SUPORT DE CURS

Cercetare in nursing
AMG III

NOȚIUNI DE BAZĂ DESPRE CERCETARE

După Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, termenul cercetare se traduce drept un studiu
amănunţit, efectuat în mod sistematic, cu scopul de a cunoaşte ceva; investigaţie.
Există și o lege care se referă în mod strict la activitatea de cercetare-dezvoltare, și anume Legea nr.
324/2003, privind cercetarea ştiinţifică și dezvoltarea tehnologică, ce cuprinde cercetarea fundamentală,
cercetarea aplicativă, dezvoltarea tehnologică și inovarea.
Depinzând de punctul de vedere din care este privită, cercetarea poate fi descrisă ca:
- o căutare a cunoaşterii şi în alegerea lucrurilor,
- o experienţă interesantă şi, câteodată, utilă,
- un proces de calificare,
- o carieră, un stil de viaţă,
- un proces esenţial pentru asigurarea succesului comercial,
- un mod de îmbunătăţire a calităţii vieţii,
- un impuls de satisfacere a ego-ului,
- justificarea alocării de fonduri pentru un departament şi justificarea funcţionării sale1.

Cercetarea ştiinţifică ar putea fi definită ca un proces de lărgire a cunoştinţelor realizat printr-o

atentă și obiectivă observare, investigare şi experim entare, având ca ţintă descoperirea sau interpretarea unor
noi informaţii.

DEMERSUL ŞTIINŢIFIC
Constă din ansamblul operaţiilor care permit omului să cunoască (să înţeleagă, să-şi explice) lumea
materială şi legile ei (fără a recurge la transcendent). Acesta este posibil graţie modului de funcţionare al
creierului uman şi organelor de simţ.
În faza actuală de dezvoltare a ştiinţelor exacte, cunoaşterea extrasenzorială este respinsă, fiind
considerată nefundamentată – teoretic și experimental. În consecinţă, demersul ştiinţific face apel exclusiv la
datele senzoriale. Captarea informaţiilor de către receptori reprezintă operaţia iniţială (senzaţia). Ea este
imediat urmată de recunoaştere (percepţia, identificarea). Decizia de recunoaşte re (sau de nerecunoaştere)
se face pe baza unor indici (de recunoaștere) extrași din stocurile de mesaje păstrate şi clasificate în memoria
cerebrală.
Principiile cunoaşterii şi cunoştinţelor ştiinţifice reprezintă consistenţa logică, obiectivitatea şi
repetabilitatea.
Principiul cercetării ştiinţifice fundamentale este noul şi corectul într-un domeniu ştiinţific constituit istoric
şi recunoscut ca atare de o comunitate ştiinţifică; noul şi corectul se definesc în raport cu metodele,
conceptele şi normele proprii domeniului.
În ansamblul cercetării ştiinţifice și dezvoltării tehnologice, cercetarea ştiinţifică fundamentală ocupă poziţia
centrală. Ea oferă noi metode și concepte cercetării aplicate şi dezvoltării tehnologice și stabileşte noi direcţii
de cercetare. Cercetarea ştiinţifică aplicată şi dezvoltarea tehnologică au ca element necesar cercetarea
ştiinţifică fundamentală.

În disciplinele medicale datele obţinute prin cercetare ştiinţifică pot fi utilizate pentru:

- a elucida anumite aspecte din etiologia unei anumite boli,

- a identifica persoanele predispuse unui anumit risc de îmbolnăvire,
- a determina nevoile unui anumit grup populaţional,
- a stimula interesul public într-o anumită problemă de sănătate publică,
- a evalua eficienţa unui program de sănătate în curs de desfăşurare,
- a evalua acurateţea ştiinţifică a unui articol sau comunicări.

1. Domenii ale cercetarii in nursing

1.1. Descrie principalele domenii ale cercetarii in nursing
1.1.1. Promovarea sanatatii si prevenirea imbolnavirilor

CONCEPTUL DE SĂNĂTATE
Așa cum este el definit de către Organizația Mondială a Sănătății, se refera la „o bună stare fizică,
psihică și socială”, lărgind astfel sfera noțiunii din domeniul biologic în cel social.
Sănătatea exprimă capacitatea adaptativă a individului la mediul natural și social. Munca, ca și
modalitate specific umană de adaptare la mediu, este și cel mai elocvent criteriu de apreciere a stării de
sănătate, condiționând atât starea biologică, cât și cea de integrare socială.
Exista o relatie birecționala între starea de sănătate și capacitatea de muncă, individul sănătos
prezentând o adaptare la muncă și o productivitate optimă, iar pe de altă parte munca reprezintă sursa
bunăstării sociale și de asemenea influențează starea fizică.
Prevenirea îmbolnăvirilor profesionale și promovarea sănătății angajatilor reprezintă scopul principal
al medicinii muncii, ceea ce în final se traduce și în productivitate și beneficii economice.
Promovarea sănătății este definită ca fiind știința și arta de a ajuta oamenii sa ajungă la o stare optimă
de sănătate prin creșterea conștientizării, adoptarea de schimbari benefice în stilul de viață și în mediul de
viață.
Un exemplu simplu și elocvent în ceea ce privește bolile profesionale: una din bolile legate de
profesie determinate de expunerea la zgomotul profesional peste limitele legale admise este hipertensiunea
arteriala; dar aceasta boala poate trece neobservata în fazele initiale și fără un program de screening la
grupele de angajati expusi la zgomot, hipertensiunea arteriala evolueaza și poate conduce la pierderea
capacitatii de munca (invaliditate).
Printr-o atitudine activă se pot depista precoce anumite boli și se pot lua măsuri de contracarare a
evoluției și complicațiilor acestora.
Legislaţia în vigoare privind prevenirea îmbolnăvirii şi promovarea sănătaţii presupune cunoaşterea
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 107/24.10.2003, pentru modificarea și completarea Legii nr.
346/2002, privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale (Publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 747 din 26/10/2003), dar şi Legea nr. 307/28.06.2004 privind exercitarea profesiei de asistent
medical și a profesiei de moașă, precum și organizarea și funcționarea Ordinului Asistenților Medicali și
Moaselor din România.
Este dificilă definirea stării de sănătate, dar este îndeobşte agreat că a fi sănătos este mult mai mult
decât „a nu fi bolnav”. Starea de sănătate include, de asemenea, și “starea de bine” şi abilitatea persoanei de
a-şi atinge potenţialul. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte promovarea sănătăţii ca: procesul care
permite unei persoane să îşi controleze și să îşi îmbunătăţească starea de sănătate.
Sănătatea este influenţată de mai mulţi factori, precum stilul de viaţă și comportamentul (ce pot fi controlaţi
de către individ), dar și de factori asupra cărora oamenii au puţin control precum veniturile, condiţiile de
locuit, reţelele de transport sau calitatea aerului.
Promovarea sănătăţii ia în considerare și nevoia de a crea mediul favorabil unor alegeri benefice
pentru sănătate. De asemenea, recunoaşte și nevoia de a furniza informaţii potrivite şi la timp pentru a ajuta
oamenii să facă „alegeri sănătoase”.
 Sănătatea nu este o stare pe care o ai în întregime sau o pierzi în întregime. Starea de sănătate
completă este aproape la fel de iluzorie ca şi cea a fericirii.
Complexitatea stării de sănătate este dată de dimensiunile, componentele şi gradele diferite pe care le
presupune:

I. Dimensiunile sănătăţii:
biologică (anatomică, fiziologică și biochimică);
psihologică (cognitivă, emoţională, comportamentală);
socio-profesională (roluri, relaţii, aspiraţii);
spirituală (valori, religie, experienţe non-cotidiene)

II. Componentele sănătăţii:

absenţa bolii, disfuncţiei și dizabilităţii
rezistenţă fizică și fiziologică
atitudinea pozitivă faţă de viaţă (a percepe scopul și semnificaţia vieţii)
asumarea controlului propriei vieţii
acceptarea de sine
relaţionare socială pozitivă
stare subiectivă de bine

III. Grade ale sănătăţii:

sănătate optimă
sănătate
sănătate aparentă
sănătate precară
sănătate foarte precară

Promovarea sănătăţii este diferită de promovarea unor produse sau servicii comerciale. „Sănătatea”
nu este palpabilă la fel cum este un produs comercial și beneficiile în a urma îndemnul unui mesaj de
sănătate nu sunt, în multe cazuri, obţinute imediat. În cazul produselor și serviciilor comerciale beneficiile
vin imediat după ce publicului consumator i se cere să acţioneze într-un anumit fel. O campanie implică
furnizarea coordonată de informaţii sau o serie de evenimente și activităţi. Scopul unei campanii de
informare publică poate fi oricare dintre următoarele, sau o combinaţie a lor:
o să schimbe credinţe și atitudini;
o să furnizeze noi informaţii;
o să încurajeze adoptarea unor practici noi sau o schimbare a stilului de viaţă.

Ideal este să comunici un mesaj simplu. Este dificil să schimbi atitudini sau să încurajezi oamenii să
adopte comportamente noi mai ales dacă asta implică un efort de renunţare la comportamente curente care
produc satisfacţii şi bucurie.
Este important, de asemenea de ţinut minte că un mesaj nu poate fi transmis către populaţia generală.
Asta pentru că nici măcar un mesaj simplu nu poate fi transmis eficient şi înţeles de către un public atât de
divers ca vârste, nevoi şi interese ca populaţia generală. Un element cheie al
succesului unei campanii de informare publică este definirea, cât se poate de restrâns, a celor care se doreşte
să răspundă la respectiva campanie.

DEFINIŢII ALE PROMOVĂRII SĂNĂTĂŢII PRIN COMUNICARE

• Definiţia 1. Procesul de promovare a sănătăţii prin diseminarea de mesaje prin intermediul mass
media, canalelor interpersonale sau a evenimentelor.
Poate include activităţi diverse precum interacţiunea clinician-pacient, cursuri, grupuri de suport,
transmiterea de materiale prin poştă, linii telefonice tip hotline, campanii mass media sau evenimente.
Eforturile pot fi direcţionate către indivizi, reţele, grupuri, organizţatii, comunităţi sau chiar catre naţiuni.
(Health Communication Unit, Centre for Health Promotion, University of Toronto).

• Definiţia 2. „Locul unde practicile bune de promovarea a sănătăţii se întâlnesc cu practicile bune de
comunicare” (Irv Rootman and Larry Hershfield, “Health Communication Research: Broadening the
Scope,” în Health Communication, 6(1), 69-72)
• Definiţia 3. Campaniile cuprinzătoare de promovare a sănătăţii sunt:
o încercări cu scop clar de a informa, persuada sau motiva o schimbare de comportament;
o în mod ideal orientate către individ, reţele, organizaţii sau societate;
o ţintind o audienţă largă și bine definită (deci nu reprezintă doar persuasiune de la om la om);
o duc la beneficii necomerciale pentru individ şi/sau societate;
o se desfăşoară pe o perioadă dată de timp de la câteva săptămâni la mai mulţi ani;
o sunt cele mai eficiente atunci când includ o combinaţie de activităţi media, interpersonale şi evenimente;
o implică dezvoltarea unui set structurat de activităţi de comunicare care să includă minimum producerea şi
distribuirea de mesaje. (Everett M. Rogers, and J. Douglas Storey, “Communication Campaigns,” în Charles
R. Berger and Steven H. Chaffee (eds.) Handbook of Communication Science, Sage: Newbury Park, CA,
1988).

TIPURI DE COMUNICARE PENTRU SĂNĂTATE

1. Comunicare persuasivă sau comportamentală. Aceasta include eforturile de a persuada o audienţă să
adopte o idee sau o practică. Include tehnicile de marketing social.
2. Comunicare a riscului. Se referă la ajutarea indivizilor să înţeleagă natura şi seriozitatea unor riscuri,
astfel încât să ia decizii informate despre cum să trateze acele riscuri. Ideal, comunicarea riscului este „un
proces interactiv de schimb de informaţii între indivizi, grupuri şi instituţii” (Canada National Research
Council, 1989).
3. Advocacy prin media. Este folosirea strategică a media pentru a promova o iniţiativă de politică publică
(US Department of Health and Human Services, 1989).
4. Educaţia prin divertisment – edutainment. Implică folosirea producţiilor de divertisment precum show-
urile TV, radio, benzile desenate, teatrul etc pentru a transmite mesaje persuasive și lecţii despre probleme
de sănătate.
5. Comunicarea interactivă pentru sănătate. Este definită ca și interacţiunea unui individ – consumator,
pacient, cadru medical – prin intermediul unei tehnologii sau a unui mijloc electronic pentru a accesa sau
transmite informaţie de sănătate sau pentru a primi sfaturi şi sprijin într-o problemă de sănătate.
6. Comunicarea participatorie. Aceasta presupune implicarea populaţiei ţintă în planificarea şi
implementarea unei campanii de comunicare.

PREVENIREA ÎMBOLNĂVIRILOR
Promovarea sănătatii și prevenirea bolilor necesita investire de timp, energie și resurse, în speranta
determinarii unei imbunatatiri a sănătatii, care sa merite aceasta investitie. Din pacate, exista o informare
limitata asupra eficacitatii promovarii sănătatii și eforturilor pentru prevenirea bolilor.
Interventiile care determina o reducere relativa specifica a consecintelor negative are un efect absolut mai
mare la populatiile cu risc crescut. De exemplu, aceeasi reducere relativa a valorii colesterolului seric are un
effect benefic absolut mai mare la persoanele cu un nivel seric mai mare al colesterolului sau la cei cu alti
factori de risc asociati. În general, interventiile pentru modificarea factorilor de risc au un efect mai mic
odata cu scaderea actiunii acestora.
Atat pacienții, cat și societatea asteapta ca medicul sa aiba un rol de conducere în promovarea
sănătatii și prevenirea bolilor. Pacienții asteapta și doresc ca medicii lor sa le faca recomandari prind
actitatea fizica,dieta și asupra altor probleme ale stilului de ata, iar medicii uita de multe ori aceste probleme.
Daca medicii nu se implica, pacienții cauta sfatul în alta parte, existand riscul sa ii influenteze surse eronate.
Cand medicii se implica activ în promovarea sănătatii, pacienții raspund frecvent și își modifica adecvat
comportamentul.
 De exemplu, incurajarea de catre medic de a intensifica actitatea fizica, în special daca se asociaza cu
sugestii clare, va determina probabil modificari ale comportamentului, de aceea timpul consumat de catre
medic pare a fi eficient. Sfatuirea de catre medic a unui pacient de a scadea în greutate sau de a
intrerupefumatul este incununata cu succes la o mica parte din cazuri, însă este un prim pas excelent prind
promovarea sănătatii și prevenirea bolilor.
Interventiile directe ale medicului asupra dietei reduc de obicei nivelul colesterolului seric cu
aproximativ 8%. Tratamentul medicamentos poate fi mai eficient, însă este mai scump. De exemplu,
tratamentul cu lovastatin la barbati, pentru prevenirea primara a bolilor coronariene, costa peste 50.000
dolari pe an de ata salvata, exceptand persoanele cu risc foarte mare.
Strategiile de tratament pentruhipertensiunea arteriala sunt mai eficiente; costul aproximativ al
screenin-gului și tratamentului hipertensiunii arteriale, luand în calcul ratele medii de complianta de
medicatie și tratarea cu un antagonist beta-adrenergic variaza de la aproximativ 15.000 dolari pe an de viata
salvata la un pacient cutensiune arteriala diastolica de 105 mmHg sau mai mare pana la aproximativ 25.000-
30.000 de dolari pentru o persoana cu tensiune arteriala diastolica cuprinsa intre 95 și 104 mmHg. Costurile
vor fi mai mari prin utilizarea unor medicamente mai scumpe, desi costul este justificat daca o reducere a
efectelor adverse detemina o imbunatatire a calitatii eticii.
Imunizarea, inclusiv vaccinarea antipneumococica și anti-gripala la varstnici și la pacienții cu risc
crescut, este o metoda eficienta de a reduce numarul de imbolnari și cheltuielile pentru ele.
Vaccinarile asigura protectia adultilor și copiilor fata de diferite boli. în plus, reduc și transmiterea
bolii la alte persoane. Imunizarile au determinat o scadere importanta a frecventei epidemiilor. Imunizarea
costa mai putin decat tratamentul bolii fata de care se realizeaza protectia, are foarte putine efecte adverse
grave și adesea este necesara la intrarea în scoala sau gradinita.
Programul standard de imunizare al copilului include vaccinuri pentru:
- difterie, tetanus şi pertusis (DTP)
- poliomielita (vaccin polio inactivat sau VPI)
- rujeola, oreion (vaccin urlian),
- rubeola ( ROR/RUR)
- varicela
- hepatita B (Hep B)
- hepatita A (Hep A)
- Haemophilus influenzae tip b (Hib)
- vaccinul antipneumococic (PCV) pentru copiii mai mici de 5 ani
- gripa.
Vaccinul antigripal nu este indicat copiilor mai mici de 6 luni. Acesta este recomandat pentru:
- toti copiii cu varsta cuprinsa intre 6 -23 luni
- copiii în varsta de 24 luni sau mai mari cu diferite afecțiuni (ca siastmul, boala cardiaca sau cronică sau cu
sistem imun deficitar)
- contactii apropiati, incluzand contactii de la domiciliu și în afără casei, supraveghetorii copiilor mai mici de
23 luni și a copiilor mai mari de 24 luni care prezinta un risc crescut pentru complicatii postgripale.
Vaccinarile incep de la naștere și au un orar stabilit pana ce copilul implineste 18 luni, rapelurile
(noile doze) vaccinale sunt administrate intre 4 și 6 ani. Cateva vaccinari sunt necesare dupa varsta de 6 ani –
mai ales cele care s-au administrat anual (vaccinul antigripal) sau în mod regulat pana la maturitate (vaccinul
antitetanic). Toate vaccinarile trebuie sa fie administrate la timp conform programului standard de vaccinari.
Vaccinarile suplimentare pot fi necesare în cazul calatoriilor în diferite parti ale lumii.
1.1.2. Intelegerea sau acceptarea tratamentului prescris
DEFINIREA TRATAMENTULUI
În timp ce știința oferă remedii noi, iar medicii fac eforturi de a trata tot mai rafinat diferite tulburări,
prea mulți pacienți pentru care sunt preconizate aceste intervenții se pare ca nu reușesc să beneficieze de
aceste eforturi, și nu din cauza lipsei de eficacitate a tratamentului.
Este un paradox aparent - desi avem tratamente eficace, raspunsul terapeutic în tulburarile psihiatrice
nu se ridica intotdeauna la nivelul acestei eficacitati. În Grecia antica, Hipocrate a observat că pacienții își
pot împiedica propria vindecare prin sustragerea de la tratamentele prescrise și, probabil pentru prima oara în
istoria medicinei, atragea atentia asupra noncompliantei. Dupa 21 de secole, problema persista. Noua din
zece pacienți nu iau corect medicamentele prescrise sau nu le iau deloc. Pentru ca remisiunea și
recuperarea sa devina o realitate trebuie evitate recaderile ori cronicizarile, iar unul dintre factorii importanti
în procesul terapeutic este reprezentat de complianta. O definitie formala a compliantei la tratament este -
gradul în care utilizarea de catre o persoana a medicamentelor coincide cu indicatia medicului (mai general -
masura în care comportamentul unei persoane corespunde cu sfatul medical).

RELAȚIA TERAPEUTICĂ ÎN ACTUL MEDICAL

Actul medical constă într-o activitate complexă care are ca fundament central conservarea stării de
sănătate a unui individ, grup sau colectivitate, care solicită direct sau indirect instituirea unor intervenţii sau
măsuri reparatorii a prejudiciului fizic, psihic sau social. După caz, solicitarea acestui serviciu de sănătate
poate fi efectuată direct de către o persoană, sau indirect de aparţinători, când beneficiarul potenţial al
intervenţiei nu are capacitatea fizică sau psihică să o realizeze (copil, adult în stări critice sau pacient cu risc
vital).
Activitate medicală poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:
1. Locaţie și dotare
Activitatea de asistenţă medicală are locaţii diferite de desfășurare, după serviciile care funcţionează
în România:
Serviciul de salvare care oferă primul ajutor în locaţii extrainstituţionale, la domiciliul pacienţilor, la
locul de muncă, în orice altă locaţie în care starea de sănătate nu permite adresarea directă. În aceste condiţii
caracteristicile mediului pot fi adesea improprii actului medical (căi de acces, condiţii meteo, iluminare,
aerisire, aglomeraţii umane etc), care sunt surse suplimentare de stres profesional, ceea ce necesită o
pregătire profesională cu înaltă calificare şi ocapacităţi psihologice de organizare, evaluare și decizie.
Adaptarea practicianului la condiţiilene favorabile se datoreşte faptului că nu pot fi controlate sau modificate
configuraţiile locaţiilor, ci doar reduse sursele care pot periclita calitatea vieţii solicitanţilor. În aceste
condiţii locaţia în care se desfăşoară actul medical are cu totul alte caracteristici decât cel standardizat din
instituţiile medicale, care conferă adecvare, utilitate, accesibilitate familiaritate, adresabilitate, atribute care
stau la baza organizării locaţiilor din instituţiile medicale.Dotarea cu tehnică medicală de specialitate pentru
efectuarea acestor tipuri de intervenţie presupune existenţa utilităţilor minimal necesare pentru eficacitatea
intervenţiei de conservare afuncţiilor vitale și deplasarea spre cea mai apropiată instituţie medicală care în
termen scurt şieficient să poată asigura desfăşurătorul intervenţiei.
Serviciul de urgenţă este prima instanţă din cadrul serviciilor medicale instituţionalizate, care au
program de funcţionare continuu și care fie preiau cazurile din servicii de salvare, fie oferă consultanţă
primară şi, după caz, chiar intervenţie terapeutică cazurilor ce după evaluare necesită intervenţie rapidă
pentru minimalizarea daunei fizice sau suferinţei psihice, care prin amplitudinea ei trebuie să beneficieze de
ajutor specializat imediat sau reorientare spre servicii de specialitate. Locaţiile serviciilor de urgenţă au de
regulă un amplasament care să confere accesibilitate şi siguranţă celor care li se adresează. Specificul
fiecărui serviciu de urgenţă sau gradul lui de generalitate va atrage după sine o locaţie adecvată precum și
linii tehnice de urgenşă cu toate reperele de evaluare și intervenţie pentru stabilizareafuncţiilor vitale sau
intervenţii de prim ordin.
Toate celelalte locaţii în care se acordă asistenţă medicală primară sau specializată tind să aibă o arondare
a spaţiilor care să satisfacă principalele obiective:
- evidenţa, selecţia și orientarea cazuisticii;
- aşteptarea succesiunii în vederea evaluării;
- evaluarea medicală (consult) şi explorări parţiale;
- examinări şi evaluări cu grade de complexitate progresivă;
- tratamente și intervenţii medicale de complexitate progresivă;
- după caz, internarea (linie hotelieră cu spaţiu de odihnă, igienă, alimentaţie, eliminare, relaxare etc.).
Simpla enumerare a obiectivelor medicale, a spaţiilor şi utilităţilor necesare realizării lor aduc la
lumină două componente importante ale impactului locaţiei asupra solicitantului de servicii de sănătate:
- noutatea spaţiilor locaţiei cu impact asupra orientării către zonele descrise mai sus cu privire la căi de
acces, orientarea spaţială, accesibilitatea etc. Accesul dificil, lipsa reperelor, repere contradictorii, igiena
spaţiilor, umanizarea spaţiilor, aspectul fizic al bolnavilor internaţi, a personalului, solicitudinea personalului
medical etc. constituie un prim contact perspectiva locativă a bolii şi aspectele enumerate formează
reprezentări fragmentare cu un tip de impact emoţional pozitiv/vegativ care se supra-adaugă stării de
sănătate fizică și psihică a bolnavului. Experienţa contactului cu serviciile medicale se face în primă instanţă
cu locaţia și dotarealocaţiei, care comunică bolnavului sau aparţinătorilor siguranţă, încredere, optimism sau
contrariile acestora. Pentru multe persoane caracteristicile nefavorabile ale locaţiei umbresc sauchiar
anihilează eficacitatea personalului medical care-l deservesc. Managementul instituţional se referă atât la
aspectul formal (locaţie, tip de intituţie) cât și la cel informal (competenţe profesionale acţionale).
- noutatea explorărilor funcţionale (sau diversitatea şi dificultatea) face parte din elementele unui nou
scenariu comportamental. Pentru ca subiectul să poată participa cu succes (activ, cooperant, relaxat) la acest
scenariu are nevoie de informaţii generale despre procedură (utilitate, adecvare, limite) sau după caz
simptome probabile cu grad general de descriere. Cunoaşterea parţială a explorării creşte colaborarea și
scade anxietatea de explorare prin metodetemhnice, multe din ele cu caracter invaziv (direct sau indirect).
Orice explorare funcţionlă sau altă evaluare de specialitate medicală este privită cu variaţii de către actorii
relaţiei medicale,fiecare cu un nivel de expectanţă diferit faţă de pacientul supus evaluării.
În cercetări de psihologie medicală s-au obţinut diferenţe semnificative cu privire la anxietatea
preoperatorie între pacienţii care au fost informaţi minimal despre locaţia operatorie şi cei fără informaţii.
Demitizarea actului de evaluare medicală nu reduce prestigiul celui care-l execută ci dincontra creşte
respectul și colaborarea cu personalul medical. Dreptul de informare al pacientului reprezintă un drept dar și
o condiţie a unei relaţii confortabile între principalii actori ai actuluimedical.
- Cabinetul medical (propriu sau al unui grup) sau fiecare locaţie separată este prima instanţă în care se
realizează contactul cu principalul actor al actului medical, medicul. Amplasamentul în cardrul instituţiei,
aspectul uşii, inscripţia numelui (profesiei și funcţiei), programul de lucru, mărimea cabinetului, mobilierul
(formă, mărime, culoare), cărţi, tablouri, diplome, dosare, hârtii, ordinea, curăţenia, cromatica spaţiului,
distanţa faţă de scaunul clientuluisunt elemente ambientale care comunică pacientului informaţii şi emoţii cu
referire poziţia şirolul actorului medic și al său, în relaţie terapeutică.
- O altă componentă externă a rolului este echipamentul specific, halat (de regulă alb), ecuson şi/ sau
monogramă şi anexe specifice(bonetă, mască, halat şi şorţ chirurgical, mănuşi chirurgicale), instrumentar
(stetoscop), care sunt prescrise rolului şi fac parte din elementele ataşate rolului de medic.

2. Actori principali şi secundari în relaţia terapeutică

Principalii actori ai relaţiei terapeutice sunt medicul şi pacientul. Cei doi actori conferă relaţiei
terapeutice caracter complex şi dinamic generat de:
Dimensiunile psihologice individuale ale „actorilor”;
Statutul și rolul fiecăruia (aşteptarea de rol, aptitudinea de rol și comportamentul în rol) care are la bază
aspecte sociale și culturale ale actului medical;
Modificarea rolurilor pe parcursul relaţiei terapeutice.
Aspectele enumerate mai sus influienţiază atât comportamentul medicului cât şi al pacientului.
Relaţia terapeutică este expresia interacţiunilor dintre cei doi actori sau dintre constelaţii de actori,
care are la bază acţiuni complementare, astfel:
2.1. Medicul (terapeutul) oferă îngrijire specializată și este vectorul principal de servicii de sănătate. Are o
apartenenţă la un grup profesional conturat social, are un comportament normat prin formare profesională şi
prin legislaţia domeniului medical. În relaţia terapeutică are o poziţie de ascendenţă faţă de pacient generată
de controlul pe care-l deţine prin informaţie și abilităţi asupra bolii şi bolnavului; Statutul social al medicului
se defineşte prin poziţia de element cheie în domeniul sanitar, recunoscut în interiorul sistemului de acte
normative speciale, dar şi în exteriorul sistemului (colectivitate). Dacă recunoaşterea în sistem este marcată
de aspecte formale (cod, acte deorganizare, acte juridice etc.), recunoaşterea în afara sistemului nu mai are o
mormare oficială ciinclude și pe cea informală (eficienţă, aptitudini relaţionale etc). Locul important pecare-l
deţine medicul în societate provine din valoarea ataşată vieţii, sănătăţii şi mortii, din punctul de vedereal
percepţiei beneficiarilor de sănătate. Dacă beneficiarii nu ar valoriza la înalt grad viaţa,determinantele
cultural-sociale ar diminua statutul medicului, ceea ce dezvălui caracterul profundcultural al statutului în
funcţie de determinante ale colectivităţilor umane. Statutul medicului este asociat cu valori ca: putere,
cunoaştere, devotament, eroism, putere de sacrificiu. Acestea sunt concluziile unui studiu realizat de W.
James (1988), în SUA,care plasează medicul pe locul I din primele 10 profesii. În România, anul 1993; într-
o cercetarerealizată pe un eşantion de elevi de liceu din clasa a XII-a, profesia de medic ocupă poziţia III,
după profesor universitar şi judecător. Datele prezentate mai sus evidenţiază percepţiamodificărilor sociale
ale statutului social, care nu are la bază doar competenţe și eficienţă, ci și aspecte legate de modificările
privind recunoaşterea socială prin prisma compensării salariale, care este un indicator ce nu poate fi ignorat.
Activitatea medicală nu mai poate avea strict uncaracter de apostolat, pentru că se desfăşoară într-o societate
care are impone medicului ca pentrucompetenţă să parcurgă o pregătire laborioasă şi costisitoare (informaţii,
specializări, congrese). G. Saxon (1960) identifică câteva elemente care concură la definirea statutului
medicului:
o Duritatea studiilor şi frustrările conexe;
o Responsabilităţile crescute faţă de viaţa, ceea ce induce tensiuni morale (uneori extreme);
o Stres profesional suplimentar datorat unor surse specifice ca: programul de lucru, aversiune legată de
aspecte maladive ale corpului, organelor, produselor corpului.Rolul medicului constă în: evaluare şi
diagnoză; stabilire, explicarea și aplicarea curei,
maximalizarea funcţionării pacientului şi minimalizarea durerii şi suferinţei. Cele patru coordonate ale
rolului au la bază determinantele sociale descrise de T. Parson şi G. Field, pe baza cercetărilor de psihologie
socială, astfel:
1. Competenţă tehnică, care este prioritară în eficienţa actului medical, mai ales însocietatea contemporană
în care accentul se deplaseaază de pe semiologia subiectivă şi exploratorie, pe ivaluarea tehnicizată a
diferitelor disfuncţionalităţi. Ceea ce reclamă însă societăţile ajunse la un înalt grad de industrializare a
actului medical este tocmai diminuarealaturii umane a relaţiei terapeutice, adică a cea componentă subiectivă
care are frecvent o pondere ridicată în eficienţa actului medical. Competenţa tehnică se obţine prin studii,
examene, concursuri, titluri. Acestea pot conferi bolnavului garanţia competenţei tehnice, dar nu și a celei
practice. Bolnavul porneşte în relaţia sa de la competenţa tehnică a medicului dublată de sursesubiective
suplimentare de informare cu privire la eficienţa practică (competenţe dobândite social) ca şi confirmări
sociale venite din partea beneficiarilor (reputaţie acţională).
2. Universalismul este este un principiu al acţiunii terapeutice prin care medicul nu poaterefuza ajutorul pe
criterii de apartenenţă la sex, orientare sexuală, rasă, religie, etnie, etc. Raportulmedic-pacient este
reglementat de reguli formale şi nu de criterii personale, care pot avea caracter discriminativ în acordarea
serviciilor de îngrijire. Refuzul declaar al de a acorda jutor medical estesancţionat prin codul medical și este
pus în act de Colegiul de disciplină sau după caz, poate fiacţionat în instanţă. Uneori refuzul nu poate fi
definit în termani clari, iar medicul poate prin tipulde relaţie, acţiune le sau comportamentele sale să lase loc
interpretării de a fi refuzat un pacient. Analiza comportamentală a celor doi actori poate a duce la lumină un
comportament mascat alrefuzului.
3. Specificitatea funcţională este o caracteristică care decurge din caracterul specializatîntr-un domeniu
strict al activităţii medicului şi anume boala pacientului. Medicul acţioneazădoar asupra bolii acestuia, nu şi
asupra altor aspecte ale bolnavului ca profesie, afaceri, viaţă privată, chiar dacă în relaţia terapeutică există
informaţii care decurg din datele anamnestice saudin actele medico-legale eliberate. Implicarea în viaţa
privată a pacientului poate determinadistorsiuni ale actului medical, care prejudiciază atât actul cutativ în
sine, cât şi statutul şi poziţiamedicului în sistemul profesional sau în sistemul social al pacientului.
4. Neutralitatea afectivă este o componentă derivată din specificitatea funcţională care se referă la
comportamentul obiectiv şi nonemoţional manifest al medicului faţă de pacient. Psihologia omului bolnav
cere căldură, empatie, care sunt expresii emoţional-comunicaţionale pozitive, ca expresie a acceptării,
înţelegerii şi compasiunii specialistului faţă de omul care seafşă nu doar în suferinţă fizică ci şi psihică legată
de consecinţele secundare ale bolii (durere, teamă, frică, disperare, doliu, anxietate). Accesul nelimitat al
medicului la intimitatea corporală şi psihică a bolnavului este o sursă de control al medicului asupra
pacientului, care se află în situaţie de vulnerabilitate datorită pirderii temporare sau definitive a echilibrului
homeostatic şi aautonomiei funcţionale, ceea ce crează premisele unor tulburări de relaţionate între cei doi
actori, care translatează relaţia pe alte roluri ca: prieten, frate, părinte etc, roluri nespecifice actuluiterapeutic.
Neutralitatea afectivă se referă la controlul situaţiei de către medic, chiar dacăatitudinile și comportamentele
acestuia pot în diferite momente ale actului terapeutic să capeteespectul rolurilor descrise mai sus, Medicul
glisează pe roluri dar nu se identifică cu ele, ceea ce permite bolnavului să-şi modifice şi el poziţia în
procesul terapeutic de la dependenţă laautonomie funcţională și socială.
5. Orientarea spre colectivitate este o cerinţă a profesiei de medic care se desprinde din raportul de direcţii
privind mobilul profitului. Deşi profesia de medic se înscrie în grupa profesiilor liberale, mobilul profitului
material este secundr, mobilul principal fiind bunăstarea psiho-somatică a pacientului. În medicină și
psihologie direcţia bunăstării este îndreptată spre persoană şi colectivitate, în timp ce în alte afaceri direcţia
bunăstării este orientată preponderentspre sine. Aceste considerente decurg din modul în care se poziţionează
medicul fată de pacientulsău, prin baza convepţiilor sale despre profesie, lume şi valoarea pe care o atribuie
vieţii şi bolii. Principiul este de dorit și se manifestă diferit de la medic la medic pe baza reglementărilor
oficiale, dar mai ales prin reglementări care provin din concepţia personală despre mobilul profitului.
6. Dimensiunea morală (conduită admisă şi practicată într-o societate) a actului medicaldecurge din
capacitatea medico-legală de a legitima starea de boală cu consecinţele directe asupraindividului şi indirecte
asupra grupurilor din care bolnavul face parte (familie, grup profesional, alte grupuri sociale). Dimensiunea
morală a actului medical se referă la totalitateacomportamentelor medicului faţă de pacient și aparţinători în
diferite momente ale activităţii şi sereferă la trei momente principale:
• evaluarea bolnavului, colectarea informaţiilor, stabilirea diagnosticului şi instituireatratamentului asu
terapiei, realizate prin mijloace specifice ca: anamneză, explorări funcţionale,diagnostic, prognostic,
indicaţie, tratament, terapie, profilaxie etc. Confidenţialitatea rezultatealor etapelor precizate mai sus este o
cerinţă a actului medical care suportă delimitări cuprivire ladirecţia și conţinutul aspectelor care pot avea
caracterconfidenţial. Acest aspect decurge din criteriile morale standardizate și instituţionalizate sau de cele
acceptate de o practică socialăneoficializată, dar admisă prin consensul amjorităţii. La nivel individual
creşterea drepturilor pacienţilor la informare şi acces la informaţiile referitoare la starea de sănătate, scade
aparent puterea medicului în faţa pacientului, care astfel este și antrenat în creşterea responsabilităţii
personale în menţinerea stării de sănătate. Rezerva şi prudenţa în informarea bolnavului saufamiliei este un
proces terapeutic care aduce modificări în relaţia lor terapeutică, în sensulvariaţiei asertivităţii;
• legitimarea stării de bolnav care decurge din stabilirea diagnorticului şi instituirea unui tratament și care se
materializeză prin acte cu caracter medico-legal: reţetă medicală, recomandare către alte servicii, fişă de
evaluare, protocol medico-chirurgical, certificat medicaletc. Legitimarea stării de bolnav este o dimensiune
morală pentru că din aceste proceduri sau acte decurg atitudini ale pacienţilor și aparţinătorilor faţă rolul de
bolnav și modificări comportamentale care sunt ataşate comportamentului tipic sau atipic de bolnav.
Moralitatea legitimorii sociale se referă mai ales la efectele secundare ale legitimării în cazuri opuse
bolnavului real, ca tulburare de personalitate de tipul ipohondriei, în care boala are un caracter pronunţat
imaginar, dar care prin conversie poate genera o simptomatologie cu ele mente similarecelor organice.
Diagnosticul diferenţial va reduce incidenţa legalizării sau substituirii unei boli cualta și instituirea unei
conduite terapeutice adecvate;
• legitimarea stării de bolnav este privită și prin prisma beneficiilor sociale ale bolii carecapătă un caracter
oficial, exprimată prin: întreruperea parţială activităţii (concedii medicale) acordate pentru îngrijirea
sănătăţii, reducerea activităţii sau schimbarea locului de muncă, dacăconsecutiv unei boli s-a produs o
incapacitate de muncă temporară sau definitivă, acordarea unor facilităţi sociale cu carcter compensator
pentru starea de invaliditate
temporază sau definitivă,întreruperea activităţii prin pensionarea pe caz de boală, obţinerea unor drepturi
financiare din partea asiguratorilor, dacă persoana are asigurare de sănătate și profesională în sistem privat.În
România, Reglementarea instituţională a poziţiei sociale a ofertantului de sevicii desănătate este precizată
prin acte normative care să asigure unitatea nomenclatorului de funcţii şiarmonizarea lui în vederea integrării
europene.
2.2. Pacientul (bolnavul) cere îngrijire de sănătate şi este persoana cu care medicul ca ofertant îşi exercită
rolul medical. În relaţia terapeutică pacientul are un comportament de rolgenerat de valori despre sănătate și
boală, credinţe despre actul medical, reprezentări şi atitudini faţă de act în ansamblul său sau faţă doar de un
segment al acestuia (ex: acceptă evaluarea şidiagnosticul, dar rejectează tratamentul sau secvenţe din acesta).
Faţă de medic, al cărui statut şirol au un caracter de continuitate, pacientul care se află în situaţia de
îmbolnăvire capătă un statut şi un rol ataşat caracterizat prin discontinuitate. Discontinuitatea are la bază
modificări temporarea ale statutului anterior generat de limitări funcţionale fizice, psihice şi sociale care
stăla baza unui nou repertoriu comportamental ataşat rolului de persoană bolnavă.

3. Eficienţa relaţiei medicale

Relaţia terapeutică dintre medic și pacient are de regulă două tendinţe principale:
• Complementară și conflictuală. Aceste tendinţe au la bază tranzacţii şi ajustări ale rolurilor dintre actori
realizate unilateral sau bilateral care pot avea caracter constant sau variabil după identitatea actorilor şi a
situaţiilor de boală. Pentru relaţia de tip complementar Szasz şi Hollender (1956) au identificat trei tipuri de
relaţii, în analiza cărora se poate desprinde modelul analizei tranzacţionale propusă de E. Berne.
Fundamentul acestei analize constă în a analiza și identifica ce stadiu al Egoului este utilizat defiecare actor,
medic şi pacient, în stări de boală în care cererea şi oferta de ajutor este diferită, înmomente diferite ale bolii.
Principalele tipuri de relaţii sunt:
o Activitate (maximă pentru medic) – pasivitate (maximă pentru pacient), care are la bază un model
funcţional de tipul „părinte-copil mic”, care este regăsit adesea înrăniri grave, anestezie, comă. Pasivitatea
pacientului este generată de prejudiciisevere ale stării de integritate fizică sau ale modificărilor de conștienţă.
Acest model funcţional are caracter autoritar determinat de caracteriul imperios al intervenţiei medicale şi
riscul vital ridicat;
o Conducere (medic) – cooperare (pacient) este un model funcţional derivat din „părinte-copil” în „părinte-
adolescent” care se întâlneşte în majoritatea afecţiunilor curente pentru care se prezintă un pacient la medic.
Principiul centralal acestei relaţii constă în faptul că medicul elaborează și conduce deciziile pe carele
propune pacientului, care poate respecta parţial sau integral recomandările, dupăgradul de adecvare şi
recunoaştere a valorilor celor două roluri. Acest tip de relaţie creşte autonomia și decizia pacientului şi
permite responsabilizarea lui progresivă pentru sănătatea sa. Rata interacţiunilor este mai redusă şi are un
caracter puternicdemocrat, care poate fi utilizată cu succes terapeutic dacă ambii actori înţeleg şirespectă
protocolul relaţiei. Medicul pe toată perioada poate beneficia de rolulnormativ (de control) şi după caz să
utilizeze modelul autoritar dacă condiţiile desănătate ale pacientului impun modificarea atitudinilor;
o Cooperare mutuală este o formă mai puţin frecventă care poate fi considerată expresia unei relaţii de
tip”adult-adult”, în care cei doi actori au contacte rare ca în bolile cu caracter cronic, de lungă durată, în care
cooperarea presupusă dă uncaracter permisiv relaţiei terapeutice în afara spitalizării. Astfel, medicul are o
acţiune de conducere de la distanţă prin stabilirea conduitei terapeutice de întreţinere şi supraveghere la
etape de timp mai mari, ceea ce creşte gradul de acceptarea și responsabilizare a pacientului şi de acceptare
mutuală a planului de susţinere şi modificări al stilului de viaţă. Carcterul permisiv al relaţiei terapeutice
poate deveni și factor de risc pentru pacienţii care sunt slab autonomisau care ua funcţionat un timp destul de
lund pe modelul autoritar şi care laschimbări bruşte ale stilului de cooperare medicală nu sunt suficient de
flexibili în a se adapta la noi relaţii cu boala lor.
Participarea activă și autoasumată a pacientului este expresia acceptării bolii ca stare şi îndeplinirii
conştiente a strategiilor pentru menţinerea autonomiei funcţionale în toate planurile.
Relaţia cu potenţial conflictual sau conflictuală are la bază convingerile diferite ale actorilor relaţiei
terapeutice despre boală care pot fi sistematizate în cinci dimensiuni:
1. identitate: recunoaşterea semnelor, simptomelor, denumirii bolii;
2. cauzalitate: factori posibili care au declanşat boala și stadiul (acut/cronic);
3. evoluţie: percepţia duratei bolii;
4. consecinţe: percepţia efectelor bolii în plan fizic, psihologic (emoţional), social şi economic;
5. curabilitate: percepţia gradului în care boala poate fi vindecată şi controlată.
Perspectivele diferite asupra bolii sunt generate de influenţe sociale și culturale, care au un caracter
tranzitoriu de la o cultură la alta, dar şi grade conţinuturi diferite generate de cultură profesională a medicului
şi de gradul de cultură profană a pacientului.Situaţia cu potenţial conflictual este generată şi de factori ce ţin
de tipul de comportamental actorilor în cadrul relaţiei terapeutice, astfel că se impune evaluarea tipului de
comportamente ale actorilor pentru eficientizarea relaţiei în sensul cooperării şi reducerii conflictualităţii
potenţiale sau manifeste. În literatura medicală sunt citate situaţii particulare în care bolnavul nu solicită
ajutor şitotuşi necesită intervenţie terapeutică tocmai pentrucă nu au discernământul bolii sau prezintă risc
vital pentru sine sau colectivitate: intoxicaţii etilice cu violenţă, psihotici suicidari sauheteroagresivi,
toxicomani în sevraj, violenţi domestici etc. Conflictualitatea este generată deabsenţa evaluării riscului de
către pacienţi şi refuzul de a colabora în cadrul relaţiei terapeuticedeterminată de gradul dimunuat de
discernământ şi de agresivitatea manifestată (Baron, 1991). Un alt factor frecvent citat ca sursă a unei relaţii
disfuncţionale a actului terapeutic estecarcterul imatur al ueni categorii de pacienţi care în boală dezvoltă
comportamente de regresie infantilă, care tind să utilizeze boala ca beneficiu secundar, mai ales în plan
emoţional dar şi social, ceea ce-i face să dezvolte un comportament dependent de boală, cu impact
conflictogen cumedicul sau medicii curanţi, prin excesul de investigaţii solicitate şi menţinerea lor în statutul
de bolnav permanent. Relaţia terapeutică dintre principalii actori, medic și pacient, are la bază boal ca
entitatedescriptibilă car se cere a fi înlocuită cu starea de sănătate anterioară. Se constată deci că cei doi
actori vin în relaţia terapeutică cu aspectul obiectiv şi cel subiectiv al bolii suferinţa. În cadrulrelaţiilor
terapeutice suferinţa este de regulă indezirabilă și trebuie îndepărtată prin mijloace specifice și înlocuită cu
starea de bine și confort. Or, în cadrul activităţii medicale este posibilă dezvoltarea unei stări particulare
denumită iatrogenie.
Iatrogenia este o stare psihică reactivă a pacientului determinată de atitudini greșite ale medicilor şi
personalului sanitar, care prin atitudini, acţiuni, sugestii sau orice act voluntar sau involuntar pot induce
reactiv suferinţă subiectului. Termenul este de origine greacă și este format din particula iatros (medic) și
gennan (a naşte, a produce) care a dat în limba română iatrogenie, asociat echivalenţei negative e efectelor
relaţiei celor doi actori ai actului terapeutic. Iatrogenia poate fi prezentă în toate domeniile medicale și are la
bază două categorii de factori: ce provin dinspre medic şi personalul sanitar și factori care provin dinspre
pacient. Cea mai largă categorie de factori iatogeni sunt generaţi de medic sau personalul sanitar și constau
în:
• tulburări de contact și comunicare cu pacientul (slabă cunoaştere a tipologiei comportamentale sau
ignorarea ei);
• ermetismul limbajului de specialitate (explorator, diagnostic) cu caracter intenţional sau accidental faţă de
pacient;
• slabe capacităţi empatice, comprehensive;
• manifestarea dubiilor profesionale (esploratorii, diagnostice, terapeutice);
• explorări funcţionale excesive;
• medicaţii excesive: pacientul este el însuşi sursă sau teren de receptare şi interpretare a actelor sau
atitudinilor medicale care conduc la dezvoltarea iatrogeniilor prin:
o grad redus sau excesiv de ridicat al informării despre boală;
o frica de investigaţii medicale, complexitatea şi incisivitatea lor;
o particularităţi psihologice (sugestibilitate, neuroticism, anxietate);
o gradul de experimentare a boliilor (istoria personală) și reprezentarea bolii
o diagnosticul cunoscut al unei boli (ex. boala cardiovasculară).
Interferenţa factorilor enumeraţi mai sus cu efect negativ asupra pacientului (sau aviitorului pacient)
stau la baza apariţiei şi manifestării reacţiilor sau bolilor iatrogene, afecţiuni care au un mecanism
psihosomatic. Efectul psihotraumatizant al atitudinilor iatrogenesupraadăugat suferinţei primare face ca
procesul terapeutic să fie de lungă durată, cu tendinţă decronicizare şi de dezvoltare a maladiilor de origine
psihosomatică rezistente la tratamentul clasicmedical pentru că aparţin domeniului tulburărilor de
personalitate sau chiar a dezvoltărilor psihiatrice. Efectul psiho-traumatizant este confirmat prin dezvoltarea
iatrosomatopatiei, caredesemnează o tulburare psihosomatică a subiecţilor care au fost „agresaţi” de prescriri
incorecte de tratamente, efectuarea unor experimente nefondate sau recurgerea la unele
intervenţiichirurgicale sau exploratorii incorecte dau inadecvate. De regulă sunt citate tipuri de iatrogenii
despital, de explorare, chirurgicale, medicamentoase etc. Potenţialul iatrogen al relaţiei terapeutice se
dezvoltă prin nerespectarea principiilor deontologice de bază ale actului medical, enunţate de de H. Ey
(medic psihiatru care a formulat principiul organodinamismului, punte între concepţia organogenetică și cea
psihogenetică a bolilor): a şti, a alege, a trata, arespecta.

