METODE TRADIŢIONALE ŞI MODERNE

DE REGĂSIRE A INFORMAŢIEI ÎN BIBLIOTECI

METODE TRADIŢIONALE
Informarea directă

Activitatea de îndrumare

Cataloagele de bibliotecă

Lucrări bibliografice

METODE MODERNE
Cataloagele on-line

Baze pe CD-ROM

Internet

Activitatea de informare ştiinţifică constitue în prezent o parte integrantă a oricărei

cercetări ştiinţifice şi una din condiţiile indispensabile unui ritm înalt al progresului ştiinţific.
Ea asigură continuitatea dezvoltării ştiinţei şi cu ajutorul ei se asigură universalitatea ştiinţei.

Dezvoltarea ştiinţei este determinată şi determină creşterea intensă a cunoştinţelor şi a

materialelor în care sunt fixate, precum şi lărgirea cercului celor interesaţi în cunoaşterea
acestor materiale.

Activitatea de informare a unui cercetător presupune în primul rând cunoaşterea

literaturii existente în domeniul cercetării lui, în vederea familiarizării cu ultimele descoperiri
şi utilizarea lor pe mai departe, cât şi pentru evitarea irosirii eforturilor în direcţia unor
descoperiri deja efectuate.

Mărirea eficienţei cercetării presupune un transfer operativ al cunoştinţelor între surse şi

beneficiari, în consecinţă desfăşurarea unei activităţi organizate de informare, care implică
antrenarea unor specialişti în domeniul informării şi utilizarea unor surse de documentare uşor
accesibile, raţionale şi eficiente.

Regăsirea documentelor primare, pe teme cerute de specialişti din toate domeniile, are la bază
prelucrarea acestora după reguli bine stabilite.

Pentru activităţile speciale de colectare, prelucrare, înmagazinare, regăsire şi difuzare a

documentelor - activităţi diferite de biblioteconomie şi bibliologie - iniţial s-a utilizat
termenul documentare. Acest termen i se atribuie belgianului Paul Otlet, care în 1895 l-a
utilizat la prima conferinţă internaţională a specialiştilor în domeniul cărţii - prilej cu care s-a
fondat Institutul Internaţional de Bibliografie - IIB, în 1934 l-a introdus în denumirea
Institutului Internaţional de Documentare - IID şi în 1937 în denumirea Federaţiei
Internaţionale de Documentare - FID.

Documentarea s-a impus ca o disciplină ştiinţifică ce vine în sprijinul tuturor celorlalte

discipline, de aceea, câteodată în literatura de specialitate apare sub denumirea de
documentare ştiinţifică (vezi şi monografia savanţilor români A. Avramescu şi V. Cândea
Introducere în documentarea ştiinţifică).

Începând din anii '50, paralel cu termenul de documentare ştiinţifică, a început să se

folosească termenul de informare ştiinţifică, pentru a nu atrage atenţia asupra documentului,
ci asupra obiectului cercetării, care utilizează informaţii ştiinţifice.

Perfecţionarea sistemului de informare, datorită punerii lui în legătură cu alte ştiinţe

(matematică, logică, lingvistică, psihologie, tehnică de calcul, cercetare operaţională,
poligrafie, tehnica transmisiilor, biblio­teconomie ş.a) a dus la apariţia unei noi ştiinţe ştiinţa
informării. Atestarea ei datează din anul 1968, data înfiinţării Societăţii Americane pentru
Ştiinţa informării, care la rândul ei are la bază Institutul American de Documentare, fondat în
1937.

Ştiinţa informării este o ramură a ştiinţei care cercetează proprietăţile şi comportamentul

informaţiilor, forţele care conduc fluxul de informaţii, precum şi mijloacele de prelucrare a
informaţiilor în scopul asigurării accesibilităţii şi folosirii lor optime. Procesele studiate de
acestă ramură a ştiinţei cuprind crearea, difuzarea, colectarea, organizarea, înmagazinarea,
regăsirea, interpretarea şi valorificarea informaţiilor.

Noua ştiinţă şi tehnicile noi de informare au influenţat radical societatea atât pe plan cultural,
cât şi pe plan economic şi tehnologic.

Orice ştiinţă se construieşte pe fundamentul cunoştinţelor acumulate de generaţiile anterioare,

de obicei nu pe baza studierii surselor primare, ci utilizând materiale în care datele ştiinţifice
sunt prelucrate şi sistematizate; de aici derivă necesitatea sistematizării continue a tuturor
cunoştinţelor ştiinţifice, pe baza unor principii corect fundamentate.

Biblioteca, din cele mai vechi timpuri, a fost deţinătoare de fonduri documentare şi a
simţit nevoia de organizare a acestor fonduri, precum şi de a construi instrumente de clasare a
acestora, în scopul evidenţei şi a regăsirii lor cât mai eficiente.

Evoluţiile dezvoltărilor din domeniul tehnicii de calcul şi a comunicaţiilor au influenţat şi

activitatea de documentare şi informare din biblioteci, aceasta beneficiind de instrumente noi
şi performante de stocare şi diseminare a informaţiei, astfel s-a trecut şi aici de la
biblioteconomie, la documentare, apoi la ştiinţa informării.

De aceea, am considerat importantă întocmirea unei lucrări care să treacă în revistă metodele
tradiţionale de informare în biblioteci şi să scoată în evidenţă noile metode.
 METODE TRADIŢIONALE

Biblioteca, în concepţia modernă, nu este numai o simplă colecţie de fonduri documentare,

ci şi o instituţie menită să contribuie la educarea şi instruirea membrilor societăţii.

Activitatea de informare şi documentare a beneficiarilor reprezintă finalitatea superioară a

activităţii bibliotecilor, modalităţile de informare tradiţionale fiind:

ˇ informarea directă

ˇ diverse forme de îndrumare

ˇ consultarea unui sistem de cataloage

ˇ utilizarea lucrărilor bibliografice.

Informarea directă este posibilă în bibliotecile care deţin:

1. Săli de lectură specializate: săli pentru cărţi, respectiv periodice, săli pentru manuale şi
cursuri, săli pentru materiale de ştiinţe sociale, săli de microfilme, săli pentru audiţii muzicale
etc.

2. Săli cu acces liber la raft: săli pentru periodice, săli pentru materiale de specialitate,
cursuri, manuale îndrumătoare şi secţii de împrumut.

3. Săli de referinţă, unde sunt puse la dispoziţia cititorilor cele mai importante surse de
referinţe din bibliotecă. Dacă biblioteca nu deţine o astfel de sală, sursele de referinţă se pot
găsi în sălile de tip 1 şi 2 amplasate pe rafturi separate.

4. Expoziţii permanente cu materiale nou intrate în bibliotecă, acestea fiind expuse fie în
vitrine în locuri special amenajate, fie pe rafturi în sălile de lectură.

Activitatea de îndrumare este necesară chiar dacă biblioteca este bine organizată, dotată cu
indicatoare, îndrumătoare şi ghiduri. Cea mai utilizată modalitate o constituie informarea
orală făcută de bibliotecarul de serviciu din sălile de lectură, de la serviciul de catalogare-
indexare şi de la serviciile bibliografice şi de documentare. În unele biblioteci sunt organizate
puncte de informare, care pot fi permanente sau numai pe perioadele de sesiune.

Alte forme de îndrumare, precum sunt cursurile de formare a utilizatorilor, vizitarea

bibliotecii (mai ales de către studenţii din anul I) sau întâlniri periodice cu beneficiarii
bibliotecii, sunt utile atât pentru beneficiari, care vor fi informaţi despre mecanismul de
funcţionare a bibliotecii, cât şi pentru organizatori, care pot colecta opiniile referitoare la
bibliotecă.

Cataloagele de bibliotecă

Cataloagele unei biblioteci sunt instrumente bibliografice de bază în activitatea de informare

şi orientare într-o bibliotecă. Ele trebuie să oglindească întregul fond de documente, punându-
l în valoare prin faptul că stabileşte o ordine în materialul pe care biblioteca îl posedă şi
făcându-l accesibil utilizatorilor prin indicarea locului unde se găseşte fiecare document.

Catalogul de bibliotecă este numai una din multiplele forme de bibliografii. El este, în
general, definit ca o listă de cărţi conţinute într-o singură bibliotecă şi este mai degrabă
comprehensiv decât selectiv.

O altă definiţie a catalogului de bibliotecă este cea dată de Mihailov, definiţie care exprimă şi
rolul catalogului de bibliotecă: “ Catalogul de bibliotecă este indexul lucrărilor existente în
bibliotecă, alcătuit pentru orientarea cititorilor şi a bibliotecarilor în fondul de material
documentar.” Specificul catalogului de bibliotecă constă în faptul că acesta reflectă
componenţa fondului unei anumite biblioteci, în timp ce indexul bibliografic cuprinde
operele, indiferent de locul unde se găsesc acestea.

