MINISTERUL EDUCAȚIEI CULTURII ȘI CERCETĂRII DIN

REPUBLICA MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Catedra Psihologie şi Asistenţă Socială

Teză de licență

IMPLICAREA PSIHOLOGICĂ ÎN DIMINUAREA ANXIETĂȚII LA

PREADOLESCENȚI

A elaborat:

Ionuț SAVIN

Conducător științific:

Ludmila SANDULEAC,

Lector universitar, master în psihologie

Chișinău 2019
 CUPRINS

INTRODUCERE

I. PROBLEMA ANXIETĂȚII ÎN PSIHOLOGIA ACTUALĂ

1.1. Abordările teoretice ale anxietăţii – delimitări conceptuale

1.2. Formele şi tipurile de manifestare a anxietăţii
1.3. Factorii care contribuie la apariția anxietăţii la vârsta de preadolescenţă

II. CARACTERISTICI BIO-PSIHO-SOCIALE ALE

PREADOLESCENȚILOR ANXIOȘI

2.1. Profilul psihologic al preadolescentului anxios

2.2. Specificul psihologic al anxietăţii şcolare la preadolescenţi
2.3. Sursele anxietăţii la preadolescenţi

III. CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A ANXIETĂŢII LA

PREADOLESCENŢII

3.1. Obiectul, ipotezele, metodele şi instrumentele de cercetare

3.2. Rezultatele cercetării experimentale a anxietăţii la preadolescenţi
3.3. Dinamica şi specificul manifestării anxietăţii în preadolescenţă
3.4. Caracteristica programului de intervenţie psihologică

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIA

ANEXE
 INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Problema privind anxietatea și rolul

acesteia în depăşirea situaţiilor extremale rămâne a fi una actuală. Actualitatea
cercetării este determinată şi de faptul că pe parcursul dezvoltării sale personale şi
profesionale omul interacţionează cu multiple situaţii-problemă, în care anxietatea
joacă un rol important. Acest fapt este determinat de schimbările profunde şi
importante în viaţa societăţii şi a omului în particular: computerizarea, excesul de
informaţii, toate acestea au un impact negativ asupra personalităţii, afectivităţii şi
comportamentului acestuia intensificând anxietatea, furia, încordarea, neliniştea,
frica, stările depresive, agresivitatea, violenţa, insecuritatea, incertitudinea şi
neîncrederea în sine.
Conceptul de anxietate a suscitat interesul specialiştilor odată cu identificarea
relaţiei strânse de interacţiune între conştient şi inconştient ca ipostaze ale psihicului
uman, precum și a influenţei pe care o exercită sursele anxietăţii asupra vieţii psihice
a individului. Starea de anxietate reprezintă unul dintre cele mai intime mecanisme
ale stresului psihologic. Caracteristica sa distinctivă este senzaţia de ameninţare,
care constituie elementul central al anxietăţii şi care determină semnificaţia ei
biologică ca un semnal subiectiv de nesiguranţă şi pericol.
După părerea noastră anxietatea este un fenomen unitar, caracterizat printr-o
stare patologică afectivă de frică şi nelinişte. Ea apare în diverse situaţii de pericol
şi are funcţia de protecţie, ajutându-ne să reacţionăm corespunzător. Starea de
anxietate presupune un sentiment de incertitudine. Pericolul nu este definit clar, nu-
l poţi măsura, nu poţi interveni pentru a-l schimba. Anume din această cauză reacţia
primară de apărare nu este una motorică, ci ţine, mai degrabă, de procesele cognitive,
care sunt activate de sistemul cognitiv pentru a se apăra în faţa unui pericol.
Rezultatul acestui proces este modalitatea de a reacţiona pentru a depăşi pericolul.
Dintre toate categoriile de vârstă, preadolescenţii, în mod special, constituie
categoria vulnerabilă, din punct de vedere psihologic şi social, faţă de transformările
enumerate, datorită profundelor schimbări biologice şi psihologice cu o puternică
influenţă asupra fiinţei umane şi asupra evoluţiei sale ulterioare. Dintre toate trăirile
negative ale preadolescentului, anxietatea ocupă un loc aparte, deseori ducând la
inhibarea comportamentului, la subminarea resurselor proprii, la scăderea capacităţii
de muncă, a productivităţii activităţii şi la dificultăţi în comunicare. Nici unui părinte
nu-i place să se gândească la faptul că propriul copil este îngrijorat sau anxios. Ca
adulţi, preferăm să vedem copilăria ca fiind o perioadă lipsită de griji. Ne imaginăm
copiii crescând înconjuraţi de dragoste şi siguranţă.
Problema anxietăţii tot mai frecvent devine subiect de cercetare în cadrul
ştiinţelor contemporane cum ar fi: medicina, fiziologia, filosofia, sociologia,
psihiatria şi psihologia. În psihologie, problema anxietăţii a suscitat interesul multor
cercetători şi anume: A. Adler,V. Astapov, R. Cattel, C. Ciofu, B. Cociubei, S.
Freud, I. Holdevici, C. Izard,G. Kelly, I. Mitrofan, P. Popescu-Neveanu, A. Prihojan.
Tot mai frecvente în psihologia modernă sunt cercetările cu referire la anxietatea
caracteristică vârstei preadolescente. Contribuţii considerabile în acest domeniu
reprezintă investigaţiile realizate de A. Andreeva, V. Astapov, A. Bacus, B.
Cociubei, A. Iordan, T. Lavrentieva, I. Mitrofan, A. Munteanu, M. Neagoe, E.
Novikova, A. Prihojan, P. Rumeanţeva, L. Slavina, U. Şchiopu, A. Verdeş, E. Verza
şi A. Zaharov, ş.a.
Rezultatele cercetărilor consacrate anxietăţii în preadolescenţă sunt
incontestabile. Totodată, constatăm insuficient investigată problema anxietăţii în
preadolescenţă, în contextul noilor realităţi sociale. Prin urmare, necesitatea studierii
complexe şi aprofundate a anxietăţii, a tipurilor acesteia la preadolescenţi, a
factorilor determinanţi, a intercorelaţiilor anxietăţii cu autoaprecierea şi cu nivelul
de aspiraţii, a particularităţilor de personalitate ale preadolescentului anxios este
foarte importantă, atât pentru descoperirea esenţei acestui fenomen, cât şi pentru
înţelegerea ulterioară a particularităţilor de dezvoltare a sferei emoţionale şi a
personalităţii preadolescentului.
Scopul lucrării: constă în analiza specificului, a tipurilor şi surselor anxietăţii
preadolescenţilor, în determinarea particularităţilor de personalitate a
preadolescenţilor cu anxietate accentuată, în proiectarea şi implementarea
programului de intervenţie psihologică în vederea diminuării anxietăţii şcolare la
copiii de 10 – 15 ani.
Obiectivele lucrării:
1. analiza şi studierea literaturii de specialitate cu privire la anxietate, la formele,
nivelurile şi tipurile de manifestare a anxietăţii, la factorii determinanţi ai
acesteia în preadolescenţă, la metodele şi instrumentele de diagnosticare şi la
tehnicile, procedeele şi modalităţile de diminuare a anxietăţii şcolare;
2. studierea specificului anxietăţii pe parcursul vârstei preadolescente prin
determinarea manifestării anxietăţii şi prin analiza comparativă a tipurilor de
anxietate la preadolescenţii de diferite vârste: de 10 – 12 ani, de 13 ani şi de
14 – 15 ani;
3. studierea specificului anxietăţii şcolare şi a factorilor care contribuie la
apariția acesteia în preadolescenţă;
4. evidenţierea deosebirilor în profilul psihologic al preadolescentului anxios şi
al celui nonanxios;
5. elaborarea şi implementarea unui program de intervenţii psihologice în
vederea diminuării anxietăţii la copiii de 10 – 15 ani.
 Ipotezele cercetării:
1. Presupunem că manifestarea, tipurile anxietăţii la vârsta preadolescentă sunt
determinate de vârstă, de gen, de condiţiile sociale de dezvoltare, de
particularităţile personalităţii şi îşi au specificul lor la această etapă de
dezvoltare.
2. Intervenţiile psihologice pot să influenţeze pozitiv asupra dezvoltării
afectivităţii preadolescentului favorizând dezvoltarea abilităţilor de
autoreglare emoţională şi personală, prin aceasta contribuind la reducerea
anxietăţii şcolare.

Metodele utilizate pentru evaluare:

1. Observarea;
2. Chestionarul de identificare a nivelului anxietății de Fillips
3. Scala anxietății Spilberger;
4. Scala de anxietate de Hamilton;
5. Testul de determinare a încrederii în sine
6. Desenul familiei în acţiune
7. Tehnica de studiere autoaprecierii la preadolescenţi Dembo-Rubinstein
Eșantionul de cercetare: pentru experimentul de constatare eşantionul de
cercetare a fost constituit din 80 de preadolescenţi ( 40 din mediul rural, 40 din
mediul urban) din clasele a V-a – a IX-a cu vârsta cuprinsă între 10 şi 15 ani, împărţit
în 3 subgrupe de vârstă: prima subgrupă – 54 de preadolescenţi cu vârsta cuprinsă
între 10 şi 12 ani, a doua subgrupă – 16 de elevi de 13 ani, a treia subgrupă – 10 de
preadolescenţi de 14 – 15 ani.
Structura lucrării: introducere, trei capitole, concluzii generale şi
recomandări, bibliografie din 47 de titluri, 7 anexe, glosar şi este perfectată pe 94
pagini, inclusiv 17 de figuri şi 17 tabele.
Cuvinte- cheie: anxietatea, tipurile anxietăţii, anxietatea şcolară,
autoaprecierea, nivelul de aspiraţii, trăsături de personalitate, vârsta preadolescentă.
În INTRODUCERE se argumentează actualitatea şi importanţa temei de cercetare,
sunt formulate scopul, obiectivele şi ipotezele cercetării.
În capitolul I PROBLEMA ANXIETĂȚII ÎN PSIHOLOGIA ACTUALĂ se
examinează concepţiile şi teoriile explicative ale anxietăţii, sunt descrise formele,
nivelurile de intensitate şi tipurile de manifestare a anxietăţii, de asemenea este
făcută analiza condiţiilor, particularităţilor şi factorilor ce impulsionează apariţia
anxietăţii în preadolescenţă.
Capitolul II CARACTERISTICI BIO-PSIHO-SOCIALE ALE
PREADOLESCENȚILOR ANXIOȘI pune în evidenţă următoarele aspecte care
este profilul psihologic al preadolescentului anxios , în ce constă specificul
psihologic al anxietăţii şcolare la preadolescenţi și care sunt sursele anxietăţii la
preadolescenţi.
În capitolul III CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A ANXIETĂŢII LA
PREADOLESCENŢII este prezentată caracteristica generală a experimentului:
sunt descrise strategiile, obiectivele şi principiile elaborării programului de
intervenţie psihologică, tehnicile, procedeele şi metodele de influenţă psihologică.
În acest compartiment este ilustrată şi eficienţa programului elaborat şi implementat
prin compararea şi evidenţierea diferenţelor obţinute între rezultatele
preadolescenţilor din grupul de control şi cele ale preadolescenţilor din grupul
experimental, cât şi ale preadolescenţilor cu nivel moderat de anxietate școlară.
CONCLUZIILE GENERALE şi RECOMANDĂRILE sintetizează rezultatele
finale ale cercetării şi oferă sugestii pentru psihologi, profesori, părinţi şi
preadolescenţi care contribuie la diminuarea şi controlul anxietăţii.
 I. PROBLEMA ANXIETĂȚII ÎN PSIHOLOGIA ACTUALĂ
1.1. Abordările teoretice ale anxietăţii – delimitări conceptuale

Problema anxietăţii ocupă un loc aparte în cadrul ştiinţelor contemporane.