ADERENŢA LA TRATAMENT ŞI COMPLIANŢĂ

Aderenţa la tratamentul propus de medic şi la recomandările privitoare la modificarea stilului de viaţă
al pacientului este produsă de concordanţa dintre recomandările medicului şi comportamentul pacientului.
Recuperarea pacientului în boală este o componetă importantă în procesul de recuperare. Cercetările
demonstrează că non-aderenţa la tratament este un comportament frecvent al pacienţilor care nu prezintă o
simptomatologie de alarmă exprimată prin durere sau reducere semnificativă a mobilităţii şi autonomiei
funcţionale.
Complianţa este măsura eficienţei relaţiei dintre medic şi pacient, exprimată prin gradul de
conformare a pacientului faţă de indicaţiile terapeutice privitoare la medicaţia prescrisă şi modificarea
stilului de viaţă. Termenul este preluat domeniul tehnic și este definit ca mărime care indică gradul de
elasticitate al unui sistem mecanic (Dex, 1975). În accepţiunea medicală termenul de complianţă constă în
modificarea cogniţiilor, emoţiilor şi comportamentelor unei persoane la acţiunea unui agent medical
autorizat, în sensul și direcţia dorită de acesta. În mod cert complianţa terapeutică nu are un caracter strict
tehnic, pentru că fiecare din actorii relaţiei suntorganisme vii care manifestă grade diferite de elasticizare
comportamentală pe baza unur factori interni ai fiecărie structuri şi a relaţiilor dintre ele. Complianţa este o
caracteristicăcomportamentală a pacientului ca expresie a relaţiei celor doi actori în care participă în
ponderesemnificativă reprezentările cognitive ale pacientului despre boala sa precum și semnificaţiile
atribuite bolii (Lipowski, 1987, apud Băban, 2002): experienţă umană normală, inamic, pedeapsă,eşec,
eliberare, strategie, pierdere iremediabilă, valoare de dezvoltare.
Variaţiile complianţei unui pacient sunt determinate de factori variaţi ca sursă de producere şi iar
numeric au fost depistaţi peste 250 de factori care se pot grupa în:
• factori ce ţin de pacient. Vârstă (copil, adult, vârstnic), capacităţi intelectuale (defecte de memorie, grad
de informare şi educare), comorbiditate psihiatrică asociată bolii de bază (tulburări de personalitate, tulburări
afective), reactivitate psihică la boala (anxietate, depresie, pesimism, furie, apatie), convingeri cu privirela
sănătate și boală (controlabilitate internă/esternă), caracteristici sociale (statut economic şi financiar, climat
social în familie disarmonic, izolare socială, singurătate etc.);
• factori generaţi de boală: caracterul acut vs. cronic, prezenţa vs. absenţa durerii, simptomatologie sonoră
vs. caracterul asimptomatic, imobilitatea secundară vs.activismul conservat;
• factori ce ţin de medic: aspecte tehnice ale actului medical (examinare superficială, grabă, atitudini
rutinare în prescripţii, neglijarea aspectelor psihosociale ale bolii şi bolnavului), capacităţi structurale ale
persoanei în actulmedical (sugestie și persuasiune, capacităţi relaţionale, optimism vs. pesimism), cogniţii
despre boală (încredere în tratament, idei preconcepute, rata succes şi eşec anterior), limite asumate vs.
absenţa limitelor, prestigiul în comunitatea ştiinţifică etc.
Pe baza factorilor prezentaţi mai sus se organizează tipuri de relaţii şi grade diferite ale complianţei
pacientului la tratament care poate lua două direcţii de dezvoltate:
• hipocomplianţă (până la non-compliaţă), care constă în reducerea adeziunii pacientului la prescripţiile
medicului, situaţie în care pacientul reduce sau ignoră total prescripţiile medicale, care este puţin predictibilă
pentru însănătoşire;
• hipercomplianţă (până la dependenţă) care constă în exces de adeziune a pacientului la prescripţiile
medicale pe fondul unei relaţii de dependenţă excesivă și grad redus de asumare şi autonomie a pacientului.
Literatura medicală evidenţiază rata ridicată a comlianţei în bolile acute şi mai redusă încele cronice cum
este în cazul hipertensiunii arteriale sau diabetului, unde aderenţa la tratament poate să scadă până la 30%
din cazuri. După caz, în rândul medicilor se constată o supraestimarea a cooperării şi adeziunii pacientului în
telaţia terapeutică, iar convingerea că respectarea recomandărilor medicale este în interesul pacientului poate
sta la baza unei atitudini de blamare acelor care au atitudini hipocompliante sau non-compliante. Blamarea
pacientului este de nedorit pentru că nu construieşte punţi de legătură şi este mai eficace identificarea
factorilor care pot produce non-complianţa care analizaţi şi modificaţi să vină în sprijinul relaţiei terapeutice.
Relaţia terapeutică suferă astăzi modificări care sunt în legătură cu sporirea participării pacientului la
actul medical, odată cu dezvoltarea reprezentărilor acestuia despre boli. Desacralizarea progresivă a
informaţiilor profesionale ale medicului şi creşterea informaţiilor ştiinţifice ale pacientului pun relaţia
terapeutică într-o nouă poziţie în care relaţia cooperativă are o dezvoltare extensivă prin:
1. pacienţii au reprezentări mai bogate despre boală şi sănătate prin intermediul mass-mediei, dar nu în egală
măsură și competenţe. Astfel, o categorie de pacienţi vor dezvolts uncomportament inadecvat prin
autotratament cu origine în cultura profană și cea profesional medicală, iar alţii vor fi cei care vor deveni mai
exigenţi dar şi mai cooperativi în programul de îngrijire medicală;
2. creşterea responsabilităţii persoanei cu privire la propria sănătate se va manifesta prin tendinţa de a cere
informaţii despre boală în aspecte privind denumire, cauze, tratamente, manevre intervenţii propuse de
medic, dar și acţiuni de negociere a alternativelor terapeutice, ceea ce se înscrie în drepturile pacienţilor la
informare despre conţinutul actelor medicale, riscuri asumate în procesul terapeutic;
3. modificarea competenţelor pacienţilor şi ale medicului în bolile terminale în raport de opinia pacientului şi
discutarea legiferării eutanasiei, ca formă finală conştientă şi legaşă deîntrerupere a cursului vieţii în
circumstanţe pe care le stabileşte pacientul şi medicul său sub unstric control medico-legal;
4. modificarea rolului medicului din ofertant de servicii medicale în boală în promovator al culturii de
sănătate, ceea ce creşre rolul individului în asumarea culturii modelului proactiv de sănătate şi reducerea
modelului pasiv clasic al bolnavului.

STATUTUL ȘI ROLUL BOLNAVULUI

Are caracter variabil de la un model cultural la altul, generat de valorile pe care societatea le ataşează
bolii şi persoanei care o experimentează. Istoriografia atitudinilor medicale a fost marcată de variaţii ale
valorilor ataşate bolii. La baza etapelor sociale ale bolii au stat în primul rând atitudinea grupurilor umane
faţă de diferenţele dintre oameni cu referire la integritate fizică și psihică, starea de bine funcţional şi de
integrare socială prin exercitarea unui repertoriu adecvat de roluri cu eficienţă ridicată și costuri rezonabile.
Istoria umanităţii a fost marcată de următoarele etape:
1. Etapa de abandon și exterminare a avut la bază o atitudine specifică în primul rând regnului animal,
care abandonează sau extermină membrii diferiţi de majoritatea comunităţii, ce prezintă caracteristici
nedorite de grupul social (slabi, răniţi, bătrâni). Aceste atitudini s-au manifestat și la oameni, în societăţile
primitive, cu scopul supravieţuirii părţii valide a comunităţii aptă pentru activităţile specifice epocii.
Abandonul şi exterminarea (suprimare fizică) a fost o atitudine care a dominat și s-a regăsit chiar la greci,
romani, eschimoşi, naziştişi în ziua de azi la comunităţi primitive din Australia și Africa Centrală. Spre
sfârşitul epocii primitive exterminarea avea un caracter ritual și comunitatea se considera purificată și
eliberată de actul sacrificiului.
2. Etapa de ridiculizare este marcată de transgresarea atitudinii faţă de persoanele diferite (bolnave) de la
agresiunea fizică (abandon sau suprimare) la ridiculizarea (râs, batjocură). Conţinuturile ridiculizării sunt
expresia agresiunii psihologice și a fost specifică societăţilor prefeudale și feudale al căror scop a fost
asigurarea supravieţuirii celor diferiţi. Dezvoltarea mijloacelor de producţie, acumularea de bunuri materiale
și valori au permis întreţinereafizică a persoanelor bolnave, cu disabilităţi sau bătrîne. Această etapă este mai
tolerantă din punct de vedere fizic decât etapa de abandon și exterminare, permite menţinerea în viaţă, dar
descarcă agresiunea efortului de suportare a poverii sociale prin ostilitate psihologică.
3. Etapa instituţionalizării bolii şi bolnavului s-a realizat prin segregarea acestora din câmpul social și s-a
materializat prin aziluri semicarcerale şi instituţii rezidenţiale (leprozerii, aziluri pentru bolnavi psihici,
aziluri pentru bătâni, leagăne pentru copii abandonaţi). Aceste măsuri administrative a avut ca scop principal
valorizarea autonomiei personale și a productivităţii sociale a persoanelor apte de muncă şi segregarea acelor
care aveau dificultăţi de adaptare sau de performanţă. Debutul acestei etape se află în perioada capitalismului
timpuriu şi care s-a dezvoltat până în prezent având la bază dezvoltarea forţelor şi relaţiilor de producţie
generatoare de profit, distribuit parţial prin acte caritabile sau măsuri instituţionale ale statului către categorii
defavorizate. Această atitudine a fost considerată totuşi o măsură socială sanogenă pentru a permite o mai
bună îngrijire şi ocrotire, pe deoparte precum și dezvoltarea bazei de cercetare pentru stabilirea etiologiei
bolilor și eficacitatea unor mijloace terapeutice.
4. Etapa dezinstituţionalizării parţiale a bolii prin externalizarea serviciilor de sănătate din spaţiul clinic
în servicii de sănătate complementare, cu niveluri de responsabilitate graduală este caracterizată prin
atitudini de toleranţă fizică și psihică faţă de bolnav. Caracteristica principală a acestei etape constă în
creşterea rolului bolnavului în procesul de însănătoşire şi reducerea costurilor umane şi materiale din partea
sistemului medical. Modificarea raporturilor de forţe dintre principalii actori ai relaţiei terapeutice, medic și
persoană bolnavă, atrage după sine modificări în conţinuturile rolurilor și ai relaţiei terapeutice.

REFUZUL TRATAMENTULUI
Nu exista inca o definitie general acceptata în ceea ce priveste capacitatea pacientului de a urma un
tratament indicat. Metodele de monitorizare electronica au aratat ca peste 30% dintre pacienți omit multe
dintre dozele prescrise, indiferent de boala, prognostic sau simptome.
O serie de studii arata ca peste 70% din toate medicamentele prescrise nu sunt de fapt consumate, ca
40-50% dintre tratamente nu reusesc sa produca rezultatul dorit sau determina complicatii din cauza utilizarii
inadecvate și ca exista o complianta mai slaba la antidepresive fata de tratamentele somatice. Experienta cu
pacienți suferind de DZ (diabet zaharat), insuficienta renala, TBC și HTA arata ca aderenta la tratament e în
jurul a 40-60% iar nivelul compliantei – complianta inseamna - adeziune a bolnavului la mijloacele
terapeutice necesare ameliorării stării sale de sănătate), nu este legat direct de severitatea afecțiunii.
Cel putin 50% dintre pacienți pleaca din cabinetul medical și nu își amintesc ce li s-a spus și ce trebuie sa
faca. Intre pacienții cu boli cronice, 80% aplica incorect cel putin un aspect al programului de autoingrijire
recomandat. Complianta este un comportament al pacientului care joaca un rol fundamental în succesul sau
esecul final al oricarui tratament deoarece este o conditie necesara (desigur nu și suficienta) pentru succesul
terapeutic.
Refuzul total de a lua medicamentul, subdozarea substantiala a unui medicament eficace, dozarea
intermitenta (erori ale intervalelor dintre doze) sau intreruperea prematura și nu în ultimul rand supradozarea
- duc la eficienta clinica redusa (sau chiar absenta) și riscuri substantiale ale tratamentului. Complianta e
legata mai ales de perceptia de catre pacient a starii lui de boala, de atitudinea pacientului fata de tratament și
de constiinta bolii, de costurile medicamentelor, efectele secundare ale tratamentului și tratamentul inadecvat
a simptomelor de boala. Complianta cu tratamentul de lunga durata este mai greu de obtinut decat pentru cel
de scurta durata.

EŞECUL ADERENŢEI TERAPEUTICE

Poate fi determinat de doua mari categorii de factori - neintenționali (uitarea, neintelegerea
regimului, bariere de limbaj, dementa, alte boli cu afectare cognitiva, schimbari de program, imposibilitatea
obtinerii practice a medicamentelor) și intenționali (se simte mai bine și crede ca nu mai are nevoie de
medicamente, frica de efecte secundare, perceperea medicamentelor ca lipsite de eficacitate, regim
considerat prea complicat, frica de dependenta). Deseori în literatura de specialitate există ideea ca aderenta
ar fi doar o problema de comportament a pacientului. Pacientul trebuie incurajat sa comunice orice efecte
secundare apar. Prin comunicare pacientul ia parte activa la propria sănătate și bunastare. Orice motive ar
exista pentru a nu lua medicamentele, fie pretul sau neincrederea în necesitatea unui tratament
medicamentos, pacientul trebuie incurajat sa comunice aceste lucruri.
Daca pacientul este de dorit sa comunice, datoria medicului este intelegerea. Rolul unui doctor intr-o echipa
este de a intelege nu numai boala pacientului ci și cea mai buna maniera / agent care sa amelioreze boala.
Deseori pacienților le e jena sa intrebe. Exista mai multe situatii în care este necesara ameliorarea
compliantei. Efectele secundare intolerabile trebuie sa determine alegerea altor medicamente cu profil mai
favorabil al efectelor secundare.
Uneori ameliorarea clinica duce la opinia pacientului ca medicamentele nu mai sunt necesare și în
acest caz trebuie utilizata psihoeducatia pacientului. Perceperea lipsei de eficacitate imediata se corecteaza
daca pacientul e informat ca poate exista o latenta de raspuns de saptamani sau luni pana la obtinerea
efectului deplin. Daca pacientul uita sa își ia medicamentul - reducerea frecventei prizelor creste adesea
complianta. Credintele pacientului au un efect deosebit asupra aderentei terapeutice. Oamenii care cred în
eficacitatea medicamentelor vor fi mai aderenti decat cei sceptici în aceasta privinta (prin gradul de
percepere a beneficiilor). Daca pacientul intelege scopul tratamentului și motivul precis al administrarii
medicamentelor, se obtine un grad superior de aderenta.
Un studiu controlat nu a observat însă diferente semnificative intre pacienții cu tulburari somatice și
cei cu tulburari psihiatrice.
Suferinta emotionala neatribuibila vreunei afecțiuni psihiatrice poate scadea aderenta. Pentru unii
pacienți, numarul pilulelor și regimul de administrare reprezinta un memento dureros asupra conditiei lor și
acesti pacienți pot sa incerce evitarea acestui memento prin suspendarea pur și simplu a medicatiei. Alte
efecte ale suferintei emotionale pot fi: reducerea motivatiei, greutate în memorarea sarcinilor și dificultati
de concentrare.
Insatisfactia pacienților își avea originea în diferite aspecte, printre care unele afective (perceperea
lipsei sustinerii emotionale și a intelegerii), aspecte comportamentale sau legate de competenta ale medicului
(modul de prescriere, lipsa explicatiilor adecvate, diagnosticul etc.).
Complianta e puternic legata de capacitatea de intelegere a pacientului nu numai a naturii bolii dar și a
regimului de tratament și a proceselor implicate în acest tratament.

MEMORAREA INFORMAŢIILOR OFERITE DE MEDIC ÎN PROCESUL TERAPEUTIC

Chiar daca pacienții raporteaza un nivel ridicat de satisfactie fata de consultatie și o buna intelegere a
conditiei lor, daca nu retin sfaturile, aceasta afecteaza desigur complianta. S-a observat ca dupa consultul
medical, aproximativ o treime dintre pacienți nu își amintesc numele medicamentului prescris, frecventa
dozelor sau durata tratamentului.
Ley (1989) a gasit ca urmatorii factori psihologici cresc memorizarea informatiei: scaderea anxietatii,
cresterea cunostintelor medicale, nivel intelectual mai inalt, importanta și frecventa afirmatiilor medicului
referitoare la medicamente, efectul de "primacy" (in care retinem în principal primul lucru care ni se spune).
Daca pacientul are rude care nu sustin ideea de farmacoterapie, aceasta poate insemna o opozitie deschisa,
ori un sabotaj al procesului terapeutic prin reamintirea continua a necesitatii de a-si lua tratamentul ceea ce
stimuleaza comportamentul opozitional al pacientului. Uneori apelarea la medicamente și impingerea
pacientului sa le ia sunt motivate de rezistenta familiei de a accepta vreo responsabilitate ca ar contribui la
stresu din viata pacientului care ar putea alimenta tulburarea psihica. Pacientul simte ca a lua medicamentul
e echivalent cu a admite ca problema e doar a lui și ceilalti nu își vor schimba comportamentul. Se
recomanda de aceea în cazul unor pacienți non-aderenti și o sedinta terapeutica impreuna cu familia pentru a
explora atitudinea generala a familiei fata de pacient și particulara fata de tratamentul medicamentos. Starea
de sănătate și efectele secundare. Reprezinta factori majori ai aderentei terapeutice.
Treisman (2001) arata ca cei cu boli cronice care nu mai percep simptome sau simt o ameliorare își
pot suspenda administrarea medicamentelor deoarece cred ca nu mai au nevoie de ele. De asemenea cei care
simt o agravare sau efecte secundare pot deveni la un moment dat mai putin aderenti. Stilul de viata.
Anumite comportamente pot influenta capacitatea de a mentine un tratament, unul dintre cele mai evidente
fiind consumul de alcool sau de substante psihoactive.
Chesney (1997) și Eldred (1997) considera ca ar fi vorba mai curand de stilul de viata haotic al
acestor pacienți decat de utilizarea drogului în sine. Alte probleme pot fi determinate de o viata activa,
incarcata, perceperea administrarii medicamentelor ca factor de perturbare al activitatilor sau momentelor
placute precum concediul, o calatorie, etc. dar și influenta asupra compliantei pe care o aduc modificarile
rutinelor din timpul activitatilor amintite.

1.1.3. Procesul de ingrijire (nursing)

PROCESUL DE ÎNGRIJIRE LA PACIENŢII CU ANOREXIE

Anorexia este o tulburare a conduitei alimentare caracterizată printr-un refuz mai mult sau mai putin
sistematic de a se hrăni, intervenind ca mod de răspuns la anumite conflicte psihice.
Anorexia este o boală care își face simțită prezența mai ales în randul adolescenților și al femeilor
triste și singure. Definită sub forma unor tulburări de alimentație din punctul de vedere al medicinei
generale, sau a unor tulburări dismorfice din punctul de vedere al unui psiholog, această boală necesită o
mare voință din partea bolnavului dornic să se vindece.
Anorexia implică întotdeauna refuzul individului de a menține o greutate corporală rezonabilă. Sunt
descrise două subtipuri de anorexie: anorexia în care aportul alimentar este restrictionat și anorexia
caracterizata prin episoade recurente de alimentare necontrolata și evacuarea conținutului intestinal prin
purgative.
Sistemele afectate de anorexie sunt:
- cardiovascular,
- endocrin/metabolic,
- gastrointestinal,
- nervos
- reproducator.
Vârsta predominantă la care se manifesta anorexia este adolescența.
Anorexia debuteaza insidios. Printre primele semne de anorexie se numara: amenoreea, pacientul
neaga existenta problemei și se considera supraponderal chiar în prezenta starii de emaciere, preocuparea
excesiva pentru dimensiunile corpului și controlul greutatii. Se poate observa un ritual al alimentarii,
pregatirea alimentelor în mod elaborat. Pot aparea fracturi cauzate de efortul fizic prelungit, pierderea
interesului sexual, izolare sociala, tegumente deshidratate, cu fisuri și rarirea parului la nivelul scalpului. Se
opreste cresterea, scade sensibilitatea la durere, apare hipotensiunea și bradicardia, pacientul poate avea stari
de hipotermie și intoleranta la frig. Sunt frecvente edemele periferice, de tip casectic, alterarea cognitiva și
constipatia.
Ingrijirea adecvata a pacienților suferinzi de anorexie implica spitalizare daca greutatea este sub 75%
din valoarea normala corespunzatoare varstei și inaltimii, daca exista hipotensiune ortostatica marcata,
bradicardie cu mai putin de 40 de batai pe minut, temperatura centrala sub 370 C sau daca pacientul are
tendinta la suicid. Scopul initial este restabilirea greutatii corpului.
Conditii asociate cu anorexia: depresie majora sau distimie, fobie sociala, tulburare obsesiv-
compulsiva, abuzuri de substante, personalitate evitanta.
Anorexicii de obicei necesita continuarea tratamentului pentru luni sau ani și efectuarea de controale
repetate la medic pentru o evaluare psihiatrica și pentru verificarea greutatii. Suplimentar acesti pacienți
trebuie sa invete sa-si cunoasca boala, sa evite recurenta simptomele și sa gaseasca diferite modalitati de a
controla stresul.
Anorexia este o boala de termen lung (cronică). Aproximativ 40% se vindeca, 30 % își imbunatesc
starea de sănătate și 30 % vor avea probleme legate de anorexie de-a lungul intregii vieti. Persoanele
anorexice tinere care incep tratamenutul precoce au o evolutie buna de obicei. Aproximativ jumătate din cei
cu anorexie vor dezvolta comportamente de culpabilitate – dezvinovățire asociate bulimiei nervoase.
Pacienții care prezinta și alte afecțiuni psihice asociate anorexiei, ca de exemplu depresia sau tulburarea
obsesiv compulsiva, de obicei necesita un tratament mai indelungat decat persoanele care sufera doar de
anorexie.

CE ÎNSEAMNĂ PERCEPȚIE DISMORFICĂ?

Dismorfic înseamnă că te vezi altfel decât ești. Morfos înseamnă formă și dis înseamnă în neregulă,
complicat, dificil, altfel decât e normal. În general, tulburarile dismorfice presupun o preocupare excesivă
pentru propriile aparențe, consumarea unui timp excesiv pentru acest lucru, un continuu distres psihologic și
o înrăutățire a relațiilor sociale, ocupationale sau alte arii de functionare. Acea persoana se vede altfel decat
o vad ceilalti și sufera un stres uneori insuportabil, dat de faptul ca nu se poate accepta asa cum se percepe.
Anorexicele, de exemplu, își percep foarte diferit propriul corp, ca fiind mai gras, mai deformat decat
în realitate. în cazul în care o anorexica este pusa sa se deseneze pe o coala de hartie, de obicei imaginea
schitata arata cu totul altfel fata de cum arata respectiva persoana în realitate.

CAUZELE ANOREXIEI
Nu sunt pe deplin intelese. Se poate dezvolta printr-o combinatie de factori declansatori: biologici,
psihologici și sociali.
Chiar daca nu s-a demonstrat, persoanele cu anorexie prezinta un nivel crescut de serotonina, un
neurotransmitator, care poate duce la aparitia unor manifestari comportamentele anorexice ca și retragerea
sociala și reducerea apetitului alimentar. Nu este clar daca cel mai mare nivel al serotoninei este prezent
inainte sau dupa debutul infometarii.
Studii recente au demonstrat ca prezinta un risc crescut de a dezvolta anorexie persoanele care au în
familie un membru cu aceasta afecțiune (parinte, sora sau fratele). Totusi, implicatia genetica reprezinta doar
o mica pondere a cauzei. Alti factori includ cateva trasaturi de personalitate precum și presiunile sociale și
culturale. Evenimentele stresante din viata ca și mutatul, divortul, decesul unei persoane dragi, pot declansa
anorexia.

SIMPTOMELE ANOREXIEI
Simptomele frecvente și actiunile corelate cu anorexia includ:
- frica intensa de a castiga în greutate
- restrictia consumului de alimente sau al unor anumite tipuri de alimente care contin orice fel de grasime
- greutate mai mica decat 85% din greutatea standard corespunzatoare inaltimii, (la un copil sau adolescent,
pierderea sau necastigarea în greutate în timpul perioadei de crestere reprezinta un motiv de ingrijorare)
- aprecierea propriului corp ca și supraponderal, în ciuda faptului ca pacientul are o greutate sub limita
standard (aceasta tulburare poarta denumirea de imagine distorsionata a corpului)
- un program de exercitii istovitor
- ascunderea alimentelor și eviarea abordarii subiectelor legate de tulburarile de alimentatie sau pierdere în
greutate
- unele persoane anorexice își provoaca voma sau utilizeaza laxative sau diuretice pentru a pierde în greutate.
- distrugerea smaltului dentar este cel mai frecvent simptom care se dezvolta ca urmare a episoadelor
repetate de voma.
Semnele obisnuite ale malnutritiei cuprind:
- greutate mica a corpului
- constipatia si golirea incetinita a stomacului
- par fragil, piele uscata și unghii friabile
- sani micsorati
- oprirea menstruatiei sau perioade lungi de amenoree
- senzatia de frig, cu o temperatura a corpului mai scazuta decat în mod normal
- presiune sanguina scazuta
- bradicardie, mai putin decat 60 de batai pe minut
- diminuarea sensibilitatii nociceptive (perceptiei durerii)
- colorarea violacee a pielii de la nivelul extremitatilor (bratelor și picioarelor) datorita circulatiei ineficiente
- edeme la nivelul mainilor și picioarelor
- piele de culoare galben-portocalie, în special la nivelul palmelor și mainilor.
Persoanele cu anorexie adesea dezvolta adevarate ritualuri asociate cu alimentarea care pot include:
- alegerea de modalitati speciale de a manca alimentele, de a acumula alimentele, de a colecta recipientele și
de a prepara mancaruri elaborate pentru alte persoane fără a manca din preparatele gatite
- petrecerea unei perioade lungi de timp pentru a taia și rearanja mancarea pe platouri pentru a creea impresia
ca s-a mancat deja
- aceste persoane pot ascunde mancarea sau sa se scape de ea pe ascuns în timpul mesei.

MECANISM FIZIOPATOGENETIC
Anorexia adesea debuteaza cu inceperea unei diete normale în scopul de a pierde cateva kilograme
dar aceasta dieta este depasita cand persoana devine obsedata de dieta și își limiteaza aportul de alimente mai
mult decat este sănătos. Cu timpul, persoana își restrictioneaza cantitatea și tipurile de alimente. Restrictia de
alimente nu se limiteaza de obicei numai la dieta ci și la nevoia de a controla ceva în viata; aceste persoane
gasind un sens al puterii cand își controleaza setea și foamea. Anorexicii devin retrasi social și își perd
interesul pentru lumea din exterior.
Pe masura ce boala avanseaza, apar manifestari comportamentale irationale, ca si:
- impunerea de reguli alimentare – de exemplu, eliminarea produselor de consum zilnic sau carnea, deoarece
acestea contin multe calorii
- creearea de ritualuri alimentare – mestecarea alimentelor de cateva ori
- dezvoltarea unei aversiuni fata de mancare – teama de a castiga în greutate daca alimentul se consuma în
intregime
- pierderea senzatiei de foame
- efectuarea de exercitii în mod excesiv, pana în momentul producerii de leziuni
- administrarea de laxative sau diuretice sau provocarea vomei datorita fricii de a castiga în greutate
- infometarea si malnutritia asociate anorexiei în mod obisnuit cauzeaza complicatii ca și osteoporoza sau
aritmiile cardiace.
Deseori, alte afecțiuni psihice debuteaza impreuna cu anorexia, ca de exemplu depresia, ingreunand
tratamentul. Tratamentul precoce al anorexiei ofera cel mai bun prognostic de recuperare. Cu cat o persoana
prezinta un comportament alimentar mai irational, cu atat este mai dificil de a-i implementa o perspectiva
sănătoasa a nutritiei. Din moment ce exista o negare puternica a problemei și deseori este observata
disimularea alimentarii, partenerul de obicei este prima persoana care apeleaza la tratament de specialitate
pentru persoana anorexica. Persoana care sufera de anorexie este de obicei examinata de medic pentru alte
simpome corelate cu anorexia.
Acestea pot include:
- fatigabilitatea și apatia (lipsa de energie)
- dureri abdominale și cateodata constipatie
- amenoree
- episoade frecvente de voma (chiar daca persoana nu recunoaste ca și le provoaca)
- simptome ale depresiei
- dureri articulare (cauzate de exercitii efectuate excesiv sau dezechilibrul hidroelectrolitic).

FACTORI DE RISC
O persoana cu risc pentru dezvoltarea anorexiei prezinta:
- istoric de tulburari alimentare în randul rudelor de gradul I ca și mama, sora și în mod special în cazul
gemenilor
- diferite trasaturi de personalitate, ca de exemplu perfectionismul și parerea proasta despre sine
- diferite presiuni culturale și sociale, în mod particular conflictele în familie
- antecedent de abuz sexual sau fizic (chiar daca nu toate victimele abuzurilor dezvolta tulburari de
alimentare).
Parintele poate avea motive de ingrijorare daca:
- copilul își exprima preocuparea legata de greutate la o varsta frageda
- o adolescenta care este supraponderala primeste complimente pe masura ce incepe sa piarda în greutate.
CONSULTUL DE SPECIALITATE
Se recomanda consultul medical de specialitate daca o persoana draga:
- prezinta semne de anorexie ca de exemplu pierderea rapida în greutate, refuzul de a se alimenta,
canalizarea atentiei pe mentinerea greutatii, provocarea de varsaturi sau abuzul de laxative sau diuretice.
Perceptia distorsionata a imaginii proprii ca fiind supraponderal și continuarea dietei în ciuda atingerii unei
greutati mult sub limita normala
- pierderea mare în greutate și continuarea pierderii în greutate
- instalarea amenoreei
- program de exercitii intensive care determina aparitia de leziuni și cu toate acestea persoana anorexica nu
sisteaza efectuarea exercitiilor
- frica intensa fata chiar și de un castig mic în greutate, aceasta interferand cu consumarea de preparate
alimentare sănătoase
- a fost diagnosticata cu anorexie și prezinta ameteli, tulburari de somn sau simptome ale depresiei sau
anxietatii
- sa se apeleze la un tratament de specialitate daca o persoana este tratata de anorexie și prezinta un ritm
cardiac neregulat sau palpitatii, lipotimii (lesinuri) sau dureri severe în orice portiune a corpului, ca de
exemplu la nivelul articulatiilor.

MEDICI SPECIALIȘTI RECOMANDAȚI

Urmatorii medici pot diagnostica sau trata tulburarile de alimentare:
- medicul generalist
- psihiatrul sau psihologul
- dietiticianul.
Spitalizarea sau internarea pentru tratamentul unei tulburari de alimentatie este uneori necesara
pentru a controla anorexia. în aceasta situatie o echipa de cadre medicale specializate vor acorda ingrijri pana
ce pacientul se reface suficient pentru a fi ingrijit la domiciliu.

INVESTIGAȚII
Nu exista teste specifice pentru diagnosticul anorexiei.
O anamneza detailata, un examen obiectiv complet, intrebari specifice de screening pot ajuta în
identificarea tulburarilor de alimentare. Stabilirea statusului mental poate fi necesar pentru diagnosticul
anorexiei sau al altor afecțiuni asociate, ca de exemplu depresia.
Indicele de masa corporala trebuie stabilit pentru a determina daca o persoana prezinta o greutate
mai mica decat greutatea standard. în general este considerata prezenta anorexia daca IMC (indicele de masa
corporala) este egal sau mai mic de 17.5 la adulti.
Analizele sanguine ar trebui efectuate de asemenea pentru a stabili gradul de nutritie. Se recomanda
realizarea de radiografii pentru a determina daca exista o reducere a masei osoase cauzata de osteoporoza,
care deseori apare ca și rezultat al anorexiei.
Alte teste pot fi efectuate daca afectarea cardiaca sau renala datorata malnutritiei este suspectata.
Diagnosticul anorexiei poate fi dificil, în special daca persoana care prezinta afecțiunea incearca sa
ascunda problema. Este de preferat ca o persoana apropiata sa insoteasca pacientul anorexic la medic, fiind
astfel disponibila sa raspunda la intrebarile legate de comportamentul alimentar al persoanei în cauza.
Negarea problemei și disimularea alimentarii sunt cele mai frecvente caracteristici ale anorexiei.

DIAGNOSTIC PRECOCE
Depistarea și tratamentul precoce al anorexiei sunt importante pentru recuperarea și prevenirea
evolutiei progresive a bolii spre o forma mai grava. Cu cat are o durata mai mare anorexia, cu atat este mai
dificil de a corecta comportamentul alimentar inadecvat.
Deoarece majoritatea cazurilor de anorexie debuteaza în adolescenta, membrii familiei ar trebui sa fie
primii care sa recunoasca simptomele afecțiunii. Chiar daca adolescentul poate refuza tratamentul de
specialitate, este important pentru familie consultul unui medic daca apar motive de ingrijorare în momentul
în care copilul prezinta cateva simptome de anorexie. Cu cat tratamentul este instituit mai precoce, cu atat
este mai probabila recuperarea completa dupa aceasta afecțiune cronica.
 Din nefericire, nu exista screening de rutina pentru tulburarile de alimentare. Persoanele cu anorexie,
de obicei nu cer ajutor specializat. Cel mai des, o persoana apropiata suspecteaza ca exista o problema și
apeleaza și incurajeaza pacientul sa ceara ingrijiri de specialitate. Totusi, simptomele pot fi evidente doar
dupa ce anorexia a fost prezenta pentru o lunga perioada de timp.

TRATAMENT INIȚIAL
Toate persoanele care sufera de anorexie necesita tratament. Obiectivele tratamentului sunt de a
restabili o greutate normala și un comportament alimentar adecvat și de a trata afecțiunile somatice și psihice
asociate cu malnutritia, ca de exemplu osteoporoza sau depresia.Corectarea perceptiilor, atitudinilor și
comportamentelor anormale corelate cu tulburarile de alimentare reprezinta o parte a tratamentului extins.
Ideal, tratamentul este furnizat de catre o echipa care cuprinde psihiatrul, medicul de familie și
nutritionistul. în functie de gravitatea bolii, tratamentul de initiere cuprinde în mod obisnuit:
- restabilirea greutatii normale. Dobandirea unei greutati normale deseori atenueaza sau elimina
tulburarile de alimentare, ca de exemplu strangerea de alimente sau comportamentul obsesiv compulsiv
(tulburare anxioasa caracterizata prin repetarea gandurilor și imaginilor în mintea pacientului cu
comportamente repetitive ulterioare)
- acordarea de consiliere profesionala, pentru a ajuta persoana anorexica sa realizeze ca are o problema și
sa-si imbunatateasca perceptia imaginii corpului, sa se concentreze pe afectarea relatiilor, de obicei prin
terapie individuala sau de familie
- acordarea de sfaturi de catre nutritionist, pentru a ajuta în stabilirea unor principii alimentare sănătoase
și pentru o mai buna intelegere a conceptului de alimentatie echilibrata
- tratamentul altor afecțiuni care frecvent apar asociate cu anorexia ca de exemplu depresia sau
afecțiunile cardiace. Prezenta și a altor afecțiuni concomitent cu anorexia complica tratamentul putand
extinde durata și intensitatea tratamentului aplicat.
In cazul formelor grave sau amenințătoare de deces, tratamentul de initiere în spital cuprinde:
- tratarea infometarii. Aceasta implica tratarea afecțiunilor medicale determinate de anorexie, ca
deshidratarea, dezechilibrul hidroelectrolitic sau afecțiunile cardiace. Uneori, fluidele și alimentele sunt
administrate printr-un tub plasat în stomac prin nas (sonda nazogastrica) sau parenteral (inravenos)
- refacerea statusului nutritional – obiectivul tratamentului este de a castiga în greutate cu grija și treptat,
cunoscand cand este prezenta senzatia de foame sau satietate și invatand cum sa se alimenteze sănătos
- ingrijirea afectiva și dezvoltarea increderii în medic reprezinta o parte importanta a recuperarii care
poate include:
invatarea de noi comportamente alimentare
invatarea controlului afectiv
dezvoltarea increderii în persoanele care acorda ajutor.

TRATAMENT ÎN CAZUL AGRAVĂRII BOLII

Unele persoane cu anorexie nervoasa pot necesita spitalizare sau internare pentru a li se acorda
ingrijiri specializate de urgenta pana în momentul în care pacientul se recupereaza suficient ca sa urmeze un
tratament ambulator. în general se recomanda ca persoanele a caror greutate este cu 20% mai mica decat
greutatea standard corespunzatoare inaltimii sa fie tratate în spital. Nu este neobisnuit pentru o persoana care
a pierdut în greutate mai mult decat 30 % din greutatea standard sa necesite 2-6 luni de tratament de
specialitate în spital. Persoanele cu o greutate mai mica de 85% din greutatea standard își recupereaza greu
greutatea daca nu sunt inclusi intr-un program foarte bine structurat pentru persoanele cu tulburari de
alimentare.
O greutate mult sub limita normalului poate cauza deshidratare, infometare și dezechilibru
electrolitic, toate acestea putand duce la deces.
Acoperirea asigurarilor pentru tratamentul în spital al tulburarilor de alimentatie variaza. Tratamentul
anorexiei va fi mai dificil cu cat o persoana a prezentat afecțiunea și nu a fost capabila sa-si remedieze
relatiile în cadrul familiei sau prezinta o tulburare de personalitate (ca de exemplu personalitatea obsesiv-
compulsiva), abuzeaza de laxative sau diuretice sau își provoaca varsaturi.
TRATAMENT AMBULATORIU
Continuarea unei bune ingrijiri la domiciliu ajuta în recuperarea pacienților anorexici. Obiectivele
tratamentului individual vor fi stabilite de catre medicul de familie, psihiatru și nutritionist. Cateva dintre
obiective cuprind:
- invatarea de comportamente alimentare noi
- propriul control emotional
- dezvoltarea increderii în persoanele care incearca sa le acorde ajutor
- membrii familiei vor trebui de asemenea sa sustina obiectivele psihice și somatice pentru a facilita
vindecarea. Informarea despre boala va fi folositoare pentru membrii familei la fel de mult ca și pentru
persoanele care prezinta afecțiunea
- acordarea de sprijin persoanei apropiate care sufera de anorexie nervoasa
- suport oferit de catre familie persoanei anorexice.

TRATAMENT MEDICAMENTOS
Antidepresivele (ca și fluoxetine) pot fi folosite daca persoanele cu anorexie sufera și de depresie
sau alta tulburare de anxietate, ca și tulburarea obsesiv - compulsiva. Unele studii indica faptul ca inhibitorul
selectiv al serotoninei fluoxetine (de exemplu, Prozac) poate reduce incidenta recidivelor anorexiei.
Persoanele cu anorexie care utilizeaza și alte medicamente pentru alte afecțiuni necesita o monitorizare
stricta și sa fie examinate în mod periodic de catre medic. Aceste persoane necesita verificarea ritmului
cardiac, temperaturii și presiunii sanguine. Trebuie efectuate acestor persoane și teste sanguine pentru a
evalua cantitatea de medicament din sange, deoarece malnutritia și greutatea foarte mica pot modifica
eficienta medicamentelor.
Este foarte importanta avizarea pacienților, familiei și persoanelor care ofera ingrijiri medicale sa
supravegheze indeaproape adultii și copiii care utilizeaza antidepresive din cauza posibilitatii de suicid.
Acest lucru este în mod special important la inceputul tratamentului sau cand sunt modificate dozele.
Pacienții trebuie de asemenea supravegheati pentru a observa daca se accentueaza anxietatea, atacurile de
panica, agitatia, iritabilitatea, insomnia, impulsivitatea, ostilitatea și mania. Este foarte important de
supravegheat aceste comportamente în randul copiilor care sunt mai putin capabili sa-si controleze
impulsivitatea la fel de mult ca și adultii și cateodata prezinta risc mai mare de a fi expusi impulsurilor
suicidale. Nu se recomanda oprirea administrarii de antidepresive, ci doar simpla monitorizare a persoanelor
care utilizeaza acest tip de medicamente și daca apar motive de ingrijorare sa se apeleze la medic.

TRATAMENT CHIRURGICAL
Nu exista tratament chirurgical pentru anorexie.

ALTE TRATAMENTE
Consilierea profesionala reprezinta o parte importanta a programului de recuperare a persoanelor
anorexice. Consilierea individuala este frecvent necesara pana la un an și poate dura pana la 5-6 ani pentru a
asigura o indreptare completa a trasaturilor psihologice ale afecțiunii. Consilierea nu este inceputa în mod
normal decat dupa ce persoana a depasit criza nutritioanala chiar daca pacientul este lipsit temporar de
motivatie sau intelegere.
Tipuri de consiliere care sunt eficiente în tratamentul anorexiei cuprind:
- consilierea psihologica. Terapia cognitiv-comportamentala poate fi folosita în tratamentul anorexiei. Acest
tip de terapia invata pacienții cum sa-si schimbe atitudinea și comportamentele fata de alimentatie. Chiar
daca s-a demonstrat eficienta în tratamentul altor tulburari alimentare (ca de exemplu bulimia nervoasa),
cercetarile continua pentru a confirma eficienta acestei terapii și în tratarea anorexiei. în mod obisnuit
tratamentul cognitiv-comportamental consta în 20 de sedinte de terapie de-a lungul a catorva luni, cu toate ca
în cazul anorexiei, necesitatea tratamentului poate continua pentru cativa ani, mai repede decat pentru cateva
zile;
- terapia de grup – programul de tratament impreuna cu alte persoane poate fi foarte folositoare. Persoanele
cu aceste afecțiuni își pot impartasi succesele și esecurile, sa se incurajeze, sa își acorde sfaturi utile. Totusi,
este important pentru pacient sa continue sedintele de terapie individuala suplimentar intalnirilor de grup;
- terapia de familie – cateodata membrii familiei interfera în necunostinta de cauza cu programul de
recuperare a anorexiei. Prin terapia de familie se educa intreaga familie despre anorexie și acest lucru fiind
foarte eficient în tratarea acestei afecțiuni. Initial, se poate ajuta persoana sa recupereze în greutate. Pe de
alta parte, terapia de familie se concentreaza și se confrunta cu alte probleme familiale;
- sfatul nutritionistului – este foarte important pentru persoanele anorexice sa primeasca sfatul
nutrionistului. Un dietitician ajuta în alcatuirea unei diete. Dietiticianul incearca sa schimbe focalizarea
pacientului de pe numararea caloriilor alimentelor pe consumarea mancarii preferate intr-un mediu relaxant
și placut. Persoanele care prezinta aceasta afecțiune trebuie sa castige în greutate saptamanal pana ce ajung
la greutatea standard corespunzatoare inaltimii. Dupa aceea se recomanda mentinerea greutatii. Pentru a
facilita castigul în greutate suplimentele nutritionalelichide ca și Ensure și Sustacal pot fi folosite;
- terapia suplimentara – un studiu recent sugereaza ca zincul poate fi adaugat pentru a recupera în greutate
în cazul persoanelor care sunt tratate în spital. Totusi, sunt necesare mai multe cercetari pentru a confirma
orice beneficiu.

PROFILAXIA
Nu exista nici o metoda pentru a preveni anorexia. Tratamentul precoce poate reprezenta cea mai
buna modalitate de a preveni progresia bolii. Cunoscand simptomele de debut și apelarea imediata la un
tratament de specialitate poate ajuta în prevenirea complicatiilor anorexiei nervoase. Cercetarile recente
indica medicamentul fluoxetine (ca de exemplu Prozac) care este util în reducerea recidivelor acestei boli.
Apelarea la un diagnostic și tratament precoce poate juca un rol important în prevenirea progresiei bolii spre
o forma mai grava.
Chiar daca nu exista metode de a preveni anorexia, exista multe metode prin care adultii pot ajuta
copiii și adolescentii sa-si dezvolte o parere corespunzatoare despre ei insasi și sa invete sa abordeze
alimentatia și exercitiile cu o atitudine pozitiva. Realizand aceasta se poate preveni în randul copiilor și
adolescentilor dezvolarea anorexiei.

OBEZITATEA
Obezitate este o stare patologică - din grupul bolilor de nutriție - sau fiziologică cu potențial
patologic, care se referă la persoanele suprapoderale (greutatea corporală raportată la înălțime). Domeniul
medical care se ocupă de obezitate se numește „bariatrie”.
În secolul 21 se vorbeşte tot mai des despre obezitate ca despre o epidemie a civilizaţiei moderne.
Statisticile internaţionale indică, pentru prima dată, că obezitatea face mai multe victime decât fumatul.
Obezitatea reprezintă o problemă cu care copiii se confruntă din ce în ce mai des. În ultima vreme, pe lângă
eforturile educaţionale ale părinţilor de a-i învăţa pe aceştia cum să mănânce sănătos şi să facă mişcare în
mod regulat, copiii au început să fie trataţi de obezitate ca și adulţii. Aceste tratamente includ medicamente
ce controlează greutatea, dar și chirurgia de tip bypass gastric.
Ca și adulţilor, nici copiilor nu le este deloc uşor sau comod să scadă în greutate şi astfel mare parte
din copiii obezi se transformă în adulţi obezi.
Obezitatea este una dintre cele mai grave probleme de sănătate cu care se confruntă umanitatea, în
unele dintre ţări ea fiind chiar a doua cauză a mortalităţii. Conform studiilor recente, în România rata
obezitaţii este de 25%, iar 50% dintre români sunt supraponderali.
Obezitatea este o boala cronică ce are la bază numeroşi factori, ea însăşi reprezentând un factor de
risc major pentru sănătate, producând boli de inimă, creşterea presiunii sângelui, diabetul şi cancerul.
Obezitatea reprezintă a doua cauză de mortalitate după consumul de tutun.
Un element important al strategiei de prevenţie a guvernului britanic îl constituie reducerea deceselor
prin îmbunătăţirea dietei şi nutriţiei. În Anglia s-a introdus un nou program: “5 a day target= 5 pieces of
vegetables or fruits”.

CLASIFICAREA
Obezitatea poate fi:
- simplă - prin ingerare calorică excesivă și o activitate normală sau slab deteriorată (obezitatea „sumo”);
- morbidă - limitează activitatea normală, respirația, circulația sangvină și impune pacientului perioade
îndelungate de odihnă în urma unor exerciții ușoare (sindromul Pickwick);
- hipotalamică.
DIAGNOSTIC
Există diferite criterii de apreciere și determinare a obezității:
Indexul Broca
Acesta este un raport dintre înălțimea persoanei exprimată în centimetri minus 100 de centimetri și
greutatea în kilograme. în a doua jumătate a secolului XX se considera indicele ideal
- pentru bărbați - 0,9 și
- pentru femei - 0,8
Indexul Corp-Greutate (engleză Body-Mass Index, BMI)
Se calculează după formula de
mai jos, ținându-se cont de
vârstă m= greutate în kg; l=
înălțime în metri . BMI
subponderal 4-17.9
normal 18–24.9
predispoziție 25–29.9
obezitate de 30–34.9
gradul I
obezitate de 35–39.9
gradul II
obezitate de > 40
gradul III

Raportul talie/șold (engleză Waist-Hip-Ratio, WHR). Ignoră înălțimea și greutatea corporală, azi
este luat în considerare dar numai corelat cu alți indici.
Perimetrul abdominal. Această metodă exprimă raportul perimetrului abdominal față de înălțime,
ignorând greutatea corporală.
Diagnosticul diferențial
În diagnosticarea obezității trebuesc eliminate:
- Graviditatea.
- S/P (status post) tratament cu corticoizi.
- Boli de excreție (insuficiență renală).
- Boli cardio-limfo-vasculare (ascita).
- Boli parazitare (Elefantiasis - bilharzia/schistosomiasis, chisturi hidatice).
- Boli endocrine.
- Sindromul Cushing.
- Creșteri tisulare mari, maligne sau benigne, etc.
- Sindromul Pickwick - o formă de obezitate care este asociată și cu o anumită stare de retardare intelectuală.

CAUZELE PRINCIPALE ALE OBEZITĂȚII

Obezitatea este o stare care se auto-întreține și se auto-augmentează, perpetuând și agravând cauzele:
- Defectele de educație: părinții supraponderali vor crește copii supraponderali.
- Starea bulimică se auto-augmentează prin creșterea permanentă a masei țesutului adipos.
- Foamea de alimente carbohidrate, dulciuri, grăsimi, duce la o dependență psihologică de respectivele
alimente.
Cauzele principale ale obezității pot fi:
- Dietă neechilibrată, bogată în carbohidrate (dulciuri și grăsimi), în disproporție cu necesitățile energetice
ale organismului:
o ca urmare a unei educații defectuoase,
o a sistării bruște a unei activități fizice intensive și prelungite în timp,
o în sportul japonez sumo, unde supraponderea avantajează sportivii, care se îngrașă în mod intenționat.
- Lipsa de mișcare, de efort fizic comparativ - în timp - cu potențialul energetic al hranei.
- Tulburări de nutriție, ca rezultat al unor psihopatologii (depresiune psihică, tulburări de comportament) ca
de exemplu, patima sau mania de a mânca (bulimia.
- Disfuncții hormonale (hipotiroidism, sindrom adiposo-genital, etc.).
- Factori genetici (ereditari - s-a descoperit genul de obezitate la șobolani).
- Tulburări metabolice (sindromul metabolic, care este adesea un rezultat și nu o cauză a obezității).

PROGNOZĂ
Obezitatea nu este o patologie, ci o stare cu un înalt potențial patologic. Persoanele obeze prezintă o
predispoziție la o serie de patologii:
o boli cardiovasculare - hipertensiune, ischemie cardiacă, ateroame;
o hernii;
o varice;
o osteoartrite - ale sistemului ortostatic și locomotor, ale articulațiilor, ale coloanei vertebrale suprasolicitate;
o endocrine - diabet tip II (non-insulin-dependent);
o litiază urinară;
o frecvente complicații postoperatorii.
Efecte indirecte: Consumul excesiv de carne și grăsimi determină creșterea incidenței cancerului
intestinal. Obezitatea mai poate determina sterilitate, impotență sexuală. Una din urmările frecvente a
obezității pot să fie tulburările de personalitate persoana obeză simțindu-se marginalizată în societate.

TRATAMENT
O slăbire drastică stresează organismul, handicapează și provoacă metabolismul și are șanse minime
de reușită în timp. Deoarece factorul psihologic este dominant, tratamentul obezului - și nu a obezității! -
trebuie ales și coordonat, împreună cu pacientul, de un grup de trei specialiști - medic curant, psiholog și
nutriționist - care vor lua în considerație:
1) Determinarea corectă a cauzelor. Un tratament fixat pe alterarea echilibrului caloric și care ocultează
cauzele este sortit eșecului.
2) Reeducarea pacientului spre o nutriție corectă și o activitate consumatoare de energie (mișcare, sport)
3) Diete hipocalorice.
4) Intervenții invazive - care dau rezultate imediate, spectaculare dar cu periclitate înaltă:
- Chirurgie dentară - fixarea mandibulei de maxilă prin ligaturi la nivelul dinților care permit alimentarea
exclusiv cu lichide și semilichide.
- Chirurgie gastro-intestinală - limitarea capacității gastrice prin inelare sau ligaturi la nivelul stomacului
și/sau scurtări intestinale (jejun).
- Reducerea chirurgicală a depozitelor adipoase („absorbirea de grăsime").
Dietele hipocalorice preluate de pacient din literatură, fără controlul, pregătirea și asistența
specialiștilor, cu toate eforturile depuse, duc la rezultate nedorite, dezamăgiri, evoluții „în acordeon”,
un lanț descurajant de scăderi și creșteri alternative în greutate.
În anul 1973 profesorul dr. Ezra Zohar, directorul Institutului de Fiziologie al Centrului Medical Tel-
Hashomer al facultății de medicină a Universității Tel-Aviv a publicat o carte - best seller în care descria o
serie de femei și bărbați sănătoși, cu grade diferite de obezitate, care au pierdut în șase luni de tratament
intensiv circa 1/3 (în medie) din greutatea inițială. Zece ani mai târziu el publica rezultatele unui control de
urmărire (engleză follow-up) a grupei respective: toții au revenit sau au depășit greutatea inițială, cu excepția
a trei cazuri, dintre care doi (cam 5%) s-au menținut - cu permanente sacrificii - la greutăți normale și un
decedat din cauze independente de subiect.