Dacă la început catalogul era o listă de inventariere pentru a indica proprietatea, iar prima
aranjare a fost cea cronologică, în continuare s-a adoptat aşezarea listelor după criteriul
utilizator, apoi aranjare după subiect; din secolul XVI catalogul capătă valoare prin includerea
funcţiei de regăsire.

Scopul sau obiectivele unui catalog au fost exprimate de americanul Charles Cutter, în anul
1876 (publicate ca partea a doua a raportului Biroului Educaţiei din Statele Unite referitor la
bibliotecile publice) şi republicate în Rules for a Dictionary Catalog, în anul 1904.

Acestea sunt:

1. Să permită unei persoane să găsească o carte pentru care se cunoaşte autorul, titlul sau
subiectul.

2. Să arate ce conţine biblioteca referitor la un autor, subiect sau un gen de literatură.

3. Să asiste la alegerea unei cărţi: după ediţie sau după caracter (literar sau tematic).

Acestea s-au constituit în reguli de bază în organizarea unui catalog şi au dăinuit mulţi ani,
fiind reluate doar în octombrie 1961 la Conferinţa internaţională IFLA (International
Federation of Library Associations) privind pricipiile de catalogare, dar, chiar şi aici, s-au
adus modificări minore faţă de regulile definite de Charles Cutter.
Acestor reguli li se adaugă şi caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească un catalog
pentru a fi un bun instrument de regăsire a informaţiilor:

ˇ să fie uşor accesibil pentru orice categorie de cititori

ˇ să fie unitar ” respectiv principiile de organizare să fie unitare

ˇ să fie flexibil, mobil, adică să poată îngloba uşor noile achiziţii

ˇ să permită scoaterea a ceea ce s-a pierdut din fondul de publicaţii

ˇ să nu fie costisitor, să fie întreţinut şi menţinut în mod economic.

Cataloagele tradiţionale sunt supuse unor reguli stricte de descriere, reguli care s-au modificat
în timp, ajungându-se, în secolul al XX-lea, la reguli internaţionale, care au fost adoptate de
majoritatea ţărilor. De exemplu, cărţile sunt descrise după ISBD(M) (International Standard
Bibliographical Descriprion for Monographs).

O referinţă bibliografică dintr-un catalog este compusă din trei părţi:

1. Vedeta, după care se va organiza catalogul şi care poate fi: autorul, persoana fizică sau
morală, un congres, un titlu al unei lucrări anonime, un subiect sau un număr care reprezintă o
clasificare zecimală.

2. Descrierea bibliografică, unde apar elementele de descriere a lucrării: titlul, autorii,

ediţia, datele de apariţie (localitate, editură, an), descrierea fizică (format, paginaţie, ilustraţii,
tabele, grafice, etc), seria, note, numărul volumelor (pentru lucrările în mai multe volume),
numărul internaţional standard şi eventual clasificarea zecimală.

3. Cota, care indică locul unde se găseşte publicaţia.

Trebuie menţionat faptul că, în funcţie de publicaţiile descrise în cataloag, corpul notiţei
bibliografice poate conţine alte informaţii reprezentative pentru documentul respectiv.

Cataloagele se disting, din punctul de vedere al grupării referinţelor bibliografice, după

categoria de publicaţii la care se referă, după gradul de cuprindere a fondurilor de bibliotecă,
după limbile publicaţiilor, după destinaţie, după forma de executare a catalogului, sau după
alte caracteristici.

După gruparea referinţelor bibliografice:

1. Cataloage alfabetice, care grupează descrierile bibliografice în ordinea alfabetică

generală a numelor autorilor şi titlurilor, pentru lucrările anonime sau pentru lucrările cu mai
mult de trei autori.

2. Cataloage sistematice orânduite conform unei scheme de clasificare.

3. Cataloage pe subiecte, care grupează descrierile bibliografice în ordinea alfabetică a
cuvintelor care exprimă conţinutul particular al documentelor.

4. Cataloage topografice organizate după cotă şi care reflectă aranjarea fondurilor în arhive
(depozite, săli).

5. Cataloage geografice, care grupează descrierile bibliografice în ordinea alfabetică a

ţărilor şi a localităţilor de apariţie a publicaţiilor.

6. Cataloage cronologice organizate după anul de apariţie a publicaţiei.

După destinaţia catalogului, cataloagele se împart în cataloage pentru beneficiari (de

consultare pentru public) şi cataloage de serviciu.

După modul de cuprindere a fondurilor documentare:

1. Cataloage colective (de cărţi, respectiv periodice) oglindind într-un sistem determinat
totalitatea fondurilor sau numai o parte a fondurilor a două sau mai multe biblioteci, conţinând
şi indicaţia bibliotecilor unde se găsesc publicaţiile respective.

2. Cataloage generale de bibliotecă ce cuprind documentele primare şi secundare orânduite

conform unei scheme de clasificare, punând în evidenţă, pe măsura acumulării unei colecţii,
fondul unei biblioteci sau al unui grup de biblioteci.

După categoria de publicaţii aflate în catalog există:

1. Cataloage de carte

2. Cataloage de publicaţii periodice

3. Cataloage de literatură tehnică specială.

La toate acestea se mai pot adăuga unele cataloage speciale: catalogul tezelor de doctorat,
catalogul lucrărilor de referinţe, catalog de edituri, catalog de redactori, catalogul
microfilmelor, catalogul colecţiilor de stas-uri şi brevete de invenţii etc.

De asemenea, pentru bibliotecile deţinătoare de colecţii speciale pot exista: catalog de carte
veche (pe diferite limbi), catalogul documentelor medievale, catalog cronologic pentru
publicaţiile din anumite secole, catalogul documentelor străine şi româneşti, catalog de
corespondenţă (expeditori, destinatari), catalogul centrelor tipografice, catalogul tipografiilor,
catalog de carte rară, catalog de publicaţii cartografice, catalog de incunabule, catalog al
cărţilor poştale ilustrate, catalog pentru fotografii şi fotocopii, catalogul albumelor de artă,
catalogul de stampe, catalogul partiturilor muzicale etc.

Sigur că, putem face o clasificare a cataloagelor tradiţionale de bibliotecă şi după suportul
şi forma suportului pe care sunt redate descrierile publicaţiilor: cataloage pe hârtie, sub formă
de carte şi sub formă de fişe. Cataloagele tradiţionale de bibliotecă, cele mai răspândite, sunt
cele sub formă de fişă (formatul standard fiind de 12,5 x 7,5 cm).
 La formatul de carte s-a renunţat cu timpul, deoarece acest format nu permite actualizarea
continuă a catalogului şi nici extragerea descrierilor pentru publicaţiile care sunt scoase din
fondul bibliotecii.

Pentru o bună organizare a fondurilor, cât şi pentru o bună deservire a publicului, trebuie ca
în bibliotecă să fie cel puţin un catalog alfabetic şi unul sistematic pentru public.

Cataloagul alfabetice, pe autori-titluri, sunt cataloagele de bază ale unei biblioteci deoarece
cuprind, în general, întregul fond al bibliotecii şi sunt cele mai accesibile cititorilor.

Vedetele descrierilor din aceste cataloage sunt numele autorilor persoană fizică (pentru
lucrările cu până la trei autori) sau numele autorului colectiv (instituţie, congres…), iar pentru
lucrările cu mai mult de trei autori, cât şi pentru lucrările anonime se va lua în considerare
primul cuvânt semnificativ din titlu (fără articolul hotărât), cuvânt scris cu majuscule pentru a
uşura intercalarea fişelor în catalog.

Ordonarea fişelor sunt supuse unor reguli bine definite, dintre acestea aş sublinia regula de
grupare a lucrărilor aceluiaşi autor, regulă pe care ar trebui să o cunoască fiecare utilizator.

Această regulă împarte lucrările în trei grupe distincte:

1. Descrieri principale:

a) autor scos în vedetă singur

b) autor scos în vedetă primul, la lucrările cu doi sau trei autori.

2. Descrierile complementare în care autorul apare ca:

a) al doilea sau al treilea autor

b) prefaţator, redactor, traducător etc.

3. Descrierile lucrărilor despre autor scrise de altcineva.

În cazul autorilor prolifici, descrierile vor fi aşezate astfel:

a) opere complete

b) ediţii colective

c) opere alese (volume ce cuprind cel puţin trei opere ale aceluiaşi autor)

d) texte alese (mai multe extrase din opere diverse ale aceluiaşi autor)

e) opere separate.

Ordonarea vedetelor formate din numele autorilor ţine cont de ordonarea continuă pentru
numele simple şi ordonarea discontinuă pentru numele compuse din mai multe cuvinte. Tot la
aceste vedete sunt reguli (şi excepţii) pentru locul titlurilor de nobleţe, de aceea se recomandă
introducrea unor fişe de trimitere la altă formă a numelui (forma cea mai cunoscută de
beneficiarii catalogului).