Anxietăţii îi sunt dedicate o multitudine de studii nu doar în psihologie, ci şi în
alte ştiinţe cum ar fi:medicina, fiziologia, filosofia, sociologia şi psihiatria.
Caracterul de concept generic al anxietăţii, faptul că acesta constituie obiectul de
interes pentru o gamă largă de discipline amplifică dificultatea stabilirii exacte a
conţinutului acesteia. Pe lângă termenul de anxietate în psihologie mai există
mulţi alţi termeni sinonimi sau înrudiţi semantic ca: frica, teama, spaima,
aprehensiunea, neliniştea, panica şi angoasa. Deseori anxietatea a fost redusă,
chiar identificată cu aceste stări ce desemnează realităţi apropiate şi totuşi extrem
de diferite. De aici reiese necesitatea realizării unor delimitări conceptuale între
anxietate şi frică, teamă, spaimă, aprehensiune, nelinişte, panică, angoasă.
G. Breslav defineşte frica ca o reacţie emoţională de tipul afectului care survine când
subiectul ajunge într-o situaţie primejdioasă fără a fi pregătit pentru aceasta. Frica
este caracterizată de faptul că are un obiect „real” precis: frica este frica de ceva şi
există motive obiective pentru care ea apare [120].P. Popescu-Neveanu prezintă
teama ca o stare sau un proces emoţional negativ ce implică insecuritate, nelinişte,
alarmă, agitaţie şi tendinţă de evitare în legătură cu un pericol iminent sau îndepărtat
[60]. J. Sarte consideră că aprehensiunea este o stare similară anxietăţii, dar de
intensitate mai mică. [80]. U. Şchiopu susţine că neliniştea este o stare psihică
afectivă implicată în atitudini şi motivaţii care domină fie aşteptarea unui eveniment
neplăcut şi a consecinţelor lui, fie aşteptarea unui eveniment plăcut cu teama că va
interveni ceva ce ar împiedica desfăşurarea lui firească, fie un eveniment important
de mare probabilitate [86]. După T. Creţu, panica este o stare afectivă generată de
evenimente neaşteptate, grave, ce afectează existenţa, confortul, adaptarea, prin
implicaţiile pe care poate să le aibă [22]. N. Sillamy formulează următoarea definiţie
pentru angoasă: angoasa este o senzaţie de indispoziţie profundă, caracterizată prin
nelinişte extremă şi o frică iraţională. Angoasa este o nelinişte dusă la extremă, o
frică iraţională acutizată, o intensificare a anxietăţii [83]. În accepţiunea lui P.
Popescu-Neveanu anxietatea este o tulburare a afectivităţii manifestată prin stări de
nelinişte, teamă, îngrijorare nemotivată în absenţa unor cauze care să le provoace
[60]. Prin urmare, toate stările menţionate au în comun o trăire psihofiziologică
neplăcută şi se deosebesc unele de altele prin intensitatea diferită şi împrejurările în
care apar. Anxietatea se diferenţiază de frică şi de teamă prin faptul că anxietatea are
un caracter iraţional, nu este o emoţie bazală ci mai degrabă un complex de emoţii
şi nu are obiect.
Anxietatea, frica şi teama au durată diferită de manifestare. Astfel frica şi teama
dispar odată cu depăşirea pericolului, iar anxietatea persistă şi după aceea.
Deşi panica prezintă o simptomatologie asemănătoare anxietăţii, ea totuşi se
deosebeşte de aceasta prin faptul că în cazul panicii manifestările au un nivel mai
ridicat de intensitate (palpitaţii, transpiraţie, tremurături, senzaţia de sufocare).
Totodată ele se diferenţiază prin modalitatea de apariţie: panica se instalează dintr-
o dată, brusc, dar anxietatea, ca stare permanentă, evoluează lent ca intensitate.
Referindu–ne la anxietate şi angoasă, vom face distincţia între acestea în felul
următor: se diferenţiază fie prin intensitate (angoasa ar fi o formă de anxietate
majoră), fie prin apartenenţă (angoasa este somatică, cu simptome vegetative
evidente, în timp ce anxietatea este în primul rând psihică).Astfel considerăm
anxietatea ca fiind termen “umbrelă” ce înglobează în sine o serie dentrăiri
emoţionale cum ar fi: frica, teama, furia şi nervozitatea. „Fiind o componentă
primordială, intrinsecă a umanului, însoţindu-l pe acesta asemenea umbrei pe
călător” [57, p. 7], problematica anxietăţii a suscitat interesul cercetătorilor încă de
timpuriu. Etimologia cuvântului, anxietate, provine de la latinescul „anxietas” care
înseamnă experienţă marcată de agitaţie, nesiguranţă, frică şi spaimă. Deşi se atestă
în dicţionare începând cu 1771, se consideră că noţiunea de anxietate a fost introdusă
pentru prima dată de S. Kierkegaard, care prezintă anxietatea ca un fior, o spaimă
faţă de ceva nedefinit şi indeterminabil, spre deosebire de sentimentul de frică, în
care obiectul este concret şi individual [46]. Studiul literaturii psihologice ne–a
relevat faptul că anxietatea este un fenomen psihologic complex şi există diverse
teorii explicative ale acestui concept. Dintre acestea vom enumera: teoria
psihanalitică, neofreudistă, comportamentală, gestaltistă, cognitivă şi cea umanistă.
Anxietatea în viziunea psihanalitică. În psihologie conceptul de anxietate a fost
introdus de psihanalişti şi psihiatri. Mulţi reprezentanţi ai psihanalizei examinau
anxietatea ca o însuşire înnăscută a personalităţii, ca o stare iniţial caracteristică
omului [33, 110]. Folosit pentru prima dată în 1895 de S. Freud, în psihologie
termenul de „anxietate” a căpătat de–a lungul timpului variate conotaţii. Autorul a
fost primul care a oferit o descriere amplă a anxietăţii. S. Freud, fidel concepţiilor
sale psihanalitice, leagă termenul „anxietate” de libido şi explică anxietatea prin
frustrările libidoului şi interdicţiile dictate de „Supra–Eu”. Anxietatea ar fi semnalul
de pericol adresat „Eu”–lui, adică personalităţii conştiente. În lucrarea sa intitulată
„Inhibiţie, simptom, angoasă”, S. Freud descrie anxietatea ca o stare emoţională cu
două aspecte distincte: o notă specifică de disconfort şi un determinant motoric,
ambele resimţite, trăite de către subiect [257]. Anxietatea, din punctul de vedere al
lui S. Freud, reprezintă o reacţie de pregătire pentru o confruntare eficientă cu
pericole şi ameninţări, reacţie al cărui sediu se afla la nivelul „Eu”– lui. Autorul
consideră ca anxietatea, la origine, este adaptativă, presupunând un consum intensiv
de energie psihică, astfel, atunci când anxietatea devine cronică, când se manifestă
pe perioade lungi de timp, face necesară utilizarea de către indivizi a unor mijloace
de gestionare a acestei [34, 239]. Este important să menţionăm că cercetările
ulterioare cu privire la anxietate pornesc de la concepţia lui S. Freud. A. Freud
dezvoltă ideile lui S. Freud şi defineşte anxietatea ca o stare fără obiect de aşteptare
a unui pericol nedeterminat [32]. În operele sale W. Reich, 1983, lărgeşte teoria
psihodinamică a lui S. Freud, incluzând în ea, în afară de libido, toate procesele
biologice şi psihologice de bază. El explică plăcerea ca o mişcare liberă a energiei
din mijlocul organismului spre periferie, în lumea exterioară. În acest context W.
Reich defineşte anxietatea ca un obstacol al contactului acestei energii cu lumea
exterioară. Întoarcerea ei în interior creează „fixaţii musculare”, distorsionează şi
distruge sensibilitatea normală în special, cea sexuală [234, 266]. W. Reich înţelege
caracterul omului, ca un patern stabil al reacţiilor acestuia la diverse situaţii. Funcţia
principală a caracterului este apărarea de anxietate, care este provocată de emoţiile
sexuale, însoţite de frica pedepsei. Trăsăturile de caracter nu sunt simptome
nevrotice. Diferenţa constă în aceea că simptomele nevrotice (fobiile şi frica
iraţională) sunt trăite ca străine individului, în timp ce trăsăturile nevrotice ale
caracterului (dragostea exagerată faţă de curăţenie sau sfiala anxioasă) sunt retrăite
ca parte componentă a personalităţii. În aşa mod, W. Reich, introduce un aspect
important în descrierea fenomenului anxietăţii, şi anume rigiditatea, „fixaţia
(încordarea) musculară”, refuzarea îndeplinirii activităţii prin calea blocării
organelor corpului. La anxietate se referă şi A. Adler. Categoria centrală în teoria lui
A. Adler este complexul inferiorităţii. Individul ce trăieşte acest complex se simte
rău şi inapt. Anxietatea apare în legătură cu necesitatea de a restabili emoţia socială
pierdută (sentimentul de unitate cu sociumul), când anturajul social pune în faţa
individului anumite sarcini. Chiar în cazul când sarcina este foarte uşoară, omul o
percepe ca pe o verificare a integrităţii sale, ceea ce duce la o reacţie emoţională şi
la o încordare puternică în timpul rezolvării ei [1]. Dacă anxietatea provine din
complexul inferiorităţii, atunci omul care o retrăieşte deţine o motivaţie adăugătoare
care nu este legată de situaţia actuală. De asemenea A. Adler consideră că anxietatea
este determinată de sarcinile care pun în pericol autoaprecierea individului. Conform
teoriilor psihanalitice, anxietatea este un semnal pentru pericolul pătrunderii în
inconştient a dorinţelor infantile inacceptabile, reprimate, de natură sexuală. Dacă
mecanismele de apărare nu reuşesc să neutralizeze pericolul, apare anxietatea.
Psihanaliştii afirmă că prin percepţia anxietăţii ca o tulburare se pierde din vedere
semnificaţia de semnal şi există pericolul ignorării cauzelor subiacente.
Anxietatea în viziunea neofreudistă. Reprezentanţii neofreudismului continuă
studierea anxietăţii abordând–o prin prisma concepţiilor proprii. Astfel ei dau
anxietăţii noi înţelesuri şi dimensiuni. K. Horney utilizează termenul de anxietate ca
fiind sinonim cu teama, indicând prin aceasta o înrudire dintre anxietate şi teamă. Ea
consideră că ambele sunt de fapt reacţii emoţionale faţă de un pericol şi ambele pot
fi însoţite de senzaţii fizice cum sunt: tremurătura, transpiraţia, palpitaţiile violente,
care pot fi atât de puternice, încât o spaimă instantanee şi intensă poate să ducă la
moarte. Anxietatea este o reacţie proporţională în raport cu pericolul ascuns şi
subiectiv. După K. Horney anxietatea este centrul dinamic al tuturor nevrozelor,
principala sursă a anxietăţii fiind nu impulsurile sexuale (cum susţinea S. Freud), ci
impulsurile ostile [41, 42, 234]. Aproape de concepţia formulată de K. Horney este
şi teoria unui alt reprezentant al neofreudismului, H. Sullivan. Referindu–se la
anxietate, autorul utilizează noţiuni din psihosomatică. Astfel, după H. Sullivan,
anxietatea ia naştere atunci când necesităţile biologice (la etapele incipiente de
dezvoltare a copilului) nu sunt satisfăcute, manifestîndu–se prin încordarea
întregului organism şi intensificarea lucrului sistemului nervos central. În opinia H.
Sullivan, anxietatea apare în copilăria precoce şi este întâlnită pe parcursul întregii
vieţi omeneşti. Tot el consideră că anxietatea este nu doar o însuşire a personalităţii
ci şi un factor determinant al dezvoltării acesteia [275]. E. Fromm subliniază că
anxietatea este provocată de retrăirea înstrăinării condiţionată de faptul că omul se
percepe pe sine ca o personalitate separată simţindu–se neputincios în faţa forţelor
naturii şi ale societăţii. Soluţionarea acestei probleme, după E. Fromm, poate fi
realizată prin diversele tipuri de dragoste existente între oameni [242]. În esenţă,
neofreudismul conservă ideile principale ale abordării psihanalitice referitoare la
anxietate. Reprezentaţii neofreudismului consideră că anxietatea este o reacţie
emoţională determinată de impulsuri emoţionale inconştiente, numai că acestea nu
sunt generate de instinctele sexuale înnăscute ci de factori personali şi sociali.
Abordarea behavioristă a anxietăţii. Adepţii behaviorismului susţin ideea că
anxietatea şi frica sunt fenomene foarte apropiate şi sunt reacţii emoţionale care apar
pe baza reflexului condiţionat. J. Watson defineşte anxietatea ca o reacţie de teamă
condiţionată, o tendinţă dobândită [234, 278]. I. Pavlov prezintă propria concepţie a
anxietăţii. Anxietatea este cauzată de schimbările condiţiilor obişnuite de viaţă şi
activitate. Conform autorului, emoţiile negative apar prin distrugerea stereotipurilor
dinamice. În rândul emoţiilor negative poate fi inclusă şi anxietatea. I. Pavlov
stabileşte o legătură între stările de anxietate şi tipurile generale de activitate
nervoasă superioară: tipul slab de sistem nervos prezintă o predispoziţie spre
anxietate [234]. Astfel cercetarea psihologică analizează anxietatea şi din punctul de
vedere al legilor învăţării. Conform acestei teorii, anxietatea este un răspuns
condiţionat la stimuli specifici de mediu sau un răspuns de imitare a reacţiilor
anxioase ale părinţilor (teoria învăţării sociale). Prin urmare, I. Pavlov, E. Tolman şi
J. Watson prezintă în lucrările lor cu referire la anxietate metode de inducere,
modificare şi scădere a nivelului de anxietate [234, 277, 278].
Anxietatea din perspectiva gestaltpsihologiei. F. Perls evidenţiază că
determinanta de bază a nevrozei o putem vedea în situaţiile neterminate. Conform
cercetătorului anxietatea este ruptura dintre „acum” şi „atunci” şi ea îl impune pe
om să planifice, să repete viitorul său. Aceasta nu doar îl încurcă să conştientizeze
prezentul, ci şi distruge deschiderea sa faţă de viitor, care este necesară pentru
spontaneitate şi dezvoltare [234]. Un alt exponent al gestaltismului K. Goldstein
prezintă anxietatea ca o stare subiectivă a organismului într-o situaţie de catastrofă.
Această stare apare atunci când personalitatea resimte un pericol pentru valorile sale
iniţiale [234]. În corespunderea accepţiunii gestaltiste, anxietatea este abordată din
2 perspective. Pe de o parte anxietatea este descrisă ca o consecinţă a unei situaţii
nerezolvate. Fiecare experienţă rămâne incompletă până ce nu este dusă la bun
sfârşit. Majoritatea oamenilor se simt apăsaţi de situaţiile nerezolvate. Deşi omul
poate suporta un număr mare de experienţe nerezolvate, aceste dezvoltări
neterminate îşi caută totuşi împlinirea şi atunci când devin suficient de puternice,
persoana în cauză este cuprinsă de o lipsă de concentrare, de anxietate, de
comportament obsesiv, atenţie exagerată, energie apăsătoare şi de o hărnicie inutilă.
Pe de altă parte anxietatea este definită după principiul „aici şi acum” şi orice
revenire asupra evenimentelor trăite constituie în sine un atac asupra anxietăţii.
Abordarea cognitivă şi umanistă a anxietăţii. Cu toate că psihologia cognitivă şi
cea umanistă au aparate conceptuale diferite, abordarea anxietăţii în aceste două
curente este, practic, similară. Din perspectiva psihologiei cognitive şi celeia
umaniste, anxietatea apare în cazul ciocnirii cu o experienţă nouă care nu corespunde
cu cunoştinţele sau reprezentările omului şi prezintă o ameninţare. G. Kelly
consideră că anxietatea este conştientizarea faptului că evenimentul cu care se
întâlneşte omul se află în afara diapazonului aplicabilităţii sistemului personal al
constructelor cognitive. Conform concepţiei autorului, anxietatea este rezultatul
conştientizării că aceste constructe existente nu pot fi utilizate pentru previziunea
tuturor evenimentelor cu care omul se întâlneşte. În acelaşi context G. Kelly
menţionează că anxietatea apare atunci când omul conştientizează că el nu are
constructe adecvate, cu ajutorul cărora să poată interpreta evenimentele. Anume
incapacitatea de a prognoza determină apariţia neputinţei şi a slăbiciunii [234].
C. Rogers susţine că anxietatea este „o problemă falsă a clientului” şi constituie o
incongruenţă între imaginea de sine şi anumite aspecte ale experienţei individului.
Singura modalitate de a scăpa de anxietate pare să fie ignorarea şi negarea aspectelor
incongruente, deci o manieră rigidă de a reacţiona [77]. Potrivit lui R. May
anxietatea este înţelegerea faptului că o valoare esenţială pentru „Eu” este pusă în
pericol [264]. Teoriile cognitive şi cele umaniste au o mare importanţă pentru că
depăşesc teoria psihanalitică şi cea a învăţării de a explica anxietatea prin
introducerea modelului de patern cognitiv. Conform acestor concepţii, subiectul care
manifestă anxietate are tendinţa de a supraestima gradul de pericol al unei anumite
situaţii şi, în acelaşi timp. de a-şi subaprecia abilitatea şi capacitatea de a face faţă
acelei ameninţări fizice sau psihice percepute de el. După cum se observă, aceste
orientări nu sunt contradictorii, ci sunt complementare şi fiecare dintre ele are ca
obiectiv principal găsirea unei modalităţi cât mai eficiente de explicare a anxietăţii.
Drept consecinţă a consideraţiilor expuse, ajungem la concluzia că în toate curentele
psihologice există două modalităţi diferite de definire a anxietăţii şi anume:
anxietatea este văzută ca o însuşire primară caracteristică omului [1, 32, 33, 266] şi