PREVENIRE
Obișnuirea cu o alimentație echilibrată și sănătoasă completată cu activarea organismului (sport) începând
cu primul an de viață. Consumul de dulciuri și de alcool sunt obiceiuri proaste și nu necesități ale
organismului. Este interzis să educăm copiii că bomboana, ciocolata, prăjitura sunt o compensație, un
premiu de bună purtare sau de cumpărare a simpatiei unui copil - cu timpul, el va continua să se auto
compenseze cu dulciuri și/sau cu paharul față de succesele sau insuccesele vieții.
Educația spre o nutriție corectă, sănătoasă, completată cu o activitate fizică moderată la toate vârstele.
Depistarea din timp și tratarea cauzelor tratabile ale obezității (hipotiroidismul etc.)
ALCOOLUL – A TREIA PROBLEMĂ DE SĂNĂTATE PUBLICĂ
Alcoolul este substanţa de abuz cea mai larg disponibilă și cea mai acceptabilă din punct de vedere
cultural. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), în Europa alcoolul ocupă locul trei în ierarhia
celor mai importanţi factori de risc pentru decesele premature și îmbolnăviri evitabile (după fumat și
hipertensiune arterială). Un ghid OMS din 1986 privind dependenţa de droguri şi alcool, clasifica alcoolul în
categoria droguri sedative, alături de hipnotice și tranchilizante. Problemele legate de alcool apar la
aproximativ 30% din băutori.
Cel mai bine "merge" alcoolul. Este stupefiantul nr. 1 în Germania şi are o istorie multimilenară.
Denumirea de "alcool" provine din limba arabă și înseamnă "cel mai nobil". Efectele sale nu sunt însă
tocmai nobile: 2,5 milioane de dependenţi în Republica Federală Germania, 40.000 de morţi anual, din care
aproape 1.500 decedaţi în traficul rutier. Băuturile alcoolice sunt considerate "mijloace ce oferă plăcere".
Alcoolul este un factor de risc mai important decât nivelul crescut al colesterolului şi obezitate, de trei ori
important decât diabetul și de cinci ori mai important decât astmul. Una din 10 îmbolnăviri și decese
premature din Europa este cauzată de alcool.
Se estimează că produsele pe bază de alcool sunt răspunzătoare pentru aproximativ 9% din totalul de
boli. Consumul de alcool duce la accidente şi violenţă și este responsabil pentru reducerea speranţei de viaţă.
Consumul de alcool a crescut în ultimul timp ca volum şi frecventă, iar vârsta debutului pentru băut a scăzut.
Deşi în ultimii ani s-au îmbunătăţit semnificativ informaţiile referitoare la consumul de alcool și efectele
asupra sănătăţii publice, totuşi mai sunt multe de aflat în acest domeniu. În multe ţări din Europa, decidenţii
politici se plâng de lipsa informaţiilor despre consumul real de alcool, despre obiceiurile consumului de
alcool în funcţie de sex, vârstă și alte caracteristici populaţionale relevante, ca și de efectele negative ale
consumului, în diversele sale forme. Deşi media consumului de alcool, ca şi incidenţa cirozei, continuă să fie
indicatori importanţi pentru situaţia actuală a consumului de alcool, acestea nu sunt suficiente pentru a
estima realitatea și a elabora politici sociale adaptate realităţii. De aceea este nevoie de un program de
acţiune pentru prevenirea și reducerea consumului abuziv de alcool.

CAUZELE CREŞTERII CONSUMULUI DE ALCOOL

- creşterea producţiei şi diversitatea băuturilor alcoolice
- disponibilitatea şi accesibilitatea largă
- percepţia culturală de ingredient festiv a alcoolului;
- creşterea nivelului de trai, a venitului pe cap de locuitor;
- promovarea sa drept scop recreaţional, detensionant, de creştere a bunei-dispoziţii, de “liant social”, pentru
umplerea timpului liber sau din “plictiseală”, lipsa de ocupaţie, pasivitate;
- modelele (părinţi, profesori, staruri de muzică sau cinema, sportivi etc.) ce oferă această imagine/atitudine;
- tradiţia consumului (bere în Danemarca, vin în Romania).
Studiile efectuate de OMS arată că obiceiul consumului de alcool începe din adolescentă şi la debutul
vârstei adulte, dar consecinţele patologice nu apar decât după mai mulţi ani. Adolescenţii sunt rareori
consumatori cronici de alcool; mai degrabă au tendinţa de a ceda ocazional tentaţiei unui consum excesiv de
alcool. Dependenţa de alcool se instalează după mai 30 ani.
În numeroase ţări, consumul de alcool de către tineri este considerat drept o consolidare a imaginii
masculine de virilitate și maturitate.
Pentru a îmbunătăţii calitatea vieţii, este necesară reducerea efectelor negative ale consumului de
alcool, acţiune care trebuie privită ca o importantă problemă de sănătate publică.
Ca și în cazul altor politici publice, acţiunile pentru prevenirea și reducerea consumului de alcool
trebuiesc fondate pe informaţii reale.

ACŢIUNEA ALCOOLULUI
Alcoolul acţionează predominant pe sistemul nervos al omului, mai ales pe centrii ce coordonează
funcţiile cerebrale complexe cum ar fi conştienţa și emoţiile, și mai puţin pe funcţiile inferioare, vegetative.
Cât de tare este şi cât de mult ţine acest efect, depinde de concentraţia de alcool din organism, ce se
determină din sânge (alcoolemia) şi se măsoară în grame de alcool la litrul de sânge. Cele mai multe decese
survenite în urma unei intoxicaţii etanolice au evidenţiat o alcoolemie cuprinsă între 1,8 și 6,7 grame/l.
Concentraţiile letale sunt cuprinse între 5,0 și 8,0 g/l; 90% dintre persoanele ce prezintă aceste valori
decedează.smittel)
Mahmureala
Consecinţele unei nopţi lungi de petrecere sunt cu siguranţă cunoscute de toată lumea: o mahmureală
puternică. Aceasta se caracterizează prin senzaţia de presiune la nivelul creierului, cefalee intensă,
nervozitate și iritabilitate crescută, sensibilitate la stimuli externi, oboseală precoce în cazul efortului fizic,
precum și transpiraţia profuză și o stare generală de epuizare, ca după o răceală zdravănă.

FAZELE ALCOOLISMULUI
1. Faza prealcoolică: obiceiul de a se relaxa cu băutura, cu tendinţa de a creşte cantitatea ingerată;
2. Faza prodromală: consumul, în secret, de alcool, gândire orientetată mereu spre consum, apariţia
sentimentelor de vinovăţie, "rupturi ale filmului";
3. Consumul prin constrângere: pierderea controlului! Deraierea totală în relaţiile sociale, accese de furie,
gelozie, milă faţă de propria persoană, preocupare pentru asigurarea unor cantităţi suficiente, băutul de
dimineaţă;
4. Faza cronică: decăderea personalităţii, tulburări cognitive. Individul bea împreună cu persoane din medii
sociale inferioare. Pierderea toleranţei la alcool, tremurături, stări de anxietate, stări de colaps

CONSECINŢE fizice/biologice
- gastrită, ulcer gastric, tulburări de absorbţie a vitaminei B12
- ficat de stază (ficat gras), ciroză hepatică cu varice esofagiene
- impotenţă, polineuropatie (afectarea tuturor nervilor periferici)
- leziuni cerebrale toxice (modificări de caracter, scăderea performanţelor intelectuale)

SEVREAJUL și ÎNTRERUPEREA CONSUMULUI DE ALCOOL

Nu este niciodata usoara, cu precadere daca este vorba despre cantitati mari și perioade lungi de timp.
Astfel, tinand cont de faptul ca organismul necesita administrarea acestei bauturi pentru a functiona în
parametrii normali, primele saptamani ale perioadei de sevraj sunt decisive pentru recuperarea pacientului.
Dependenta de alcool se manifesta dupa consumul unei cantitati tot mai mari de alcool pentru o perioada
indelungata de timp. în asemenea cazuri organismul necesita doza zilnica de alcool pentru ca functiile sale sa
poata fi desfasurate în conditii normale. în caz contrar persoana în cauza poate experimenta stari de
irascibilitate, depresii, nervozitate, tremuratul mainilor sau dureri de cap, toate acestea fiind specifice
perioadei de sevraj.
Fenomene de sevraj
Hipertensiunea arterială, transpiraţia profuză, tremurături, dureri la nivelul întregului corp (la nivelul
trunchiului), anxietate, predelir, tulburări de somn.
Un sindrom acut de sevraj reprezintă întotdeuana o indicaţie pentru internarea în spital. Aici, se urmează un
tratament cu medicamente psihotrope anxiolitice, hipotensoare şi perfuzii pentru corectarea pierderii de
lichide.
Simptomele perioadei de sevraj
Simptomele perioadei de sevraj pot fi moderate sau severe în functie de durata dependentei de alcool,
precum și de gradul de afectare al sistemului imunitar și a altor functii ale organismului.
2. Simptome moderate ale perioadei de sevraj includ:
o stare de nervozitate și agitatie;
o anxietate; irascibilitate;
o stare de oboseala;
o episoade de depresie;
o transpiratie abundenta și cresterea ritmului cardiac;
o stare de greata și varsaturi;
o tremuratul mainilor;
o miscari rapide ale globilor oculari; insomnii;
o scaderea poftei de mancare;
o confuzie și incapacitate de concentrare;
o paloare la nivelul fetei și al pielii.
3. Simptomele severe ale perioadei de sevraj includ:
o delirium tremens, caracterizat de prezenta halucinatiilor, cosmarurilor și a starii de confuzie;
o agresivitate, convulsii și agitatie;
o febra mare;
o pierderi de memorie, cu precadere în ceea ce priveste perioadele în care pacientul a consumat alcool.
Durata perioadei de sevraj
Durata perioadei de sevraj este acea perioada de timp în care simptomatologia specifica sevrajului
afecteaza organismul pacientului, în momentul în care acesta a inceput programul de reabilitare. în mod
normal, sevrajul se manifesta timp de 2-3 zile de la consumul ultimului pahar cu bauturi alcoolice. în cazul
persoanelor cu forme blande ale dependentei de alcool, durata perioadei de sevraj poate fi chiar mai mica.
Cazurile severe de alcoolism necesita admiterea intr-un centru specializat astfel incat pacientul sa poata fi
tinut sub observatie medicala. Astfel, în aceste centre fiecare pacient trebuie sa fie tratat cu blandete și
compasiune, precum și sa fie incurajat sa participe la sedinte de terapie, individuala sau de grup. în acelasi
timp, suportul familiei și al persoanelor apropiate joaca un rol extrem de important în procesul de recuperare
al pacientului. Desi perioada medie a sevrajului a fost stabilita (confrom datelor oferite de pacienți) pentru 2-
3 zile, durata acesteia variaza în functie de severitatea dependentei, precum și de particularitatile fiecarui
organism.
În anii ’90, în ţările europene, în baza a trei acorduri s-au stabilit acţiunile menite să reducă și să
prevină consumul de alcool. Aceste acorduri sunt: „Sănătate pentru toţi” (Health for All), „Politica
Europeană în privinţa alcoolului” (European Alcohol Action Plan), „Acordul European referitor la alcool”
(European Charter on Alcohol). În 2001 a fost adoptată de ţările membre ale UE, Declaraţia: tinerii şi
alcoolul. (Declaration on young people and alcohol).
Ele subliniază faptul că problemele cauzate de consumul de alcool, la nivel internaţional, reprezintă o
problemă de sănătate publică. De asemenea stabilesc principalele strategii de combatere a efectelor negative
produse de consumul de alcool.
Acordul „Sănătate pentru toţi” (Health for All)
Acest acord a fost iniţiat în 1979 de către OMS. La baza acestui acord era o politică globală de
sănătate care intenţiona să producă schimbări substanţiale în sănătate în deceniile trecute.
În 1998, acest acord a fost întărit de o nouă declaraţie a OMS, cu o nouă politică de sănătate: „Sănătate
pentru toţi în secolul 21”. Acestă declaraţie identifică 21 de obiective pentru secolul 21; obiectivul 12 al
acestei declaraţii se referă la reducerea efectelor nocive ale alcoolului, drogurilor şi tutunului: „Până
în anul 2015, trebuie reduse semnificativ, în toate statele membre ale UE, efectele negative ale consumului
de substanţe adictive cum ar fi tutunul, alcoolul şi alte droguri psihoactive”. (sesiunea din septembrie1998 a
WHO - comitetul regional pentru Europa).

STRESUL
Stres sau stress, reprezintă sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma agresiunilor
mediului; ansamblu care cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forță, solicitare, mobbing.
Pornind de la conceptul de stres, menționăm că termenul aparține lui Hans Hugo Bruno Selye care
consideră că stresul se leagă de sindromul de adaptare reacția la stress pe care individul îl realizează în urma
agresiunilor mediului. Hans Selye definește stresul ca ansamblu de reacții al organismului uman față de
acțiunea externă a unor agenți cauzali (fizici, chimici, biologici și psihici) constând în modificări morfo-
funcționale, cel mai adesea endocrine. În cazul în care agentul stresor are o acțiune de durată vorbim de
sindromul general de adaptare care presupune o evoluție stadială.
Stresul a fost denumit "boala secolului XX". În 1998, OMS a realizat un raport prin care arată că
stresul profesional şi cel din viaţa personală sunt factorii determinanţi ai unei sănătăţi şubrede. Acest raport
concluziona că stresul profesional măreşte riscul îmbolnăvirilor. Acesta nu depinde numai de caracteristicile
psihologice ale individului, ci şi de mediul în care munceşte.
Un studiu celebru "Whitehall Study" (citat în Burrow, 2000), care pe parcursul a 15 ani a urmărit
starea sănătăţii a peste 10000 de englezi, a confirmat faptul că starea sănătăţii se află în legătură cu poziţia
noastră în cadrul societăţii. Cei din executiv sunt mai puţin afectaţi decât cei din managementul de mijloc,
iar aceştia suferă mai puţin decât simpli muncitori.
Cu cât pătrundem mai jos în ierarhie cu atât creşte numărul problemelor de sănătate. Studiul a
măsurat efectele caracteristice ale muncii: puterea de decizie (control), cerinţele slujbei şi sprijinul social de
la locul de muncă şi a descoperit că munca inegală duce la rezultate inegale asupra sănătăţii. Aceasta este
independentă de ceilalţi factori de risc.

CONSECINŢELE MEDICALE
Când ne simţim ameninţaţi sau când ne confruntăm cu anumite cerinţe externe sau stresori, corpul,
automat, dă un răspuns fizic și biochimic. Adrenalina și alţi hormoni, colesterolul și acizii graşi sunt lansați
în sange, inima bate mai repede, transpirăm mai mult, muşchii se tensionează și respirăm accelerat şi
superficial. Stresul întins pe o perioadă mai lungă afectează sănătatea. Stresul cronic duce la o acumulare în
artere a colesterolului şi grăsimilor, ceea ce reprezintă un risc crescut pentru boli cardiovasculare.
Incapacitatea de a ne manifesta frustrarea și furia, neputinţa de a schimba situaţia stresantă sau de a o părăsi
este un indicator al apariţiei problemelor cardiace.
Stresul cronic este cel care dăuneaza cel mai mult sănătăţii, fiind tipic pentru locurile de muncă în
care angajaţii nu au control asupra diferitelor situaţii, au cerinţe copleşitoare şi nu întreved nici un semn de
uşurare. Efectele asupra stării fizice includ: tensiune mare, transpiraţie, dificultăţi de respiraţie, tensiune
musculară și tulburări gastrointestinale. Stresul conduce la boli coronariene, dureri de spate, migrene, dureri
de abdominale şi o varietate de probleme psihice. Este dificil de precizat în ce masura stresul influenţează
sănătatea, dar foarte multe îmbolnăviri sunt legate de stres. Îmbolnăvirile din cauza stresului reprezintă o
povară pentru oameni şi organizaţii, costurile fiind mai evidente la nivelul indivizilor decât la nivelul
organizaţiilor.
Stresul profesional acţionează și asupra sistemului imunitar. Sheldon Cohen de Universitatea
Carnegie Mellon USA (citat în Burrow, 2000) a arătat că angajaţii care suferă de stres cronic sunt de la trei
până la cinci ori mai predispuşi la infecţii virale respiratorii decât ceilalţi. Acelaşi studiu a descoperit că cei
care se confruntă doar cu un singur eveniment stresant pe parcursul unui an nu sunt vulnerabili.
Principalele probleme de sănătate identificate ca fiind datorate în mare măsura stresului profesional
sunt următoarele: astmul, psoriasis, ulcer gastro-duodenal, tulburări digestive și sindromul colonului iritabil,
probleme sexuale, depresii, consum de alcool, de droguri sau abuz de medicamente.

STADII CLINICE
Primul stadiul este cel al reacțiilor de alarmă și are două subetape:
faza de șoc, când pot apărea hipertensiune și hipotermie.
faza de contrașoc, când organismul individului realizează o contracarare a simptomelor din faza de șoc și
are la bază răspunsuri de tip endocrin. Acest stadiu este caracteristic perioadei copilăriei când rezistența
biologică este foarte scăzută.
Stadiul al doilea este cel de rezistență specifică (revenire), când după primul contact cu agentul
stresor organismul se adaptează, comportamentul individului fiind aparent normal, persistând modificări
specifice stadiului anterior, în special de la faza de contrașoc. În plan ontogenetic, acest stadiu corespunde
maturității, când individul are o rezistență bună, fiind posibilă adaptarea la aproape orice tip de stres din
mediu.
Stadiul al treilea este cel de epuizare (aparține bătrâneții) când scad aproape toate resursele
adaptative ale organismului. Adaptarea nu se mai menține din cauza scăderii reacțiilor de tip vegetativ. Apar
vădit consecințele negative ale acțiunii îndelungate a acestor mecanisme neurovegetative.

CARACTERISTICILE STRESULUI
Orice tip de stres apare pe fondul adaptării permanente a organismului la mediu când se poate
produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului și posibilitățile de răspuns reale ale individului.
Adaptarea presupune păstrarea integrității organismului care este în permanență amenințată de agenții
stresori de toate tipurile. În plus adaptarea presupune realizarea unui echilibru dinamic cu mediul. Stresul
apare în momentul când acest echilibru al adaptării se perturbă. Această perturbare este reversibilă. Stresul
reprezintă, după Landy, un dezechilibru intens perceput subiectiv de către individ între cerințele
organismului și ale mediului și posibilitățile de răspuns individuale.
În funcție de natura agentului stresor, stresul poate fi psihic, fizic, chimic și biologic. În funcție de
numărul persoanelor afectate, stresul poate fi individual sau colectiv.
EFECTELE
Pe termen lung expunerea prelungită la stres generează o serie de probleme serioase de sănătate cum
ar fi: diabetul zaharat, boli cardiovasculare, incidenţa crescută pentru cancerul mamar la femei; slăbirea
sistemului imunitar.
Putem identifica câteva dintre costurile unei organizaţii legate de consecinţele stresului profesional:
asigurările de sănătate, pierderea unor zile de lucru şi accidentele. Atunci când nivelul stresului este foarte
mare şi numărul accidentelor este mare. Aceasta se întâmplă din două motive: condiţiile de muncă care
cauzează stres pot cauza și accidente și cel de-al doilea motiv este acela că atunci când muncim prea mult,
când sunte presaţi de timp sau terorizaţi de şefi suntem mai vulnerabili la accidente.
Se produc mai multe accidente atunci când angajaţii lucrează în condiţii periculoase, când ei folosesc
echipamente sofisticate, când manipulează obiecte grele, când rămân pentru mai mult timp într-o poziţie
statică sau neconfortabilă, când au sarcini plictisitoare sau care se repetă la nesfârşit şi când trebuie să fie
permanent vigilenţi.
Cercetările (Hellriegel, 1992) au relevat faptul că atunci când angajaţii se tem de pierderea slujbei, ei
au mai multe accidente, se îmbolnăvesc mai des. Statistic, aproape 3-4% din accidentele industriale sunt
cauzate de incapacitatea de a face faţă problemelor emoţionale provocate de stres.
Se estimează că fiecare angajat care suferă de vreo boală cauzată de stres absentează aproximativ 16
zile lucrătoare pe an. Angajatorul va trebui sa găsească deci un echilibru între stresul indus salariaţilor și
performanţele organizaţiei.
Conform Federaţiei Mondiale de Sănătate Mentală, "faţa întunecată a economiei globale" a
determinat o criză în sănătatea mentală. Depresiile și bolile cardiovasculare au devenit o problemă de
sănătate majoră. Amândouă sunt generate de stresul profesional. Atunci când ne aflăm în situaţii stresante şi
nu putem nici lupta, nici fugi, o reacţie comună este să ne reprimăm sentimentele și să continuăm. Astfel,
stresul produce efecte comportamentale, biochimice și psihologice.
Efectele asupra psihicului duc la probleme de concentrare, încredere și motivaţie, ori ne fac sa ne
simţim frustraţi, neajutoraţi sau furioşi. Ca urmare furia, anxietatea, depresia, stima de sine scăzută,
intelectul slăbit, problemele de concentrare și de luare a deciziilor, nervozitatea, iritabilitatea, insatisfacţia în
munca sunt câteva din efectele pe care stresul le răsfrânge asupra stării emoţionale a oamenilor. Aceste
efecte duc la o deteriorare a sănătăţii psihice. În cazuri extreme, stresul profesional îi determină pe unii
angajaţi sa se sinucidă, mai ales atunci când aceştia sunt terorizaţi.
Efectele asupra comportamentului includ: performanţa în scădere, absenteism, creşterea numărului
accidentelor, creşterea abuzului de alcool sau medicamente, impulsivitate, creşte numărul abandonurilor şi
de asemenea apar dificultăţi în comunicare.
Stresul are impact şi asupra vieţii personale și sociale. Cu cât suntem mai stresaţi la serviciu, cu atât
impactul este mai mare în viaţa personală și personale şi perturbă implicarea în viaţa culturală şi socială. Este
greu să menţii un echilibru între munca şi familie pentru că stresul profesional creează un cerc vicios. A fi
afectat de stresul profesional nu este o slăbiciune personală pentru că oamenii au toleranţe diferite faţă de
situaţiile stresante. Nivelul de stres pe care cineva îl poate tolera înainte de apariţia stresului reprezintă
pragul stresului. Unii oameni la cea mai mică schimbare sau urgenţă reacţionează imediat. Alţii sunt calmi,
stăpâni pe sine, pe situaţie deoarece au încredere în capacitatea lor de adaptare. Ei simt un stres foarte mic,
acesta devenind mai mare dacă stresul este major sau prelungit.

STRESUL PSIHIC
Paul Frasse definește stresul psihic ca totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului
care nu-și găsesc soluția pe moment. Mihai Golu definește stresul psihic ca stare de tensiune, încordare sau
disconfort, determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă, stare de frustrare (reprimare) a unor
trebuințe, dorințe sau aspirații.
Stresul psihic are un dublu caracter: primar și secundar. Caracterul primar vorbește despre stres ca rezultat al
unei agresiuni recepționată direct în plan psihic. Caracterul secundar vorbește despre stres ca reacție de
conștientizare în plan psihic a unui stres fizic, căruia individul îi acordă o semnificație de realipula.

Caracteristicile stresului psihic

Agenții stresori psihici sunt: stimulii verbali (inclusiv cei care aparțin limbajului interior) care sunt
vehiculați pe căi nervoase la cortex. Aceștia se diferențiază total de celelalte categorii de agenți stresori din
cauza semnificației lor, pentru individ ei având caracter potențial de a produce stres psihic. Acest caracter
potențial este validat de semnificația cu care îl investește individul.
Unul și același agent stresor psihic, în afară de faptul că nu produce stres psihic la toți indivizii, nu
produce stres psihic de fiecare dată la același individ. Acest lucru este condiționat de dispozițiile de moment
ale individului și de semnificația pe care o acordă în acel moment individul.
Apariția și amploarea stresului psihic depind mult de caracterele genetice ale individului (caractere
cognitive, voliționale, motivaționale și afective).
Vulnerabilitatea psihică la stres este constituțională sau dobândită. Vulnerabilitatea psihică este o
trăsătură proprie doar anumitor persoane și se manifestă prin reacționare ușoară, prin stare de stres psihic, la
o gamă largă de agenți stresori.
Situații generatoare de stres psihic:
existența unor circumstanțe neobișnuite pentru individ care îl surprind pe acesta nepregătit pentru a le face
față.
semnificația unui eveniment.
angajarea individului într-o acțiune sau relație exagerată.
particularitățile contextului social.
lipsa condițiilor interne.
modul subiectiv de a percepe solicitările mediului.
subsolicitare / suprasolicitare.
situațiile conflictuale existente în familie, profesie sau la nivel intelectual.
criza de timp.
izolarea.
apariția unui obstacol fizic sau psihic în calea unui scop care duce la frustrare.
situații perturbatoare cauzate de agenți fizici (zgomote, vibrații, fluctuații de temperatură).
Există două forme speciale de stres (Selye): distress și eustress. Distress-ul implică toate tipurile de
stres enumerate (stresul obișnuit). Eustress-ul este starea de stres specială care este validată prin anumite
reacții endocrine specifice. Se diferențiază de distress prin:
natura agenților stresori (eustress – stimuli plăcuți ai ambianței, trăirile plăcute ale individului).
consecințele acțiunii agenților stresori care de cele mai multe ori sunt plăcute.
în plus față de distress, eustress-ul are implică și stres fizic.
Agenții stresori ai stresului psihic au următoarele caracteristici: caracter potențial stresant (generează
stres psihic doar în anumite condiții), caracter de amenințare permanentă pentru individ și caracter negativ al
consecințelor agenților stresori. Există două categorii de agenți stresori: unii care acționează pe calea celui
de-al doilea sistem de semnalizare (agenții psihogeni) și stimulii senzoriali externi, care devin agenți stresori
psihici veritabili atunci când bombardează repetat scoarța cerebrală și când au intensitate peste medie.
Parametrii de acțiune ai unui agent stresor: intensitate, durată, repetabilitate, noutate și bruschețe.
Asupra individului acționează constelații de agenți stresanți. Clasificarea agenților stresori:
în funcție de numărul lor, ei sunt: unici și multiplii.
în funcție de asociere, ei sunt: conglomerați și configurați.
în funcție de dominanța acțiunii, ei sunt: principali și secundari.
în funcție de numărul indivizilor afectați, ei sunt: agenți stresori cu semnificație strict individuală,
colectivă și generală.
în funcție de natura lor, ei sunt: fizici (sonori, luminoși etc), chimici, biologici, psihologici.

TRATAMENT
Tratamentul este uneori limitat la decoperirea simptomului fizic particular implicat, de exemplu,
hipertensiunea poate fi controlata medicamentos. Terapiile ce implica meditația, yoga și alte metode de
relaxare pot ajuta o persoana sa descopere sursa stresului sau sa invete sa-i faca fata mai eficient.
Combinatiile de exercitii fizice și terapie psihica sunt uneori recomandate, dar tot mai des permanentele
schimbari în stilul de viata sau în stilul de lucru, sau a schimbarilor temporare, cum ar fi vacantele, pot fi
folositoare în alinarea stresului.
CONSUMUL DE DROGURI
Astazi în toata lumea sunt în jurul 190 milioane utilizatori de drogurilor.Utilizarea drogurilor
sporeste în rândul tinerilor din lume. Majoritatea utilizatorilor au vârsta sub 30 de ani. În 1999, numarul
tarilor care raporteaza utilizarea drogurilor prin injectare a fost de 136, numarul fiind de 80 în 1992. Dintre
acestea, 93 de tari de asemenea identifica HIV printre injectatorii de droguri.
Cannabis este cel mai utilizat drog în toate partile lumii. Costul economic total al abuzului de droguri
în Statele Unite se estimeaza aproximativ la 70 miliarde dolari anual.
Abuzul de cocaina printre somerii din Columbia este de 10 ori mai mare decât printre persoanele
angajate. Industria drogurilor clandestina se estimeaza la 400 miliarde dolari pe an.
Abuzul de droguri inseamna orice utilizare excesiva, continua ori sporadica, incompatibila sau în
relatie cu practica medicala, a unui drog. Consumul poate fi exceptional, în scopul de a încerca odata sau de
mai multe ori un drog, fără a continua însa; ocazional, sub forma intermitenta, fără a ajunge la dependenta;
episodic, într-o circumstanta determinata; sistematic, caracterizându-se prin dependenta.

DEPENDENŢA
Dependenta se defineste ca fiind starea fizica sau psihica ce rezulta din interactiunea unui organism
cu o substanta, caracterizata prin modificari de comportament și alte reactii, însotite întotdeauna de nevoia
de a lua substanta în mod continuu sau periodic, pentru a-i resimti efectele psihice și pentru a evita
suferintele.

MOTIVE CARE DUC LA CONSUMUL DE DROGURI

Curiozitatea – Nu înseamna ca devenii dependent doar pentru ca ai încercat, dar nu continua – utilizarea
sistematica duce la dependenta, iar în cazul drogurilor puternice, prima doza poate fi fatala (heroina, cocaina,
LSD, Extasy, amfetamine, fenciclidina)
Teribilismul – Consumul de droguri poate fi vazut ca excitant și provocatori. Unii sunt tentati sa înfrunte
riscurile implicate, departe de a fi împiedicati de vorbe precum “pericol”. Poti sa iesi în evidenta și în mod
pozitiv, fără sa consumi droguri! Cauta alternative!
Presiunea grupului – Este important sa stii sa spui "NU" asta dovedeste ca ai o personalitate puternica.
Încearca sa fii tu însuti, chiar daca cei din jurul tau au alta opinie .
Probleme (în familie, scoala, prieteni) – Unii tineri pot folosi droguri pentru a acoperi problemele
existente (divortul părinților, abuz sau neglijenta din partea părinților sau a scolii). Trebuie înteles sa
folosirea drogurilor rezolva doar aparent și temporar problema, ea continuând sa existe și sa se agraveze.

SEMNELE ȘI SIMPTOMELE CONSUMULUI DE DROGURI

Semne fizice:
- pierderea/creşterea poftei de mîncare, o inexplicabilă scăderea sau creşterea în greutate, orice schimbare a
obiceiurile alimentare.
- schimarea ritmului mersului, o încetinire sau o înţepenire a mersului, o slabă coordonare a mmişcărilor
- insomnie, trezirea la ore neobişnuite, o lene neobişnuită
- ochii roşii şi înlăcrimaţi, pupile mai mari sau mai mici decît de obicei, blank stare
- palme umede şi reci, mîini tremurătoare
- faţă roşie sau palidă
- miros de substanţe la expiraţie, din corp sau de pe haine
- foarte activ, excesiv de vorbăreţ
- secreţii nazale ca la răceală, extremităţi reci
- urme de înţepături pe antebraţe sau picioare
- mereu mucos, greţuri şi vome frecvente, sau transpiraţii excesive
- tremurături ale mîinilor, picioarelor sau capului
- puls neregulat
Semne comportamentale:
- schimbare în atitudine, comportament sau personalitate fără o cauză aparentă
- schimbarea prietenilor sau evitarea celor vechi, nu vrea să vorbească despre prietenii cei noi sau aceştia
sunt cunoscuţi ca și consumatori de droguri.
- schimbare în activităţi, hoby-uri sau interese
- scăderea performanţelor şcolare, sau la muncă, întîtzieri la şcoală, absentări nemotivate sau abandon şcolar
- schimbarea comportamentului acasă, pierderea interesului pentru familie și activităţile de familie
- dificultăţi de concentrare, distrat, uituc
- o lipsă de motivaţie în general, pierderea energiei, a stimei de sine, o atitudine de nepăsare
- frecvent hipersensibil, îţi pierde repede cumpătul, sau are resentimente puternice
- stări de iritabilitate sau mînie
- stare de prostraţie sau dezorientare
- comportament excesiv de secretos
- accidente de maşină
- necinste cronică
- o nevoie inexplicabilă de bani, fură bani sau obiecte pentru a fi vîndute
- paranoia
- scimbări ale obiceiurilor de toaletă
Deşi este greu de crezut, pe langa toate drogurile care sunt și ilegale,tot în aceasta categorie (a
drogurilor) putem include și tutunul, Coca-Cola, ceaiul și cafeaua. Diferenta dintre ele este ca aceatea sunt
legale și nu produc dependenta care sa duca la stari ca atunci cand am fi consumat droguri precum heroina,
cocaina etc.
Nicotina din tutun este un drog consumat pe scara larga în societate.Fumatul frunzelor este din punct
de vedere fizic foarte nociv,Fumatul poate provoca unele forme de cancer,cum ar fii cel de la plamani și gat
și poate de asemenea unele boli la nivelul inimii și vaselor sangvine.
Consumatorii de tutun pot devenii dependenti din punct de vedere psihologic,chiar daca sunt
constienti de riscurile la care se expun,nu se pot lasa de fumat.

SEVRAJUL
Acest termen se refera la simptomele fizice și psihice care apar atunci când un individ este privat de
un drog de care el a devenit dependent.
Terminologie:
- Abuz de droguri - Expresia desemneaza auto-administrarea repetata de droguri, în scopuri medicale.
- Euforia - Este senzatia de buna dispozitie obtinuta artificial, euforia este o stare în care individul nu simte
nici o anxietate și scapa de influentele exterioare.
- Halucinatiile - Sunt perceptii provocate de halucinogene, care nu corespund realitatii obiective. Individul
care are halucinatii "vede imagini" și "aude sunete" care nu exista în realitate.

CLASIFICAREA DROGURILOR
Dupa efectul produs asupra sistemului nervos central:
- Produse depresoare (opiul, morfina, heroina, barbituricele, benzodiazepinele, hipnoticele, tranchilizantele,
metaqualona etc.)
- Produse stimulente (cocaina, crack-ul, khat-ul, amfetaminele, anorexigenele, etc.)
- Produse perturbatoare sau halucinogene (cannabis-ul, LSD-ul, fencyclidina, mescalina, psilocybina etc.).
După originea produsului:
- Produse naturale
- Produse de semi-sinteza
- Produse de sinteza
Dupa regimul juridic al substantelor:
- Substante a caror fabricare/administrare sunt supuse controlului (morfina, barbiturice etc.)
- Substante total interzise (LSD, heroina, crack)
Dupa dependenta generata:
- Droguri care creeaza dependenta fizica
- Droguri care creeaza dependenta psihica
- Droguri care creeaza dependenta mixta
 După efectele provocate organismului:
Droguri care inhiba centrii nervosi:
- cannabis
- opiacee : - opiu
- morfina
- derivatii de morfina
- heroina, metadona, petidina
- codeina
- barbiturice
- tranchilizante
Droguri care stimuleaza centrii nervosi: - cocaina, amfetamine, crack-ul
Droguri halucinogene: - LSD
- ecstasy
- phenciclidina
- peyote
- psilocybina și psilocyna
Inhalanții: - solventi organici
- lacuri, vopsele („Aurolac”)
- gaz
- adezivi
- benzine usoare

TRATAMENT
Prima etapa a tratamentului – etapa terapiei de dezintoxicare și de fortifiere generala – include
prescrierea de substante medicamentoase în doze terapeutice, cum ar fi: tranchilizante, neuroleptice,
preparate detoxifiante, vitamine, medicatie simptomatica (analgetice s.a.). Daca este cazul, se poate efectua
piroterapie, hemosorbtie. în fazele ulterioare se prescrie fizioterapie.
Actiunea medicamentoasa este insotita de psihoterapie rationala (explicativa). Etapa terapiei
medicamentoase trebuie sa fie realizata în conditii spitalicesti (mai rar în ambulatoriu) de specialisti
psihiatri-narcologi.
Etapa actiunii orientate asupra personalitatii narcomanului este alcatuita din: psihoterapia
tulburarilor de granita: anxietatea, depresia, irascibilitatea, tensiunea interioara, insomnia s.a.; insotirea
psihoterapeutica a remisiunii; psihoterapia de familie; analiza circumstantelor care pot provoca recaderea și
cautarea în comun a cailor de invingere a acesteia; scoaterea la lumina a trasaturilor pozitive ale
personalitatii celui ce sufera de narcomanie și sprijinirea pe ele în cursul procesului recuperator;
diagnosticarea psihologica și elaborarea unui complex de recomandari potrivite cu tipul psihologic de
personalitate al suferindului.
Una dintre cele mai importante sarcini ale psihoterapiei ortodoxe este ajutarea omului (pacientului) sa
constientizeze mecanismele psihologice patimase ale bolii ori situatiei conflictuale; formarea la cei ce sufera
de narcomanie a unei atitudini care priveste narcomania ca pe o boala ce tine de pacat; examinarea
problemelor privitoare la sensul vietii, la conceptele de „pacat“ și „patima“, convorbiri despre virtutile
crestinesti; pregatirea duhovnicesc-psihologica pentru Taina Spovedaniei; conlucrarea la imbisericirea
bolnavului.

1.1.4. Grupele de populatie cu risc mare de imbolnavire

Indiferent că se aplică sau nu un management ştiinţific al securităţii şi sănătăţii în muncă, două
operaţii sunt strict necesare în activitatea preventivă: identificarea şi evaluarea riscurilor. Importanţa lor
este relevată şi de faptul că sunt statuate ca obligatorii prin Normele generale de protecţie a muncii, iar
răspunderea realizării lor este atribuită atât conducerii firmei, cât şi personalului din cadrul compartimentelor
de protecţie a muncii.

IDENTIFICAREA FACTORILOR DE RISC ŞI A SUBSTRATULUI CAUZAL

Identificarea factorilor de risc şi a substratului lor cauzal este o acţiune complexă, care necesită
îmbinarea mai multor procedee, adaptate de fiecare dată condiţiilor respectivei firme.
 În principiu, se procedează astfel:
- se analizează vizual, prin studiu de caz, simulare etc., pentru fiecare loc de muncă, pe rând, toate
elementele sistemului de muncă aferent şi se stabilesc, pe această bază, ce deficienţe, abateri, caracteristici
ş.a. ar putea conduce la accidente sau îmbolnăviri profesionale;
- se efectuează determinări cu ajutorul metodelor şi mijloacelor specifice, în cazul factorilor comensurabili
sub aspectul nivelului sau concentraţiei sau pentru care se pot realiza analize ale naturii elementelor
componente;
- se analizează starea de morbiditate sau diversele simptome care ar putea indica prezenţa unei afecţiuni
datorate condiţiilor de muncă;
- se identifică elementele depistate în listele prestabilite de factori de risc şi factori de substrat cauzal.
Ordinea de executare a acestor operaţii nu este predeterminată, dar trebuie parcurse toate pentru a se
obţine un rezultat corect.

Factorii de risc proprii executantului

Studiile și analizele efectuate privind fenomenul de accidentare și îmbolnăvire profesională au relevat
incidenţa majoră a factorilor de risc proprii executantului. În raport cu factorii de risc obiectivi, cu excepţia
unor cazuri reduse ca număr (calamităţi naturale), factorii subiectivi – proprii executantului – se situează și
la originea acestora, deoarece omul este elaboratorul şi totodată cel care verifică şi poate interveni asupra
celorlalte elemente ale sistemului de muncă: mijloacele de producţie, mediul și sarcina de muncă.
Indiferent de repartiţia sarcinilor între om şi maşină, activitatea de muncă pe care o desfăşoară
executantul cuprinde patru secvenţe principale:
- recepţionarea și constituirea informaţiei;
- elaborarea și adoptarea deciziilor;
- execuţia;
- autoreglarea.
Ponderea acestor secvenţe în structura diferitelor posturi de muncă sau a unuia și aceluiaşi post, în
perioade de timp diferite, poate varia , dar prezenţa tuturor este obligatorie. Modul cum executantul
realizează aceste secvenţe defineşte comportamentul său de muncă – totalitatea faptelor, actelor, reacţiilor
(motorii, verbale, afective) prin care o persoană răspunde solicitărilor sarcinii de muncă. Din punctul de
vedere al securităţii muncii distingem un comportament normal, care nu conduce la periclitarea sănătăţii sau
integrităţii anatomo-funcţionale a executantului şi un comportament inadecvat, care poate favoriza sau
declanşa un accident sau o îmbolnăvire profesională.
Comportamentul normal presupune două componente:
- evitarea riscurilor prin respectarea prescripţiilor tehnice și a reglementărilor privind securitatea și sănătatea
în muncă referitoare la modul în care trebuie îndeplinită sarcina;
- neutralizarea situaţiilor de risc create, ceea ce implică sesizarea rapidă a acestora (chiar anticiparea lor), a
elementelor critice, prelucrarea rapidă a informaţiilor, decizia şi execuţia ei prompte și rapide.
Comportamentul inadecvat sub aspectul securităţii şi sănătăţii în muncă se manifestă prin conduite
nesigure sau necorespunzătoare situaţiilor obişnuite sau neobişnuite de muncă. Altfel spus, el reprezintă
abaterea executantului de la modul ideal de îndeplinire a celor patru secvenţe ale activităţii prin care se
realizează sarcina de muncă, abatere care poate consta într-o omisiune sau o acţiune greşită.
În consecinţă, factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională proprii executantului se pot
subsuma unei erori la nivelul verigilor de bază ale activităţii de muncă:
- erori de recepţie, prelucrare și interpretare a informaţiei;
- erori de decizie;
- erori de execuţie;
- erori de autoreglaj.
Deosebit de importantă pentru stabilirea măsurilor de prevenire este cunoaşterea substratului cauzal
al comportamentului inadecvat din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă. La modul general,
comportamentul în muncă reprezintă concretizarea capacităţii de muncă a individului şi reflectă relaţia dintre
nivelul exigenţelor adresate executantului (sub forma sarcinii de muncă) și capacitatea sa de a le răspunde.
Factorii de risc proprii sarcinii de muncă
Sarcina de muncă se încadrează printre noţiunile cu ajutorul cărora se defineşte orice activitate de
muncă: funcţii, sarcini, activitate, operaţii, procese, comportament, cerinţe etc. Dintre acestea, funcţiile care
constituie unităţi majore ale muncii, pot cuprinde una sau mai multe sarcini şi sunt foarte variate,
corespunzător scopului proceselor de muncă.
Funcţia implică responsabilitatea în raport cu scopurile sistemului, are o anumită frecvenţă în ciclul
de muncă, include sarcini şi operaţii care cer cunoştinţe, deprinderi specifice, realizează unul sau mai multe
scopuri prin folosirea unor metode, procedee, strategii şi, chiar în cadrul unor cerinţe de viteză, precizie,
cantitate, calitate etc.
Un executant poate îndeplini o funcţie singur sau împreună cu maşina. Aceeaşi funcţie poate fi
îndeplinită de executanţi aflaţi în posturi diferite, pe linii diferite sau în cadrul aceleiaşi instalaţii.
Sarcina este eprezentată de un grup de acţiuni legate temporar și realizate cu aceleaşi elemente
informaţionale și mijloace de muncă; este o unitate subordonată funcţiei, are o anumită frecvenţă, un scop
(subordonat scopului funcţiei), necesită anumite cunoştinţe și deprinderi şi trebuie să se încadreze unor
cerinţe restrictive: viteză, precizie etc.
Operaţia este cea mai mică unitate a muncii şi este subordonată sarcinii; se poate caracteriza în raport
cu:
- conţinutul – obiecte, reguli, procedee, obiective;
- structura – modul de organizare a elementelor componente;
- cerinţe impuse – ansamblul condiţiilor care trebuiesc respectate de operator pentru a atinge obiectivele
muncii (parametrii acţiunii: viteză, precizie, adecvare la reguli).
Metoda de muncă reflectă modul în care se realizează sarcina și operaţiile în condiţiile tehnologice
concrete şi de înzestrare tehnică cuprinde, în general, ordinea de succesiune eficace a elementelor operaţiei,
alcătuirea raţională a mânuirilor şi mişcărilor în condiţii tehnico-organizatorice precizate. În raport cu aceste
noţiuni definitorii ale activităţii de muncă, se desprind factorii de accidentare și îmbolnăvire profesională
proprii sarcinii de muncă, conţinut sau structură necorespunzătoare a sarcinii de muncă în raport cu scopul
sistemului de muncă sau cu cerinţele impuse de situaţiile de risc, respectiv:
- operaţii, reguli, procedee greşite;
- absenţa unor operaţii;
- metode de muncă necorespunzătoare (succesiune greşită a operaţiilor, mânuirilor, mişcărilor);
- cerinţe sub/supradimensionate impuse executantului, respectiv necorespunzătoare posibilităţilor acestuia.
Prima categorie de factori are la bază o insuficientă cunoaştere a tehnologiilor şi metodelor prin care
se poate ajunge la realizarea scopului procesului de muncă. Modul în care pot conduce la accidentare şi/sau
îmbolnăviri profesionale este evident, deoarece determină eroarea la nivelul executantului. A doua grupă de
factori provine din neluarea în considerare a variabilei umane, respectiv din stabilirea neraţională a
parametrilor acţiunilor umane. În consecinţă, dificultatea și complexitatea sarcinii fie se situează sub
posibilităţile executantului, fie le depăşeşte, provocând sub sau suprasolicitarea organismului său. În ambele
situaţii are loc scăderea capacităţii de muncă, datorată oboselii , într-un interval mai mic decât cel normal, cu
efecte uşor de bănuit.

Factorii de risc proprii mijloacelor de producţie

După natura acţiunii lor, factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională proprii
mijloacelor de producţie se pot împărţi în trei categorii: de natură fizică, chimică şi biologică.
Factori de risc de natură fizică - în această categorie sunt incluşi factorii de natură mecanică și cei
de natură termică.
Factorii de natură mecanică sunt reprezentaţi de:
Mişcările periculoase. Statisticile arată că cele mai multe accidente de muncă având cauze de natură
obiectivă se datorează organelor în mişcare ale maşinilor. În funcţie de rolul lor în cadrul procesului de
muncă, mişcările maşinilor, ale mecanismelor, organelor de maşini, pieselor etc. pot fi:
o funcţionale:
normale în intervalul de timp de funcţionare, fără restricţii în legătură cu declanşarea, întreruperea,
dozarea vitezei;
cu pericolul autodeclanşării contraindicate (autopornire prin auto-aprindere, contact electric etc., prin
acţionarea involuntară sau din greşeală);
 cu pericolul întreruperii imprevizibile;
cu momente de pericol în cazul în care nu pot fi sau nu sunt controlate în sensul declanşării, întreruperii
sau dozării vitezei;
o nefuncţionale:
devieri de la traiectoriile normale;
recul;
balans;
şocuri la pornire sau oprire;
desprinderea și proiectarea de corpuri, particule; ruperea unui element de legătură, desprinderea,
desfacerea unei legături.
Toate aceste categorii de mişcări constituie surse potenţiale de accidentare, putând produce vătămări
sub formă de striviri, tăieturi, contuzii, străpungeri etc. Prin urmare, riscurile mecanice sunt reprezentate, în
general, de purtătorii de energie cinetică ai unui echipament tehnic, respectiv de elementele aflate în mişcare
ale acestuia, numite elemente periculoase. Accidentarea se produce prin contactul executantului cu un
element periculos. Spaţiul situat în interiorul sau împrejurul unui echipament tehnic în care prezenţa oricărei
persoane o expune pe aceasta riscului de accidentare mecanică este numit zonă de risc mecanic sau zonă de
pericol mecanic. Zonele de pericol mecanic pot avea configuraţiile cele mai diverse. Mişcările (elementelor
mobile) desfăşurate în zonele de pericol mecanic au fost denumite mişcări periculoase. Ele se manifestă în
cazul mişcării de rotaţie ale unui singur element, ale mai multor elemente, al mişcărilor de translaţie și al
celor combinate. Dintre parametrii care pot determina caracterul periculos menţionăm:

- valorile ridicate ale turaţiilor sau vitezelor de translaţie ale elementelor în mişcare;
- masele mari ale elementelor aflate în mişcare;
- valorile momentelor de torsiune;
- valorile forţelor de acţionare ale elementelor în mişcare;
- amplitudinea mişcărilor;
- forma și rugozitatea suprafeţelor elementelor aflate în mişcare;
- modul de fixare a pieselor aflate în rotaţie;
- distanţa între partea rotitoare și partea fixă;
- distanţa minimă dintre partea mobilă și partea fixă;
- jocul componentelor;
- dimensiunile deschiderilor etc.
Caracteristicile enumerate, precum și altele asemănătoare, trebuie considerate, analizate şi apreciate,
de la caz la caz, pentru fiecare element mobil al echipamentului tehnic, precum și pentru zonele de pericol
mecanic.
Suprafeţele sau contururile periculoase. Prin natura şi forma lor acestea pot fi înţepătoare, tăioase,
alunecoase, abrazive, adezive. Prin contactul dintre executant și diversele părţi ale mijloacelor de producţie
sau obiectelor muncii care prezintă asemenea caracteristici se pot produce vătămări cauzate de alunecare şi
cădere (fracturi , luxaţii), tăiere, înţepare etc.
Utilajele sub presiune sau vid. Acestea pot genera în cazul supra-presiunii explozii, iar în cazul
lucrului în vid implozii. Principalele utilaje şi instalaţii care lucrează sub presiune sunt compresoarele,
autoclavele și recipientele butelie de gaze comprimate. Pericolul de explozie, în cazul recipientelor butelie
sub presiune , este deosebit de mare la temperaturi ridicate ( în cazul amplasării acestora în apropierea unor
surse de căldură). De asemenea, dacă în recipientele sub presiune se depozitează substanţe puternic corosive,
există riscul producerii unor neetanşeităţi care pot conduce la explozii. Principalele cauze potenţiale ale
accidentelor la utilajele sub presiune sunt:
- dimensionarea necorespunzătoare a utilajelor, în raport cu condiţiile de lucru;
- umplerea necorespunzătoare a autoclavelor şi recipientelor butelie ( lipsa unui spaţiu de siguranţă suficient
de mare, necesar în cazul dilatării conţinutului, ca urmare a unor creşteri necontrolate ale temperaturii);
- lipsa aparatelor de măsură și control ale presiunii şi temperaturii (manometre, termometre);
- lipsa dispozitivelor de siguranţă (discuri de explozie, supape de siguranţă, membrane de siguranţă, capace
de protecţie etc.);
- manevrarea necorespunzătoare a recipientelor, lovirea unuia de celălalt sau de obiecte tari, răsturnarea,
supunerea lor la trepidaţii;
- păstrarea buteliilor la soar , în apropierea surselor de căldură sau în locuri cu substanţe corosive;
- depozitarea în aceeaşi incăpere a recipientelor butelie care conţin substanţe incompatibile (oxigen şi
hidrogen, oxigen și amoniac, amoniac și clor, clor şi hidrogen, clor şi oxigen etc.);
- deschiderea bruscă a ventilului buteliilor și recipientelor;
- introducerea gazelor comprimate în recipiente butelie, în vase de sticlă sau alte recipiente care funcţionează
la presiuni mai reduse;
- defecţiuni ale reductoarelor de presiune ;
- ungerea ventilelor şi a manometrelor de la recipientele care conţin oxigen cu uleiuri sau grăsimi.
Instalaţiile, utilajele și aparatura care lucrează sub vid pot, de asemenea, să constituie surse
generatoare de factori de risc de accidentare. Riscurile de implozie apar cel mai frecvent în următoarele
cazuri:
- defecte ale materialului (tensiuni remanente sau neregularităţi struc-turale);
- neetanşeităţi ale instalaţiilor, în special când se lucrează cu produse care, în contact cu aerul, formează
amestecuri explozive;
- lipsa unor paravane de protecţie sau coşuri de protecţie în caz de implozie;
- reducerea bruscă a presiunii în instalaţie;
- vibraţia puternică a recipientelor sub presiune redusă;
- variaţii bruşte de temperatură și presiune în instalaţii;
- încălzirea cu flacără a aparatelor de distilare în vid.
Atât în cazul exploziilor cât şi al imploziilor, vătămările produse constau, în general, în mutilări
parţiale sau totale ale victimei.
Vibraţiile excesive ale sculelor, utilajelor, instalaţiilor, clădirilor etc. Un sistem material scos din
poziţia de echilibru , prin aplicarea sau suprimarea unei forţe, începe să se mişte. Dacă mişcarea sistemului
faţă de starea de referinţă este alternativă, aceasta se numeşte vibraţie sau oscilaţie. Vibraţiile întâlnite în
tehnică sunt variate şi pot fi clasificate astfel:
• După forţele care acţionează în timpul mişcării sistemului material:
- vibraţii neamortizate – forţa rezistentă este nulă ;
- vibraţii amortizate – forţa rezistentă este negativă ;
- vibraţii autoîntreţinute – forţa rezistentă este pozitivă ;
- vibraţii libere – forţa perturbatoare este nulă ;
- vibraţii forţate – forţa perturbatoare este diferită de zero.
• După numărul gradelor de libertate ale sistemului: vibraţii cu un grad de libertate, cu două sau mai multe
grade de libertate.
• După felul mişcării: vibraţii de translaţie, de rotaţie, de torsiune.
• După evoluţia în timp: vibraţii periodice, aperiodice și aleatorii.