Cataloagele sistematice, alcătuite conform unei scheme de clasificare, au drept scop

gruparea publicaţiilor după conţinutul tematic, specificând domeniul ştiinţei căreia acestea îi
aparţin (grupare pe clase şi subclase).

Melvil Dewey este creatorul unei notaţii zecimale pentru divizarea din ce în ce mai exactă a
subiectelor, sistemul său, publicat în Statele Unite în 1876, considera ansamblul ştiinţelor
umane ca o singură unitate care poate fi divizat în 10 clase mari, care se pot la rândul lor
subdiviza la infinit.

Clasificarea Dewey este răspândită în Statele Unite şi se recomandă pentru fondurile restrânse
sau foarte specializate.

Bazele Clasificării Zecimale Universale CZU (UDC - Universal Decimal Classification) au

fost puse de avocaţii belgieni Paul Otlet şi Henry La Fontaine, care au fondat în 1895, la
Bruxel, Institutul Internaţional de Bibliografie (devenit din 1937 Federaţia Internaţională de
Documentare - FID). Scopul institutului era de a deveni centrul unei federaţii de instituţii şi
asociaţii ştiinţifice şi de a întocmi un catalog pe fişe (Repertoriu Bibliografic Universal), care
să conţină descrierile tuturor publicaţiilor apărute în toate ţările şi din toate domeniile.

Otlet şi La Fontaine, folosind ediţia a cincea a clasificării Dewey, şi-au propus să exprime
subiectele cu ajutorul limbajului internaţional - numerele, construind numere compuse (prin
introducerea unor semne de punctuaţie şi semne matematice) pentru a desemna subiecte inter-
relaţionale sau pentru a sublinia alte aspecte secundare.

Clasificarea Zecimală Universală operează cu indici principali şi indici auxiliari, care sunt
bine precizaţi în tabele sistematice autorizate la nivel internaţional.

Un sistem de clasificare trebuie să aibă un index alfabetic, care să furnizeze un mijloc rapid de
referinţă către locul oricărui termen în lista schemei de clasificare.

Un astfel de index uşurează atât efortul depus de clasificator, dar mai ales pe cel al
bibliotecarului-îndrumător.

În România, Clasificarea Zecimală Universală a fost introdusă în anul 1908, când Alexandru
Sadi-Ionescu a utilizat‑o pentru periodicele de la biblioteca Academiei, iar din 1915 a extins-
o şi pentru cărţi.[16]

În prezent se utilizează o ediţie medie, publicată sub egida Bibliotecii Naţionale în 1997-1998.

Tabela principală CZU cuprinde cele 10 mari clase în care a fost divizat universul cunoaşterii,
fiecare din acestea fiind subordonată ierarhic (asemănător clasificării Dewey din care s-a
eliminat, în 1963, clasa 4).
Clasele mari sunt reprezentate cu o singură cifră arabă (spre deosebire de Dewey unde sunt
notate cu 3 cifre), acestea fiind:

0 - Generalităţi. Ştiinţă şi cunoaştere. Organizare etc.

1 - Filosofie. Psihologie

2 - Religie. Teologie

3 - Ştiinţe sociale

4 - liberă -

5 - Matematică. Ştiinţele naturii

6 - Ştiinţe aplicate

7 - Artă. Recreere. Spectacol. Sport

8 - Lingvistică. Filologie. Literatură

9 - Geografie. Biografie. Istorie.

Indicii auxiliari permit redarea relaţiilor între subiecte, precizarea timpului, locului, limbii,
popoarelor şi formei sau aspectului sub care se prezintă subiectul sau conţinutul unui
document.

Clasificarea Zecimală Universală, foarte utilă pentru specialişi, este greu de înţeles pentru
neiniţiaţi, ceea ce va duce la utilizarea ei din ce în ce mai puţin, mai ales în bibliotecile
informatizate, unde accentul se îndreaptă spre utilizarea unei liste de descriptori (un vocabular
controlat sau un tezaur), care se aproprie de limbajul natural.

Lucrări bibliografice

În literatura de specialitate străină apare termenul de surse de referinţe, dar am considerat că

acest termen poate fi confundat cu literatura de referinţă, care este destinată să furnizeze date
cu caracter ştiinţific, aplicativ sau de instruire într-un mod operativ.

În lucrarea de faţă acest termen se referă la documentele secundare (mai puţin cataloagele de
bibliotecă) şi documentele terţiare, în fapt mă refer la acele documente care reprezintă
rezultatul analizei şi prelucrării analitice a documentelor ştiinţifice primare, respectiv
secundare, întocmite, aş adăuga eu, de serviciile de bibliografie şi documentare.

Acest tip de documente fac posibilă utilizarea eficientă a cantităţii masive de informaţii
existente în domeniile cunoaşterii, nu conţin informaţii noi despre un domeniu, doar repetă şi
organizează informaţiile deja existente. Ele se deosebesc de cataloagele de bibliotecă prin
faptul că doar semnalează existenţa unor lucrări, dar nu indică exact locul (biblioteca şi cota)
unde acestea se găsesc.

După gradul prelucrării documentelor primare, documentele secundare se pot ordona

convenţional în următoarea serie logică:

ˇ literatură de referinţă

ˇ sinteze documentare

ˇ referate şi adnotări

ˇ materiale de informare rapidă

ˇ bibliografii

ˇ cataloage.

Literatura de referinţă, cum am arătat şi mai sus, este destinată să furnizeze operativ date cu
caracter ştiinţific, aplicativ sau de instruire. Ea conţine rezultatele generalizărilor teoretice,
elemente ştiinţifice fundamen­tale, date matematice şi fizico-chimice, materiale cu caracter
tehnologic, însoţite de un număr mare de tabele, grafice, scheme şi formule. Cele mai
importante lucrări din această categorie sunt: enciclopediile, îndreptarele tehnice şi
dicţionarele.

Enciclopediile sunt publicaţii de referinţă care cuprind date esenţiale (detaliate sau
rezumative), organizate sub formă de sinteze (alfabetice sau sistematice), din diverse domenii
ale cunoaşterii.

Enciclopediile se pot grupa astfel:

- enciclopedii generale sau universale, conţin informaţii din toate domeniile cunoaşterii;

- enciclopedii speciale sau de specialitate, conţin informaţii dintr-un domeniu mai

restrâns. Subiectele sunt prezentate în profunzime, detaliat şi se adresează celor care activează
în domeniul respectiv.

Enciclopedii speciale sunt şi cele care se adresează unei categorii sociale, de exemplu:
Encyclopaedia of Librarianship.

Îndreptarele tehnologice conţin informaţii de bază necesare în activitatea specialiştilor de un

anumit profil.

Dicţionarele sunt lucrări ştiinţifice care conţin cuvintele unei limbi, prezentate în ordine
alfabetică, cuprinzând explicaţii scurte şi precise într-o limbă sau în mai multe limbi.

Dicţionarele pot fi:

- dicţionare monolingve, alcătuite din explicaţiile cuvintelor dintr-o singură limbă;

- dicţionare bilingve sau poliglote, cuprind echivalenţele cuvintelor în mai multe limbi şi
de obicei sunt axate pe un domeniu de activitate;

- dicţionare terminologice, conţin explicaţiile limbajului de specialitate dintr-un anumit

domeniu;

- dicţionare biografice, redau viaţa şi activitatea unei personalităţi dintr-un anumit

domeniu;

- dicţionare enciclopedice, care datorită cantităţii de informaţii pe care le cuprind se

situează între enciclopedii şi dicţionare.

Sintezele documentare sunt lucrări de referinţă care prezintă stadiul de dezvoltare a unui
domeniu sau a unei probleme, pe baza cercetării materialelor de specialitate la care apoi se
face referire.

După perioada de timp pe care o acoperă, sintezele sunt:

- sinteze de informare curentă, care tratează realizările dintr-un domeniu în ultimii ani;

- sinteze de informare retrospectivă, care fac o trecere în revistă mai amplă a

domeniului pe o perioadă mai lungă de timp.

După modul de realizare, sintezele sunt:

- sinteze analitice atunci când acestea cuprind studii în profunzime, aprecieri critice,
concluzii, recomandări cât şi informaţii de perspectivă;

- sinteze referative, care redau o sumară analiză a domeniului şi documente ştiinţifice

mai restrânse.

Revistele de referate sunt publicaţii periodice de informare, care publică în ordine sistematică
referatele şi adnotările documentelor ştiinţifice primare dintr-un anumit domeniu, pe măsura
apariţiei lor.

Acest gen de publicaţii oferă atât date bibliografice, cât şi scurte note asupra conţinutului lor,
care pot să fie: adnotări, rezumate, referate sau recenzii. Ele au o deosebită valoare ştiinţifică,
pentru că prezintă într-o formă sistematizată curentă sau retrospectivă adnotări şi referate
apărute în publicaţii naţionale şi internaţionale. În acest fel, ele permit identificarea continuă a
lucrărilor de specialitate, fără a se recurge neapărat la documentele primare.