ca o reacţie la o lume exterioară duşmănoasă [41, 42, 234, 242, 277, 278].
Abordări contemporane ale anxietăţii. În literatura psihologică occidentală putem
găsi şi alte puncte de vedere cu privire la anxietate. În continuare vom prezenta cele
mai relevante şi mai des utilizate definiţii ale anxietăţii în psihologie.bDupă H.
Liddell, anxietatea este umbra inteligenţei şi reflectă capacitatea omului de a se
adapta şi a-şi planifica viitorul [262]. Din perspectiva lui R. Cattel, fiecare om
parcurge anxietatea ca stare firească în situaţii ameninţătoare, dar există personalităţi
cronic anxioase, la care starea se permanentizează şi poate deveni patologică.
Potrivit autorului, anxietatea este o entitate distinctivă care cuprinde 5 factori:
1. „Eu”–l social ideal arată gradul de motivaţie în integrarea comportamentului
individual în jurul unui sentiment de sine, acceptat conştient, şi a standardelor sociale
aprobate. Absenţa unei asemenea integrări a comportamentului este una dintre
cauzele majore ale anxietăţii;
2. forţa „Eu”–lui; emotivitatea este capacitatea de a controla imediat şi de a exprima
tensiunile într-un mod adaptat şi realist, deoarece o tensiune anxioasă puternică
poate cauza o anumită regresiune şi poate împiedica o creştere normală a forţei
„Eu”–lui;
3. insecuritatea, tendinţa paranoică reprezintă cota cu care lipsa de securitate socială
contribuie la creşterea anxietăţii;
4. insecuritatea orientată spre culpabilitate – culpabilitatea anxioasă depresivă
reprezintă o anxietate combinată cu autoacuzarea condiţionată de presiunile „Supra–
Eu”–lui care generează sentimentul de anxietate şi depresie;
5. tensiunea ergică – în acest caz anxietatea apare ca urmare a presiunii pe care o
exercită pulsiunile trezite şi nevoile nesatisfăcute de orice fel. Excitarea sexuală,
nevoia de consideraţie, teama de anumite situaţii sunt pulsiuni legate de această
componentă. Nivelul acestei componente se manifestă în predispunerea spre
emotivitate, tensiune, iritabilitate şi nervozitate [255]. Abordarea anxietăţii din
perspectiva psihologiei personalităţii este foarte importantă datorită faptului că
marchează valoarea trăsăturilor de personalitate, reacţiile la stres şi stările de
anxietate. J. Wolpe prezintă anxietatea ca o matrice de răspuns anatomic la
administrarea unui stimul nociv [279]. Conform concepţiei lui D. Barlow anxietatea
este un proces cognitiv–afectiv fragmentat în care persoana nu poate nici prezice,
nici controla evenimentele de viaţă cu potenţial negativ sau traumatic care o
afectează. Sentimentul impredictibilităţii şi al incapacităţii de control este asociat cu
o „trezire” fiziologică cronică [252]. D. Ausubel şi F. Robinson conturează
anxietatea ca un răspuns afectiv sau ca o tendinţă de a răspunde cu frică la orice
situaţie actuală ori anticipată percepută ca o ameninţare potenţială a autoaprecierii
[7]. Ch. Spielberger, autorul Inventarului de expresie a anxietăţii ca stare şi trăsătură
care îi poartă numele, fiind în prezent un inventar internaţional de măsurare a
anxietăţii, descrie anxietatea prin prisma celebrei sale teorii şi abordări psihometrice
care diferenţiază anxietatea – stare (state) de anxietatea – trăsătură (trait). Ch.
Spielberger defineşte anxietatea – stare ca un răspuns tranzitoriu la o situaţie
stresantă, răspuns ce implică senzaţii de tensiune, frică şi diferite modificări
fiziologice. Anxietatea – trăsătură este o caracteristică stabilă a personalităţii care
predispune persoana la starea de anxietate atunci când este sub influenţa stresului
[234, 269, 270, 271, 272, 273]. Ch. Spielberger demonstrează că cei care manifestă
anxietatea – stare dau dovadă şi de anxietatea – trăsătură [269, 271].
Aceeaşi abordare a anxietăţii este susţinută şi de R. Doron, R. Martens şi F. Parot
[26, 263]. R. Doron şi F. Parot descriu anxietatea – stare în felul următor: „stare
emoţională generată de anticiparea unui pericol difuz, greu de prevăzut şi de
controlat. Se transformă în frică în faţa unui pericol bine identificat. Este însoţită de
modificări fiziologice şi hormonale caracteristice stărilor de activare ridicată şi este
adesea asociată comportamentului de conservare–retragere sau conduitelor de
evitare” [26, p. 23]. Anxietatea – trăsătură este o caracteristică individuală, aparent
înnăscută, care se manifestă în două moduri: predispoziţia de a simţi o stare de frică
în prezenţa unor stimuli care, pentru alţi indivizi sunt mult mai puţin sau chiar deloc
anxiogeni, dar este şi predispoziţia de a dezvolta temeri condiţionate de prezenţa
unor stimuli care nu sunt, prin ei înşişi, anxiogeni [26, p. 23]. În lucrările sale, R.
Martens evidenţiază că anxietatea – stare este nivelul emoţional concret sau obişnuit,
caracterizat prin sentimentul aprehensiunii şi tensiunii, asociat cu activarea
organismului şi care are efect negativ asupra comportamentului. Iar anxietatea –
trăsătură este predispoziţia de a percepe anumiţi stimuli din ambianţă ca
ameninţători sau neameninţători şi de a răspunde la ei cu diferite niveluri de
anxietate – stare [263]. C. Lewis descrie anxietatea ca o stare emoţională neplăcută,
asemănătoare cu frica sau cu o altă emoţie înrudită cu aceasta, direcţionată spre viitor
şi care apare fie în absenţa unui pericol recognoscibil, fie în faţa unui pericol
disproporţionat de emoţia căreia îi dă naştere [234]. F. Wilks accentuează că
anxietatea este una dintre cele mai vechi şi primitive emoţii care este strâns legată
de succes şi apare atunci când ne lansăm în domenii noi, unde ne aşteaptă schimbarea
şi creşterea. Este o parte normală a vieţii oscilând în intervalul dintre frică şi
entuziasm [95]. H. Pieron afirmă că anxietatea este o „indispoziţie în acelaşi timp
psihică şi fizică, caracterizată de o teamă difuză, de un sentiment de insecuritate, de
nenorocire iminentă. Se rezervă mai degrabă denumirea de angoasă senzaţiilor fizice
care însoţesc anxietatea (constricţie toracică, tulburări vasomotorii). În practică cei
doi termeni sunt sinonimi” [59, p. 35]. E. Kraepelin prezintă anxietatea ca o mixtiune
a senzaţiilor neplăcute cu încordarea interioară atât corporală, cât şi sufletească, care
apare sub influenţa unui stimul necunoscut individului [260]. În viziunea lui H.
Laborit, anxietatea este trăită ca o expectativă dureroasă şi încordată a unui viitor
pericol, imprevizibil, incert şi greu de controlat [261]. P. Pichot sistematizează
cunoştinţele despre anxietate şi o caracterizează ca fiind „o stare emoţională care
constă, în plan fenomenologic, din trei elemente fundamentale: perceperea unui
pericol iminent, o atitudine de aşteptare în faţa acestui pericol şi un sentiment de
dezorganizare legat de conştiinţa unei neputinţe totale în faţa acestui pericol” [61, p.
45]. După P. Janet anxietatea este teama fără obiect, manifestată prin nelinişte
psihomotorie, modificări vegetative şi disfuncţii comportamentale. Anxietatea are
caracter de potenţialitate, deformând trăirea prezentă în raport cu viitorul presimţit
ca ostil şi predeterminat ca atare [147]. H. Ey înţelege anxietatea ca o stare
emoţională care este trăită înainte de apariţia unui pericol, ce se caracterizează prin
schimbări corporale [256]. C. Izard elaborează chestionarul Differential Emotional
Scale (DES) care identifică acele emoţii, trăiri afective care dau naştere anxietăţii.
Autoarea prezintă anxietatea ca una din cele opt emoţii principale. După C. Izard,
anxietatea este un ansamblu de emoţii fundamentale care include frica, durerea,
furia, ruşinea, vinovăţia, iar uneori excitarea [157, 158]. În continuare vom purcede
la descrierea anxietăţii în cercetările psihologilor români. U. Şchiopu prezintă
anxietatea ca „stare afectivă vagă, difuză, de nelinişte, de apăsare, tensiune,
îngrijorare şi teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă din punct de
vedere psihologic. Sunt dominante sentimentele intense de insecuritate (generate de
teama abandonului, pedepsirii, a producerii unor accidente, a unor nenorociri şi
catastrofe iminente). Anxietatea generează produse imaginative abundente (derulări
de scene de imaginaţie uneori înspăimântătoare) care nu pot fi ignorate şi nici
eliminate şi care pun stăpânire pe persoana umană şi o domină. Cei cuprinşi de
anxietate sunt mereu în alertă, au senzaţie penibilă de neputinţă în faţa pericolelor
pe care le „simt” că se apropie, au scăderi importante de randament intelectual. În
anxietate se manifestă instabilitatea motorie, tulburări ale somnului. Stările de
anxietate au un larg acompaniament biosomatic şi fiziologic (palpitaţii, tulburări de
respiraţie, paloare provocată de vasoconstricţii, modificări de voce, de puls). Acestea
pot fi mascate ca exteriorizare, dar nu şi ca variabile fiziologice ce pot fi înregistrate.
Anxietatea are grade diferite de profunzime. Când este prezentă într–o proporţie mai
redusă, ca atare generalizată, de fond, poate fi considerată fenomen normal, cu
valenţe motivaţionale şi chiar cu rol declanşator al creativităţii; când este mai
accentuată şi mai profundă, devine simptom al unor tulburări psihice (este prezentă
în depresiuni, psihastenii, în cele mai multe dintre nevroze)” [86, p. 72].
P. Popescu–Neveanu defineşte anxietatea ca o „tulburare a afectivităţii care se
manifestă sub forma unei stări de frică cauzată de o incertitudine, în care subiectul
are impresia unei nenorociri iminente, care planează pretutindeni, îl înconjoară, îl
pătrunde, dar nu o poate defini şi nici îndepărta. Stările de anxietate sunt însoţite de
fenomene organo–funcţionale ca jenă precordială, palpitaţii, greutate în respiraţie,
transpiraţie” [60, p. 57]. I. Mitrofan concepe anxietatea ca fiind o teamă fără obiect,
o nelinişte însoţită de tensiune intrapsihică şi agitaţie [51]. Această idee este
susţinută şi de I. Holdevici care defineşte anxietatea ca o tendinţa de a trai o stare de
teama nejustificată, fără un obiect bine precizat. Când nivelul anxietăţii depăşeşte o
anumită limită, mai ales în condiţii de stres, performanţele pot sa scadă în mod
semnificativ. Trăirea anxietăţii ţine mai degrabă de posibilitatea trăirii insuccesului,
de nevoia individului de performanţă [39]. C. Ciofu menţionează că anxietatea este
un presentiment morbid, o senzaţie subiectivă neplăcută de nesiguranţă pe care o
poate avea un individ (inclusiv sau mai ales un copil), în faţa unei situaţii
ameninţătoare sau a unei „situaţii limită” caracterizată prin frica de un pericol sau
de durere, frica de vederea sângelui, frica de animale reale (câini, pisici) sau
fantastice (balauri, personaje extraterestre), frica de pierdere a „posesiunilor” [16].
În opinia cercetătorilor C. Tudose şi F. Tudose, anxietatea este frecvent întâlnită de-
a lungul vieţii şi ea contribuie la activarea mecanismelor de alertă ale organismului
şi la pregătirea pentru acţiune. Astfel, în faţa unei situaţii noi apărute, anxietatea îl
ajută pe om să se adapteze mai bine [91]. R. Răşcanu construieşte o definiţie
sugestivă cu privire la anxietate, în care vede un sentiment de pericol difuz şi vag cu
repercusiuni iminente asupra existenţei individului. În cercetările autorilor ruşi
evidenţiem următoarea evoluţie a conceptului de anxietate. V. Suvorova explică
anxietatea ca o stare psihică de nelinişte şi instabilitate interioară ce se deosebeşte
de frică prin faptul că este nemotivată şi este determinată de factori de natură
subiectivă care capătă sens în contextul experienţei individuale. Autoarea include
anxietatea în
categoria emoţiilor negative, în care prevalează aspectul fiziologic [232].
Cercetătoarea N. Sineaghina examinează anxietatea ca o formă uşoară de suferinţă
emoţională care se exprimă prin agitaţie şi nelinişte puternică în diferite situaţii, în
aşteptarea încordată a atitudinii negative din partea celor din jur [226]. Conform
viziunii lui A. Zaharov anxietatea este o predispoziţie spre nelinişte, o neconcordanţă
internă între emoţii şi dorinţe [152, 153, 154]. În lucrările sale A. Prihojan, referindu-
se la anxietate, consemnează că aceasta este o trăire a unui disconfort emoţional,
care, de obicei, este legat de aşteptarea unei neplăceri sau de presimţirea unui pericol
sau a unei ameninţări [201, 203, 205, 206]. În reflecţia lui A. Petrovskii, anxietatea
este predispoziţia individului de a experimenta o stare de nelinişte, ce se
caracterizează printr-un prag scăzut de reacţie la o alarmă, unul din principalii
parametri de diferenţiere individuală. De regulă, nivelul ridicat de anxietate se
întâlneşte la bolnavii cu severe afecţiuni psihosomatice şi nevrotice, dar poate fi
specific şi oamenilor sănătoşi care se confruntă cu efectele unei traume psihice
[212]. R. Nemov prezintă anxietatea ca o trăsătură situativă sau stabilă a omului de
a fi într–o stare de nelinişte ridicată care se manifestă prin frică şi îngrijorare în
situaţii sociale specifice [194]. V. Davîdov tratează anxietatea ca o caracteristică
psihologică individuală care constă în predispoziţia de a resimţi nelinişte în diferite
situaţii de viaţă, inclusiv cele publice şi de performanţă [234].
Cercetătorul rus I. Hanin consemnează că anxietatea este o reacţie la diferiţi factori
de stres (social-psihologici). Specifică pentru anxietate este intensitatea diferită,
modificată în timp, precum şi prezenţa încordării şi a neliniştii neplăcute, care sunt
însoţite de activarea sistemului nervos vegetativ. Intensitatea şi modificarea în timp
a anxietăţii variază în funcţie de nivelul stresului la care este supus subiectul [243].
G. Gabdreeva examinează anxietatea din perspectiva abordării sistemice. Autoarea
evidenţiază următoarele explicaţii teoretice ale anxietăţii:
1. structurală care accentuează faptul că anxietatea este un fenomen unitar şi
integral;
2. funcţională, potrivit căreia anxietatea este o formă de reflectare psihică specifică
care imortalizează relaţiile dintre lumea obiectelor şi om sau dintre oameni, având
un impact asupra oricărui nivel de manifestare a activismului. Ea poate juca fie un
rol pozitiv reprezentând mobilizatorul rezervelor psihice, fie unul negativ afectând
viaţa şi activitatea;
3. cauzală care relevă factorii ce determină apariţia anxietăţii: factori fiziologici
(anumite boli şi/sau influenţa unor tratamente medicamentoase), sociali (schimbările
neaşteptate ce survin în condiţiile de viaţă); şi psihologici (conflictele interne legate
de o reprezentare incorectă a imaginii propriului „Eu”, de nivelul neadecvat de
aspiraţii, etc.) [129]. Din cele expuse anterior observăm că autorii nu sunt unanimi
în explicarea anxietăţii iar multitudinea opiniilor poate fi pusă pe seama
complexităţii fenomenului şi a posibilităţii privirii lui din mai multe puncte de
vedere. Astfel analiza comparativă şi aprofundată a cercetărilor psihologice pe
problema anxietăţii ne–a determinat să concluzionăm că anxietatea este un concept
psihologic cu multe semnificaţii. Pe parcursul evoluţiei psihologiei ca ştiinţă, de cele
mai multe ori anxietatea este descrisă ca:
1. stare afectivă vagă, difuză, de nelinişte şi apăsare, nemotivată, fără un obiect
precizat sau disproporţionată cu factorii obiectivi care o determină în mod categoric,
fiind dătătoare de disconfort (D. Barlow, C. Ciofu, R. Doron, H. Ey, I. Holdevici, C.
Izard, B. Lewis, R. Martens, F. Parot, P. Pichot, H. Pieron, P. Popescu–Neveanu, A.
Prihojan, N. Sillamy, N. Sineaghina, Ch. Spielberger, V. Suvorova, U. Şchiopu, F.
Wilks);
2. trăsătură sau tendinţă stabilă a personalităţii de a percepe lumea din jur ca o
ameninţare şi un pericol iminent (R. Cattel, R. Doron, R. Martens, R. Nemov, F.
Parot, Ch.Spielberger, A. Zaharov). Generalizând cele prezentate vom concluziona
că multe dintre definiţiile anxietăţii au ca elemente esenţiale sentimentul iminenţei
unui pericol, atitudinea expectativă în faţa pericolului, invadarea personalităţii de
starea de alertă şi trăirea sentimentului de neputinţă. Vom înţelege anxietatea fie ca
o stare legată de o anumită situaţie cu o durată limitată de timp, care poate interveni
în viaţa fiecărui individ, fie ca trăsătură a „veşnicilor îngrijoraţi” care reprezintă
manifestarea relativ constantă, puţin dependentă de circumstanţele de mediu a unei
predispoziţii durabile a personalităţii. Am insistat asupra acestor două semnificaţii
ale anxietăţii, întrucât ele vor fi vizate în cercetarea de faţă.
 Autoaprecierea imaginii de sine la preadolescenții din diferite
medii
100.00%
85%
N.rezonabil
80.00%
N.scăzut
57.50%
60.00%
42.50%
40.00%
20.00% 15%

