astăzi, urmărindu-se același scop: crearea și recunoașterea statului
unitar, independent Kurdistan.
Totuși problema kurdă izbucnește exploziv după primul război mondial, când poporul kurd
prezintă Marilor Puteri o cerere de independență.
Ȋn această perioadă se destramă Imperiul Otoman, moment favorabil realizării visului
kurzilor de a avea propria țară, recunoscută internațional.
Tratatul din 10 august 1920 ȋncheiat la Sềvres ȋntre Marile Puteri și Turcia răspundea
afirmativ acestui deziderat, drept urmare ȋn 1921 s-ar fi creat și recunoscut statul independent
Kurdistan care ar fi cuprins teritoriile din SE Anatoliei și NE Irakului.
Tratatul semnat de mandatarii sultanului Mehmed al VI-lea, prevedea faptul că Imperiul
Otoman nu păstra în Europa decât Istanbulul, iar în Asia doar partea occidentală a Anatoliei, mai
puţin regiunea Smyrna (Izmir), adică o regiune de aproximativ 420.000 de km².
Articolele 62 şi 64 prevedeau crearea unui „teritoriu autonom al kurzilor” înglobând sud-
estul Anatoliei.
În paralel, în Azerbaijan autorităţile sovietice înfiinţează în 1920 provincia autonomă
“Kurdistanul Roşu”, desfiinţată 9 ani mai târziu.
Turcia iese victorioasă din războiul cu Grecia (1919-1922) și obţine revizuirea clauzelor
Tratatului de la Sèvres. Noul Tratat de pace de la Lausanne, din 1923, împarte teritoriile locuite
de kurzi între Turcia, Siria şi Irak.
După proclamarea Republicii Turce de către Mustafa Kemal în octombrie 1923, legislaţia
noului stat nu recunoaşte kurzii ca minoritate, iar pe fondul a numeroase revolte reprimate
violent, Kurdistanul turc este declarat “zonă militară”, accesul străinilor fiind interzis din motive
de securitate (interdicţie menţinută până în 1965).
Ȋntr-o primă fază, Turcia susținea că populația kurdă și turcii alcătuiesc un singur popor (ȋn
primul parlament al Turciei erau 70 de reprezentanți ai kurzilor). Nu mult după acest episod, ȋn
1924, Constituția turcă prevede că toți locuitorii sunt turci, kurzii nefiind recunoscuți ca
minoritate națională.
Astfel, prevederile tratatului de la Sèvres nu prind niciodată contur concret, ȋntrucât Turcia
ocupă teritoriile disputate și revendicate de kurzi, ȋn timp ce regiunile kurde din Irak și Siria intră
sub manadat britanic, respectiv francez. Aceste state nu reprezentau țări suverane, ci zone
controlate de puterile menționate.
Așadar, s-au trasat granițe noi, fără a se ține cont de diversitatea populației din acele
regiuni și de conflictele istorice, cum ar fi cele de ordin etnic sau religios. În anul 1973, Turcia,
Iranul şi Irakul semnează de comun acord o serie de măsuri punitive contra kurzilor, care se
revoltă continuu începând cu anul 1970, iar după lovitura de stat din 1980, armata turcă ocupă
militar teritoriile kurde din interiorul graniţelor sale.
Kurzii se radicalizează şi mai mult, astfel că ia naştere mişcarea revoluţionară cu accese
extremiste, celebrul PKK sau Partidul Muncitorilor din Kurdistan.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

169
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Urmează o perioadă grea ȋn istoria kurzilor, caracterizată de represiuni militare, deportări


masive ȋn Podișul Anatoliei, adoptarea unei legi cu privire la turcizarea kurzilor prin rebotezare
cu nume turcești, izolarea minorității, interzicerea de a-și satisface stagiul militar ȋn armata turcă,
de a fi create partide politice sau de a avea instituții de ȋnvățământ.
Ȋn Turcia s-a petrecut o negare a identității kurde, chiar s-a interzis folosirea numelui de
“kurd” și “Kurdistan”.
Mustafa Kemal Atatürk, președintele Turciei, a procedat la asimilarea acestei minorități
la populația turcă, fapt care a provocat o serie de revolte ȋmpotriva conducerii turce, mai ales ȋn
perioada cuprinsă ȋntre anii 1925-1938, confruntări aspru reprimate de forțele militare turcești;
comunități ȋntregi au fost masacrate, localități incendiate și deportări ȋn masă.
Și ȋn țara vecină, Irak, la Sulemania, ȋn 1930 s-a petrecut un eveniment ce a avut un ecou
puternic: a fost organizată o răscoală a kurzilor condusă de Mahmud Barzani, acest fapt
reprezentând primul act de manifestare a conștiinței naționale a kurzilor din statul irakian.
Ȋntre anii 1940-1950, Mahmud Barzani devine simbolul de eliberare a kurzilor din Irak și
va coordona ȋn 1961 o răscoală de proporții.
Un nou val de revolte petrecut în anii ’80 ȋn zona irakiană este reprimat violent în cadrul
operaţiunii “Anfal”,1 în care armata guvernamentală a făcut uz inclusiv de rachete şi bombe cu
napalm. Aproximativ 100.000 de kurzi s-au refugiat la acea vreme ȋn Iran.
După încheierea, ȋn anul 1988, a operaţiunilor trupelor irakiene asupra kurzilor irakieni (în
perioada de sfârşit a războiului irano-irakian), numeroşi militanţi PKK s-au refugiat din Turcia în
nordul Irakului, unde şi-au organizat baze militare de antrenament şi au cumpărat armamentul
capturat de militanţii kurzi locali de la trupele lui Saddam Hussein.
După acest episod sângeros, Mahmud Barzani va obține de la șeful statului irakian,
Saddam Hussein, recunoașterea limbii și culturii kurde.
Drept urmare, la 11 martie 1974, președintele irakian a acordat o autonomie relativă în
Kurdistan, cu „Legea pentru autonomie în zona kurdă”, care prevedea că „limba kurdă ar trebui
să fie limba oficială pentru educația kurzilor”. Aceasta permitea de asemenea alegerea unui
consiliu legislativ autonom care îşi controla propriul buget.
Ȋn tot acest timp kurzii au fost susținuți financiar de către SUA; astfel, au ȋnființat insituții
de ȋnvățământ cu predare ȋn limba kurdă.2
Ȋn martie 1991, în contextul Războiului din Golf, kurzii din Irak organizează o nouă
campanie militară împotriva regimului Hussein, însă trupele guvernamentale lansează o
contraofensivă devastatoare în urma căreia aproximativ un milion de kurzi se refugiază în Iran,
iar alte 450 - 500.000 se îndreaptă spre Turcia.

1
În războiul dintre Iran și Irak din anii 1980, aproximativ 180.000 de kurzi au căzut victimele lui Ali Hassan al-
Majid, supranumit "Ali Chimicul", vărul lui Saddam Hussein, care a urmărit exterminarea kurzilor. Vezi Barrett R.,
The Islamic State, The Soufan Group, New York, 2014, pp. 13-21. http://www.clarionproject.org; (accesat în 2
februarie 2016).
2
Re-configuring the Middle East: IS and Changing Demographics, Rajaratnam School of International Studies.
http://www.mei.edu/content/article/caliphs-revenge septembrie 2015; (accesat în 2 februarie 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

170
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Conducerea de la Ankara nu acceptă un influx masiv, de teama destabilizării situaţiei


interne, astfel că majoritatea lor rămân expuşi în munţi. Trupele lui Saddam, lipsa hranei, a apei
şi frigul provoacă în jur de 1000 morţi zilnic ȋn rândul refugiaților kurzi.
După sfârșitul războiului, alimentând mai mult sau mai puţin politicile anti-regim ale
grupurilor kurde şi arabe şiite, ONU a decis crearea în nordul Irakului a unei “zone kurde de
securitate”, în care survolarea aeriană era interzisă, kurzii urmând să beneficieze de un grad
sporit de autonomie.
De asemeni, și kurzii din Iran s-au mobilizat și au proclamat ȋn 1946 Republica Kurdă de
la Mahabad,1 care va fi anihilată de forțele armate unite ale Iranului și Irakului.
După cel de-al doilea război mondial apare o scindare ȋn rândul kurzilor, determinată de
independența Irakului (aflat până atunci sub dominație britanică) și a Siriei (aflată sub mandat
francez); rămâne ȋn continuare o problemă spinoasă ȋn Turcia, unde urmașii lui Mustafa Kemal
(Atatürk) duc aceeași politică discriminatorie la adresa minorității kurde.
De aceea, aici va apărea cea mai puternică organizație de gherilă: Partidul Muncitoresc din
Kurdistan, PKK, ȋnființat pe 27 nov. 1978 și condus de embelmaticul Abdullah Őcalan până la
capturarea sa din 1999, când conducerea va fi preluată de Murat Karayilan.
Ȋn Orientul Mijlociu kurzii reprezintă astăzi o forță de necontestat, chiar dacă influența lor
nu se poate impune ȋn mod decisiv.
Astfel, ȋn Irak, aceștia dispun de autonomie externă, de o structură statală ce are capitala la
Erbil, ȋnregistrând peste 6 milioane de locuitori.
Kurzii din acest teritoriu au beneficiat de susținere externă (SUA, UK, Franța), deoarece
au constituit o forță militară necesară ȋn toate conflictele din zonă: războiul contra regimului
Hussein sau ȋn recentul conflict sirian, ȋmpotriva jihadiștilor ori a trupelor lui Assad.
Ȋn prezentul război dintre Statul Islamic și forțele aliate ale SUA, kurzii din Irak asigură un
front de aproximativ 1.000 de km ȋn fața teroriștilor SI.
Ȋn acest context, Turcia recunoaște importanța Kurdistanului irakian, cu care are relații
economice.
De același regim favorizant și susținut de marile puteri se bucură, de asemeni, kurzii din
Siria, care și-au organizat o structură proto-statală laică, având un parlament unde sunt
reprezentate inclusiv minoritățile.2
Kurzii sirieni sunt o putere militară importantă din partea nordică a statului. Ajutați de
aviația americană, au reușit să ȋnfrângă combatanții din SI la Kobane, oraș aflat la frontiera cu
Turcia.
Literatura de specialitate susține ideea conform căreia ȋn regiunile unde legăturile entice
trec dincolo de frontiere, problemele “domestice” nu pot fi separate de relațiile dintre state.

1
Se presupune că a fost ȋnființată cu ajutor sovietic; a ființat doar un an până când teritoriul a reintrat în posesia
Iranului. Vezi Ward Clarisa, The origins os ISIS: Finding the birthplace of Jihad, 4 noiembrie 2014,
http://www.cbsnews.com/news/the-origins-of-isis-finding-the-birthplace-of-jihad/; (accesat în 2 februarie 2016).
2
http://www.nytimes.com/2014/01/04/world/middle east/fighting-in-falluja-and-ramadi.html (accesat la data de
27.12.2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

171
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Această idee aplicată crizei kurde dezvăluie o preocupare deosebită a strategilor țărilor din
regiune și din afara ei care caută soluții pentru a asigura o fragilă stare de stabilitate din Orientul
Mijlociu.
O misiune extrem de dificilă, având ȋn vedere ca poporul kurd a fost folosit de multe ori ca
“instrument” de apărare, de ofensivă sau de destabilizare. Nu de puține ori s-a alimentat,
voluntar, separatismul ȋn scopul atingerii unor obiective externe sau de securitate.
De pildă, conducerea de la Teheran a subvenționat insurgența membrilor PKK ȋn Turcia,
ȋn anii `90, așa cum și Siria a primit membri ai PKK ȋn taberele sale de antrenament.
Rival al Iranului, Irakul a spijinit din umbră revolta kurzilor iranieni din anii `60, iar ȋn
perioada războiului irakiano-iranian, guvernul de la Teheran a susținut kurzii irakieni financiar și
cu armament.
Ȋn anii `90, forțele de securitate din Turcia organizează periodic incursiuni ȋn nordul
Irakului pentru a distruge rețeaua locală a PKK. Acest aspect era prevăzut ȋntr-un acord semnat
de cele două state și permitea armatei turce să pătrundă 12 mile pe teritoriul Irakului cu scopul de
a urmări sau anihila milițiile PKK.
Ȋn contexul pregătirilor intervenției militare americane ȋn Irak din 2003, problema kurdă a
redevenit subiect de discuție ȋn agenda relațiilor turco-americane.
Reprezentanți politici și militari ai celor două țări s-au ȋntâlnit la Washington și au purtat
convorbiri despre iminentul atac asupra Irakului. Agenda de lucru a prevăzut și subiectul kurd,
considerat important din punct de vedere strategic ȋn zonă.
Ȋn această situație, Turcia a condiționat co-participarea la incursiunea din Irak și
permisiunea de a pune la dispoziție forțelor coaliției internaționale baza militară de la Incirlik.
Astfel, generalii turci revendicau, ȋn schimb, să poată interveni ȋntr-un eventual stat kurd,
să li se refuze kurzilor preluarea orașelor Kirkuk și Mosul (cunoscute drept uriașe câmpuri
petrolifere), regimul care va succeda lui Saddam Hussein să aibă susținere și recunoaștere
internațională (era exclus un președinte kurd), iar SUA să nu se folosească de gherilele kurde
Peshmerga1 ȋn războiul contra lui Saddam Hussein.
Complexitatea acestei situații explică de ce nu se poate găsi o soluție unanimă, unitară
pentru problema kurzilor, de ce aceștia sunt divizați sau chiar rivali, de ce sunt tratați diferențiat.
Analiști politici și militari au stabilit trei nivele cauzale pentru care astăzi kurzii reprezintă
un subiect fierbinte ce nu și-a găsit o soluție concretă, definitivă, plauzibilă.
Primul nivel, sistemic, invocă existența unor deficiențe structurale ȋn cooperarea
internațională coroborate cu absența unei dorințe reale de prevenire și rezolvare a conflictelor.
Ȋn cazul celui de-al doilea nivel, subsistemic regional, trebuie menționat faptul că Turcia
este stat membru NATO, iar SUA (ca și Israelul) deține baze militare ȋn Kurdistanul istoric, ȋn
apropierea statelor ostile: Iran, Siria ( și Irak, până ȋn 2003). Ȋn acest caz, Turcia e ȋn ipostaza de

1
După revoluţia irakiană, Barzani se întoarce în anul 1958 şi fondează o temută armată de gherilă denumită sugestiv
– Peshmerga (“cei ce merg spre moarte”, în traducere liberă). http://www.politico.com/magazine /story/2014/06/the-
massacre-strategy-107954.html (accesat la data de 27.12.2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

172
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

contrapondere la fundamentalismul iranian din Caucaz și Asia Centrală precum și la secularismul


radical de stânga al Siriei.1
Ȋn consecință, SUA nu poate invoca oficial abuzurile armatei turce din Kurdistan, păstrând
diplomatic și strategic o relație de cordialitate cu Ankara.
La nivel regional (cel de-al treilea nivel), este evident faptul că un Kurdistan unificat ar
ȋnsemna un stat puternic care ar administra singur importante și uriașe rezerve de petrol din
regiunea Mosul - Kirkuk, apoi ar ȋnsuma o suprafață egală cu cea a Turciei, cu o populație
semnificativă ca număr (a patra din zonă cu 35-40 de milioane de persoane), fără a mai discuta
de poziția geografică de excepție din punct de vedere strategic sau economic.
S-ar putea crede că niciun stat vecin din regiune nu ȋși dorește cu adevărat să existe un
Kurdistan unitar, autonom.

Figura 2. Zonele cu populație majoritar kurdă2

1
http://www.washingtoninstitute.org/uploads/Docu ments/pubs/ResearchNote_20_ Zelin.pdf ; (accesat la data de
04.01.2016).
2
https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&
source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=0ahUKEwjM_r6WrOjLAhXCwxQKHbcOA7cQjRwIBw&url=http%3
A%2F%2Fakrockefeller.com%2Fblog%2Fkurds-the-muslim-worlds-unworthy-victims%2F&bvm
=bv.117868183,d.bGg&psig=AFQjCNH0Vru0oUg Oo8yeui1MTXq2k95xLA&ust=1459425060746852; (accesat la
data de 04.01.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

173
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Partidul muncitorilor din Kurdistan (PKK)

PKK reprezintă o organizație kurdă militară naționalistă, de stânga, ȋnființată ȋn 1974 la


Ankara de către Abdullah Őcalan, având sediu ȋn Kurdistanul irakian și ȋn Turcia, fiind
catalogată de SUA, NATO, (Turcia, mai ales), ONU, UE drept o grupare teroristă.
Acest partid a ȋnceput să manifeste ȋn 1984 interes pentru obținerea unor drepturi culturale,
politice și auto-determinare pentru kurzii din Turcia, dând astfel naștere unor conflicte violente
ȋntre armata guvernamentală și combatanții PKK (se estimează un număr de 40.000 de victime,
de ambele părți).
Timp de aproape patru decenii PKK a luptat pentru crearea unui stat suveran, fapt văzut de
Turcia ca pe o amenințare la integritatea statală.
Ȋncă de la ȋnființarea PKK, Ankara sesizează pericolul, mobilizează trupe (aproximtiv
36.000 de militari) și, ȋn martie 1995 are loc un sângeros conflict ȋntre cele două forțe, militarii
turci reușind dispersarea unor grupuri armate ale gherilei, exilarea altora, dar, mai ales,
capturarea liderului kurd, Abdullah Őcalan (ȋn 1999).
Armata guvernamentală a ripostat dur: mii de victime, sute de sate majoritar kurde, din SE
și E Turciei distruse, mii de persoane s-au refugiat ȋn alte părți ale țării ori ȋn străinătate.
Așadar, confruntările armate dintre turci și militanții PKK au ca obiectiv obținerea
independenței kurzilor față de Turcia.
Ȋn anii `90, după valuri de confruntări sângeroase, liderii PKK renunță la ideea creării unui
stat suveran, ȋnsă cer autonomie extinsă.
Ȋntre 2009-2011 la Oslo au loc, ȋn secret, negocieri ȋntre reprezentanții PKK și ai
guvernului turc, privind ȋncetarea conflictului armat, ȋn urma cărora, ȋn 2013, va fi semnat un
acord de pace, dorit și susținut din spatele gratiilor de ȋnsuși Őcalan.1
Până la semnarea acordului ȋnsă violențele au continuat; ȋn perioada august-septembrie
2010 au loc confruntări sângeroase ȋntre cele două tabere.
Situația belicoasă este ȋntreținută de susținerea liderului kurd irakian, Maddoud Barzani,
de către Turcia, cu condiția ca acesta să ofere ajutor ȋn acțiunile militare anti PKK de pe teritoriul
turc.
Ankara, ȋn schimb, susține ideea unui Kurdistan independent format ȋnsă din provinciile
kurde din Siria și Irak.
Un episod ilustrativ s-a petrecut ȋn noiembrie 2013, ȋn timpul vizitei lui Maddoud Barzani
ȋn Turcia, la Diyarbakir, unde a fost primit cu onoruri militare, rezervate unui șef de stat. Acesta
a purtat convorbiri cu Recep Tayyir Erdogan (premier pe atunci), Davidoglu (ministru de
externe) și cu Hakan Fidan (șeful comunității de informații).
Întâlnirea dintre Recep Tayyip Erdogan şi preşedintele regiunii autonome kurde din nordul
Irakului, reprezintă începutul unei noi ere a relaţiilor dintre Turcia şi kurzi.