Revistele de referate mai cuprind şi diverse tipuri de indexuri precum: indexuri alfabetice,
indexuri de cuvinte cheie, indexuri de descriptori, liste de abrevieri.
Publicaţiile de informare rapidă sunt create pentru accelerarea informării celor interesaţi
asupra apariţiei documentelor noi şi se caracterizează prin omiterea unor elemente
bibliografice de descriere. Acest termen este utizat pentru buletine în care se găsesc referate
sau traduceri, anunţuri asupra celor mai noi invenţii, descoperiri sau cercetări, informaţii care
trebuie aduse urgent la cunoştinţa oamenilor de ştiinţă.

Tot în această categorie putem include revistele de titluri, care sunt publicaţii de semnalare
rapidă a informaţiilor pe măsura apariţiei lor. Ele cuprind titlurile articolelor şi sunt prelucrate
după subiect, prin indexare sau CZU. Pentru a menţine valoarea curentă ele se prelucrează pe
măsura intrării revistei în colecţiile bibliotecii.

Revistele sau buletinele de sumare semnalează apariţia articolelor într-o revistă şi acestea sunt
grupate pe număr de apariţie, volume, an sau o perioadă mai îndelungată de timp, în ordine
alfabetică sau sistematică, nu neapărat pe măsura în care s-au publicat în reviste sau, pur şi
simplu, reproduce sumarul numerelor revistei.

Bibliografiile sunt lucrări referitoare la un anumit subiect, domeniu sau persoană, obţinuţă
ca urmare a culegerii, descrierii şi clasării unor documente.

Funcţia primară bibliografică este una simplă, cea de a înşirui lucrări individuale, şi este ceea
ce se cunoaşte ca fiind o bibliografie enumerativă sau sistematică.

Ele uşurează orientarea în literatura de specialitate, o propagă şi contribuie la valorificarea ei,

jucând un rol important în informarea ştiinţifică.

Bibliografiile se pot prezenta ca publicaţii independente, articole de reviste, anexe la lucrări,

fascicule periodice.

Bibliografiile mari sunt, de obicei, însoţite de indici complementari modului de organizare, în

vederea localizării rapide a unui termen în cadrul documentului.

Dintre multiplele criterii de divizare ale bibliografiilor, aş aminti aici cel de scop. După acest
criteriu se disting:

- bibliografii de evidenţă, care asigură evidenţa exhaustivă a literaturii asupra unor

anumite domenii ale ştiinţei, asupra unor subiecte sau categorii de publicaţii;

- bibliografii de informare, pentru a prezenta cercurilor largi de beneficiari cele mai noi
surse de literatură;

- bibliografii critice, în care descrierile bibliografice sunt însoţite de prezentarea unor

date şi indicaţii privind publicaţiile semnalate, precum şi a unor puncte de vedere în legătură
cu rezultatele la care s-a ajuns în lucrările respective;

- bibliografii de recomandare, cu rol de a îndruma în mod activ selecţionarea literaturii

pentru o temă dată.
De asemenea, am considerat necesară definirea termenilor de bibliografie curentă şi
retrospectivă care se referă la perioada acoperită de lucrările selectate pentru includerea lor în
bibliografii.

Bibliografia curentă semnalează permanent documentele corespunzătoare scopului ei, pe

măsura apariţiei lor, documente apărute într-un interval relativ restrâns faţă de momentul
publicării. Ele se difuzează de obicei periodic.

Bibliografia retrospectivă semnaleză documente apărute în trecut, într-o anumită perioadă de

timp. O bibliografie curentă, după o perioadă de timp, va deveni bibliografie retrospectivă.

Pentru o mai bună orientare în lumea bibliografiilor, se crează bibliografiile de bibliografii,

numite şi documente terţiare, instrumente utile pentru începerea unei cercetări, când se
încearcă localizarea rapidă a unor lucrări pe un subiect dat.

Lucrările bibliografice se folosesc în faza incipientă a oricărui demers intelectual, ca

îndrumător spre sursele de interes şi nu pentru documentarea propriu-zisă, ele nu se consultă
integral, ci selectiv, în funcţie de domeniile de interes.

În biblioteci, mare accent se pune pe bibliografiile de recomandare, întocmite de specialişti,

care trebuie să fie buni cunoscători ai surselor de informare din biblioteca lor şi nu numai.

METODE MODERNE

Secolul al XX-lea, mai ales în cea de-a doua parte, s-a confruntat cu o creştere impresionantă
a cantităţii de informaţii, dar şi cu descoperiri spectaculoase, cu preponderenţă în ceea ce
priveşte tehnica de calcul şi telecomunicaţia. Au apărut astfel termeni ca explozie
informaţională, era electronică, societatea informatizată ş.a. De fapt, se vorbeşte de a patra
explozie (sau revoluţie) informaţională, desigur cea mai puternică din istoria omenirii
(primele trei fiind: limbajul articulat, scrisul şi tiparul cu litere mobile).[23]

Tot în acestă perioadă s-au pus bazele ştiinţei informării şi s-a introdus noţiunea de
informaţie, noţiuni care au fost mult discutate din punct de vedere al înţelesului şi al utilizării.

După Jean Tague, informaţia este un produs, o operaţie (operaţiune), un proces, comunicarea
de la o persoană la alta, transmiterea unui mesaj, schimbarea unei imagini mentale, răspunsul
la o întrebare, rezultatul unei experienţe, un test, o caracteristică, frecvenţa unui mesaj primit,
utilitatea unui răspuns la o întrebare sau consecinţele unei decizii etc.

În literatura română de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii, din care am reţinut două
pentru simplicitatea şi claritatea lor.

Informaţia este o cunoştinţă, formată dintr-o mulţime de date ordonate, raţional, care se referă
la un fapt, subiect sau eveniment.
Într-o accepţiune mai largă, informaţia este o cunoştinţă elementară susceptibilă de a fi
transmisă, stocată şi conservată graţie unui suport şi a unui cod de identificare.

Orice informaţie are anumite proprietăţi, poate fi utilizată, este supusă unor fenomene, poate
fi obiectul unor activităţi şi este înregistrată pe un anumit suport.

Suportul material de stocare a informaţiei a evoluat de la cele mai vechi forme (tăbliţe de
argilă, papirus, piele, hârtie, ţesătură) la altele noi (suport biologic, magnetic, electric, optic,
peliculă, etc) mai rezistente în timp, cu capacitate de stocare sporită şi mai uşor de manipulat.

Trebuie reţinut, de asemenea, că suportul pentru înregistrarea informaţiei nu este decât

un mijloc de comunicare de la emiţător la receptor; iar scopul principal al informaţiei este, de
fapt, cunoaşterea.

Nu putem vorbi de informaţie şi de manipularea ei fără a omite termenul de document,

care este format dintr-o mulţime de informaţii şi suportul pe care acestea sunt înregistrate,
pentru a putea fi transmise în spaţiu şi timp.

Marile descoperiri din domeniul tipăriturilor (presa mecanică rapidă pentru tipografii, presa
rotativă, maşina de cules mecanic - linotipul, maşina de cules literă cu literă - monotipul,
litografia, maşina de scris, la care se adaugă mijloacele de multiplicare moderne) au
determinat o creştere masivă a documentelor primare pe suport de hârtie, la acestea
adăugându-se, apoi, documentele pe suporturi noi (magnetice, electronice, optice).

Evidenţierea şi regăsirea acestor documente au determinat apariţia documentelor secundare şi

terţiare, documente care, şi ele la rândul lor, au fost supuse procesului evolutiv de stocare şi
transmitere, pentru a deservi prompt nevoile omului, cercetătorului, savantului.

Sistemele de regăsire a informaţiilor au trecut de la utilizarea purtătorilor de informaţie

discreţi (fişa de catalog, fişa uniterm, fişe perforate, cartele perforate, cartele magnetice şi
videomagnetice, microfişe) la purtători de informaţie continui (microfilme, bandă perforată,
banda magnetică şi videomagnetică, discul magnetic, tamburul magnetic, miezurile
magnetice, pelicule magnetice, discurile optice, videodiscul).

Bibliotecile, instituţii destinate special depozitării documentelor şi difuzării informaţiilor, au

avut o contribuţie importantă în procesul dezvoltării tehnicii de calcul. Se consideră că cele
mai timpurii utilizări cu succes ale calculatoarelor au fost create de bibliotecari.

În 1936, americanul Ralph Parker a dezvoltat un sistem pentru automatizarea împrumutului

cu ajutorul cartelelor perforate.