0.00%
Urban Rural

Urban Rural
N.rezonabil 42,50% 15%
N.scăzut 57,50% 85%

Autoaprecierea încrederii în sine în mediu urban și rural

28%
N.rezonabil
72% N.scăzut

N.rezonabil 6
N.scăzut 34

Autoaprecierea încrederii în sine la băieții și fetele din oraș.

45%
50.00%
40.00% 27.50% N.rezonabil
30.00% 15% 12.50%
N.scăzut
20.00%
10.00%
0.00%
Fete Băieți
 N.rezonabil 22
N.scăzut 57

Autoaprecierea încrederii în sine la băieții și fetele din sat.

45%
45%
40%
35% 40%
N.rezonabil
30%
25% 15% N.scăzut
20%
15%
10%
0%
5%
0%
Fete Băieți

Fete Băieți
N.rezonabil 27,50% 15%
N.scăzut 45% 12,50%

Fete Băieți
N.rezonabil 15% 0%
N.scăzut 40% 45%

Nivelul total de Autoapreciere a încrederii la fetele din ambele medii

33%
N.rezonabil
67%
N.scăzut

Fete
N.rezonabil 17
N.scăzut 34

Băieți
N.rezonabil 6
N.scăzut 23
 Nivelul total de Autoapreciere a încrederii la băieții din ambele medii

21%
N.rezonabil
79%
N.scăzut

Tab. 3.1 Metodica Autoaprecierea imaginea de sine

Categoria Indicatorii

Rezonabil Scăzut

Femei % Bărbați % Femei % Bărbați %

Urban 13 32,5% 4 10% 18 45% 5 12,5%

Rural 6 15% 0 0% 21 52,5% 13 32,5%

Majoritatea preadolescenţilor din care este format lotul de subiecţi a avut, conform
testărilor prin instrumentele de investigare prezentate în capitolul anterior, un nivel al stimei de
sine mediu spre ridicat. Încrederea în sine este realistă şi predictibilă, deoarece se sprijină pe
rezultate concrete obţinute în trecut, pe experienţele reale pe care o persoană le-a trăit şi care-i
permit să prezică rezultatele la care se asteaptă în viitor. Deci încrederea în sine nu este oarbă şi
prezintă o anumită doză de incertitudine. Ea se bazează pe conştientizarea propriilor cunoştinţe şi
competenţe într-un anumit domeniu, pe rezultatele pozitive obţinute anterior şi este întreţinută prin
abordarea treptată a altor experienţe în scopul de a fixa şi transfera competenţele, precum şi pentru
a descoperi alte competenţe de care nu eram constienţi.

Este important ca experientele noi sa fie abordate treptat, deoarece eşecurile repetate la
experienţe noi pentru care nu reuşim sa gasim o explicaţie pot avea efecte negative asupra
încrederii in sine şi a stimei de sine. Dacă suntem flexibili și putem recadra acţiunile și
experienţele noastre astfel încît să vedem partea bună, pozitivă a lucrurilor şi să învăţăm ceva din
ceea ce ni se întîmplă, reuşim să ne construim încrederea în sine şi să ne întărim stima de sine. În
concluzie, pare evident faptul că stabilitatea sau instabilitatea componentei afective a sinelui
depinde de certitudinea pe care indivizii o au despre ceea ce sunt ei. În alţi termeni, cu cât această
componentă este mai puternică (stimă de sine pozitivă), cu atât ea este mai stabilă şi mai insensibilă
la variaţiile situaţionale; cu cât această componentă este mai puţin puternică (stimă de sine
negativă), cu atât ea este mai instabilă şi deci mai sensibilă la caracteristicile situaţionale.

Încrederea în sine în mediul urban

47.50%
40%

50.00%
40.00%
30.00% 12.50%
20.00%
10.00%
0.00%
N.scăzut N.mediu N.înalt

N.scăzut 12,50%
N.mediu 47,50%
N.înalt 40%

Încrederea în sine în mediul rural

60%

60.00%
17.50%
40.00% 22.50%

20.00%

0.00%
N.scăzut N.mediu N.înalt

N.scăzut 17,50%
N.mediu 60%
N.înalt 22,50%

Tab. 3.2 Inteligența emoțională

Categoria Indicatorii
 Sub medie Peste medie

Total % Total %

Urban 29 72,5 % 11 27,5%

Rural 28 70 % 12 30 %

Reglarea nivelului motivațional, învingerea stresului cu efect disfuncțional, realizarea

stabilității emoționale sunt fenomene psihologice complexe – și nu numai acestea – în care
încrederea în sine joacă un rol central. Ca orice variabila psihologică, și aceasta se distribuie pe un
continuum, intensitatea ei având efecte și corelații diferite. Indivizii încearcă să menţină sau să-şi
crească stima de sine, indiferent dacă au o stimă de sine scăzută sau crescută. Este acceptat faptul
că, în estimarea unor trăsături specifice, o înaltă stimă de sine este asociată cu o mai mare încredere
în sine şi în răspunsurile personale, cu răspunsuri autoevaluative în mai mare măsură extreme, cu
o mai bună consistenţă internă a răspunsurilor autoevaluative şi cu o mai mare stabilitate temporală
a acestora. Aceste date sunt concordante cu altele, obţinute prin studii similare, conform cărora
indivizii cu stimă de sine ridicată au tendinţa de a se prezenta într-o manieră valorizantă, de a
accepta riscurile, de a acorda o mai mare atenţie şi de a se centra pe punerea în evidenţă a calităţilor
proprii. În opoziţie, indivizii cu stimă de sine scăzută au tendinţa de a se prezenta autoprotectiv,
de a evita riscurile, de a evita punerea in lumină a defectelor etc.

Încrederea în sine în mediul urban și rural

31% 15%

54%
N.scăzut

N.mediu

N.înalt

N.scăzut 12
N.mediu 43
N.înalt 25
 Încrederea în sine la băieți și fete din oraș
32.50%
30%
35%
30%
25%
15%
20%
10% 10%
15%
10% 2.50% Fete
5%
0% Băieți
N.scăzut N.mediu N.înalt

Fete Băieți
N.scăzut 10% 2,50%
N.mediu 32,50% 15%
N.înalt 30% 10%

Încrederea în sine la băieți și fete din sat

32.50%
35% 27.50%
30% Fete
25% 17.50%
20% Băieți
10%
15% 7.50%
5%
10%
5%
0%
N.scăzut N.mediu N.înalt

Fete Băieți
N.scăzut 10% 7,50%
N.mediu 27,50% 32,50%
N.înalt 17,50% 5%
 Nivelul total de încredere în sine la fetele
din mediile urban și rural.

