Iar deschid spre lacrimi ochii muritori. Dar sub cort cu cerge, tot cu fir mândrite, Mircea stă cu capii armiei dorite. Părul lui străluce ca fuiorul alb, Scapă valuri late de sub coiful dalb. Faţa lui lumină de trăsuri frumoase, Sub trăite zile grele, furtunoase, El ridică fruntea făr-a suferi. Vocea lui răsună fără-a osteni.
Domnul le vorbeşte. Soarele s-arată.
Dulcele repaos pe străini îmbată. Ei sunt mulţi la număr, dar înfemeiaţi. Au venit la luptă de răpiri chemaţi Şi dorinţa pradei e căzută foarte, Rar înalţă omul pân'să-o cate-n moarte. — „Pentru ţara noastră însă noi murim! În amoru-i tânăr inima mărim! Cât n-or fi românii un popor de sclavi, Demni de tot dispreţul popolilor bravi, Cât roşi-vor încă jugul crud să poarte, Cât a lor mărire or căta prin moarte, N-o călca străinul într-acest pământ Fără să găsească chiar al său mormânt. Cel ce nu se luptă pentru-al ţării bine Nu merită viaţa decât spre ruşine! Dar va fi, din contra, martor Dumnezeu! Inima îmi spune şi român sunt eu!" Zice, sună-n bucium. Sub alt cort el pasă. Vede pe-a lui doamnă si-ntristată-o lasă.
Acolo se vede doamna şi-a lui fiie
Dulce şi frumoasă ca o bucurie, Albă, purpurată, cu peri aurori Semănaţi cu lacrimi, ale morţii flori. Pe guriţa-i mică, fraged zmeurită, Sărutarea pare încă adormită! Iar pe fruntea-i trece umbra unui chin Şi pe braţ i-o pleacă ca pe-un moale crin. — „Fiica mea cea dulce! doamna-mumă spune, Să-nălţăm la ceruri sfânta rugăciune! De va pierde domnul lupta, viaţa sa, În robie crudă noi ne vom pleca. Dar robia noastră fi-va dezonoare, Moartea cea mai aspră, mai degrădătoare... Între două rele, moartea nu-i mai rea. Pentru-al nostru suflet, roagă fiica mea!" Strigăte de-nvingeri s-aud depărtat... Paloşul pe fiică muma a-nălţat! În amoru-i straniu doamna e sublimă. Fiica, tremurândă, capul ei înclină... Palidă, pierdută, lacrimi strălucesc P-ale sale feţe... farmec îngeresc! Altă ştire vine... Paloşul coboară Şi sărută dulce juna-i feţioară.