Factorii de risc de natură termică. În numeroase ramuri industriale există locuri de muncă unde, prin
natura sarcinii de muncă, executantul poate intra în contact cu obiecte sau suprafeţe cu temperaturi excesive:
ridicate sau coborâte.

Factorii de risc de natură electrică. Majoritatea instalaţiilor, utila-jelor şi maşinilor sunt acţionate
electric. Curentul electric poate constitui factor de risc de accidentare în muncă în două situaţii:
- realizarea contactului dintre organismul uman şi părţile componente ale mijloacelor de muncă aflate sub
tensiune – factor de risc direct (final);
- creşterea bruscă a energiei termice radiate datorită rezistenţei conductorului – factor indirect (intermediar).
Prima situaţie apare în cazul:
- atingerilor directe, respectiv prin contactul cu elemente conductive ale instalaţiei electrice care se află
normal sub tensiune, este scoasă de sub tensiune, dar a rămas încărcată cu sarcini electrice datorită
capacităţii, prin omiterea descărcării acestora după deconectare; a fost scoasă de sub tensiune, dar se află sub
o tensiune indusă pe cale electromagnetică de alte instalaţii, prin omiterea legării la pământ a elementelor
deconectate;
- atingerilor indirecte, produse prin contactul cu un element conductiv care în mod normal nu este sub
tensiune, dar care a intrat accidental sub tensiune (deteriorarea izolaţiei,
contacte electrice cu alte elemente aflate sub tensiune etc.), prin el trecând “curenţi de defect” (curenţi care
circulă pe alte căi decât cele destinate trecerii curentului electric);
- tensiunii de pas, respectiv la atingerea simultană a două puncte de pe sol (considerate la o distanţă de 0,8
m) aflate la potenţiale diferite ca urmare a scurgerii prin pământ a unui curent electric; tensiunile de pas pot
să apară în apropierea unui conductor căzut la pământ, a unei linii aflate sub tensiune sau în apropierea unei
prize de pământ de exploatare sau de protecţie prin care trece un curent electric.
A doua situaţie se produce atunci când rezistenţa conductorului nu este corespunzătoare intensităţii
curentului care-l parcurge, fie din construcţie, fie din cauza unei variaţii întâmplătoare a intensităţii
curentului (curenţi suplimentari induşi) sau creşterii rezistenţei datorate degradării conductorului.
În toate cazurile are loc o creştere a radiaţiei calorice, suficient de mare pentru a provoca aprinderea
îmbrăcămintei exterioare a conductorului. În funcţie de celelalte condiţii de muncă (mai ales dacă sunt
prezente în cantitate mare substanţe inflamabile sau explozive) se produc incendii şi / sau explozii. Curentul
electric, în calitate de factor de accidentare în muncă, poate provoca două tipuri de leziuni:
- electrotraumatismul, care constă în arsuri și metalizări ale pielii datorate căldurii dezvoltate de arcul
electric format la punctele de contact sau la trecerea curentului electric;
- electrocutarea, respectiv trecerea curentului electric prin organism.

Factorii de risc de natură chimică.

În funcţie de proprietăţile chimice datorită cărora diverse substanţe utilizate în procesul de muncă
devin surse generatoare de accidente şi îmbolnăviri profesionale, distingem în principal substanţele toxice,
caustice, inflamabile, explozive, cancerigene.
Substanţele toxice. Acestea sunt cele care, pătrunzând în organism, au o acţiune dăunătoare,
perturbând funcţiile acestuia și provocând intoxicaţii acute sau cronice. Intoxicaţia acută are loc atunci când
substanţa toxică pătrunde în organism în cantitate mare şi într-un interval scurt de timp , generând tulburări
intense şi imediate; în situaţia contrară – cantităţi mici în interval mare de timp – apare intoxicaţia cronică.
Substanţele toxice pot pătrunde în organism pe cale respiratorie (inhalare), prin piele (cutanat) sau prin tubul
digestiv (ingerare).
Pătrunderea toxicelor pe cale respiratorie este cazul cel mai frecvent în industrie (circa 90 % din
intoxicaţii) și are consecinţele cele mai grave, deoarece absorbirea acestora la nivel celular şi molecular se
face mai rapid. Ca stare de agregare fizică, asemenea substanţe se regăsesc sub formă de gaze, vapori, fum,
ceaţă, aerosoli sau praf.
Pătrunderea toxicelor prin piele are loc, în special, în cazul substanţelor toxice lichide (benzină,
toluen, xilen, derivaţi halogenaţi ai metanului şi benzenului etc.). Ingerarea substanţelor toxice este mai rar
întâlnită , fiind posibilă numai din neglijenţă. Riscul specific de accidentare și îmbolnăvire profesională în
cazul mijloacelor de producţie este de pătrundere a toxicelor prin piele.
Acţiunea toxicelor asupra organismului poate fi locală, numai asupra anumitor organe (de exemplu,
benzenul acţionează asupra sistemului nervos central) sau generală, când afectează toate ţesuturile și
organele (de exemplu, acidul cianhidric sau hidrogenul sulfurat). Nu se poate face însă o delimitare precisă
după criteriul tipului de acţiune, deoarece majoritatea substanţelor toxice au, în acelaşi timp, și o acţiune
generală şi una locală asupra organismului. Acţiunea toxică a substanţelor din aceeaşi clasă variază în funcţie
de compoziţia lor chimică. De exemplu, toxicitatea hidrocarburilor creşte o dată cu numărul de atomi de
carbon din moleculă. Dacă în molecula unei substanţe toxice se înlocuieşte hidrogenul cu oxigen, sulf sau
gruparea hidroxil (OH), toxicitatea creşte brusc; acelaşi efect îl are introducerea grupei “amino” sau “nitro”
într-un nucleu aromatic.
De asemenea, toxicitatea creşte o dată cu gradul de nesaturare: etanul este mai puţin toxic decât
etilena, iar aceasta, la rândul ei, este mai puţin toxică decât acetilena; oxidul de carbon este toxic, în timp ce
bioxidul de carbon nu prezintă o astfel de caracteristică etc.
Substanţele caustice. Acestea sunt substanţe care, în contact cu organis-mul, provoacă arsuri.
Arsurile chimice constituie accidente și se caracterizează prin leziuni organice de intensitate diferită, în
funcţie de natură, concentraţia şi durata contactului cu substanţa caustică.
 Substanţele inflamabile. Inflamarea este o ardere de scurtă durată a amestecului de vapori ai unui
lichid combustibil cu oxigenul din aer şi se produce în urma creşterii locale a temperaturii datorită unei surse
externe de căldură. Noţiunea de inflamare este legată, deci, numai de lichidele combustibile, spre deosebire
de aprindere, care este comună tuturor substanţelor combustibile, indiferent de starea de agregare.
Caracteristic fenomenului de inflamare este faptul că arderea se produce şi încetează brusc, deoarece căldura
degajată nu este suficientă pentru încălzirea întregii cantităţi de lichid care să asigure în continuare formarea
vaporilor.
Punctul de inflamabilitate (Pi) este reprezentat de temperatura minimă la care vaporii unei substanţe
formează cu aerul un amestec inflamabil. În funcţie de punctul de inflamabilitate, lichidele pot fi grupate în
următoarele categorii:
- lichide inflamabile: Pi < 28 ºC (benzen, eter etilic, sulfură de carbon, acetat de butil, acetonă, alcool metilic
etc.);
- lichide uşor inflamabile : 28 ºC ≤ Pi ≤ 45 ºC (petrol lampant, gazolină, terebentină, benzină nafta, brom-
pentan, ciclohexilamină etc.);
- lichide combustibile: Pi > 45 ºC (fenol, anilină, păcură, motorină, uleiuri, acizi graşi etc.).
Pe lângă pericolul de incendiu datorat substanţelor inflamabile, în industrie se pot produce incendii
ca urmare a autoaprinderilor produse de acumulări de căldură provenite din procese chimice sau biochimice
care au loc în însăşi masa substanţelor. Fenomenul de autoaprindere se manifestă atât la substanţele
inflamabile, cât și la cele combustibile.
Autoaprinderea de natură chimică are la bază fenomenul de oxidare şi se poate produce în cazul
substanţelor care au o capacitate intensă de combinare cu oxigenul din aer. Pentru ca în timpul reacţiei
chimice de oxidare să se atingă temperatura de auto-aprindere, este necesar ca substanţa combustibilă să aibă
o suprafaţă mare de contact, iar mediul ambiant să prezinte o temperatură ridicată. Autoaprinderea de natură
biochimică se datorează acumulării de căldură în interiorul masei de substanţă, ca urmare a activităţii
biologice a microorganismelor. În desfăşurarea acestui proces se deosebesc următoarele faze:
- faza biologică sau începutul de fermentaţie , când temperatura creşte până la 55 ºC;
- faza începutului de carbonizare , când temperatura se situează în intervalul 55-100 ºC ;
- faza de înnegrire a produşilor mai puţin stabili, când temperatura ajunge la 140-150 ºC;
- faza de carbonizare, când se ajunge la temperatura de autoaprindere a substanţei date.
Substanţe explozive. Exploziile de natură chimică sunt rezultatul unei reacţii chimice foarte rapide,
când într-un timp foarte scurt rezultă produşi noi, cu degajare de căldură.
Explozia, în sensul cel mai restrâns al cuvântului, este un fenomen chimic (un proces de transformare
chimică a materiei) care se desfăşoară rapid, însoţit de o degajare tot atât de rapidă a unor cantităţi
apreciabile de căldură și gaze sau vapori puternic încălziţi, care produc un lucru mecanic de deplasare sau
distrugere. Substanţele explozive se descompun sub acţiunea temperaturii, cu formare de cantităţi mari de
gaze. Numeroase substanţe, în contact cu aerul, formează amestecuri explozive. Amestecurile explozive sunt
caracterizate de limite de explozie – superioare şi inferioare – care reprezintă cantitatea maximă, respectiv
minimă, de substanţă, exprimată în procente, care formează cu aerul un amestec exploziv.
Substanţele cancerigene sunt cele care generează tumori maligne, caracterizate printr-o înmulţire
excesivă a ţesuturilor unor organe. În numeroase legislaţii naţionale se interzice complet utilizarea
industrială a unor astfel de substanţe, al căror efect este sigur cancerigen.

Factori de risc de natură biologică.

În mod deosebit în industria farmaceutică, în laboratoarele de analize medicale, ca și în cercetarea
medicală obiectul muncii îl constituie culturi sau preparate cu microorganisme generatoare de maladii
infecţioase: bacterii, virusuri, spirochete, ciuperci, protozoare.
De asemenea, există procese de muncă unde se lucrează cu plante periculoase (de exemplu, ciuperci
otrăvitoare), precum şi cu animale periculoase (şerpi veninoşi etc.), care pot provoca accidente şi/sau
intoxicaţii acute profesionale, decese, răniri, înţepături etc.

Factorii de risc proprii mediului de muncă

Mediul de muncă este cea de a patra componentă a sistemului de muncă şi include, pe de o parte,
mediul fizic ambiant (condiţiile de microclimat, iluminat, zgomot, vibraţii, radiaţii, noxe chimice, presiunea
mediului, factori biologici etc.), iar pe de altă parte, mediul social (relaţiile, atitudinile, interacţiunile,
modurile de comportament etc.). Influenţa condiţiilor de mediu asupra celorlalte elemente poate să fie
considerabilă; mai ales asupra executantului pot produce atât efecte fiziologice, cât și psihologice, sub formă
de vătămări sau stări patologice.

Factorii de risc proprii mediului fizic de muncă se clasifică astfel:

Factori de risc de natură fizică. Această primă grupă de factori include mai multe subgrupe.
Microclimatul locului de muncă cuprinde:
temperatura excesivă a aerului (ridicată / scăzută);
umiditatea necorespunzătoare a aerului (ridicată / scăzută);
viteza mare a curenţilor de aer.
Factorii de microclimat acţionează asupra mijloacelor de producţie, caz în care îndeplinesc rolul de
factori de risc indirecţi şi asupra executantului ca factori direcţi. În calitate de factori indirecţi, influenţa lor
se concretizează în ansamblul transformărilor termochimice care se produc la nivelul mijloacelor de
producţie, transformări care perturbă funcţionarea normală a acestora și pot genera accidente sau boli
profesionale. Influenţa asupra executantului se traduce într-o serie de transformări fiziologice.
Temperatura mediului ambiant determină fenomenul de termoreglare a organismului, care are drept
rol menţinerea stării de echilibru termic al acestuia.
Umiditatea relativă a aerului poate afecta direct organismul uman. Scăderea acesteia sub 30%
produce uscarea mucoaselor oculare şi respiratorii. Munca în aer uscat sporeşte riscul de îmbolnăvire, din
cauza scăderii capacităţii de apărare a organismului faţă de flora microbiană din aer. Creşterea umidităţii
relative peste 70% devine dăunătoare prin împiedicarea eliminării normale a transpiraţiei, perturbând
procesul de termoreglare. Viteza curenţilor de aer are o influenţă deosebită asupra stării de confort termic; la
aceeaşi temperatură, în funcţie de viteza lor, curenţii de aer pot provoca disconfort, iar la depăşirea anumitor
limite perturbă termoreglarea.
Presiunea excesivă a aerului (ridicată / scăzută), precum și supra-presiunea în adâncimea apelor. În
condiţii normale, presiunea atmosferică exercitată asupra organismului uman este echilibrată de
contrapresiunea din interior (a plasmei sanguine, a ţesuturilor, cavităţilor organismului etc.) și de ea depind
schimburile de gaze dintre organism şi atmosferă. La creşterea sau scăderea presiunii atmosferice, proporţia
gazelor din aer nu se modifică, în schimb variază numărul moleculelor pe unitatea de volum (creşte la
presiuni ridicate şi scade la presiuni reduse). Aceste modificări au consecinţe asupra solubilităţii gazelor în
ţesuturile organismului, generând tulburări specifice.
Zgomotul excesiv: ultrasunetele. Din punct de vedere al perceperii lor de către organul auditiv,
oscilaţiile acustice se clasifică în: infrasunete, cu frecvenţa sub 20 Hz, sunete, cu frecvenţe între 20 și 20.000
Hz și ultrasunete, cu frecvenţa peste 20.000 Hz. În mediul industrial, infrasunetele, sunetele și ultrasunetele
se supra-pun atât în ceea ce priveşte componenţa spectrului oscilaţiilor generate de maşini şi utilaje, cât şi în
privinţa acţiunii lor asupra organismului executanţilor. Numai în mod excepţional se întâlnesc exclusiv
oscilaţii cu frecvenţa sub 20 Hz sau peste 500 Hz, frecvenţă care reprezintă limita superioară de percepere a
analizorului acustic. Zgomotul este definit, cel mai des, ca un sunet nedorit. Sunetul este senzaţia auditivă
provocată de vibraţia acustică (deci în domeniul audibil) a particulelor unui mediu elastic în jurul unei poziţii
de echilibru. El apare ca urmare a vibraţiilor unui corp, aşa încât sursele sonore pot fi grupate în raport cu
natura forţelor care produc aceste vibraţii, surse producătoare de zgomot prin acţiune aerodinamică, în
această grupă fiind cuprinse curgerile laminare de fluid prin orificii sau curgerile turbulente, surse
producătoare de zgomot prin acţiune electromagnetică, surse producătoare de zgomot prin acţiune termică.
Iluminatul necorespunzător. Cercetările experimentale au demonstrat că 80% din solicitarea
nervoasă umană se poate atribui excitaţiilor optice. Cantitatea cea mai mare de informaţii primite de către
om în procesul muncii o formează semnalele luminoase recepţionate de analizorul optic. Întrucât purtătorul
de mesaj în transmiterea și recepţionarea semnalelor optice îl constituie semnalele luminoase, calitatea
transmisiei și recepţiei informaţiilor este condiţionată de calitatea iluminatului.
Radiaţiile neionizante care interesează în mod deosebit din punctul de vedere al securităţii şi
sănătăţii în muncă sunt: undele radiometrice de înaltă frecvenţă, microundele, radiaţiile infraroşii,
ultraviolete și laser. Radiaţiile de înaltă frecvenţă reprezintă partea din spectrul radiaţiilor electromagnetice
care corespunde undelor radio de la câţiva kilometri la 50 cm.
Microundele au lungimi de undă cuprinse între 0,04 cm și 50 cm. Orice obiect care se găseşte în
câmpul electromagnetic care se formează în jurul instalaţiilor de înaltă frecvenţă absoarbe o parte din energia
acestuia. Energia absorbită de organismul uman depinde de caracteristicile câmpului electromagnetic
(intensitate, frecvenţă), de durata de expunere, de distanţa faţă de sursa de energie, de microclimat
(temperatura, umiditatea și viteza aerului) şi de particularităţile organismului (regiunea iradiată, rezistenţa
electrică). Acţiunea undelor de înaltă frecvenţă şi a microundelor asupra organismului este cu atât mai
puternică cu cât intensitatea și frecvenţa acestora sunt mai mari , respectiv cu cât lungimea de undă este mai
mică. Durata de expunere are o importanţă deosebită deoarece efectul microundelor este cumulativ.
Radiaţiile infraroşii sunt radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între 0,76 și 425 μ.
Ele sunt emise de obiectele calde, motiv pentru care se mai numesc şi radiaţii termice sau calorice. În funcţie
de acţiunea lor biologică, radiaţiile infraroşii pot fi împărţite în două categorii: radiaţii de undă scurtă (0,76 –
1,4 μ), care pătrund adânc în organism și radiaţii de undă lungă (1,4 – 25 μ), care sunt absorbite de straturile
superficiale ale epidermei. Radiaţiile infraroşii cu lungimea de undă peste 25 μ sunt nepericuloase pentru
organism, având o intensitate mică şi fiind practic absorbite de aer. Acţiunea biologică a radiaţiilor infraroşii
se manifestă prin efecte locale asupra epidermei şi mucoaselor expuse, precum şi prin efecte generale asupra
întregului organism. Radiaţiile ultraviolete – acţiunea cea mai puternică asupra organismului o prezintă
radiaţiile cu lungimi de undă scurte (2000 – 2800 Å). Radiaţiile cu lungimi de undă între 2800 şi 3150 Å
influenţează tegumentele, iar peste 3150 Å acţiunea biologică este foarte slabă. În cazul unor expuneri
masive, radiaţiile ultraviolete pot să producă arsuri la nivelul pielii şi mucoaselor mergând până la gradul II,
iar la doze foarte mari de ultraviolete are loc o degenerescenţă a ţesuturilor. La nivelul ochilor, expunerea
excesivă la radiaţii ultraviolete conduce la apariţia unor leziuni acute ale conjunctivelor sau corneei,
cunoscute sub denumirea de electro-sau fotooftalmie.
Radiaţiiile laser – laserul (“Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation”) este o sursă
de lumină coerentă , ale cărei unde sunt în acord de fază între ele. Lungimea de undă a razelor este în general
cuprinsă între 0,30 μ şi 0,60 μ în regiunea spectrului de unde electromagnetice, cuprinzând dome-niul vizibil
(0,4 - 0,75 μ), ultraviolet (sub 0,4 μ) și infraroşu (peste 0,75 μ). Concentraţia de energie și focalizarea
excepţională a razelor laser constituie pericolul principal pe care acesta îl prezintă pentru organismele vii, în
general și pentru om, în special. Radiaţiile ionizante sunt radiaţii corpusculare sau necorpusculare care au
proprietatea de a crea, prin interactiunea lor directă sau indirectă cu materia, atomi sau molecule încărcate
electric (ioni).
Potenţialul electrostatic. Fenomenul de încărcare a corpurilor cu sarcini electrice este explicat în
prezent prin două teorii. Teoria energetică a încărcării arată că transferul electronilor de la un corp la altul
se poate efectua la simplul contact al celor două corpuri. Dacă aceste corpuri, în contact, sunt separate brusc,
electronii ( sarcinile electrice care au migrat) nu mai au timp suficient pentru a reveni pe corpul iniţial și
astfel nu se mai realizează compensarea, straturile superficiale rămânând neegale. Unul dintre corpuri va
avea exces de electroni (deci este încărcat negativ), iar celălalt rămâne în deficit de electroni (deci încărcat
pozitiv). Teoria bazată pe stratul dublu electric, a lui Helmholtz, implică existenţa la suprafaţa corpurilor a
unui potenţial electric diferit de cel din interior, rezultând un câmp electric cu potenţial de suprafaţă.
Calamităţile naturale. Acestea formează ultima categorie în grupa factorilor de risc de natură fizică.
Sub această denumire sunt cuprinse: trăsnetul, inundaţiile, vântul puternic, grindina, viscolul, alunecările,
surpările şi prăbuşirile de teren sau copaci, avalanşele, seismul etc. Toate pot acţiona în calitate de cauze
directe ale unor accidente, în majoritatea situaţiilor mortale. Factori de risc de natură chimică. În categoria
factorilor de muncă de natură chimică proprii mediului de muncă sunt incluse:
- gazele, vaporii, aerosolii toxici;
- aerosolii caustici;
- pulberile în suspensie în aer, gazele sau vaporii inflamabili/explozivi;
- pulberile pneumoconiogene.
Acţiunea primelor patru grupe asupra organismului uman poate fi regăsită la prezentarea făcută la
categoria factorilor de risc de natură chimică proprii mijloacelor de producţie.
Pulberile pneumoconiogene. Atmosfera de la locurile de muncă are întotdeauna un conţinut de
pulberi, dintre care cele mai periculoase sunt cele invizibile, cu diametrul mai mic de 5 microni. S-a
constatat că o parte dintre ele pot provoca transformări pulmonare, numite generic pneumoconioze. Pulberile
generatoare de pneumoconioze sunt numeroase, atât de natură minerală, cât și vegetală: pulberi cu conţinut
de bioxid de siliciu, azbest, silicaţi naturali, cărbune, unele metale (beriliu, aluminiu, cărburile metalelor
dure), fibrele de lână, de bumbac etc.

Factori de risc de natură biologică.

 În cazul în care în procesul de muncă se utilizează microorganisme, acestea pot să ajungă în
suspensie în aer, provocând afecţiuni pulmonare: infecţii, alergii etc., generate de bacterii, virusuri, richeţii,
spirochete, ciuperci, protozoare.
Caracterul special al mediului. În ultima categorie de factori de risc proprii mediului fizic de muncă
se încadrează caracterul special al acestuia în anumite procese de muncă: subteran, acvatic, subacvatic,
mlăştinos, aerian, cosmic. Reprezentând un mediu care nu este propriu existenţei omului, va produce
suprasolicitarea psihică a executantului , tradusă prin oboseală excesivă, manifestări depresive etc., mergând
până la psihoze de claustrofobie , fotofobie ş.a.

Factorii de risc proprii mediului social de muncă reprezintă o altă componentă a mediului de muncă. Între
executant și colectivitatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea se creează legături, dependenţe şi
interferenţe care variază în funcţie de nivelul integrării în colectiv şi care exercită o influenţă determinantă
asupra comportamentului său. Concepţiile și obiceiurile din cadrul unei colectivităţi , precum şi modul cum
apreciază grupul respectiv riscul, determină într-o măsură foarte mare comportamentul sub aspectul
securităţii şi sănătăţii în muncă.
Relaţiile care se stabilesc între membrii implicaţi în realizarea unui proces de producţie, atât pe
orizontală cât şi pe verticală, alcătuiesc “mediul social” sau “ambianţa socială” de muncă. Factorii de risc de
accidentare și îmbolnăvire profesională proprii mediului social de muncă sunt de natura relaţiilor
interumane. Climatul social neadecvat sub raportul securităţii şi sănătăţii în muncă este caracterizat de:
relaţii primare şi competenţe necorespunzătoare nivelurilor de responsabilitate, structură comunicaţională
defectuoasă , neconcordanţe între relaţiile formale și informale etc.
Relaţiile primare necorespunzătoare se manifestă prin perturbări şi întreruperi de relaţii între membrii
colectivităţii, formal asimilate, ceea ce are drept consecinţă faptul că echipa de muncă, în calitate de formaţie
socială, nu mai funcţionează în conformitate cu scopul său.
Dintre motivele perturbărilor de acest gen putem enumera:
- adaptarea insuficientă a unei persoane;
- lipsa de asimilare într-un grup de muncă;
- izolarea noului venit;
- dezacordul dintre structurile de grup;
- tensiuni între categoriile de vârstă;
- relaţii insuficient consolidate între membrii colectivităţii.
Relaţiile cu colegii de muncă (relaţii pe orizontală) sunt mai semnificative și mai importante în ceea ce
priveşte producerea accidentelor decât relaţiile cu superiorii (relaţii pe verticală), deoarece contactul social
este de durată mai mare în primul caz. Deficienţele din sistemul de comunicare conduc la perturbarea
activităţii, la disfuncţii cu repercusiuni directe în planul securităţii muncii. Lipsa de satisfacţie în muncă
constituie o importantă cauză de accidentare.

2. Metode, tehnici si instrumente de investigare in nursing.

DEFINIREA METODELOR DE CERCETARE

Metoda este legată de explicație și reprezinta un mijloc de descoperire a unui aspect al adevarului și
cauta sa raspunda la intrebari de tipul “cum?”. Ambiguitatea termenului este data atat de diferentele de nivel
la care se situeaza metodele în cercetare, de amploarea explicatiilor pe care acestea le comporta, cat și de
diversele momente ale procesului de cercetare carora li se aplica.
În general, prin metoda de cercetare se înţelege calea, itinerariul, sau programul după care se reglează
acţiunile individuale și practice în vederea atingerii unui scop.
Metodele au un în principal un caracter instrumental şi de actiune, dar și de informare și interpretare,
fiind ghidate atat de concepţia generală a cercetătorului, cat și de principiile teoretice de la care porneşte și
pe care-si fundamenteaza demersul de cercetare.
Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezintă sistemul de reguli şi principii de
cunoaştere și de transformare a realităţii obiective. În ştiinţele socio-umane, termenul de metoda se foloseşte
în accepţiuni foarte variate, asociindui-se când un sens prea larg (metoda statistică, metoda experimentală),
când unul prea îngust (Chelcea, 2001). M.Grawitz remarca faptul că în ştiinţele umane noţiunea de metoda
este ambiguă utilizându-se fie la singular (metoda comparativă, etc.), fie la plural (metode de culegere a
datelor, etc.).
Metoda este utilizata în funcţie de o metodologie și presupune ,,înlănţuirea ordonată a mai multor
tehnici” (Friedman, 1961, apud Chelcea) care, la rândul lor, vor fi operaţionalizate în moduri de utilizare sau
procedee aplicate instrumentelor concrete de investigare. Spre explicitare, drumul de la teoretic la empiric
sau traseul operţionalizării este lămurit de S. Chelcea în următorul exemplu: ,,dacă ancheta reprezintă o
metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare... prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista
propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare‟‟.

CLASIFICAREA METODELOR
Exista foarte multe criterii după care metodele în stiintele umane au fost clasificate.
Septimiu Chelcea clasifică metodele în funcţie de patru criterii:
a) după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care urmăresc descoperirea relaţiilor între
laturilor, aspectele, fenomenele și procesele social-umane la un moment dat, cum ar fi, de exemplu,
observaţia, ancheta sociologică, etc.) și metode longitudinale (care studiază evoluţia fenomenelor în timp:
biografia, studiul de caz, anchete Panel).
b) după criteriul reactivităţii (respectiv al gradului de implicare al cercetătorului asupra obiectului de studiu),
distingem între metodele experimentale (precum experimentul sociologic, experimentul psihologic), metode
cvasiexperimentale (ce includ ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată, etc.) și metode de
observaţie (studiul documentelor sociale).
c) după numărul unităţilor sociale luate în studiu, distingem între metodele statistice ce presupun
investigarea unui număr mare de unităţi sociale (ca de exemplu, sondajul de opinie, ancheta sociologică,
etc.) şi metodele cazuistice ce se referă la studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene socio-umane
(biografia, monografia, etc.).
d) în sfârşit, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice distingem între metodele de culegere a
informaţiilor (cum sunt cele de înregistrare statistică, studiul de teren, anchete), metodele de prelucrare a
informaţiilor (metode calitative și metode cantitative) şi metodele de interpretare a datelor cercetării (ne
referim la metodele comparative, metodele interpretative, etc.)

Metode de cercetare
2.1.
OBSERVAȚIA
Observația se poate defini drept urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistemică a diferitelor
manifestări comportamentale ale individului sau colectivităţii.
Conţinutul observaţiei:
Date stabile (înălţime, greutate, lungimea și grosimea membrelor, circumferinţa craniană, toracică,
abdominală, trăsături ale fizionomiei – chipul este oglinda sufletului.
Date variabile – comportament flexibil, conduită (verbală, motorie), expresii comportamentale (afective,
atitudini etc.), mers, mimică.
Forme de observaţie - caractere:
Orientarea actului observaţional – autoobservaţie, observare propriu-zisă.
Cu sau fără observator – observare directă, indirectă, observator încruntat, ridat, ascuns.
Cu sau fără implicarea observatorului – implicare pasivă sau participativă.
Durata observaţiei – continuă, discontinuă.
Obiectivele urmărite – observaţie integrală sau selectivă.
Calitatea observaţiei – clară, selectivă, planificată, consemnată imediat, suficientă, variată discretă.
 La nivelul simtului comun se considera ca a observa înseamnă a cunoaşte, a examina un obiect sau
un proces, a face constatări și remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenţie. Din punct de vedre
epistemolgic se considera în acest moment ca a observa înseamnă nu numai a înregistra, dar şi „a inventa“ și
„a construi realitatea“ – cum spunea Edgar Morin (1981, apud Chelcea). și aceasta pentru ca percepţia,
procesul psihic pe care se bazează observaţia, nu actioneaza de una singura, ci în relatie cu celelalte activitati
și procese psihice. Din acest motiv, în observatie sunt implicate și memoria, inteligenţa, atenţia, imaginaţia,
receptivitatea emoţională etc., adica intreaga personalitate a cercetatorului, alaturi de normele și valorile
socioculturale. Schemele perceptive, limbajul legat de gândire, valorile sociale, influenţa grupului, contextul
spaţial și istoric intervin în observaţie, astfel că pretinsa obiectivitate, caracterul de cunoaştere imediată,
senzorială şi neutralitatea acesteia nu este pe deplin justificata. Doar la nivelul cunoaşterii comune observaţia
induce certitudine și se considera ca “este adevarat fiindca am vazut cu ochii mei”.
Putem vorbi de observatie stiintifica și observatie nestiintifica. Astfel, observaţia ştiinţifica se
deosebeşte de observaţia neştiinţifică prin aceea că urmăreşte să dea o semnificaţie lucrurilor şi proceselor
percepute, să verifice ipotezele spre a identifica o regularitate, o lege de producere a lor. Ea presupune cu
necesitate scopul cunoaşterii, planificarea, desfăşurarea după reguli bine stabilite şi îndelung verificate.
Gaston Bachelard spunea ca observaţia ştiinţifică este totdeauna o observaţie polemică, pentru ca ea
confirmă sau infirmă o teză anterioară. Diferenţiază observaţia ştiinţifică de cea spontană, neştiinţifică este –
în principal – testarea ipotezelor, ca scop.
James Drever și Werner D. Fröhlich (1970, apud Chelcea) defineau observaţia astfel: „percepţia şi
înregistrarea atentă şi planificată a fenomenelor, obiectelor, evenimentelor şi indivizilor în dependenţă de o
situaţie determinată“.
În ştiinţele socioumane observaţia este înainte de orice observarea omului de către om, fapt ce o
particularizează faţă de observaţia din ştiinţele naturii, fiind vorba de un raport între două persoane care „îşi
dau seama“ şi acţionează ca atare.
Marie Jahoda subliniază că observarea ştiinţifică nu se bazează pe proprietăţile observatorului ci pe
scopul de cunoaştere, pe o planificare riguroasă, pe notarea sistematică, ca și pe controlul datelor, iar
Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) consideră că metoda observaţiei constă în „colectarea datelor
despre comportamentul nonverbal“ implicând sensibilitatea vizuală, dar şi acustică, tactilă, termică, olfactivă
etc.
Este de netagaduit faptul ca principalul analizator implicat în observatie este cel vizual și aceasta
pentru că cea mai mare parte a informaţiilor ce ne parvin din mediul înconjurător sunt obţinute cu ajutorul
văzului. Dar omul percepe doar anumite lungimi de unda si, în plus, semnalele din lumea exterioară nu sunt
numai de natură vizuală. Văzul, auzul dar şi mirosul asigură observarea oamenilor de către oameni, iar
celelalte modalitati perceptive ne ofera foarte multe informatii despre mediul inconjurator și oamenii din el.
„Sensibilitatea olfactivă a omului, puternic culturalizată, deşi nu are un rol la fel de activ pentru orientarea în
mediu ca la animale, atinge uneori praguri extraordinar de înalte: mirosul de mosc, de exemplu, îl simţim
chiar într-o concentraţie în aer care nu depăşeşte 0,00004 miligrame per litru, ceea ce corespunde dizolvării
într-un bazin de apă cu lungimea de 1 km, lăţimea de 250 m şi adâncimea de 10 m a unei cantităţi de numai
100 de grame de mosc“ (Chelcea şi Chelcea, 1983). În acelaşi sens, sensibilitatea termică, tactilă, chiar
sensibilitatea dolorifică participă la cunoaşterea prin observare a vieţii psihosociale.
Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) subliniaza avantajele metodei observaţiei:
- prin comparare cu ancheta sau cu studiul documentelor atunci când se studiază comportamentul
nonverbal se considera ca inşelarea deliberată, ca și erorile datorate memoriei fac din datele obţinute prin
metodele interogative „informaţii de mâna a doua“, inregistrându-se comportamentele individuale și
comportamentele colective chiar în momentul desfăşurării lor;
- faţă de experiment observatia înregistrează comportamentele în condiţiile naturale de desfăşurare a
lor, în plus observaţia fiind slab reactivă, în comparaţie cu experimentul sau cu ancheta pe bază de chestionar
sau de interviu. Aceasta nu înseamnă insa că anumite procedee de observare nu induc modificări ale
comportamentelor persoanelor studiate, dar se poate aprecia că observaţia elimină în bună măsură
artificializarea studiului vieţii sociale;
- spre deosebire de ancheta sociologică sau de experiment, metoda observaţiei are avantajul de a
permite analize longitudinale, prin înregistrarea comportamentelor sau environment-ului un timp mai
îndelungat, luni sau ani de zile, dacă ne referim cu precadere la observaţia participativă.
Asemenea oricărei alte metode din ştiinţele socioumane, observaţia are și dezavantaje evidentiate
tot de catre Kenneth D. Bailey (1982, apud Chelcea):
- un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării;
- dificultăţi de cuantificare;
- limitarea la studiul unor eşantioane mici;
- dificultatea de a pătrunde în anumite medii (agenţii guvernamentale, servicii secrete, cluburi selecte
etc.) şi de a studia comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual poate fi studiat cu ajutorul
interviului, chiar telefonic, dar nu prin metoda observaţiei).
Observaţia se poate astfel defini ca metoda de cercetare concretă empirică prin identificarea,
colectarea, analizarea și interpretarea datelor cu ajutorul simţurilor (văz, auz, miros etc.) în vederea efectuarii
de inferenţe psihologice și sociologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic și obiectiv
mediul înconjurător, oamenii şi relaţiile interpersonale, comportamentele individuale și colective, acţiunile și
activităţile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităţilor creative ale persoanelor și
grupurilor umane. Descrierea, în cazul observaţiei, „implică o activitate de comparare, o reperare și o
ierarhizare a diferenţelor şi asemănărilor“ (Richelle, 1995, apud Chelcea).

Tipuri de observației
Exista foarte multe clasificari a metodei observatiei și a modalitatilor și procedeelor sale de aplicare
realizate în baza a numeroase criterii. Diversi autori folosesc termeni și denumiri diferite dar, în principal, ei
se refera la aceleasi lucruri.
În ultima perioada cea mai uzitata și considerata ca cea mai viabila clasificare este cea a paradigmei
cantitative diferenţiata de paradigma calitativă. Se face astfel distincţie între observaţia cantitativă și
observaţia calitativă.
După Pattricia A. Adler și Peter Adler, ceea ce diferenţiază observaţia calitativă de cea tradiţională,
cantitativă, se referă la faptul că aceasta “în esenţă este fundamental naturalistică, se desfăşoară în context
natural, vizează actorii sociali care în mod natural participă în interacţiuni şi urmează cursul vieţii de zi cu zi.
În acelasi timp, William J. Goode și Paul K. Hatt fac distincţie între observaţia controlată şi cea necontrolată,
în cadrul celei din urmă incluzând observaţia participativă versus observaţia nonparticipativă.
René König împarte observaţia în următoarele tipuri:
- observaţie controlată şi observaţie necontrolată, ambele tipuri făcând parte din ceea ce înţelege prin
observaţie ştiinţifică;
- observaţie directă și observaţie indirectă, conform criteriului „poziţia faţă de realitate a materialului de
observat“;
- observaţie externă (nonparticipativă), care poate fi extensivă sau intensivă
- observaţie participativă, care la rândul ei poate fi pasivă sau activă.
În ultima clasificare dihotomică (participativă/nonparticipativă) se are în vedere „poziţia faţă de realitate a
observatorului“. Bernard S. Phillips propune următoarea clasificare: observaţie slab structurată și observaţie
puternic structurată, prin analogie cu tehnica interviurilor standardizate şi nestandardizate.
Tipul de observaţie slab structurată include observaţia participativă și observaţia nonparticipativă.

Observaţia nestructurată versus observaţia structurată

Kenneth D. Bailey considera ca în clasificarea tipurilor de observaţie intervin 2 tipuri de criterii:
- structura environmentului, care prin dihotomizare dă naştere cadrului natural (studiu de teren) și cadrului
artificial (experimentul de laborator)
- gradul de structurare a observaţiei, care poate fi la limită în observaţie nestructurată, de o parte, și
observaţie structurată, de cealaltă parte.
Rezultă prin luarea în calcul a celor două tipuri de structuri o tipologie a observaţiei:
- observaţia complet nestructurată (întâlnită în studiile de teren), observaţia nestructurată (utilizată în
experimentele de laborator),
- observaţia structurată (în studiile de teren)
- observaţia complet structurată (în experimentele de laborator).
G. J. McCall considera ca: “Observaţia este structurală sau sistematică dacă se utilizează explicit
planuri pentru selecţia, înregistrarea și codificarea datelor; ea este nestructurată dacă aceste procese sunt
implicite şi emergente”.
Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se întâlneşte atât în studiile sociologice de teren, cât
şi în cele de laborator (mai ales în cercetările psihosociologice). Metoda etnografică are drept scop descrierea
amănunţită a unei culturi sau subculturi și este un tip de observaţie nestructurată. De foarte multe ori,
observaţia nestructurată constituie adesea primul pas în cercetarea sociologică de teren, dar este absolut
necesar și în acest caz ca ea sa se bazeze pe teorie. Dealtfel, fondarea pe teorie diferenţiază observaţia
ştiinţifică (şi observaţia nestructurată este observaţie ştiinţifică) de observaţia spontană. Cercetătorul nu
trebuie sa se lase furat de ceea ce iese din comun, iar observaţia ştiinţifică nu trebuie să devina calea catre o
colecţie de excentricităţi. Aceasta nu inseamna insa ca faptele de observaţie neaşteptate, dar capitale care
sunt în măsură să iniţieze o nouă teorie sau să lărgească teoriile existente, nu sunt binevenite.
Observaţia structurată, la rândul ei, poate fi aplicată în cercetările sociologice de teren, ca și în
studiile de laborator, fie cu recunoaşterea deschisă a rolului de observator, fie ascunzându-se acest rol.
Important pentru acest tip de observaţie este faptul că se face apel la un „sistem de categorii“ în raport de
care se realizeaza concret observaţia. Categoriile de observaţie se refera la clase de fapte şi fenomene
omogene, în care se regasesc indicatorii relevanţi şi care permit, prin codificare, o analiza statistică a
proceselor şi relaţiilor sociale.

Observaţia externă versus observaţia participativă

Observaţia externă (sau nonparticipativă) se refera la situatia în care observatorul se afla în afara
sistemului observat, tehnica fiind recomandata în cazurile în care încadrarea cercetătorului în sistemul rol-
status-urilor grupului sau colectivităţii ţintă este dificilă sau chiar imposibilă (de exemplu, în societăţile
academice, în instituţiile militare, politice, religioase etc.).
Observaţia externă este caracteristică studiilor de laborator, în timp ce observaţia participativă se întâlneşte
în studiile sociologice de teren şi cu deosebire în cercetările de antropologie culturală.
Observaţia participativă înseamnă „a lua parte – pe cât permite situaţia – conştient și sistematic la
viaţa activă, ca și la interesele și sentimentele grupului studiat“ (Kluckhohn, 1956, apud Chelcea). Printr-o
astfel de tehnica, cercetătorul nu numai că este prezent în colectivitatea studiată, dar se şi integrează în
situaţia observată, în viaţa de zi cu zi zi a grupului.
Conform lui Danny L. Jorgensen (1989, apud Chelcea) observaţia participativă are urmatoarele
caracteristici de bază:
• Descrierea vieţii sociale se face prin perspectiva celor dinăuntrul grupului, a oamenilor aflaţi într-o
anumită situaţie sau într-un cadru bine determinat.
• Se are în vedere viaţa de zi cu zi a oamenilor în mediul în care aceştia îşi duc existenţa, importantă
fiind viaţa cotidiană aici și acum, nu comportamentele oamenilor în laboratoarele experimentale, în situaţiile
artificial create.
• Conduce la generalizări ca teorii interpretative, nu la teorii explanatorii rezultate în urma testării
cauzale. Cu toate acestea, generalizările și interpretările inspirate de observaţia participativă sunt utilizate în
luarea deciziilor cotidiene.
• Se înscrie într-un proces de cercetare flexibil, deschis, atât în ceea ce priveşte identificarea
problemelor de studiu, cât și sub raportul procedeelor de colectare a datelor și a modalităţilor de teoretizare.
Astfel, se porneşte de la experienţa imediată a oamenilor în situaţiile concrete de viaţă, pentru a se ajunge la
descrierea calitativă a vieţii sociale în termenii limbajului uzual al nativilor, al membrilor colectivităţilor
studiate.
• Observaţia participativa implica – din punct de vedere metodologic – o abordare calitativa și un studiul de
caz, fapt care presupune descrierea detaliată şi analiza de profunzime a unui fenomen psihologic sau social.
De cele mai multe ori observaţia participativă este folosita pentru a studia holistic o cultură sau o societate, o
subcultură sau o organizaţie, un grup uman sau practicile, credinţele, interacţiunile umane. Scopul principale
este de a descrie comprehensiv şi exhaustiv un aspect important sau unic al vieţii individului sau comunitatii.
• Cercetătorul care utilizează observaţia participativă trebuie să joace rolul de participant la viaţa de zi cu zi a
unităţii sociale investigate. De-a lungul derularii unui astfel de studiu, observatorul participant poate juca
mai multe roluri, de la cele dictate de recunoaşterea deschisă a scopului de cunoaştere ştiinţifică până la cel
de “cercetător ştiinţific acoperit”.
• Utilizează strategii specifice în funcţie de persoana, grupul sau societatea investigată, iar experienţa de
viaţă a cercetătorului constituie o sursă de date foarte importantă. În diferite momente ale cercetării se aplica
și se deruleaza și o alta serie de tehnici și instrumente de cercetare: interviuri, analiza de documente, analiza
biografica etc. Totodata, modul de înregistrare a datelor colectate prin observaţie participativă are o
importanţă deosebită, în acest moment dezvoltarea tehnologica permitand un acces facil și pe scara larga a
unor dispozitive audio-video din ce în ce mai performante și mai comod de folosit.
Raymond L. Gold considera că rolul cercetătorului în observaţia participativă poate fi:
- participant în totalitate (cercetătorul ascunde rolul său de observator și se integrează în viaţa colectivităţii
studiate cât mai mult posibil, el interacţionează cât mai natural cu cei pe care îi studiază, îşi încorporează
rolurile sociale impuse de grup, dar trebuie să rămână, totuşi, el însuşi, adică observator, acesta fiind rolul
său primar)
- participant ca observator (îşi dezvăluie rolul de cercetător, dar îşi consacră bună parte din timp
activităţilor comune ale grupului studiat)
- observator ca participant (este utilizat în studiile care implică intervievarea nerepetată, iar observarea
este mai mult formală decât informală; din cauza ca observatorul ca participant are contact cu grupul studiat
o perioadă de timp relativ scurtă, există riscul unei cunoaşteri superficiale a interacţiunilor sociale din cadrul
acestuia)
- observator în totalitate (nu se implică în viaţa grupului şi nu intervine în desfăşurarea fenomenelor
studiate, din acest motiv se și considera ca rolul de observator total îl îndepărtează pe cercetătorul de
interacţiunile și realitatile psihosociale ale celor studiaţi).

Observaţia continuă versus observaţia eşantionată

Observarea continuă se referă la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi sau la secvenţe
comportamentale bine precizate ale unui număr mic de indivizi și personalitati. De regulă, se procedează la o
eşantionare a comportamentelor sau actelor ce urmează a fi observate. Intrucat este practic imposibil să
observi toate unităţile de comportament ale unui individ, în funcţie de obiectivele cercetării vor fi reţinute
doar comportamentele relevante, adică se va face o selecţie a faptelor de observaţie.
Observaţia eşantionată (sau instantanee), descrisa în 1934 de către Tippett, se bazează pe tehnica
sondajului, fiind numită uneori „eşantionaj al muncii“ sau „inspecţie instantanee“. În sociologie, deşi
observaţia instantanee porneşte de la ceea ce îndeobşte se înţelege prin „privirea maistrului“ nu este deloc o
inspecţie şi, mai ales, nu este făcută cu scopul de a controla, nefiind aplicabilă doar în studiul muncii.
Observaţia instantanee prezintă avantajul de a fi relativ comodă, putându-se aplica fără perturbarea
comportamentului celor studiaţi. Există posibilitatea aplicării acestei metode fără ca cei studiaţi să fie
avertizaţi; procedeul implică anumite riscuri: observatorul, odată deconspirat, pierde total încrederea celor în
mijlocul cărora efectuează studiul.
Determinarea momentelor de efectuare a observaţiilor instantanee se face prin tragere la sorţi. În
final, se completează o fişă de observaţie în care sunt trecute: numărul observaţiilor, ziua, orarul de
observare, conţinutul observării şi eventualele remarci explicative suplimentare.
Reguli de observare
Citandu-l pe Theodore Caplow (1970), Septimiu Chelcea sintetizează experienţa de cercetare şi
prezinta o serie de reguli de observare, incluzând condiţiile prealabile, procedura, conţinutul și modul de
notare.
Condiţii prealabile observării
• Înainte de începerea cercetării, cel ce face observaţia trebuie să se familiarizeze cu obiectivele cercetării;
• Tehnicile de observare și procedeele de notare a faptelor de observaţie trebuie precis formulate și suficient
de mult repetate pentru ca observaţia să fie validă;
• Înainte de a observa, cercetătorul trebuie să memoreze lista unităţilor de observare (secvenţele
comportamentale).
• Procedura de notare
• Observatorul trebuie să noteze, pe cât posibil, faptele de observaţie pe teren;
• Răstimpul admisibil între observare și notare este de ordinul minutelor, şi în cazuri excepţionale, de ordinul
orelor. Henri H. Stahl atrage atenţia în acest sens: „oricât de bună memorie ai avea,observaţia care nu se
notează de îndată, poate fi considerată ca pierdută“;
• Răstimpul la care ne-am referit variază în funcţie de natura cercetării;
• Observatorul nu trebuie să uite că el însuşi este observat şi că notarea s-a făcut în perioade de observare.
Conţinutul notelor de observaţie
• Notele de observaţie trebuie să includă: data, ora, durata observaţiei, locul desfăşurării evenimentelor
(făcându-se apel la hartă, fotografie, desen etc.); circumstanţele observării, aparatele utilizate în observaţie,
factorii de mediu care pot influenţa comportamentele (temperatura, iluminatul, zgomotele etc.), precum și
modificările care au survenit;
• În notele de observaţie nu-şi au locul opiniile, ipotezele, remarcile cercetătorului. Este greşit să notăm că
persoana observată era, de exemplu, emoţionată. Va trebui să notăm doar expresia facială, paloarea,
contracţia musculară etc. fara a face interpretari sau fara sa acordam semnificatii faptelor sau actelor de
conduita observate;
• Conversaţia cu persoanele observate, dialogul, trebuie notate în stil direct, aşa cum s-au desfăşurat. Notarea
cuvânt cu cuvânt a declaraţiilor persoanelor intervievate se va închide, spre exemplu, între ghilimele (“ ”),
iar sinteza, prescurtarea conversaţiei se marchează cu apostrof (‟), aşa cum se acceptă prin convenţie în
studiile etnografice.
• Opiniile și deducţiile cercetătorului trebuie notate separat, la intervale prestabilite.
Definitivarea notelor de observaţie
• Notele de observaţie trebuie revăzute, adăugite, corectate de îndată ce timpul permite acest lucru;
• Notele de observaţie trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de categorii este bine conturat, să se
treacă la clasificarea lor definitivă.
• Regulile de observaţie pot fi amănunţite, nuanţate şi particularizate în raport de tipul de observaţie.