1
Reynolds Fortress Gabriel Said, The Emergence of Islam: Classical Traditions in Contemporary Perspective,
Minneapolis, 2012, pp. 34-42.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

174
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Potrivit lui Hasim Hasimi (important politician kurd) natura istorică a evenimentului
petrecut în localitatea Diyarbakir nu e de ignorat:”"Întâlnirea celor două mari figuri simbolice ale
regiunii anunţă începutul unor vremuri noi.”
Pentru prima oară, la Diyarbakir, premierul turc a folosit termenul de Kurdistan. ”Am
văzut drapelele Turciei şi Kurdistanului fluturând unul lângă celălalt. Toate tabuurile au fost
spulberate,” a declarat, pentru Deutsche Welle, Hasimi.1
Jurnalistul Sedat Bozkurt subliniază că: ”Diyarbakir este un fief pro-kurd. Faptul că statul
turc reuşeşte să se întâlnească aici cu un lider kurd, înconjurat de drapele kurde, este
semnificativ”, apreciind, de asemenea, că evenimentul relevă încrederea în forţele proprii ale
Turciei.
"În al doilea rând, indică şi încrederea pe care guvernul de la Ankara o are în kurzi,
renunţând la îngrijorările de odinioară, privind dorinţa acestora de separare şi divizare".2
După această ȋntrevedere, Barzani a oferit o declarație de presă, susținând că: ”armele nu
reprezintă o soluție. PKK trebuie să depună armele. Nu voi lăsa ca PKK să se ȋntoarcă ȋn nordul
Irakului. Dacă PKK vrea să continuie lupta armată, va trebui să suporte consecințele.”3
Ankara a mizat pe influenţa crescândă a lui Barzani ce s-ar putea dovedi eficientă în
tentativa de estompare a simpatiei pro-PKK a kurzilor.
Conducerea Turciei a ȋnțeles că PKK nu e sinonim cu totalitatea kurzilor, că represiunea
armată nu aduce victorie sau aplauze din partea comunității internaționale, astfel că a intensificat
lucrările demarate pentru construirea proiectului hidroenergetic “Marele Proiect Anatolian”,
având ca scop dezvoltarea și remodelarea celei mai defavorizate regiuni a țării, Anatolia,
populată mai ales de kurzi.
După tratatul de la Lausanne, kurzii au fost ignorați, marginalizați ca nație; o dată cu
ȋnceperea negocierilor de aderare a Turciei la UE, cu intervenția americană din Irak și cu
declanșarea conflictului sirian, kurzii au fost readuși ȋn atenția opiniei publice internaționale.
Dorința de aderare a Turciei la spațiul comunitar european, a constrâns-o să-și revizuiască
politica față de minoritatea kurdă, iar lupta armată să fie ȋnlocuită de ȋncercarea de integrare a
kurzilor ȋn viața socio-politică și economică a țării.
Astfel, ȋn 2009 Partidul Justiției și Dezvoltării, AKP, aflat la conducerea guvernului,
promite drepturi culturale kurzilor (fără a fi ȋnregistrate progrese semnificative).
Ȋn 2012, APK a inițiat negocieri cu liderul kurd, Őcalan, aflat ȋn detenție. Acesta a garantat
retragerea rebelilor ȋn munții Qandil din Irak precum și ȋncetarea ofensivei aramate, cerând ȋn
schimb amendarea legii antiteroriste, care prevedea că orice persoană sau grupare ce critică statul
este considerată teroristă.

1
Drăghicescu Vlad, Deschidere fără precedent a Turciei faţă de kurzi, articol publicat pe 19.11.2013 și preluat de
http://www.dw.com/ro/deschidere-f%C4% 83r%C4%83-precedent-a-turciei-fa%C5%A3%C4 % 83-de-kurzi/a-
17239878; (accesat la data de 04.01.2016).
2
Ibidem.
3
Unteanu Cristian, ”O nouă perspectivă explozivă în Orientul Apropiat,” Adevărul, http://adevarul.ro/
international/in-lume/o-noua-perspectiva-explozie-orientul-apropiatmarele-kurdistan-; (accesat la data de
04.01.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

175
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Drept urmare, PKK și-a retras o parte din trupe ȋn nordul Irakului, ȋn timp ce conducerea
de la Ankara a permis studierea ȋn limba kurdă ȋn câteva instituții private de ȋnvățământ.
Populația kurdă reprezintă astăzi o forță politică importantă, tocmai de aceea și-a câștigat
un număr ȋnsemnat de locuri ȋn Parlamentul de la Ankara.
La ultimile alegeri legislative, Partidul Popular Democrat, HDP, și-a asigurat 80 de locuri
ȋn forumul Marii Adunări Naționale (ce are 550 de locuri), iar la alegerile prezidențiale din
2014, Selahattin Demitraș, candidatul din partea HDP, a obținut 10% din voturi.
După arestarea lui Őcalan, Partidul HDP, ramura politică a PKK a adoptat o politică
pacifistă, prin ȋncheierea acordului de pace din 2013 cu Guvernul turc, a abandonat proiectele
secesioniste și s-a integrat ȋn viața economico-politică a Turciei.
Din păcate, acordul istoric semnat ȋn 2013 ȋntre forțele PKK și cele guvernamentale a fost
ȋncălcat ȋn 2015, o dată cu raidurile armatei turcești asupra pozițiilor PKK din nordul Irakului.
Analiștii militari consideră că ȋntre Turcia și PKK există un conflict asimetric sau de joasă
intensitate, aducând ca argumente faptul că Turcia, un stat puternic, modern, se opune unei
entități politico-militare de tip non-statal, cu resurse de putere net inferioare și mult diferite de
cele ale statelor.1
Ȋn al doilea rând e necesar a lua ȋn considerare ideea că acest conflict implică obligatoriu
ostilități de dimensiuni moderate și de intensitate relativ redusă ȋntre cele două forțe militare,
dintre care PKK nu este organizată ȋntr-un mod convențional și nici nu poate fi pe aceeași poziție
cu armata turcă din punct de vedere tehnic sau numeric.
De reținut e și faptul că războiul dintre PKK și trupele guvernamentale turcești se
ȋncadrează ȋn categoria conflictelor interne, ȋntrucât se desfășoară chiar pe teritoriul Turciei.
Strategia de apărare a Turciei ȋn raport cu PKK poate fi caracterizată ȋn funcție de două
etape de referință; prima este cuprinsă ȋntre 1984 – 1999, dominată fiind de acțiuni teroriste,
conflicte sângeroase, culminând cu capturarea liderului Őcalan, iar a doua etapă determinată de
acțiunile politice ȋncepând din anul 2000 până astăzi.2
Văzând că ofensiva și violențele nu asigură succesul ȋn realizarea dezideratului kurd - de a
obține independența -, conducerea PKK a schimbat tactica belicoasă cu cea a politicii. Această
nouă cale a constituit un blocaj ȋn procesul de aderare a Turciei la UE.
Poziția Turciei ȋn cadrul conflictului sirian nu e una comodă; pe de o parte, continuă
ostilitățile contra kurzilor, iar pe de altă parte, e amenințată tot mai des de iminența atacurilor
grupării teroriste jihadiste Statul Islamic, care duce lupte susținute pentru a pune stăpânire pe
orașul Kobane, aflat la granița turco-siriană.

1
Perry Tom and Laila Bassam, With help from his allies, Syria’s Assad looks set to stay , in „Reuters” Edition US,
10 martie 2015 pe http://www.reuters. com/article/us-mideast-crisis-syria-outlook-idUS KBN0M616X20150310;
(accesat la data de 04.01. 2016).
2
Călărețu, Alina, ”Turcia la răscruce: între conflictul cu minoritatea kurdă şi lupta împotriva Statului Islamic,”
publicat ȋn Global New Intelligence, din 13.10.2014; https://newsint.ro/global-news/orientul-mijlociu-extins/turcia-
la-rascruce-intre-conflictul-cu-minoritatea-kurda-si-lupta-impotriva-statului-islamic/; (accesat pe 07.03.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

176
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Ȋn acest caz Ankara se vede nevoită să decidă de va lupta ȋmpotriva SI alături de kurzi sau
nu. Grea decizie, având ȋn vedere interesele Turciei care urmăresc stoparea activităților
separatiste kurde și eliminarea regimului lui Bashar-al-Assad.
Ankara și-ar dori reiterarea scenariului din Irak, unde, ȋn urma unui accord bilateral, a
obținut o zonă de control (de 12 mile lângă frontiera comună) și intervenție asupra milițiilor
kurde.
Dacă ȋn 2002 PKK a fost listat de UE drept organizație teroristă, ȋn 2008 Curtea Europeană
de Justiție a revenit, argumentând că e invalidă catalogarea, deoarece se ȋncalcă principiile
Dreptului European, iar de curând Consiliul Uniunii Europene a trecut din nou PKK pe lista
organizațiilor teroriste.
Ȋn situația actuală din Siria, când PKK a repurtat victorii considerabile contra SI,
comunitatea internațională intenționează să șteargă din nou PKK de pe lista neagră.1
Această situație nu e deloc ȋmbucurătoare pentru Turcia, care privește cu suspiciune
intențiile viitoare ale grupării kurde, luând ȋn calcul mai ales echipamentul și sprijinul militar pe
care PKK ȋl primește, formând alături de Peshmega un front unit, o barieră ȋmpotriva SI.
Ȋn cazul atacurilor și al luptelor de la Kobane (localitate de frontieră siriano-turcă), Turcia
nu a intervenit, cum era de așteptat, ceea cea provocat un val de proteste din partea kurzilor care
atenționează asupra pericolului proximității teroriștilor.
O posibilă intervenție a Ankarei contra SI, ar fi ȋnsemnat co-participarea ȋn luptă alături de
kurzi, implicit de PKK.
Turcia a combinat cele doua operațiuni - ȋmpotriva SI și a PKK- ȋntr-un război contra
terorismului, chiar dacă gruparea kurdă din Siria, foarte apropiată de PKK, și jihadiștii sunt
inamici.
După ȋnfrângerile milițiilor aparținând Statului Islamic de la Kobane și Tall-Abyad, Turcia
este ȋngrijorată de avansul armatei kurde ȋn nordul Siriei, dorind să evite o regiune autonomă
kurdă la granița sa.
De aici insistența Ankarei de a pune semnul egal ȋntre amenințarea jihadistă și cea
reprezentată de PKK.
"Chiar dacă cele două mișcări acționează diferit, ele ȋmpărtășesc aceleași tactici și
obiective", a subliniat ȋntr-o declarație pentru cotidianul “Sabah”, Ibrahim Kalin, purtătorul de
cuvânt al președintelui turc.2
Problema kurdă rămâne ȋn continuare una deosebit de controversată ȋn Orientul Mijlociu,
fără a se ȋntrevedea o proximă rezolvare ȋn condiții de ȋnțelegere, pe cale diplomatică.

1
Pădure, Radu, Turcia atacă cel mai mare dușman al ISIS, publicat pe 27.07.2015, http://www.evz.ro/ turcia-ataca-
cel-mai-mare-dusman-al-isis.html; (accesat pe 12.03.2016)
2
Declarație preluată de pe siteul http://www. hotnews.ro/stiri-international-20322646-nevoita-lupte-impotriva-
jihadistilor-din-statul-islamic-turcia-incearca-isi-rezolve-problemele-pkk-evite-stat-autonom-kurd-granita-siria.htm;
(accesat pe 01.03. 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

177
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Bibliografie:

1. Ayata Bilgin, The Kurds in the Turkish-Armenian Reconciliation Process: Double-Bind or


Double-Blind?, publicat ȋn nov. 2015; http://search.proquest.com/docview/
1721996875?accountid=142386 (accesat pe 11.03.2016).
2. Călărețu Alina, Turcia la răscruce: între conflictul cu minoritatea kurdă şi lupta împotriva
Statului Islamic, publicat ȋn “Global New Intelligence”, din 13.10.2014;
https://newsint.ro/global-news/orientul-mij lociu-extins/turcia-la-rascruce-intre-conflic tul-cu-
minoritatea-kurda-si-lupta-impotriva-statului-islamic/; (accesat pe 07.03.2016).
3. Chiriac Simona, Cele mai cumplite genocide din istoria umanitatii, articol publicat pe siteul
http://www.ziare.com/ cultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/cele-mai-cumplite-genocide-din-
istoria-umanita tii-; (accesat pe 02.03.2016).
4. Digi24, Menghina celor patru crize din jur, articol publicat pe 20.07.2015,
http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern/International/Dosarul+Turcia+Menghina+celor+patru+
crize+din+jur; (accesat pe 12.03.2016).
5. Drăghicescu, Vlad, Deschidere fără precedent a Turciei faţă de kurzi, articol publicat pe
19.11.2013 și preluat de pe siteul http://www.dw.com/ro/deschidere-f%C4 %83r%C4%83-
precedent-a-turciei-fa%C5% A3%C4%83-de-kurzi/a-17239878; (accesat pe 11.03.2016)
6. Kurdistanul şi kurzii curajoşi, articol publicat http://dezvaluiribiz.ro/kurdistanul-si-kurzii-
curajosi/, pe 26.03.2015 (accesat pe 13.03.2016).
7. Nistor Andrei Ștefan, Un termen de comparație pentru ȋnțelegerea războiului din Liban,
publicat ȋn Revista Institutului Diplomatic Român, anul I, Nr.2, Semestrul II, 2006; (accesat pe
12.03.2016).
8. Pădure Radu, Turcia atacă cel mai mare dușman al ISIS, publicat pe 27.07.2015,
http://www.evz.ro/turcia-ataca-cel-mai-mare -dusman-al-isis.html; (accesat pe 12.03. 2016).
9. Unteanu Cristian, O nouă perspectivă de explozie în Orientul Apropiat: Marele Kurdistan,
articol apărut ȋn “Adevarul” din 15.09.2013, http://adevarul.ro/international /in-lume/o-noua-
perspectiva-explozie-orien tul-apropiatmarele-kurdistan-; (accesat pe 01. 03. 2016).
10. R.M., Nevoită să lupte ȋmpotriva jihadiștilor din Statul Islamic, Turcia ȋncearcă să ȋși
rezolve problemele cu PKK și să evite un stat autonom kurd la granița cu Siria;
http://www.hotnews.ro/stiri-internatio nal-20322646-nevoita-lupte-impotriva-jiha distilor-din-
statul-islamic-turcia-incearca-isi-rezolve-problemele-pkk-evite-stat-; (accesat pe 01.03.2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

178
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

CRIZA DIN CRIMEEA

Constantin Marius ILIE


Facultatea de Științe Socio-Umane,
Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: While the collapse of communism and the disintegration of the former Union of Soviet Socialist Republics
have given peoples the signal of the real hope for prosperity and peace, what followed over more than 25 years has
created many political and economic vulnerabilities in many countries on all continents. Wide geopolitical
territories including Europe have become vulnerable.
For a long period of time, especially after the end of the Cold War, and after the wars in former Yugoslavia, Eastern
Europe seemed to enter an era of stability, economic consolidation, and a relative prosperity. However the
revolutions in South-East Europe in the recent years have revealed that regional strategic system is going through a
very difficult moment in terms of security. The main actor of this development was, is still and will continue to be the
Russian Federation as long as its political regime will be led by Vladimir Putin.

Keywords Putin, Crimeea, Politics, Security

Introducere

Pentru explicarea și înțelegerea corectă a episodului Crimeea, în contextul situației create de


agresarea Ucrainei de către Vladimir Putin și camarila sa, consider necesar a face o scurtă
incursiune istorică cu privire la politica externă a Rusiei în decursul istoriei sale până la acest
moment.
Istoria Imperiului Rus consemnează că Petru cel Mare a fost cel care a reușit în acțiunea de
aducere în țară a ideilor și culturii din Europa Occidentală în scopul modernizării Rusiei, iar pe
timpul celor care i-au urmat, Imperiul s-a afirmat definitiv pe scena politică europeană ca o
superputere.
O sumară periodizare istorică a Imperiului Rus, din perspectiva subiectului supus
dezbaterii noastre, ar putea avea următoarea configurație: ”perioada țaristă, în care distingem
monarhia absolutistă (1721–1906) și monarhia constituțională (1906–1917), perioada bolșevică

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

179
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

stalinistă și perioada parcursă de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial”1. Din


perspectiva dinamicii geopoliticii şi geoeconomiei europene, această ultimă perioadă poate fi
împărțită, la rândul ei, în ”perioada Războiului rece” și ”perioada post - colapsului U.R.S.S.”.
Întrând în detaliile istoriei Rusiei de la constituirea sa ca stat și până azi, este ușor de
constatat că ”esența principală a politicii externe a acesteia a fost și rămâne obținerea și
impunerea unei poziții de mare putere pentru menținerea ei la masa marilor decizii în dinamica
geopoliticii internaționale, indiferent de timpul istoric la care ne referim.
În toate formele statale și de regim politic ale existenței sale istorice până azi, Rusia a
practicat și practică aceeaşi politică externă agresivă tradiţional imperială expansionistă, de
acaparare de teritorii şi de impunere a influenţei sale politice şi economice în lume, îndeosebi în
vecinătatea geografică apropiată a sa, prin diferite acţiuni militare de agresiune directă,
demonstrative şi de provocare.
Ea s-a bazat pe un sistem de relații externe în forţă și cu marile puteri ale lumii (în perioada
Războiului rece), discreţionar cu partenerii din alianţe politice precum au fost Tratatul de la
Varșovia și Consiliul de Ajutor Economic Reciproc”2 (în aceiași perioadă), în cadrul cărora, spe
exemplu, României i s-a acordat permanent, direct sau indirect, poziția de perdant și chiar mai
mult, în raport cu celelalte state membre. În legătură cu această poziție ”acordată” României,
lucrările istoricului american Larry L. Watts3 sunt suficient de edificatoare. Veridicitatea lor nu
poate fi pusă la îndoială, deoarece sursele sale de documentare au fost aproape în exclusivitate
din arhiva C.I.A. și a Departamentului de Stat American și mai puțin din arhiva României, care ar
fi fost probabil suspectate de subiectivism sau chiar de fals.
Perioada ce a urmat colapsului U.R.S.S a debutat cu așa numita ’’Mama Rusia a lui Boris
Elţîn’’. În toți acești ani, președintele Boris Elțîn s-a confruntat, în primul rând, cu un proces
complex de constituire a noii entităţi statale în limitele unor noi frontiere ale Rusiei, în raport cu
statele ce și-au declarat independența, provenite din fostele republici sovietice. În paralel, toate
statele ex - sovietice au fost dominate și de un puternic haos politic, economic și militar, care ar
fi trebuit să fi fost previzibil dintr-o perspectivă a analizei geopolitice integrate, realizată pe
termen mediu și lung (o temă ce poate constitui o abordare detaliată, separată).
De-a lungul întregii sale frontiere, s-au desfășurat conflicte violente și războaie între statele.
desprinse din fosta U.R.S.S., pe tema partajului teritorial și stabilirii frontierelor.
Boris Elțîn, s-a implicat direct sau indirect în aceste conflicte din spaţiul ex-sovietic şi chiar
în influenţarea unora din afara acestuia cu valenţe geopolitice în favoarea sa.

1
Mihaiu Mărgărit, Vulnerabilități de securitate raportate la provocările și amenințările actualei conduceri politice a
Rusiei, expunere la Institutul cultural român București, în cadrul primei reuniuni a membrilor Clubului Militar
Român de Reflecție Euroatlantică, cu tema: ”Evoluția Europei în perioada 9 mai 1945 – 9 mai 2015”.
2
Mihaiu Mărgărit, Vulnerabilități de securitate raportate la provocările și amenințările actualei conduceri politice a
Rusiei, expunere la Institutul Cultural Român, București, în cadrul primei reuniuni a membrilor Clubului Militar
Român de Refleție Euroatlantică, cu tema: ”Evoluția Europei în perioada 9 mai 1945 – 9 mai 2015”.
3
Larry L. Watts, Ferește-mă Doamne de prieteni, Editura RAO, 2011, pp. 23-24.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

180
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Istoriile acestor conflicte au mai scos în evidență caracterul fiecăruia dintre ele, cum ar fi:
conflicte etnice (Caucaz, Moldova, Tadjikistan şi Cecenia – care au degenerat în războaie de
gherilă); conflicte generate de respingerea pluralismului politic şi religios (tensiuni în
Azerbaidjan, Kazahstan şi Uzbekistan); conflicte legate de lupta pentru controlul resurselor
energetice şi economice (în spaţiul Mării Negre); ameninţări cu instabilitate şi acţiuni de tip
terorist (Asia Centrală şi Caucaz); conflicte legate de graniţele cu ţările din afara spaţiului ex-
sovietic, penetrate de imigranţi ilegali sau traficanţi de droguri (frontiera sino-rusă, ruso-afgană).
Cu excepția rezolvărilor concrete cu privire la soarta armamentelor nucleare ale fostei
U.R.S.S., în general N.A.T.O. și U.E. au crezut în bunele intenții declarate ale lui Elțîn. Au crezut
și în Planul de reformă economică al premierului Gaidar, considerat părintele reformelor liberale,
dar care a fost rapid înlăturat. Așadar, Occidentul i-a acordat credibilitate şi sprijin lui Elțîn,
sperând într-o transformare democratică în noua configuraţie politică a Rusiei și fără comunism.
În context, ”credibilitatea i s-a mai concretizat şi în atragerea Rusiei de către marile puteri la
crearea unui climat de securitate şi de destindere politică şi militară internaţională, așa cum au
fost: acceptarea Rusiei la adoptarea unor decizii privind situaţia geopolitică din spaţiul ex-
iugoslav; realizarea graduală a instituționalizării relației N.A.T.O.– Rusia; alăturarea Rusiei la
lupta împotriva terorismului1 (determinată de atacurile teroriste asupra S.U.A. din 11.09. 2001).
Evoluția Rusiei sub președinția lui Elțîn a spulberat însă speranța facilă a Occidentului.
Întreaga perioadă a sa a fost marcată inevitabil de anarhia unei perioade a ’’sarabandei
premierilor”2, dominată de o totală degringoladă economică și o corupţie generalizată la toate
nivelurile, ce au deviat Rusia de la reformarea sperată de Occident.
Reforma însă a fost făcută în baza terapiei de şoc, după modelul GAZPROM3, un model
creat încă înainte de 1991 pentru transformarea ministerului sovietic al gazului în companie de
stat, care să funcționeze potrivit economiei de piață de stat.
Acum s-a considerat că ”ceea ce a fost și este bun pentru această companie este bun și
pentru Rusia”.4 Dar terapia întregii economii ruse după acest model a produs hiperinflaţie,
corupţie, împrumuturi contra acţiuni, precum şi apariţia oligarhilor.

