Sunteți pe pagina 1din 2

MONOLOG 2.

Stau în pat și mă uit în gol. Nu știu ce am. Indispoziție? Nervozitate? Nu știu


ce e, că nu e nici una nici, nici cealaltă. Mă doare nițel capul și, mai ales, nu știu
ce vreau. M-am săturat, într-adevăr. Cel mai amuzant lucru este atât de puțin
amuzant, încât mărturisesc sincer că am ajuns la saturație. Sunt atât de
dezgustată, atât de...,de... N-am chef de nimic, nici să rămân, nici să mă duc pe
undeva, nici să citesc, nici să stau de vorbă. Într-un cuvânt, un soi de plictiseală
fără leac, de vreme ce orice altfel de leac nu poate decât să mă plictisească în
plus. Un fel de prostrație lucidă. Și când mă gândesc că așa e toată viața. Da: ce
e viața? Viața mea? Ce aștept eu de la viață? Ce nădăjduiesc cel mai mult?
Glorie, bogăție, pentru a-mi satisface niște capricii și, prin asta, totul. E tot ce se
poate cere în plus. E ceea ce speră chiar și cei mai exagerați muritori. Ei bine,
gândindu-mă mai bine, la ce slujesc, de fapt, toate astea? La nimic! Dacă spun
asta cuiva o să-mi răspundă că, chiar dacă asta nu servește la nimic, măcar
desfată, iar scopul nostru e de a ne desfăta. O, dacă acest lucru m-ar delecta, aș
încerca să-l obțin, aș avea un țel. Îmi dau însă limpede seama că, odată atins
scopul, după o lună m-aș plictisi așa cum mă plictisesc de obicei, mi-ar ajunge,
mi s-ar urî de toate. Atunci, la ce bun să trăiești, de vreme ce până și obținerea a
tot ceea ce ți-ai dorit cel mai mult pe lume tot la plictiseală te duce.

Știu pe dinafară ce o să fac până o să mă culc. Nimic nou, nimic neprevăzut


în viața mea. O, cât sunt de sătulă de toate astea! De toată viața asta în care nu
fac nimic. Mă simt cu totul enervată de toate astea. Aș vrea ceva nou. Să văd
lucruri noi. Să nu mai fiu obligată să fac aceleași gesturi tot timpul. Să mă duc în
țări necunoscute, să văd oameni necunoscuți. Să aud, să observ alte limbi. Sunt
mult prea sătulă de insensibilitatea lumii din jurul meu. Și-i aud de aici( din
camera mea)- proști și stupizi chiar și în sporăvăiala lor. Sunt părinții mei, aș
vrea să-i iubesc, să-i respect, dar e cu neputință. Nu pot simți decât dispreț
pentru vulgaritatea lor și milă, chiar și în gramul de dragoste pentru ei. Nimic
ales. Nu fac decât să-mi dau din ce în ce mai mult seama de vulgaritatea lor.

Ieri a fost ziua mea, am împlinit șaptesprezece ani. Nimic. Nimic, nici măcar
nu s-a vorbit despre asta. Șaptesprezece ani. Ce vârstă frumoasă! Simt însă că
totul va trece fără să aducă nimic nou. La șaptesprezece ani, trebuie să fii
fericită, fără griji, frumoasă, trebuie să dansezi, să râzi, să faci sport, să flirtezi,
să te plimbi. Nu fac nimic din toate astea și nu sunt nici frumoasă, sunt slabă ca
o scobitoare și sufăr. Sufăr fără pricină. O suferință exagerată pentru nimic
concret. Mi-e rău, mă chinuiesc, mă frământ...! Inima mi se strânge adeseori și
se încleștează în suferință. E un simțământ care se petrece fără motiv și pe care
nu-l pot descrie. De la ce pornește totul? Copilării. Da, nimicuri. Mici nimicuri
ce rănesc. Și apoi, aceste mici nimicuri îți amintesc de altele. De alte răni, de
alte suferințe. Îmi vine uneori să strig ca o nebună, să strig sălbatic și să mă duc,
să o pornesc unde văd cu ochii, fără să știu unde. Sunt sătulă. Și apoi la ce bun
toate aste? Aș puteam urla, striga – asta n-o să schimbe nimic. Doar să-mi iau
viața, dar pentru asta n-am curaj. De ce? Pentru că sper. Da, sper, orice ar fi. Ce?
Nu știu, de fapt, exact ce anume, și totuși sper. Trebuie să mă mobilizez! Mi s-
urît cu viața de șaptesprezece ani!