Dezvoltarea unei reţele de calculatoare şi-a găsit ecoul, de asemenea, şi în lumea

bibliotecilor încă din 1965, când s-au pus bazele proiectului INTREX (Information Transfer
Experiments) în SUA, care îşi propunea introducerea tehnicii de calcul în procesele de
bibliotecă, construirea unei reţele naţionale de biblioteci şi centre de informare, precum şi
dezvoltarea unui sistem de regăsire a informaţiilor.
Tot în biblioteci, s-a pus problema înregistrării într-un format standard a datelor bibliografice,
mai precis la Biblioteca Congresului s-au pus bazele formatului MARC (Machine-Readable
Cataloguing) în format electronic, începând din anii 1960 (format care a fost utilizat pe fişă de
catalog tradiţională încă din 1901).

Apariţia reţelei Internet a permis dezvoltarea unor sisteme documentare de regăsire a

informaţiei interogabile de la distanţă şi bazate pe conceptul citation indexing încă de la
începutul anilor ’ 70.

În prezent, bibliotecile încearcă să ţină pasul cu ultimele descoperiri prin introducerea unor
sisteme automatizate de bibliotecă, achiziţionarea de baze de date pe CD-ROM-uri sau DVD-
uri şi accesarea unor baze de date on-line, prin intermediul Internetului.

Un sistem automatizat de bibliotecă este un set de echipamente hard (calculatoare),

soft, alte tehnologii, proceduri şi documentaţii, destinate să suporte funcţiile de bibliotecă:
achiziţie, catalogare, circulaţie, controlul serialelor, acces la înregistrările bibliografice ş.a.

Sistemele automatizate de bibliotecă sunt suportate de microcomputere, minicomputere sau

calculatoare mari (mainframe) şi sunt utilizate de o singură bibliotecă sau sunt partajate de
mai multe biblioteci aflate în reţea.

În funcţie de câte funcţii de bibliotecă sunt automatizate, aceste sisteme pot fi:
monofuncţionale, multifuncţionale sau integrate.

Sistemele monofuncţionale sunt sisteme care asigură automatizarea unei singure funcţii de
bibliotecă (ex. seriale, achiziţie, schimb, circulaţie, documentare...). Ele sunt dezvoltate local
sau adaptate de la alte biblioteci.

Sistemele multifuncţionale asigură automatizarea a două sau mai multe funcţii de bibliotecă
(ex. catalogare şi circulaţie) - sisteme frecvent utilizate în bibliotecile mici.

Sistemele integrate de bibliotecă gestionează o singură bază de date centrală şi asigură

automatizarea tuturor funcţiilor specifice de bibliotecă. Ele se utilizează în biblioteci mari
care, pe lângă catalogare şi circulaţie, necesită automatizarea şi a achiziţiei de publicaţii,
controlul abonamentelor, a împrumutului interbibliotecar etc.

Sistemele automatizate de bibliotecă au drept obiective:

ˇ automatizarea proceselor de colectare şi gestiune a documentelor, respectiv a

informaţiilor;

ˇ automatizarea proceselor de prelucrare a documentelor şi informaţiilor şi stocare a

acestora (crearea fondurilor informaţionale);

ˇ automatizarea proceselor de realizare a produselor şi serviciilor de informare, de fapt,

valorificarea fondurilor informaţionale.[35]

Odată cu dezvoltarea Internetului, la aceste obiective se mai poate adăuga unul, cel de
integrare în reţele de biblioteci naţionale şi internaţionale.
Multe biblioteci şi-au început automatizarea prin utilizarea unei aplicaţii proprii, pentru
crearea unei baze de date care să reflecte fondurile bibliotecii, un catalog on-line, sau baze de
date bibliografice pe diferite teme.

În ultimii ani, datorită posibilităţii de accesare a unor baze de date on-line prin intermediul
Internetului, sunt biblioteci care şi-au stabilit legături la astfel de baze de date, fără a avea o
bază de date proprie.

Cataloagele on-line

Sistemele integrate sunt compuse din module care automatizează în principal o funcţie de
bibliotecă şi se pot utiliza separat. Caracteristica de sistem integrat este dată de faptul că se
lucrează cu o bază de date centrală, o informaţie introdusă într-un modul va putea fi utilizată
în celelalte module.

Unul dintre aceste module este OPAC-ul (Online Public Access Catalogue), care asigură
accesul la catalogul on-line al bibliotecii.

Informaţiile conţinute în catalogul on-line sunt cele care se găsesc şi în cataloagele

tradiţionale de bibliotecă (vedete, descrieri bibliografice şi localizările documentelor primare),
în plus, aici pot exista şi informaţii suplimentare privind activitatea de achiziţie şi evidenţă
(colecţia, barcodul, nr. şi data inventarierii, preţul, status-ul privind împrumutul, note privind
starea publicaţiei sau note privind circulaţia).

Trebuie, de asemenea, menţionat faptul că în cataloagele on‑line putem întâlni atât clasificări
zecimale, cât şi descriptori, ceea ce va uşura procesul de căutare şi regăsire a înformaţiilor pe
domenii de cercetare.

În procesul de căutare se pot utiliza operatori care permit combinarea mai multor termeni şi au
ca efect restrângerea sau lărgirea setului de înregistrări rezultat.

Cei mai utilizaţi operatori sunt operatorii booleeni sau logici:

- AND (ŞI)- pentru restrângerea căutării - ambii termeni legaţi prin AND trebuie să se
regăsească în fiecare dintre înregistrările rezultate.

- OR (SAU)- pentru lărgirea căutării - cel puţin unul dintre termeni trebuie să se
regăsească în fiecare dintre înregistrările rezultate.

- NOT (NU) - pentru eliminarea termenilor nedoriţi, înregistrările trebuie să conţină

termenul din faţa operatorului şi să nu conţină termenul aflat după operator.

Dacă nu este specificat nici un operator, sistemul poate utiliza implicit un operator boolean
sau de proximitate, acest operator este stabilit în funcţie de utilizarea sistemului.
 Browse este o căutare controlată prin vedete (de ”răsfoire” printr-un index ales),
căutare pe şir de caractere aflate la începutul câmpului (cu operator de trunchiere implicit la
dreapta).

Deoarece sistemul permite utilizarea fişierelor de autorităţi, la afişarea vedetelor vor putea fi
vizualizate referinţele de tip see (vezi) şi see also (vezi şi).

Search este o căutare pe cuvinte sau fraze, exacte sau aproximative prin utilizarea operatorului
de trunchiere “ ?” .

Această căutare poate fi:

- basic, căutare simplă într-un câmp ales sau în toate câmpurile;

- multi-field, căutare în mai multe câmpuri date;

- multi-base, căutare simultană în baza biblio­grafică şi în cea de autorităţi;

- advanced, căutarea simultană în trei câmpuri alese (operatorul boolean implicit fiind
AND) sau căutare în toate câmpurile;

- CCL, căutare în limbaj comandă prin construcţia expresiei de căutare, utilizând

abrevierile de câmpuri, operatori şi paranteze.

Dacă rezultatul căutării este o singură înregistrare, sistemul o va afişa integral (Full View of
Record) în formatul standard. În cazul mai multor înregistrări se va afişa o listă (tabel) cu
descrierea sumară, iar utilizatorul poate vizualiza o înregistrare, printr-un sigur click, pe
numărul de ordine din listă.

Din forma standard de afişare a descrierii bibliografice, sistemul permite afişarea informaţiilor
legate de exemplare cu evidenţierea publicaţiilor împrumutate şi, eventual, cu posibilitatea de
rezervare de la distanţă.

Pe lângă forma standard de afişare, se mai pot utiliza: forma de fişă de catalog şi formele în
format MARC (cu tag-uri sau cu nume de câmpuri). Aceste forme sunt foarte utile pentru
bibliotecarii din alte biblioteci.

Pentru o mai bună orientare în cazul listelor rezultate în urma unei căutări, sistemul ordonează
(sortează) automat lista, pe două niveluri (ex. autor, titlu), în funcţie de criteriul de căutare.
Pentru o altă ordonare (ex. subiect, an) se va da dublu-click pe criteriul de ordonare dorit.

Rafinarea căutării (impropriu denumită aici) este de fapt modificarea setului de înregistrări
prin indicarea unui criteriu suplimentar de căutare într-un câmp (sau în toate) a
cuvântului/frazei şi indicarea unui operator boolean. Rezultatul obţinut poate fi restrâns sau
lărgit faţă de cel iniţial.
Rezultatele mai multor căutări pot fi combinate prin vizualizarea lor cu opţiunea Previous
Searches, marcarea seturilor dorite, utilizarea butonului Cross şi specificarea unuia dintre
operatorii AND, OR, First set not second sau Second set not first.

O altă modalitate de a combina înregistrări rezultate în urma mai multor căutări este cea de a
selecta înregistrările dorite şi apoi depozitarea lor într-un coş, opţiunea Add to Basket.

Salvarea setului de înregistrări selectat sau aflat în coş se face cu opţiunea Save/Mail, care va
crea un fişier text cu aceste înregistrări sau le trimite la adresa e-mail indicată.