Observația clinică
Observatia reprezintă, după cum arăta Claude Bernard, una din etapele cele mai importante ale
cercetării stiintifice.
De obicei, cercetătorul face mai întâi o observatie, adică observă ceva. Apoi emite o ipoteză și apoi,
dacă poate, îsi verifică ipoteza printr-un experiment. Și nu trebuie uitat că, datorită variabilitătii și
complexitătii fenomenelor, practica medicală este, de fapt, o cercetare stiintifică aplicativă.
Deși prin descoperirea legilor general valabile stiinta este a generalului, medicina este o stiintă a
individualului. De aceea, medicul practician trebuie să efectueze o observatie foarte atentă a pacientului, să
descopere particularitătile sale, să emită o ipoteză de diagnostic pe care să o verifice, desigur, nu prin
experiment, ci prin investigatii clinice și paraclinice corespunzătoare.
Observatia face parte din comportamentul orientat al fiintei umane, care solicitat de foarte multe
informatii din toate părtile, îsi îndreaptă atentia spre anumite surse de informatii care îi atrage în mod
deosebit atentia.
Observatia este, în acelasi timp, un mijloc de apărare, dar și mijloc de recunoastere a valorii sursei
respective. De aceea, medicul acordă o atentie deosebită pacientului și mai ales particularitătilor sale, care
reprezintă o inepuizabilă sursă de informatii pentru diagnostic și tratament.
Observatia reprezintă forma cea mai elementară a cunoasterii, deoarece ea este foma cea mai simplă și mai
directă a contactului cu lumea înconjurătoare. De aceea, la baza simtului clinic, despre care se vorbeste atât
de mult în medicină, se află, de fapt, observatia atentă a bolnavului.
Observatia presupune un observator, care în cazul nostru este medicul, un obiect, sau mai bine zis, un
subiect de observat, care în cazul nostru este reprezentat de bolnav, o clasă de fenomene, care în cazul nostru
este reprezentată de patologia umană si, în sfârsit, niste cunostinte anterioare privind fenomenele respective,
care în cazul nostru sunt reprezentate de cunostintele medicului privind patologia umană. Pentru că medical
observă, după cum arăta I.Hatieganu, ceea ce stie. De aceea, el trebuie să fie pregătit, să stie cam ce ar putea
să vadă, și ce semnificatie au lucrurile pe care le vede la bolnav. Aceste cunostinte sunt și ele la rândul lor,
rezultatul spiritului de observatie pe care l-au manifestat medicii de-a lungul timpului.
Cu ajutorul spiritului de observatie, ei au sesizat de multe ori, cu o acuitate și o finete impresionante,
existenta unor simptome și aparitia lor în anumite boli. Asa spre exemplu, Hipocrate a descris paraplegia din
compresiile medulare, complicatiile testiculare din parotidita epidemică, caracterul ciclic al febrei din
malarie și faciesul caracteristic din peritonită, care îi poartă numele.
Observatia clinică a fost completată apoi cu observatia anatomo-clinică, constatându-se că
simptomele bolnavului sunt produse de anumite leziuni organice. A venit apoi etapa investigatiilor clinice, a
biochimiei și a imunologiei cu ajutorul cărora s-a constatat că leziunile organice sunt produse și ele de niste
modificări moleculare. Toate acestea nu au redus, însă, cu nimic din valoarea observatiei clinice.
Dimpotrivă, bazată pe niste cunostinte din ce în ce mai profunde, observatia clinică a devenit azi mai utilă și
mai eficace. De aceea, chiar dacă investigatiile paraclinice au luat o amploare deosebită, clinica a rămas în
continuare, după cum arată I. Hatieganu, o stiintă bazată pe investigatie și interpretare.
Cu toată dezvoltarea impetuoasă a investigatiilor paraclinice, care pot aduce informatii extrem de
pretioase, diagnosticul a continuat să rămână și astăzi o operatie bazată pe o observatie foarte atentă și abia
apoi pe utilizarea celorlalte mijloace de investiigare a bolnavului. și acest lucru este foarte important pentru
medical generalist, care de obicei nu nici nu dispune de alte posibilităti de investigatie. De aceea, pentru
generalist observatia și comunicarea cu pacientul joacă rolul cel mai important.
Primele informatii privind tipul constitutional, atitudinea, fizionomia, pielea, ochii, și
comportamentul bolnavului sunt obtinute prin intermediul obserzatiei, observatia fiind cea mai simplă, cea
mai usoară și cea mai la îndemână metodă de culegere a informatiilor de la bolnav.
Asa spre exemplu, cu ajutorul observatiei, medicul poate depista tipul de comportament al
bolnavului, asa cum ar fi tipul lui H. H. Roserman estemai predispus la infarct, acesta fiind un tip care
vorbeste repede, este încordat, tensionat, cu miscări rapide ale globilor oculari, cu clipit rapid, de peste 40 de
ori pe minut, râs spastic, strident, voce răsunătoare, iritat, nelinistit etc.
Observarea modului de comportament este foarte importantă. El trebuie să observe nu numai modul
în care pacientul se comportă în timpul consultatiei, ci și cum se comport în familie, cu colegii, cu prietenii
etc. Pentru că se stie că modul de comportament poate avea influiente asupra organismului, ceea ce a făcut
posibilă dezvoltarea medicinii comportamentale. În unele cazuri medicul poate observa foarte usor
căbolnavul prezintă o culoare icterică, care să-i sugereze o afectiune hepato-biliară, sau o culoare bronzată
care să-i sugereze o boală Addison,sau o cianoză, care să-i sugereze o afectiune cardiacă, sau o casexie, care
să-i sugereze o boală malignă, cum ar fi cancerul, spre exemplu, sau o exoftalmie care să-i sugereze o boală
Basedow, sau o eruptie facială eritematoasă atrofică sau scuamoasă, sub forma de fluture, care să-i sugereze
un lupus eritematos diseminat, sau o piele întinsă, dură, cu riduri perpendiculare pe buze, care să-i sugereze
o sclerodermie.
În aceste cazuri, observatia clinică permite medicului avizat să presupună diagnosticul unor boli chiar
și fără ajutorul anamnezei și fără vreun examen clinic sau de laborator, doar pe baza aspectului exterior al
bolnavului.
În alte cazuri este necesară, însă, o observatie mult mai atentă și mai îndelungată a bolnavului pentru
a intra în posesia unor informatii și pentru a putea face un diagnostic diferential.
Asa spre exemplu, dacă bolnavul acuză o stare de astenie fizică și psihică, o senzatie de lipsă de
energie, de indispozitie, o stare de discomfort, de insatisfactie, de tristete, întovărăsite de manifestări
somatice, cardiace, digestive, respirarorii, sau genitale, medicul trebuie să-l supună unei observatii mult mai
atente pentru a putea stabili diagnosticul de neurastenie și a elimina numeroase boli somatice, cum ar fi
hepatita cronică, pielonefrita cronică, anemia, reticuloze, colagenoze, hipotensiunea arterială, insuficienta
suprarenală, insuficienta tiroidiană, hiperaldosteronismul, cancerul, miastenia și distrofiile musculare, în care
ar putea apare astenia, starea de indispozitie generală și celelalte simptome ale neurasteniei.
Aceeasi observatie atentă este necesară și în cazul unui bolnav care acuză o durere precordială,
deoarece, pe lângă durerea pe care o acuză, bolnavul mai poate prezenta paloare, transpiratii reci, agitatie
neuropsihică, sau, dimpotrivă, o stare de imobilizare, un facies de groază, asa cum se întâmplă în infarctul
miocardic, care pune în pericol imminent viata bolnavului.
Observatia atentă a bolnavului poate confirma autenticitatea simptomelor acuzate de bolnav. De
multe ori intensitatea unei colici poate fi citită pe fata bolnavului. Dar nu numai durerea, ci și astenia și
ameteala pot fi observate într-o oarecare măsură pe fata obosită și apatică sau palidă și anxioasă.
Pentru un medic avizat, în nevroza astenică, desi bolnavul suferă cu adevărat, apare totusi o
discordantă între acuzele verbale, extrem de dramatice și expresia lor somatică care nu este atât de autentică
ca la bolnavul care suferă efectiv de angină pectorală, de ulcer duodenal sau de astm bronsic. De aceea
observatia care începe încă de la primul contact cu bolnavul, trebuie să continue în tot cursul investigatiilor
și chiar după stabilirea diagnosticului în timpul tratamentului până la completa însănătosire a bolnavului.
Bolnavul trebuie supus observatiei încă înainte de a acuza un simptom. Apoi, el trebuie observat în
continuare din momentul în care începe să acuze anumite simptome subiective.
Medicul trebuie să observe modul în care le expune, atitudinea, faciesul, culoarea pielii, mimica,
gradul de suferintă pe care îl inspiră, tonul cu care vorbeste, modul în care poate să-si expună suferintele,
miscările de care sunt întovărăsite, dacă acuză o durere mai precis sau mai vag localizată s.a. Încă din
această fază, numai prin simpla observatie a bolnavului, medicul îsi poate face o idee, dacă nu despre
diagnostic, cel putin despre gravitatea cazului. Pentru că un bolnav în stare de șoc, spre exemplu, a cărui
viată este în pericol,va avea o fată mai palidă, va fi adinamic, va avea o voce mai scăzută și îsi va expune
mai greu suferintele decât un bolnav cu o stare generală mai bună, care nu este în soc.
Observatia continuă apoi și în timpul examenului fizic al bolnavului. Cu această ocazie, medicul
poate observa conformatia toracelui, respiratia bolnavului, conformatia abdomenului, eventualele eruptii
cutanate, “stelute” vasculare, tumori subcutanate sau circulatia venoasă colaterală.
De asemenea, el poate observa mimica bolnavului la palparea zonelor dureroase sau reactia lui la
mobilizarea diferitelor portiuni ale organismului.
Observatia nu trebuie să se termine nici după stabilirea diagnosticului. Pentru că, în functie de
aparitia sau disparitia unor simptome, diagnosticul poate fi modificat sau completat. Asa spre exemplu, la un
bolnav cu diagnostic de ulcer duodenal poate apare o melenă sau o hematemeză care să necesite modificarea
tratamentului, impunând interventia chirurgicală. Apoi trebuie observat răspunsul bolnavului la tratament
ș.a.
Atunci când nu poate stabili un diagnostic în timp util, sau nu poate prevedea evolutia fenomenelor,
medicul îsi prelungeste observatia, tinând bolnavul sub ochiul său scrutător o noapte, o zi sau chiar mai
multe zile.Asa spre exemplu, un abdomen acut, a cărui etiologie nu a putut fi încă elucidată, va fi tinut sub
observatie permanentă pentru a vedea modul în care evoluează tabloul clinic.
De asemenea, un traumatism cranian, a cărui evolutie nu poate fi precizată, va fi tinut sub observatie
pentru a vedea dacă nu apare un hematom cerebral și asa mai departe.
Medicul generalist are dezavantajul că nu poate urmări în permanentă bolnavul, asa cum se întămplă
în spital. Dar el are avantajul că poate urmări bolnavul o perioadă mai lungă de timp. El are posibilitatea să
observe evolutia îndelungată a unor simptome sau a unor boli cronice.
De aceea, observatia are un rol deosebit în medicina generală. Pentru că, după cum remarca Laennec,
în medicină nu poti să ajungi la un rezultat decât prin observatii numeroase și îndelungate. Practica medicală
este fondată de fapt pe observatia bolnavului, iar medicul trebuie să fie, după cum remarcă Cl.Bernard, mai
întâi un bun observator. Pentru că, prin intermediul văzului, care este cel mai implicat în procesul
observatiei, medicul primeste, de fapt, cea mai mare cantitate de informatii apreciată la 3 milioane biti pe
secundă.
Prin intermediul văzului el poate intra în posesia unor semnei conice care ar fi imposibil de descris și
de receptionat prin alte mijloace, iar prin intermediul auzului, poate intra în posesia unor semne indiceale,
asa cum ar fi o voce mai scăzută, o tuse sau un geamăt, care pot să sugereze gravitatea situatiei. Plecând de
la observatiile clinice pe care le face medicul poate ajunge la interpretări mult mai profunde.
 Atunci când observă degetele unui bolnav de poliartrită reumatoidă, el poate ajunge la concluzia că
inflamatia articulatiilor este produsă de anticorpii anti IgG, care formează complexe imune care infiltrează
sinoviala, care determină eliberarea de prostaglandină, leucotriene și enzime lizozomale întretinând astfel
informatia. Adică degetele fuziforme, sau în gât de lebădă îi evocămedicului modificările moleculare care au
determinat aparitia acestor modificări. Acelasi lucru se întămplă atunci când observă o criză de astm, o
ascită, sau o hemiplegie, care îi evocă modificările organice și moleculare care le-au produs. Dar medicul
generalist nu trebuie să observe numai bolnavul. Spre deosebire de ceilalti specialisti el poate observa și
familia, starea de sănătate a celorlalti membri din familie, nivel economic, starea de igienă, atmosfera
afectivă din familie și eventualele conflicte. De asemenea, el poate observa mediul de muncă și colectivitatea
în care locuieste bolnavul, cu toate problemele lor. De aceea, medicul generalist trebuie să pună în joc toate
resursele sale, toate simturile și toate calitătile sale, pentru a efectua o observatie cât mai atentă și mai
profundă a bolnavului și a mediului său de viată și de muncă. Pentru că există pericolul ca el să efectueze o
observatie prea sumară și să se bazeze mai ales pe rezultatele de laborator, care, desi pot aduce informatii
extrem de valoroase, nu o pot lua niciodată înaintea metodelor clinice și în primul rând înaintea observatiei,
simple și directe, a bolnavului și a mediului său de viată și de muncă.De aceea medicul generalist trebuie să
învete să fie un fin observator al bolnavului.

EXPERIMENTUL
Introducerea experimentului ca metodă specifică de cercetare în psihologie în anul 1879 de către W.
Wunat, a însemnat desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca ştiinţă de sine stătătoare.
Experimentul este provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de a verifica o
ipoteză.
De la introducerea lui ca metodă a psihologiei şi până în prezent, experimentul a cunoscut o evoluţie
continuă atât sub aspectul sferei de extensiune (la început, se aplica doar în studiul proceselor senzoriale şi
motricităţii, astăzi se utilizează în cercetarea tuturor proceselor şi funcţiilor psihice), cât şi sub cel al
structurii interne și al suportului tehnic (iniţial aparatura folosită era simplistă, preponderent mecanică, astăzi
este una ultrasofisticată, electronică și informatică).
Următoarea definiţie, mai completă, a experimentului sintetizează și principalele sale caracteristici:
„Experimentul este observarea și măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra
variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului)
este redusă la minimum“.
Aşadar experimentul este o observaţie provocată, controlată, iar conceptele de bază pe care le implică
sunt: variabile; situaţie experimentală, manipulare experimentală.
Variabila semnifică orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate fi modificat fie calitativ, fie cantitativ
căpătând grade diferite de intensitate. În experiment sunt două tipuri de variabile:
– variabile independente – la care variaţia este influenţată direct de experimentator,pentru a-i observa
consecinţele;
– variabile dependente – la care variaţia este în funcţie de variabila independentă.
Schema de bază a experimentului psihologic include următoarele secvenţe: variabila independentă
care se notează în general cu S – stimul; variabila dependentă care este notată cu R – Răspuns iar relaţia
dintre ele apare: R = f(S).
Cea mai cunoscută clasificare este cea care evidenţiază trei tipuri de experiment: natural, de
laborator şi psiho-pedagogic.
Experimentul natural se realizează în condiţii naturale, fireşti. Sarcina este și ea naturală, pentru că
subiectul îşi desfăşoară activitatea sa obişnuită. Desfăşurându-se în condiţii obişnuite, reacţiile subiectului nu
vor fi influenţate de ambianţă – acesta fiind principalul avantaj al experimentului natural. Dezavantajul
constă în faptul că acest tip de experiment este mai imprecis şi nu avem certitudinea că nu intervin și alţi
factori care să influenţeze desfăşurarea fenomenului.
Experimentul de laborator se realizează în condiţii artificiale, deoarece presupune scoaterea
subiectului din ambianţa obişnuită de viaţă și introducerea lui într-un laborator special amenajat în acest
scop, cu aparatură adecvată, condiţii şi programe de desfăşurare bine determinate etc.
 Avantajul acestui tip de experiment constă în faptul că este foarte precis şi riguros prin dozarea şi
succesiunea precisă a sarcinilor, realizarea unui control maxim al situaţiei experimentale, eliminarea
variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele.
Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile de
laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală, se pune problema identităţii comportamentului subiecţilor
în condiţii de laborator şi în condiţiile concrete, naturale de viaţă. De asemenea forţa unor variabile care
intervin în laborator este cu totul alta decât cea din viaţa reală, subiectul putând să o sub sau supraaprecieze.
Este posibil de asemenea ca uneori experimentatorul să sugereze în mod involuntar ce anume
aşteaptă de la subiect, deformându-i astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta într-o lumină
favorabilă să reacţioneze altfel decât în condiţii obişnuite.
Experimentul psiho-pedagogic este o formă particulară a expe-rimentului natural, utilizată în cadrul
procesului instructiv-educativ. El poate fi constatativ, urmărind consemnarea situaţiei existente la un
moment dat şi formativ, urmărind introducerea unor factori de progres în vederea îmbunătăţirii
performanţelor.
Pentru evitarea erorilor experimentale se impun a fi respectate câteva condiţii. În primul rând trebuie
să avem grijă ca subiecţii introduşi în experiment să fie motivaţi corespunzător. Dacă nu există o motivaţie
adecvată, atunci vom măsura doar aparenţe.
O altă cerinţă este asigurarea reprezentativităţii eşantionului de subiecţi şi stabilirea unor grupe
experimentale echivalente.
Şi în sfârşit pentru că atât experimentul natural cât şi cel de laborator au avantaje, dar şi dezavantaje
este cel mai bine ca acelaşi experiment să se organizeze mai întâi în condiţiile naturale obişnuite ale
subiecţilor, iar apoi să se repete în condiţii de laborator.
Se considera ca la nivelul cunoaşterii ştiinţifice, valoarea deosebită a experimentului este dată de
faptul ca acesta permite verificarea ipotezelor cauzale, iar el este asociat cu abordarea analitică a
fenomenului, spre deosebire de observaţie, care se asociază cu abordarea descriptiva. Din acest motiv, în
epistemoligie uneori se face distinctie între ştiinţele experimentale şi ştiinţele observaţionale.

Noțiuni
Cercetarea experimentală constituie un proces iterativ, care începe cu verificarea relaţiilor de
cauzalitate și sfârşeşte cu formularea unor noi ipoteze. Paradigma naturii iterative a cercetării experimentale,
propusă de G. E. P. Box, se fondează pe supoziţia că „nici un plan (experimental) nu este suficient de bun
pentru a răspunde la toate întrebările deodată, oricât ar fi experimentul de important. Este necesară o serie de
investigări pentru a răspunde la orice întrebare cu adevărat importantă cu privire la cauzele
comportamentului.
O mare problema în experimentul psihosociologic il reprezinta complexitatea obiectului de studiu –
personalitatea și conduita umana – omul fiind capabil spre deosebire de alte “obiecte” ale experimentului sa-
si modifice conduita, trairile, atitudinile atunci cand cerde sau stie ca se afla în conditii de experiment. În
afara acestui fapt, specifică experimentului psihosociologic este imposibilitatea controlului total al
variabilelor și izolarea fenomenului studiat. Obiectul de studiu în ştiinţele socioumane îl reprezintă omul și
mediul sau care se afla într-o serie de determinari complexe, interne și externe subiectului uman. Altfel spus,
subiecţii de experiment aparţin unei anumite categorii sociale, fac parte dintr-o anumită societate, naţiune și
grup socioprofesional; au o anumită vârstă, un anumit sex, nivel de şcolaritate; şi-au interiorizat anumite
norme şi valori într-o măsură mai mare sau mai mică.
Dată fiind această situaţie, în legătură cu experimentele psihosociologice, se pune problema
posibilităţii de generalizare a rezultatelor obţinute. Este vorba despre validitatea externă a experimentului
sau validitatea ecologică care se referă la aplicabilitatea rezultatelor în situaţii naturale (ecologice) cât mai
diferite. în general, validitatea externă a experimentelor din ştiinţele socioumane este destul de restrânsă atât
în ceea ce priveşte generalizarea de la grupul experimental la populaţia din care sunt selecţionaţi subiecţii de
experiment (validitatea populaţională), cât şi sub raportul trecerii de la situaţia experimentală la condiţiile
vieţii sociale reale (validitatea ecologică). Generalizarea rezultatelor experimentelor psihosociologice nu este
permisă decât în limitele procedeelor utilizate şi numai la populaţia din care au fost selecţionaţi subiecţii de
experiment.
 Poate și mai importanta este problema validităţii interne. în experimentele psihosociologice, variabila
independentă reprezintă o combinaţie de stimuli, sarcina cercetătorului fiind aceea de „purificare a variabilei
independente”, pentru a stabili cu exactitate dacă între X (variabila independentă) şi Y (variabila
dependentă) există o legătură cauzală. Spre exemplu, în acest scop sunt montate experimente placebo.
Sub numele de placebo sunt grupate substanţele chimice fără acţiune farmacologică specifică, dar
care, datorită sugestiei şi autosugestiei provoacă ameliorarea stării bolnavului. Astfel de substanţe, cunoscute
încă din Evul Mediu, au primit, după moda timpului o denumire latină (placebo), ceea ce înseamnă: voi
place. Astăzi se ştie că toate medicamentele – chiar anestezicele și antibioticele – au, în afara acţiunii
farmacologice, şi un element placebo, dat de situaţia psihosocială în care se administrează.
Experimentele placebo servesc tocmai la izolarea acţiunii farmacologice specifice şi, prin analogie,
sunt utilizate în psihosociologie pentru izolarea variabilei independente din complexul de stimuli, pentru a-i
măsura influenţa asupra variabilei dependente. Dealtfel, rafinarea continuă a schemelor experimentale nu
reprezintă altceva decât efortul de izolare cât mai deplină a acţiunii variabilei independente.
Ernest Greenwood, după ce trece în revistă sensurile în care este folosită metoda experimentală în
sociologie și psihologie, ajunge la concluzia că: „Un experiment este verificarea unei ipoteze încercând de a
pune doi factori în relaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi
factorii în afara celui ce interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul ipotetic”. Două sunt
caracteristicile asupra cărora Ernest Greenwood insistă: capacitatea experimentului de a verifica ipotezele
cauzale şi controlul situaţiei experimentale.
Astfel, el arata ca experimentul tinde către controlul maxim al factorilor și precizează esenţa metodei:
„testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii contrastante controlate” (Greenwood, 1945, apud
Chelcea). Controlul este, aşadar, elementul esenţial în structura metodei experimentale.
Verificarea ipotezelor cauzale constituie scopul general al ştiinţei, de care cunoaşterea ştiinţifică se
apropie utilizând metode adecvate, inclusiv experimentul, dar nu numai experimentul. Definitiile date de o
serie de autori (inclusiv cea a lui Ernest Greenwood) sunt limitate tocmai prin faptul că insistă asupra
legăturii cauzale doar dintre două fenomene. Totodata, Arnold M. Rose apreciază că „Un experiment constă
în aplicarea unui stimul la un anumit obiect, păstrând neschimbaţi alţi stimuli sau condiţii posibile care pot
să afecteze obiectul în acelaşi timp, şi notând schimbările care se produc în obiect, probabil datorită aplicării
stimulului“ (Rose, 1954, apud Chelcea).
Astazi este un fapt binecunoscut și larg acceptat acela ca în domeniul socialului funcţionează relaţii
de multicauzalitate, ceea ce impune luarea în considerare în ipoteză, și deci în experiment, nu doar a două, ci
a mai multor elemente.
O definiţie riguroasă a experimentului psihosociologic trebuie să reflecte stadiul prezent de
dezvoltare a cunoaşterii, dar şi posibilităţile de azi ale tehnicii experimentale și de aceea o definitie care
corespunde într-o mai mare măsură acestor exigenţe este cea a lui Leon Festinger: “experimentul constă în
„observarea și măsurarea efectelor manipulării unor variabile independente asupra variabilelor
dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la
minimum” (Festinger şi Katz, 1963, apud Chelcea). Aceasta definiţie subliniază în primul rând faptul că
experimentul este o observaţie provocată și ca, în al doilea rând, situaţia este controlată. Aceste două
caracteristici sunt reţinute şi de alţi psihosociologi. Astfel, John W. Kinch consideră că poate fi vorba de
experiment când „cercetătorul introduce deliberat anumiţi factori în situaţia observată sau controlează
comportamentul subiecţilor pe care îi observă”, iar Marc Richelle apreciază că: „A experimenta înseamnă a
aşeza un fenomen sub un control riguros cu scopul de a-i determina condiţiile de apariţie” (1995, apud
Chelcea). Chelcea reuseste o definitie cuprinzatoare data experimentului: în ştiinţele socioumane
experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor
dependente într-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale.
Conceptele de bază ale experimentului
Leslie Kish considera ca variabilele întâlnite într-un experiment pot fi clasificate în 4 categorii:
a. Variabile explanatorii (experimentale, interne), care se diferenţiază în variabile independente şi
dependente. Variabilele independente sunt date de factorii introduşi în experiment de cercetător sau de alte
instanţe (natură, societate) şi al căror parametri: valoare, intensitate, durată, frecvenţă etc. se modifică în
timp.
Variabilele dependente iau valori diferite în urma influenţei asupra lor a variabilelor independente.
Atât variabilele independente, cât şi cele dependente se supun legii conexiunii universale a fenomenelor; ele
sunt dependente sau independente doar raportate la planul experimental.
Variabilele explanatorii pot fi cantitative, cât şi calitative: sunt cantitative acele variabile ale căror
valori, discrete sau continue, pot fi ordonate de-a lungul unei singure dimensiuni (de exemplu, cooperarea,
conflictul etc.), iar variabilele calitative sunt neordonabile unidimensional (de exemplu, profesiunile,
apartenenţa politică etc.).
b. Variabilele exterioare controlate
Într-un experiment, în afara factorilor care îşi modifică parametrii, există o serie de alţi factori,
exteriori relaţiei presupuse între variabilele explanatorii, care sunt menţinuţi constanţi, sunt controlaţi:
variabilele exterioare controlate. Numărul variabilelor exterioare care trebuie controlate este totdeauna mare.
Dacă am încerca să vedem cum influenţează coeziunea grupului (variabilă independentă) starea de sănătate
mintală a indivizilor (variabilă dependentă), o serie de factori legaţi de condiţiile de viaţă și de muncă ale
indivizilor cuprinşi în experiment ar trebui să rămână constanţi: programul zilnic, regimul alimentar şi de
odihnă, programul de muncă etc.
c. Variabilele exterioare necontrolate
Dată fiind multitudinea factorilor exteriori, cercetătorul lasă cu bună ştiinţă necontrolate unele
variabile mai greu de menţinut la acelaşi nivel datorită complexităţii lor, a mijloacelor tehnice, uneori
rudimentare, din considerente materiale sau deontologice etc. În unele cazuri, cercetătorul nu face nici un fel
de legătură între problema studiată și factorii aparent îndepărtaţi. Într-adevăr, ce legătură poate fi între
greutatea corporală și sănătatea mintală?! La prima vedere, nici una. Variabila rămâne necontrolată. și totuşi,
dacă privim lucrurile mai atent, nu putem să nu remarcăm, măcar ipotetic, o anumită legătură. Ne
îndreptăţesc la aceasta considerentele de ordin endocrin, dar și social. Variabilele exterioare necontrolate,
care dau erori randomizante, nu ar trebui să-i preocupe prea mult pe cercetători, datorită faptului că influenţa
lor în experiment se anulează reciproc.
Într-un experiment riguros ştiinţific, toate variabilele externe necontrolate ar trebui să producă erori
randomizante, ca să nu mai vorbim de un experiment ideal, în care toate variabilele externe sunt controlate.

d. Grupul experimental
Este constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora acţionează variabila independentă introdusă
de cercetător. În metodologia experimentului, termenul de „grup“, cu rare excepţii, are altă semnificaţie
decât cea psihosociologică. Foarte adesea, subiecţii din grupul de control rezolvă sarcinile experimentului
individual, nu interacţionează. Pentru termenul de grup experimental (şi de control), mai apropiat decât
sensul psihosociologic este înţelesul statistic, de grupare după anumite caracteristici a populaţiei. Grupul de
control serveşte pentru compararea efectelor introducerii variabilei independente la grupul experimental; este
un grup martor, asupra căruia nu acţionează variabila independentă.
e. Momentul experimental
Este un alt concept de bază în sistemul explicativ al metodei experimentale.
De obicei, sunt luate în consideraţie momentele t1 şi t2 ale experimentului, adică momentele în care se
măsoară variabilele dependente, înainte şi după introducerea variabilei independente.
f. Situaţia experimentală
Cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţi de experiment), al obiectelor
(aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.), precum și condiţiile concrete în care se
desfăşoară experimentul.
Situaţiile experimentale pot fi naturale sau de laborator, create de cercetător. Şi într-un caz și în
celălalt, trebuie avut în vedere că elementele constituente ale situaţiei experimentale interacţionează,
facilitând sau, dimpotrivă, îngreunând acţiunea variabilei independente. Astfel de factori, prezenţi la
începutul experimentului și acţionând asupra variabilei dependente (în fond, variabile externe necontrolate)
sunt numiţi de către W. Siebel (1965, apud Chelcea) „factori paraleli“. Spre deosebire de ei, unii factori
acţionează numai în momentul introducerii variabilei independente: sunt „factori catalitici“. De-a lungul
desfăşurării experimentului, situaţia experimentală se schimbă. W. Siebel (1965) distinge trei faze în
dinamica situaţiei experimentale:
situaţia iniţială,
situaţia de după introducerea variabilei independente
situaţia finală, în care se manifestă efectul.
De cele mai multe ori, cercetătorul este atent la fazele iniţială și finală, neglijând situaţia
intermediară. Întrucât situaţia experimentală, în dinamica ei reprezintă un singur tot, este firească
recomandarea de a se urmări interacţiunea factorilor și a elementelor pe toată perioada desfăşurării
experimentului.
De asemenea, în prezentarea experimentului este recomandabil să se arate, prin schiţe sau fotografii,
situaţia experimentală în diferitele ei faze.

g. Schemele experimentale
Oricât de sofisticate s-au dovedit a fi experimentele moderne din ştiinţele socioumane, schemele lor
logice sunt reductibile la canoanele cercetării experimentale stabilite de John Stuart Mill (1806 – 1873) în A
System of Logic (1843). Aceste canoane „descriu metoda experimentuluicontrolat, care este unul din
procedeele indispensabile ale ştiinţei moderne“ (Kneller, 1973, apud Chelcea).
Rafinarea procedeelor de testare pe cale experimentală a ipotezelor cauzale în ştiinţele socioumane a
fost impusă de necesitatea adecvării metodei la obiectul investigat, având în vedere complexitatea
cauzalităţii, natura factorilor experimentali şi influenţa situaţiei experimentale.
h. Complexitatea cauzalităţii
La nivelul existentei psihosociale este imposibil de imaginat un fenomen care să epuizeze
cauzalitatea producerii altui fenomen, care să fie necesar și în acelaşi timp suficient pentru producerea lui. În
acest domeniu, un factor devine cauzal în anumite condiţii, în prezenţa altor factori, care măresc
probabilitatea producerii fenomenului. Totdeauna cauzalitatea socială este exprimată printr-un „nex complex
de fenomene“ (Mihu, 1973, apud Chelcea), în care condiţiile contributorii, în prezenţa celor contingente și
alternative, determină probabilistic apariţia unui fenomen.
Prin canoanele stabilite de către John Stuart Mill nu pot fi descoperite legăturile cauzale, ci pot fi
doar testate ipotezele cauzale, ceea ce presupune observaţia prealabilă a condiţiilor de producere a
fenomenelor.
i. Natura factorilor experimentali
Realizarea experimentelor în sociologie, psihologie, pedagogie are în vedere nu numai
multicauzalitatea specifică fenomenelor sociale, ci și natura factorilor experimentali, a condiţiilor
contributorii şi circumstanţiale, cu un cuvânt, a variabilelor independente. Variabilele independente în
experimentele psihosociale au foarte rar doar două valori (absenţă şi prezenţă). Acelaşi lucru se poate spune
şi în legătură cu variabilele dependente. Acest fapt l-a determinat pe Émile Durkheim să considere, în
Regulile metodei sociologice, canonul variaţiei concomitente car spune ca „orice fenomen care variază într-
un fel sau altul ori de câte ori un alt fenomen variază într-un acelaşi fel particular este fie din cauza, fie
efectul celui de-al doilea fenomen, fie că este legat de acesta printr-un fapt de cauzaţie“.
j. Influenţa situaţiei experimentale
Situaţia experimentală poate, ea însăşi, interveni ca variabilă independentă în experiment, datorită
faptului că, spre deosebire de ştiinţele naturii, în ştiinţele sociale subiectul experimentului este un participant
activ, conştient, care intră într-o formă specială de interacţiune socială cu experimentatorul.

Tipuri de experimente
Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente în psihosociologie sunt foarte variate:
- gradul și specificul intervenţiei cercetătorului în manipularea variabilelor,
- nivelul controlului variabilelor,
- natura variabilelor modificate,
- locul
- funcţia experimentului în cadrul cercetării etc.
John Stuart Mill, care aprecia că valoarea situaţiilor experimentale depinde de ceea ce este în ele, iar
nu de modul cum au fost obţinute aceste situaţii, făcea distincţie totuşi între experimentul natural, în care
situaţia experimentală este oferită de natură, și experimentul artificial, în care situaţia este creată de
cercetător. Claude Bernard, afirmând că „nu se poate admite că mâna experimentatorului trebuie să intervină
totdeauna activ pentru a provoca apariţia fenomenelor, face distincţie între experimentele active şi
experimentele pasive. Primele sunt experimente provocate, cele din urmă, invocate, mintale.
F. S. Chapin ținând cont de gradul de intervenţie a cercetătorului în manipularea variabilelor
constituie elementul esenţial vorbeste de experiment proiectat şi experiment ex post facto. Dacă în
experimentul proiectat cercetătorul creează situaţia, în experimentul ex post facto situaţia furnizată de natură
serveşte cercetătorului ca material de analiză raţională a legăturii cauzale dintre variabilele pe care nu el le-a
introdus în experiment, dar pe care le „reconstruieşte“ mintal. Dar experimentul mintal nu se desfăşoară
exclusiv în planul abstracţiilor şi nici nu se contrapune experimentului proiectat. Ştefan Lanţoş remarca fapul
că experimentul mintal continuă reflexia pronind de la observaţie, „o prelungeşte prin forţa imaginaţiei și
fanteziei predictive peste limitele de accesibilitate ale acestei observaţii“.
Edgar Sydenstricker împarte experimentele în simultane şi succesive, după cum rezultatul este
obţinut printr-o secţiune transversală, comparând grupul experimental cu cel de control, sau printr-o secţiune
longitudinală, comparând grupul experimental cu sine însuşi, la diferite intervale de timp.
După Ernest Greenwood experimentele sunt de patru tipuri: proiectat simultan, proiectat succesional,
ex post facto cauză-efect și ex post facto efect-cauză. tare.
Primele doua sunt relativ simple și nu necesita explicatii complexe, ele sunt experimente active. La
rândul lor, experimentele ex post facto (invocate) au fost divizate în două categorii, pornind de la observaţia
că uneori cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care au suferit acţiunea unui factor (ex post facto
cauzăefect), iar alteori nu se cunoaşte acest număr, dar se ştiu numărul şi situaţia celor care prezintă efectul
acţiunii respectivului factor (ex post facto efect-cauză).
Prin experimentele ex post facto se precizează că se cercetează fie consecinţele unei variabile
cunoscute asupra situaţiilor în care ea este prezentă sau absentă, fie factorii care au influenţat o situaţie
cunoscută. Trebuie subliniat faptul că, în experimentele ex post facto, cercetătorul nu manipulează efectiv
variabilele şi nici nu este prezent în momentul acţiunii lor, procesele sociale desfăşurându-se în mod natural,
fapt care conferă acestui tip de experiment un plus de valoare cognitivă.
Allem L. Edward tinand cont de funcţia pe care o indeplineste experimentul în procesul de
cunoaştere ştiinţifică face urmatoarea clasificare a experimentului:
a. Experimentul explorativ, cu funcţie de sondare a situaţiilor psihosociale mai puţin cunoscute, fără a porni
de la ipoteze foarte exacte, are un rol de precizare a problemelor ce urmează a fi clarificate în cercetările
ştiinţifice ulterioare. În procesul cunoaşterii, experimentul explorativ, spre deosebire de celelalte tipuri de
experimente, constituie un moment de iniţiere.
b. Experimentul metodic - funcţie pregătitoare mai avansată în procesul de cunoaştere proiectat cu scopul de
validare a raporturilor dintre variabilele experimentale.
c. Experimentul propriu-zis ştiinţific este cel cu ajutorul căruia se măsoară influenţa variabilei independente
asupra variabilei dependente.
d. Experimentul critic, de testare a ipotezelor cauzale, reprezintă tipul superior de experiment, cu valoare de
cunoaştere ridicată.

Experimentul natural
Experimentul este metoda prin excelenţă de determinare a cauzalităţii. O relaţie de cauzalitate între
două variabile înseamnă că o variabilă (independentă) produce variaţie într-o a doua variabilă (dependentă).
Această relaţie se spune că există atunci când:
1. Există o secvenţă ordonată în timp între variabile, astfel încât variabila independentă o precede pe cea
dependentă.
2. Există o corelaţie între cele două variabile, a.î. modificarea uneia dintre variabile este legată de
schimbarea în cealaltă variabilă;
3. Nu există dovezi potrivit cărora relaţia dintre cele două variabile este iluzorie (spurious), adică atunci când
influenţa unei a treia variabile este verificată, relaţia originală dispare.
Experimentul este metoda de analiză a relaţiilor cauzale care reuşeşte să respecte toate cele trei
condiţii de mai sus. În cazul celorlaltor metode de colectare a datelor pentru cerecetările de tip cantitativist-
verificaţionist, precum este ancheta sociologică, măsurătorile și observaţiile sunt adeseori imprecise şi
implică multe variaţii, corelaţiile dintre variabile fiind adeseori instabile.
Este foarte dificil să se determine, nu mai vorbim despre control, toţi factorii pasibili a influenţa o
influenţa o corelaţie între cele două variabile. Experimentarea este foarte potrivită pentru proiectele de
cercetare care implică noţiuni și propoziţii (variabile) limitate și bine definite.
Experimentarea este mai potivită pentru verificarea ipotezelor decât pentru descrierea unor
fenomene. Metoda a fost şi mai este utilizată extensiv în cercetarea grupurilor mici. Deşi reprezentarea
comună asociază experimentele cu laboratoarele, vom vedea că, în ştiinţele sociale, experimentarea este
posibilă şi în contexte naturale.

METODA ANALIZEI DOCUMENTELOR

Tipuri de documente
Ca și în cazul celorlalte metode, vom spune ca oamenii, în viata de zi cu zi, nu numai ca produc
inevitabil documente, în sens larg, adica lasa continuu urme ale activitatii lor, dar la modul spontan le și
analizeaza și interpreteaza (scriem și citim scrisori, jurnale, facem inferente din felul în care sunt decorate și
aranjate locuintele etc.). Practica sociala cunoaste, în acelasi timp, și modalitati mai sistematice de studiu al
documentelor (dosare, dari de seama, lucrari scrise). Aproape necontenit suntem judecati și apreciati –
informal și institutional – prin ceea ce producem.
Istoriografia și alte discipline si-au constituit discursurile, și continua sa o faca, prin analiza și
interpretarea documentelor scrise și arheologice. Studierea stiintifica a documentelor sociale, nu doar a celor
oficiale, ci și ale lumii practice obisnuite, a devenit o directie principala și în discipline ca antropologia,
sociologia și psihologia sociala, doar de cateva decenii incoace, cu toate ca existau preocupari inca din anii
„20.
Documentele pot fi clasate potrivit mai multor criterii, din punct de vedere al analizei lor sistemice în
disciplinele socioumane: după vechime, după destinatar, după accesibilitate, după gradul lor de incredere. S.
Chelcea (1993) retine patru criterii pentru clasificarea documentelor sociale: natura, continutul, destinatarul
și emitentul. după natura lor, ele pot fi scrise (texte propriu-zise) sau nescrise (obiecte, imagini, simboluri),
după continutul informational, cifrice (in preponderenta cifrelor, a graficeor) sau necifrice (in limbajul
natural), după destinatar, personale sau publice, iar după emitent, oficiale (emise de guvern sau alte autoritati
de stat) sau neoficiale.
Din punct de vedere al abordarii calitative, conversatiile cotidiene constituie un gen de document cu
totul important în intelegerea derularii concrete a vietii sociale.
Diversele tipuri de documente au facut obiectul mai multor genuri de analize, din perspectiva
disciplinelor socioumane importanta fiind distinctia dintre analiza cantitativă (cunoscută și sub numele de
analiza de conținut) și analiza de tip calitativ.

Analiza de conținut
Este o metoda ce se refera la analiza cantitativa a documentelor, urmarindu-se punerea în evidenta de
teme, tendinte, atitudini, valori sau de pattern-uri de asociere a unor teme și evaluari (de atitudini și de
valori). Ea a mai fost numita și tratarea cantitativa a unui material simbolic calitativ. într-adevar, desi poate
viza și aspecte materiale alle productiei umane (arhitectura, vestimentatie etc.), analiza de continut este
proprie documentelor ce contin informatie complexa, celor cu valoare comunicationala ridicata: mass-media,
literatura, statistici oficiale, dari de sema, rapoarte, legi și decrete, corespondenta personala, jurnale intime
etc.
Avand stabilita problema de studiat și fiind alese documentele corespunzatoare. analiza de continut
se desfasoara în urmatorii pasi mai importanti:
 Din experienta prealabila de cercetare si/sau printr-o parcurgere atenta a materialului supus analizei,
formulam ipoteze pe care le traducem în categorii (clase), iar acestea, la randul lor, în indicatori direct
numarabili în text. Traducerea unei probleme (ipoteze) în categorii și indicatori, carora le atribuim coduri,
inseamna intocmirea unui “chestionar” cu care mergem în fata documentului și filtram materialul brut.
Odata ce avem grila de categorii și sistemul de indicatori, intereseaza cum facem numararea la nivelul
textului, ce unitati de analiză utilizăm. Se distinge, în acest sens, intre unitatea de reperaj - ca fiind
lungimea textului care este recunoscuta tema - și unitatea de context, adica lungimea minima a textului în
care trebuie citit pentru a se desemna dacă tema este prezentata favorabil, defavorabil sau neutru. Se intelege
ca unitatea de context este mai mare sau cel putin egala cu cea de reperaj. în practica, lucrurile sunt destul de
complicate, unitatea de reperaj și cea de context trebuind alese în
functie de organizarea documentului în spatiu și timp. La carti, se pot lua ca unitate de reperaj paragrafe,
pagini, la reviste și ziare, numere, la emisiunile radio și TV, ore sau zile.
Prin numararea unitatilor favorabile, neutre sau care nu se refera la tema urmarita de noi și prin
calcularea raportului dintre frecventele acestor unitati se desprinde preocuparea fata de tema respectiva și
aprecierea ei. Pe langa simpla consemnare a prezentei sau absentei atributului, a temei ca atare, dar și a celui
“favorabil‟, “nefavorabil”, “neutru”, se poate evalua și taria gradului de intensitate cu care se manifesta
atitudinea introducandu-se și formule statistico-matematice mai complicate. De asemenea - apeland la logica
și calculul probabilitatilor - se permie și evidentierea unor structuri asociative (pattern-ueri) semantico-
apreciative în cadrul comunicarii. Astazi se pot intreprinde analize fine și corelatii pe texte și inter-texte
datorita utilizarii calculatoarelor (exista o adevarata traditie în analiza de continut computerizata, ea luand și
acesta forma în deceniul al saptelea).
Analiza de continut are o serie de virtuți, printre care foarte importante sunt:
Ea aduce nota de rigoare în interpretarea documentelor, depaseste planul impresiei, al afirmatiilor fara
acoperire empirica de genul: “Ziarul cutare se ocupa numai de lucruri de scandal” sau “Filmele americane
sunt pline de scene de violenta” sau “Ce putina muzica usoara se da acum la televiziunea romana !” etc. Plan
care, din pacate, este atat de prezent nu doar în retorica cotidiana nevinovata, a relatiilor interpersonale, ci și
în discursuri și luari de decizii cu impact în viata publica.
Tot pe acesta linie, analiza de continut are o relevanta deosebita în analiza temeinica a productiilor
stiintifice, în dublu sens: în cele sociologice, mai ales, după cum observa T. Rotariu (1991), ca analiza
secundara a datelor; în cele științifice, în general, pentru a decela mai precis ce teme sunt cercetate, raportul
teoretic-empiric, fundamental-aplicativ, ce caracteristici socio-demografice au producatorii de stiinta (varsta,
sex, etc.).
Prin analiza de continut se releva nu numai tendinte în interiorul unui document sau al mai multor
documente, la un moment dat, într-o anume temporalitate, ci și evolutia comparativa a unor teme și aprecieri
pe secvente mai mari de timp. Analiza de continut poate lua și forma analizei longitudinale.
Metoda este preferata de cercetatori fiindca ea se aplica, de regula, pe documente neprovocate direct
pentru cercetare și astfel nu intervin distorsiunile legate de raportul cercetator-subiect, asa cum se intampla
în cazul experimentului, al anchetei sau al unor anumite genuri de observatie.
Vizand o coordonata esentiala a existentei socioumane - cea informational-comunicationala - analiza de
continut are și avantajul epistemic ca, mai ales slujindu-se de calculator, se pot realiza vaste comparatii în
timp și spatiu, pe perioade istorice, pe tari, pe institutii, etc., rezultatul ei constituind un element central al
multor decizii.
Din motivele de mai sus, la care trebuie adaugat unul extrem de important, și anume costul relativ redus al
cercetarii fata de alte metode, ea a cunoscut în ultimele decenii o adevarata explozie.
Analiza de continut comporta insa dificultati și limite, unele “interne‟ mai specifice, altele cu caracter
mai general.
O prima și grava problema metodologica e cea a stabilirii grilei de categorii și indicatori. T. Rotariu
(1991) considera ca respectiva grila și categoriile trebuie sa fie: exhaustive (sa surprinda toate variantele de
aparitie a caracteristicii, a temei); exclusive (o unitate inregistrata într-o categorie sa nu mai figureze și în
alta); obiective (sa permita o clasificare a materialului care sa depinda cat mai putin posibil de analistul ce o
realizeaza), și pertinente (adecvete obictivului urmarit de cercetare și continutului documentelor). în vederea
conceperii unui sistem de categorii care sa se suprapuna cat mai exact textului examinat e nevoie de tatonari
succesive și de corectiilecorespunzatoare. Din acest punct de vedere s-a semnalat dilema: cand categoriile
sunt largi (flexibile), nu se atinge precizia (fideliatea) dorita, pe cand dacă ele sunt limitate (strict definite),
materialul codat difera prea putin de cel brut și nu am inaintat, asadar, prea mult în cunoasterea sistematica.
Dintre exigentele mai sus mentionate pretinse sistemului de categorii și analizei de continut, în general,
decisiva este “obiectivitatea”, adica valabilitatea și fidelitatea procedeului. în ceea ce priveste validitatea - în
sensul ei tehnic -, desi e imaginabila și utilizarea criteriilor
predictibilitatii și a validitatii concurentiale, în cazul analizei de continut legitima este cercetarea validitatii
de construct, și mai ales, a celei logice (de continut), altfel spus, a legaturii logico-semantice dintre ipoteze,
categorii, indici și caracteristicile textului.
Fidelitatea procedeului se poate estima fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns diferiti analisti ce
au lucrat independent pe acelasi document și cu aceleasi categorii și indicatori, fie prin compararea
rezultatelor unuia și aceluiasi analist, obtinute la intervale de timp mai mari, O valoare a indicelui de
corelatie a inter-versiunilor analitice mai mare de 0,70 se considera ca indicand o buna fidelitate. în tot cazul,
este necesar un accentuat spirit de finete și o bogata experienta pentru a deslusi în expresii lingvistice diferite
acelasi continut (psiho)social. Poate ca alaturi de interpretarea de ansamblu a documentului, aceasta sarcina
este cel mai greu (si riscant) de substituit prin analiza computerizata. De aceea, e bine, cu toate ca acesta
mareste costul cercetarii, ca macar atunci cand e vorba de documente și teme importante, sa se foloseaca, și
în stabilirea sistemului de categorii, și în analiza propriu-zisa (sau a programarii computerului), metoda
expertilor.
Analiza de continut poate viza documente unice cu valoare intrinseca si, în acest caz, problema ce
documente concrete vom lua în analiza nu se pune. De cele mai multe ori insa suntem nevoiti sa recurgem la
esantionarea materialului supus efectiv investigatiei. Daca, de exemplu, intereseaza cum trateaza un anumit
ziar problema pensionarilor, este aproape imposibil (si nici nu este necesar) sa analizam cantitativ, numar de
numar, pagina de pagina. în selectarea din presa scrisa și audio-vizuala, intrucat exista o fluctuatie a aparitiei
și tratarii temelor (tendinta de ciclicitate sau compensatorie), esantionarea trebuie sa tina seama și de aceste
criterii, combinand esantionarea pur aleatorie cu una “stratificata”, în functie de perioade de aparitie.
Problema problemelor în analiza clasica de continut este aceea ca interpretarea atitudinilor, valorilor și
intentiilor autorului documentului supus investigatiei nu se rezolva doar prin relevarea tendintelor statistice.
Este justificata atat inferenta directa, cand continutul este luat ca atare (face value), cat și inferenta indirecta,
cand opusul afirmatiilor din continut trebuie considerat ca adevarat. Ramane, asadar, la alegerea
cercetatorului de a aprecia intentia manifestata în sens direct sau nu. Se face, din aceasta perspectiva
distinctia (Ghiglione și Matalon, 1978) intre analiza pe plan orizontal (caracteristicile documentului în sine)
și aceea pe plan vertical (cauzele, antecedentele și intentiile ce au produs documentul). Pentru al doilea gen
de analiza, cercetatorul are nevoie și de alte date, referitoare la sursa emitenta și la intelegerea ambiantei
grupale sau societale de ansamblu. în literatura de specialitate se subliniaza mereu, de altminteri, ca insusi H.
Laswell (1903-1978) - dacă nu parintele, atunci “nasul” analizei de continut - recomanda incadrarea ei într-o
schema mai larga de analiza a comunicarii: cine, ce, cui, cum și cu ce rezultate comunica.