37% 16%
N.scăzu
t
47% N.medi
u
N.înalt

Fete
N.scăzut 8
N.mediu 24
N.înalt 19

Nivelul total de încredere în sine la

băieții din mediile urban și rural

14%
21% N.scăzut

65% N.mediu
N.înalt

Băieți
N.scăzut 4
N.mediu 19
N.înalt 6
Tab. 3.3 Încrederea în sine

Categoria Indicatorii

înalt mediu scăzut

Total % Total % Total %

Urban 16 40 % 18 45 % 6 15 %

Rural 8 20 % 25 62.5 % 7 17.5%

Voi prezenta unele strategii pe care le pot adopta pentru a avea mai multă încredere în sine:
  A învăța să te autoevaluezi și să preiei conducerea asupra vieții tale. Nu te concentra prea
mult pe aspirații nerealiste și nu te lua după standardele celorlalți. Încearcă să te concentrezi
pe propriile aspirații și propriul stil de viață.
 A evalua și scoate în evidență punctele sale forte, concentrându-se pe realizări și talentul
pe care il are.
 Chiar dacă greșește, măcar ați încercat. Priviți eșecul ca pe o experiență din care ați avut
de câștigat.
 Nu vă temeți să vă asumați riscuri calculate. Priviți riscul ca o șansă de a avea noi
oportunități.
 Nu vă temeți de schimbare. Este inevitabilă, așa că mai bine învățați să o acceptați.
 Nu exista perfecțiune, așa că mai bine acceptați așa cum sunteți. În același timp, nu uitați
că echilibrul este tot ce aveți nevoie pentru a fi mai bun.
 Nu încercați să le faceți pe plac tuturor. Așa ceva este imposibil.

Încrederea în forțele proprii la preadolescenții din mediul

urban

23
50 15
2

0
N.scăzut N.mediu N.înalt

N.scăzut 2
N.mediu 15
N.înalt 23
Încrederea în forțele proprii la preadolescenții din mediul rural

24
30 14
20
2
10

0
N.scăzut N.mediu N.înalt
 Încrederea în forțele proprii în mediul urban și rural

5%

46% N.scăzut
49% N.mediu
N.înalt

N.scăzut 2
N.mediu 24
N.înalt 14

Încrederea în forțele proprii a fetelor din mediul urban.

20

15

10

0 Fete
N.scăzut N.mediu N.înalt

Fete
N.scăzut 2
N.mediu 9
N.înalt 18

Încrederea în forțele proprii a băieților din

mediul urban.
6
5
4
3
2
1
0 Băi…
N.scăzut N.mediu N.înalt
 Băieți
N.scăzut 0
N.mediu 6
N.înalt 5

Încrederea în forțele proprii a fetelor din mediul rural.

15

10

0
N.scăzut N.mediu N.înalt Fete

Fete
N.scăzut 2
N.mediu 12
N.înalt 8

Încrederea în propriile forțe a băieților din mediul rural.

12
10
8
6
4
2
0
N.scăzut N.mediu N.înalt Băieți

Băieți
N.scăzut 0
N.mediu 12
N.înalt 6
 Nivelul total de încredere în propriile forțe la fetele
din mediul rural și urban
8%

N.scăzut
N.mediu
51% N.înalt
41%

Fete
N.scăzut 4
N.mediu 21
N.înalt 26

Nivelul total de încredere în forțele proprii la băieții

din mediul rural și urban

17%
21% N.scăzut
62% N.mediu
N.înalt

Băieți
N.scăzut 5
N.mediu 18
N.înalt 6
Tab. 3.4 Încrederea în forțele proprii

Categoria Indicatorii

înalt mediu scăzut

Total % Total % Total %

Urban 23 57,5 % 15 37,5 % 2 5%

Rural 14 35 % 14 37,5 % 12 30 %

Astfel, o încredere prea mare în sine poate duce la asumarea unor riscuri exagerate, la relații
interpersonale defectuoase sau conflictuale etc., după cum încrederea foarte mică în forțele proprii
poate duce la timiditate, blocaje funcționale, pasivism, etc.
Optimismul funcțional strict al acestei atitudini poate varia de la situație la situație, în schimb
se poate stabili un “interval al valorilor de eficiență”. La rândul sau, increderea în sine este efectul
unor perseverente eforturi de educație și autoeducație, de învățare socială, acțiuni cu rezultate
puternice mai ales la vârstele tinere.

2.2. Rezultatele cercetării experimentale a anxietăţii la preadolescenţi

2.2.1 Dinamica şi specificul manifestării anxietăţii în preadolescenţă
În scopul verificării ipotezei conform căreia în preadolescenţă există diferenţe
semnificative în manifestarea anxietăţii în dependenţă de vârsta şi genul copiilor, am
aplicat următoarele probe: Scala de manifestare a anxietăţii la copii (pentru
preadolescenţii de 10 – 12 ani) şi Scala de manifestare a anxietăţii Taylor (pentru
preadolescenţii cu vârsta cuprinsă între 13 şi 15 ani).

Rezultatele obţinute, privind nivelul de manifestare a anxietăţii la preadolescenţii din lotul

experimental, sunt prezentate în figura 2.1.

Fig. 2.1. Distribuţia rezultatelor privind nivelul anxietăţii la preadolescenţii supuşi

Experimentului

Datele prezentate în figura 2.1. ne arată că 6,35% din preadolescenţii testaţi au

obţinut un scor considerat redus privind anxietatea. Acestor elevi le sunt
caracteristice unele stări de anxietate de mică însemnătate, intensitate şi durată, rapid
estompate de şuvoiul cotidian al faptelor de viaţă. Definitorie pentru ei este
stabilitatea emoţională şi psihică. Drept caracteristici de bază pentru ei servesc
următoarele: sunt persoane calme, liniştite, cu un comportament relaxat, firesc şi au
reacţii normale la situaţiile neaşteptate ale vieţii. Ei privesc viitorul cu încredere şi
seninătate şi dispun de resurse psihice care le permit să facă faţă cerinţelor şcolare
sau personale. Nu se simt jenaţi să ceară sprijin atunci când consideră că este cazul.
Manifestă grijă în asigurarea condiţiilor necesare bunei desfăşurări a activităţii,
apreciază corect perspectivele şi cântăresc cu luciditate şansele viitorului. Prezenţa
anxietăţii într-o formă uşoară este considerată un fenomen normal şi permite
anticiparea realistă a unei situaţii adverse pe care preadolescenţii o au de înfruntat,
acţionând în acest caz ca un sistem de alarmă cu efecte benefice. 70,11% din numărul
total de preadolescenţi au un nivel moderat de anxietate. Ei prezintă unele
manifestări de anxietate, în special în situaţii care implică afirmarea propriilor
resurse, capacităţi şi disponibilităţi, cum ar fi comunicarea cu semenii şi adulţii, sau
în situaţii de performanţă şcolară ca examenul, concursul sau întrecerea în general.
Când se pregătesc pentru o anumită activitate, îşi reprezintă sau anticipează
desfăşurarea acesteia ca având multe piedici, obstacole şi unele neplăceri mai mari
sau mai mici. Deseori starea psihică neplăcută de îngrijorare şi incertitudine pe care
o resimt este asociată cu unele manifestări fiziologice. Aceşti copii au tendinţa să
ascundă această stare. În general, preadolescenţii încearcă astfel de trăiri în
perioadele imediat premergătoare evenimentului care îi interesează: fie acesta o
întrevedere cu o persoană extrem de atrăgătoare şi incitantă, fie un examen, fie
participarea la un concurs. În cazul unui examen sau concurs, odată cu începerea sau
derularea acestuia se „eliberează” de nelinişte şi, prin aceasta, îşi concentrează
atenţia, se mobilizează pentru lucru intensiv şi sunt orientaţi spre obţinerea
rezultatului dorit. Categoria a treia, 23,54% din preadolescenţi sunt cei care
manifestă un nivel ridicat de anxietate. Pentru aceşti elevi sunt specifice stări de
anxietate care sunt puternic asociate cu manifestări fiziologice şi psihosomatice. Pe
aceşti copii îi caracterizăm ca persoane anxioase, neliniştite, crispate fizic şi
încordate psihic. Înaintea unei confruntări simt o epuizare interioară şi o dorinţă de
a termina ceva care, de fapt, nici nu a început. Este posibil ca starea neplăcută pe
care o resimt să fie însoţită uneori de stări fiziologice deranjante ca cefalee, vomă,
micţiune. Preadolescenţii acestui grup trăiesc acut o stare de neputinţă cu atât mai
accentuată, cu cât solicitările sunt mai complexe şi mai intense [68].
Analiza prezentată poate fi confirmată şi prin prezentarea afirmaţiilor concludente
extrase din testele aplicate. În continuare vom prezenta itemii cei mai relevanţi la
care preadolescenţii cu un nivel ridicat de anxietate au răspuns prin „corect” sau
„da”.
Tabelul 2.1. Prezentarea selectivă a itemilor specifici subiecţilor experimentali cu nivel ridicat
de anxietate
Afirmaţiile selectate din testele Scala de manifestare a anxietăţii la
copii şi Scala de manifestare a anxietăţii Taylor
„Deseori observi că inima îţi bate tare”.
preadolescenţi de 10 – 12 ani

„În adâncul sufletului te temi de multe”.

„Te enervezi dacă nu reuşeşti să faci ceea ce îţi doreşti”.
„Deseori te nelinişteşte ceva ce mai târziu nu va avea nici o
importanţă”.
„Întotdeauna te frământă dacă este bine ceea ce faci”.
„Noaptea adormi cu greu”.
„Deseori simţi că nu ai încredere în forţele proprii”.
„Te temi că îţi vor spune că faci totul prost”.
„Deseori visezi coşmaruri”.
„Te temi că ţi se va întâmpla ceva”.
„Bineînţeles, îmi lipseşte încrederea în propriile puteri”.
preadolescenţi de 13 – 15 ani

„Periodic mă cuprinde o nelinişte atât de accentuată, încât nu pot sta

locului”.
„Nu îmi ajunge tărie de caracter pentru a înfrunta greutăţile”.
„Observ că îmi tremură mâinile când încerc să fac ceva”.
„Mă neliniştesc mult posibilele eşecuri”.
„Aproape tot timpul sunt îngrijorat din cauza cuiva sau a ceva”.
„Deseori plâng”.
„Câteodată sunt atât de agitat încât nu pot dormi”.
„Sunt cu mult mai sensibil decât majoritatea oamenilor”.
„Viaţa mea decurge aproape întotdeauna într-o tensiune continuă”.

Analiza cantitativă şi calitativă a afirmaţiilor din tehnicile administrate ne–a permis

să stabilim următoarea tendinţă: 75,28% din numărul preadolescenţilor cu nivel
ridicat de anxietate au dat răspuns afirmativ pentru toţi itemii ce vizează îngrijorarea
şi emotivitatea. Rezultatele obţinute de preadolescenţi la testele Scala de manifestare
a anxietăţii la copii şi Scala de manifestare a anxietăţii Taylor corelează semnificativ
(corelaţia Spearman) cu indicele anxietăţii şi tipurile anxietăţii din toate testele
administrate: A cu AS (r=414, p=0,01), A cu AT (r=0,343, p=0,01), A cu AŞ
(r=0,339, p=0,01), A cu AA (r=0,409, p=0,01), A cu AI (r=0,406, p=0,01), A cu AM
(r=0,350, p=0,01), A cu Factorul O (r=0,159, p=0,01) (vezi anexa 1, tabelul A 1.4.).
Astfel, rezultatele cercetării efectuate ne–au permis să evidenţiem un număr mare de
preadolescenţi anxioşi (23,54%), fapt atestat şi în studiile internaţionale ale acestei
probleme. Conform cercetărilor analizate din practica mondială, cele mai frecvente
probleme de sănătatementală cu care se confruntă ţările europene sunt anxietatea şi
depresia. La nivel european, 13% dintre copiii de vârstă şcolară prezintă un nivel
ridicat de anxietate cu consecinţe negative asupra performanţei şcolare, a sănătăţii
emoţionale şi a calităţii relaţiilor cu cei din jur [190]. Potrivit psihologilor americani,
în ultimii ani frecvenţa problemelor psihologice la preadolescenţi a crescut
considerabil. În particular specialiştii vorbesc despre creşterea numărului de
preadolescenţi cu un nivel ridicat de anxietate de la 5% în 1938 la 31% în 2008
[233]. În continuare ne–am propus să investigăm dinamica şi specificul anxietăţii pe
subgrupe de vârstă pentru preadolescenţii de 10 – 12 ani, preadolescenţii de 13 ani
şi cei de 14 – 15 ani.