1
Mihaiu Mărgărit, op. cit. Vezi și Ariel Cohen and Helle Dale, “Russian Anti-Americanism: A Priority Target for
U.S.-Public Diplomacy,” The Heritage
Foundation Backgrounder, No. 2373, February 24, 2010, p. 2, www.heritage.org/Research/Reports/
2010/02/Russian-Anti-Americanism-A-Priority- Target -for-US-Public-Diplomacy. (accesat pe 01.03. 2016).
2
Mihaiu Mărgărit, op. cit. Vezi Ariel Cohen, “The ‘Primakov Doctrine’: Russia’s Zero-Sum Game with the United
States,” Washington, DC: The Heritage Foundation F.Y.I., No. 167, December 15, 1997, p. 3, available from
s3.amazonaws.com/ thf_media/1997/pdf/fyi167.pdf. (accesat pe 01.03. 2016).
3
Vezi Artemii Yermakov, “Sovremennaya gosudarstvennaya idelologiya Rossii i ee ‘nikolayevskie’ korni”
(“Contemporary state ideology in Russia and its ‘Nicholaevan’ roots”) September 7, 2011,
samoderjavie.ru/node/328. (accesat pe 01.03. 2016).
4
Mihaiu Mărgărit, op. cit.
5
Mihaiu Mărgărit, op. cit.
6
Andis Kudors, “‘Russian World’—Russia’s Soft Power Approach to Compatriots Policy,” Russian Analytical
Digest, Vol. 81, No. 10, June 16, 2010, pp. 2- 3, kms1.isn.ethz.ch/serviceengine/Files/
ISN/117631/ipublicationdocument_singledocument/91db7fe2-59bf-46bb-8f89-fe8243377968/en/
Russian_Analytical_Digest_81.pdf. (accesat pe 01.03. 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

181
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Aducerea lui Vladimir Putin la Kremlin, la început în Administrația prezidențială ca


secretar al Consiliului Național pentru Securitate și ulterior premier, după acea sarabandă a
premierilor, el a intrat în mentalul unei mari părți a populației ca salvator al Rusiei de la starea
deplorabilă lăsată de Elțîn.
Oficial, s-a vorbit că Vladimir Putin a reajustat politica internă și externă a Rusiei.
Însă, sub pretextul luptei împotriva corupţiei, el a declanşat o serie de acțiuni care
evidențiază modul real de exercitare a puterii lui la cârma noului Imperiu, cum ar fi: controlul
tuturor instituţiilor statului prin serviciile secrete, continuarea lichidării opoziţiei politice,
recurgerea la asasinate şi restrângerea severă a drepturilor şi libertăţilor democratice; accentuarea
prăbuşirii economice sub presiunea crizelor economice şi financiare, precum şi a sancţiunilor
occidentale, reabilitarea simbolurilor comuniste şi imperiale (imnul U.R.S.S.), glorificarea
Armatei (uniforme – model ţarist, parăzi militare tradiţionale), minimalizarea crimelor din
vremea stalinistă, întâlniri informale cu populaţia şi acţiuni excentrice din viaţa personală intimă,
devoalate premeditat pentru imaginea sa publică şi percepţia lui ca un erou de legendă.
Putin a folosit și instrumente diplomatice dure, impuse prin șantaj și ne-negociabile, având
ca vârf de lance resursa energetică - așa zisa diplomație a gazului, care nu a fost inventată de el.
”Gazul rusesc a fost arma fabricată de Beria şi Hrusciov, utilizată de Brejnev şi Kosâghin, pe care
Cernomârdin a transmis-o integral lui Putin”.1
Şi iată că și azi, GAZPROMUL, la butoanele căruia se află Vladimir Putin, este atât de
mistificat şi reprezintă obiectul unor temeri atât de mari, încât se spune că realmente el este un
stat în stat, iar întreaga strategie actuală a Rusiei în relaţiile cu Europa Occidentală este construită
pe ”politica gazului”.
Este știut faptul că Putin ”ţine la respect” ţări precum Finlanda, Austria, Germania,
Ucraina. Iar în primul semestru al anului 2015 a legiferat o altă abordare a politicii externe, ”mai
flexibilă”, cu un înțeles accentuat șantajist, care permite Rusiei o nouă politică a gazelor pentru
Europa, evident, în contextul sancțiunilor economice occidentale legate de dosarul Ucraina.
Apoi, nu este de eludat nici faptul că, potrivit unei relatări a publicaţiei The New York
Times, din luna mai 2015, uraniul şi reactoare nucleare ruseşti au trecut la ofensivă pentru
reconstruirea sferei de influenţă în lume prin ROSATOM2 agenţie rusă controlată de stat.
Aceasta are peste 29 de reactoare în diferite faze de planificare sau dezvoltare în peste zece
state. Compania, pentru dezvoltarea sa a și cumpărat în 2013, de la un producător canadian de
uraniu, dreptul de a exploata mine ce se întind din Asia Centrală până în America de Vest.
A mai încheiat acorduri pentru furnizarea de combustibili nucleari cu Ungaria, Bulgaria,
Slovacia, Cehia, Iran, Turcia, Iordania, Egipt, India, Bangladesh, Vietnam, Argentina, Brazilia.
Este greu de presupus că toate aceste acorduri comerciale nu au condiţionări politice impuse de
Rusia, pe care Putin ştie să le folosească cu abilitate pentru șantajarea, temperarea sau

1
Paniuskin Valeri Mihail, Gazprom noua armă a Rusiei, Editura Curtea Veche, 2008, pp. 12-23.
2
Diana Toea, Cum a reușit Rusia să controleze producția de uraniu din SUA: Rolul-cheie jucat de Hillary Clinton,
Ziare.com, Aprilie 2015. (accesat pe 21.03. 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

182
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

contracararea opozanților săi politici şi chiar pentru destabilizarea și atragerea altor state în zona
sa de influență.
Amploarea, violenţa protestelor de masă începute încă din toamna anului 2013 în Ucraina şi
perseverenţa lor în continuitate, generate de gestul brutal al președintelui Ianukovici de a deturna
subit parcursul european al Ucrainei şi orientarea explicită a ţării către Moscova, până la fuga sa,
nu lăsau să se întrevadă o asemenea creştere a instabilităţii privind starea de securitate pe plan
zonal care să aducă în prim plan, declaraţiile Crimeii de desprindere de Ucraina şi realipirea
ilegală a ei de către Rusia.
Dar dacă luăm în calcul dorinţa preşedintelui rus Vladimir Putin cu privire la reconstituirea
fostei U.R.S.S., se putea aprecia încă de atunci că s-a dat semnalul de extindere a acestei
instabilităţi pe plan geopolitic internaţional, ulterior și dovedită.
În context, trebuie menționat că politica externă a Rusiei exercitată în forţă de Vladimir
Putin și camarila sa de la Kremlin în raport cu Ucraina, concretizată de încălcarea
Memorandumului – Budapesta, 1994 și declanşarea războiului hibrid în această țară,
continuarea sprijinirii acţiunilor teroriste ale separatiştilor pro-ruşi și anexarea ilegală a Crimeei,
a fost pusă în evidenţă şi de alte acţiuni în forță și deschis agresive.
Reamintim doar războiul cu Georgia (2008), iniţierea de demersuri concrete pentru punerea
în aplicare a Proiectului EurAsia, imixtiuni flagrante în Moldova şi în ţările baltice pentru a
favoriza accederea la putere a unor guverne proruse, folosirea resurselor energetice ca instrument
politico – diplomatic de şantaj în negocierile Acordului de la Minsk privind încetarea focului,
organizate de ”cancelarul german Angela Merkel și președintele Franței, Francois Hollande” 1 -
roluri asumate de aceștia în nume personal și nu din împuternicirea vreunei autorități
internaționale - sau în desfăşurarea de ”acţiuni insiduoase de destabilizare a N.A.T.O. şi U.E.,
prin oferte economice avantajoase acordate unor ţări membre ale acestor organisme (Ungaria,
Cehia, Grecia, Italia)2.
Pentru a distrage atenția de la criza Crimeei și a demonstra că este o mare putere aptă să
lupte pe două fronturi, Rusia s-a implicat prin forța militară și în Siria, din proprie inițiativă,
sub motivația luptei împotriva ISIS, context care a generat și o relație tensionată politică și
militară cu Turcia (și acest din urmă aspect consider că solicită o dezbatere separată).
În contextul abordării noastre nu trebuie uitat nici modelul Kosovo, prin care această
provincie și-a declarat unilateral independența față de Serbia, invocat speculativ acum de Rusia,
cu mult zgomot, post factum – Crimeea.
Trebuie menționat totuși că acest model a rămas în conştiinţa unor popoare și chiar în unele
discursuri politico diplomatice, ca urmare a modului în care el s-a produs, ceea ce a determinat
chiar reţinerea conducerilor politice ale lor în a recunoaşte Kosovo ca stat independent.
Printre est-europeni, circula atunci chiar şi un slogan: azi Serbia, mâine Rusia. Este posibil
ca să nu fi fost întâmplător, la acea dată, când chiar și un oficial de la Moscova afirma, probabil

1
Reuters, Armistitiul de la minsk. Putin anunță acordul de pace cu Ucraina, 12 Februarie 2015. (accesat pe 01.03.
2016).
2
Mihaiu Mărgărit, op. cit.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

183
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

cu nuanță de avertisment disimulat, că ”marea majoritate a ţărilor care au propriul Kosovo ar fi


extrem de supărate dacă Rusia ar adopta acest model”1.
Bineînțeles că aceasta a fost interpretată atunci ca o aluzie la Georgia, Republica Moldova,
Azerbaidjan și puțini se gândeau la Crimeea. Aceasta, probabil și din cauză că în țările
occidentale s-a cunoscut prea puțin despre starea de spirit majoritară a populației sale dominată
de panslavismul tradițional istoric rusesc.
Legat de acesta, este de reținut și faptul că în istoria sa, panslavismul s-a dezvoltat la
început într-un mod similar cu pangermanismul, prin sublinierea nevoii de unitate (!).
Asemeni altor mișcări naționaliste romantice, intelectualii și oamenii de știință slavi, în
special din domeniile istoriei, filologiei și folclorului, au încurajat plin de entuziasm ideiile
panslave și ele se manifestă și azi, dominând gândirea politică chiar și a democraților autentici
ruși.
Este unanim recunoscut că prin anexarea ilegală a Crimeii, Rusia a încălcat Carta O.N.U.,
Carta de la Paris și Actul Final de la Helsinki al O.S.C.E., precum și obligațiile Rusiei conform
Memorandumului de la Budapesta din 1994.
Prin acest act unic săvârșit în perioada postbelică în Europa, Rusia a demonstrat lumii
întregi că cea mai mare aspiraţie a sa este remodelarea actualei arhitecturi a securităţii Europei şi
să oblige Occidentul să recunoască spaţiul post-sovietic drept sferă de influenţă a Rusiei.2
În acest fel ea caută să creeze un "arc de instabilitate" în fostele republici sovietice, în
vederea descurajării Occidentului de a le încorpora, alimentând conflicte îngheţate şi revolte
interne.
Totodată, Peninsula Crimeea anexată acum Rusiei reprezintă centrul intereselor strategice
ale acesteia, prin care-și propune să-și asigure influenţa asupra Caucazului şi vestului Europei
prin Flota Mării Negre, având şi baza militară de la Sevastopol, unde, la momentul invadării erau
dislocaţi aproximativ 10.000 de soldaţi ruşi.
Rusia acum controlează în mod ilegal sute de kilometri de coastă în peninsulă și apele
adiacente, în proximitatea frontierelor maritime ale U.E. și N.A.T.O.
Din altă perspectivă, intervenind agresiv în Ucraina, Putin a fost încrezător în faptul că
strategia aplicată în Georgia poate să fie repetată, iar două dintre fazele acesteia au fost deja
implementate.
Prima a fost invadarea şi anexarea Crimeei în pofida condamnărilor la nivel internaţional,
Kremlinul atingându-şi astfel scopul de a îndepărta Ucraina de N.A.T.O. În prezent, Putin caută o
"dez-escaladare" a conflictului.
El ”revocă abil” mandatul de a invada estul Ucrainei pe care şi l-a acordat singur,
exprimându-și susţinerea de principiu față de planul de pace al lui Poroşenko, dar se situează cu
aceeași abilitate pe poziția unei terțe părți interesate de ce se întâmplă în Ucraina, însă își menține

1
Vocea Rusiei, 17 Martie, 2014. www.mid.ru/brp
_4.nsf/e78a48070f128a7b43256999005bcbb3/8f8005f0c5ca3710c325731d0022e227?Open
Document. (accesat pe 01.03. 2016).
2
Stephen Blank, “Rumors of War: Russia and Its Neighborhood,” World Defence Systems, 2012, pp. 3-4.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

184
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

ferm afirmația că nu a intervenit direct în războiul dintre forțele guvernamentale ucraineene și


forțele pro-ruse.
Importanța anexării Crimeei trebuie văzută și prin prisma ”Convenției de la Montreux”1 (20
iulie 1936). În perioada Războiului rece, stăpânirea întregului țărm nordic al Mării Negre a
însemnat o oază de liniște pentru fosta U.R.S.S., în ceea ce privește eventuale situații militare
tensionate în acvatoriul acesteia.
Controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, care fac legătura Mării Neagre cu Marea
Mediterană și în continuare o ieșire lejeră în mările și oceanele lumii este un subiect sensibil, cel
puţin începând din secolul al XVII-lea, fiind reglementat de-a lungul timpului prin diverse
acorduri, în funcţie de alianţele internaţionale în vigoare la momentul respectiv.
În condițiile în care România și Bulgaria au devenit membre N.A.T.O., alături de Turcia,
cu Ucraina și Georgia, aspirante să între și ele în Alianță, și dacă mai luăm în considerare
parteneriatele strategice ale acestor țări cu S.U.A., este evident că paritatea din punctul de vedere
al potențialului militar naval în bazinul Mării Negre îi este total nefavorabil Rusiei.
Consider că acesta este încă un argument pentru care Rusia și-a anexat Crimeea și dorește
ca întreaga Ucraină să intre sub influența sa politică.
Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei a debutat chiar îninte de invadarea Crimeei, prin
desfășurarea de acțiuni specifice războiului informațional, în scopul destabilizării conducerilor
politice, administrațiilor centrale și locale, precum și a economiei acestei țări, vizând totodată și
manipularea populației pentru a renunța la opțiunea parcursului european occidental și
euroatlantic.
Ele s-au intensificat după debarcarea lui Ianukovici de la putere în Kiev, în urma ”revoluției
Maidanului”.
Evoluția evenimentelor a evidențiat ascensiunea noii puteri ucrainiene pro-atlantiste și anti-
ruse, marcând un alt reper important, concretizat din partea Rusiei prin intervenția sa militară în
Ucraina, la 24 februarie 2014, cu trupe speciale rusești fără însemne care au preluat controlul
asupra celei mai mari părți a Peninsulei Crimeea, inclusiv clădiri civile, aeroporturi și baze
militare, căi de comunicați ș.a.2
Militarii profesioniști încadrează aceste acțiuni în tipologia războiului hibrid.
Derularera evenimentelor continuă, dar din aceleași considerente de rigurozitate pentru
istorie, trebuie menționate, în principal următoarele evenimente: legitimarea noii puteri de la
Kiev și a opțiunii sale vestice prin scrutinuri legislative și prezidențiale cu alegerea lui Petro
Poroşenko, acțiunilor militare planificate și desfășurate de noua guvernare li s-a imprimat un

1
Euronaval, Convenţia de la Montreux și aplicarea în criza ucraineană, 02 martie 2014, unul dintre cele mai vechi
acorduri internaţionale aflate în vigoare şi în prezent, plasează strâmtoarea Bosfor sub controlul militar al Turciei.
Convenţia autorizează libera trecere a navelor prin strâmtoare, însă limitează numărul şi dimensiunile acestora.
Documentul limitează de asemenea, în cazul navelor militare, durata prezenţei lor în zonă. În general, vasele de
război ale ţărilor din afara regiunii cu o greutate mai mare de 10.000 de tone nu pot intra în Marea Neagră. În
cazul în care mai multe vase ale aceleiaşi ţări intră în Marea Neagră, tonajul lor total nu trebuie să depăşească
45.000 de tone. În plus, submarinele trebuie să navigheze la suprafaţă.
2
Vladimir Pastukhov, “Ukraine is the Poland of the 21st Century,” 14 April 2014, http://polit.ru/
article/2014/04/14/ukraine/. (accesat pe 01.03. 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

185
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

caracter specific luptei antiteroriste, care au avut loc Estul Ucrainei, cu precădere în Doneţk şi
Lugansk.
Mai pot fi considerate ca fiind determinante în evoluția crizei și puncte focale determinante
ale evoluţiei crizei, cum ar fi: referendumul din 16 martie 2014, privind problema separării
Crimeei de Ucraina, controversat din punct de vedere al legalității, organizării și fraudării
rezultatelor, aceleași considerente și pentru republicile autoproclamate independente, în aprilie
2014; acordul de la Minsk, din 5 septembrie 2014, de încetare a focului în estul Ucrainei, deși a
fost convenit cu participarea lui Putin, totuși din conținutul său nu rezultă responsabilități pentru
partea rusă, cu toate că acei omuleți verzi au fost identificați și în această zonă, nu numai în
Crimeea.
Foarte important de reținut este faptul că Președintele Putin, în concepția sa, poate pentru a
se disculpa în fața judecății istoriei, parcurgând toate etapele procedurale constituționale și dând
curs așa zisei voințe a poporului pentru a se exprima prin organismele sale reprezentative pe care
le domina, a considerat că a imprimat un caracter perfect legal procesului de anexare a Crimeei.
Astfel, la 17 martie 2014, Președintele rus a obținut consimțământul Guvernului și
Parlamentului de la Moscova pentru ratificarea acordului de alipire a Crimeei la teritoriul Rusiei.
Crimeea a fost considerată oficial alipită Rusiei odată cu semnarea unui acord între
președintele rus și noii lideri ai Peninsulei din sudul Ucrainei, Kremlinul anunâțând oficial, într-
un comunicat din 18 martie 2014, că „Republica Crimeea este considerată alipită Federației
Rusiei începând cu data semnării acordului”.1
E bine de știut, tot pentru istorie, că reprezentanți ai noii puteri ilegitime a regiunii Crimeea
și a orașului Sevastopol, din relatările zilnice ale presei locale rezultă că și-au asumat prin
semnătură documentele de alipire la Rusia, prin prezența la Moscova a următoarelor personaje
pro-ruse: președintele legislativului din Crimeea Vladimir Konstantinov, premierul din Crimeea
Serghei Axionov și primarul orașului Sevastopol Aleksei Chaliy. Aceștia sunt colaboraționiști și
pot fi acuzați de înaltă trădare.
În ce privește forțele armate convenționale, se știe că în 2007, Rusia și-a suspendat
participarea la Tratatul privind forțele armate convenționale în Europa (F.C.E.), iar după
anexarea Crimeei, la 11 martie 2015, Federația Rusă și-a încetat participarea la grupul consultativ
comun din cadrul F.C.E. și, ca urmare, s-a retras complet din acest tratat.
Deci, din acest punct de vedere Rusia consideră unilateral că nu mai are obligații și nici nu
mai trebuie să dea nimănui socoteală în acest domeniu.
Aceasta a facilitat ca, în decembrie 2014, guvernul rus să aprobe noua Doctrină militară
care consideră N.A.T.O. ca o amenințare principală la adresa securității Rusiei. Mai nou, această
acuzație este menționată și în actualizarea Strategiei de securitate națională, aprobate de Putin pe
17 Decembrie 2015.