Cu opţiunea User cititorul se poate identifica, iar sistemul poate să-i afişeze împrumuturile
curente şi cele anterioare, rezervările, tranzacţiile băneşti, perioada de valabilitate a
permisului, precum şi diferite note sau delicvenţe înregistrate în baza de date la adresa lui.

Închiderea sesiunii de lucru pentru user-ul care s-a identificat se face cu opţiunea End Session.

Utilizatorul are posibilitatea unor setări proprii, cu opţiunea Preferences, privind limba,
sortarea, elementele descrierilor bibliografice.

Cu opţiunea Feedback se poate trimite automat un mesaj unei persoane desemnate în acest
scop, în general la administratorul bazei de date.

Pentru o bună regăsire a informaţiilor, sistemele trebuie să prelucreze echivalenţele, adică să

ignore alternanţele ortografice de tipul majusculă/minusculă, caracter accentuat/ caracter
neaccentuat, puncte sau absenţa punctelor în cazul unor sigle, liniuţa sau absenţa liniuţei în
cazul numelor compuse, prezenţa sau absenţa, apostrofului şi a cazurilor particulare - Mc, St
ş.a

De asemenea, sistemul trebuie să elimine din index cuvintele vide (stop words), cum ar fi
articole sau cuvinte de legătură (conjuncţii, prepoziţii); acestea fiind stabilite în funcţie de
limba documentului.

Un sistem performant trebuie să ofere asistenţă în cazul tastării eronate sau în caz de rezultat
vid, prin indicarea unor termeni apropiaţi, funcţie ce se realizează prin introducerea unor
proceduri de aproximare ortografică.

Pentru bibliotecari, sistemul poate fi prevăzut cu un modul OPAC diferit de cel pentru
public, care are criterii suplimentare de căutare a înregistrărilor: numărul de sistem, cota,
barcod, numar de inventar, fond (colecţia bibliotecii), biblioteca (în cazul unui catalog
colectiv).

Accesul la catalogul on-line se poate face:

- de la staţii locale, amplasate de obicei în sala cataloagelor

- de la distanţă, dacă sistemul ”suport㔠servicii telnet sau web.

Odată cu dezvoltarea protocoalelor de lucru în reţea, s‑au pus bazele realizării de reţele de
biblioteci, care au ca principal scop realizarea de cataloage regionale, naţionale şi
internaţionale.

Reţelele de biblioteci permit colaborarea pentru achiziţia şi prelucrarea documentelor,

obţinerea de produse de informare în comun, schimbul de documente şi informaţii, dar, în
primul rând, oferă posibilitatea de informare mai rapidă a beneficiarilor.

Baze pe CD-ROM

CD-ROM-ul (Compact Disc - Read Only Memory) este una din formele cele mai stabile de
stocare a datelor, produs şi citit cu mijloace ale tehnologiei laser.[38]

Informaţiile sunt depozitate pe piste circulare, începând din centrul discului spre exterior,
ajungându-se la o lungime de 4,5 kilometri. Acest format este utilizat pentru stocarea de texte,
grafice şi sunete stereo hi-fi.[39]

CD-ROM-ul cu diametru de 12 cm poate memora aproximativ 650 MB de date, echivalând

cu 74 minute de muzică sau 300.000 de pagini A4 tipărite (valori care se măresc odată cu
evoluţia formatelor de înregistrare).

La începutul anilor ”80, companiile Sony din Japonia şi Philips din Olanda au dezvoltat un
compact disc audio pentru producerea lui pe scară largă.

Tehnica digitalizării sunetelor a condus la utilizarea compact discurilor şi pentru stocarea

datelor, impunându‑se chiar un standard în acest scop, standardul ISO 9660, în anul 1985.
Acest standard defineşte o structură acceptată de OSI, codurile de eroare fiind înscrise pe disc
alături de date. În sistemele de operare MS-DOS, compact discul este ”văzut” ca un hard
disc protejat la scriere.

Compact discurile se pot consulta pe calculatoare independente, prevăzute cu unităţi de citire

speciale, sau în reţea, unde se găsesc turnuri cu mai multe unităţi de citire.

Durata de viaţa apreciată la 100 de ani, capacitatea de memorare, tipul de acces direct la date,
face din compact disc un mediu de stocare sigur pentru o cantitate mare de informaţii. De
aceea, compact discul poate fi folosit la stocarea şi distribuirea bazelor de date, împreună cu o
aplicaţie de regăsire a informaţiilor.

Bazele de date on-line aflate pe CD-uri conţin descrieri bibliografice, abstracte şi chiar
articole (text integral - full text) pe care utilizatorii le pot consulta în scopul cercetării. Aceste
informaţii sunt, de obicei, vândute de edituri către companiile care gestionează aceste baze.
Scopul bazelor de date este de a permite căutarea acestor informaţii într-un mod cât mai
accesibil beneficiarilor.
 Aplicaţiile care gestionează bazele de date pe CD‑ROM‑uri au facilităţi suplimentare,
faţă de aplicaţiile de gestionare a cataloagelor on-line:

- HELP on-line, sensibil la context, apelat, în general, cu tasta F1

- meniu de căutare sugestiv

- key functionale cu etichete explicative

- posibilitatea de afişare a indexului de subiecte

- căutări pe nivele, cele avansate fiind utilizate în general de bibliotecari.

Sigur că, nu vor lipsi posibilităţile de creare de bibliografii proprii prin afişare, printare sau
salvare, posibilităţi întâlnite şi la cataloagele on-line.

Imagine din Enciclopedia Britanica 1994-1998, pe CD-ROM.

Includerea abstractelor sau includerea integrală a unor lucrări în bazele de date necesită şi
modificări în aplicaţiile utilizate pentru regăsirea informaţiilor în astfel de baze, mă refer aici
la algoritmi de căutare a unui termen în abstracte sau în textul integral.

Bazele de date cu abstracte şi full text, care au şi modalităţile de căutare intuitive, au o largă
răspândire şi se ”bucur㔠de o bună apreciere din partea utilizatorilor.

Reţinerea faţă de consultarea bazelor pe CD-ROM este datorată interfeţei, care diferă de la un
producător la altul. De aceea, sunt biblioteci care au apelat la firme specializate pentru a crea
interfeţe comune de consultare a mai multor CD‑ROM‑uri aflate în dotare, aşa numitele
MetaOPAC‑uri.

Nu trebuie să omitem nici dezavantajele datorate compact discului, timpul de acces de 0,1 ms,
precum şi durata relativ mare de actualizare a bazelor de date înregistrate pe acest suport.
Aceste dezavantaje sunt, totuşi, minore faţă de siguranţa datelor şi a costului redus, având în
vedere că un compact disc se cumpără o singură dată şi poate fi consultat de mii de ori fără
costuri suplimentare.

Capacitatea mare de stocare a compact discurilor, permite digitizarea unor documente (în
special fondurile patrimoniale) şi distribuirea lor pe CD-ROM. Procesul de digitizare
presupune existenţa unor dispozitive speciale (scanner, aparat foto digital, digitizor cu
diapozitive), precum şi a unor aplicaţii pentru prelucrarea imaginii digitizate.[40]

Pe lângă calitatea documentului scanat, a dispozitivelor utilizate, calitatea imaginii digitale

depinde de rezoluţia utilizată la digitizare (exprimată în puncte per inch, ex. 300 dpi), dar şi de
formatul ales la salvarea imaginii. Cele mai utilizate formate sunt: JPEG (Join Photographic
Expert Group - ISO 10918), TIFF (Tagged Image Format) şi PCD (KODAK PHOTO CD).
Digitizarea textelor poate fi în mod imagine sau în mod caracter.

Modul caracter presupune existenţa suplimentară a unui program OCR (Optical Character
Recognition), care transformă imaginile în mod text. Acest mod ocupă mai puţin spaţiu decât
imaginea şi permite intervenţia ulterioară asupra textului.

Dacă ne referim la stocarea date care conţin grafice şi imagini, trebuie să specificăm că, pe
lângă CD‑ROM‑ul tradiţional, au apărut şi alte tipuri de compact discuri cu facilităţi
suplimentare, privind scrierea datelor, manipularea sunetelor şi a imaginilor video, sau
capacitatea crescută.

WORM (write-once read-many), apărut în 1989, este o variaţie a CD‑ROM‑ului, care

permite utiliza­torului să creeze şi să salveze, sau să scrie, informaţii pe disc, o singură dată.

Există şi drivere mai avansate care permit scrierea şi rescrierea diferitelor informaţii pe acelaşi
disc.

CD-I (CD-Interactive), apărut în 1992, este un dispozitiv similar cu CD-ROM-ul, dar se

conectează mai degrabă la un televizor pentru aplicaţii video interactive.[41]

Photo-CD, creat de firma Kodak, permite stocarea de la 100 la 1000 de fotografii în funcţie de
calitate, fotografii care pot fi consultate pe un cititor conectat la un televizor.