Nivelul anxietății la preadolescenți

80.00%

60.00%

40.00%

20.00% ridicat

0.00% moderat
10-12 ani redus
13 ani
14-15 ani

redus moderat ridicat

Fig. 2.2. Repartizarea datelor privind nivelul anxietăţii la preadolescenţii supuşi

Experimentului (preadolescenţi de 10 – 12 ani, preadolescenţi de 13 ani, preadolescenţi
de 14 – 15 ani)
Analiza cantitativă a rezultatelor prezentate în figura 2.2. ne permite să remarcăm că
nivelul redus de anxietate este specific preadolescenţilor din toate subgrupele de
vârstă după cum urmează: pentru 6,75% din preadolescenţii de 10 – 12 ani, 4,59%
din preadolescenţii de 13 ani şi 6,09% din preadolescenţii de 14 – 15 ani. Pentru a
vedea dacă sunt diferenţe semnificative între grupele cercetare, am recurs la testul U
Mann–Whitney. Testarea la semnificaţia statistică a datelor prin intermediul testului
Mann Whitney nu a stabilit diferenţe semnificative pentru nivelul redus de anxietate
între subgrupele de vârstă. Nivelul moderat de anxietate este mai frecvent întâlnit la
preadolescenţii de 14 – 15 ani – 76,35%, în comparaţie cu 68,65% de preadolescenţi
de 13 ani şi 65,03% de preadolescenţi de 10– 12 ani. Diferenţe statistic semnificative
au fost obţinute în rezultatele preadolescenţilor de 10 –12 ani şi preadolescenţilor de
14 – 15 ani (p=0,001) şi rezultatele preadolescenţilor de 13 ani şi ale
preadolescenţilor de 14 – 15 ani (p=0,005). Rezultatele cantitative ne vorbesc în
acest caz despre o creştere a numărului de copii cu anxietate moderată pe parcursul
vârstei preadolescente, cu rezultate mai mari pentru preadolescenţii de 14 – 15 ani.
Procentajul cel mai înalt de copii pentru nivelul ridicat de anxietate a fost stabilit la
preadolescenţii cu vârsta cuprinsă între 10 şi 12 ani – 28,22%, în comparaţie cu
preadolescenţii de 13 ani – 25,37% şi preadolescenţii de 14 – 15 ani – 17,56%.
Diferenţe statistic semnificative au fost obţinute între rezultatele preadolescenţilor
de 10 – 12 ani şi ale preadolescenţilor de 14 –15 ani la pragul de semnificaţii
p=0,001. Au fost identificate diferenţe statistic semnificative şi între rezultatele
preadolescenţilor de 13 ani şi ale preadolescenţilor de 14 – 15 ani la pragul de
semnificaţie p=0,002, în ambele cazuri cu rezultate mai mari pentru preadolescenţii
de 10 – 12 ani. Expunerea grafică a rezultatelor şi analiza acestora demonstrează că
există o tendinţă certă în modificarea nivelul de anxietate în dependenţă de vârstă.
Indicii nivelului redus de anxietate sunt mici pentru toate subgrupele de vârstă, fără
diferenţe statistic semnificative. Raportul procentual pentru nivelul moderat de
anxietate sporeşte pe parcursul vârstei preadolescente de la 65,03% la începutul
perioadei, trecând prin 68,65% la vârsta de 13 ani până la 76,35% pentru sfârşitul
perioadei. Cu totul altă tendinţă s-a evidenţiat pentru nivelul ridicat al anxietăţii. Aici
constatăm descreşterea numărului de cazuri de la 28,22% la începutul perioadei,
până la 17,56% spre sfârşitul etapei de vârstă. Cel mai accentuat nivel de anxietate
este caracteristic pentru preadolescenţii de 10 – 12 ani în raport cu cei de 13 ani, la
care nivelul accentuat de anxietate se reduce neînsemnat, ca, într-un final, la 14 – 15
ani acesta să scadă substanţial. Deosebirile stabilite îşi trag originea din
caracteristicile specifice pentru fiecare din vârstele studiate. Perioada dintre 10 şi 12
ani este începutul preadolescenţei, este caracterizată ca fiind tensionată şi confuză şi
este reliefată de o multitudine de transformări fizice, fiziologice, emoţionale şi
cognitive profunde care au un rol esenţial în conturarea tabloului psihologic al
puberului. Restructurările morfo-funcţionale şi biologice la care este supus
organismul copilului, schimbarea locului preadolescentului în şcoală, familie şi
societate condiţionează o instabilitate emotivă şi hipersensibilitate puternică, ce
determină apariţia şi dezvoltarea jenei, timidităţii, neliniştii, nesiguranţei de sine,
agitaţiei şi anxietăţii accentuate. Pentru 13 ani este caracteristică criza
preadolescentină, care mult timp a fost considerată principala trăsătură a acestei
perioade de dezvoltare. Criza constă într-o izbucnire de negare sistematică a
valorilor impuse şi neînţelese sau neacceptate, a identităţii anterioare, de copil, pe
care părinţii se încăpăţânează s-o păstreze. Acceptarea şi adaptarea la propriile
modificări şi, totodată, la cele exterioare este problema principală. Criza
preadolescentină se manifestă pentru fiecare diferit, dar totodată se semnalizează
anumite schimbări radicale în comportament, se accentuează dificultăţi în
comunicare, proprii pentru toţi puberii. Preadolescenţii se evidenţiază prin crearea
situaţiilor conflictuale, impunerea violentă a propriilor reguli, eschivarea de la
îndeplinirea obligaţiilor elementare dând dovadă de introvertism, negativism,
dezechilibru emoţional care este însoţit de anxietate, nelinişte, agresivitate, frustrare
şi rigiditate. În cazul în care dificultăţile preadolescenţilor se suprapun cu lipsa de
înţelegere din partea părinţilor, stările afective şi reacţiile copiilor se accentuează şi
sporesc.
Perioada între 14 şi 15 ani marchează sfârşitul preadolescenţei şi este o perioadă mai
liniştită. Schimbările radicale deja s-au produs în criză. Aici tabloul emotivităţii
începe să se echilibreze puternic, preadolescentul caracterizându-se prin nuanţarea,
clarificarea şi intensificarea laturii afective. Puberul începe să controleze conştient
expresiile emoţionale manifestate sau reţinute. În aceste circumstanţe este esenţial
să menţionăm că numărul preadolescenţilor cu un nivel accentuat de anxietate scade,
datorită amplificării capacităţii de stăpânire activă a emoţiilor. În schimb, anxietatea
se înrădăcinează, se cristalizează şi se statorniceşte ca o trăsătură particulară şi
permanentă a preadolescentului şi pe termen lung va sta la baza multor dificultăţi
psihologice, având un impact negativ asupra dezvoltării armonioase, impulsionând
formarea unei personalităţi predispuse la îngrijorare şi deprimare [68]. Demersul
ştiinţific arată faptul că emoţiile şi sentimentele (trăire, exprimare, recunoaştere
a emoţiilor) reprezintă un domeniu în care există clare şi puternice diferenţe de gen
[9, 20, 80,120, 157, 158, 206]. Următorul pas în cercetare a fost orientat spre
verificarea celei de–a doua părţi a primei ipoteze, în conformitate cu care în
preadolescenţă există diferenţe semnificative în manifestarea anxietăţii în
dependenţă de genul copiilor.

Nivelul anxietății în dependență de gen

80.00%

60.00%

40.00%

20.00% Fete
Băieți
0.00%
redus moderat ridicat

Băieți Fete

Fig. 2.3. Datele preadolescenţilor supuşi experimentului privind nivelul anxietăţii în

dependenţă de gen

Datele prezentate în figura 2.3. ne permit să constatăm că pentru nivelul redus de

anxietate, cotele cele mai mari sunt obţinute de băieţi, în raport de 7,45%, spre
deosebire de fete, cu 5,27%. Pentru nivelul moderat de anxietate situaţia este
următoarea: 72,34% din băieţi manifestă un nivel moderat de anxietate, în
comparaţie cu 67,89% din fete. Procentajul maximal pentru nivelul ridicat de
anxietate este specific fetelor – 26,84%, spre deosebire de băieţi –20,21%. Analiza
statistică a permis identificarea diferenţelor semnificative pentru nivelul moderat
de anxietate între rezultatele băieţilor şi ale fetelor, la pragul de semnificaţie p=0,001
cu rezultate mai mari pentru băieţi şi pentru nivelul ridicat de anxietate între
rezultatele băieţilor şi ale fetelor, la pragul de semnificaţii p=0,01, cu rezultate mai
mari pentru preadolescente. Astfel anxietatea este mai pregnant exprimată la fete
decât la băieţi. Aceasta se explică prin faptul că fetele se deosebesc de băieţi în ceea
ce priveşte stilul de exprimare şi reglare emoţională, care depinde cel mai mult de
educaţie, de socializare sau context, chiar dacă o anumită influenţă a sistemului
nervos nu poate fi total negată. Preadolescentele sunt mai sensibile, mai emotive,
mai loiale, mai protective, mai atente la nevoile celorlalţi, manifestă un nivel mai
redus al maturizării socioafective, îşi minimalizează şi îşi suprimă emoţiile în
comparaţie cu preadolescenţii care sunt mai labili, impulsivi, dominanţi, ostili,
agresivi, cu un control ridicat al exprimării emoţionale. Însă, privitor la băieţi, există
unele dubii în ceea ce priveşte posibilele manifestări ale anxietăţii, pentru că ei nu
îşi exteriorizează anxietatea, cum o fac fetele. Emoţiile exagerate, cum ar fi furia sau
nerăbdarea, pot masca anxietatea la băieţi [68]. Pentru o investigare mai profundă a
anxietăţii am comparat băieţii şi fetele, în funcţie de cele 3 nivele de intensitate a
anxietăţii, separat pentru toate subgrupele de vârstă.

Fig. 2.4. Distribuţia datelor privind anxietatea în dependenţă de vârsta şi genul preadolescenţilor

În subgrupa de vârstă de 10 – 12 ani din numărul total de băieţi, 5,34% prezintă un

nivel redus de anxietate, 58,66% un nivel moderat de anxietate şi 36,00% un nivel
ridicat de anxietate; din numărul total de fete, 7,96% prezintă un nivel redus de
anxietate, 70,45% un nivel moderat de anxietate şi 21,59% un nivel ridicat de
anxietate. Distribuţia grafică a rezultatelor pentrupreadolescenţii de 10 – 12 ani ne
indică diferenţe de gen privind intensitatea anxietăţii. Astfel, observăm că fetele
preadolescente prezintă o frecvenţă mărită în cazul scorurilor ce denotă un
nivel redus şi moderat de anxietate, în timp ce băieţii obţin o frecvenţă mai mare în
cazul nivelului ridicat de anxietate. Diferenţe statistic semnificative privind
intensitatea anxietăţii au fost obţinute între rezultatele băieţilor şi fetelor pentru
nivelul moderat de anxietate (p=0,05) şi între rezultatele băieţilor şi fetelor privind
nivelul ridicat de anxietate (p=0,01).
Pentru subgrupa de vârstă ce include preadolescenţii de 13 ani, repartiţia rezultatelor
pentru băieţi este următoarea: 8,34% din ei prezintă un nivel redus de anxietate,
69,44% un nivel moderat de anxietate şi 22,22% un nivel ridicat de anxietate, în timp
ce la fete atestăm o scădere a procentajului pentru nivelul redus şi moderat de
anxietate până 3,23% şi respectiv 67,74% şi o creştere a procentajului pentru nivelul
ridicat de anxietate până la 29,03%. Din datele prezentate se observă că băieţii
manifestă o preponderenţă în cazul nivelului redus şi moderat de anxietate, iar fetele
manifestă mai frecvent un nivel ridicat de anxietate. Au fost identificate diferenţe
statistic semnificative între rezultatele băieţilor şi fetelor pentru nivelul redus şi
ridicat de anxietate (p=0,001). În subgrupa de vârstă 14 – 15 ani din numărul total
de băieţi, 9,09% prezintă un nivel redus de anxietate, 87,91% un nivel moderat de
anxietate şi 3,90% un nivel ridicat de anxietate. Din numărul total de fete, 2,82%
prezintă un nivel redus de anxietate, 64,78% un nivel moderat de anxietate şi 32,39%
un nivel ridicat de anxietate. Rezultatele arată că băieţii manifestă o frecvenţă mărită
în cazul scorurilor ce denotă un nivel redus şi moderat de anxietate, spre deosebire
de fete, care prezintă o frecvenţă mai mare în cazul nivelului ridicat de anxietate.
Diferenţe statistic semnificative au fost obţinute între scorurile preadolescenţilor şi
preadolescentelor pentru toate nivelurile anxietăţii: redus (p=0,003), moderat
(p=0,001) şi ridicat (p=0,01). Dincolo de examinarea scorurilor privind anxietatea
pentru fiecare categorie de vârstă şi gen, vom descrie care este evoluţia celor 3 nivele
de anxietate, separat, în decursul vârstei preadolescente.
Băieţii prezintă o evoluţie ascendentă în sens cantitativ a nivelului redus şi moderat
de anxietate, de la 10 – 12 ani spre 14 – 15 ani, iar la fete se atestă o descreştere
pentru nivelul redus şi moderat de anxietate de la 10 – 12 ani spre 14 – 15 ani.
Comparând indicii nivelului ridicat de anxietate la băieţi, pentru toate subgrupele de
vârstă, atestăm o descreştere a rezultatelor odată cu vârsta, după cum urmează: dacă
la 10 – 12 ani 36,00% din preadolescenţi prezintă scoruri ridicate de anxietate, atunci
către 13 ani numărul acestora se micşorează până la 22,22%, ca într-un final, la 14
– 15 ani, să scadă considerabil şi săatingă un procentaj de 3,90%. Diferenţe statistic
semnificative au fost înregistrate între scorurile preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi
scorurile preadolescenţilor de 13 ani (p=0,001), între scorurile preadolescenţilor de
13 ani şi scorurile preadolescenţilor de 14 – 15 ani (p=0,01), precum şi între
rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi rezultatele preadolescenţilor de 14 –
15 ani
(p=0,01), în toate cazurile cu scoruri mai mari pentru preadolescenţii de 10 – 12 ani.
Pentru fete se atestă o tendinţă inversă şi anume o creştere uniformă a frecvenţei
anxietăţii odată cu vârsta ,după cum urmează: dacă la vârstă 10 – 12 ani
preadolescentele doar în raport de 21,59% demonstrează anxietate ridicată, deja la
13 ani numărul acestora creşte: la 29,03% de preadolescente ce manifestă un nivel
ridicat de anxietate, iar către 14 – 15 ani numărul acestora constituie 32,39%, ceea
ce reprezintă 1/3 din preadolescentele de această vârstă. Diferenţe semnificative s–
au înregistrat între scorurile preadolescentelor de 10 – 12 ani şi scorurile
preadolescentelor de 13 ani, la pragul de semnificaţie p=0,005 şi între scorurile
preadolescentelor de 10 – 12 ani şi 14 – 15 ani, la pragul de semnificaţie p=0,01, în
ambele cazuri cu rezultate mai mari pentru preadolescentele cu vârsta cuprinsă între
14 şi 15 ani. Generalizând rezultatele obţinute, remarcăm că anxietatea este un
fenomen răspândit printre preadolescenţi – 23,54% din ei manifestând un nivel
ridicat de anxietate. Pe parcursul vârstei preadolescente anxietatea cunoaşte o
anumită dinamică, astfel pentru 10 – 12 ani este specific un nivel mai ridicat al
anxietăţii, determinat de profundele metamorfoze ale vârstei, comparativ cu
perioada imediat următoare de 13 ani, unde nivelul anxietăţii se reduce neînsemnat,
ca spre vârsta de 14 – 15 ani, odată cu maturizarea emoţională ce are loc, anxietatea
preadolescenţilor să scadă considerabil. Fetele reprezintă acel segment al
preadolescenţilor, în care incidenţa anxietăţii este mai ridicată decât în rândul
băieţilor. În preadolescenţă diferă evoluţia anxietăţii la băieţi şi la fete. Pentru băieţi,
anxietatea accentuată cunoaşte o involuţie, scade de la 10 – 12 ani spre 14 – 15 ani,
iar pentru fete este specifică o tendinţă inversă şi anume se atestă o creştere a
anxietăţii de la 10 – 12 ani spre 13 şi 14 – 15 ani.