1
HotNews.ro, preluare a comunicatului A.F.P., din 18 martie 2014. Vezi Zvi Magen and Udi Dekel, Russia’s
Linkage between the Ukrainian Crisis and the Middle East, INSS Insight No. 556, p. 3.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

186
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Înainte de anexarea ilegală a Crimeei, prezența forțelor terestre și aeriene ruse în Peninsulă
a fost minimă și a vizat, cu prioritate, apărarea Sevastopolului, principala bază a flotei ruse în
Marea Neagră și a două baze navale adiacente.
Prin anexare, forțele navale ucraineene au fost preluate de trupele ruse, prin forță, ilegal. Iar
pentru creșterea capacității militare în Crimeea și în bazinul Mării Negre, ”Rusia a trecut la
crearea unei forțe întrunite ofensive de luptă, compusă din forțe navale, terestre și aeriene”.1
Ca urmare, Planul de modernizare a flotei Mării Negre este acum una din părțile cele mai
ambițioase ale programului de stat de înzestrare cu armament al Rusiei, pentru perioada 2011-
2020.
În concret, printre altele, se presupune că se vor achiziționa șase noi submarine diesel
moderne de tip Rostov pe Don și șase noi fregate de tip Amiralul Grigorovici.
În luna martie 2015, o sursă din cadrul Ministerului Apărării din Rusia declarase că
bombardiere strategice supersonice Tupolev 22-M3, capabile să poarte arme nucleare, vor fi
desfășurate în Peninsulă, în cadrul unor manevre militare ordonate de Vladimir Putin.
Legat de acest aspect, ceva mai târziu, Președintele Ucrainei, Petro Poroșenko, a sugerat
într-un interviu pentru Euronews, că peninsula Crimeea a devenit deja un ”hub militar” și că
rachete, cu o rază de acțiune de 500 km, ar fi fost instalate acolo.
În preocupările sale de a-și mări semnificativ capacitățile de apărare aeriană și navală în
bazinul Mării Negre, Putin a desfășurat noi rachete de apărare navală (anti-nave, cu o rază de
acțiune de 600 km, ce pot ajunge la Strâmtoarea Bosfor), asigurându-se astfel că avioanele de
luptă ruse controlează aproximativ trei sferturi din spațiul aerian al bazinului Mării Negre
(triplându-și practic numărul de aeroporturi în Crimeea).
În acest sens, s-a constatat că Rusia și-a consolidat capacitățile atât la nivel strategic, cât și
tactic, astfel: strategic - bombardierele cu rază lungă de acțiune capabile să transportă rachete de
croazieră și avioanele de recunoaștere care operează aproape de țărmurile vestice ale Mării Negre
care au posibilitatea de a pătrunde adânc în Europa Centrală; tactic – erau planificate două brigăzi
de infanterie navală, ce puteau fi susținute de nave portelicopter de tip Mistral, care reprezenta o
posibilă amenințare serioasă de debarcare.
Aceasta a determinat ca Franța să abandoneze fără echivoc și definitiv vânzarea de nave de
asalt amfibie către Rusia. Din acest motiv, este posibil să se fi amânat constituirea celor două
brigăzi de infanterie navală.2
Ca urmare, constatăm ca poziționarea unor capabilități aeriene ofensive, precum și
modernizarea infrastructurilor militare din Crimeea vor consolida poziția militară ofensivă a
Rusiei și capacitatea sa de a proiecta putere în afara teritoriului său.
Măsurile adoptate de Rusia, în legătură cu înarmarea Crimeei, sunt cu atât mai mult
îngrijorătoare, cu cât a apărut și declarația președintelui Putin, potrivit căreia ”era pregătit să pună

1
Parlamentul European, Comisia pentru afaceri externe, Proiect de raport referitor la situația militară strategică
din bazinul Mării Negre în urma anexării ilegale a Crimeii de către Rusia - Raportor: Ioan Mircea Pașcu, 6 Martie,
2015.
2
Michael Emerson, Towards a fresh deal for Ukraine, the EU and Russia and their neighbourhood policies: 15
steps, Centre for European Policy Studies, 29 May 2014, p. 3.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

187
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

în alertă forțele nucleare în timpul anexării Crimeii de către Rusia, dacă Occidentul ar fi
intervenit împotriva anexării”.1
În documentarul prezentat în emisiune timp de aproape trei ore, Putin a recunoscut că a
dat ordin forțelor ruse să anexeze Crimeea în martie 2014, cu mult înainte de referendumul
din peninsula ucraineană, deși Kremlinul susținea că anexarea a avut loc datorită rezultatelor
referendumului controversat.
În egală măsură, îngrijorarea vine și de la declarațiile amenințătoare făcute și de alți înalți
oficiali ruși.
Astfel, cu o zi înaintea alipirii Crimeei, directorul Centrului de studii sociale și politice
comenta că ”ar fi necesară desfășuarea de arme nucleare în Crimeea”.2
Apoi, cu prilejul activităților care marcau un an de la acest episod, a declarat că Rusia va
căuta mijloace să "anihileze" flota României.
În aceleași împrejurări și Șeful Departamentului de Nonproliferare si Control al
Armanentului din Ministerul rus de Externe, Mihail Ulianov, a menționat și el ”Avem dreptul să
plasăm arme nucleare în Crimeea”.3
Această intenție a fost devoalată și pe timpul unor ample exerciții militare, când ” în
Crimeea au participat bombardiere strategice TU-22M3 cu capacitate nuclear”.4
În final, îngrijorarea cea mai mare vine din Doctrină militară a Federației Ruse, aprobată de
Putin în decembrie 2014, care ”permite folosirea armelor nucleare împotriva unui stat ce nu
deține astfel de arme”.5
În ansamblul consecințelor dezastruoase produse de sancțiunile economice impuse Rusiei
de către Occident, pe care Kremlinul încearcă prin propagandă să le escamoteze, se constată că
în Crimeea situația economică este cea mai rea față de restul Rusiei și se răsfrânge în mod direct
asupra populației.
Spre exemplu, noaptea Crimeea a devenit unul din cele mai întunecate locuri de pe
planetă.
Un milion, din cele două de locuitori ai Peninsulei, nu au curent electric decât maximum
câteva ore pe zi. Localnicii folosesc lumânări în loc de becuri și fac cozi de ore întregi la
benzină și pâine, în magazinele care încă mai sunt deschise.
Aici sancțiunile se însumează și cu cele venite din partea Kievului și invers, căpătând
aspectul de represalii.
Iată un aparent amănunt concret, intens comentat de presa locală: se menționează că
stâlpii de înaltă tensiune de pe partea ucraineană au fost demolați în regiunea Herson din sudul

1
Radio Europa Liberă, Documentar politic „Crimeea: revenirea în patrie”, cu pariticiparea lui Vladimir Putin, 16
Martie 2015.
2
Nezavisimaia Gazeta,16 martie, 2014. (accesat pe 01.03. 2016).
3
Sputnik, 17 martie 2015. (accesat pe 01.03. 2016).
4
Sputnik, 16 Martie 2015. (accesat pe 01.03. 2016).
5
News.Kremlin.ru [Online]: http://news.kremlin. ru/media/events/files/41d527556bec8deb3530.pdf. (accesat pe
01.03. 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

188
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Ucrainei, iar liniile au fost tăiate de grupările paramilitare naționaliste și de etnici tătari care
au organizat o tabără de protest în fața noii frontiere.
Aceștia împiedică și camioanele ucrainene să aprovizioneze peninsula, în semn de
protest față de anexare și față de soarta tătarilor din Crimeea.
Iar Kievul pare să ezite asupra strategiei pe care ar trebui să o urmeze în acest caz.
Inițial, a anunțat că va repara stâlpii doborâți, dar a dat înapoi în fața furiei manifestanților
tătari. Apoi a declarat că suspendă comerțul cu Crimeea.
Se pare, totuși, că una din cele patru linii tăiate a fost sau urma mai târz iu să fie
reparată, pentru a alimenta spitalele.
În ce privește Ucraina în integritatea sa statală, în contextul represaliilor Moscovei, este
de reținut amenințarea că va sista livrarea unui cărbune de un tip special, fără de care cinci
centrale termice ucraienene vor fi nevoite să pună lacătul la porți.
Dar cărbunele provine din Donbas, regiune din estul Ucrainei controlată de separatiștii
pro-ruși, este livrat mai întâi în Rusia, de unde este exportat în Ucraina.
Spre sfărșitul anului trecut, în încercarea de a rezolva problema energiei electrice în
Crimeea, Rusia a trimis 300 de generatoare electrice in zonă.
Cu toate acestea, potrivit relatărilor zilnice ale presei ambelor părți, multe magazine au
rămas închise, la benzinării șoferii formau cozi interminabile, iar semafoarele nu lucrau.
Potrivit acelorași gen de relatări, unii localnici au început să fie nemulțumiți de modul în
care este gestionată situația și fac deja trimiteri direct la promisiunile lui Putin, acuzându-l că nu a
făcut nimic pentru Crimeea în timpul care a trecut de la anexare.
Rusia îi consideră însă vinovați pe activiștii tătari din Crimeea pentru toate incidentele care
1
apar.
Din partea Kievului, față de aceste aspecte de hărțuială, președintele ucrainean crede că
Moscova are o atitudine dură față de minoritatea tătarilor din Ucraina și afirmă că activiștii tătari
sunt arestați de către autoritățile ruse.
În criza dintre Rusia și Ucraina interesant pare a fi și faptul că, după ce, pe 25 noiembrie
anul trecut, Gazprom a anunțat sistarea livrărilor de gaze către Ucraina, din cauza marilor
datorii acumulate la plată, Kievul a dezmințit această variantă și susține că el este cel ca re a
decis să întrerupă importurile, susținând că se va aproviziona din alte surse.
Mai reținem că în problema financiară Rusia îsi întărește poziția în Crimeea. Astfel, a
naționalizat o bancă importantă cu sediul în Crimeea, care fusese sancționată de Occident pentru
că a finanțat anexarea Peninsulei în martie 2014.
În acest sens, se precizează că ”Russian National Commercial Bank (RNKB) e deținută
acum, in proportie de 100%, de statul rusesc”.2
După anexarea Peninsulei de la Ucraina, compania și-a mutat sediul central în Crimeea și
oferea, printre altele, împrumuturi pentru cei care luptau pentru forțele armate ruse.

1
News.Kremlin.ru [Online]: http://news.kremlin. ru/ media/events/files/41d527556bec8deb3530.pdf. (accesat pe
18.03. 2016).
2
The Telegraph, by AFP, 12 jan., 2016. (accesat pe 13.03. 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

189
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

De reținut este că, RNKB este menționată oficial ca fiind pe locul 90 în rândul celor 700 de
instituții financiare care aparțin sistemului bancar rusesc.
Actualizările la Strategia de securitate a Rusiei, aprobate de Putin pe 17 decembrie a anului
trecut, erau de prevăzut a se efectua și nu aduc noutăți spectaculoase în conținut.
Nu vom intra în detaliile acestora, ci voi prezenta câteva considerații la cele ce privesc
Ucraina la care, în mod firesc, era de așteptat să facă referiri.
De fapt, aceste așa zise actualizări, în ansamblul lor, vin să justifice acțiunile Rusiei nu
numai în Ucraina, ci și în Siria, în ansamblul politicii sale externe, așa cum am menționat-o la
începutul acestei lucrări.
Așadar, cum nu puteau lipsi referiri la Ucraina, constatăm că Rusia vede în ea o sursă de
instabilitate la granițele sale.
Astfel, în Strategie se menționează: „Consolidarea ideologiei naționaliste de extremă-
dreapta, efortul deliberat de a contura o imagine publică a Rusiei ca dușman transformă Ucraina
într-o sursă de instabilitate europeană pe termen lung, localizată chiar lângă frontierele Rusiei”.1
Apoi, păstrarea și protejarea valorilor tradiționale, de ordin spiritual și moral, ca fundament3
al societății ruse, educația copiilor și a tinerilor în spiritul acestor valori, în viziunea noilor
actualizări, reprezintă unul din obiectivele strategice pentru asigurarea securitații naționale, ceea
ce este corect pentru perenitatea oricărui popor.
Dar războiul declanșat de Kremlin asupra Ucrainei îl justifică cu „schisma din societatea
ucraineană”, respectiv cu „lovitura de stat” de la Kiev, subliniind că ea a fost realizată prin
susţinerea de către U.E. şi S.U.A. a Euromaidanului din 2013-2014.
În Strategia actualizată se precizează: „Susţinerea S.U.A. şi a U.E. pentru lovitura de stat
anticonstituţională din Ucraina a dus la o schismă profundă în societatea ucraineană şi la un
conflict armat”.1
În acest fel, Rusia nu recunoaște că implicarea ei în Ucraina a generat de fapt criza, fiind
determinată de proiectele sale integraţioniste şi de grandoare.
Acesta este determinarea pentru care blamul este trecut în dreptul S.U.A. şi U.E. Ca urmare,
constatăm că alături de N.A.T.O., acuzat până de curând că se extinde, acum și S.U.A. sunt
trecute direct între ameninţări la adresa Rusiei.
Totodată, Rusiei îi este greu să recunoască faptul că dorința Ucrainei de a intra în spaţiul de
liber schimb european a fost sancționată cu anexarea Crimeii şi cu declanşarea agresiunii militare
din Estul Ucrainei, deci la război.
Pentru a escamota realitatea agresiunii, cred că a determinat introducerea în Strategie pretinsa
„lovitură de stat”.2

1
News.Kremlin.ru [Online]: http://news.kremlin. ru/ media/events/files/41d527556bec8deb3530.pdf. (accesat pe
21.03. 2016).
3
News.Kremlin.ru [Online]: http://news.kremlin. ru/ media/events/files/41d527556bec8deb3530.pdf. (accesat pe
18.03. 2016).
1
Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning, Strategia Naţională de Securitate a Rusiei: între document
programatic şi propagandă deşănţată, ianuarie 2016.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

190
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Bibliografie:

1. Putin, Vladimir, Address by President of the Russian Federation. [ed.] Presidential Press and
Information Office. Sevastopol, Crimea Republic: http://eng. kremlin. ru/news /6889, March 18,
2014; (accesat pe 18.03. 2016).
2. Dobrescu, Paul, Geopolitica, Ediția a 2 a, București, Editura Comunicare.ro, 2008.
3. Michael Sturmer, Putin și Noua Rusie, Editura Litera Internațional, București, 2009.
4. Vladimir Socor, "Kremlin Refining Policy in 'Post-Soviet Space'," Eurasia Daily Monitor,
http://www.jamestown. org/edm/article.php?article_id=2369222; (accesat pe 18.03. 2016).
5. Octavian Dumitrescu, ”Ucraina între valorile occidentale și nostalgia trecutului”, Pulsul
Geostrategic nr.149, iulie 2013.
6. Vladimir Socor, ”Rusia poartă un război comercial pe mai multe fronturi”, Pulsul
Geostrategic nr.156, noiembrie 2013.
7. Lowell W. Barrington, Erik S. Herron, și Brian D. Silver, "The Motherland Is Calling: Views
of Homeland among Russians in the Near Abroad," World Politics 55, nr. 2 (2013).
8. Cornel Pivariu, ”Ucraina – Quo Vadis”, Pulsul Geostrategic nr. 156, martie, 2014.
9. Mihaiu Mărgărit, ”Crimeea între conflicte înghețate conflicte neglijate și valul dominoului”,
Pulsul Geostrategic nr.164, martie 2014.
10. HotNews.ro, Republica Crimeea este considerată alipită Federației Rusiei începând cu
data semnării acordului, preluare a comunicatului A.F.P., din 18 martie 2014. (accesat pe 18.03.
2016).
11. Luminița Ludmila Anica (Cîrnici), ”Doctrina Putin și geopolitica spațiului vital: contingențe
periculoase pentru securitatea spațiului pontic, din perspective
conflictului ruso – ucrainean”, Pulsul Geostrategic nr. 174, septembrie, 2014.
12. Mihaiu Mărgărit, Vulnerabilități de securitate raportate la provocările și amenințările
actualei conduceri politice a Rusiei, expunere la Institutul cultural român București, în cadrul
primei reuniuni a membrilor Clubului Militar Român de Reflecție Euroatlantică, cu tema:
Evoluția Europei în perioada 9 mai 1945 – 9 mai 2015.
13. Roger McDermott, ”Russia’s 2015 National Security Strategy”, Eurasia Daily Monitor,
Volume: 13 Issue: 7, January 12.
14. Larry L Watts, Ferește-mă Doamne de prieteni, Editura RAO, 2011.
15. Agenția RIA Novosti, Președintele Putin a semnat o nouă Doctrină Militară a Federației
Ruse.
16. Rusia îți întărește poziția în Crimeea: Ce se întamplă cu o bancă aflată pe lista neagră a
Occidentului, 13 ianuarie 2016, Ziare.com. (accesat pe 18.03. 2016).
Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning, Strategia Naţională de Securitate a Rusiei:
între document programatic şi propagandă deşănţată, ianuarie 2016.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

191
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

CONCURENȚA WASHINGTON - BEIJING

Constantin Marius ILIE


Facultatea de Științe Socio-Umane,
Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene
Masterat: Diplomația Apărării
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract: The world order is the framework where the personality of each nation becomes known and, thus, places
it self in the power hierarchy. While searching a world order, throughont most people history politicians have
always been tempted to adept the concepts of Western society. Though almost by virtue of low of nature, every a
centrury sums to have the power, will, and intellectual and moral impulse to shape the entire international system
according to its own values. Over the decades that followed the Second World War, the USA - while came out of the
conflict more powerful in terms of economy and national trust look over the international leandership and over have
added it new dimensions. In fact, no society has ever claimed with more determination and enthuziasm that its over
values are generally applicable like the SUA.

Keywords: United State of America, China, politics, economy

Pentru a da un răspuns elaborat, în acord cu titlul prezentei lucrări, formulat ca o


interogație - pe cât de simplă, pe atât de complexă - se impun unele sublinieri extrase din cadrul
geopolitic actual în care se manifestă cele două mari puteri, S.U.A. și China, atât în arhitectura
de ansamblu a acestuia, cât și regional, unde identificăm aliați, parteneri, adversari și concurenți,
precum și, foarte important, comportamente, ale unei părţi faţă de cealaltă.1
Problema, aparent invită la o simplă analiză comparativă care, de obicei, se practică. Ea
este bazată pe date statistice oficiale puse la dispoziție de guvernele celor două protagoniste ori
de instituții specializate internaționale sau proprii, de tipul O.N.G.- urilor.
Dar, complexitatea pe care am menționat-o mai sus impune stabilirea unor criterii de
comparație, dar niciuna din cele două țări nu au aceeași viziune și nu acceptă astfel de criterii,
mai ales atunci când se stabilesc ierarhii în topul puterilor mondiale.