Discurile MO (magneto-optical) combină câteva avantaje ale CD‑ROM‑ului cu cele aplicate

de tehnologia stocării pe suport magnetic.[42]

DVD (Digital Video Disc) este succesorul CD‑ROM‑ului şi al videocasetei, având capacitate
mai mare decât discurile optice actuale. Există diferite versiuni: DVD‑ROM, DVD‑Video,
DVD‑R (care poate fi înregistrat o singură dată), DVD‑RAM (care poate fi înregistrat de mai
multe ori).[43]

Internet
Internetul reprezintă o reţea internaţională de reţele răspândită în toată lumea, reţea care se
bazează pe protocolul TCP/IP (Transmission Control Protocol/ Internet Protocol).

Internet-ul este un mijloc de răspândire şi căutare a informaţiei, de comunicare, de

predare, învăţare şi de conducere a afacerilor.

Naşterea Internetului a avut loc în 1969, când s-a pus problema cercetării, în domeniul
reţelelor de calculatoare, a tehnicii de transmisie prin “ comutare de pachete” . Echipa de
oameni de ştiinţă care s-a ocupat de acest proiect aparţinea unei diviziuni din Departamentul
Apărării S.U.A., diviziune numită Agenţia de cercetări pentru proiecte avansate (Advanced
Research Project Agency - ARPA). Proiectul prevedea acoperirea întregului teritoriu S.U.A.
cu o reţea de calculatoare, care să permită transmisia informaţiilor militare în caz de război, pe
trasee diferite şi să nu fie afectată de distrugerea unor porţiuni din reţea.

Extinderea reţelei a necesitat elaborarea unor seturi de reguli, numite protocoale, care
să permită comunicarea în reţea, dar şi să asigure confidenţialitatea datelor.

O altă dată de referinţă în istoria Internetului este anul 1983, când reţeaua ARPANet s-
a divizat în ARPANet - pentru utilizatorii civili - şi MILNet - rezervată exclusiv pentru uzul
militarilor. Pentru a asigura schimbul informaţiilor dintre cele două reţele, s-a creat o
conexiune care a primit numele de Internet (Internetwork system).[44]

Pentru identificarea unui calculator, care face parte din Internet, se atribuie o adresă IP
(Internet Protocol).

Adresa IP este reprezentată numeric în sistem zecimal, în forma a 4 grupuri de cifre

(numere de la 0 la 255) “ legate” între ele prin puncte.

Pentru a uşura lucrul cu adresele IP a fost creat sistemul DNS (Domain Name
System), care asignează adreselor numerice un nume simbolic.

Adresele de tip nume (adresele literale) pot fi de forma:

ˇ instituţie.organizaţie.domeniu

ˇ instituţie.organizaţie.ţară

ˇ instituţie.organizaţie.domeniu.ţară

Cele mai utilizate abrevieri consacrate pentru domenii sunt:

- com - comercial

- gov - guvernamental

- mil - militar

- int - instituţii internaţionale (ONU, NATO…)

- edu - învăţământ superior şi cercetare

- net - resurse de reţea

- org - alte organizaţii non-profit.

Pentru identificarea statelor, în general, la sfârşitul adresei se pun două caractere cu

codul ţării.

Ex. au - Australia, ro - România.

 Pentru serverul (host-ul) din BCU Cluj-Napoca adresa numerică este 193.231.20.12,
iar adresa de tip nume este www.bcucluj.ro.

Identificarea unei persoane, care are un cont (nume utilizator şi parolă) pe un server
din Internet, se face prin adresa personală, care este compusă din numele persoanei (sau
prenumele, sau o combinaţie dintre ele) urmat de semnul @ (care se citeşte at) şi adresa
calculatorului. Ex. pia@bcucluj.ro

Serviciile oferite pe reţeaua Internet sunt:

Poşta electronică (e-mail), care permite transmi-terea de mesaje la:

- un destinatar (one-to-one)

- destinatari multipli

- distribuitoare de mesaje (mail reflectors)

- toţi destinatarii aflaţi într-o listă (listserv).

Transmiterea mesajelor poate fi însoţită de fişiere ataşate, care pot conţine texte şi
imagini.

Conectarea la distanţă (remote login) se face prin protocolul TELNET (TErminaL

NETwork protocol), care permite accesul (şi lucrul efectiv) pe calculatoare din Internet, cu
condiţia ca utilizatorul să dispună de conturi pe acele calculatoare.[45]

Transfer de fişiere (FTP = File Transfer Protocol) - pentru transferarea fişierelor între
calculatoare aflate în Internet, dacă se cunoaşte numele fişierului şi unde sunt localizate
(calculatorul şi calea). Pentru informaţii de specialitate şi pentru securitatea datelor şi a
reţelelor, uneori este necesar cont şi parolă pe calculatoarele unde/de unde se face transferul.

Pentru localizarea fişierelor a fost creat un catalog al fişierelor accesibile în Internet,

prin intermediul unui server Archie. Archie reprezintă o bază de date şi programele anexe care
furnizează utilizatorilor informaţii despre conţinutul diferitelor arhive.[46]

Arhiva este o colecţie de fişiere referitoare la un anumit subiect, care sunt depuse pe
un computer şi sunt pentru distribuţia comunităţii reţelei. Aceste arhive sunt accesate, în mod
obişnuit, prin intermediul FTP anonim, adică la conectarea pe calculatorul la distanţă, la
apariţia prompter-ului, se va tasta cuvântul anonymous.

La serviciile de bază enumerate mai sus s-au adăugat aşa numitele servicii extinse,
care sunt modalităţi mai noi de a utiliza Internetul:

Gopher-ul a fost primul software de tip client/server care a permis accesarea

informaţiilor de tip multimedia (texte, imagini, sunete), care sunt organizate şi prezentate sub
forma unor serii de meniuri succesive. O caracteristică importantă a sistemului este aceea că
meniurile sale indică, adesea, alte servere Gopher, ducând la o interconectare globală a
acestor servere, cunoscută sub numele de gopherspaţiu - Gopherspace.[47]

Pentru o mai rapidă orientare în acest spaţiu, a fost creat un program Veronica (Very
Easy Rodent-oriented Netwide Index to Computerized Archives), ce întreţine o bază de date
cu meniurile de pe toate gopherele. Baza de date se actualizează de două ori pe săptămână şi
permite căutarea documentelor după cuvinte cheie (aflate în numele fişierelor sau în numele
directoarelor unde se află fişierele), operatori booleeni şi operatorul de trunchiere.[48]

WAIS (Wide Area Information Servers - servere de informaţii de arie largă) este un
serviciu client/server (primul de acest fel în adevăratul sens al modelului client/server), care
asigură căutarea şi regăsirea fişierelor, căutare făcută în interiorul fişierelor. De fapt, există
baze de date WAIS, în mai multe puncte din Internet, care sunt indexate periodic şi Wais
consultă această tabelă de indecşi. Trebuie precizat că Wais clasifică şi dă punctaje fişierelor
pe care le găseşte, iar fişierele cu punctaj mai mare sunt aşezate la începutul listei.[49]

Wais este utilizat pentru cercetare documentară pe Internet şi se bazează pe protocolul

Z39.50.

Protocolul Z39.50 este un protocol SUA (cu parteneri internaţionali, OSI) care asigură
schimbul informaţiei, cum sunt texte sau cataloage, între calculatoare cu sisteme diferite.

World Wide Web (Web sauW3) este un serviciu de tip client/server care oferă acces
la documente de tip hipertext. Acest tip de documente sunt compuse din texte, imagini şi
sunete, legate între ele prin “ link-uri” . Componentele unui astfel de document se pot găsi pe
staţia locală sau pe un calculator aflat la distanţă.

Cel mai utilizat protocol de accesare a documentelor Web este protocolul HTTP
(HYpertext Transmission Protocol).

Documentele Web se pot regăsi numai dacă au o adresă URL (Uniform Resource
Locator), care este compusă din protocolul de acces la document (http, telnet, gopher, ftp),
adresa calculatorului şi, eventual, unde este localizat documentul pe acel calculator.[50]

Ex. URL-ul pentru pagina de primire a BCU Cluj (homepage) este http://www.bcucluj.ro

Accesarea documentelor Web necesită, pe lângă conectarea la Internet, existenţa pe calculator

a unui program numit browser, cum ar fi Mosaic, Netscape Navigator sau Microsoft Internet
Explorer, care permit ”încărcarea” pe ecran a textelor şi imaginilor sau a ”paginilor” de
informaţii.

Căutarea informaţiilor pe Web se face cu ajutorul unor motoare de căutare ca: Google, Alta
Vista, Yahoo, Infoseek etc.