Tipurile anxietăţii la preadolescenţi

Pentru o cercetare mai amplă şi mai profundă a anxietăţii în preadolescenţă ne-am
propus să examinăm tipurile de anxietate şi evoluţia acestora în dependenţă de vârsta
şi genul preadolescenţilor. Pentru studierea nivelului anxietăţii pe două dimensiuni,
anxietatea – stare şi anxietatea –trăsătură la preadolescenţi, am administrat testele:
Inventarul de expresie a anxietăţii ca stare şi trăsătură pentru copii (pentru
preadolescenţii de 10 – 12 ani) şi Inventarul de expresie a anxietăţii ca stare şi
trăsătură (pentru cei cu vârsta cuprinsă între 13 şi 15 ani).
Rezultatele obţinute de preadolescenţii din lotul experimental sunt ilustrate grafic în
cele ce urmează.
 Fig. 2.5. Distribuţia de rezultate privind AS şi AT pentru preadolescenţii supuşi experimentului
Pentru AS 12,96% din preadolescenţii incluşi în cercetare obţin un nivel redus de
AS,60,06% din preadolescenţi prezintă un nivel moderat de AS şi 26,98% din
preadolescenţi manifestă nivel ridicat de AS. La AT rezultate s–au repartizat în felul
următor: 11,38% din preadolescenţi manifestă un nivel redus al AT, 65,07% din
preadolescenţi prezintă un nivel moderat al AT şi 23,55% din preadolescenţi
demonstrează un nivel ridicat de AT. Între AS şi AT se atestă o corelaţie pozitivă
r=0,520, p=0,01 (vezi anexa 1, tabelul A 1.4.). Faptul dat ne permite să constatăm
că la preadolescenţii ce manifestă AS este prezentă şi AT. Odată cu creşterea AS
creşte şi AT. În continuare prezentăm datele obţinute de preadolescenţii testaţi
pentru AS şi AT la diferite subgrupe de vârstă.

Fig. 2.6. Repartiţia rezultatelor privind AS şi AT la preadolescenţii de 10 – 12 ani, de 13 ani şi

de 14 – 15 ani

Analiza comparativă a datelor ne permite să afirmăm că nivelul ridicat de AS

cunoaşte o descreştere pe parcursul vârstei preadolescente de la 10 – 12 ani (29,45%)
spre 14 – 15 ani (25,00%). Nu au fost înregistrate modificări în rezultatele care
reflectă nivelul ridicat de AS pentru preadolescenţii de 13 ani şi cei de 14 – 15 ani.
Se atestă diferenţe statistic semnificative pentru nivelul ridicat de AS între
rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi ale preadolescenţilor de 13 ani
(p=0,005) şi pentru rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi 14 – 15 ani
(p=0,001), în ambele cazuri cu rezultate mai mari pentru preadolescenţii de 10 – 12
ani. Pentru nivelul ridicat de AT se observă o tendinţă inversă şi anume AT creşte
pe parcursul vârstei de la începutul perioadei (20,86%) spre finele acesteia (26,35%).
Între rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi 13 ani şi rezultatele
preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi 14 – 15 ani se atestă diferenţe statistic
semnificative p=0,001 şi respectiv p=0,005 cu rezultate mai mari pentru
preadolescenţii de 14 – 15 ani. Rezultatele expuse ne permit să concluzionăm că cu
cât mai multe vor fi situaţiile stresante în care preadolescentul de 10 – 12 ani
va reacţiona cu anxietate, cu atât la finele perioadei anxietatea – trăsătură se
accentuează şi poate deveni o caracteristică stabilă a personalităţii.
În figurile 2.7. şi 2.8. sunt prezentate rezultatele privind AS şi AT în funcţie de vârsta
şi genul preadolescenţilor.

Fig. 2.7. Distribuţia de rezultate privind AS în funcţie de vârsta şi genul preadolescenţilor

Băieţii şi fetele ce manifestă AS ridicată se deosebesc în ceea ce priveşte frecvenţa
acesteia pe parcursul vârstei preadolescente. Rezultatele obţinute de băieţi indică o
descreştere a AS odată cu vârsta: de la 10 – 12 ani spre 13 ani şi în continuare spre
14 – 15 ani (33,33%, 22,22% şi 20,87%). Diferenţe statistic semnificative se atestă
între rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi 13 ani (p=0,01) şi între rezultatele
preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi 14 – 15 ani (p=0,01), în ambele cazuri cu rezultate
mai mari pentru preadolescenţii de 10 – 12 ani. Lafete a fost constatată o situaţie
inversă şi anume o creştere a frecvenţei AS pe parcursul vârstei preadolescente: de
la 26,14% la 10 – 12 ani la 29,04% la 13 ani şi un procentaj similar de 29,56% la 14
– 15 ani. Diferenţe statistic semnificative se înregistrează atât între rezultatele
preadolescentelor de 10 – 12 ani şi preadolescentelor de 13 ani (p=0,005), cât şi între
rezultatele preadolescentelor de 10 – 12 ani şi 14 – 15 ani (p=0,005), cu rezultate
mai mari pentru finele perioadei. Tendinţele descrise coincid şi cu legităţile stabilite
la indicele de anxietate la preadolescenţii din lotul experimental evaluat prin
intermediul testelor Scala de manifestare a anxietăţii la copii şi Scala de manifestare
a anxietăţii Taylor (vezi 2.2.1.).

Fig. 2.8. Distribuţia de rezultate privind AT în funcţie de vârsta şi genul preadolescenţilor