1
Cheng Li, ”Introduction: a champion for Chinese optimism and exceptionalism”, in Hu Angang, China in 2020: a
new type of superpower (Washington DC: Brookings, 2011), p. xx.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

192
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Analiștii, de regulă se focusează asupra unui singur domeniu, cel mai elocvent fiind
analiza geopolitică integrată, evident bazată pe concluziile rezultate din
specificitatea fiecărui domeniu care defineşte puterea statului în accepțiunea sa, decelate
punct cu punct, mai ales că vorbim de două state, S.U.A. și China, total diferite din toate
punctele de vedere - istoric, cultural, religios, psihologic, perceptiv și de altă natură.
O naţiune fondată explicit pe ideile reprezentativităţii şi libertăţii, SUA, au identificat
propria dezvoltare cu propagarea idealurilor libertăţii şi democraţiei, concepte care pot asigura
prosperitate, pace justă şi durabilă. Conceptul de ordine a fost tradiţional perceput și în Europa ca
o competiţie a popoarelor şi statelor în care balanţa puterilor şi cooperarea oamenilor de stat
luminaţi au stat în calea ambiţiilor conflictuale.
Răspândirea democraţiei şi guvernarea participativă au devenit aspiraţie universală, poate
chiar realitate, precum comunicaţiile globale şi reţelele financiare globale, care sunt deplin
funcţionale.
Cu toate acestea, pentru perioada în care ne aflăm, reputatul om politic american dr.
Henry Kissinger, cu capacitatea sa recunoscută de a pătrunde în profunzimea geopoliticii
internaționale, apreciază că actualul ”concept de ordine mondială, care stă la baza erei moderne,
este în criză”1.
Sigur că afirmația sa are în vedere că Libia se află în plin război civil, armatele
fundamentaliste construind aşa-numitul Califat pe teritorii din Siria şi Irak iar tânăra democraţie
din Afghanistan fiind aproape de paralizie.
Acestor probleme li se adaugă o escaladare fără precedent în perioada post – Război rece a
tensiunilor cu Rusia şi o relaţie contradictorie cu China, bazată pe declarații, angajamente de
cooperare, dar şi acuzaţii publice.
Iar dacă toate acestea le proiectăm pe fondul imensului aflux de refugiați afro-asiatici spre
centrul Europei care marchează o etapă istorică distinctă a bătrânului continent, se realizează un
sumum de argumente ce justifică pe deplin afirmația dr. Kissinger care, fără teama de a greși, are
și tendințe spre haos și anarhie.
Iată că, schimbarea de secol a marcat un scurt moment al istoriei umane în care s-ar putea
vorbi de o incipientă ordine mondială bazată pe un amalgam de idealism și pragmatism
american, precum şi concepte europene de statalitate şi echilibru al puterilor.
Aceasta ne demonstrează totuși că sunt numeroase regiuni ale lumii care nu au împărtăşit
niciodată, ci doar au cedat în faţa conceptelor Occidentale referitoare la ordinea mondială.
Aceste reticenţe devin explicite în acest moment, dacă privim, de exemplu, la grava criză
ucraineană, cu consecințe unice în istoria postbelică a Europei, sau la situaţia din Marea Chinei
de Sud.

1
Henry Kissinger, Ordinea mondială. Reflecţii asupra specificului naţiunilor şi a cursului istoriei, Bucureşti,
Editura RAO, 2015, pp. 10-13.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

193
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Se pare că, ordinea proclamată de Occident se află într-un punct de infexiune, care include,
în principal, relaţiile politice ale S.U.A. cu Rusia şi China, ce se arată a fi din ce în ce mai
încordate.1
Alături de ele, în diferite ipostaze se află și alte state precum Japonia, Coreea de Nord,
Iranul, Israelul, Turcia, India, Brazilia, Africa de Sud, state care oricând pot influența, chiar și
hotărâtor, configurația geopoliticii viitoare regională și internațională în ansamblul ei.
Acest punct de inflexiune a fost comentat mult în presa din S.U.A. sesizat și de oficialii de
la Pentagon, încă din 2014, evident din perspectiva politicii lor externe și de securitate națională,
dominată de interese economice și financiare. Chiar și un oficial de la Pentagon s-a subliniat
acest aspect.
Viceministrul american al apărării, Robert Work, în Consiliul pentru relații internaționale
declara că ”apropierea dintre Rusia și China ar putea schimba unele dintre aspectele actualei
ordini mondiale". Pentru a-și argumenta afirmația, acesta a adăugat: "În primul rând, este absolut
evident că ambele țări își întăresc pozițiile la frontierele lor. Iar asta este unul dintre aspectele la
care Statele Unite trebuie să lucreze în următorii ani, pentru a înțelege ce regiuni sunt considerate
de China și Rusia ca fiind de importanță vitală"2.
Iar peste un an, în iulie 2015, generalul Martin Dempsey, șeful Statului Major Interarme,
în raportul de prezentare a noii Strategii Militare Naționale a Pentagonului, referindu-se la Rusia
și China afirma: în timp ce unele dintre avantajele noastre în comparație cu alte state au început
să se erodeze "(......) ”Există o probabilitate mică, dar aflată în creștere, ca Statele Unite să fie
implicate într-un conflict cu o mare putere, consecințele fiind imense".3
După cum se poate constata, opiniile militarilor americani par a fi panicarde, atitudinea lor
fiind de înțeles deoarece asta le este datoria și nu au voie să se lase surprinși. Analiștii manifestă
totuși un optimism puțin rezervat, fără a desconsidera evidențele, aceştia apreciază China ca
mare forță economică și politică în Asia.
Un colectiv condus de Christopher K. Johnson, analist pe probleme asiatice din cadrul
Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale, a întocmit un raport interesant "Descifrarea
strategiei marii puteri emergente a Chinei în Asia"4. Autorii acestui raport subliniază faptul că
”este puțin probabil să se dezvolte un al doilea Război Rece între Statele Unite și China, iar
această țară asiatică nu va fi următoarea Uniune Sovietică”.5
Așa cum menționăm mai sus, în arhitectura geopolitică internațională găsim state în poziții
de aliați, parteneri, adversari și concurenți. Pe timpul crizei financiare, deşi a avut și are un
caracter global, o serie de ţări au făcut faţă şocului, mult mai bine decât altele, contribuind
1
Michael Beckley, ‘China’s century? Why America’s edge will endure’, International Security 36: 3, 2011–12, pp.
41–78.
2
Itar Tas, citează declarația lui Robert Work, comentarii politice, 01 Oct. 2014. Vezi Wu Xinbo, ”Understanding the
geopolitical implications of the global financial crisis”, Washington Quarterly 33: 4, 2010, pp. 155–63.
3
DefenceOne, 02 iulie, 2015; (accesat pe 8.03. 2016).
4
US News, iunie 2014; (accesat pe 8.03. 2016).
5
Christopher K. Johnson, Descifrarea strategiei marii puteri emergente a Chinei în Asia, Ziare.com; (accesat pe
18.03. 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

194
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

substanţial la dinamica economiei mondiale. Aceste ţări denumite puteri emergente au reuşit
prin politicile iniţiate să atingă ritmuri de creştere economică spectaculoase.
În cadrul unei expuneri ţinute la Centrul Wilson din Washington, Robert Zoellick,
preşedintele grupului de instituţii al Băncii Mondiale, a atras atenţia asupra acestei schimbări în
dinamica economiei şi politicii globale, declarând că „plăcile tectonice ale economiei şi vieţii
politice sunt în mişcare. Ne putem mişca în acelaşi timp cu ele sau putem continua să interpretăm
lumea nouă prin prisma celei vechi. Trebuie să recunoaştem noile realităţi şi să acţionăm în
sensul acesta”.1
Zoellick apreciază că depăşirea comportării fundamentalismului politic al puterilor
emergente oferă ţărilor sărace şi celor aflate încă în faza de subdezvoltare, numeroase sugestii de
comportament politic şi economic pentru a-şi elabora propria cale de a depăşi starea de înapoiere
economică şi socială.
Recunoscând noile realităţi ale economiei şi politicii internaţionale, el a atras atenţia
asupra acestei schimbări de situaţie pe plan global, subliniind că „lumea de azi are mai mulţi poli
de creştere economică, mai multe opţiuni în planul strategiilor de creştere, lăsând trecutului
unipolaritatea, lideratul unic, strategia unică şi căile unice de dezvoltare”. 2 În acestă perspectivă,
puterile emergente sunt cele ce oferă în momentul de faţă noi modele de creştere economică,
fiecare aducând o anumită contribuţie la formarea unui sistem politic internaţional multipolar.
În concluzie la cele menționate mai sus, cadrul geopolitic internațional, schițat succinct, ne
oferă posibilitatea să raportăm comportamentul Chinei și S.U.A. pentru a estima cui îi va
aparține primatul său, mai corect, în final, dacă Washingtonul își va menține primatul asupra
Beijingului.
Am afirmat anterior că, în ce privește amenințarea Chinei pentru S.U.A., analiștii
manifestă un optimism, uşor rezervat în raport cu militarii. Aceasta este ușor de dedus din
constatarea că ei se abțin să facă aprecieri categorice, ci pun întrebarea: Ce fel de putere vrea să
fie China?3
În răspunsul analistului american Christopher K. Johnson, menționat în capitolul anterior,
schimbarea în politica externă a Chinei este apreciată ca una "robustă, iscusită și activă"4, aidoma
noilor orientări în economie.
Ele constituie o ieșire din "izolaționismul tradițional chinezesc”,1 teză promovată de
președintele Xi Jinping prin care și-a consolidat autoritatea asupra unor domenii guvernamentale,
în special serviciile militare și de informații.

1
Robert Zoellick „The End of the Third World? Modernizing Multilateralism for a Multipolar World”, Speech held
in 14.04.2010. www.Wilson center.org; (accesat pe 18.03. 2016).
3
Carlyle Thayer, ‘Chinese assertiveness in the South China Sea and Southeast Asian responses’, Journal of Current
Southeast Asian Affairs 30: 2, 2011, p. 78.
2
Martin Jacques, When China rules the world: the end of the western world and the birth of a new global order, New
York: Penguin, 2009, p. 7.
3
Christopher K. Johnson, Descifrarea strategiei marii puteri emergente a Chinei în Asia, US News, iunie 2014.
4
Randall Schweller and Xiaoyu Pu, ‘After unipolarity: China’s visions of international order in an era of U.S.
decline’, International Security 36: 1, 2011, p. 53.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

195
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Concret, China și-a declarat voința de a aplica în practică două obiective majore de politică
externă – ”pacea și dezvoltarea”.2
În mod evident, ea este interesată vital să păstreze un cadru internațional lipsit de conflicte
majore drept condiție a realizării propriei dezvoltări. Sprijinirea cursului pacificator al lumii și
globalizarea aduc evident incomparabil mai multe avantaje țării decât orice alternativă.
Se poate observa, de altfel, că Beijingul a folosit prompt și eficace șansa dezvoltării
apărută în consecința lungii perioade de pace din Europa și ca urmare a globalizării.
Orizontul acțiunii internaționale a Chinei a rămas „armonia”.3
Conceptul a fost relansat pe timpul președinției lui Jiang Zemin, a fost reluat apoi de
succesorul său, Hu Jintao, și este reafirmat de actualul președinte, Xi Jiping. Unii analiști văd în
apelul la acest concept efortul diplomației chineze de a preveni ingerințele altor țări în politica sa
internă, de pildă, în domeniul drepturilor omului.
Este invocat frecvent în orientarea acțiunilor chineze. Președintele Hu Jintao, de exemplu,
pe timpul mandatului său vorbea de trei armonii – „pacea”, „reconcilierea cu Taiwan-ul” și
„armonia în societatea chineză”.
O schimbare semnificativă, ce a relansat de fapt diplomația Chinei, a fost „marginalizarea
luptei contra hegemonismului, în favoarea temei cooperării internaționale”.
Aceasta a avut imediat multe consecințe practice. De pildă, relația China – S.U.A. s-a
putut desfășura normal, desigur în cadrul unei competiții, oarecum de așteptat între cele mai mari
puteri ale lumii.
China a criticat, de exemplu, unilateralismul intervenției în Irak, dar a făcut-o în termeni ce
denotă înțelegerea complexității situației, oricum mai puțin severi decât cei folosiți atunci de
unele puteri europene. O altă consecință practică a fost deplasarea de la accentuarea
multipolarității lumii, spre promovarea „multilateralismului”, folosindu-se, înainte de toate, de
organismele internaționale.
Opțiunea fundamentală a Chinei este în continuare, evident, pentru „diplomație
multilaterală”. A treia consecință practică a fost relansarea „politicii regionale”. China nu s-a mai
limitat la politica bunei vecinătăți, ci a făcut un pas înainte spre politica inițiativelor reciproc
benefice de cooperare.
Ca urmare, schimburile economice, turistice și de altă natură cu vecinii au luat avânt.
S-a observat, pe bună dreptate, că „diplomația de bună vecinătate a Chinei constituie o
politică regională cu geometrie variabilă”.4
În contextul combaterii terorismului, după atacarea New York-ului și Washington-ului de
către teroriști islamici, din 2001, China a acceptat circumstanțierea „suveranității naționale” sub
controlul Consiliului de Securitate al O.N.U.

5
Wei Zonglei and Fu Yu, ‘China’s search for an innovative foreign strategy’, Contemporary International Relations
21: 2, May–June 2011, http://www.cicir.ac.cn/english/ArticleView.aspx?nid=2297, (accesat pe 18.03. 2016).
6
Andrei Marga, China și diplomația armoniei,, blog, Politica, 6 martie 2015, (accesat la 5 ianuarie 2016)
3
Ibidem.
4
Ibidem.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

196
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Sau, ca alt exemplu, valoarea „independenței naționale” este privită de China, mai ales
după prăbușirea puterii partidelor comuniste în Europa din jurul lui 1989, nu atât ca opoziție la
dominația mondială a vreunei puteri, ca altădată, cât ca suport pentru căutarea de „soluții
echitabile în cadrul multilateral”.
În mod evident, China este interesată vital să păstreze un cadru internațional lipsit de
conflicte majore drept condiție a realizării propriei dezvoltări. De aceea, nu are de partea ei
argumente suficiente ipoteza unor analiști, conform căreia apelul la valorile amintite ar fi pur
conjunctural.
Sprijinirea cursului pacific al lumii și globalizarea, aduc evident incomparabil mai multe
avantaje țării decât orice alternativă.
Se poate observa, de altfel, că Beijingul a folosit prompt și eficace șansa dezvoltării
apărută în consecința lungii perioade de pace din Europa și ca urmare a globalizării.
Abordarea societății proprii și a lumii, în perspectiva atingerii „armoniei”, se bucură de
vastă susținere în societatea chineză actuală. Nu numai atât. Dar „această recentrare națională
contribuie, de asemenea, la a restaura forța de atracție culturală (în sens etic) și economică
tradițională a Chinei în Asia Orientală și, în particular, în sânul Asiei confucianizate (Coreea,
Vietnam, Taiwan și Japonia).
Din aceste motive, un număr crescând de responsabili și analiști chinezi consideră că de
acum țara lor este în măsură să exercite rolul unei veritabile soft power (putere blândă)
concurentă cu soft power americană în afacerile mondiale.
”Soft power reprezintă capacitatea de a obține ceea ce vrei prin atracție mai degrabă decât
constrângere sau plăți.1
Ea apare din atractivitatea culturii unei țări, a idealurilor politice și a politicilor ce stau la
baza construcției statului.”
Din perspectiv Chinei, soft power înseamnă orice în afara domeniului militar și a celui de
securitate, incluzând nu numai cultura populară și diplomația publică, ci, de asemenea și pârghii
economice și diplomatice coercitive.
Uneori poate fi dificil de separat elementele de soft și cele de hard power, militare sau de
securitate. În cazul Chinei, Beijingul a demonstrat că folosește soft power pentru a ajunge la
obiective mai dificil de atins.
Succesul soft powerului chinezesc poate fi greu de explicat. Însă unul dintre factorii care au
contribuit la acest succes este noua orientare în politica externă a Chinei din ultimul deceniu,
manifestată în acțiunile Beijingului în vederea promovarii măsurilor de consolidare a încrederii,
soluționarii disputelor de frontieră, practicarii auto-constrângerii relative, și a participarii active
la dezvoltarea economiei regionale.
Pentru a înțelege soft powerul promovat de China este necesar a fi examinat modul în care
tradițiile culturale chineze, valorile politice, și imperativele interne și internaționale sunt utilizate
în strategia adoptată de China în relatiile cu celelalte state.

1
Joseph S. Nye, Soft Power: The Means To Success In World Politics, Public Affairs, 2009, www.
amazon.com/Soft-Power-Means-Success; (accesat la 20 decembrie 2015).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

197
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Joseph S. Nye Jr., fost adjunct al Secretarului american al Apărării și președinte al National
Intelligence Council, profesor la Universitatea Harvard, a scris pentru Project Syndicate, că
pentru o țară care își bagă în sperieți vecinii cu puterea militară în creștere accelerată este
important să întreprindă eforturi pentru a părea mai puțin înfricoșătoare.
Asta nu înseamnă însă că puterea "soft" proiectată de China nu întâmpină obstacole. Până
acum, China a făcut eforturi deosebite în direcția acestei inițiative.
În cadrul Asian Infrastructure Investment Bank sunt cooptate tot mai multe state și, în timpul
vizitelor oficiale în exterior, este acordat ajutor de multe miliarde de dolari.
În curând ar putea depăși America în putere "soft", având în vedere că se estimează că țara
cheltuiește cam 10 miliarde de dolari pe an pentru "propaganda externă", extrem de mult în
comparație cu S.U.A., care dau doar în jur de 600 de milioane de dolari pe "diplomatia publică".
Un alt obiectiv de politică externă a Chinei îl constituie reorganizarea prezenței chineze în
țările în curs de dezvoltare, prin lansarea conceptului pe care fostul ministru român de externe,
profesorul Andrei Marga, l-a identificat ca fiind „noua politică africană”1, definită în cinci
puncte: amiciție bazată pe încredere, egalitate în condiții de suveranitate, neintervenție,
cooperare internațională și dezvoltare mutual benefică.
Ulterior, investițiile chineze în Africa și exporturile au crescut într-un ritm constant. Din
experiența ministerială, domnia sa apreciază că analizele franceze par să fie cele mai reactive la
această ofensivă chineză în Africa.
Aceste analize aduc în discuție concurența pe care exportul chinez o face industriilor
indigene, faptul că investițiile chineze sunt însoțite de deplasarea de forță de muncă din China și
contribuie astfel insuficient la ocuparea forței de muncă în interiorul țării respective.
Mai nou, la Paris se vorbește despre stilizarea alternativei care s-ar contura pentru decidenții
africani – „pasivul colonial al occidentalilor sau calul troian chinez”?2
Fără a epuiza problema în discuție, numai și față de cele menționate mai sus, se poate afirma
că acțiunea internațională a Chinei este la această oră atât de amplă, încât tinde să se suprapună
cu toate problemele globale și regionale.
Deloc întâmplător, politicile externe nu numai ale S.U.A., ci și ale Germaniei, Franței,
Rusiei și ale altor țări, includ explicit China în ecuațiile deciziilor.
Statura la care politica externă chineză aspiră este aceea a unei „puteri mondiale
responsabile”. Este o opțiune care s-a concretizat deja cu diverse prilejuri, precum lupta contra
terorismului, abordarea dosarului nuclear nord-coreean, Irak-ul, Marea Chinei de Sud, Africa și
multe altele.
În ultimii zece ani, în majoritatea comentariilor în mass-media occidentală se elogia
ascensiunea economică a Chinei, menționându-se că puțini conștientizează amplitudinea
acesteia.

1
Andrei Marga, China și diplomația armoniei,, blog, /Politica, 6 martie 2015, (accesat la 5 ianuarie 2016).
2
Andrei Marga, op. cit.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

198
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Pe de altă parte, în folclorul politic internațional se inoculau și aprecieri nefavorabile Chinei,


de genul ascensiune conjuncturală, instabilă și mai puțin solidă, tehnologii copiate și produse de
slabă calitate ș.a., aprecieri neonorante pentru cei care le promovau.
În pofida acestui blam ce denotă, în principiu, lipsă de moralitate în practica concurențială în
piața liberă, totuși, cu toții constatăm și azi o abundență masivă și o gamă variată de produse de
larg consum și industriale chinezești atractive în toate piețele lumii.
Acum, piaţa chineză este cea mai atractivă pentru retaileri, iar, în timp ce statele dezvoltate
încă se luptau cu efectele recesiunii, China a ocolit criza.
Companii precum Louis Vuitton, Hermès, Armani, Prada şi Richemont au anunţat că
profiturile înregistrate în ultimii ani s-au majorat considerabil, impulsionate de avansul economic
al Chinei.
Începând cu anul 2011, se vorbea tot mai intens despre China că se îndreaptă cu rapiditate
către statutul de cea mai mare putere din lume.
Se menționa că s-a dezvoltat foarte mult din punct de vedere tehnologic, are cel mai mare
număr de nave de război, o populaţie de peste 1,3 miliarde şi o creştere economică de
aproximativ 10% în fiecare an (o variantă de criterii de clasificare).
Conform datelor din acea vreme, China tindea să devină cea mai puternică ţară din lume în
jurul anului 2020.
Pe de altă parte, şefa F.M.I., Christine Lagarde,1 în aceeași perioadă, atrăgea atenţia că se
observă o încetinire economică în anumite state, dând exemplu China.
În acest context, domnia sa aprecia că cea mai mare economie asiatică s-a confruntat cu
turbulenţe pe pieţele sale bursiere, dar China este suficient de puternică pentru a face faţă
acestor volatilităţi. Doamna Lagarde a dat asigurări că aceste evoluţii nu vor afecta decizia
F.M.I. de a include moneda din China - yuanul - în rândul monedelor în coşul de valute SDR
(Drepturi Speciale de Tragere) folosite de F.M.I. în tranzacţiile internaţionale.
Deşi părerile sunt împărţite, nu ar fi pentru prima dată când China ar fi considerată una
dintre cele mai importante puteri economice mondiale, având în vedere faptul că din 1978 când
s-a declanşat procesul de reformă, până în 2011, ritmul anual de creştere a fost în medie de 9 %.
Această renaştere a Chinei are la bază un paradox, deoarece îmbină socialismul cu
capitalismul, creând ceea ce Zbigniew Brzezinski numea „comercialism social – socialism bazat
pe proprietate privată şi economie liberă. ”2
Dacă Marii Britanii i-au trebuit mai bine de 50 de ani pentru a-şi dubla P.I.B.-ul pe cap de
locuitor, iar Statelor Unite ale Americii aproximativ 50 de ani, China a reuşit acest lucru în doar
10 ani.
Această perioadă scurtă de timp în care China a escaladat ierarhia economiei mondiale,
poziţionându-se pe locul doi şi devenind adversarul numărul unu al S.U.A., s-a produs pe baza
unui proces de ardere a etapelor.