Pe Web s-a dezvoltat şi posibilitatea de discuţii electronice, posibilitate de dialog on‑

line, în timp real, între doi utilizatori sau grupuri de utilizatori, existând aşa-numitele site‑uri
de chat.
 În ce măsură apariţia Internetului şi a serviciilor existente aici au influenţat activitatea
din biblioteci, în special, serviciile către public, se poate vorbi foarte mult. Putem afirma că au
avut loc schimbări majore, din care doresc să amintesc cele mai evidente.

Serviciul telnet a permis accesul de la distanţă la cataloage on-line, crearea de

cataloage on-line unionale (prin catalogare partajată), acces la buletine de informare ale
comunităţii şi la servicii de informare ale campusurilor.

Transferul de fişiere, prin protocolul FTP, permite transferul de rapoarte şi documente,

bibliografii, software. De asemenea, trebuie menţionat că acest serviciu este utilizat pentru
transmiterea de înregistrări bibliografice, ceea ce permite o actualizare mai rapidă a bazelor de
date on‑line.

Poşta electronică dă posibilitatea de comunicare rapidă, ducând la dezvoltarea serviciilor de

distribuire de documente pe suport electronic (document delivery) şi a referinţelor prin e‑
mail.

Apariţia Web-ului a dus la informarea mai rapidă privind serviciile oferite de bibliotecă, prin
consultarea paginii de primire a bibliotecii, acces la cataloage on-line cu facilităţi
suplimentare (link-uri pentru referinţe, la imagini din documente ş.a), acces la baze on‑line
ştiinţifice.

Bazele de date on‑line accesibile prin Internet pot conţine abstracte, full-text, imagini, sunete
şi beneficiază de aceleaşi facilităţi ca bazele de date stocate pe CD‑ROM.

În plus, aceste baze de date au o perioadă de actualizare foarte mică, iar programele de căutare
şi regăsire, conţin în general, pe lângă operatorii booleeni şi cei de trunchiere, şi operatori de
proximitate, operatori de tezaur şi operatori de căutare exactă pe anumite câmpuri, cum ar fi:

W/n - operator de proximitate care permite regăsirea cuvintelor apropiate, excluzând în

acelaşi timp descrierile bibliografice în care cuvintele se află la o distanţă mai mare de n
cuvinte unul de altul. Este un operator unidirecţional. Ex. automation w/2 library, va include
automation of the library, dar va exclude library automation.

N (NEAR) - este un operator de proximitate bidirecţional, care poate fi utilizat simplu sau cu
n pentru indicarea distanţei între cuvinte.

ADJ - operator adiacent, caută cuvintele în ordinea dată şi unul lângă altul (ca w fără n).

# - operator de exactitate, care caută cuvântul exact în forma dată şi exclude derivaţiile.

@ - operator de tezaur care înlocuieşte cuvântul din faţa operato­rului cu sinonime din
tezaur.

! - operator de concept, care generează automat o listă de cuvinte în relaţie cu cel dat, iar
cuvintele care se regăsesc în bază vor fi scoase în evidenţă.
Restricţiile referitoare la câmpuri pot fi de forma:

:câmp - permite căutarea unui cuvânt într-un câmp.

Ex. john:author

/F: - caută o expresie în mai multe câmpuri.

Ex. john dillon/F:author,title

field=num - se utilizează pentru câmpurile numerice.

Ex. year=2000.

Trebuie precizat că aceşti operatori pot să difere de la o bază la alta, de aceea, la bazele de
date ştiinţifice, care sunt de obicei contra cost, se va solicita o documentaţie completă cu
structura bazei şi cu toate opţiunile de căutare.

Pentru informarea asupra bazelor de date on-line se pot utiliza motoarele de căutare
menţionate mai sus, sau se pot accesa direct site-uri care reprezintă un gen de cataloage a
bazelor de date

(ex. http://www2.nypl.org/home/research/

eresources/odi2.cfm?trg6=R).

Pe lângă bazele de date on-line axate pe un singur subiect, pe Internet se pot accesa baze de
date care acoperă mai multe domenii, de fapt aceste baze sunt constituite din mai multe baze
de date specializate. Un exemplu de o astfel de bază de date este baza Dialog, care conţine
peste 800 de milioane de înregistrări din 900 de baze de date. Domeniile acoperite sunt:
proprietatea intelectuală, norme guvernamentale, ştiinţe sociale, alimentăţie şi agricultură,
noutăţi şi media, afaceri şi finanţe, referinţe, energie şi mediu, chimie, farmaceutică, ştiinţă şi
tehnologie, şi medicină. De menţionat, că Dialog a funcţionat cu mult înaintea răspândirii
Internetului, ea a fost creată în 1972 de Roger K. Summit şi a fost primul sistem on-line de
regăsire a informaţiilor.

Cum am menţionat, bazele de date on-line cu conţinut ştiinţific sunt contra cost, cost care
depinde de modul de acces (24 de ore din 24 sau plată pe timp de acces) şi de numărul
staţiilor care vor accesa site-ul companiei deţinătoare.

Bazele date abonate, care se plătesc în funcţie de timpul de acces, sunt exploatate de
personalul de specialitate, nu de utilizatori. Interogările sunt pregătite în fişiere batch, care vor
conţine expresii de căutare foarte exacte pentru ca rezultatul căutării să fie cât mai restrâns şi
cât mai apropiat de cerinţele utilizatorului.
Cataloagele tradiţionale:

ˇ să fie exhaustive şi uniforme în descriere;

ˇ să existe cel puţin un catalog alfabetic şi unul sistematic pentru public;

ˇ să se afle, pe cât posibil, într-o singură încăpere (sala cataloagelor), cât mai aproape de
intrarea în bibliotecă;

ˇ să fie actualizate permanent cu ultimele lucrări intrate în bibliotecă, iar cele sistematice
să fie revăzute în cazul în care apar modificări în schema de clasificare.

Cataloagele on-line:

ˇ să conţină cât mai multe documente din fondurile bibliotecii, nu numai cărţi şi perodice,
ci şi alte tipuri documente (manuscrise, cărţi rare, documente electronice…);

ˇ să permită căutarea cel puţin după autor, titlu, editură, an, colecţie, clasificare zecimală
şi descriptori;

ˇ să fie accesate printr-o interfaţă prietenoasă, în limba majorităţii utilizatorilor;

ˇ să conţină descriptori în limba interfeţei de utilizare şi cel puţin încă într-o limbă de
circulaţie internaţională;

ˇ să permită accesul prin Internet şi să fie accesate printr-un număr relativ mare de
calculatoare aflate în bibliotecă.

CD-ROM-urile:

ˇ să conţină informaţii ştiinţifice cât mai actuale (publicaţii şi baze de date);

ˇ să fie catalogate în catalogul on-line al bibliotecii;

ˇ să fie accesate pe calculatoare performante;

ˇ să fie asistate în consultare de personal calificat sau să existe o interfaţă comună de

căutare pentru cele mai solicitate.

Internetul:

ˇ să fie utilizat pentru acces la informaţii ştiinţifice, biblioteca să deţină abonamente la

baze de date corespunzătoare domeniilor de interes ale beneficiarilor;

ˇ să fie utilizate calculatore performante, într-un număr relativ mare;

ˇ viteza de acces în reţea să fie cât mai mare, pentru a evita unele blocaje;

ˇ să fie asistate în consultare de personal calificat.

Pe lângă aceste intrumente de informare mai sunt necesare:

ˇ un punct de informare la intrarea în bibliotecă;

ˇ indicatoare şi un panou cu schiţa bibliotecii;

ˇ sală de referinţe (pe cât posibil);

ˇ personal specializat care să poată oferi bibliografii combinate cu informaţii din sursele
tradiţionale şi din cele moderne;

ˇ organizarea de cursuri cu beneficiarii privind organizarea bibliotecii, sursele de

informare disponibile şi serviciile oferite;

ˇ publicitate privind serviciile oferite şi cursurile organizate;

ˇ cât mai multe săli cu acces liber, bine iluminate, dotate cu sisteme antifurt şi aer
condiţionat.

La toate acestea trebuie menţionat aportul bibliotecarului, care trebuie să fie bun specialist,
bine informat, să aibă abilităţi de comunicare şi să fie amabil cu utilizatorii.

Ca o concluzie, privind din prisma procesului de regăsire a informaţiilor, facilităţile

importante datorate procesului de informatizare a bibliotecilor sunt:

ˇ capacitatea mare de stocare a informaţiilor în calculator;

ˇ viteza ridicată de procesare;

ˇ utilizarea unor instrucţiuni bazate pe limbajul natural;

ˇ perioada redusă de actualizare a bazelor de date;

ˇ posibilităţi de căutare suplimentare;

ˇ opţiuni de salvare/printare seturi de înregistrări selectate (creare de bibliografii proprii);

ˇ consultarea unor informaţii înregistrate pe medii de stocare altele decât cele din
calculator;

ˇ posibilitatea de interconectare la distanţă.