Analiza calitativă
In perspectiva calitativista, după cum am mai spus-o, analiza documentelor sociale este interesanta și
utila dacă acestea sunt privite ca texte sociale, ca discursuri. Multi autori pledeaza în favoarea principiului
integrarii planului lingvistic de continut - teme și intelesuri - al documentului, cu cel al formei lingvistice,
adica al gramaticii, coeziunii, figurilor de stil. La randul lui, acest ultim plan trebuie sa ia în considerare atat
retorica textului, organizarea argumentativa a lui, cat și felul în care respectiva retorica, în calitate de
constructie generala a textului, este marcata de resursele interpretative (repertoarii) care exista într-un
context sociocultural dat. D. Silverman (1993) grupeaza studiile calitative ale documentelor în trei clase:
1. Cele de natura etnografica, care, în efortul lor de a intelege holistic viata și activitatile oamenilor și
comunitatilor, pornesc de la ideea ca în societatile complexe, un element central, alaturi de alte genuri de
documente, il constituie cele scrise, inclusiv cele cifrice.
2. Studiile semiotice, care, avand ca baza dezvoltarile ulterioare ale structuralismului lui Ferdinand de
Saussure, ce au aratat ca structura textului (materialul semantic) și cuvintele sunt inseparabile, s-au centrat
pe analiza interna a discursurilor. Ele au relevat strategiile intrinseci de compunere a textelor prin care
autorii lor incearca sa produca
anumite efecte la cititor și auditor sau, oricum, sa evidentieze efectele neintentionate pe care o anume
organizare a textului le are asupra recipientului de text.
3. Studiile etnometodologice, în care focalizarea este pe intelegerea metodelor practicate în viata cotidiana de
producere și interpretare a descriilor ce le oferim celorlalti, metode implicate în cele mai banale convorbiri,
ca și în stirile de senzatie din mass-media.

Producerea și organizarea sociala a documentelor

Studiile calitativiste, în particular cele de maniara etnografica, isi pun, cu referire la documentele
sociale, intebari de genul: “Cum sunt scrise documentele?“, “Cum sunt ele citite?“, “Cine le-a scris ?“, “Cine
le citeste?” , “Cu ce scopuri ? “, “ în ce ocazii ? “, “Cu ce rezultate ?“, “Ce este inregistrat ?“, “Ce este omis
?“, “Ce este luat ca de la sine inteles, ca atare (taker for granted) ?” , “Ce se pare ca ia autorul documentelor
ca subanteles (taker for granted) despre cititor(i) ?“, “Ce trebuie sa stie cititorii despre documente astfel ca
acestea sa capete un sens pentru ei ?“ (Hammersley și Atkinson, 1983, pp. 142-143).
Calitativistii nu pierd nici o ocazie (vezi și Silverman,1993) în a sublinia ca din punctul lor de vedere
intereseaza nu în ce masura documentele reprezinta realitatea , cat sunt ele de adevarate sau false, ci,
indiferent de valoarea lor de adevar, felul în care sunt ele produse și organizate și cum sunt interpretate de
publicul lor. în acest sens “cum sunt interpretate” sau, în termenii intrebarilor mai sus formulate, “ce este
inregistrat și ce este omis? “, chestiunea fundamantala a cititorului cat de cat instruit este, din ce în ce mai
mult, tocmai aceea a valorii lor de adevar, cu alte cuvinte cat de mult se poate conta pe acuratetea lor.
Oricum, cercetarile calitative privesc documentele ca produse în circumstante particulare și pentru un
destinatar particular. Analiza atenta a dosarelor, de exemplu, a evidentiat ca ceea ce se inregistreaza în ele și
felul cum se face aceasta depinde de anumite constrangeri și asteptari mai mult sau mai putin directe.
Datele faptice ce apar într-un dosar constituit sunt rezultatul unei selectii și organizari, astfel incat
respectivul dosar sa apara într-un anumit fel. Exemplu de dosare din timpul terorii comuniste, unde
procedeul e atat de transparent și brutal. Dar nu e vorba numai de asemenea situatii-limita. Chiar în cele mai
democratice, deschise și competitive societati, dosarul este rezultatul unei constructii potrivit unor postulate
implicite sau unor scopuri exprese. în Marea Britanie, bunaoara, relateaza D. Silverman (1993), în
intocmirea unui dosar în vederea selectiei profesionale a celor din anul universitar terminal, dintr-o serie de
criterii- aspectul fizic și acceptabilitatea, motivatia, etc.- lipseste formulat expres cel al “abilitatii” (al
competentei propriu-zise). Respectiva omisiune și punerea acceptabilitatii pe primul plan - cat de bine s-ar
putea lucra cu el - releva o anumita cultura a organizatiei, o conceptie în centrul careia se situeaza ideea ca
important nu e atat ce cunostinte (abilitati) a dobandit candidatul în timpul facultatii, ci cat de dispus va fi el
sa invete de la colegii și superiorii sai mai cu experienta (acceptabilitatea).
Viziunea calitativist-etnografica a insemnat o cotitura în ceea ce priveste abordarea sociologica a
inregistrarilor statistice, chiar astatisticilor oficiale, în sensul ca a accentuat preocuparea (de altfel, existenta
și la cantitativisti) de a nu lua datele statistice prezentate ca neaparat adevarate și exacte, ci ca e nevoie sa ne
intrebam mereu în ce masura ele reprezinta realitatea; mai mult decat atat, investigatiile trebuie sa se
concentreze asupra procesului de prelucrare a statisticilor, nu doar, și nu atat ca distorsiune a datelor reale, ci
ca proces în sine. Astfel, multi sociologi privesc acum cifrele din statisticile referitoare la fenomenul mortii,
al delicventei și altele, nu ca rezultate dintr-o inregistrare pasiva ci reiesind din interiorul procesului de
inregistrare și organizare a datelor statistice.
L. Prior (1987), prin studiile pe care le numeste “de sociologie a mortualitatii”, demonstreaza ca
investigarea de catre procurori a mortilor subite și considerate “nenaturale” se face mai frecvent
(proportional) pentru barbati decat pentru femei, pentru cei casatoriti decat pentru cei necasatoriti, pentru cei
activ economic decat pentru cei neactivi, pentru cei din clasa de mijloc decat pentru muncitorii manuali.
Cand este vorba insa de a decide cauza mortii, prin autopsie, situatia se prezinta invers: mai multe autopsii se
fac la cei necasatoriti decat la casatoriti, la muncitorii manuali decat la cei din clasa de mijloc, la femei decat
la barbati. L. Prior sugereaza interpretand aceste constatari, ca aceia care decid natura mortii și modalitatile
de stabilire a ei sunt orientati de supozitii ale bunului simt, cum ar fi aceea ca moartea subita a unei persoane
instarite e mai suspecta decat a uneia sarace. în tot cazul, e necesar sa avem în vedere ca tabelele statistice
privind cauzele mortii sunt ele insele produsul unor procese de luari de decizii, care trebuie, la randul lor,
cercetate minutios.
Imaginile vizuale ca documente sociale ridica probleme metodologice complexe. Ele sunt mult mai
greu de transcris, codat și analizat în unitati discrete, asa cum se intampla cu expresiile și cuvintele, cu
materialul scris în general, atuul lor în comunicare fiind tocmai fluiditatea și integralul, functionarea cu itemi
concomitenti. Totusi o serie de cercetari sistematice s-au intreprins și în domeniul vizualului, atat pe linia
analizei textului imaginal în sine, cat și a raportului dintre imagine, sunet și comentariu, cu deosebire în
domeniul reclamelor.
Studiile s-au centrat insa și asupra relatiilor dintre continutul imaginilor, intentiile producatorilor lor
vizavi de audienta și schimbarile majore în organizarea economica și sociala. M. Emmison (1983),
intrebandu-se în legatura cu emergenta și evolutia conceptului de “economie” în discursul mass-medial din
SUA, gaseste ca în prezentarea “economiei” în desenele animate pot fi desprinse cel putin trei faze:
1) Inainte de 1930, “economia” se identifica cu clasicul “a economisi”, adica a face cheltuieli cat mai putine
și a pune restul de-o parte;
2) Dupa 1930 si-au facut loc în imaginile desenate ideile keynsiene cu privire la economia nationala ca
structura și la rolul interventionist al statului. Economia incepe sa devina o problema de solutie colectiva.
Economisirea ca “punere la ciorap” este ridiculizata prin personaje debile și bolnave, mangaiate de un Mos
Craciun patern, care imparte daruri (prin cheltuieli guvernamentale);
3) In anii „40, economia este inteleasa în intregime ca fiind o chestiune colectiva. Adesea economia și
politica economica sunt infatisate de animale. Bugetul, de exemplu, apare ca o cutie mare cu serpi,
hipnotizati (stapaniti și manipulati) de ministrul de finante.

Analiza interna a textului

In analiza interna a textului, principiul prioritar al calitativistilor este acela ca luarea în considerare
(numararea) a cuvintelor (notiunilor, categoriilor, temelor) în sine - cum se intampla în analiza de continut
clasica - nu are mare relevanta, intrucat cuvintele în calitate de semne au semnificatie numai în relatie cu alte
cuvinte (semne), intelesul lor fiind contextual. Dar nu numai atat; intre continutul și expresia textului ca
sistem de semne exista o stransa legatura, legatura ce este rodul unei interpretari sociale colective.
Conexiunea continut-expresie-semn tine, asadar, de o fenomenologie primara sociala. (Culler, 1975).
Analiza intrinseca a textului are la baza semiologia - știința semnelor - intemeiata de Ferdinand de
Saussure (1857-1913), pentru care semnele au urmatoarele patru caracteristici (apud Silverman, 1993, p.72):
1) Prin ele se contopesc un concept și o imagine sau sunet (semnele de circulatie, dar și cuvintele inscrise sau
vorbite ale unei limbi);
2) Semnele nu sunt entitati autonome. Ele isi deriva intelesul numai din locul ce il ocupa într-un sistem
articulat. Semnul lingvistic nu este altceva decat diferenta de alt semn (rosu e ceva ce nu este albastru, verde,
galben, etc.);
3) Semnul lingvistic este arbitrar sau nemotivat, ceea ce inseamna ca el nu are o legatura naturala cu
semnificatul. Diferite limbi au cuvinte diferite pentru aceeasi notiune;
4) Semnele pot fi conectate în doua moduri. Primul presupune posibilitati combinationale, cun sunt, în
limba, prefixele și sufixele (in romana avem, probabil, putine cuvinte compuse ce exprima notiuni distincte
dar tendinta pare a fi aceea de crestere a ponderii lor: “sociolingvistica”, “sociouman”, de pilda) Saussure
numeste aceste combinatii relatii sintagmatice. Al doilea mod este dat de faptul ca semnele au proprietati
contrastive, alegerea unui semn excluzandu-l automat pe altul (spui “da”, ceea ce inseamna ca nu e “nu”,
“tanar” exclude pe “batran”). Relationarea de excludere reciproca se numeste și opozitie paradigmatica.
Ideile semioticii structuraliste si-au gasit teren și în analizele mai concreteale textelor cotidiene, ale
metodelor prin care oamenii se descriu și fac inferente. H. Sacks (1922), continuandu-si studiile sale de
lingvistica etno-metodologica, ajunge la concluzia ca sarcina majora a analistilor vietii sociale este de a
identifica “aparatul” care face ca oamenii sa realizeze activitati ce sunt recunoscute ca atare de ceilalti, cu
toate ca aceste activitati nu sunt aproape niciodata total explorate și complete. în conceptia lui, cultura poate
fi privita ca “o masina de facut inferente”, producatoare, adica, de “aparate” administrate și utilizate în
contexte specifice.
Categoriile utilizate. Fiecare persoana, eveniment, situatie, etc. poate fi descrisa prin mai multe
categorii, plasand-o, astfel, în anumite clase. E indeajuns sa rasfoim mai multe ziare și sa ne dam seama cum
acelasi eveniment este prezentat în termeni diferiti. Feministele au aratat ca, spre deosebire de barbati,
femeile sunt identificate, de obicei, cu statutul marital, numarul de copii, culoarea parului. Asemenea
identificari în descriere trimit cititorul la o anume judecare a persoanei și a comportamentelor sale. Aceeasi
persoana poate fi prezentata ca “bine facuta, blonda, mama a trei copii” sau ca “profesoara de matematica în
varsta de 40 ani”. Amandoua descrierile sunt adevarate, dar ele determina lecturi diferite.
Fiecare categorie face parte dintr-o colectie de categorii. Din propozitiile de mai sus, “mama” este o
categorie din colectia „familie”, iar “profesor” din cea a “ocupatiei”. în raportul categorie-colectie
functioneaza opozitiile paradigmatice ale semioticii saussuriene. dacă se mentioneaza “mama” e clar ca se
exclude “tata”.
Regula consistentei spune ca în actul auzirii, al perceperii descrierilor, atunci cand un vorbitor
foloseste una sau mai multe categorii pentru a descrie cel putin doi membrii ai populatiei și dacă auzim
aceste categorii ca fiind posibil sa faca parte din aceeasi colectie, le vom auzi în acest fel. Nu intamplator,
spune A. Sacks, la auzul sau la citirea anuntului: “Copilul plange. Mama l-a luat în brate.”, suntem aproape
siguri ca e vorba de mama copilului. Regula consistentei se refera și la alte aspecte ale dinamicii colocviale;
și anume ea spune ca dacă în caracterizarea unui membru al populatiei recurgem la o categorie dintr-o
colectie anume, exista o mare probabilitate ca în descrierea altui membru sa folosim o alta categorie, dar din
aceeasi colectie. O implicatie serioasa a acestei reguli este ca, atunci cand noi folosim termeni mai duri în
caracterizarea cuiva, ne putem astepta sa fim caracterizati cu termeni din aceeasi colectie.
Categoriile au functia de a defini și delimita activitatile (category-bound activity), de a caracteriza
persoanele prin activitatile lor și de a infera activitatile din descrierea persoanelor. O consecinta a acestor
caracterizari este ca pe baza lor noi judecam moralitatea actelor savarsite. Cand aflam ca un parinte si-a
pedepsit copilul ni se pare ceva normal, în schimb, cand auzim ca un copil si-a pedepsit parintele, nu ne
gandim numai la ceva atipic, ci și la un lucru imoral. Ce e de retinut aici este ca termenul “a pedepsi” descrie
o activitate care ar putea fi caracterizata lingvistic și altfel, în cuvinte mult mai blande și care ar schimba
interpretarile receptorului. Felul în care descriem o situatie angajeaza cvasi-permanent și o conotatie morala.
în viata sociala concreta, normele morale au un rol de prim-plan. Spre deosebire insa de uzanta sociologiei
clasice, de a lua normele drept element de cauzalitate a actiunilor sociale, A. Sacks este preocupat de felul în
care actorii cotidieni folosesc normele pentru a descrie, cataloga și intelege activitatile semenilor lor. El
insista ca în practica curenta de “citire” în spusele celorlalti, oamenii fac mereu inferente, de mai multe
ordine: astfel, dacă persoana A il categorizeaza pe B ca batran, noi avem inclinatia sa-l categorizam pe A,
pentru a decide cum l-am categoriza noi pe B (A. Sacks, 1974, p.45).
A. Sacks numeste strategiile complexe și subtile prin care oamenii în practica mundana isi descriu și
evalueaza reciproc activitatileprocedee de categorizare a membrilor (memberships categorisation device)
sintagma folosita în literatura de specialitate și în formula prescurtata MCD. Prezentam un caz de aplicare a
analizei MCD, preluat de la D. Silverman (1993) de Petru Ilut în “Abordarea calitativa a socioumanului”,
p.147. Este vorba despre cum producatorii de stiri și relatari de evenimente, în efortul de a le face pe acestea
cat mai interesante și atragatoare, le construiesc, mizand pe conotatiile cuvintelor, pe mecanismele de
categorizari și inferente ale audientei. Tabelul are ca pretext un titlu (adaptat) aparut într-un numar din ziarul
“Times”, dar exista exemple numeroase și chiar mai frapante în presa scrisa de la noi. Transcriptia și analiza
conversatiei cotidiene
Un gen de mare interes pentru studiile din domeniul socioumanului il constituie conversatiile
cercetator – subiect și bineanteles, nu atat cele pe baza de chestionar standardizat, unde secventa intrebare-
raspuns este într-o singura directie( operatorul intreaba, subiectul raspunde) și unde, deci nu avem o
conversatie în intelesul propriu al cuvantului, ci în interviurile nestructurate, de adancime. Dar și aici
subzista o puternica asimetrie, fiindca desi discutia este libera, cercetatorul este cel care pune, în general,
intrebari. Analiza calitativa a conversatiilor se detaseaza net insa de preocuparile clasice (de orientare
pozitivist-cantitativista), ale investigatiunii verbale intervievator-intervievat. Aceasta din urma se
concentreaza asupra urmatorului fapt: în ce masura respectiva interactiune favorizeaza sau nu acuratetea
declaratiilor intervievatului despre o realitate preexistenta. Calitativistii scruteaza cu atentie procesul de
organizare și desfasurare a conversatiilor libere (interviuri deschise) ca o realitate în sine. Pe de alta parte,
pentru ei, conversatiile de tip interviu sunt doar o forma a conversatiilor sociale, majoritatea acestora
constituind-o cele prezente în practica rutiniera de zi cu zi. în viziunea calitativista, toate formele de
conversatie, deci și cele de natura institutionala (din parlament, sa spunem, sau medic-pacient) sunt, în fond,
variante ale conversatiilor din viata mundana. (Se intelege ca și în convorbirile intervievator-intervievat.)
Analiza conversatiilor cotidiene presupune o inregistrare cat mai fidela a lor. Astazi, prin mijloacele
audio-vizuale sarcina cercetatorului este mult usurata și prezentarea materialului de teren în forma sa
nealterata este mult mai lesne de realizat. Transcriptiaconversatiilor și a contextului în care ele se
desfasoara, ramane insa în continuare o operatie indispensabila, fiindca ea condenseaza informatii și este un
prim pas inspre codarea și prelucrarea ei. Transcriptia inseamna utilizarea unui sistem de semne
(conventionale, desigur) în a nota dinamica și structura convorbirilor: o paranteza mare poate indica
interventia unui vorbitor în timp ce altul vorbeste deja; o cifra din paranteze mai mici, aproximativ cat timp a
facut pauza vorbitorul în discursul sau; cuvintele scrise cu litere mari dintr-o replica desemneaza vocea
ridicata a personajului, etc. Sacks și colaboratorii ofera la sfarsitul lucrarii lor (1974) un Appendix ce
cuprinde detalii ale principiilor și sistemelor de notare a conversatiilor. Transcriptiile au nu doar rolul de a
prezenta în detaliu mersul și caracteristicile interactiunilor verbale, ci ele sunt și o adevarata munca de
cercetare, deoarece în operatia de transcriere a materialului brut inregistrat, se descopera mereu noi laturi și
sensuri ale actelor conventionale. în acelasi timp, transcriptiile, dat fiind caracterul lor de semicodate, pot fi
utilizate cu folos de alti cercetatori, ca un document pretabil la analize și interpretari proprii.
Cat priveste analiza efectiva a materialului conventional, nu exista, bineinteles, retete, modele gata
confectionate, ci doar sugestii orientative. Ca principii generale metodologice, le-am putea numi pe cele trei
principale asumptii pe care J. Heritage (1984) considera ca le contine analiza (etnometodologica) a
conversatiilor.
Trei principii metodologice:
1. Convorbirile au o organizare structurala ele nu se desfasoara aleator, ci după un pattern stabil
transindividual, dar regognoscibil de catre interlocutori. Existenta unei structuri a conversatiilor are doua
implicatii majore: ea trebuie tratata ca un “fapt social” în termeni durkheimieni, ca un fapt prezent în orice
institutie sociala formala sau informala; nu e legitim și necesar, cand explicam organizarea convorbirilor sa
facem apel la caracteristicile psihologice sau de alta natura ale vorbitorilor specifici implicati în acea
conversatie. (Aceasta prezumptie este cu totul mecanica, formala și riscanta, ea fiind partial contrazisa de cea
de la urmatorul punct 3).
2. Convorbirile sunt organizate secvential, iar comportamentul vorbitorului este modelat de contextul
conversational în care participa, mai cu seama de secventa precedenta a conversatiei.
3. Cele doua caracteristici prezentate mai sus trebuie identificate printr-o examinare minutioasa a
transcriptiilor, adica analiza sa fiefondata empiric. E necesar sa se evite constructiile teoretice premature,
neintemeiate pe exploatarea detaliata a materialului empiric. Aceasta inseamna ca regularitatile desprinse se
refera la toti participantii și la toate actiunile lor conventionale, iar dacă exista cazuri deviante, ele necesita o
tratare analitica și o reconsiderare a teoriei și a regularitatilor descoperite.

Analiza și interpretarea urmelor și a documentelor materiale

Fara indoiala ca “pana la urma” tot ce studiaza cercetatorul social sunt “urme” ale subiectilor sai:
raspunsuri la chestionare și interviuri, comportamentele din timpul experimentului, inregistrarea
observationala. în sens propriu, “urme‟ reprezinta insa documente neprovocate, existente într-o forma
materiala.
Cultura materiala, cu cele doua componente majore ale sale, textele scrise și artefactele, produse
fabricate (unelte, constructii, imbracaminte, ect.) este un teren bogat de exploatare stiintifica nu doar pentru
descrierea în sine a trecutului (istoria), ci și pentru antropologie, sociologie și psihologie sociala, în
incercarea lor de a accede la constantele comportamentale și mentalitare individuale și grupale (si implicit a
vedea dacă asemenea universalii, în afara celor biologice, exista).
Produsele activitatilor oamenilor prezinta maxima relevanta în disciplinele socioumane fiindca prin
ele aflam nu numai ce ei spun, ci și ceea ce realmente fac. în acest sens, și analizele unor urme mai prozaice,
rezultate din activitati rutiniere pot aduce date valoroase. W. Rathje și colaboratorii (1992) au studiat
continutul resturilor menajere și au constatat ce diferenta mare este intre cantitatea de bere consumata efectiv
și cea declarata la interviu. Alti autori, precum, mai recent, I. Hodder (1992) au ajuns la consideratii
interesante cu privire la rolurile domestice, femeie-barbat-copii, pe baza investigatiei decoratiilor de interior
și a vaselor utilizate pentru prepararea și pastrarea hranei.
Interpretarea calitativista a culturii materiale ridica unele probleme teoretico-metodologice,
prelucrate și sintetizate după I. Hodder (1994) de Petru Ilut astfel:
E necesar sa facem o clara disociere intre doua feluri de documente (sau de niveluri) ale culturii materiale
din punctul de vedere al intentiilor cu care au fost create, al naturii și al incarcaturii lor de intelesuri. Primul
este acela care are în sine valoare comunicational-simbolica, expresiva, de reprezentare, și a fost creat cu
acest scop. Aici intelesurile sunt date în informatie nemijlocita, chiar dacă accesul la ele presupune
interpretare, uneori permanenta. în acesta categorie intra, în primul rand, textele scrise, dar și pieslele de
cultura ca steagurile, uniformele și altele. Al doilea plan este cel al tehnologiei, al culturii materiale strict
pragmatice, nedesemnata reprezentarilor simbolice. Prin aceasta se evoca doar intelesuri, ele sunt tacite,
implicite și cu totul indirecte. Unele fac parte din respectiva categorie, ca și artefactele, în general. Ele nu au
o valoare simbolica în sine.
 Faptul ca nivelul strict artefactic (tehnologic) al culturii materiale nu contine sisteme de coduri de
reprezentare simbolica elaborate și nu are în sine o valoare comunicationala, intelesurile sociale (relatii
interpersonale și intragrupale, motivatii, aspiratii, emotii și sentimente) fiind latente și mai difuze, analiza și
interpretarea documentelor de la acest nivel prin analogie cu textele scrise trebuie sa se faca cu multa
precautie. Logica și structura lor nu sunt în primul rand de natura semantico-retorica, ci determinata de
constrangerile de mediu fizico-geografic și tehnologic sau tehnoambientale, cum s-ar mai putea numi.
Intelesurile sociale sunt identificabile și în cultura materiala nonsimbolica, dar nu abuzand de paradigma
lingvistico-interpretativista. De altfel, unele cercetari din stiintele cognitive arata ca intre cunostintele
practice și cele lingvistice subzista diferente fundamentale în ce priveste modul lor de organizare mentala
(Bloch, 1991).
Nivelul culturii materiale intrinseci simbolice se preteaza abordarii textualiste, semiotice. Deci și
documentele care nu sunt texte scrise, cum ar fi piesele de imbracaminte, insignele, monumentele,
nemaivorbind de produsele artistice propriu-zise - arhitecturale, sculpturale și picturale. D. Miller (1982) a
argumentat cum utilizarea unui anumit gen de vestimentatie urmeaza principiul relatiei sintagmatice -
obiecte de imbracaminte ce “merg impreuna” - și pe cel al relatiei paradigmatice - alegerea unei anumite
piese și nu a alteia are valoare de distinctivitate. Reprezentantii teoriei alegerii rationale exploateaza
constatarile de acest gen (cu privire la imbracaminte, vesela, etc.) pe linia comportamentului strict utilitar al
actorului social, practicarea unui anume stil vestimentar sau alimentar avand functii precise de marcare a
unui status social și deci de obtinere de beneficii (Coleman, 1990).
A cauta intelesurile, valorile și reprezentarile sociale atat la nivelul culturii materiale intrinsec
simbolice, cat și la al celei mediat-simbolice (tehnologice) inseamna analiza contextuala, de spatiu cultural
și de timp istoric. Altfel, simbolurile, semnele sunt total arbitrare. Aici, exemple ilustrative sunt la indemana
(simbolul crucii, al porumbelului etc.). De altminteri, multe artefacte au în acelasi timp o valoare utilitara și
una simbolica. Antropologii, cu deosebire, s-au interesat de schimbarea intelesului simbolurilor materiale în
timp și mecanismele prin care aspectul functional al obiectelor s-a convertit în cel simbolic.
Intelesurile și semnificatiile acordate culturii materiale au o valoare stiintifica de cunoastere, dar
aproape intotdeauna și o distinctaconotatie social-politica. Se poate ajunge chiar la conflicte social politice
în interpretarea semnificatiei itemilor materiali ai unei culturi, în special în legatura cu identitatea etnica și
consistenta ei de-a lungul timpului. Interferentele în mediul de constructie a caselor, în vestimentatie, în
bucatarie și alimentatie dintre germani - maghiari - romani - tigani și alte etnii din Transilvania sunt obiect
de studiu, dar și de disputa. Uneori insa studiul artefactelor și al tehnologiilor trecute poate fi folositor
comunitatilor într-un sens foarte pragmatic.

Alte metode. Testul Who are you?

Un exemplu graitor de “intersectie” sau de cuplare a calitativului cu metode cantitative este testul
Who are you ? (Cine esti dumneata ?), cunoscut și ca “testul celor douazeci de propozitii”, fiindca subiectii
sunt rugati sa raspunda cu expresii diferite la douazeci de ori la intrebarea “Cine esti dumneata ?”. Mizandu-
se pe faptul ca raspunsurile trebuie sa aiba un caracter spontan, timpul acordat este limitat 10-12 minute. M.
Zlate (1989) a adaptat testul ca proba de compunere, aplicandu-l la elevi de liceu din clasele terminale și
studenti, care au fost rugati sa elaboreze acasa lucrari pe tema “Cine sunt eu ?”. Se castiga astfel pe linia
posibilitatii de reflexie asupra identitatii de sine si, prin urmare, a complexitatii raspunsurilor, dar se pierde,
bineinteles, coeficientul de spontaneitate.
Testul W-A-Y a fost conceput de M. Kuhn - reprezentant de frunte al Scolii de la Iowa pentru
interactionalismul simbolic, scoala care, în contrast cu cea de la Chicago, sustine ca fenomene de constiinta
atat de subtile, cum sunt cele ale imaginii și ale identitatii de sine, pot fi abordate cu metode consacrate în
psihologie. Scoala de la Chicago, prin A. Blumer, pornind de la premiza ca realitatea personala, “selful”, este
unica și fluida, contesta legitimitatea studierii ei prin metode clasice, cum sunt chestionarele și testele,
propice fiind doar interviurile intensive și abordarea prin concepte flexibile, senzitive (sensitizing concept).
Testul W-A-Y nu este insa o proba structurata, standardizata, chiar dacă intrebarea generica este
aceeasi la toti respondentii. Este adevarat ca prelucrarea raspunsurilor a dovedit posibilitatea incadrarii lor în
niste tipuri generale. Astfel, Zurcher (1977) gaseste patru mari clase de raspunsuri: cele de tip A, care
descriu caracteristici exterioare ale indivizilor, cum ar fi “sunt blonda”, “sunt din Cluj”; de tip B, referitoare
la statutul social (“sunt student”, “sunt ortodox”); de tip C descriind caracteristici și stari interioare “imi
place muzica clasica”, “sunt un om singuratic”, “sunt un om optimist” etc.) ; raspunsuri foarte vagi și
generale (D), de felul “sunt o particica din Univers”, “sunt o fiinta umana”, care, practic, nu aduc o
informatie despre individul în cauza.
Cercetarile lui L. Zurcher au confirmat ipoteza lui A. Turner (1976) privitoare la cresterea - cel putin
la studentii din colegiile americane - a ponderii sinelui intim (raspunsuri de tip C) în identificarea de sine,
fata de sinele institutional, adica fata de raportarea eului la statusuri sociale și institutii (raspunsuri de tip B).

Documentele medicale
Foaia de observaţie clinică e un document medico-legal, ştiinţific și de gestiune pe care se notează:
o Datele personale de identificare → nume, prenume, vârstă, sex, stare civilă, copii, cod numeric personal,
adresă, carnet de asigurări sociale, medic de familie)
o Numerele de înregistrare din registrul de intrări-ieşiri din spital, respectiv din registrul de intrări-ieşiri
din secţie.
o Antecedente personale.
o Antecedente familiale.
o Motivele internării.
o Istoricul bolii actuale.
o Diagnosticul de trimitere.
o Diagnosticul de internare.
o Diagnosticul la externare.
Foaia de observaţie împreună cu foaia de temperatură și alte documente medicale constituie
DOSARUL MEDICAL al bolnavului pentru perioada internării, necesar activităţii medicale unde se
sintetizează datele privind:
o Interogatoriu – anamneză → se obţin date de la bolnav sau de la aparţinători despre identitate, starea
civilă, semnele bolii, antecedente personale, antecedente familiale, regim de viaţă, vaccinări efectuate,
motivele internării, istoricul bolii actuale.
o Examenul clinic → inspecţia, auscultaţia, palparea, percuţia:
Examen obiectiv – examen fizic → se examinează toracele, membrele superioare şi inferioare, regiunea
tiroidiană a gâtului, abdomenul, cavitatea bucală etc., se măsoară funcţiile vitale. Examinarea se face de cca.
2-3 ori pe zi în cazul bolilor acute și de 2-3 ori pe săptămână în bolile cronice.
Examen subiectiv.
o Examinări paraclinice.
o Evoluţia bolii.
o Tratament.
o Epicriza.
o Alte date.
Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) capată o importanta deosebita, devenind „depozitarul”
unui conglomerat de informatii și date medicale, compus atat din relatarile pacientului, cat și din constatarile
obiective ale medicului și din rezultatele investigatiilor paraclinice.
Administrarea acestui conglomerat de date medicale confera FOCG o tripla dimensiune:
1. Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medical privit și analizat din perspectiva
ghidurilor terapeutice, a ghidurilor de practica medicala (ca documente ale CMR), a statisticii medicale și a
deciziilor medical-administrative la nivel de ramura sau la nivel de spital.
2. Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medico-legal privit și analizat din perspectiva
Codului Penal.
3. Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document etic privit și analizat din perspectiva Codului
de Deontologie Medicala.

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medical

Pentru orice practician, fie el incepator sau cu experienta, consemnarea și interpretarea datelor
medicale stimuleaza gandirea clinica, oferind în acelasi timp posibilitatea de verificare proprie, atat de
necesara oricarui medic. Din aceasta perspectiva, FOCG poate fi privita (in ansamblul ei) și ca un act de
cercetare stiintifica, intrucat particularitatea ei (in sensul dictonului – „nu exista boli ci bolnavi”) confera
repere ce pot fi ulterior prelucrate statistic și didactic. în plus, în sprijinul și spiritul acestei idei, în noul
format al FOCG s-a adaugat rubrica „sustinerea diagnosticului și tratamentului (clinic și paraclinic)”. Pentru
a-si indeplini functia de document medical, FOCG are nevoie de veridicitate, securitate, concizie și
concludenta în organizarea datelor medicale. Plecand de la aceste considerente generale, practica medicala
actuala ne arata ca pentru fiecare pacient internat rezulta un volum urias de date (investigatii). Sistemul
clasic al foii de observatie, în care sunt trecute de-a valma toate datele pacientului și toate investigatiile
efectuate impreuna cu rezultatele lor, este, în cele mai multe cazuri, depasit.
Modelul actual se caracterizeaza prin:
- viteza mica de transmitere a datelor (peste 24 ore);
- accesibilitate redusa la date (FOCG se gaseste la un moment dat într-un singur loc și nu poate fi consultata
simultan de mai multe persoane);
- pierderi mari de date (fise sau foi de evolutie, fise de consultatie, pierdute, rezultate greu de gasit sau
neinteligibile).
Într-un studiu efectuat la Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti se apreciaza ca:
- peste 10% din analizele de laborator solicitate sunt pierdute sau nu sunt comunicate la timp;
- pentru 10-15% din investigatiile radiologice rezultatele sunt trimise prea tarziu, după ce decizia terapeutica
a fost luata;
- 5% din investigatii sunt repetate în mod nejustificat;
- 1% din documentele medicale se pierd fizic în fiecare an.
In plus, stadiul actual al FOCG, ca document medical (si medico-legal în acelasi timp), nu ofera
posibilitatea unei evidente clare și a unui control (clinic, administrativ, disciplinar) în ceea ce priveste
administrarea medicatiei profilactice si/ sau curative într-o sectie de spital. Adeseori, în practica, ne intalnim
cu foi de observatie în care consemnarea medicatiei se face haotic (la rubrici diferite, la momente diferite,
chiar pe pagini diferite) sau exista situatii (nu rare) în care nu se poate afla doza administrata, în care se fac
recomandari terapeutice în urma unui consult interdisciplinar, iar acestea sunt sumate sau dimpotriva,
neluate în consideratie de medicul curant. Lipsa de acuratete în acest domeniu face ca FOCG sa piarda rolul
de document medical implicat în cunoasterea și cercetarea patologiei iatrogene. în medicina moderna,
medicul curant este dependent de teste, analize, investigatii; totodata medicul trebuie sa aiba acces la
istoricul pacientului, precum și la alte investigatii efectuate, pentru a putea face o corelare eficienta a datelor
oferite de aceste teste. De aceea se impune introducerea unui sistem informational prin care datele medicale
existente sa fie puse la dispozitie rapid și complet. Asadar, o noua standardizare și informatizarea completa a
foii de observatie sunt necesare. Concomitent cu acestea, rigoarea medicala și instituirea unor mecanisme de
feed-back (clinic, administrativ) în evaluarea veridicitatii datelor medicale sunt madatorii.

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medico-legal

În medicina libera contemporana, raportul medic-pacient a evoluat tot mai mult catre o relatie
contractuala în care, pe baza increderii, pacientul isi alege medicul, iar acesta, la randul sau, devine pe deplin
constient de obligatiile ce ii revin în contract. în acelasi timp, într-o evolutie paralela, unul dintre drepturile
fundamentale ale pacientului (bolnavului) s-a materializat în responsabilitatea juridica a medicului iar
institutia responsabilitatii juridice medicale s-a metamorfozat odata cu transformarea medicinii (din arta în
stiinta) de la incriminarea faptelor medicale doar pentru intentie pana la incriminarea din culpa;
constientizarea rolului acestei institutii (a responsabilitatii juridice medicale) determina un impuls pentru
cresterea calitatii asistentei medicale.
In acest context și pe baza premiselor juridice expuse, FOCG devine un important document medico-
legal. Este evident ca nu poate exista o expertiza medico-legala vis-à-vis de un fapt medical la nivel de
spital, fara analiza FOCG. Sub acest aspect, FOCG capata statutul unui adevarat MARTOR în procesul
medical.

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document etic

Standardele etice de conduita profesionala și responsabilitate pot fi uneori prea multe, dar niciodata
mai putine sau impotriva celor cerute de lege. în toate relatiile profesionale medic-pacient, prima preocupare
a medicului trebuie sa fie sanatatea pacientului. El datoreaza pacientului o loialitate primara. Aceasta
preocupare și devotiune trebuie sa se manifeste în toate procedurile medicale, inclusiv în cele care au ca
subiect calitatea vietii.
 In analizarea (supravegherea) comportamentului etic al medicului, FOCG poate juca un rol
primordial deoarece multe dintre domeniile de aplicare și principiile Codului de Deontologie Medicala sunt
oglindite în rubricile (respectiv maniera de completare a lor) din Foaia de observatie clinica generala. Astfel,
obtinerea consimtamantului la actul medical este un act specific, care ocupa o pozitie centrala în actul
comunicarii în cadrul relatiei medic-pacient.
In actul medical se porneste de la consimtamantul implicit (care caracterizeaza relatia curenta de
consult medical) și se ajunge la consimtamantul exprimat (etapa obligatorie prin care pacientul isi acorda
permisiunea specifica de a fi tratat). Exprimarea în scris a consimtamantului (liber exprimat) este obligatorie
în prezenta martorilor, inainte de orice act medical și inainte de orice interventie chirurgicala / anestezica /
intravenoasa / intraarteriala, etc. Continutul informarii trebuie sa fie exclusiv veridic, iar forma informarii
prealabile trebuie sa fie simpla și inteligibila. Consimtamantul bolnavului este un criteriu salutar în evaluarea
riscului util. Consimtamantul după prealabila informare (termen pe deplin consacrat astazi) reprezinta un
drept al bolnavului și o obligatie a medicului, ce trebuie consemnat în FOCG.
Consimtamantul trebuie sa exprime echilibrul dintre prevederea riscurilor și asumarea lor, dintre
avertizarea utila și avertizarea excesiva. Din acest unghi putem aprecia ca informatia medicala oferita
pacientului (si care sta la baza deciziei sale) isi are izvorul în totalitatea datelor medicale (constatari
obiective, analize de laborator, rezultatul investigatiilor radio-imagistice, etc.) cuprinse în FOCG. Asadar,
din perspectiva consimtamantului, dimensiunea etica se impleteste cu cea medico-legala, permitand
reanalizarea (la un moment ulterior și pe baza datelor medicale consemnate) elementelor de informare asupra
alternativelor terapeutice și asupra acceptarii riscurilor.
In acelasi timp FOCG este un purtator de secrete medicale; la baza respectarii secretului medical sta
dreptul fundamental al individului la demnitate și confidentialitate. Secretul medical este o conditie de baza a
relatiei medic-pacient, un echilibru intre constiinta profesionala, pe de o parte și increderea pacientului, pe de
alta parte.
Informatiile medicale privind pacientul nu sunt considerate un domeniu public. Transparenta în ceea
ce priveste dosarul medical al unui pacient sau în ceea ce priveste pacientul insusi, în planul suferintei sale
nu este permisa (exceptiile sunt prevazute de lege). Din acest punct de vedere, intreaga Foaie de observatie
clinica generala (intocmita de medic pe numele pacientului sau), ca depozitar al unor informatii (evidente)
medicale, cade sub incidenta normei etice a secretului profesional. Pe langa cele doua mari principia
deontologice exista și alte dimensiuni etice oglindite în FOCG:
a. independenta profesionala absoluta a medicului, libertatea prescriptiilor și actelor medicale pe care le
considera necesare în limitele competentei sale;
b. diligenta în stabilirea diagnosticului, solicitarea investigatiilor paraclinice și a consultului interdisciplinar;
c. refuzul de a acorda ingrijiri de sanatate din motive personale sau profesionale temeinice, indrumand
pacientul spre alte surse de ingrijire medicala, cu exceptia situatiilor de urgenta.
In concluzie, cele trei dimensiuni ale FOCG se completeaza reciproc; fiecare dimensiune, prin rolul
ei, contribuind la cresterea calitatii actului medical. Nevoia de acuratete, de transparenta în relatia medic-
pacient, de crestere a increderii și adresabilitatii fata de institutiile medicale pleaca și de la managementul
datelor și informatiilor medicale, primul pas în acest process fiind FOCG.

Alte documente medicale

Documentele de la internare se anexează la foaia de observaţie.
Biletele de internare, biletul de transfer sau biletele de externare sunt anexate la foaia de observaţie
sau păstrate la bolnav.
Inventarierea documentelor şi valorilor pacientului se face pe baza unui proces-verbal, iar păstrarea
lor se face la administraţia unităţii medicale.
Se mai anexează documente specifice secţiei → fișe tehnice, protocoale etc.
Dosarul medical este un instrument de lucru necesar bunei desfăşurări a activităţii medicale care se
completează zilnic cu date observate sau măsurate.
Dosarul medical se păstrează în mapă de plastic, alături de celelalte dosare medicale → nu se lasă la
îndemâna bolnavului care ar putea interpreta greşit notările (medicul hotărăşte ce, cum și când se
informează pacientul despre starea sa de boală).
După externarea bolnavilor foile de observaţie se păstrează în arhiva secţie sau în arhiva spitalului →
arhivate în funcţie de data externării.
 Foaia de temperatură este un document medico-legal, ştiinţific, componentă anexă a foi de observaţie
clinică, pe care se completează clar şi ordonat, datele culese prin măsurarea funcţiilor vitale și vegetative și
datele obţinute prin supravegherea sistematică a pacientului.
Organizarea şi notările din foaia de temperatură:
~ În partea superioară se notează datele de identificare ale bolnavului:
o Numele şi prenumele.
o Vârsta.
o Numărul salonului / numărul patului.
o Diagnosticul.
o Data internării
~ Partea principală cuprinde un sistem de coordonate în care se notează grafic valorile funcţiilor vitale →
circulaţie, respiraţie, tensiune arterială, temperatură.
~ Abscisa este împărţită pe zile de boală, iar fiecare zi de boală în două jumătăţi → pentru dimineaţă (D) și
seară (S).
~ Se notează totodată şi timpul în care evoluează boala.
~ Pe ordonată se notează:
o Valorile de temperatură.
o Valorile de tensiune arterială.
o Frecvenţa pulsului.
o Frecvenţa respiraţiei.
o Cantitatea de urină emisă în 24 ore (notare grafică).
~ Dedesubtul coordonatelor sunt rubrici în care se fac notări privind:
o Greutatea corporală.
o Numărul şi felul scaunelor.
o Numărul şi felul vărsăturilor.
o Diureza (notare cu cifre).
o Regimul dietetic.
~ Alte notări pe foaia de temperatură:
o Intervenţia chirurgicală şi zilele de evoluţie.
o Transfuzia de sânge sau de plasmă.
Foile de temperatură folosite în pediatrie au introduse sub formă de grafic și cantităţile de alimente
consumate, notate cu culori convenţionale:
o Roşu → lapte matern.
o Albastru → lapte de vacă.
o Verde → lapte acidulat.
o Brun → făinos.
În cazul bolnavilor gravi, internaţi în secţii ATI (anestezie terapie intensivă), foaia de temperatură
este înlocuită cu foaia de terapie intensivă → care cuprinde înregistrarea valorilor funcţiilor vitale din oră în
oră, planul complex de îngrijire, bilanţul hidric – intrări /ieşiri, tratamente, rezultatul analizelor de laborator
etc.

2.2. Tehnici si instrumente

METODE DE STUDIU
Faptele identificabile, demonstrabile din perspectiva cercetării constituie un suport adecvat pentru
elaborarea planurilor sau deciziilor unui specialist, evitând astfel o sondare intuitivă sau una foarte oscilantă.
Elaborarea unui program cu efecte pozitive asupra problemei în studiu nu este posibilă fără o fundamentare
reală, deoarece, pe baza cercetării se trece la acţiuni planificate, la intervenţii prompte în situaţii neprevăzute,
se descoperă problemele aflate în stadiu incipient; cercetarea realizată adecvat contribuie la coordonarea
eficientă a relaţiilor publice.
Este importantă stabilirea direcţiilor de orientare a cercetării:
- stabilirea domeniilor din care se vor culege informaţii şi scopurile pentru care această acţiune are loc
- se vor fixa metode adecvate de investigaţie
- se va determina modelul de segmentare a publicului semnificativ pentru problema în studiu
- se vor obţine date asupra modului în care organizaţia și personalul ei sunt privite
Succesul acestei etape depinde de stabilirea exactă a scopului și domeniilor de cercetare, se conferă o
dimensiune unitară relaţiilor publice și se economisesc resurse, cum ar fi timpul.

Metode cantitative de cercetare

Metodele de tip cantitativ care servesc la culegerea datelor din organizaţii , numite uneori și metode
formale, în comunicarea organizaţională, contribuie la procurarea datelor suficient de relevante pentru a
construi un tablou al realităţii din interiorul şi exteriorul organizaţiei, pe baza căruia să se elaboreze
strategiile de comunicare internă și externă. Metodele utilizează proceduri sistematice pentru măsurători și
evaluări şi se aplică pe eşantioane reprezentative. Rezultatele au un grad mare de validitate şi generalitate şi
se obţin prin mai multe etape:
- stabilirea problemei şi a aspectelor ei măsurabile
- dezvoltarea unei ipoteze care corelează variabilele în discuţie
- definirea unui eşantion reprezentativ,
- alegerea metodelor și construirea instrumentelor de investigare
- faza concretă a cercetării – obţinerea datelor
- interpretarea datelor şi comunicarea rezultatelor
Cea mai des utilizată metodă este ancheta folosind chestionarul ca tehnică de lucru: există mai multe
tipuri de sondaj:
- sondajul telefonic – deşi are costuri relativ scăzute și este simplu de realizat, o dificultate o poate constitui
rata de refuz şi segmentele sociale care nu pot fi contactate telefonic;
- sondajul prin intermediul presei – se poate realiza prin publicarea în ziar a chestionarului, fiind o metodă
avantajoasă în ceea ce priveşte costul, dar nu se mai poate realiza condiţia de reprezentativitate a
eşantionului;
- sondajul prin poştă – deşi timpul său de desfăşurare este mai lung, oferă posiblitatea de a obţine răspunsuri
corecte şi reprezentative; aici se pot utiliza stimulente pentru a mări rata răspunsurilor, cum ar fi expedierea
de scrisori personalizate, folosirea de chestionare cu variante de răspuns simple, includerea unui plic timbrat,
organizarea unei tombole pentru participanţi etc.
- sondajul printr-un operator de interviu – o metodă sigură de a obţine o imagine fidelă şi reprezentativă,
într-un interval scurt. Are costuri ridicate datorită implicării factorului uman.
Chestionarul prin poştă sau prin ziar are avantaje în ceea ce priveşte numărul mare de persoane care
răspund concomitent, permit diminuarea efectului de interviu, nu sunt necesari operatorii de anchetă, asigură
anonimatul, dar prezintă probleme de reprezentativitate a investigaţiei.
Ancheta prin chestionar se utilizează mai ales pentru studiul problemelor din organizaţii, ajutând la
determinarea problemelor din organizaţie , în interior, sau la determinarea caracteristicilor de imagine, în
exterior. Pentru asigurarea reprezentativităţii se pot enumera câteva cerinţe: stabilirea corectă a obiectivului,
identificarea corectă a eşantionului studiat, aplicarea aceluia și instrument de cercetare asupra subiecţilor, în
acelaşi mod.
Reprezentativitatea se obţine aplicând metode de selecţie ca:
- eşantionul aleator – eşantion obţinut fără regulă de selectare a subiecţilor care răspund
- eşantonul sistematic – cu pas statistic
- eşantionul multistratificat – se introduc mai multe variabile (gen, vârstă, nivel de instruire) și se impune o
anume proporţie pentru fiecare variabilă introdusă
Instrumentul de investigare include mai multe elemente: partea introductivă, de prezentare a
subiectului sondajului, importanţa participării, modul de utilizare a rezultatelor anchetei, ghidul de interviu și
formularul de completat.
 Aceste sondaje includ întrebări de mai multe tipuri în ceea ce priveşte forma lor:
- întrebările închise (permit alegerea dintre două sau mai multe variante de răspuns prestabilite)
- întrebări deschise (răspunsul la ele este formulat liber de subiect)
Întrebările deschise sunt recomandate în studiul unor probleme complexe, oferind informaţii atât
despre problema studiată, cât şi despre personalitatea celor anchetaţi. Dificultatea care se ridică este cea a
cuantificării mai dificile a datelor, apelându-se de multe ori la analiza de conţinut pentru a analiza
răspunsurile.
Din punct de vedere al funcţiei în chestionar, întrebările pot fi de următoarele tipuri:
- introductive – pun în contact cu tema
- de trecere – asigură recerea de la o temă la alta
- întrebări filtru – bifurcă traseul interviului în raport cu răspunsul dat
- de opinie/motivaţie
- de control – testează sinceritatea subiectului
- de identificare – cere elemente de caracterizare a respondentului
Aceste întrebări trebuie să fie clare. Să nu aibă sensuri multiple şi să nu determine reacţii care să
perturbe răspunsul.
O metodă des folosită este studiul documentelor scrise prin tehnica analizei de conţinut. Scopul este
de a determina forma în care mesajele din organizaţie au ajuns la publicul vizat și impactul acestora asupra
imaginii organizaţiei. Analizele de conţinut se realizează pe texte din pagini ale ziarelor, revistelor,
discursuri ale personalităţilor sau discuţii dintr-un focus grup.
Unităţile de analiză de conţinut sunt:
- unitatea de înregistrare – partea care va fi categorizată şi introdusă într-una din categoriile schemei de
analiză
- unitatea de context – segmentul comunicării ce permite caracterizarea unităţii înregistrare
- unitatea de numărare – cu ajutorul căruia se exprimă cantitativ primele două tipuri de unităţi.
Analiza de conţinut se prezintă sub diverse forme:
- analiza de frecvenţă – înregistrează frecvenţa de apariţie a unor unităţi de înregistrare, folosită pentru a
identifica momente de debut, apogeu, sfârşit al unei campanii
- analiza de tendinţă – cu ajutorul anumitor formule matematice, evidenţiază atitudinea neutră, favorabilă sau
nefavorabilă în raport cu o temă, tip de analiză folosit pentru determinarea coeficienţilor de imagine
- analiza evaluativă – presupune identificarea enunţurilor în legătură cu o anumită temă şi acordarea de
ponderi în funcţie de atitudinea faţă de aceste teme
- analiza de contingenţă – face apel la calculul probabilităţilor şi permite evidenţierea structurilor asociative
în cadrul comunicării
Observaţia sistematică este percepţia şi înregistrarea atentă, planificată a fenomenelor, obiectelor,
evenimentelor în dependenţă de o situaţie determinată. Ea e de două feluri: structurată și nestructurată.
Există o serie de reguli care se aplică pentru corectitudinea observaţiei:
- ca și condiţii prealabile, obiectivele trebuie să fie clare, ghidul de observare trebuie stabilit
- în ceea ce priveşte conţinutul notelor de observare, acestea trebuie să includă data, ora, durata observării:
faptele notate trebuie notate în mod obiectiv , fără observaţiile sau subiectivitatea observatorului
- definitivarea datelor de observaţie constă în incadrarea lor în diferite categorii
Experimentul cere creare în laborator a unor situaţii şi urmărirea legăturii între anumite variabile.
“Grupul experiemental” este observat în paralel cu “grupul de control” asupra căruia nu se intervine pentru a
compara efectele modificării variabilelor urmărite. Experimentele pot fi clasificate după locul de organizare,
după dimensiunea grupului etc.
Metodele calitative
Acestea prezintă avantaje pentru cercetarea și proiectarea comunicării organizaţionale. Pericolul care
apare este cel al superficialităţii: nu se va renunţa la obiectivitate și la abordarea sistematică a domeniului de
studiu. Metodele calitative sunt aplicate la diverse forme de studiu:
studiul documentelor – se studiază documente ce furnizează date despre comportamentul, structura
formală, starea economică, actele de comunicare
imaginea organizaţională: regulamentul, statutul, organigrama, declaraţia de principii etc.
Analiza mesajelor primite prin poştă sau poştă electronică , prin telefon, reprezintă una din variantele
studiului documentelor ca metodă de cercetare.
Ancheta prin tehnica interviului de opinie implică informaţii orale, cu posibilitatea de a obţine
răspunsuri specifice la întrebări şi cu cel al observării comportamentelor nonverbale și al standardizării
condiţiilor de răspuns. Există mai multe tipuri de interviuri:
- interviul cu întrebări închise – cu succesiune şi variante limitate de răspuns prestabilite.
- interviul ghidat sau focalizat – abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite, dar întrebările și succesiunea lor
nu sunt prestabilite
- interviu cu întrebări deschise, cu ordinea şi succesiunea întrebărilor prestabilită, dar răspunsul nu se
încadrează în categorii limitate
- interviul nondirectiv – discuţia pleacă de la un punct prestabilit, dar e flexibilă în funcţie de răspunsurile
subiectului
Focus grupul este alcătuit din 6-12 persoane, alese pentru a reprezenta un segment public.
Mediatorul încurajează dezbaterea liberă a temelor de interes pentru strategia organizaţiei, aplicând
tehnica interviului focalizat. Se stabileşte timpul acordat , se alcătuieşte un ghid de întrebări care apoi sunt
puse pe rând participanţilor. Mediatorul are mai multe roluri:
- de a construi un grup de discuţie, cei prezenţi nu se cunosc dinaintea dezbaterii
- de a construi o atmosferă destinsă
- de a acorda pe rând cuvântul celor prezenţi
- de a limita polemicile şi discuţiile ce angrenează doar 2-3 participanţi
- de a fi obiectiv în legătură cu problema dezbătută și a nu-şi exprima opiniile
- de a nu influenţa răspunsurile
- de a nota pe scurt răspunsurile participanţilor
Recomandarea experţilor pentru alcătuirea ghidului de interviu sunt de a nu fi prea multe întrebări, 7-
10 maximum, acestea să fie formulate foarte bine, iar moderatorul să fie flexibil şi să adauge pe loc 1-2
întrebări. Scopul unei asemenea metode este de a descoperi atitudinea participanţilor cu privire la organizaţie
și purtătorii ei de imagine.