1
Reuters: China Q3 growth seen dipping to 6.8 pct, weakest since 2009, în CNBC, la14octombrie 2015, pe
http://www.cnbc.com/2015/10/14/china-economic-growth-seen-dipping-to-68-pct-weakest-since-2009 , (accesat la
19 decembrie 2015)
2
Zbigniew Brzezinski, Triada geostrategică, Editura Historia, 2006, pp. 13-16.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

199
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Mai precis dezvoltarea s-a realizat pe spatele celei mai largi clase sociale angrenată direct
în producție, pe care a exploatat-o, ducând la apariţia unei prăpastii între bogaţi şi săraci, cât şi
la apariţia unei diferenţe între China de Est – maritimă, urbanizată, ce cuprinde capitala
financiară a Asiei, Shanghaiul, şi China de Vest – continentală, preponderent rurală şi măcinată
de conflicte etnice şi religioase precum în regiunile Tibet şi Xinjiang.
Chinei îi lipseşte „motorul social”, mai precis accesul muncitorilor la bunurile produse, ţara
specializându-se pe exporturi, ignorând forţa de cumpărare, adevăratul indicator şi susţinător
economic.
Nu trebuie pierdut din vedere şi faptul că fiecare companie ce a ales să-şi mute producţia în
China se foloseşte doar de resursele umane şi materiale ale acestui stat, considerându-se că ea
produce totuși în graniţele ţării mamă.
Cu alte cuvinte, China realizează produse în interiorul frontierei americane, dacă privim
asupra unor firme ca: McDonald’s, General Electric, Coca-Cola, Caterpillar, etc.
Astfel, deşi investiţiile în China au fost masive, cantitatea de muncă este valorificată diferit,
aceasta fiind de cele mai multe ori salahorizată.
Pe de altă parte, analiștii occidentali, la începutul anului 2012, apreciau că S.U.A. se afundă
din ce în ce mai mult în datorii, iar al doilea mandat al lui Obama nu poate să schimbe această
situaţie.
În contrapondere, potrivit ultimelor rapoarte din acea perioadă, se menționa că datorită
ascensiunii spectaculoase a Chinei, ea va deveni prima putere mondială în 2016, depăşind S.U.A.
Iar în raportul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) se mai
arăta că, până în 2060, S.U.A. vor fi depăşite şi de India.
Raportul O.C.D.E. estima o creştere a economiei mondiale cu 3% pe an, în medie, până în
2060, cu diferenţe semnificative între economiile de piaţă emergente şi cele din ţările dezvoltate.
"Echilibrul puterii economice se va răsturna semnificativ în următorii 50 de ani. Ca urmare a
nivelului puternic de creştere, P.I.B.-ul total al Chinei şi al Indiei îl va depăşi până în 2025 pe cel
al G7.
El va fi de 1,5 ori mai mare până în 2060, în timp ce în 2010, acesta nu reprezenta nici
jumătate din P.I.B.-ul G7"1, se arăta în studiul organizaţiei din care fac parte cele mai bogate
state de pe planetă.
Un exemplu concret privind primatul în concurența celor două țări l-a menționat Agenția
Reuters, din mai, 2015, potrivit căreia scăderea de 60% a prețurilor petrolului între iunie 2014 și
ianuarie 2015, datorită ofertei superioare, a încurajat China să-și facă stocuri, schimbând atât
traseele comerciale cât și politica din lumea petrolului.
China a detronat astfel Statele Unite din poziția de cel mai mare importator de țiței pentru
prima oară în luna aprilie (2014) și era de asteptat ca achizițiile țării asiatice să rămână la un
nivel ridicat, în ciuda economiei în pierdere de viteză, ceea ce s-a și întâmplat, cu consecințe pe
termen lung asupra piețelor petrolului.

1
Raportocde - Business24.ro www.business24. ro/articole/raport+ocde; (accesat pe 18.03. 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

200
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Deși China putea reveni pe poziția secundă în lunile următoare, era în mod evident nevoie să
depășească Statele Unite în topul importatorilor mondiali, fiind deja cel mai mare consumator de
energie din lume.
Prin depășirea Statelor Unite, China devine cel mai mare consumator pentru aproape toate
mărfurile, inclusiv cărbune, minereu de fier și pentru majoritatea metalelor, ceea ce a adus
implicații majore pentru piețele lumii, ce continuă să-și mute centrul de greutate dinspre vest
spre est.
O scurtă analiză de caz a Business Insider, în octombrie 2014, reprezentanții Fondului
Monetar Internațional au anunțat că Statele Unite au fost depășite de China, aceasta devenind cea
mai mare putere economică din lume, în termeni de putere de cumpărare și au oferit o serie de
calcule și grafice, pentru a fi cât mai convingători.
În analiza sa, Fondul Monetar Internațional a realizat paritatea dintre puterea de cumpărare a
Statelor Unite și cea a Chinei.
Cei de la F.M.I. au fost nevoiți să țină cont de paritate din cauza simplului fapt că prețurile
nu sunt aceleași în ambele țări.
Comparația nu ar putea fi corectă dacă nu s-ar ține cont că anumite lucruri, precum un
tricou, costă mai puțin în Shanghai, în comparație cu San Francisco Este știut însă că un angajat
din China câstigă mai putin decât unul din S.U.A.
Dacă doar am luat salariul chinezului și l-am converti în dolari, am subestima puterea de
cumpărare a acelui angajat și a acelei țări. Discuția pe această temă continuă. Astfel, Gwynn
Guilford, de la Quartz,1 într-o analiză a sa, arată că anunțul F.M.I., în întregime, este doar un
joc cu numere. Acesta atrage atenția asupra modului în care China își calculează P.I.B.-ul, mai
exact asupra suspiciunilor că Beijing-ul îşi supraestimează economia.
Analistul oferă și o situaţie ipotetică prin care își explică afirmația.
În S.U.A., spune el, un om de afaceri împrumută 100 de dolari și îi învestește într-o fabrică.
Însă, fabrica produce doar 80 de dolari, rămânând cu datorii de 20 de dolari. În acest caz, intră în
faliment, ori își vinde din active pentru a acoperi datoriile. În orice caz, fabrica înregistrează
pierderi.
În China însă, băncile și instituțiile financiare consideră că împrumuturile și pierderile sunt
garantate de stat. Astfel, în loc să treacă cei 20 de dolari la pierderi, obțin acești bani prin metode
care nu apar în balanța contabilă. Cei 20 de dolari pe minus nu apar în P.I.B.-ul Chinei, însă cei
80 de dolari da. În acest mod, P.I.B.-ul beneficiază de un plus de 100 de dolari care, în realitate,
nu există. Deci, în termeni de putere de cumpărare, China a depășit deja S.U.A.
Opiniile și datele prezentate mai sus, cât și concluziile ce se desprind din perspectiva celor
ce se vehiculează zilnic în mass-media despre economia în lume, cu o intensitate mai mare la
începutul de an 2016, nu oferă o bază solidă pentru un răspuns tranșant asupra schimbării
primatului S.U.A. cu China.

1
qz.com/author/gguilfordqz; (accesat pe 13.03. 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

201
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Potrivit mediafax.ro1 economia globală va trăi periculos în 2016, cu o creştere modestă în


ţările dezvoltate care va compensa slăbiciunile persistente de pe pieţele emergente, cu inflaţie şi
dobânzi extrem de scăzute şi tensiuni care pot sădi germenii unei noi crize financiare majore.
Astfel, în The Guardian2 se estimează că preţurile petrolului vor continua să scadă, inflaţia şi
dobânzile rămân scăzute și pieţele emergente vor fi principalul risc pentru economia lumii.
În baza acestor previziuni, prezentate cu date specific de specialitate, prognoza pentru
economia Chinei va trebui să arate în ce măsură se va reduce ritmul de creştere, şi nu dacă ritmul
de creștere va încetini.
O predicţie este că economia Chinei va încetini în 2016, dar relaxarea politicii monetare va
preveni un colaps.
Opiniile în legătură cu starea celei de-a doua mari economii a lumii diferă. Unii analişti spun
că Beijing-ul are totul sub control, alţii că ţara trece deja printr-o aterizare dură, după ani de zile
de investiţii în fabrici nerentabile şi afaceri imobiliare speculative.
Așadar, deși pentru mulți, China este o posibilă viitoare supereconomie a lumii şi adevăratul
miracol Asiatic, pentru Zbigniew Brzezinski „China este prea mare pentru a fi ignorată, prea
veche ca să nu fie respectată, prea slabă ca să nu fie tratată cu înţelegere şi prea ambiţioasă
pentru a avea deplină încredere în ea”.
Într-o formulare academică, în dicționare și manuale de geopolitică se menționează că o
superputere sau supraputere este un stat care are capacitatea de a influența evenimentele sau își
exercită puterea la scară globală, situându-se la alt nivel decât toate celelalte puteri.
În zilele noastre, asta implică o mare putere economică și științifico - tehnologică, o populație
numeroasă și forțe armate puternice, inclusiv forțe aeriene, spațiale și un arsenal de arme de
distrugere în masă.
Din această perspectivă, istoria recentă și prezentul demonstrează de necontestat faptul că
Statelor Unite ale Americii li se poate atribui statutul de superputere mondială.
Însă, pentru populația lor și pentru partenerii externi, conducătorii americani vor trebui
probabil să articuleze un concept al interesului național în actualul mediu de securitate și să
explice cum este servit acesta în Europa și Asia, prin menținerea echilibrului puterii.
În sprijinul acestei afirmații vin observaţiile expertului american în politică globală, Ian
Bremmer formulate în cadrul lucrării apărute în mai 2015, intitulată explicit “Acestea sunt 5
motive pentru care S.U.A. rămân unica superputere în lume”3, autorul face o analiză a ceea ce
sunt azi S.U.A. și ce rol vor juca în secolul XXI.
El aduce argumente bazate pe cifre, structurate în logica și formularea generală a capitolelor
aproximativ similară celor prezentată mai sus.
Trebuie precizat că autorul este președinte al Eurasia Group, fondat în 1998, care azi este
lider de cercetare și consultanță de risc politic la nivel mondial. Clienții săi sunt renumiți oameni

1
mediafax.ro, Beijing, 11 ian 2016; (accesat pe 15.03. 2016).
2
www.wall-street.ro; (accesat pe 18.03. 2016).
3
These Are the 5 Reasons Why the U.S. Remains the World's. time.com/.../us-superpower-status-military; (accesat
pe 11.03. 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

202
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

de afaceri interesați să fie sprijiniți în a lua decizii în cunoștință de cauză, în țări percepute critice
din punct de vedere politic. 1
Dintr-o prezentare a cărții făcută de un reporter al revistei Time reiese că cele cinci motive,
în aprecierea autorului, sunt: economia, armata, influența politică, inovația, cultura/ stilul de
viață.
De fapt, aceste motive sintetizează o serie de argumente interesante prin alegerea lor, ce
realizează o grilă unitară de analiză a puterii oricărui stat, din perspectiva unui specialist american
în domeniu.2 Astfel, economia S.U.A. este prezentată în comparație cu a Chinei, ca principal
actual competitor.
Autorul recunoaște că economia acestei țări se află într-un ritm de creștere impresionant, dar
afirmă că nu mărimea ei contează ci calitatea.
În același timp, s-a constatat că, spre deosebire de S.U.A., puțin din creșterea economică
remarcabilă a Chinei intră în buzunarele consumatorilor interni.
Apoi, se menționează că peste 80 la sută din toate tranzacțiile financiare din toată lumea sunt
efectuate în dolari, așa cum se întâmplă și în cazul a 87 la sută din tranzacțiile de pe piața
valutelor. Și, cât timp lumea continuă să aibă asemenea încredere în valuta americană și în
stabilitatea economică americană, economia Statelor Unite nu poate fi depășită.
Despre Armata S.U.A. nu sunt multe comentarii. Superioritatea militară a Americii este
unanim recunoscută, dovedită și comentată în acțiuni concrete, fiind considerată că nu are rival.
Apoi, dezvoltându-și ideea, se situează pe poziția analiștilor militari, greu de înțeles de unii
politicieni, potrivit cărora înalta performanță a armatei se probează, din păcate, numai în război.
În acest spirit, el recunoaște că nerealizările S.U.A. din Orientul Mijlociu au dat o lovitură
armatei, însă războaiele din Irak și Afganistan vorbesc mai mult despre natura schimbătoare a
războaielor decât de declinul superiorității militare a Statelor Unite.
În ce privește influența politică, Ian Bremmer afirmă că pentru S.U.A., ajutorul străin –
asistența financiară reprezintă un document de guvernare, o cale eficientă de a-și betona puterea
politică la nivel mondial.
Se pare că banii cumpără cooperarea politică puternică din partea țărilor aflate în nevoie,
afirmă autorul.
Potrivit acestui criteriu, în clasamentul său pe 2013, după S.U.A. urmează Marea Britanie.
Cifrele arată o atracție de durată pentru acest sistem: 45 de milioane de oameni care trăiesc în
prezent în S.U.A. au fost născuți într-o altă țară. Și, concluzionează că, pentru mulți oameni din
toată lumea, America rămâne locul ideal pentru a începe o nouă viață.
Asupra importanței inovației, nu trebuie insistat prea mult, fiind recunoscut faptul că, din
cele 9 companii tehnologice considerate cele mai mari din lume, 8 își au sediul în S.U.A.

1
time.com/.../us-superpower-status-military/28 mai 2015; (accesat pe 12.03. 2016).
2
International Crisis Group, Stirring up the South China Sea (I), Asia report no. 223, 23 April 2012,
http://www.crisisgroup.org/~/media/ Files/ asia/north-east-asia/223-stirring-up-the-south-china-sea-i.pdf. (accesat pe
18.03. 2016).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

203
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

La fel de cunoscut este faptul că astăzi, ocupă primul loc ca producător mondial de petrol și
gaze naturale, în mare parte datorită dezvoltării fracturării hidraulice, dar şi faptul că 30 la sută
din cheltuielile la nivel mondial pentru cercetare și dezvoltare sunt, efectuate tot în S.U.A.
Faptul că, cultura/stilul de viață sunt considerate altfel, constituie motivul pentru care și ele
se alătură aprecierii că S.U.A. vor rămâne o superputere mondială. Tocmai datorită acestui
specific, problema necesită un comentariu mai detaliat.
Dar de fapt, orice vizitator străin se poate convinge despre nivelul de trai al populației
americane.
Din relatările autorului, reține atenția și trimiterea la cel mai recent studiu privind acțiunile
de caritate, unde americanii s-au clasat pe primul loc mondial în domeniul ajutorării străinilor.
În final, cred că totalitatea acestor motive – argument, selectate și îmbinate armonios, așa
cum se menţionează mai sus – reprezintă o grilă de analiză și un punct de vedere care, aplicate
altor state, pentru multă vreme nu le alătură Statelor Unite ca și un competitor pe măsură,
simultan și în toate domeniile.
Astfel, economia S.U.A. este prezentată în comparație cu a Chinei, ca principal actual
competitor.
Autorul recunoaște că economia acestei țări se află într-un ritm de creștere impresionant, dar
afirmă că nu mărimea ei contează ci calitatea.

Bibliografie:

1. Bremmer Ian, ”These are 5 reasons to remain the only superpower in the world”, Time, mai
2015.
2. Cabestan Jean-Pierre, La politique internationale de la Chine, Presses de la Fondation
Nationale des Sciences Politiques, Paris, 2010.
3. Johnson Christopher K., Decoding China’s Emerging “Great Power” Strategy in Asia, US
News, June, 2014.
4. Kissinger Henry on the Assembly of a New World Order, The Wall Street Journal, Aug. 29.
2014.
5. Marga Andrei, China și diplomația armoniei, blog, Politica, 6 martie 2015.
6. Marcus Weisgerber, Dempsey’s Final Instruction to the Pentagon: Prepare for a Long War,
Defense One , July 1, 2015.
7. Report Credit Suisse AG, The End of Globalization or a More Multipolar World, Zurich, Sept.
2015.
8. RTV.NET:http://www.romaniatv.net/ pentagonul-un-razboi-al-statelor-unite-cu-china-sau-cu-
rusia-este-oricand posibil_230398.html#ixzz3xKrUkVND
9. Strategia de securitate a SUA.
10. Strategia politicii externe a Chinei.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

204
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

DILEMA WASHINGTONULUI: EUROPA DE EST, ORIENTUL


MIJLOCIU SAU ASIA?

Dr. Viorel LUCACI


Facultatea de Transporturi,
Departamentul Transporturi, Trafic și Logistica,
Universității Politehnica București

Abstract: The reasons used in the preparation of this work are linked to the American perspective on the
management of the main conflict zones that currently exist in the World. They are (i) Ukraine and the effects of the
crisis in this area on the eastern flank of NATO; (ii) the Middle East through the possible lose control the armed
conflict from Syria; (iii) Asia, namely the tensions in the South China Sea. Russia's and China's ambitions over
recent years have become two important variables in the geopolitical equation of these three unknowns.