În cazul AT, băieţii demonstrează o descreştere neesenţială a frecvenţei nivelului
ridicat al acesteia de la 10 – 12 ani (24,00%) spre 13 ani (22,23%) şi o creştere
nesemnificativă către 14– 15 ani (24, 68%). Constatăm în acest caz că AT nu
manifestă dinamică pe parcursul vârstei, ea fiind practic la acelaşi nivel de
manifestare pentru toţi preadolescenţii. Pentru fete la AT se înregistrează aceeaşi
tendinţă ca şi în cazul AS, ponderea nivelului ridicat de AT creşte odată cu vârsta:
de la începutul perioadei (18,19%), la 13 ani (25,80%) şi către sfârşitul perioadei
(28,16%). Diferenţe statistic semnificative au fost obţinute între rezultatele
preadolescentelor de 10 – 12 ani şi preadolescentelor de 13 ani (p=0,05), între
rezultatele preadolescentelor de 10 – 12 ani şi cele de 14 – 15 ani (p=0,05) şi între
scorurile preadolescentelor de 13 şi scorurile preadolescentelor de 14 – 15 ani
(p=0,01), cu rezultate mai mari pentru preadolescentele de 14 –15 ani. Conform
rezultatelor expuse pe parcursul acestei vârste, se păstrează cu mici fluctuaţii
AT aproximativ la 1/5 din preadolescenţi. Fiind deja trăsătură de personalitate
formată la începutul perioadei, ea cu mici modificări (în creştere şi descreştere ca
număr de subiecţi) este stabil prezentă până la sfârşitul perioadei. Schimbări de mai
departe în dinamică presupunem că au loc în perioada următoare de vârstă –
adolescenţa. Analiza comparativă a rezultatelor privind AŞ pentru preadolescenţii
de toate vârstele ne permite să constatăm că nivelul redus de AŞ este specific
preadolescenţilor de 13 ani în raport de 47,76%, spre deosebire de preadolescenţii
de 10 – 12 ani – 45,39% şi de preadolescenţii de 14 – 15 ani – 41,89%. Diferenţe
statistic semnificative s-au înregistrat între rezultatele preadolescenţilor de 13 ani şi
ale preadolescenţilor de 14 – 15 ani la pragul de semnificaţie p=0,001, cu o frecvenţă
mai mare a AŞ reduse în rândul preadolescenţilor de 13 ani. Privind nivelul moderat
de AŞ se atestă următoarea distribuţie de rezultate: procentajul cel mai mare este
caracteristic preadolescenţilor de 14 – 15 ani (39,87%), în comparaţie cu
preadolescenţii de 13ani – 35,82% şi preadolescenţii de 10 – 12 ani – 24,54%.
Diferenţe statistic semnificative au fost constatate atât între scorurile
preadolescenţilor de 10 – 12 şi preadolescenţilor de 13 ani (p=0,01) cât şi între
rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi 14 – 15 ani (p=0,01), precum şi între
scorurile preadolescenţilor de 13 ani şi de 14 – 15 ani (p=0,05), cu rezultate mai mari
pentru sfârşitul preadolescenţei. Pentru nivelul ridicat de AŞ, frecvenţa cea mai mare
a acesteia este caracteristică preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi constituie 30,07%,
în timp ce la preadolescenţii de 13 ani şi la preadolescenţii de 14 – 15 ani se
înregistrează o descreştere a frecvenţei până la 16,42% şi, respectiv, 18,24%.
Statistic au fost înregistrate diferenţe semnificative atât între rezultatele
preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi cele ale preadolescenţilor de 13 ani (p=0,01), cât
şi între preadolescenţii de 10 – 12 ani şi preadolescenţii de 14 – 15 ani (p=0,05), în
ambele cazuri cu rezultate mai mari pentru preadolescenţii cu vârsta cuprinsă între
10 şi 12 ani. Ilustrarea grafică şi analiza rezultatelor demonstrează că există
modificări specifice ale nivelului de AŞ în dependenţă de vârstă. Indicii nivelului
redus de AŞ sunt specifici pentru preadolescenţii din toate subgrupele de vârstă.
Raportul procentual pentru nivelul moderat de AŞ sporeşte pe parcursul vârstei
preadolescente. În cazul nivelului ridicat de AŞ se atestă o tendinţă inversă şi anume
o reducere a numărului de cazuri pentru nivelul ridicat de AŞ pe parcursul
vârstei preadolescente. Cea mai mare frecvenţă în cazul nivelului ridicat de AŞ este
caracteristică pentru preadolescenţii de 10 – 12 ani (30,07%) în raport cu cei de 13
ani, unde numărul de preadolescenţi cu AŞ ridicată se micşorează substanţial
(16,42%) ca spre finele preadolescenţei, către 14 – 15 ani să crească neesenţial
(18,24%). Din datele prezentate se observă că preadolescenţii de 10 – 12 ani sunt cei
mai numeroşi în cazul nivelului ridicat de AŞ. Aceasta se explică prin faptul că
începutul preadolescenţei este marcat de schimbarea situaţiei sociale de dezvoltare.
Odată cu înaintarea în vârstă, are loc trecerea de la nivelul primar la ciclul gimnazial,
în viaţa preadolescenţilor apar o multitudine de modificări care au un rol esenţial în
conturarea tabloului lor psihologic. Dintre modificările cele mai importante vom
enumera: trecerea de la sistemul de învăţare cu un singur cadru didactic la cel cu
mulţi profesori, care atrage după sine diversificarea exigenţelor, a stilurilor de
predare/învăţare şi condiţionează o nouă interrelaţionare dintre copil şi profesori,
cărora preadolescenţii urmează să le dovedească posibilităţile lor; diversificarea
obiectelor de studiu; supraîncărcarea elevilor ca urmare a unui curriculum şcolar
dificil; schimbarea colectivului şcolar, care necesită eforturi noi în stabilirea
contactelor interpersonale, găsirea locului propriu în grup, etc.; situaţii de apreciere
şi examinare frecvent aplicate. Astfel, preadolescenţii cu vârsta cuprinsă între 10 şi
12 ani se confruntă cu probleme şi exigenţe care sunt mult prea grele pentruei ca să
le poată soluţiona de fiecare dată independent şi corect. Pe un asemenea fundal, la
aceşti preadolescenţi se instaurează AŞ. Analiza cantitativă a rezultatelor prezentate
în figura 2.11. privind nivelul ridicat de AŞ la băieţi ne permite să remarcăm o
descreştere evidentă de la 10 – 12 ani spre 13 ani (de la 29,33% la 13,88%) şi o
sporire mică, nesemnificativă de la 13 ani spre 14 – 15 ani (de la 13,88% la 16,88%).
Examinarea statistică a rezultatelor ne-a permis să evidenţiem diferenţe
semnificative în rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani/13 ani (p=0,01), 10 –
12 ani/14 – 15 ani (p=0,05) şi 13 ani/14 – 15 ani (p=0,005), în toate cazurile cu
rezultate mai mari pentru preadolescenţii de 10 – 12 ani. Aceeaşi tendinţă se observă
şi în cazul fetelor cu nivel ridicat de AŞ, astfel, de la 10 – 12 ani spre 13 ani se atestă
o reducere accentuată a procentajului de la 30,68% la 19,36%, de la 13 ani spre 14
– 15 ani schimbări în rezultate nu se constată (19,36% şi 19,72%). La nivel
statistic au fost obţinute diferenţe semnificative între rezultatele preadolescentelor
de 10 – 12 ani şi de 13 ani (p=0,01) precum şi între rezultatele preadolescentelor de
10 – 12 ani şi preadolescentelor de 14 – 15 ani la pragul de semnificaţii (p= 0,01),
cu o frecvenţă mai mare în rândul preadolescentelor de 10 – 12 ani.
În continuare ne-am propus să investigăm dinamica şi specificul AA pe subgrupe de
vârstă pentru preadolescenţii de 10 – 12 ani, preadolescenţii de 13 ani şi cei cu vârsta
cuprinsă între 14 şi 15 ani. Analizând datele prezentate în figura 2.12. pentru nivelul
redus al AA atestăm frecvenţa cea mai înaltă la preadolescenţii de 13 ani (50,74%),
în comparaţie cu preadolescenţii de 10 – 12 ani (43,56%) şi preadolescenţii de 14 –
15 ani (43,24%). Pentru nivelul redus de AA au fost fixate diferenţe statistic
semnificative între rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi de 13 ani (p=0,01)
şi între rezultatele preadolescenţilor de 13 ani şi cele ale preadolescenţilor de 14 –
15 ani (p=0,01). În ambele cazuri se atestă o frecvenţă mai mare pentru
preadolescenţii de 13 ani. Pentru nivelul moderat de AA, preadolescenţii de 10 – 12
ani şi preadolescenţii de 13 ani obţin un procentaj apropiat (29,45% şi 31,34%), în
timp ce 41,89% din preadolescenţii cu vârsta cuprinsă între de 14 – 15 ani manifestă
un nivel moderat de AA. Diferenţe statistic semnificative au fost obţinute între
rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi ale preadolescenţilor de 14 –15 ani
(p=0,05) şi între preadolescenţii de 13 ani şi de 14 – 15 ani (p= 0,01), cu rezultate
mai mari pentru preadolescenţii de 14 – 15 ani. Frecvenţa cea mai mare la nivelul
ridicat al AA a fost obţinută de preadolescenţii de 10 – 12 ani (26,99%) în comparaţie
cu 17,92% pentru preadolescenţii de 13 ani şi 14,87% pentru preadolescenţii de 14
– 15 ani. Diferenţe semnificative se înregistrează între rezultatele tuturor
subgrupelor de vârstă: 10 – 12 ani / 13 ani (p=0,01), 10 – 12 ani / 14 – 15 ani (p=0,01)
şi 13 ani / 14 – 15 ani (p=0,005), cu rezultate mai mari pentru începutul
preadolescenţei. În corespundere cu datele prezentate vom remarca următoarele
aspecte în manifestarea AA la preadolescenţii de diferită vârstă: pentru nivelul redus
de AA cea mai mare frecvenţă este caracteristică preadolescenţilor de 13 ani; pentru
nivelul moderat de AA se atestă o creştere a raportului procentual pe parcursul
vârstei preadolescente; iar pentru nivelul ridicat de AA este caracteristică o tendinţă
inversă şi anume, pe parcursul vârstei preadolescente, se constată o descreştere a
frecvenţei AA. În conformitate cu rezultatele prezentate, preadolescenţii de 10 – 12
ani manifestă frecvenţa cea mai ridicată privind AA. Acest lucru poate fi argumentat
prin faptul că la începutul preadolescenţei, odată cu schimbarea particularităţilor
SSD, autoaprecierea copilului se caracterizează printr-o atitudine instabilă,
specifică, critică şi modestă faţă de sine. În aprecierile sale prevalează nemulţumirea
de sine care este însoţită de evidenţierea neajunsurilor şi a caracteristicilor negative
ce determină un cadru emoţional negativ. Păstrarea îndelungată a trăirilor afective
negative duce la consolidarea AA. Dincolo de examinarea scorurilor privind AA
pentru fiecare categorie de vârstă, vom descrie evoluţia celor 3 nivele de AA separat
pentru băieţi şi fete. La AA pentru băieţii cu nivelul ridicat al acesteia se atestă
următoarea dinamică: de la 10 – 12 ani spre 13 ani, sesizăm o decadenţă importantă
a frecvenţei de la 29,34% la 11,12%, în timp ce de la 13 ani către 14 – 15 ani se
observă o ascensiune neînsemnată de la 11,12% la 12,99%. Diferenţele statistic
semnificative au fost calculate între rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi de
13 ani (p=0,05) şi între rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi 14 – 15
ani (p=0,05). Astfel, pentru băieţi se înregistrează o frecvenţă mai mare a AA la
începutulpreadolescenţei. Preadolescentelor cu nivel ridicat de AA le este
caracteristic un tablou invers. Se urmăreşte o mărire uşoară a procentajului de la 10
– 12 ani spre 13 ani (de la 25,00% la 25,81%), iar de la 13 ani spre 14 – 15 ani se
înregistrează o micşorare însemnată a procentajului de la 25,81% la 16,90%.
Prelucrarea statistică a rezultatelor ne indică prezenţa diferenţelor statistic
semnificative între rezultatele preadolescentelor: 10 – 12 ani/14 – 15 ani (p=0,001)
şi 13 ani/14 –15 ani (p=0,05). La fete, pe parcursul vârstei preadolescente, frecvenţa
cea mai mare a AA este la13 ani. Atât la băieţi cât şi la fete se atestă o scădere a
ponderii AA către sfârşitul preadolescenţei, fapt ce ne vorbeşte despre modificarea
treptată a atitudinii negative faţă de sine în una pozitivă, creşterea încrederii în sine
şi despre apariţia autoaprecierii stabile. Distribuţia grafică a rezultatelor indică o
pondere apropiată pentru preadolescenţii din diferite subgrupe de vârstă în cazul
nivelului redus de AI şi constituie 53,38% în rândul preadolescenţilor de 10 – 12 ani,
52,23% şi 49,33% în rândul preadolescenţilor de 13 ani şi al preadolescenţilor de 14
– 15 ani. Au fost semnalate diferenţe statistic semnificative pentru
rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi de 14 – 15 ani (p=0,001); a celor de
13 ani şi de 14 – 15 ani (p=0,001), cu rezultate mai mari pentru preadolescenţii de
10 – 12 ani. În acelaşi timp constatăm că mai bine de 1/2 din numărul total de
preadolescenţi manifestă un nivel redus de AI. Pentru nivelul moderat de AI se atestă
o creştere a procentajului de la începutul preadolescenţei spre finele acesteia, după
cum urmează: de la 22,69% din preadolescenţii cu vârsta cuprinsă între 10 – 12 ani,
la 31,35% din preadolescenţii de 13 ani şi la 33,10% în cazul preadolescenţilor cu
vârsta cuprinsă între 14 – 15 ani. Diferenţe statistic semnificative s-au înregistrat
între rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi ale preadolescenţilor de 13 ani
(p=0,05), cât şi între rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi de 14 – 15 ani
(p=0,01). Odată cu maturizarea pe parcursul vârstei preadolescente, constatăm o
creştere a numărului de copii cu nivel moderat de AI. Analiza datelor privind nivelul
ridicat de AI ne permite să remarcăm o descreştere a frecvenţei acesteia de la
începutul perioadei spre mijlocul ei (de la 23,93% la 16,42%) şi o creştere
nesemnificativă către finele perioadei (17,57%). Analiza statistică a rezultatelor a
evidenţiat diferenţe semnificative între rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani
şi de 13 ani (p=0,01) şi între rezultatele preadolescenţilor de 10 – 12 ani şi de 14 –
15 ani (p=0,01). Conform rezultatelor prezentate pentru AI vom constata că nivelul
redus al acesteia este specific în aceeaşi măsură pentru preadolescenţii cu vârsta
cuprinsă între 10 şi 12 ani şi cei de 13ani. În cazul nivelului moderat de AI, se atestă
o creştere a procentajului de la începutul spre sinele preadolescenţei. O tendinţă
inversă este caracteristică pentru nivelul ridicat de AI: aici se notează o descreştere
evidentă a raportului procentual de la 10 – 12 ani spre 13 ani şi o sporire discretă a
acestuia spre 14 – 15 ani. Din nou rezultatele descrise evidenţiază o frecvenţă sporită
a nivelului ridicat de AI pentru preadolescenţii de 10 – 12 ani. Începutul perioadei
este marcat de profunde şi importante metamorfoze şi restructurări în SSD a
copilului, care determină o nouă interacţiune, relaţionare şi comunicare cu grupul de
semeni, cu profesorii şi părinţii. Nu întotdeauna iniţiativele preadolescentului de a
lega prietenii cu semenii săi, în special cu colegii noi, şi/sau dorinţa de a obţine un
nou tip de relaţii cu profesorii şi părinţii se soldează cu succes. Situaţiile de insucces
generează un şir de consecinţe negative însoţite de stări persistente de nelinişte şi
disconfort psihologic şi pot constitui cauza AI. Investigarea comparativă a
rezultatelor ne arată că frecvenţa cea mai mare pentru nivelul ridicat de AI este
caracteristică băieţilor de 10 – 12 ani (25,34%), iar în cazul preadolescentelor
procentajul maximal aparţine fetelor de 13 ani (25,81%). Prelucrarea statistică a
rezultatelor pentru preadolescenţi denotă diferenţe statistic semnificative la
preadolescenţii de 10 – 12 ani şi de 13 ani (p=0,01) şi la preadolescenţii de 10 – 12
ani şi de 14 – 15 ani (p= 0,05). În cazul fetelor, se atestă diferenţe statistic
semnificative în ceea ce priveşte nivelul ridicat de AI între preadolescentele de 10 –
12 ani şi cele de 13 ani (p=0,001) şi între preadolescentele de 10 – 12 ani şi de 14 –
15 ani (p=0,001). Exprimăm opinia proprie că în dinamica AI există diferenţe
determinate de vârstă şi de gen. În special menţionăm faptul că băieţii se confruntă
cu probleme în iniţierea relaţiilor interpersonale la începutul perioadei, după care
aceste probleme se soluţionează şi ei „intră” pe deplin în mediul lor de comunicare
stabilind relaţii de prieteniebazate pe sinceritate şi înţelegere reciprocă. Fetele sunt
mult mai selective în stabilirea şi menţinerea comunicării şi a relaţiilor
interpersonale pe întreg parcursul preadolescenţei. Un rol important în interacţiunile
cu semenii la preadolescente îl au sensibilitatea, empatia, încrederea şi priceperea de
a păstra secretele.
Investigarea comparativă a manifestării tipurilor de anxietate pe subgrupe de vârstă
ne oferă următoarea legitate: pentru preadolescenţii de 10 – 12, ani caracteristică
este AM şi AŞ; pentru preadolescenţii de 13 ani, specifică este AA şi AM; pentru
cei de 14 – 15 ani distinctiv este AM. Generalizând rezultatele obţinute după
aplicarea Inventarului de expresie a anxietăţii ca stare şi trăsătură pentru copii şi
Inventarului de expresie a anxietăţii ca stare şi trăsătură, vom consemna că există o
corelaţie între cele două dimensiuni ale anxietăţii: AS şi AT.Preadolescenţii ce
manifestă AS demonstrează şi AT. Frecvenţa cea mai mare pentru AS este
caracteristică preadolescenţilor de 10 – 12 ani, iar AT este specifică
preadolescenţilor de 14 – 15 ani. Totodată în preadolescenţă diferă dinamica AS şi
AT la băieţi şi fete. AS accentuată la băieţi cunoaşte o scădere esenţială de la 10 –
12 ani spre 14 – 15 ani, spre deosebire de fete la care se produce o creştere
considerabilă de la 10 – 12 ani spre 14 – 15 ani. Pentru AT cu un nivel ridicat, în
cazul băieţilor nu se înregistrează modificări importante pe parcursul vârstei, iar
pentru fete este caracteristică o creştere semnificativă pe parcursul vârstei
preadolescente. Generalizând rezultatele descrise după administrarea Scalei
anxietăţii A. Prihojan, afirmăm că AŞ, AA, AI şi AM sunt frecvent întâlnite la
preadolescenţii contemporani fiecare din ele având dinamică proprie pe parcursul
vârstei. Au fost stabilite corelaţii pozitive între toate tipurile de anxietate manifestate
de preadolescenţi, astfel, dacă preadolescentul are un nivel ridicat al unui tip de
anxietate, atunci există tendinţa că şi nivelul altui tip de anxietate să fie în creştere.
Vom menţiona că frecvenţa cea mai înaltă pentru AŞ, AA, AI şi AM are următoarea
variabilă: AŞ, AA şi AI se înregistrează la începutul preadolescenţei, iar AM – la
preadolescenţii de 13 ani. Şi pentru fiecare subgrupă de vârstă sunt specifice anumite
tipuri de anxietate. Astfel, pentru începutul preadolescenţei, sunt caracteristice AM
şi AŞ, pentru mijlocul şi finele preadolescenţei definitorie este AM.