Metode integrate de studiu

Un al treilea tip de metode, metodele integrate de studiu, au ca scop diminuarea dezavantajelor celor
două tipuri de metode prezentate, pentru a constitui un tablou cât mai fidel și complet al realităţii organizaţiei
investigate.
Aceste tipuri de metode pot fi folosite în analiza organizaţiilor şi sunt următoarele:
- studiul de caz – presupune tehnici de colectare a datelor și vizează asamblarea unor informaţii cât mai
precise . Ele pot fi sub formă de observaţie participativă, analiză sociometrică sau anchetă de tip monografic.
- studiul comparativ – prin evidenţierea similitudinilor/diferenţelor dintre organizaţia studiată și altele, se
ajunge la o cunoaştere aprofundată a aspectelor cercetate. Studiile se pot desfăşura extensiv (pe un număr
mare de organizaţii, sau intensiv , pe un nmăr mic, dar atunci se recurge la tehnica “panel” , studiul felului
cum evoluează în timp anumite aspecte.
- simularea – constă în construirea și aplicarea unui model conceput pentru a reprezenta un fenomen sau o
categorie de fenomen. Obiectivul nu este de a reproduce funcţionarea unui anumit sector, ci de a explora
consecinţele unor proprietăţi sau ale comportamentului celor implicaţi în funcţionarea de ansamblu a
sistemului. Simularea, de fapt, este un cvasi-experiment.
Metodele de cercetare sunt structurate pe axa temporală considerată pentru analiză. Perspectiva ei se
poate desfăşura în timp, fiind vorba atunci de un studiu diacronic, sau tinde să surprindă starea organizaţiei
la un moment dat, în evoluţia ei.
Studiile de caz care prezintă dezvoltarea şi evoluţia în timp a organizaţiei sunt studii diacronice, iar
atunci când se aplică ancheta prin interviu sau chestionar, observaţia sau experimentul, vorbim de studiu
sincronic.

INTERVIUL (METODA ANCHETEI)

În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un neologism provenit din limba engleză
(interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică și în ştiinţele socioumane. El are
ca echivalent termenii din limba franceză “entretien” (conversaţie, convorbire) şi „entrevue“ (întâlnire între
două sau mai multe persoane).
Cel de-al doilea termen, deşi reprezintă traducerea literală a celui anglosaxon, comportă totuşi un
sens diferit: are o nuanţă utilitară, de aranjament sau de surpriză (Grawitz, 1972).
In cercetarea socioumana romaneasca s-a facut de-a lungul timpului distinctia intre interviu și
convorbire, dar în prezent cei doi termeni se considera ca au acelasi inteles fiind folositi ca referinta pentru
aceeasi tehnica de cercetare.
Putem spune, asadar, ca interviul este o conversaţie faţă în faţă, în care o persoană obţine informaţii
de la altă persoană (Denzin, 1970).
În Tratatul de psihologie socială, Roger Daval și colaboratorii (1967, apud Chelcea) fac o serie de
distincţii între situaţia de interviu şi alte fenomenele psihosociologice:
• Interviul presupune întrevederea, dar nu se confundă cu aceasta. Oamenii se întâlnesc chiar fără scopul de a
obţine informaţii unii de la alţii, ci pur și simplu pentru a se vedea, pentru plăcerea de a fi împreună. Chiar
dacă îşi vorbesc, nu înseamnă neapărat că schimbă informaţii. Evident, interviul poate constitui un scop al
intrevederii, dar întâlnirea dintre două sau mai multe persoane adesea are cu totul alte scopuri.
• Nu există interviu fără convorbire, dar nu orice conversaţie constituie un interviu. Convorbirea presupune
schimbul de informaţii în legătură cu o temă sau alta. Persoanele care conversează schimbă frecvent rolurile
de emiţător și de receptor. Informaţia nu este direcţionată într-un singur sens, nu există un conducător al
discuţiei, aşa cum stau lucrurile în cazul interviului.
• Interviul reprezintă mai mult decât un dialog – apreciază Roger Daval –, pentru că nu totdeauna dialogul
are drept scop obţinerea de informaţii. În filme, de exemplu, dialogul permite exprimarea stărilor sufleteşti;
în filosofie prin dialog permite exprimarea stărilor sufleteşti; în filosofie prin dialog se exprimă ideile,
gândirea, concepţia autorilor. Dialogurile socratice sunt veritabile reflecţii filosofice, nu căutarea obţinerii
unor informaţii. Nici Socrate și nici Platon nu „intervievau“, ci îşi expuneau în dialogurile lor concepţiile
filosofice.
• Interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, deşi şi într-un caz și în celălalt există o persoană care pune
întrebări, care dirijează discuţia. Obţinerea informaţiilor prin interogatoriu evocă obligaţia de a răspunde,
constrângerea exterioară. Din contră, interviul presupune libertatea de expresie a personalităţii, chiar bucuria
oamenilor de a-şi spune cuvântul, de a-şi face publice opiniile.
Septimiu Chelcea defineste interviul ca o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a
informaţiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea
ştiinţifică a fenomenelor socioumane. Interviul are la baza comunicarea verbală și presupune întrebări şi
răspunsuri ca și chestionarul.
Spre deosebire însă de acesta, unde întrebările și răspunsurile sunt scrise, interviul implică totdeauna
obţinerea unor informaţii pe cale verbala/orala. Asadar, convorbirea reprezintă elementul fundamental în
tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu constituie decât o condiţie care facilitează transmiterea
informaţiilor unidirecţionale: de la persoana intervievată spre operatorul de interviu.
Margaret Stacey (1970, apud Chelcea) considera ca un interviu este necesar sa fie folosit atunci
„când trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru că se desfăşoară în locuri private, când se
cercetează credinţele și atitudinile, neexistând documente scrise despre acestea. În astfel de cazuri cea mai
bună soluţie o reprezintă utilizarea interviului“.
Fred Kerlinger considera ca utilizarea interviului în cercetarea ştiinţifică are mai multe scopuri:
- în primul rând, un scop explorator, de identificare a variabilelor şi relaţiei dintre variabile; cu ajutorul
interviurilor se poate ajunge la formularea unor ipoteze interesante și valide. Informaţiile obţinute pot ghida
în continuare cercetarea fenomenelor psihosociologice;
- în al doilea rând, poate constitui instrumentul principal de recoltare a informaţiilor în vederea testării
ipotezelor; în acest caz, fiecare întrebare reprezintă un item în structura instrumentului de măsurare;
- cel de-al treilea scop al utilizării interviului este cel de recoltare a unor informaţi suplimentare celor
obţinute prin alte metode.

Avantajele și dezavantajele interviului ca tehnica de cercetare

Avantaje:
• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor și de la persoanele care nu ştiu să
citească şi să scrie, ca și de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc decât când scriu;
• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea și calitatea informaţiilor;
• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul chestionarelor poştale;
• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra acurateţei
răspunsurilor;
• colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative decât cele realizate
sub control normativ;
• asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
• asigurarea răspunsului la toate întrebările și prin aceasta furnizarea informaţiilor pentru testarea tuturor
ipotezelor cercetării;
• precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;
• studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghiduri de interviu
mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.

Dezavantaje:
• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape și momente ale proiectării şi
realizării cercetărilor pe bază de interviu;
• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinerea acordului şi
desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă;
• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi înregistrarea
răspunsurilor, asa-numitul „efect de operator“;
• imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;
• inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia lor psihică, de
starea de oboseală etc.;
• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor care urmează să fie
intervievate;
• lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea informaţiilor;
• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.
Tipuri de interviuri
Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se poate face distincţie între interviul de opinie și
interviul documentar, iar din punctul de vedere al duratei putem vorbi de interviu extensiv care, chiar dacă se
aplică unui număr mare de persoane, nu va reuşi să pună în evidenţă structurile de profunzime, aşa cum se
întâmplă în cazul interviului intensiv.
Dupa gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare și în ceea ce priveşte
formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, interviurile se inscriu pe un continuum intre interviul
directiv și cel nondirectiv.
Interviurile nondirective se caracterizează prin:
- număr redus de întrebări
- formularea lor spontană
- durata (teoretic) nelimitată
- volum mare de informaţii
- răspunsuri complexe
- centrare pe persoana intervievată cu posibilităţi de repetare a întrevederii
Interviurile directive se considera ca:
- au întrebări prestabilite, structurate într-o ordine rigidă,
- se desfăşoară într-un interval de timp limitat,
- dispun de o singură întrevedere
- se centrează pe problema de studiu.
Grawitz propune în 1972 urmatoarea clasificare după gradul de libertate al crecetatorului și nivelul de
profunzime:
1. Interviul clinic
2. Interviul în profunzime
3. Interviul cu raspunsuri libere sau ghidat
4. Interviul centrat sau focalizat
5. Interviul cu intrebari deschise
6. Interviul cu intrebari inchise

Interviul clinic
Intr-un interviu clinic pe primul loc ca obiectiv il reprezinta stabilirea unui raport interuman și o
intelegere reciproca intre participanti. Clientul, pacientul, intervievatul va fi acceptat, valorizat, validat prin
unicitatea sa, iar caracteristicile sale individuale ca și trasaturile sale de personalitate devin adevarate valori
de care trebuie sa se tina cont inca de la bun inceput. Pentru a intelege mai bine aceasta tehnica ar fi bine ca e
sa fie comparata cu un alt tip de interviu medical – cel clasic care constituie baza unei anamneze medicale.
Astfel, în primul rand, într-o anamneza medicala exista o directie clara, atat pentru pacient cat și
pentru medic, catre etiologie și patogenie. Se stie ca în urma unui interviu de acest tip, se va afla care sunt
cauzele bolii și astfel se porneste pe drumul vindecarii. Acesta etse de altfel și scopul anamnezei, iar
pacientul – prin prisma educatiei sale – devine foarte cooperant în acest sens. într-un interviu clinic
psihologic pacientii de cele mai multe ori nu stiu sa ajunga la problema lor sau la subiectul unei eventuale
cauze.
In acelasi timp, dacă într-un interviu medical clasic, diagnosticul preceda tratamentul, în interviul
clinic acesta este parte din tratament.
In cazul unui demers de stabilire a unui diagnostic medical pacientii sunt activi și cooperanti și din
aceasta perspectiva rolurile sunt clare: de o parte se afla medicul care intreaba și investigheaza, de partea
cealalta se afla paientul care raspunde și se supune investigatiei. într-un interviu clinic, rolurile isi pierd
rigiditatea, pozitiile celor doi sunt foarte fluide și de multe ori psihologul nu cauta sa elimine elemente de
tipul anxietatii care pot interveni în calea obtinerii de informatii în scopul stabilirii diagnosticului. Chiar și
mai mult, uneori se intampla ca unei astfel de stari de anxietate sa i se dea curs și chiar sa fie incurajata
pentru ca cei doi participanti la interviu sa o poata explora mai bine.
O alta diferenta consta în selectia datelor relevante: dacă într-un interviu anamnestic medical aceste
date sunt filtrate pe baza unor criterii clare de diagnostic, în interviul clinic psihologic viata intrapsihica,
trairile și manifestarile persoanei reprezinta o parte esentiala din aceste date. Tot ceea ce este investigat și
“luminat” prin interviu devine important chiar în decursul interviului, pe masura ce acesta se deruleaza.
În fine, un medic de-a lungul anamnezei pe care o efectueaza isi va suprima sentimentele și emotiile
care il incearca. Ele sunt vazute ca elemente parazitare, care ii pot sta în calea efectuarii actului medical:
iubirea, ura, frustrarea, teama, mila sunt bazute ca elemente care nu-si afla locul într-un act terapeutic.
Dimpotriva, pentru un psiholog clinician toate aceste trairi și reactii devin extrem de importante. Ele
– ca elemente ale relatiilor transferetiale – ofera informatii extrem de importante cu privire la situatia
intervievatului, la reactiile pe care le trezeste el în cei din jur, la felul în care este vazut, simtit, valorizat de
personale din viata sa.

Interviul de grup
Interviul de grup a fost folosit ca tehnică de cercetare de către J. A. Banks, fiind amintit și descris
într-o lucrare despre Discuţia de grup ca tehnică de intervievare (1957), unde se formulează ipoteza că în
situaţia de grup indivizii oferă răspunsuri care cred ei că sunt aşteptate de grupul lor de apartenenţă, în timp
ce în interviurile personale ei dezvăluie reacţiile proprii. Din această cauză în interviurile de grup opiniile
sunt exprimate cu mai multă intensitate, în timp ce opiniile minoritare sau individuale disparate riscă să
rămână neexprimate. Mergând pe aceeași idee, Alain Giami (1985) susținea că „cercetătorii care studiază
aceeaşi problemă utilizând tehnici diferite riscă să obţină rezultate dificil de comparat, chiar contradictorii”.
Roger Mucchielli (1968) consacră interviului de grup unul din volumele dedicate formării
permanente în ştiinţele umane, prezentând regulile de desfăşurare şi propunând o serie de exerciţii de
utilizare a interviului de grup în cunoaşterea psihosociologică și în acţiunea de schimbare a opiniilor.
Specificul acestei tehnici de cercetare il reprezinta existenţa reală a unui grup de persoane, care să
elaboreze în interacţiune un răspuns colectiv la problemele puse în discuţie. Nu este vorba de o simpla
alaturare sau suma de răspunsuri individuale, ci de crearea și formularea unui răspuns care să exprime opinia
de grup. De foarte multe ori, în acest scop, cercetătorul este nevoit să se facă acceptat de grup. Astfel, se
recomandă introducerea prin intermediul membrilor influenţi a cercetătorului în grupul pe care-l studiază, în
acest fel cercetătorul dobandind respect din partea membrilor grupului.
Asta nu inseamna ca interviul de grup nu necesită și o pregătire psihologică atentă (stabilirea unor
relaţii de încredere reciprocă, deblocarea psihică a participanţilor la interviu etc.), precum și anumite măsuri
de organizare a discuţiei colective (convocarea din timp a participanţilor, limitarea duratei intervalului la cel
mult trei ore, asigurarea condiţiilor de confort, eliminarea surselor de distragere a atenţiei, plasarea
participanţilor în jurul unei mese rotunde etc.).
Henri H. Stahl (1974, apud Chelcea), vorbind despre obţinerea de răspunsuri colective la o
chestionare verbală, arată că „procedeul interogării în grup“ se recomandă în faza de prospectare, când se pot
obţine de la persoanele convocate informaţii utile pentru adâncirea problematicii de studiu. Trebuie stiut
faptul ca răspunsurile investite cu adeziunea mai multora sunt la fel de interesante pentru cercetător, ca şi
informaţiile divergente furnizate de „opozanţi“. și în cazul convorbirilor colective – sustine H. H. Stahl -
„Regula de aur a oricărui anchetator social este tăcerea. E bun anchetatorul care vorbeşte puţin, dar ştie să
facă pe alţii să vorbească “.

Focus-grupul
Se afla la intersectia interviului focalizat cu interviul de grup, fiind denumit și interviu de grup în
profunzime. Morgan defineste focus grupul ca o tehnica de colectare a datelor prin interactiunea dintre
membrii grupului, referitoare la o problema stabilita de catre cercetator.
 In America de No interviul de grup tipic dureaza doua și reuneste 8-10 participanti, în Europa
dureaza ceva mai mult – pana la trei ore – dar grupul este mai mic – 6-8 participanti. Ca regula generala se
considera ca un studiu bazat pe focus-grup trebuie sa contina 4-6 sedinte de interviu.
Aceasta tehnica este utilizata în conexiune cu alte metode în special cu ancheta pe baza de chestionar
și cu interviurile individuale. Din aceasta perspectiva, David Morgan (1993) a subliniat modalitatile de
combinare a metodelor:
a. Se efectueaza mai intai un focus grup pentru identificarea problemelor și a intrebarilor care vor fi apoi
incluse într-un chestionar;
b. Focus grupul este modalitatea principala de studiu, iar ancheta psihosociala vine sa stabileasca procedeele
de alcatuire a grupurilor și sa determine problemele de detaliu care trebuie analizate prin interviurile d egrup
în profunzime;
c. Ancheta reprezinta metoda principala, ea fiind asociata cu focus grupul care ofera sugestii pentru
interpretarea datelor;
d. Focus grupul este utilizat ca metoda principala, iar ancheta devine metoda ajutatoare care verifica
relevanta problemelor stabilite de cercetator pentru discutiile de grup.
O problema destul de importanat legata de focus grup este cea a esantionarii. Astfel, frecvent se
apeleaza la segmentarea populatiei de studiat după o serie de caracteristici în functie de obiectivele și
ipotezele cercetarii. Spre exemplu, dacă se studiaza planificare familiala, atunci se vor lua în considerare ca
și criterii urmatoarele variabile: sex, varsta, status marital, folosirea mijloacelor contracevptive, nivel de
venituri etc. în acest fel sunt constituite grupuri omogene pentru fiecare segment de populatie. O astfel de
segmentare are urmatoarele avantaje:
- asigura compararea raspunsurilor;
- creeaza un climat favorabil pentru discutie în conditiile în care membrii grupului sunt și se vad ca fiind
similari din perspectiva criteriilor de segmentare.
Problema structurarii în cazul focus grupului se refera la doua chestiuni:
- controlul moderatorului asupra respectarii topicii cercetarii (urmarirea problemelor de discutat);
- controlul moderatorului asupra interactiunilor dintre membrii grupului.
Factorul important, sustine Septimiu Chelcea, al structurarii fosuc grupului il constituie numarul
problemelor urmarite: cu cat numarul lor este mai mare cu atat gradul de structurare a focusului este mai
ridicat. în medie, se considera ca un focus grup nu ar trebui sa cuprinda mai mult de cinci probleme.
Exista și discutii în ceea ce priveste volumul unui focus grup: unii autori considera ca un grup cu mai
multi participanti are mai multe avantaje pentru ca isi manifesta opiniile și emotiile mai liber, dezvoltandu-se
o dinamica mai rapida și mai intensa, iar altii considera ca într-un grup cu mai putini participanti,
moderatorul poate avea un control mai ridicat asupra stimularii interactiunii dintre membrii, acesta fiind în
viziunea lor un mare avanataj.
Krueger (1988, apud Chelcea) prezinta avantajele și dezanatajele utilizarii focus grupului. Astfel,
printre avantaje putem vorbi de:
- cuprinde date din viata reala în mediul concret
- este o tehnica flexibila
- are o inalta validitate
- produce rezultate destul de rapid
- prezinta costuri reduse
Dezavantajele ar putea fi:
- asigura cercetatorului un control mai redus (prin comparatie cu interviul individual)
- uneori, datele sunt dificil de analizat
- solicita din partea cercetatorului abilitati și cunostine speciale
- diferentele dintre grupuri pot fi distorsionate
- organizarea grupurilor poate fi destul de dificila
- discutiile trebuie sa fie astfel conduse incat sa incurajeze interactiunea dintre membrii grupului.

Interviul cu copii
Interviurile cu copii ridica unele probleme cel putin din următoarele puncte de vedere (Keneth D.
Bailey, 1982):
- vocabularul limitat al copiilor;
- specificul relaţiei adult-copil;
- dificultatea copiilor de a înţelege „situaţia de interviu”.
În perioada antepreşcolară (1-3 ani) copilul întâmpină dificultăţi de înţelegere a limbajului, deşi
cerinţa subiectivă a comunicării verbale este constituită la 16 luni. La vârsta de 1 an copilul poate pronunţa
circa 100 de cuvinte, alcătuind propoziţii de 2-3 cuvinte. în acest momement al dezvoltării psiologice nu se
poate realiza un interviu propriu-zis și abia în perioada preşcolară (3-6 ani), date fiind progresele în
dezvoltarea comunicării verbale, se pot realiza astfel de interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul mediu
numără 2000 de cuvinte). La sfârşitul perioadei şcolare mici copiii posedă un vocabular de 4000-4500 de
cuvinte, vocabularul activ fiind de aproximativ 1500 de cuvinte, astfel incat copii sunt capabili sa formuleze
răspunsuri la unele tipuri de interviu special proiectate pentru investigarea lor.
Dificultatea realizării interviurilor cu preşcolarii şi cu şcolarii mici nu rezidă numai în vocabularul
limitat al acestora, ci şi în specificul relaţiei adult-copil. La vârstele mici, copiii îi percep pe adulţi ca pe
propriii lor profesori sau părinţi de la care învaţă ce este bine şi ce este rău, cum să răspundă la anumite
întrebări ş.a.m.d. În situaţia de interviu le este greu să înţeleagă de ce adulţii, care „le ştiu pe toate“, îi
întreabă pe ei „ce și cum “. O alta mare problema o reprezinta sugestibilitatea inalta a copiilor în comparatie
cu adulţii: formularea întrebărilor, intonaţia, mimica pot influenţa puternic răspunsurile. Anumite
caracteristici ale stadiului lor de dezvoltare psihică, precum „domnia concretului“ (Gheorghiu şi Ciofu, 1982,
apud Chelcea), asigură insinuarea elementelor sugestive în procesul cunoaşterii. Pe de altă parte, imaginaţia
copiilor este necontrolată: adesea distincţia dintre realitate şi vis, dintre ceea ce s-a întâmplat efectiv şi ceea
ce ar fi dorit să se întâmple ridică bariere serioase în interpretarea interviurilor de tip psihosocial. În plus,
relaţia adult-copil trebuie să ia în considerare stadiile raporturilor dintre sexe, pentru ca, spre exemplu la
vârsta de 7-12 ani băieţii manifestă o anumită aversiune faţă de fete, astfel incat se recomandă ca interviurile
cu şcolarii mici să fie făcute de persoane de acelaşi sex.
Evident, în interviurile cu copiii trebuie creată o situaţie de interviu care să-i ajute să înţeleagă ce se
aşteaptă de la ei, recomandandu-se utilizarea unor elemente ajutatoare: papusi, jucarii, desene, personaje din
filmele sau animatiile preferate etc.

Interviul telefonic
Se considera ca deceniul opt al secolului trecut a reprezentat momentul de explozie al dezvoltarii
acestei tehnici de cercetare, cel putin în SUA. Cauzele prezumate sunt pe de o parte cresterea numarului de
posturi telefonice (in SUA în 1958, aproximativ 72% din populaţia SUA avea acces la un post telefonic, în
1976 aproximativ 93%, iar în 1982, ponderea populaţiei cu acces la telefon să fie de 98%), iar pe de alta
parte datorita punerii la punct a unui sistem de eşantionare adecvat: Random digit dialing (RDD).
Fata de interviul direct, fata în fata, interviul telefonic prezinta unele particularitati, datorate în primul
rand situatiei de lipsa a contactului vizual. Din acest punct de vedere, capata o importanta mai mare
caracteristicile vocii operatorului de interviu (timbru, intensitate, claritate, lungimea pauzelor dintre cuvinte
etc.), în detrimentul carcateristicilor de natura vizuala (facies placut, zambet etc.)
Avanatajele majore ale acestei tehnici le constituie costurile reduse (aproape la jumatate fata de
interviul fata în fata) și rapiditatea desfasurarii ei, dar dispune și de o serie de dezavantaje destul de mari:
- motivatia scazuta a intervievatului inregistreaza o rata mare a nonraspunsurilor sau a invalidarii
protocolului de interviu;
- lipsa controlului situatie de interviu și mai ales a observatiei vizuale determina neinregistrarea și prin
urmare neanalizarea actelor de conduita și a limbajului nonverbal.

Desfăşurarea și dinamica interviurilor

În funcţie de tipul de interviu, modul de desfăşurare a convorbirii dintre operatorul de anchetă şi
persoana intervievată prezintă anumite particularităţi: într-un fel va decurge interviul telefonic și în alt mod
interviul fata în fata, iar acesta din urmă nu se va realiza identic în cazul unui interviu nondirectiv și în cel al
unui interviu pe bază de chestionar cu întrebări închise.
Alain Blanchet (1985) formulează următoarele principii generale ale aplicării interviului nondirectiv
– care, considerma și noi, pot fi considerate ca principii generale ale interviului în general din cercetarea
socio-umana:
• tot ce au spus persoanele intervievate trebuie tratat ca elemente inseparabile de contextul discursiv și
situaţional; trebuie să se acorde atenţie atât conţinutului manifest, cât și celui latent; de asemenea,
cercetătorul nu trebuie să considere că tot ceea ce declară persoanele intervievate se plasează la acelaşi nivel
psihologic;
• cercetătorul va acorda atenţie nu numai la ceea ce persoanele au spus, dar şi la ceea ce nu au spus sau nu
pot spune fără ajutorul lor;
• ceea ce declară oamenii într-un interviu nu sunt decât indicatori, pe baza cărora cercetătorul va trebui să
identifice problemele persoanelor intervievate;
• se impunea ca cercetătorul să situeze problemele persoanelor intervievate în contextul social al desfăşurării
întrevederii.
Interviurile sunt discutii purtate pe o anumita tema cu scopul evaluarii pregatirii și experientei
solicitantului, a corespondentei acestora cu cerintele postului vacant; calitatile și comportamentul
solicitantului și modul lor de potrivire cu imaginea organizatiei.

Erorile care pot apare în desfasurarea interviului

Multi dintre cei care intervieveaza au impresia ca pot alege cel mai bun candidat numai pe baza de
intuitie, dar acest lucru este infirmat de practica. Printre erorile des întâlnite la cei care interviul, amintim:
1. Eroarea generata de judecatile premature: este vorba de formarea unei pareri despre candidat chiar de la
începutul interviului legat și de aspectul exterior ala acestuia, parere pe care o va cauta sa si-o confirme pe
tot parcursul interviului, nefiind neaparat fondata pe o apreciere cât de cât obiectiva.
2. Efectul de halo: este legat de aceiasi eroare și se manifesta atunci când cel care ia interviul este
impresionat de un anume raspuns și nu aude în continuare decât lucrurile legate de acesta.
3. Zgomotul cultural: apare atunci când avem de-a face cu un candidat care a reusit o performanta
recunoscuta într-un anumit domeniu, care nu are nici i legatura cu domeniul în care solicita postul. Tocmai
de aceea, pentru a evita aceste erori, este indicat ca interviurile sa se realizeze de catre persoane specializate
în domeniul relatiilor și comunicarii interumane, și anume psihologi. De asemenea este nevoie de respectarea
unor reguli de interviu.

Avantaje / dezavantaje
Utilizarea interviului în cercetarea sociologică are mai multe scopuri:
- de explorare, de identificare a variabilelor şi a relaţiilor dintre ele;
- ca principală tehnică de recoltare a informaţiilor;
- de recoltare a unor informaţii complementare obţinute cu ajutorul altor metode și tehnici (Fred N.
Kerlinger, 1973).
Avantajele utilizării Interviului în cercetările sociologice au fost sintetizate de Kenneth D. Bailey
(Methods of Social Research, 1982):
a. flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
b. rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de faptul că pot oferi informaţii şi persoanele care nu ştiu să
scrie şi să citească, precum și cele care se simt mai protejate când vorbesc decît când scriu;
c. observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea și calitatea informaţiilor;
d. asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat, de exemplu, în cazul
chestionarelor poştale;
e. asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra acurateţei
răspunsurilor;
f. spontaneitatea răspunsurilor, ştiut fiind că primele reacţii exprimă afectivitatea subiecţilor mai fidel decît
cele realizate sub control normativ;
g. asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
h. asigurarea răspunsului la toate întrebările şi, prin aceasta, sporirea volumului informaţiilor;
i. precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;
j. studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghid uri de i. mai
amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.
Dezavantajele utilizării interviului sunt ordonate de Kenneth D. Bailey astfel:
a. costul ridicat;
b. timpul îndelungat;
c. erorile datorate operatorilor de i.;
d. imposibilitatea subiecţilor de a consulta diferite documente scrise în vederea formulării unor răspunsuri
precise;
e. inconveniente legate de faptul că li se cere subiecţilor să răspundă indiferent de dispoziţia psihică, de
starea de oboseală etc.;
f. neasigurarea anonimatului;
g. lipsa de standardizare în. formularea întrebărilor;
h. dificultăţi privind accesul la cei incluşi în eşantion.

TESTUL
Testul este o proba definita, implicând o sarcina de executat, identica pentru toti subiectii, un
instrument înalt specializat, care implica conditii speciale de aplicare și interpretare. În procesele de selectie
și evaluare sunt folosite de catre psiholog urmatoarele tipuri de teste: teste de inteligenta și perspicacitate,
teste și chestionare de aptitudini teste și chestionare de personalitate.

Standarde tehnice utilizate în adaptarea testelor educaţionale şi psihologice

Ideea unor standarde tehnice a pornit de la dovezile tot mai frecvente că interesul pentru studii
comparative interculturale este în creştere. Devine astfel necesară adaptarea testelor, pentru a putea fi
folosite în mai multe culturi şi în mai multe limbi. O adaptare corectă a probelor pentru populaţia cu care
lucrăm asigură validitatea informaţiilor pe care le obţinem.
Metodele de echivalare structurală par a fi utile în stabilirea zonală a echivalării scorurilor obţinute la
teste, dar atît nu este suficient, trebuie respectate şi alte criterii.
Se utilizează termenul de adaptare atunci când preluăm un test, el reflectînd mult mai bine procesul
de pregătire a unui test pentru a fi utilizat în altă cultură sau altă limbă. Termenul de "traducere" este parţial
corect prin raportare la activitatea depusă în preluarea unui test.
Problema adaptării testelor este una internaţională şi, ca urmare, în 1997 a apărut asociaţia numită "Comisia
Internaţională de Teste", care a elaborat standardele tehnice de adaptare a testelor (Ronald Hambledon, Th.
Oakland, B. Byrne, B. Braken, N. Tonzer şi alţii).
Standardele reprezintă repere importante pentru conducerea şi evaluarea adaptării şi a dezvoltării
paralele de instrumente psihologice şi educaţionale. Aceste standarde condiţionează preluarea şi utilizarea
testelor pentru diferite populaţii. Există patru tipuri de standarde:
A. Standardele privind caracteristicile populaţiei se referă la echivalenţele de construct.
1. Efectele diferitelor culturi care nu sunt relevante sau importante faţă de scopurile principale ale studiului
trebuie reduse la minim. Există o serie de factori care influenţează componentele transculturale. Adesea este
necesar ca unii factori să nu fie luaţi în calcul, dar trebuie ca efectele lor să fie reduse la minim, astfel încît
rezultatele cercetării să nu fie influenţate. Explicaţiile anterioare aplicării testului trebuie să ţină cont de
specificul populaţiei cu care se lucrează.
2. În privinţa evaluării măsurii constructului, trebuie să se determine în ce măsură constructul vizat cu
instrumentul dat este identic în populaţia de bază şi în cea pe care se aplică. Diferenţele între diferite grupuri
culturale derivă din sistemul de valori şi tradiţii, dar şi din interpretările care li se dau acestora (spre
exemplu, într-o cultură inteligenţa este considerată a fi rezolvarea rapidă de probleme, iar în altă cultură,
rezolvarea corectă de probleme).
B. Standardele privind caracteristicile testului şi adaptării lui se referă la modalităţile de adaptare, de alegere
a traducătorilor şi a metodelor statistice care vor fi utilizate în analiza datelor empirice. O adaptare corectă
presupune cel puţin trei traducători: primul traduce din limba iniţială în limba dată, al doilea face
retroversiunea, iar al treilea verifică dacă cele două traduceri au fost corecte.
Este necesar să se facă apel la minimum trei traducători deoarece versiunea din limba sursă poate fi
complicată şi dificilă; de asemenea, se poate ca o serie de concepte, noţiuni folosite în versiunea iniţială să
nu aibă echivalent în limba din care se face traducerea.
C. Standardele privind modalităţile de administrare se referă la faptul că orice manual complet al unui test
trebuie să descrie în amănunt tehnicile de testare şi condiţiile de testare (aplicare colectivă sau individuală,
cât de mare poate fi grupul în cazul testării colective, vîrsta căreia i se adresează etc.).
D. Standardele privind modalităţile de interpretare a scorurilor. Cei care scriu manualele testelor asigură prea
puţină documentaţie referitoare la modalităţile de interpretare a scorurilor. când adaptăm un test, trebuie
justificate modalităţile de interpretare şi trebuie precizate echivalenţele şi diferenţele de interpretare.
Comparaţiile între diferite populaţii pot fi făcute doar pe baza nivelului de variabilitate stabilit pe scala
respectivă. Este necesar să se precizeze modul în care contextul socio-cultural al populaţiei poate afecta
performanţa instrumentului şi trebuie sugerate proceduri de pre-testare care trebuie aplicate pentru a evita
distorsiuni ale scorurilor.

CHESTIONARUL (METODA ANCHETEI)

Chestionarul este probabil cea mai folosită metodă în cercetările psihosociologice de nivel cantitativ
şi instrumentul preferat al sociologilor. Din acest motiv ar trebui să se facă deosebirea între inventar sau
chestionar de personalitate, scale de măsurare a atitudinilor, teste etc.

Structura chestionarului
Partea introductiva
Denumita și scrisoare de explicatie, aceasta prima parte are rolul de a oferi explicatii cu privire la
rolul anchetei, la scopurile și obiectivele sale, la ce vor fi folosite rezultatele studiului, care sunt valentele
sale pragmatice și se subliniaza faptul ca raspunsurile persoanei în cauza sunt foarte importante pentru
reusita anchetei. Pentru ca aproape orice chestionar contine și intrebari de identificare sau itemi referitori la
datele personale, date care vor fi stocate și folosite ulterior, este bine de stiut ca legislatia actuala
reglementeaza aceasta activitate printr-o serie de legi. Exista o institutie guvernamentala care verifica și
asigura folosirea corespunzatoare a acestor date si, pentru a nu intra în conflict cu legea, orice operator de
astfel de date trebuie sa obtina un aviz din partea Autoritatii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor
cu Caracter Personal. în urma acestui aviz se primeste un cod de operator care va trebui precizat pe toate
documentele care solicita date personale. în acelasi timp trebuei facuta precizarea ca – la cererea expresa –
orice persoana are dreptul și poate sa solicite eliminarea sau modificarea datelor sale personale din baza de
date a operatorului.
 Tot în aceasta sectiune trebuie sa se precizeze datele de contact ale operatorului de ancheta, ale
institutiei care a comandat sau care realizeaza studiul, precum și ale coordonatorului proiectului, fie pentru
detalii suplimentare, fie pentru solicitarea modificarii datelor personale din bazele de date.
Eventualele multumiri aduse colaboratorilor sau sponsorilor, garantarea confidentialitatii datelor sunt
elemente care isi gasesc tot aici locul.

Instructiunile de aplicare
In aceasta sectiune se vor face precizarile concrete referitoare la timp și la modalitatile concrete de
raspuns la intrebarile din chestionar. Pe langa regulile generale (nu exista raspunsuri bune sau rele, ci ca
interesante sunt atitudinile și opiniile persoanei iar raspunsurile trebuie sa vizeze exact aceste opinii etc.), se
vor preciza și chestiuni de amanunt în cazul în care dorim ca atentia persoanelor chestionate sa fie indreptata
catre anumite elemente specifice din cuprinsul chetsionarului.

Chestionarul propriu-zis
Contine intrebarile sau itemii propriu-zisi. Aceste intrebari trebuie sa indeplineasca o serie de criterii
legate de formatul, continutul și formularea lor specifica.

Structura chestionarelor
Întrebări introductive cu rolul de a „sparge gheaţa”
Întrebări de trecere care au rolul de a marca o nouă grupă de întrebări referitoare la o problemă diferită.
Întrebările filtru: opresc trecerea unor categorii de subiecţi la întrebările succesive.
Întrebările „de ce”
Întrebările de control verifică consistenţa opiniei exprimate
Întrebările de identificare conţin variabilele socio-demografice

Formatul chestionarului
Intr-un chestionar întrebările urmează de cele mai multe ori o logică internă stabilită de cercetător.
Există – în general vorbind – chestionare care pornesc cu întrebări simple a căror complexitate creşte pe
măsură ce se avansează în derularea lor (chestionare tip „pâlnie”), altele care încep cu întrebări neutre
avansând către întrebări personale sau întrebări nespecifice mergând către unele foarte specifice. Evident, în
funcţie de logica internă a cercetării şi în funcţie de obiectivele particulare se pot folosi şi chestionare de tip
„pâlnie întoarsă” (pornind cu întrebări complexe către întrebări simple).
În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care favorizează
comunicarea şi stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se recomandă folosirea
uneia sau mai multor întrebări “uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu scopul de a antrena subiectul
în dialog.
Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un chestionar capătă o importanţă deosebită în ancheta
orală. Răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu numai de faptele sau gândurile subiectului
înainte de a intra în contact cu cercetătorul, ci și de modul în care se stabileşte relaţia subiect-cercetător, de
felul cum subiectul o percepe și îi evaluează consecinţele pentru propria viaţă. Locul pe care îl are o
întrebarea într-un chestionar sau plasarea ei într-o anumită succesiune de întrebări este în măsură să modifice
dramatic cantitatea și calitatea răspunsurilor.
Dimensiunea chestionarului se referă la numărul de întrebări. Se consideră că un chestionar trebuie să
aibă un număr cât mai mic de întrebări. Dar în acelaşi timp această aşa numită „regulă de aur” nu trebuie să
impieteze asupra calitaţii cercetării sau asupra capacităţii de acoperire a temei cercetate. Există riscul ca, din
dorinţa de a fi foarte clari şi eficienţi în construirea şi aplicarea chestionarului, să nu putem obţine informaţii
relevante sau – şi mai grav – să nu reuşim să acoperim tema propusă. De cele mai multe ori însă, din dorinţa
de a “acoperi” cât mai bine conţinutul conceptelor prin indicatori, tendinţa cercetătorului este de a formula
mai multe întrebări decât ar recomanda-o condiţiile concrete de desfăşurare a anchetei.
Factorii principali care fac să întâlnim, în practică, chestionare de dimensiuni foarte diverse, de la
cele compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind sute de întrebări sunt următorii:
- specificul temei studiate și obiectivele cercetării (există studii “explorative” şi studii “explicative” - primele
vizează aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu pretind introducerea prea multor factori suplimentari
în cercetare, efectându-se, prin urmare, de obicei, cu chestionare mai simple);
- finalitatea acesteia și beneficiarul rezultatelor (există anchete făcute în scop pur ştiinţific în urma cărora
rezultă articole ştiinţifice sau cărţi şi anchete foarte aplicative şi pragmatice comandate de o instituţie, un
partid, un ziar etc.);
- tehnica de anchetă și felul întrebărilor (utilizarea întrebărilor închise cu un număr mai mic de variante de
răspuns influenţează în sens crescător numărul de întrebări);
- timpul de care se dispune (la stabilirea numărului de întrebări din chestionar este necesar să se evalueze
timpul mediu reclamat de completarea efectivă a lui; spre exemplu, un chestionar aplicat “în picioare” pe
stradă nu poate să răpească subiectului mai mult de 5-10 maxim 15 minute ; o ancheta desfăşurată la
domiciliu poate dura, fără probleme deosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu se recomandă depăşirea unei
durate de 45 de minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt stimulaţi să coopereze
folosindu-se diferite recompense ; ancheta prin telefon nu se poate extinde peste durata câtorva minute, decât
dacă subiectul a fost contactat în prealabil și s-a fixat un moment de timp la care să poată fi sunat pentru a
susţine o discuţie telefonică mai lungă) ;
- resursele materiale de care dispune cercetătorul;
- calitatea și numărul operatorilor avuţi la dispoziţie;
- tipul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.

Conţinutul şi tipul întrebărilor

În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):
- relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă relevanţă pentru obiectivele
cercetării;
- simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular şi unic al cercetării;
- claritatea și simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise și sa reflecte într-o manieră
consistentă sensul itemului la care se face referire;
- adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse anchetei
După funcţia lor întrebările pot fi:
a. Introductive. Sunt cele care permit „introducerea” persoanei chestionate în subiectul anchetei. Aceste
intrebari nu trebuie sa fie nici foarte dificile și nici prea specifice. Scopul este de „a sparge gheata” și de a da
incredere repondentului. Evident, trebuie evitate intrebarile extrem de genrale și banale care pot pune
operatorul de ancheta într-o lumina nefavorabila.
b. De trecere sau de tampon. Marcheaza trecerea sau saltul de la o categorie de intrebari la alta sau de la o
dimensiune a chestionarului la alta. Scopul lor este atat de a „semnaliza”, cat și de a facilita aceasta
schimbare.
c. Filtru. Menite sa permita trecerea anumitor categorii de repondenti și sa blocheze accesul altora la itemii
chestionarului, intrebarile filtru alaturi de cele bifurcate au un rol extrem de important în economia
instrumentului. Intrebarile filtru au cele mai uzuale variante de raspuns de tip Da/Nu urmate de precizarea
actiunii pe care o are de urmat repondentul (pentru varianta Da se merge mai departe).
d. Bifurcate. Intrebarile bifurcate sunt asemanatoare celor filtru doar ca nu blocheaza accesul niciunei
persoane sau categorii de repondenti, ci le redirectioneaza catre sectiuni diferite ale instrumentului (Exp.:
Pentru varianta Da se merge l aurmatoarea intrebare, pentru varianta Nu se trece direct la intrebarea X).
e. Tip „de ce”. Au rolul de a provoca explicatii. De obicei au fie multe variante de raspuns prestabilite, fie
sunt intrebari deschise cu raspunsuri libere. Din pacate, pentru studiile care se incadreaza în paradigma
cantitativista și care urmeaza aceasta linie, intrebarile deshcise pun probleme de centralizare, prelucrare și
cotare destul de mari. Din acest motiv, în acest caz, se recomanda folosirea cat mai redusa a intrebarilor cu
variante de raspuns libere.
f. De control. Sunt menite de a „verifica” atentia și corectitudinea raspunsurilor date de persoanele
chestionate. Cu scopul de a creste gradul de incredere în raspunsurile obtinute, intrebarile de control sunt
practic intrebari anterioare care se regasesc în alta forma sau într-o alta formulare. în cazul testelor de
personalitate, spre exemplu, exista multe astfel d eintrebari incluse în ceea ce se denumeste ca „scala de
minciuna”
g. De indentificare. Sunt reprezentate de itemii cu valoare statistica sau de datele personale. Sex, varsta,
nivel de venituri, nivel de scolarizare, stare civila, numar de copii etc. sunt astfel de intrebari. Ele sunt
introduse în functie de obiectivele și de ipotezele care trebuie testate prin respectivul studiu.

Formularea întrebărilor
Exista o serie de reguli generale și specifice după care trebuie construite și formulate intrebarile
dintr-un chestionar.
Inainte de toate, intrebarile trebuie sa fie formulate într-o maniera clara, simpla, fara inflorituri
stilistice, respectand regulile gramaticale și topica frazei sau a propozitiei. Pe baza studiilor efectuate pe
populatii vorbitoare de limba engleza s-a ajuns la concluzia ca o intrebare “buna” este cea care nu are mai
mult de 20 de cuvinte. Dar o astfel de cerere de simplitate nu trebuie sa impieteze asupra intelegerii și
receptarii sensului propriu al intrebarii.
Se recomanda apoi sa nu fie folosite negatiile și sunt complet interzise dublele negatii. Intrebarile
trebuie sa nu sufere de sugestibilitate și nici sa “serveasca” raspunsul gata pregatit.
Trebuie sa tinem cont în formularea intrebarilor de evitarea reactiei de prestigiu și de protejarea
stimei de sine. Stereotipurile sociale, imaginea considerata acceptata social, valorile apreciate ca dezirabile,
dorinta de a se prezenta într-o lumina favorabila sunt elemente la care trebuie sa fim atenti. De multe ori,
pentru protejarea stimei de sine se folosesc intrebari indirecte sau se folosesc eufemisme sau termeni cu
incarcatura emotionala mai redusa (a lua în loc de a fura, a aplica pedepse corporale în los de a bate etc.).
In acelasi timp, trebuie sa nu supraestimam memoria celor anchetati. “Cate masini de ras de unica
folosinta cumparati dumneavoastra într-un an?” este o intrebare care nu doar ca solicita un efort de memorie
serios și il pune de cel în cauza sa efectueze adevarate calucle și aproximari, dar are snase mari sa nu
primeasca raspuns sau raspunsul sa nu fie unul real.
Gradul de abstractizare și continutul în termeni de specialitate, nelologisme, regionalisme, termeni
argotici trebuie sa fie adaptat categoriei de public sau persoanelor anchetate.
Tinand cont de toate aceste reguli este de preferat ca, inainte de a trece la administrarea de scala larga
a chestionarului, sa se realizeze un scurt pretest al acestuia în conditii reale, pentru a verifica gradul de
adecvare al intrebarilor.