Keywords: Asia, Asymmetric, Brussels, Europe, geopolitical, China, East, terrorism, Washington

Considerente introductive

În ceea ce priveşte geopolitica spaţiului european actual, există în prezent o serie întreagă
de subiecte şi tematici pretabile a ocupa, cu succes, prima pagină a agendelor de mediatizare, sau
capul de listă al oricărei dezbateri analitice calificate.
În prezenta abordare introductivă este vorba în special despre provocările actuale ale părţii
estice a respectivei arii geografice (Europa Centrală şi de Est), un perimetru din care face parte şi
România.
Practic, importanţa acestui flanc al NATO a crescut începând cu prima parte a anului 2014.
Nu sunt excluse din aceste considerente nici literatura de specialitate şi mediile de dezbatere
academice din România.
Caracterul „interesant” (din multe puncte de vedere) pe care îl are prezentul, a monopolizat
o bună parte din paleta subiectelor adoptate din ultimii ani, iar acest fapt ne afectează
considerabil înţelegerea lucrurilor, mai ales în perspectiva viitorului.
Din ce în ce mai multe lucrări, analize şi publicaţii - majoritatea fiind de o calitate
superioară, unele chiar apreciate pe plan internaţional - încercă să afle răspunsuri cât mai
pertinente la întrebări cum ar fi:

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

205
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

(i) Care este natura provocărilor fără precedent la care este supus în prezent Proiectul
european?
(ii) Ce soluţii se întrevăd?
(iii) De ce problema emigraţilor proveniţi din zonele de conflict ale MENA1 se intensifică
exact în acelaşi timp cu sporirea ambițiilor hegemonice ale Moscovei?
(iv) Există vreo corelaţie între cele două fenomene?
(v) Până unde vor escalada disensiunile dintre statele membre ale Uniunii Europene -
disensiuni generate în principal din raţiuni economice?
(vi) Câte dintre acestea au agende duble sau chiar multiple în ceea ce priveşte actualul lanţ
de conflicte din Orientul Mijlociu?
(vii) Care este viitorul Uniunii Europene?
Scopul prezentei lucrări nu este acela de a afla cheia respectivelor întrebări. O trecere
atentă - chiar pe diagonală - prin literatura geopolitică din ultimii ani, ne relevă o imagine
generală a problemelor în cauză şi răspunsuri edificatoare la cele mai multe dintre ele.
Cert este faptul că lucrurile sunt extrem de complicate, iar orice abordare am accepta, este
necesar un algoritm cât se poate de nuanţat. Soluţiile sunt de asemenea dificil de identificat,
deoarece semnificaţia termenilor cum ar fi „adevăr” sau „dreptate” diferă de la un actor la altul.
Nu există un adevăr absolut într-un conflict geopolitic, cu atât mai mult unul asimetric în
care variabilele depăşesc domeniul militar. Cu toate acestea, noile ameninţări (cu un grad variat
de proximitate) care au apărut la adresa Europei, au readus în discuţie doctrine şi principii clasice
cu privire la securitatea naţională în sensul ei general.
O parte din statele partenere NATO au reconsiderat obligativitatea satisfacerii stagiului
militar. Ameninţarea militară de tip clasic, începe să reapară în paginile strategiilor de apărare
naţională, în special la state din Europa de est2.
Este cert faptul că asistăm cu toții la schimbări de profunzime în ceea ce înseamnă
securitatea şi modalitățile prin care aceasta trebuie menţinută.
Lista nelămuririlor (i - vii) enumerate anterior, ar putea continua oricât. Ne-am limitat doar
la o problemă de ansamblu, în centrul căreia se află Uniunea Europeană. De aceea, considerăm
că raţiunile în jurul cărora a fost elaborată această lucrare, sunt de actualitate.
Subiectul îl constituie dilema din ce în ce mai evidentă în faţa căreia este situat actorul
central (SUA) al scenei geopolitice globale, dar în același timp, extern Europei, atât din punct de
vedere geografic, cât şi al efectelor pe care le au şi le pot avea conflictele sângeroase din cele trei
vecinătăţi ale Europei, respectiv estul (Ucraina), sud-estul şi sudul (MENA).
Toate trei transferă către Europa tensiuni, terorism, imigranți şi nu în ultimul rând
incertitudine. Globalizarea lumii a însemnat şi globalizarea aspectelor problematice aşa-zis
moderne. Elementele transferate produc la rândul lor fricţiuni şi forţe centrifuge din ce în de mai

1
MENA - Middle East and North Africa region,
2
Ghica, Luciana, Alexandra; Zulean Marian (coordonatori), Politica de securitate națională - Concepte, instituții,
procese, Editura ¨Polirom¨, București, 2007, pp. 167-170.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

206
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

puternice în ansamblul unui proiect european, care începând cu împlinirea a şase decenii de la
naşterea sa, se pare că a fost pus în faţa primului său test serios de maturitate.
Anul de naştere a Uniunii Europene este 1950, când Robert Schuman, prim-ministrul
Franţei de la acea vreme, înaintează ideea înfiinţării Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului. Conform iniţiativelor comunitare „UE şi organizațiile care au precedat-o reprezintă o
comunitate de valori în care democraţia, drepturile omului şi statul de drept au un înţeles concret
din punct de vedere al beneficiilor pe care le au cetăţenii din fiecare stat membru, indiferent de
apartenența etnică, lingvistică sau religioasă”1.
În orice demers de analiză (oricât de elaborată ar fi acesta) asupra unui subiect sau
fenomen, apare o minimă cantitate de subiectivism prin care se generează erori perceptive. Din
cauza asimetriei percepției2 indusă în acest caz, analiza interacţiunilor complexe cum este cea
geopolitică dintre Vest şi Est (Occident şi Orient), trebuie să releve un adevăr situat întotdeauna
într-o poziţie mediană. Ne referim la un punct median care la rândul său este dificil de localizat.
De aceea, este indicată parcurgerea de text analitic elaborat de cel puţin două părţi implicate în
conflict.
Media considerentelor şi a rațiunilor actorilor implicaţi, induce o aproximare obiectivă a
adevărului. Cu atât mai mult, nivelul cunoașterii creşte atunci când apelăm suplimentar la
expertiza unui factor neutru (un analist, sau un observator cât mai îndepărtat de subiect din punct
de vedere geografic - deoarece implicarea directă generează subiectivism).
Apare însă întrebarea dacă mai există o neutralitate efectivă, mai ales că trăim într-o lume
aflată în plin proces de globalizare, unde oricare două puncte (oricât de îndepărtate ar fin unul de
celălalt) se află în corelație cu toate celelalte. Interesele şi efectele intenţiilor diverselor cercuri
depășesc cu mult aria geografică în care are loc un conflict iscat între doi vectori geopolitici
antagonici.
Cu toate acestea, se pare că tocmai geografia este cea care definește parametrii conflictelor
moderne.
Modalitatea prin care popoarele (chiar civilizaţiile) interacţionează, se influenţează, întră în
conflict, sau fuzionează, constituie efecte ale caracteristicilor geografice în care acestea au
apărut.3
În ceea ce priveşte evoluțiile din trinomul pe care l-am putea denumi „UE-Ucraina-
MENA” (un triunghi dreptunghic situat în partea de nord-vest a ansamblului Africa-Europa-
Asia), există o tendinţă de focalizare a analizei strict asupra ariilor de conflict în cauză. Acest
fenomen, manifestat prin procedeul literar de „scoatere din context”, generează erori
considerabile în înţelegerea fenomenelor şi implicit în cristalizarea unor soluţii.

1 Ibidem,
p. 247.
2
Asimetria percepţiei poate fi definită ca fiind efectul prin care înțelegerea unui fenomen complex, diferă
semnificativ de la un receptor la altul, din cauza modului în care sunt interpretate (subiectiv) datele introduse în
analiza furnizorilor de informaţie (de intelligence sau mass-media).
3
Kaplan Robert D., Răzbunarea geografiei - Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva
destinului, Editura ¨Litera¨, p. 45, 65, 66.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

207
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Mizele geopolitice

Se pot identifica trei „dosare” de interes marcate prin analiza cu scoatere din context:
1). Din perspectiva problemelor sociale, Europa este înţeleasă (doar) ca Europa şi atât.
Evoluţiile din ultimii doi ani au scos la iveală faptul că această „criză a refugiaților” care a lovit
Uniunea Europeană începând cu prima parte a anului 2015 (fiind de fapt un subiect mult mai
vechi dar ignorat de o parte din mass-media), se află în faza de început. Altfel spus, avem o fază
incipientă a unui flagel pentru care se pare că Europa nu era pregătită.
Din această cauză, foarte puţini sunt cei care mai fac referiri astăzi în mass-media la
amenințarea Federației Ruse, cu atât mai mult cu cât asistăm la o balansare excesivă de la „soft
power” către „hard power” manifestată de Rusia în ultimii ani1.
Toată lumea își îndreaptă atenția către Orientul Mijlociu, în special către dinamica
geopolitică şi socială a Turciei şi a riscului de producere a unei inflexiuni de orientare a Ankarei
fapt ce ar genera efecte incomparabil mai mari în Europa - deoarece în contextul actual din
Orientul Mijlociu, Turcia prin moderaţia sa politică şi religioasă, constituie singura barieră
geografică împotriva unei ascensiuni directe a organizaţiei Statul Islamic către Balcani şi implicit
către întregul spaţiu European. Un „baraj” la care trebuie să fim foarte atenți.

2). Conflictul din estul Ucrainei este analizat preferențial doar ca o reîmpărțire a
influentelor între un Kremlin din ce în ce mai ambițios, mai violent faţă de a sa „vecinătate
apropiată” şi un Bruxelles care a căutat căi de extindere spre est - aici fiind prinsă la mijloc
Ucraina.
Nu este nici un secret faptul că, în condiţiile în care Federaţia Rusă nu ar fi dispus de
imensele rezerve naturale și energetice (utilizabile frecvent ca armă politică), cu siguranță cercul
euroatlantic ar fi jucat cartea Ucrainei în termeni mult mai duri.
Realitatea a dovedit că este aproape imposibil să constrângi din punct de vedere geopolitic
şi economic o mare putere (mai ales militară) care printre altele asigură un procent considerabil
din necesarul de gaze naturale utilizate de economiile celor mai emergente state membre ale
Uniunii Europene (Germania şi Franţa).
Având în vedere caracteristicile și modul de funcționare a industriei germane de exemplu,
chiar și o scădere infimă din aceste livrări energetice, ar provoca efecte greu de estimat. Să nu
trecem cu vederea peste interdependența economică complexă dintre cele două state (schimburi
de zeci de miliarde de euro anual). Germania se identifică pe drept motorul economic al Uniunii
Europene, motor alimentat cu resurse din Federația Rusă sau state din aria sa de influență. Cu
alte cuvinte situația este destul de complexă.
George Fridman a prevăzut2 o posibilă scindare în două a Ucrainei și chiar a Turciei (în
mod similar), prima între ariile pro-europene și pro-ruse, iar cea de-a doua între curentul pro-
occident și cel pro-islam.
1
Jean-Sylvestre Mongrenier, Rusia amenință oare Occidentul?, Editura ¨CARTIER¨, p. 114.
Următorii 100 de ani - Previziuni pentru secolul XXI, Editura ¨LITERA¨, p. 115, 119.
2 George Friedman,

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

208
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Dacă Ucraina se află prinsă între două arii de interese geopolitice, Turcia vibrează între
două civilizații (cea Occidentală și cea Islamică - prima aflată într-un declin demografic și
identitar accentuat, pe fondul unui progres tehnologic, material și informațional, iar cea de-a
doua înregistrând o creștere demografică deloc de neglijat). Ulterior, importanţa mediatică
acordată războiului din estul Ucrainei a fost surclasată de efectele pe care le-au produs în Europa
valurile de emigraţi proveniţi în special din Siria şi nordul Africii. De aici, avantajele
Kremlinului nu au întârziat să apară.

3). Clivajele sociale din anul 2011, transformate în conflictele armate sângeroase (excelând
cu Siria) din Orientul Mijlociu, sunt abordate de obicei ca o „revanșă” a zonelor coloniale din
această arie, faţă de ambiţiile proiectului european - ambiţii percepute ca fiind imperiale şi
desacralizante de către o parte vizibilă a lumii arabe. Plecând de la o astfel de situaţie, până la
apariția şi exacerbarea acelui islam radical nu a fost decât un pas.

Nimic mai adevărat pentru fiecare din cele trei „dosare”. Desigur, aceste erori de abordare
nu trebuie generalizate.
Dar este necesar să acceptăm faptul că lucrurile sunt cu mult mai complexe, iar disocierea
cauzelor şi a efectelor la nivel mondial, pot produce erori de înţelegere, transformate uneori în
greșeli strategice - greșeli pe care Europa le-ar putea face în viitor.
Ponderea pe care tehnologiile civile de comunicații o au în viaţa fiecăruia dintre noi, a
anulat practic relevanţa distanțelor geografice.
Totul poate fi interconectat, iar influentele reciproce pe care le pot avea cele mai
îndepărtate puncte de pe hartă, sunt astăzi mai certe ca niciodată. Ce am vrut să spunem cu
aceasta?
Nu trebuie să ne ducem cu gândul doar la Europa atunci când analizăm fenomenele ce au
loc în acest spaţiu.

Hegemonismul american

În prezent, SUA sunt implicate militar în trei zone pe Glob. Fie că vorbim despre bazele
militare ale NATO din Europa, despre lupta împotriva terorismului, sau despre noile provocări
din Pacific (din ce în ce mai puternice şi actuale), fiecare dintre acestea necesită eforturi militare,
diplomatice şi politice considerabile.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

209
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Figura nr. 1 – Inelul Anacandoi

Chiar dacă de ani buni bugetul pe care Washingtonul l-a alocat apărării a depăşit cu mult
suma tuturor bugetelor de apărare ale celorlalte ţări, este posibil ca într-un oarecare viitor să se
ajungă în faţa unei necesități de a „raționaliza” ponderile celor trei demersuri.
Vorbim de eforturi militare ce fac parte dintr-un algoritm de distribuire din ce în ce mai
complex şi care ar putea fi supus în viitor unor exigențe politice diferite de cele de până acum.
De aceea, în următorii ani Washingtonul ar putea fi pus în faţa unei dileme strategice,
definite succint prin două întrebări de bază:
(i) Ce zonă geografică va constitui prioritatea numărul unu pentru decidenții americani?
(ii) Care actor regional din zona eurasiatică va reprezenta viitoarea provocare pentru SUA,
peste limita de afectare a propriilor interese strategice?
În cele ce urmează, sunt explicitate cele trei zone de interes la care s-a făcut referire
anterior, împreună cu particularităţile acestora şi principalele evoluţii din ultimii ani.

Dosarul 1 - Spațiul european

Marea majoritate a statelor membre ale NATO sunt situate în Europa. Interesul strategic al
SUA faţă de spațiul european provine din a doua jumătate a secolului trecut.
Pentru a preveni o posibilă expansiune spre vest a Uniunii Sovietice, imediat după
înfrângerea Germaniei Naziste, cercurile decizionale americane au optat asupra creării NATO.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

210
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Ca răspuns, la inițiativa Moscovei statele aflate sub influența Uniunii Sovietice au format o
alianță militară cunoscută sub denumire de Tratatul de la Varșovia1.
În întreaga sa istorie de peste șase decenii, NATO nu a fost atacat militar de către un
inamic extern, dar a participat la diverse operațiuni militare de menținere a păcii, sau de luptă
împotriva terorismului, cel mai bun exemplu fiind conflictele din spațiul fostei Iugoslavii.
Importanța strategică a NATO a fost repusă pe tapet începând cu ianuarie 2014.
Conflictul din zona de est a Ucrainei, a constituit o adevărată schimbare de paradigmă în
ceea ce privește securitatea militară a flancului estic al NATO.
Cel puțin din perspectiva puterii de la Kremlin, peninsula Crimeea a fost încorporată forțat
în cadrul Federației Ruse, iar flota sa militară a dobândit un acces direct şi nemijlocit la o mare
caldă cu ieşire spre Mediterana.
Cu alte cuvinte, se pare că Rusia manifestă o tendință imperialistă sub toate formele pe
care le poate avea o asemenea campanie (economic - posibilitatea de „şantajare” a statelor UE ca
urmare a „războiului resurselor”; militar - sporirea cheltuielilor destinate apărării, noile generaţii
de armament complex lansate relativ recent, precum şi reîntărirea poziţiei Rusiei la Marea
Neagră; informaţional - campaniile mediatice pro ruse, unele manifestate în interiorul spaţiului
european şi acţiunile de dezinformare din mass-media şi literatură).
Indiferent de finalitatea politică sau militară a campaniei expansioniste pe care o manifestă
Moscova, a fost readusă deja în discuţie importanţa strategică a flancului estic la NATO, fiind
luate decizii de relocare unor contingente şi armament greu către state din această arie.
Conflictul dintre Ucraina și Federația Rusă început în 2014, poate fi asemuit cu un „11
septembrie” european. Nu din perspectiva teroristă, ci a ideii că Europa avea să fie cu totul alta
după ianuarie 2014.
Nu trebuie neglijată importanţa pe care Marea Neagră a dobândit-o în noul context
geopolitic zonal2. Prezenţa militară americană de pe litoralul românesc, precum şi multiplele
exerciţii militare cu participare internaţională efectuate în această zonă, confirmă prioritatea de
care se bucură Marea Neagră pe agendele americane3.

Dosarul 2 - Orientul Mijlociu

Despre Orientul Mijlociu şi problemele acestei arii geografice s-au scris în ultimii ani, zeci
de mii de pagini.
Noţiunea cel mai des afiliată cu Orientul Mijlociu în ultimii ani (în special după 11
septembrie 2001, este terorismul. Trei războaie de amploare4 purtate toate după 1990 (ca reper
1
Watts, Larry, L., Ferește-mă Doamne de prieteni - Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Editura
¨Rao¨, Bucureşti, 2012, p. 41.
2
Maior, George, Cristian şi Konoplyov, Sergei (coordonatori), Cunoaștere strategică în zona extinsă a Mării Negre,
Editura ¨Rao¨, București 2011, p. 33, 35, 38.
3
Maior George Cristian, Noul Aliat - Regândirea politicii de apărare a României la începutul, secolului XXI,
Editura ¨Rao¨, Bucureşti, 2012, p. 172, 174.
4
Războiul din Golf - 1990, Războiul din Irak - 2003 și Războiul din Afganistan (între 2001 și 2014).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

211
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

fiind sfârşitul Războiului Rece), au costat SUA pierderea a peste 8.000 de militari și rănirea a
cca. 70.000, ducând la rezultate extrem de incerte pe termen lung.
Atât în cancelariile americane, cât și europene, apare din ce în ce mai des întrebarea dacă
aceste războaie au avut ca rezultat o victorie certă a aliaților, sau au indus o instabilitate profundă
în lumea arabă, ale cărei efecte se fac simțite în Europa. Răspunsurile depind de orizontul de
analiză.
Este dificil de stabilit dacă terorismul (care apasă de cca. doi ani Europa) generat de
Orientul Mijlociu după anii 2013 – 2014 a constituit un efect indirect al celor trei războaie
gestionate mai mult sau mai puțin eficient, sau dacă neinițierea lor (după 2001) ar fi creat
posibilitatea unei expansiuni a Islamului radical, incomparabil mai puternică, iar Europa ar fi fost
într-o cu totul altă situație față de cea din prezent.
Totodată, concomitent cu începerea retragerii americanilor din Afganistan și slăbirea
prezenței militare a acestora în Irak, se remarcă ascensiunea ISIS (prin demararea planului de
acaparare de teritorii și de instaurare a Levantului), respectiv separarea acesteia de al-Quaida,
urmată prin declararea Califatului. Organizația al-Quaida este surclasată în prezent de către ISIS.
Se cuvine aici o întrebare mult mai profundă, al cărui răspuns este ușor de intuit. Cum ar fi
arătat lucrurile în prezent în Europa, dacă NATO ar fi fost desfiinţat după 1991 ca reacţie la
dispariția Uniunii Sovietice?
Cercurile europene par să fi subestimat efecte pe care cele trei războaie le-au avut asupra
vechiului continent. Se pare că o nouă angajare militară de amploare a SUA este posibil a avea
loc în Siria, în condițiile în care iniţiativele politice și diplomatice de instaurare a păcii în zonă
vor eșua în continuare.
În prezent Organizația Statului Islamic din Irak și Siria reprezintă amenințarea numărul
unu deopotrivă pentru Bruxelles și Washington.
Pentru a înțelege mai bine caracteristica negativă cea mai importantă (terorismul) a
Orientului Mijlociu, este necesară atât o pătrundere în profunzimea termenului, cât şi o percepție
disociată a terorismului față de așa numitul „Jihad Islamic”.
Prejudiciile de imagine pe care terorismul - privit sub toate aspectele sale - le-a adus lumii
arabe, sunt inestimabile.
Lumea occidentală este pe drept din ce în ce mai timorată de terorism. Acest flagel a avut
un impact atât de profund asupra noastră, încât a „reușit” să remodeleze percepţia asupra
securității după momentul 11 septembrie 2001. Acel atac asupra simbolurilor lumii libere, nu s-
au dovedit a fi „opera” militară a vreunui alt actor statal de mare anvergură inamic declarat al
SUA.
A reprezentat însă, prima mare „lucrare” a unei entități nonstatale - o lucrare care a lua
viața a cca. 3.000 de oameni de toate naționalitățile. Astfel, atentatele respective au constituit de
facto un atac împotriva întregii lumi, nu doar împotriva SUA. Occidentul a suferit considerabil,
mai ales ca urmare a atacurilor teroriste ce au urmat în Europa (Spania, Maria Britanie sau
Franţa).

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

212
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Privind lucrurile din perspectiva arabă, am putea accepta ideea că adevărata victimă a
ascensiunii internaționale a terorismului ca fenomen global, a fost însăși civilizația islamică -
deoarece aproape toată lumea euroatlantică a pus semnul de egal atât între terorism şi Islam, cât
şi între activitatea organizațiilor teroriste şi Jihad.
Jihadul nu înseamnă un război islamic sfânt asupra lumii occidentale (cum se tot
vehiculează, chiar în mediile literare), fiind mai degrabă o noțiune „reinventată (…) de
legitimare a acțiunilor teroriste” cum bine menționează Mircea Mureşan în prefața cărții Jihadul
Islamic.
Jihadul constituie de fapt cea mai bună cale de transformare în bine a răului interior 1 -
conform semnificaţiei reale a acestei noţiuni. O ură oarecum legitimă la o primă analiză, asupra
tot ceea ce însemnă Islam, s-a instalat în mentalul colectiv al occidentalilor, lăsând de înţeles
faptul că însăși lumea arabă ar fi cea mai mare amenințare la adresa Occidentului.
Realitatea este mult mai nuanțată şi mai complexă. Nu lumea arabă definește terorismul și
nici terorismul nu definește lumea arabă.
Nu trebuie asociată titulatura de „terorist”, locuitorilor unei întregi arii geografice (Orientul
Mijlociul, nordul Africii şi o parte din Asia), doar pentru că unii dintre adepții unei religii diferite
şi axată pe alte principii de valori, au făurit arme ideologice prin intermediul denaturărilor şi
interpretărilor doctrinelor unei învățături care îndeamnă la pace prin însăși nucleul ei moral, fiind
arme utilizate în procesele de radicalizare şi autoradicalizare.
Pentru a putea combate eficient terorismul, este necesar să privim întreaga „tablă” a istoriei
ultimelor două milenii, deoarece rădăcinile acestui fenomen sunt mult mai profunde.
Relația Occident-Orient nu s-a bucurat (probabil niciodată) în istorie de o real respiro. A
început prin acele campanii denumite „cruciade” şi continuă astăzi prin aşa-zisa „luptă împotriva
terorismului”.
Însăși ecuația de funcționare a întregii lumi occidentale începând de la prăbușirea lentă a
Imperiului Roman până în prezent, a avut ca determinantă de bază interacțiunea dintre cele două
entități civilizaţionale.
Atât din perspectiva SUA, cât şi a Europei, este de dorit ca problema Orientului Mijlociu
să fie rezolvată definitiv la un moment dat. Astfel, conflictul care amenință în prezent Europa s-
ar putea stinge.
În aceste condiții am putea asista la acel „Sfârșit al istoriei” prezis de Francis Fukuyama.
Se pare că singura teză valabilă este cea a „Ciocnirii civilizațiilor” dezvoltată de Samuel Philips
Huntington.
Ceea ce se petrece în prezent în Orientul Mijlociu - în speţă în Siria - poate fi la fel de bine
atribuit unor rezultate indirecte ale încercării de fuzionare a unor civilizații incompatibile din
punct de vedere al principiilor.

1
Andreescu Anghel şi Radu Nicolae, Jihadul islamic: de la „înfrângerea terorii” şi „războiul sfânt” la „speranța
libertății”, București 2015, Editura ¨Rao¨,București, 2015, p. 119, 122.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

213
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Cursul istoriei, privit dincolo de apariţia şi dispariţia diverselor imperii sau a succesiunii
ciclurilor Kondratiev1, prezintă o funcționare algoritmică proprie, o cinematică specifică.
Evoluția evenimentelor istorice determinante are propria sa viteză în cadrul respectivului
algoritm. Ideea conform căreia istoria respectă un „program”2 bine definit, este acceptată de un
număr considerabil de analiști istorici şi sociologi.
Ce sau cine determină acel program, este greu de spus. Apar aici o grămadă de teorii, unele
din domeniul conspirativ, câteva științifico-fantastice, iar altele sociologice.
Unul din lucrurile certe cu privire la dinamica istoriei, este acela că orice forțare (în sensul
creșterii vitezei) a acestui program, va produce într-adevăr dezechilibre și fracturi, dar într-un
final evenimentele vor reveni la un echilibru inițial corespunzător „drumului prestabilit”.
Acest fapt a fost simțit în special în cazul demersurilor care nu au avut în spate fundamente
solide - mai ales la încercările pripite de a forma imperii și structuri suprastatale prin
amalgamarea unor civilizații diferite și cu percepții antagonice asupra unor sisteme de valori cum
ar fi cele religioase.
Un exemplu edificator ar putea fi însuși proiectul euroatlantic. Nici doctrina eurasiatică
(susținută intens de geopoliticienii ruși) nu poate fi exclusă şi nici formarea unui Califat în zona
MENA.
Orice forţare a istoriei se poate solda într-un final cu un eșec. Demersurile ample inițiate de
om, trebuie să aibă „răbdare cu istoria”.
Un câştig rapid obţinut prin forțarea fuziunii unor civilizații sub un edificiu structurat doar
pe criterii materiale, se poate transforma într-o pierdere de profunzime.
Există civilizații cu inerții foarte mari (precum cea islamică, caracterizată printr-un
conservatorism evident).
Există de asemenea civilizații (inclusiv demersuri geopolitice) cu o evoluție rapidă,
prospere şi puternice, dar care nu au un fundament eligibil - deoarece s-au cristalizat în jurul
unor forme fără fond, a unor valori preponderent materiale.
Acestea fiind solide la suprafață, devin atrăgătoare pentru periferie (alte civilizații și
grupuri din arealul geografic).
Într-un final, orice defect captiv în miez se va propaga și va avea tendinţa de a scinda
structura în ansamblu. Un fenomen similar are loc în prezent în Europa. De aceea, drumul pe
care îl urmează occidentalismul trebuie să fie mult mai bine gândit.
În concluzie, putem susține faptul că Orientul Mijlociu va constituii pentru multă vreme o
zona de interes pentru SUA.

1
Bădescu Ilie, Dumitrescu Lucian, Dumitrașcu Veronica, Geopolitica noului imperialism, Editura ¨Mica Valahie¨,
București, 2010, p. 59, 60.
2
Bădescu Ilie, Lucian Dumitrescu, Veronica Dumitrașcu, Geopolitica noului imperialism, București, Editura ¨Mica
Valahie¨, 2010, p. 51, 52, 59, 60, 154, 155. și Bădescu Ilie şi Bădescu Ciprian, Conversiunea sistemelor (Pustiul
modern şi deformările lumii - Problemele epistemologice ale teorie conversiunii), Editura ¨Mica Valahie¨,
Bucureşti, 2014, p. 97, 98.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

214
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Dosarul 3 - Pacific

Principalele repere în ceea ce priveşte provocările pe care Washingtonul trebuie să le


gestioneze în zona pacificului sunt China şi Coreea de Nord. Din anumite rațiuni, cele două pot
fi asimilate din punct de vedere al provocărilor.
Demersurile relativ recente ale Chinei în Marea Chinei de Sud, au fost nu o odată aproape
de a produce conflicte directe cu forțele armate americane1.
Acest perimetru geografic este important în primul rând prin disputele neamorsate dintre
Beijing și „tigrii asiatici” ce au loc în arealul acestei mări.
„Când ai, vreme de 30 de ani, o creştere economică din ce în ce mai vizibilă, când apetitul
pentru fier, cărbune, gaze naturale, petrol este în creştere constantă, pe această bază influenţa
[Chinei] este în creştere în Asia, în Marea Chinei de Sud, în Africa sau în America Latină, nu se
poate să-ţi faci numai prieteni”2.
Marea Chinei de Sud a fost de mult timp o arie disputată, constituind un important focar de
conflict armat încă de la mijlocul anilor '30 - perioadă în care Japonia demara acțiunile sale
imperialiste în Marea Japoniei și în Marea Chinei de Est (în primul rând prin campania militară
îndreptată împotriva Chinei - conflict ce avea să devină precursorul începutului celui de-al
Doilea Război Mondial).
Întregul arc de coastă al Eurasiei format (începând de la nord) din Marea Ohotsk, Marea
Japoniei, Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud prezintă și astăzi un interes geopolitic
demn de luat în seamă, atât din partea Beijingului cât și a Moscovei. Nici Japonia nu trebuie
exclusă din această discuție.

1
(i) Ministerul de Externe Chinez a condamnat declarația Departamentului de Stat american în care se afirmă că
Washingtonul monitorizează cu atenție disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud. Totodată, SUA considera că
stabilirea unei baze militare chineze în regiune riscă să ducă la „escaladarea tensiunilor în regiune”. Data:
15.06.2015. http://www.ziare.com/ international /china/beijingul-cere-sua-sa-taca-in-privinta-con flictului-din-
marea-chinei-de-sud-1182828, (accesat pe 18.03. 2016); (ii) Statele Unite intenţionează să intensifice patrulele
navale în Marea Chinei de Sud, invocând respectarea principiului "libertăţii de navigaţie", o situaţie care în mod
sigur va atrage reacţia vehementă a Chinei. Data: 24.02.2016 http://www.mediafax.ro/externe/sua-intensifica-ope
ratiunile-militare-in-marea-chinei-de-sud-riscand-amplificarea-tensiunilor-15086597, (accesat pe 18.03. 2016); (iii)
Secretarul de stat american John Kerry a denunțat miercuri 'amplificarea militarizării' de către Beijing în Marea
Chinei de Sud, un teatru al tensiunilor între țările asiatice, care îngrijorează Washingtonul. Data: 17.02.2016
http://www.agerpres.ro/externe /2016/02/17/john-kerry-denunta-amplificarea-militarizarii-de-catre-be ijing-in-
marea-chinei-de-sud-19-59-08, (accesat pe 18.03. 2016); (iv) Secretarul american al Apărării Ashton Carter a
îndemnat China sâmbătă, la Singapore, în cadrul Dialogului Shangri-La, să "înceteze imediat" şi pe termen lung
expansiunea în zone care fac obiectul unor dispute teritoriale între state riverane la Marea Chinei de Sud. [...] Un
avion american de supraveghere, care a survolat săptămâna trecută insule pe care China le construieşte în regiune, a
fost avertizat de opt ori de către Marina chineză să părăsească zona. Oficiali americani sunt îngrijoraţi de
militarizarea unora dintre aceste insule artificiale şi încearcă să atragă atenţia publicului asupra acestui lucru. Data:
30.05.2015. http://www. gandul.info/international/ conflict-intre-sua-si-china-pe-marginea-militarizarii -din-marea-
chinei-de-sud-a-mers-prea-departe-a-revendicat-peste-800-de-hectare-14368222; (accesat pe 18.03. 2016).
2
Cioroianu Adrian, Epoca de aur a incertitudinii - America și China, ideile și Primăvara arabă, Clio, Clausewitz și
Lady Gaga la începutul secolului XXI, Editura ¨Curtea Veche¨, București, 2011, p. 161.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

215
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

China percepe aria respectivă (împânzită de baze și facilități militare americane amplasate
preponderent în Coreea de Sud şi Japonia - cele două state identificându-se ca fiind unii din
oponenții geopolitici şi militari cei mai vehemenți ai Chinei) ca pe o împrejmuire ce nu-i permite
proiectarea liberă a forței militare și a influenței economie spre Oceanul Pacific.
În mijlocul acestui lanț de mări şi arhipelaguri se află peninsula formată din cele două
Corei - o zonă care prin definiție adăpostește un focar de conflict actual, fiind în același timp şi o
„carte de joc” pe care Beijingul o menține în agendele sale, în special prin captarea Phenianului
în propriul siaj.
De asemenea, Moscova este conștientă de faptul că latura sud-estică a coastelor Chinei și
cele de est ale Rusiei, definesc secțiunea estică (puternic împresurată de facilități militare ale
SUA) a ceea ce în analiza geopolitică efectuată din perspectiva proiectului eurasiatic (opus celui
euroatlantic) poartă denumirea de Inelul Anacondei1.
Astfel, am putea asista în viitorul apropiat la concurența unor multiple interese şi intenții
geopolitice cu un grad ridicat de antagonism - mai ales în Marea Chinei de Sud - toate având în
spate mari puteri economice şi militare. Acest lucru a atras cu siguranţă atenția Washingtonului.
Cu alte cuvinte, îngrijorările din ce în ce mai vocale cu privire la posibilitatea de apariție în
zonă a unui nou focar de conflict, sunt cât se poate de fundamentate.
Europa ar fi tentată să considere acest focar ca fiind prea departe pentru a o afecta în vreun
fel. Orice orie geografică îşi revendică2 la un moment dat propriile „costuri” în materie de
avantaje şi dezavantaje în gestionarea conflictelor.

SUA între Europa și Pacific

Statele Unite, ale căror hegemonie mondială este asigurată în primul rând prin supremația
militară maritimă (caracteristică ce-i oferă pe drept denumirea de „putere talasocratică”
supremă), au ajuns în ultimii ani într-o poziție sensibilă atât din punct de vedere strategic, cât şi a
unor viitoare decizii importante de natură tactică pe care Washingtonul va fi nevoit să le ia
(decizii care privesc inclusiv România şi securitatea militară din viitorul acesteia).
Decizionalii americani ar putea alege,
(i) fie consolidarea poziției militare în Europa de Est, ca măsură tampon contra expansiunii
imperialiste actuale a Moscovei,
(ii) fie balansarea către interesele din Pacific în dezavantajul flanului de est al NATO. În
același timp, ca o replică denatură eurasiatică, președintele Vladimir PUTIN ar putea pune în
aplicare așa-zisa „Manevră Ginghis Han”3.

1
Aleksandr Dughin, Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei, Editura ¨Eurasiatica¨, București, 2010, p. 63,
144, 227, 228.
2
Kaplan Robert D., Răzbunarea geografiei - Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva
destinului, Editura ¨Litera¨, București, 2014, p. 65.
3
Jean-Sylvestre Mongrenier, Rusia amenință oare Occidentul?, ¨Editura Cartier, ¨Chișinău¨, 2010, p. 143.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

216
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

Este vorba de posibilitatea de diminuare sau chiar rupere completă a conexiunilor


Federației Ruse cu Uniunea Europeană şi reorientarea tuturor eforturilor către China - atât din
perspectiva unor viitoare legături/ colaborări militare cât și a unei conexiuni economice intense.
Legat de Orientul Mijlociu, lucrurile sunt mult mai incerte, variabilele actualului conflict
din Siria, modificându-se de la o săptămână la altă.
Această situație nedeterminată ar pute fi indusă de realitatea conform căreia în ultimele
decenii SUA au fost nevoite să gestioneze aproape concomitent trei focare prin eforturi militare
şi financiare considerabile:
(i) Conflictul geopolitic Ruso-European al cărui „front” a devenit Ucraina,
(ii) Orientul Mijlociu (campaniile militare din Irak și Afganistan, problema Iranului,
multiplele conflicte armate arabo-israeliene, tensiunile dintre Israel și Iran, posibila balansare a
unor state arabe către alte centre de putere decât Washingtonul, fenomenul primăverii arabe
început în anul 2011, precum şi posibila implicare în războiul din Siria) şi
(iii) zonele fierbinți ale pacificului printre care arealul din sud-estul Chinei (conflictele şi
tensiunile dintre cele două Corei, clivajul Hong Kong-ului în relația cu China, disensiunile dintre
Japonia şi China asupra unor insule.

Primul conflict, cel teluric din estul Ucrainei (previzibil de altfel - a se studia cartea
„Următorii 100 de ani”, Kaplan 2014), poate fi perceput ca fiind o consecință indirectă a faptului
că SUA au „lăsat garda jos” pe flancul Europei de Est, acceptând estimările analiștilor care
susțineau ideea unei „probabilități foarte reduse a unor amenințări militare convenționale în
zonă” (fiind făcute referiri la imposibilitatea apariţiei unor conflicte armate simetrice la est de
respectivul flanc NATO şi nici a unor amenințări armate externe directe) - formulare prezentă în
mai toate strategiile naţionale de apărare ale statelor membre NATO din acest perimetru
geografic (Europa de Est).
Astfel, implicarea militară excesivă a SUA în zona Orientului Mijlociu şi a Pacificului, a
oferit Moscovei posibilitatea de a localiza un „punct slab” în zidul de est al edificiului
euroatlantic, punct care în prezent este exploatat eficient de către Moscova, dar şi de adepții
proiectului geopolitic eurasiatic. Mulți dintre acești adepți activează chiar în interiorul Uniunii
Europene.

În loc de concluzii

Pentru o viziune integrantă trebuie găsie răspunsuri la câteva întrebări:


(i) Care este (sau ar putea fi) influența pe care SUA o au asupra situației actuale din Europa
și cum sunt influențate acestea la rândul lor de către evoluțiile din vechiul continent împreună cu
Asia1?
(ii) Care ar putea fi prioritățile strategice ale Washingtonului pe termen mediu și lung?

1
Facem aici referire la întregul bloc de uscat Eurasiatic - o arie din ce în ce mai agitată din punct de vedere al
ambițiilor de diferite naturi (economice, religioase și militare). Este clar că SUA nu sunt indiferente față de toate
aceste posibile focare. A nu se confunda spațiul Eurasiatic cu proiectul geopolitic care poată același nume.

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHER

217
Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Letter and Social Science Series,
Supplement 2/2016

(iii) Ce opțiuni au SUA în sensul de a eficientiza repartiţia efortului militar pe zonele de


interes?
(iv) Cum ar putea fi afectată Europa de către posibilele decizii strategice pe care executivul
de la Washington le-ar adopta în viitor?
(v) Ce ar putea avea România de câștigat sau de pierdut în viitor pe linia relației cu
Washingtonul?
(vi) Pot apărea unele avantaje strategice pentru București ca urmare a celor două conflicte
care presează spațiul european?

Politica de izolare şi de independență faţă de SUA, pe care a avut-o Uniunea Europeană în


ultimul deceniu, a provocat o serie de semne de întrebare la Washington.
Nu este vorba de o rupere efectivă a relaţiilor dinte cele două entităţi, ci de nuanțele din ce
în ce mai confuze pe care le manifestă în ultimii ani unii lideri europeni1.
De asemenea, unele state est-europene manifestă tendințe din ce în ce mai evidente de
clivaj către Rusia2.
Cu toate acestea Washingtonul are parteneri de încredere în estrul Europei.
Este binecunoscut faptul că SUA au jucat un rol determinant în evoluţiile din spaţiul
European al secolului XIX.
De două ori, armata americană a restabilit ordinea în Europa, în contexte extrem de
incerte3. Se pare să toate aceste lucruri încep a fi uitate la Bruxelles, mai ales că americanii au
plătit un considerabil preţ material şi de vieţi omeneşti pentru a opri două războaie mondiale,
ambele pornite în şi între puteri europene4.
Uniunea Europeană a constituit practic un sistem de integrare (anterior economic şi ulterior
politic), suprapus într-o oarecare măsură peste demersul militar american al Organizației
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)5.

1
Declaraţiile preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Junker, date în toamna anului trecut în timpul unei
vizite în localitatea Passau din Germania, au stârnit indignare şi au generat semne de întrebare pe ambele părţi ale
Atlanticului. Conform acestuia, „Uniunea Europeană (UE) este necesar să-şi restabilească relaţiile practice cu Rusia
şi să nu lase Statele Unite să dicteze în această politică. […] Trebuie să facem eforturi către o relaţie practică cu
Rusia. Nu este sexi, dar aşa trebuie să facem, nu putem continua aşa.” http:// www.mediafax.ro/externe/juncker-in-
germania-ue-sa-si-imbunatateasca-relatiile-cu-rusia-sa-nu-lase-sua-sa-dicteze-14819181; (accesat pe 17.03.2016).
2
Edificatoare în acest sens sunt declaraţiile politice şi mutările strategice (de exemplu, colaborarea cu Rusia pe linie
de tehnologie nucleară civilă) atribuite sistemului de guvernământ din Ungaria.
3
Friedman George, Următorii 100 de ani - Previziuni pentru secolul XXI, Editura ¨LITERA¨ București, 2012, p. 56.
4
De Launay Jacques, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial - vol. I, Editura ¨Științifică și enciclopedică¨,
București 1988, p. 285…284 (vol. I), 99…102 (vol. II).
5
NATO a fost creată la inițiativa americană în 1949, cu doi ani înaintea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oțelului şi opt ani în cazul Comunităţii Europene. Scopul inițial al NATO l-a constituit realizarea unei apărări
comune (conform art. 5 din Tratat) şi solide împotriva pentru a preveni posibila expansiune militară a Uniunii
Sovietice către Europa. Ulterior, modalităţile în care au fost utilizată alianţa, s-au diversificat în funcţie de context.
Conform articolului 5 din Tratat: „Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în
Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și în consecință, dacă se va produce un

„ACADEMICA BRÂNCUȘI”PUBLISHE