Clasificarea chestionarelor
Clasificarea chestionarelor după conţinutul informaţiilor adunate vizează calitatea informaţiilor. Din
acest punct de vedere, se disting două tipuri de chestionare.
Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, referitoare la fapte obiective, susceptibile de a fi
observate direct și verificate și de alte persoane. Astfel de chestionare, lansate în scopuri administrative, nu
sunt totdeauna foarte laborios concepute. Orice formular tip reprezintă, în fond, un chestionar, dar
formularele tip din administraţie corespund prea puţin unor necesităţi mai îndepărtate: de centralizare a
datelor, de prelucrare secundară a lor.
 După forma întrebărilor și a stimulilor se pot distinge chestionare cu întrebări închise, chestionare cu
întrebări deschise şi chestionare cu întrebări mixte.
Intrebarile inchise implica o alegere obligatorie din partea persoanei chestionate pentru una sau mai
multe din variantele de raspuns, iar intrebarile deschise accepta orice raspuns. Trebuie stiut insa ca, orice
intrebare inchisa implica o varianta de raspuns de tipul Nu stiu, nu raspund, pentru a pastra dreptul
repondentului de a nu raspunde. Exceptie fac o parte din testele de personalitate care forteaza subiectul sa
aleaga o varianta de raspuns dorita sau care se apropie cel mai mult ca sens de raspunsul pe care l-ar da.
Elemente care influenţează răspunsul la chestionar:
Personalitatea celui anchetat
Situaţia de desfăşurare a anchetei
Tema chestionarului
Timpul când are loc chestionarea
Structura chestionarului
Personalitatea operatorului de interviu.
În funcţie de conţinutul informaţiilor colectate avem:
- Chestionare de date factuale: de tip administrativ, conţin date obiective (vârsta, gen, stare civilă, profesie,
nivel de instrucţie)
- Chestionare de opinie: colectează date despre opinii, motivaţii, nevoi, aspiraţii, atitudini, comportamente
În funcţie de cantitatea informaţiei, avem:
- Chestionare speciale, cu o singură temă
- Chestionare omnibuz, cu mai multe teme
După forma întrebărilor, avem:
- Chestionare cu întrebări închise
- Chestionare cu întrebări deschise
În funcţie de modul de administrare, avem:
- Chestionare administrate de către operatori de interviu (erori de memorie a operatorului, netransmiterea
completă a instrucţiunilor, fenomenul de supra-sondare, mare variabilitate în funcţie de operator a
comportamentului, percepţie selectivă, folosirea propriului vocabular în înregistrarea răspunsurilor la
întrebările libere, scurtarea sau lungirea răspunsurilor).
- Poştale (număr mare de nonrăspunsuri, imposibilitatea reprezentativităţii, elaborarea răspunsurilor)
- Chestionare publicate în reviste
- Chestionare autoadministrate colectiv.
Tehnici de structurare a chestionarelor
Tehnica pâlniei: trecerea de la general la particular, de la întrebări deschise la cele închise.
Tehnica pâlniei răsturnate, trecerea de la particular la general
Surse de eroare
Efectul „halo” constă în contagiunea răspunsurilor, fie prin iradierea sentimentelor, fie prin organizarea
lor logică.
Efectul de poziţie produs de modul în care se succed întrebările
Lungimea chestionarului
Design-ul chestionarelor
Reguli de formulare a întrebărilor
Întrebările închise trebuie să ofere răspunsuri mutual exclusive
Întrebările trebuie să fie clare, să nu conţină lucruri ambigue. Ex: Ce înseamnă ultima săptămână?
Evitarea întrebările duble. Ex: sunteţi de acord cu retragerea trupelor româneşti din Irak şi cheltuirea
banilor corespunzători pentru serviciile sociale?
Întrebările nu trebuie formulate negativ: De ce nu…._?, Nu consideraţi că….?
Respondenţii trebuie să fie competenţi pt a răspunde.
 Subiecţii ar trebui să fie doritori să răspundă (indecizia în loc de exprimarea opiniei atunci când cred ca se
află în minoritate).
Întrebările ar trebui să fie relevante.
Întrebările scurte sunt cele mai bune.
Evitarea formulărilor de tipul „Nu e aşa că…?”
Evitarea invocării unei autorităţi, organizaţii de prestigiu în favoarea a ceva: Sunteţi de acord cu decizia
preşedintelui Voronin de a …. (decizia Curţii Supreme de Justiţie…).

ANCHETA
Ancheta reprezintă o metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini,
motivaţii, aspiraţii, caracteristici personale şi ale mediului social) la nivelul grupurilor umane de diferite
dimensiuni şi care permite cuantificarea datelor în vederea descrierii şi explicării lor.
Ancheta este o metodă complexă care include metode diverse, complementare, cum sunt
chestionarul, analiza documentelor, observaţia. Obiectul anchetelor sociologice: - Opinii, atitudini,
comportamente - Aspiraţii, nevoi, motivaţii - Cunoştinţe, mărturii ale oamenilor despre fapte, fenomene,
evenimente inaccesibile cercetătorului - Caracteristici demografice: structuri familiale, structuri de vârstă,
socioprofesionale - Caracteristici ale mediului social şi ale modului de viaţă al oamenilor: ocupaţii, venituri,
condiţii de locuit, servicii sociale, factori social-economici care influenţează activitatea lor. Valoarea
anchetei sociologice: - permite culegerea unui volum mare de informaţie într-un timp relativ scurt şi face
posibilă prelucrarea rapidă a acestora - arie mare de aplicabilitate pe populaţii reprezentative din punct de
vedere statistic Limitele anchetei sociologice: - existenţa unor factori care pot conduce la erori de măsurare -
subiectul anchetei (sentimente, prejudecăţi cu privire la subiectul anchetei, gradul de implicare, erorile de
memorie etc) - eşantionarea - instrumentele de cercetare (vagi, ambigue) - operatorii insuficient instruiţi -
rigiditatea relaţiei dintre operator şi subiect.
Tipuri de anchete În funcţie de obiective și modul de desfăşurare: o Anchete intensive realizate pe o
populaţie restrânsă (grup, sat, cartier etc.) cu scopul de a aprofunda o temă specială. o Anchete extensive
realizate pe populaţii mari. În funcţie de instrumentele folosite: o Anchete calitative, realizate pe populaţii
restrânse, cu instrumente calitative, care permit identificarea caracteristicilor de profunzime ale realităţii
sociale. o Anchete cantitative cu instrumente formalizate şi rezultate cuantificabile, pe populaţii
reprezentative statistic. În funcţie de modul în care se aplică: o Anchete colective: pe grupuri de oameni o
Anchete individuale: aplicarea individuală a instrumentelor de cercetare În funcţie de modul de colectare a
informației: o Anchete directe: colectează informaţii despre subiecţii investigaţi, în care aceştia sunt
implicaţi în mod nemijlocit. o Anchete indirecte: colectează date despre fenomene prin subiecţi neimplicaţi
în desfăşurarea lor (evenimente trecute). Operaţiile (etapele) implicate într-o anchetă sociologică sunt:
stabilirea temei; determinarea obiectivelor; documentarea prealabilă (literatura problemei, rapoarte de
cercetare pe aceeaşi temă, precum și o primă luare de contact direct cu situaţia concretă, o vizită în teren);
elaborarea ipotezelor; definirea conceptelor; operaţionalizarea (elaborarea spaţiului de atribute -
dimensiuni, variabile, indicatori); cuantificarea (fixarea expresiilor cantitative ale indicatorilor direct
observabili - măsurabili - pentru care se culeg date); determinarea populaţiei (definirea universului
anchetei: localizarea și structurile principale ale populaţiei, fixarea subiecţilor investigaţi prin cuprindere
totală, tip recensămînt sau parţială, prin loturi sau eşantioane reprezentative); stabilirea tehnicilor și a
procedeelor de anchetă (de intervievare şi/sau chestionare); întocmirea instrumentelor de lucru (elaborarea
chestionarelor, a ghidurilor de interviu, a planurilor de convorbire, teste, scale etc., verificarea și
definitivarea lor); ancheta pilot (repetiţia în mic a anchetei propriu-zise; tot acum are loc în fapt și testarea
instrumentelor); constituirea echipei de anchetatori, instruirea și repartizarea sarcinilor; întocmirea
calendarului de desfăşurare a anchetei (inclusiv prevederea modalităţilor de control); culegerea datelor;
verificarea informaţiilor culese şi reţinerea formularelor valide în vederea prelucrării; codificarea
informaţilor (în măsura în care nu au fost precodificate la elaborarea instrumentelor); întocmirea machetei
de prelucrare a datelor (frecvenţe, valori medii, teste de semnificaţie, corelaţii etc.); prelucrarea datelor
(individual - manual sau cu ajutorul calculatorului electronic); analiza și interpretarea informaţiilor;
redactarea raportului de anchetă; stabilirea, împreună cu beneficiarul, a eventualelor măsuri de intervenţie
(în ultimul timp sunt tot mai des aplicate a.s. într-un demers ce îmbină cercetarea cu acţiunea practică).
Anchetele prezintă o valoare deosebită prin aceea că ea constituie o modalitate ştiinţifică de
investigare, adesea singura disponibilă, a universului subiectiv al vieţii sociale - opinii, atitudini, satisfacţii,
aspiraţii, convingeri, cunoştinţe, interese etc. - de ordin individual şi colectiv (de grup). Trebuie avut în
vedere şi faptul că în desfăşurarea anchetelor pot să apară multe erori, unele datorate modului defectuos de
lucru, altele datorate lipsei de cooperare din partea subiecţilor, erori ce trebuie prevenite printr-un control
sistematic asupra calităţii activităţilor. Limita principală a anchetelor decurge însă din însăşi natura
domeniului studiat, a relaţiilor dintre opiniile, atitudinile, convingerile și comportamentele umane, care nu
urmează nici pe departe un model liniar de determinare.

SONDAJUL DE OPINIE
Sondajul este metoda de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestionarului şi a eşantionării.
Termenul de sondajului de opinie este echivalent celui de Public Opinion Polls (engl.) şi a celui de
Demoskopie (germană). Utilizarea altor termeni (gr. doxometrie, psephologie) pentru a desemna măsurarea
opiniei publice nu s-a impus.
Nu orice ancheta este un sondaj de opinie; sondajul de opinie este o subcategorie a anchetei, care are
ca scop cercetarea unor probleme de interes public. De exemplu, o ancheta asupra obiceiurilor de consum a
unui produs alimentar, chiar dacă foloseste chestionarul ca instrument de lucru nu este un sondaj de opinie
publica.
Calitatea unui sondaj de opinie este determinat de scopuri și de felul în care este realizat.
Sondajele ar trebui realizate pentru a dezvolta informatii statistice despre indivizi. Sondajele nu
trebuiesc concepute pentru a produce rezultate rezultate predeterminate sau ca o baza de date pentru
activitati de marketing și vanzari.
Sondajele de opinie realizate în reviste, sondajele TV, sondajele de opinie pe site-uri sunt foarte
suspecte. Aceaste și altele în care esantionul se selecteza singur sunt de cele mai multe ori nevalide deoarece
participantii nu au fost selectionati într-un mod stiintific. De obicei,la astfel de sondaje cel mai probabil vor
raspunde persoanele cu opinii puternice (de cele mai multe ori negative).
Atentie și la cei care, folosesc sondaje pentru a cere o donatie sau pentru a incerca sa va vanda
diferite produse sub pretexul unui sondaj.
Toti cei rugati sa raspunda la un chestionar trebuie mai intai sa decida dacă intrebarile sunt corecte,
dacă sondajul nu este doar pretextul pentru a cere bani sau a vinde ceva.
Chiar dacă sondajul de opinie au apărut și s-au perfecţionat din punct de vedere tehnic pun utilizarea
lor pentru a cunoaşte opiniile alegătorilor, şi pe această bază, pentru a prognoza comportamentul electoral,
aceasta nu înseamnă că domeniul de aplicare al sondajelor de opinie se restrânge la studiul preelectoral. Mai
mult chiar - aşa cum remarca sociologul englez C. A. Moser (Survey Methods în Social Investigation, 1958)
- nu este un lucru extraordinar să prevezi cu aproximaţie ceea ce într-un interval scurt de timp poţi afla cu
exactitate. Din acest punct de vedere, aplicarea s.o. pentru studierea comportamentului economic, cultural,
politic - participativ este fără îndoială mai fructuoasă.
Sondajele preelectorale dau însă posibilitatea evaluării preciziei cu care s-au măsurat opiniile.
Primele sondajul de opinie organizate sunt legate de numele lui George Gallup, care, în 1928, susţine teza de
doctorat în psihologie cu titlul: „O metodă obiectivă pentru determinarea interesului cititorilor faţă de textele
unui ziar". Ideile susţinute în această teză (necesitatea chestionării directe a publicului şi posibilitatea
studierii pe grupuri reprezentative) este pusă în practică cu ocazia alegerilor generale din 1934. Un an mai
tîrziu, în 1935, este înfiinţat Institutul care va fi cunoscut în întreaga lume sub numele de Gallup Poll
(Institutul American de Opinie Publică).
 Institutul şi-a dobîndit o largă popularitate şi un prestigiu deosebit cu ocazia alegerilor prezidenţiale
din 1936, când majoritatea observatorilor politici înclinau să creadă în eşecul alegerii lui Franklin D.
Roosevelt. Marea revistă „Literary Digest", pe baza lansării a 10 milioane de buletine de vot (din care au fost
recuperate aproape 2 000 000) anunţase ca sigură victoria lui London, contracandidatul lui Roosevelt, care
va obţine în final doar 370 de voturi din totalul de 531. Institutul Gallup a chestionat doar 5 000 de persoane,
s-a pronunţat în favoarea lui Roosevelt și sufragiile obţinute de acesta s-au apropiat cu o deviaţie de -6,8%
de pronosticul dat de Institut.
Unii specialişti (Jean Stoetzel, Alain Girard, 1973) consideră că acest succes constituie actul de
naştere al sondajului de opinie în perioada 1936-1987 Gallup Poll a efectuat peste 7 000 de sondaje de opinie
a căror precizie a crescut continuu. Deviaţia rezultatelor sondajelor preelectorale Gallup faţă de rezultatul
urnelor, pentru perioada amintită, a fost de 2,1%. În intervalul 1936-1950 deviaţia a fost 3,6%, în intervalul
1952-1970 de 1,7% şi în intervalul 1972-1984 de 1,2% (cf. Gallup Poll accuracy record, The Gallup Report,
1985, p. 33).
Deceniul patru al secolului XX marchează instituţionalizarea sondajelor de opinie. Concomitent cu
sondajele Gallup au fost inaugurate sondaje politice organizate de Elmo Roper. Rezultatele acestor sondaje
au început să fie publicate în revista trimestrială Public Opinion Quarterly, care apare cu începere din 1937,
sub influenţa lui Hadley Centrii. Tot în 1937, datorită activităţii lui P. F. Lazarfeld ia fiinţă primul organism
specializat de studiere a comunicaţiilor în masă („Bureau of Applied Social Research"). La finele
„deceniului cercetării opiniei publice” se înfiinţează sub conducerea prof. Hadley Cantril, Biroul de cercetări
al opiniei publice la Princeton, iar un an mai tîrziu, în 1941, Central Naţional de cercetare a opiniei publice
de pe lîngă Universitatea din Denver.
Perfecţionarea sondajului de opinie este continuă. Chiar eşecul unor pronosticuri electorale a
impulsionat perfecţionarea sondajului de opinie. Răsunătorul eşec al sondajului electoral din 1948, când s-a
pronosticat victoria lui Dewy împotriva viitorului preşedinte Truman, a impus o examinare critică a
metodelor de sondaje. Aşa cum remarcau Jean Stoetzel și Alain Girard (Les sondages d'opinion publique,
1973), prăbuşirea unui avion nu condamnă aviaţia şi eşecul s.o. din 1948 n-a împiedicat dezvoltarea lor.
În S.U.A. numărul organizaţiilor de studiere a opiniei publice în 1971-1972 era de 107. Şi în celelalte ţări
s.o. au înregistrat un avînt deosebit. În Franţa, primul Institut de opinie publică este creat în 1938. L'institut
francais. d'opinion publique (IFOP) îşi reia activitatea chiar din prima zi a Eliberării (august 1944). Mai
recent, în 1962, este creata o altă organizaţie de sondaje de opinie, Societe franqaise d'enquetes par sondages
(SOFRES) care împreună cu IFOP au procedat la efectuarea unor sondaje preelectorale cu începere din
1965. În afara acestor două centre de sondare a opiniei publice, o amplă activitate de cunoaştere a audienţei
şi opiniei radio - și telespectatorilor o desfăşoară Oficiul radio şi televiziunii franceze (ORTF). În Marea
Britanie, alături de Institutul de opinie publică (BIPO) creat în 1936, BBC-ul efectuează s. pentru a cunoşte
audienţa și aprecierile radio și telespectatorilor. În R. F. Germania, la AlIensbach există din 1947 un Institut
de demoscopie, specializat în s.o. în toate ţările lumii există azi un interes real pentru sondaje de opinie.

Definiții
Literatura de specialitate cuprinde numeroase încercări de definire a acestei metode. „O metodă de a
aduna informaţii de la un număr de indivizi, un eşantion, cu scopul de afla informaţii despre populaţia din
care este extras eşantionul”.
Ancheta are drept scop căutarea de informaţii referitoare la un grup social dat (un stat, un grup etnic,
o regiune, o clasă socială etc.). Aceste informaţii trebuie să poată fi prezentate sub formă cuantificabilă”.
Ancheta – o metodă interogare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii etc.) la nivelul grupurilor
umane, mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în vederea descrierii şi explicării lor (Cauc,
1997, p. 167).
Roger Mucchielli, spunea despre chestionar că „nu poate fi considerat decât o listă de întrebări“. Earl
Babbie, spune că prin chestionar se înţelege „o metodă de colectare a datelor prin (1) întrebările puse
persoanelor sau (2) prin întrebarea acestora dacă sunt de acord sau în dezacord cu enunţurile care reprezintă
diferite puncte de vedere“ (Traşcă, 2010).

Proiectarea chestionarelor
Elaborarea instrumentului se bazează pe etapa, anterioară, a operaţionalizării. În această etapă se
construiesc procedeele de măsurare a diferitelor concepte care intervin în cercetare. (De exemplu: coeziunea
grupului, participarea la activităţile grupului de elevi, motivaţia pentru participarea la orele de educaţie
fizică, bugetul de timp liber, bugetul de timp alocat pentru activităţi fizice, etc.). Finalitatea acestei etape este
asigurarea unei cât mai bune validităţi și fidelităţi a măsurărilor noastre.
Chestionarul reprezintă o listă de întrebări. Întrebările corespund indicatorilor identificaţi pentru
conceptele pe care dorim să le măsurăm. De exemplu, conceptului de satisfacţie faţă de orele de educaţie
fizică poate să îi corespundă un singur indicator, și deci, un singur item: Cât de mulţumit sunteţi de orele de
educaţie fizică? 4. foarte mulţumit 3. mulţumit 2. nemulţumit 1. foarte nemulţumit 9. nu ştiu/ NR
Orice întrebare din chestionar are un rost. În mod normal derivă dintr-un set de ipoteze referitoare la
fenomenul cercetat.
Adeseori, ipotezele nu sunt explicitate, dar ele au orientat, chiar dacă nu sistematic și conştient
construcţia instrumentului. Să mai menţionăm că regulile de formulare a întrebărilor din chestionar se aplică
atât în anchetele indirecte cât şi în cele directe. Chiar dacă în cazul administrării cu operatori putem să ne
bizuim pe aceştia, care putea adapta formulările la capacitate de înţelegere a subiecţilor, cel mai bine este ca
întrebările să fie formulate şi în chestionarele din anchetele directe ca şi cum ar fi destinate auto-
administrării iar operatorilor să li se solicite respectarea cât mai strictă a formulărilor din chestionar,
intervenţiile idiosincratice ale operatorilor putând provoca erori sistematice (Hatos, 2008).
În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):
- relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă relevanţă pentru obiectivele
cercetării;
- simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular și unic al cercetării;
- claritatea și simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise și să reflecte într-o manieră
consistentă sensul itemului la care se face referire;
- adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse anchetei (cf. Traşcă, 2010).

Prestarea chestionarului și studiul pilot

Un moment care nu poate să lipsească din elaborarea instrumentului unei anchete este pretestarea
chestionarului. După elaborarea chestionarului într-o primă formă, acesta este aplicat unui lot de subiecţi
selectat din populaţia cercetării. Analiza rezultatelor acestei aplicări poate aduce mai multe contribuţii
valoroase la producerea, în final, a unui chestionar cât mai bun:
- Identificarea întrebărilor care produc multe nonrăspunsuri sau răspunsuri evazive;
- Identificarea erorilor de formulare a întrebărilor sau a variantelor de răspuns;
- Stabilirea variantelor de răspuns la întrebările închise prin înregistrarea acestora prin întrebări deschise în
pretestare;
- Indentificarea unor întrebări necesare dar ignorate iniţial;
- Aprecierea validităţii şi fidelităţii unor instrumente de măsurare complexe (Hatos, 2008).
Mărimea și modul de selecţie al eşantionului folosit la pretestare variază în funcţie de resursele și
obiectivele cercetării. În cazul unui studiu vast, care foloseşte multe întrebări inedite, în care precauţia
metodologică este importantă, este bine să realizeze pretestarea cu subeşantioane aleatoare suficient de mari
pentru a se putea aprecia aspecte precum incidenţa non-răspunsurilor sau validitatea concurentă a unor
instrumente (Hatos, 2008).
Tipuri de întrebări
După conţinut
a. Factuale: prin care se înregistrează stări şi acţiuni ale indivizilor sau ale comunităţilor în care trăiesc. Se
referă la date direct observabile, dar deoarece observaţia ar costa prea mult, preferăm să-i întrebăm direct pe
subiecţi (Hatos, 2008). Ex. De câte ori ai jucat fotbal în ultima lună?
Întrebările de identificare trebuie plasate la finalul chestionarului pentru a nu permite modificarea
răspunsurilor. Oricum, subiectul trebuie asigurat că aceste informaţii sociodemografice unt solicitate doar
datorită rigorilor cercetării, anonimatul răspunsurilor fiind asigurat (Hatos, 2008).
b. De opinie, prin care se înregistrează tendinţe, date referitoare la universul interior al subiectului, adică
păreri, opinii, atitudini, motivaţii, credinţe. Acestea nu pot fi obţinute prin observaţie directă, e nevoie de
interogarea subiecţilor.
Interesul pentru opinii este justificat de presupoziţia că universul „interior” al persoanei explică în
mare parte comportamentul acesteia. Măsurări valide și fidele ale atitudinilor presupun utilizarea scalelor,
adică a mai multor întrebări care să acopere extensiunea conceptului atitudinal şi să elimine erorile
sistematice care ne pândesc la fiecare întrebare în parte (Hatos, 2008).
c. Cunoştinţe: care pot fi utilizate pentru a evalua gradul în care subiecţii cunosc anumite subiecte, pentru a
evidenţia preocupările intelectuale ale subiecţilor ori pentru a verifica onestitatea sau doar simpla tendinţă a
subiecţilor de a oferi răspunsuri dezirabile din punct de vedere social (Hatos, 2008).

După forma de înregistrare

1) Închise, precodificate – care au variante de răspuns prestabilite;
2) Deschise, postcodificate – care nu au variantele de răspuns prestabilite.
3) Întrebările aparent deschise – când formularea întrebării este tipică întrebărilor închise, dar subiectului nu
i se cere să aleagă dintre variantele prestabilite, ci operatorul introduce răspunsul liber primit într-una dintre
variantele prestabilite din chestionar.
4) Întrebări semi-deschise (sau semi închise) când alături de variantele prestabilite apare și o variantă
deschisă, alta, care..... (Hatos, 2008).

EȘANTIONAREA
Tehnică statistico-metodologică aplicabilă în cercetarea socială în vederea selectării dintr-o populaţie
de entităţi (persoane, organizaţii etc.) a unei părţi (eşantion) ce va fi analizată pentru a facilita elaborarea de
inferenţe despre întreaga populaţie. Presupoziţia fundamentală a eșantionarea este că analiza unei părţi
(eşantion) din populaţia de referinţă conduce la rezultate similare cu acelea obţinute prin investigarea întregii
populaţii, dacă sunt respectate anumite condiţii statistice şi teoretice. Eşantionul trebuie să ofere o imagine
cât mai precisă a populaţiei de referinţă, să fie obţinut prin aplicarea unor tehnici probabiliste (legea
numerelor mari, teorema limitei centrale), să fie reprezentativ în termeni statistici și cu privire la problema
teoretică analizată, să fie economicos în raport cu resursele (financiare, de timp, de personal) disponibile.
Eșantionarea presupune mai întîi ca în funcţie de problema cercetată să se precizeze populaţia de
referinţă. Aceasta este un număr finit de elemente sau unităţi primare şi este delimitabilă în termeni de:
conţinut (specificarea elementelor componente), încadrare (căror unităţi organizatorice aparţin elementele),
extensie (aria de răspîndire), timp (momentul sau perioada considerării). De exemplu, într-o analiză a
caracteristicilor intelectualităţii tehnice actuale din ţara noastră, populaţia de referinţă ar include toţi inginerii
din institute de cercetare, unităţi productive și de servicii existente în România în anul 1993. Dacă apar
dificultăţi în circumscrierea populaţiei de referinţă, este necesar să se definească populaţia investigată în mod
mai precis. Populaţia investigată şi populaţia de referinţă ar trebui să coincidă, dar aceasta nu se întîmplă
întotdeauna din cauza dificultăţilor ce pot apare în circumscrierea ultimei.
Înainte de a trece la selectarea eşantionului, elementele populaţiei investigate sunt asamblate într-un
cadru al eșantionării. De regulă, acesta ia forma unei liste de elemente ordonate în funcţie de unul sau mai
multe criterii. Ordonarea cea mai frecventă este de tipul stratificării, după criterii sociale, demografice,
geografice sau organizaţionale, pentru a asigura o selecţie cât mai adecvată în eşantion și o analiză cât mai
riguroasă atît a elementelor separate cât și a combinării lor în straturi.
În funcţie de tehnica de selecţie a elementelor populaţiei în eşantion, se distinge între eșantionarea
probabilistă și eșantionarea neprobabilistă. În eșantionarea probabilistă fiecare element al populaţiei este
selectat în mod independent de celelalte, toate avînd aceeaşi probabilitate de selecţie, diferită de zero.
Eșantionarea neprobabilistă presupune utilizarea informaţiilor oferite de cercetări prealabile sau de experţi
pentru a ghida selecţia de eşantioane tipice sau reprezentative pentru o problemă teoretică sau factuală.
De data aceasta nu se pot realiza scopuri specifice estimării şi testării ipotezelor, întrucît nu sunt
satisfăcute condiţiile selecţiei probabiliste. În schimb, se facilitează culegerea unor date privitoare la relaţiile
dintre entităţi sociale sau la constituirea de grupări și organizări formale sau informale, conduce la
formularea de generalizări empirice sau teoretice cu ajutorul unor procedee specifice (analiza contextuală,
analiza de reţea şi cea a perechilor).
Diferitele modele de eșantionare se asociază cu metode specifice de culegere a datelor. În acest sens,
se pot distinge trei tipuri de combinaţii:
a. experimentele presupun manipularea anumitor variabile independente și controlul sau randomizarea
tuturor variabilelor exterioare; totodată, randomizarea se referă și la selecţia sau alocarea probabilistă a
subiecţilor pe grupuri şi a grupurilor într-o ordine anume, putînd fi circumscrisă, din acest punct de vedere,
domeniului eșantionării;
b. anchetele și sondajele de opinie se bazează pe aplicarea modelelor de eșantionare probabilistă;
c. investigaţiile sociale - termen utilizat pentru a individualiza abordările bazate pe eșantionarea
neprobabilistă, dispunînd de un nivel scăzut al validităţii interne și externe, fără a fi însă lipsite de importanţă
pentru progresul teoretic al cercetării sociologice.
Eșantionarea probabilistă a cunoscut cea mai puternică dezvoltare tehnică și stă la baza aplicării
diferitelor tipuri de anchete sociologice. Se realizează în diferite variante. Cea mai simplă este eșantionarea
simplă aleatoare (esa) aplicabilă în anchetele de opinie, în analize exploratorii sau în cele care işi propun
identificarea unor factori cu incidenţă asupra constituirii unor fenomene sau procese sociale. După
delimitarea populaţiei investigate și a cadrului de eșantionare, se formulează decizia privind dimensiunea n a
eşantionului, având în vedere gradul de eterogenitate a populaţiei şi opţiunea pentru un anumit nivel de
încredere în estimarea parametrilor.
Cu cât nivelul aşteptat de precizie a estimaţiei este mai mare, cu atît limita confidenţei este mai
coborîtă şi dimensiunea eşantionului creşte. Pentru o populaţie nediferenţiată pe subclase sau straturi,
dimensiunea optimă a unui esa este de circa 400 de elemente pentru un nivel de confidenţă de 95%. când
populaţia este diferenţiată pe subclase iar eşantionul se aşteaptă să le reprezinte, pentru precizarea
dimensiunii optime a eşantionului se consideră subclasa sau stratul cu cele mai puţine elemente, se
menţionează cîte elemente vor fi selectate din aceasta și apei se selectează în mod proporţional elementele
din celelalte subclase, Dimensiunea eşantionului total creşte proporţional cu numărul subclaselor, Această
tendinţă poate fi, totuşi, evitată fie prin aplicarea artei tehnici de eșantionare, fie prin eliminarea unor
subclase sau prin fixarea arbitrară a dimensiunii subclasei minime în jur de 100.
Pe baza cunoaşterii dimensiunii n a eşantionului şi N a populaţiei se calculează fracţia de eşantionare
(f=n/N). Aceasta indică distanţa cantitativă dintre două elemente succesiv selecţionate de pe lista populaţiei.
În funcţie de aceasta sau utili zînd un tabel de numere aleatoare, se procedează la selecţia aleatoare a
elementelor din populaţia listată. În esa fiecare element este considerat prin el însuşi, independent de
celelalte şi cu probabilităţi de selecţie echivalentă cu a oricărui alt element. Aceasta înseamnă că entităţile
sociale sunt atomizate iar în interpretarea rezultatelor cercetării nu pot fi formulate inferenţe despre relaţii
sau structuri sociale, ci numai despre indicatori sau variabile.
O altă variantă a eșantionării probabiliste este eșantionarea sistematică (es), aplicabilă atunci când:
elementele se succed în mod natural în spaţiul sau timpul social, dispunem de o listare prealabilă a populaţiei
și am formulat decizia privind dimensiunea eşantionului. Etapele de parcurs sunt următoarele: se calculează
intervalul de eșantionare (v = N / n) care este inversul fracţiei de eșantionare, optându-se pentru numărul
întreg cel mai apropiat de rezultatul fracţiei; se alege primul număr aleator (din tabelul cu numere aleatoare)
a cărui mărime se situează în intervalul definit de v, acesta reprezentînd începutul aleator al selecţiei; în
continuare, se aleg acele elemente care au numărul egal cu suma începutului aleator şi a intervalului de
eșantionarea, oprindu-ne când am atins dimensiunea prestabilită a eşantionului.
De regulă, eșantionarea se aplică atunci când dimensiunea eşantionului este mică iar elementele
populaţiei sunt unităţi sociale de tipul instituţiilor, grupurilor sau organizaţiilor. Atenţie deosebită trebuie
acordată satisfacerii cerinţei de maximizare a variaţiei caracteristicilor studiate, evitîndu-se efectele de
linearitate sau periodicitate induse de dispunerea naturală a elementelor.
Dacă nu dispunem de posibilităţi de întîmpinare a acestei cerinţe, este preferabil să utilizăm
eșantionarea grupărilor (eg) sau eșantionarea stratificată (est), în varianta mono sau multistadială. Aplicarea
acestor tehnici se bazează pe faptul că elementele primare ale populaţiei pot fi repartizate pe grupări sau
zone geografice sau pe straturi sociale delimitate în funcţie de un criteriu. Dacă aceasta este situaţia, atunci
trebuie mai întîi să delimităm grupările, zonele sau straturile și apoi să selectăm din fiecare elementele
primare prin procedeul esa.
Desigur că ne putem concentra atenţia numai asupra grupărilor sau straturilor (în varianta
monostadială) sau asupra primelor şi asupra elementelor incluse în ele (varianta multistadială). Est conduce
la o mai mare precizie a eșantionării şi la aprofundarea studiului diferitelor straturi. Fracţia de eșantionare
poate să fie aceeaşi pentru toate straturile (est proporţională cu dimensiunea populaţiei fie-cărui strat) sau
diferită de la un strat la altul (est disproporţionată). În ultimul caz, probabilitatea includerii unui element în
eşantion este specificată de fracţia de eșantionare asociată fiecărui strat.
Cerinţa principală a stratificării este ca elementele dintr-un strat să fie omogene în raport cu criteriul
utilizat, iar diferenţele dintre straturi să fie maximizate. În termeni statistici, aceasta înseamnă a minimiza
varianta în cadrul straturilor și a maximiza varianta dintre straturi, ceea ce conduce la reduceri ale erorii
standard. Stratificarea se poate realiza în procesul eșantionare înainte de culegerea datelor sau în faza de
prelucrare a datelor pe un esa. Preferabilă este prima alternativă, în est multistadială se disting rînd pe rînd
noi unităţi primare de eșantionare repartizate pe straturi, iar în fiecare nou stadiu se aplică o tehnică sau alta
de selecţie (simplă aleatoare, sistematică, cu probabilităţi proporţionale mărimii etc.). Numărul stadiilor
depinde de mărimea populaţiei investigate, de numărul variabilelor-criteriu propuse de problema cercetării.
Opţiunea pentru un tip sau altul de eșantionare trebuie să se bazeze pe specificul şi implicaţiile problemei
studiate, pe considerarea caracteristicilor populaţiei de referinţă şi pe criterii de eficienţă practică şi a
estimării parametrilor. Totodată, trebuie să se urmărească reducerea erorilor de eșantionare, adică a
diferenţelor dintre estimatorii obţinuţi din analiza unui eşantion şi parametrii populaţiei. Uneori, chiar dacă
un eşantion a fost bine selectat iniţial, pot apare nonrăspunsuri care reduc dimensiunea eşantionului şi
măresc erorile de eșantionare. Această tendinţă poate fi contracarată prin adăugarea de noi elemente în
eşantion sau prin completarea nonrăspunsurilor de către analist pe baza comparării anumitor caracteristici
importante ale elementelor care au răspuns cu cele ale celor care nu au răspuns şi prin opţiunea pentru o
tendinţă similară probabilă de răspuns care înlocuieşte nonrăspunsurile. Într-un eşantion bine selectat
abaterea estimatoruiui de la valoarea parametrului este mică sau tinde către zero pe măsură ce creşte
dimensiunea eşantionului. Eroarea medie de eșantionare este de obicei descrisă în termenii variaţiei.
 3. Proiect de cercetare in nursing. Etapele cercetarii in nursing
3.1. Pregatirea cercetarii

CE SE ÎNŢELEGE PRIN CERCETARE?

După Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, termenul cercetare se traduce drept un studiu
amănunţit, efectuat în mod sistematic, cu scopul de a cunoaşte ceva. Este sinonim cu investigaţie.
Există și o lege care se referă în mod strict la activitatea de cercetare-dezvoltare, și anume Legea nr.
324/2003, privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, ce cuprinde cercetarea fundamentală,
cercetarea aplicativă, dezvoltarea tehnologică şi inovarea.
Depinzând de punctul de vedere din care este privită, cercetarea poate fi descrisă ca:
- o căutare a cunoaşterii şi în alegerea lucrurilor,
- o experienţă interesantă şi, câteodată, utilă,
- un proces de calificare, o carieră, un stil de viaţă,
- un proces esenţial pentru asigurarea succesului comercial,
- un mod de îmbunătăţire a calităţii vieţii, un impuls de satisfacere a ego-ului,
- justificarea alocării de fonduri pentru un departament,
- justificarea funcţionării un departament1.
Cercetarea ştiinţifică ar putea fi definită ca un proces de lărgire a cunoştinţelor, realizat printr-o
atentă şi obiectivă observare, investigare şi experimentare, având ca ţintă descoperirea sau interpretarea unor
noi informaţii.

DEMERSUL ŞTIINŢIFIC
Constă din ansamblul operaţiilor care permit omului să cunoască (să înţeleagă, să-şi explice) lumea
materială şi legile ei (fără a recurge la transcendent). Acesta este posibil graţie modului de funcţionare al
creierului uman şi organelor de simţ.
În faza actuală de dezvoltare a ştiinţelor exacte, cunoaşterea extrasenzorială este respinsă, fiind
consider ată nefundamentată – teoretic şi experimental. În consecinţă, demersul ştiinţific face apel exclusiv
la datele senzoriale.
Captarea informaţiilor de către receptori reprezintă operaţia iniţială (senzaţia). Ea este imediat urmată
de recunoaştere (percepţia, identificarea). Decizia de recunoaştere (sau de nerecunoaştere) se realizează pe
baza unor indici (de recunoaștere) extrași din stocurile de mesaje păstrate şi clasificate în memoria cerebrală.
Funcţiile logice de raţionament ocupă etapa a treia de cunoaştere (după detectare şi recunoaştere).
Aceasta desfăşurare se poate realiza pe patru direcţii:
1. Raţionamentul analogic, bazat pe asemănare (formă tare a izomorfismului şi formă slabă a
homomorfismului). El stă la baza teoriei modelelor, dar este considerat de orientarea scientistă riguroasă.
Este cel mai slab mecanism de cunoaştere raţională. În schimb, în demersul magic ocupă un loc esenţial.
2. Raţionamentul traductiv (transductiv) implică o trecere de la un anumit grad de abstractizare la date de un
grad similar de generalizare.
3. Raţionamentul inductiv realizează o trecere de la concret (particular) la abstract (general), folosind
inducţia completă sau incompletă. Cu ajutorul lui se construiesc conceptele şi se identifica legile. Aceast
mecanism principal de investigare a naturii este prima oară menţionat de Roger Bacon în lucrarea sa Opus
Majus, scrisă în 1267.
4. Raţionamentul deductiv, este cheia de boltă a gândirii raţionale, permiţând trecerea de la general (abstract)
la particular (concret). Folosirea acestui raţionament nu e posibilă decât în cadrul organizat al unui sistem
axiomatic cu postulate, reguli şi teoreme (de exemplu geometria lui Euclid).
CERCETAREA are trei DIVIZIUNI principale:
(i) cercetare ştiinţifică fundamentală,
(ii) cercetare ştiinţifică aplicată,
(iii) dezvoltare tehnologică şi transfer tehnologic.

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ FUNDAMENTALĂ

Teoretică şi experimentală, acest tip de cercetare reprezintă căutarea, producerea şi promovarea
cunoaşterii şi cunoştinţelor ştiinţifice fundamentale.
Se definește drept activitatea desfăşurată, în principal, pentru a dobândi cunoştinţe noi cu privire la
fenomene şi procese, precum şi în vederea formulării şi verificării de ipoteze, modele conceptuale şi teorii.
Prin cunoaşterea ştiinţifică, cercetarea fundamentală este un element esenţial de cultură, iar prin aplicarea
cunoştinţelor în tehnici şi tehnologii, ea este un element esenţial de civilizaţie. Societatea umană este, în
principal, de sorginte ştiinţifică-tehnologică, dezvoltarea ei fiind determinată de ştiinţă şi tehnologie, factorii
esenţiali de cultură şi civilizaţie.
În acest context cercetarea ştiinţifică fundamentală poate fi subdivizată în:
(i) cercetare fundamentală pură, pune accentul pe căutarea şi producerea cunoaşterii şi cunoştinţelor
ştiinţifice fundamentale.
(ii) cercetare fundamentală orientată, urmăreşte căutarea şi producerea cunoaşterii şi cunoştinţelor ştiinţifice
relevante altor zone ale cercetării, precum şi promovarea acestora către zona cercetării aplicate.
Funcţia cultural-civilizatoare se realizează prin publicarea rezultatelor ştiinţifice proprii, prin
educaţie, învăţământ şi formarea cadrelor, precum şi prin asigurarea rezervorului de cunoştinţe ştiinţifice
necesare cercetării ştiinţifice aplicate şi dezvoltării tehnologice.
Cercetarea ştiinţifică fundamentală este elementul necesar, cu cea mai largă deschidere prin
caracterul ei universal, având totodată un factor de risc ridicat. În acest context, cercetarea ştiinţifică
fundamentală cuprinde:
(i) cercetări principale, sunt pe termen lung (ce poate dura, de exemplu, chiar 8 ani), de importanţă majoră,
de anvergură, în direcţii mari de cercetare recunoscute de comunitatea ştiinţifică internaţională, ce cuprind
forţe umane şi mijloace materiale importante, cu tradiţie, rezultate şi obiective majore.
(ii) cercetări formative, sunt pe termen mediu (poate dura 4 ani), direcţionate către educaţie, învăţământ şi
formarea cadrelor.
(iii) cercetări multidisciplinare, sunt pe termen mediu sau scurt (de exemplu, 2 ani), de interes comun, având
obiective comune, ce implică două sau mai multe domenii, arii, câmpuri, direcţii, teme sau probleme de
cercetare.
(iv) cercetări speciale, sunt pe termen scurt, cu un grad de risc înalt, ce se ocupă de probleme ştiinţifice
particulare.

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ APLICATĂ

Reprezintă înglobarea cunoştinţelor ştiinţifice fundamentale şi a cunoştinţelor empirice într-un
produs finit, proces sau serviciu, ce pot avea, în principiu, valoare pe piaţă.
Este activitatea destinată utilizării cunoştinţelor ştiinţifice pentru perfecţionarea sau realizarea de noi
produse, tehnologii şi/sau servicii.

DEZVOLTAREA TEHNOLOGICĂ
Reprezintă aducerea produsului finit (procesului sau serviciului) obţinut de cercetarea aplicată, direct
sau prin transfer tehnologic, la nivelul intrării în producţie pentru a deveni produs, proces sau serviciu cu
valoare pe piaţa de desfacere.
Dezvoltarea tehnologică este formată din activităţile de inginerie a sistemelor şi de inginerie
tehnologică, prin care se realizează aplicarea şi transferul rezultatelor cercetării către agenţii economici,
precum şi în plan social, având ca scop introducerea şi materializarea de noi tehnologii, produse, sisteme şi
servicii, precum şi perfecţionarea celor deja existente.
 Dezvoltarea tehnologică cuprinde:
a. cercetarea precompetitivă, activitate orientată spre transformarea rezultatelor cercetării aplicative în
planuri, scheme sau documentaţii pentru noi produse, procese ori servicii, incluzând fabricarea modelului
experimental şi a prototipului, care nu pot fi utilizate în scopuri comerciale;
b. cercetarea competitivă, activitate orientată spre transformarea rezultatelor cercetării precompetitive în
produse, procese şi servicii, ce pot răspunde, în mod direct, cererii pieţei, incluzând şi activităţile de
inginerie a sistemelor, de inginerie şi proiectare tehnologică.

INOVAREA
Reprezintă activitate orientată către generarea, asimilarea şi valorificarea rezultatelor cercetării-
dezvoltării în sfera economică şi socială.
Inovarea de produs reprezintă introducerea în circuitul economic a unui produs nou sau cu unele
caracteristici îmbunătăţite în mod semnificativ, astfel încât să se ofere consumatorului servicii noi sau
îmbunătăţite.
Inovarea tehnologică reprezintă, în schimb, introducerea în circuitul economic a unui proces sau a
unei tehnologii, ori ameliorarea semnificativă a celor existente, inclusiv îmbunătăţirea metodelor de gestiune
şi organizare a muncii.

PRINCIPIILE CUNOAŞTERII ŞI CUNOŞTINŢELOR ŞTIINŢIFICE reprezintă consistenţa logică,

obiectivitatea şi repetabilitatea.
Principiul cercetării ştiinţifice fundamentale este noul şi corectul într-un domeniu ştiinţific constituit
istoric şi recunoscut ca atare de o comunitate ştiinţifică; noul şi corectul se definesc în raport cu metodele,
conceptele şi normele proprii domeniului.
În ansamblul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, cercetarea ştiinţifică fundamentală ocupă
poziţia centrală. Ea oferă noi metode şi concepte cercetării aplicate şi dezvoltării tehnologice şi stabileşte noi
direcţii de cercetare. Cercetarea ştiinţifică aplicată şi dezvoltarea tehnologică au ca element necesar
cercetarea ştiinţifică fundamentală.
În disciplinele medicale datele obţinute prin cercetare ştiinţifică pot fi utilizate pentru:
- a elucida anumite aspecte din etiologia unei anumite boli,
- a identifica persoanele predispuse unui anumit risc de îmbolnăvire,
- a determina nevoile unui anumit grup populaţional,
- a stimula interesul public într-o anumită problemă de sănătate publică,
- a evalua eficienţa unui program de sănătate în curs de desfăşurare,
- a evalua acurateţea ştiinţifică a unui articol sau comunicări.
Categoriile principale de cercetare ar putea fi împărţite astfel:
o cercetare empirică şi cercetare teoretică,
o cercetare de bază şi cercetare aplicată.

MODALITĂŢI ŞI PROCEDEE FOLOSITE ÎN CERCETARE

- analogia – observarea de asemănări între problema de rezolvat şi o altă problemă a cărei soluţionare este
cunoscută;
- alegere de soluţii la întâmplare – metoda Thomas Alva Edison;
- generalizarea – când o problemă este complexă (stufoasă), se poate schiţa o versiune simplificată, care să
cuprindă datele ei esenţiale;
- împărţirea – dividerea problemei într-o serie de sub-probleme, mai ușor abordabile;
- adunarea – o problemă dificilă poate fi uşurată prin adăugarea unei componente (sub-problemă);
- scăderea – îndepărtarea unor componente din problema originală. Acest procedeu este folosit în simulări.
- particularizarea – găsirea unui caz ce conţine un set mai limitat de caracteristici – cum ar fi abordarea unui
model bidimensional în cazul unei probleme tridimensionale.
- dilatarea sau contracţia – unele probleme sunt mai uşor de rezolvat dacă se modifică scara sau numărul de
variabile.
- inversarea – privirea dintr-un punct de vedere opus. În loc de când vine trenul acesta în gară?, când vine
gara la acest tren?
- restructurarea – în studiile clinice, nu se întreabă dacă un tratament anumit vindecă boala, ci dacă lipsa
tratamentului determină absenţa vindecării.
- Metoda lui Pappus – se presupune că problema este rezolvată şi se calculează de-a îndoaselea.
- Metoda lui Tertullus – se presupune că nu există o soluţie şi se încearcă dovedirea acestui lucru.

ETAPELE CERCETĂRII
Procesul de cercetare cuprinde (după Anthony Giddens), mai multe trepte distincte, care încep din
momentul declanşării investigaţiei şi sfârşesc atunci când descoperirile ei devin disponibile în forma scrisă2.
Iată cum schematizează Giddens etapele procesului de cercetare:

1. DEFINIREA PROBLEMEI: ALEGEREA TEMEI DE CERCETARE

Proiectul de cercetare se naşte dintr-o întrebare, ce îşi găseşte originea în curiozitatea cercetătorului,
în calităţile sale de observaţie şi în experienţa profesională.
Exista două mari tipuri de teme de cercetare care corespund la două mari categorii de studii:
Obiectivul proiectului poate fi descrierea distribuţiei caracteristicilor unei populaţii. Este vorba de un
studiu descriptiv. Nu există ipoteză.
Dacă intenţia este de a emite o judecată asupra unei posibile relaţii între diferiţi factori studiaţi, atunci
problema de cercetat este fundamentată pe o ipoteză. Este vorba de un studiu analitic.
Temele de cercetare şi ipoteza sunt legate între ele, dar nu se situează pe acelaşi plan: existenţa unei
ipoteze atestând voinţa şi posibilitatea de a generaliza rezultatele.
O bună temă de cercetare sau ipoteză trebuie să fie simplă, specifică, bine formulată, concepută şi
redactată înainte de începerea studiului.
Problemele de cercetare pot fi sugerate de lipsurile din literatura existentă, de dezbateri teoretice sau
de aspecte practice din lumea socială.
Lectura sistematică şi critică a literaturii medicale, precum şi participarea la congrese sunt surse de
teme de cercetare.
Cea mai bună cercetare sociologică începe cu probleme care reprezintă, totodată, şi enigme (adică,
n.n.)… un spaţiu gol în înţelegerea noastră”. Din ce motiv se schimbă schemele de credinţă religioasă? Din
ce cauză femeile sunt slab reprezentate în posturile cu un statut înalt? etc.
2. REVIZUIREA DOVEZILOR sau trecerea în revistă a bibliografiei
Un bun proiect de cercetare trebuie să fie nou. Odată formulată tema de cercetare, trebuie verificat
dacă răspunsul la aceasta nu există deja, urmărind principala sursă din literatura de specialitate. Astfel,
cercetătorul trebuie să se familiarizeze cu cercetările existente referitoare la subiect.
1. Prima etapă o reprezintă cercetarea bibliografică propriu-zisă, adică identificarea publicaţiilor care se
referă la subiectul în discuţie.
2. A doua etapa constă în lectura critică, activă, a publicaţiilor selectate.
Cercetarea bibliografică poate utiliza diferite instrumente de lucru, prea numeroase pentru a fi toate
citate. În cercetare medicală, spre exemplu, există mai multe sute de titluri, mergând de la cele mai generale
precum: Index Medicus (Medline), Excerpta Medica (Embase), Biologicul Abstracts (Biosis), Chemical
Abstracts până la cele mai specializate titluri despre SIDA, psihiatrie, cancerologie, cosmetică, chimie
analitică, farmacie industrială etc.
 Pot fi folosite mai multe suporturi: hârtie, CD/DVD-ROM, memory stick, Internetul (asigură pe
lângă rapiditatea accesului şi posibilitatea consultării celor mai noi articole în timp real) etc., ajungâdu-se
astfel la noţiunea de bibliotecă electronică, virtuală sau chiar publicaţie fără hârtie.
Lectura critică a literaturii medicale. Parcurgerea literaturii necesită, deci, o selecţie şi o evaluare.
Pentru aceasta s-a dezvoltat conceptul de literatura critică, ce constă în a judeca valoarea publicaţiilor,
indiferent dacă este vorba de calitatea cercetării întreprinse sau de pertinenţa rezultatelor publicate.
Cercetătorul, pe lângă consultarea literaturii cu referire directă la tema elaborată, va pune în balanţa
şi criteriile etice de bază în materie de cercetare, care se supun următoarelor principii:
principiul interesului şi beneficiului cercetării;
principiul inocuităţii cercetării sau punerea în balanţă a beneficiului şi a riscului;
principiul respectării persoanei;
principiul echităţii sau repartiţia echitabilă şi onestă a riscului şi beneficiilor cercetării.
3. Clarificarea problemei prin FORMULAREA IPOTEZEI
Se urmărește aici ce se dorește a se proba prin cercetarea de față și care este relaţia dintre variabile.
Dacă cercetarea se vrea eficientă, ipoteza trebuie să fie formulată în aşa fel încât materialul faptic să ofere
dovezi care, fie o vor susţine, fie o vor infirma.
O ipoteză este o afirmaţie (şi nu o întrebare sau/și problemă) la adresa posibilei relații între factorii
studiaţi şi criteriile de raţionament.
În general, ipoteza este prezentată sub forma ipotezei nule: nu există legătură între factorul studiat şi
criteriul de raţionament, pentru că testul statistic, construit plecând de la datele adunate, să permită
calcularea probabilităţii, ca asocierea observată să survină numai din întâmplare. Propoziţia: exista o
asociere între factorul studiat şi criteriul raţionării constituie ipoteza alternativă.
4. SELECTAREA PLANULUI DE CERCETARE
Planul de cercetare reprezintă o primă sistematizare extrem de succintă a raportului de cercetare (un
prim CUPRINS). Aici împărțim cercetarea în două module: cel teoretic, ce cuprinde date esențiale și atestate
despre tema de cercetat și cel științific, unde se expun metodele de cercetare (experiment, studiu, observaţie,
folosirea izvoarelor existente etc.).
5. EFECTUAREA CERCETĂRII
Strângerea datelor şi înregistrarea informaţiilor.
6. INTERPRETAREA REZULTATELOR
Prelucrarea implicaţiilor datelor adunate.
7. RAPORTAREA DESCOPERIRILOR prin redactarea raportului de cercetare
De regulă raportul de cercetare este publicat sub formă unui articol sau cărți și oferă informaţii
precise referitoare la natura cercetării, căutând în acelaşi timp să justifice concluziile rezultate.
Multe dintre rapoarte indică şi întrebările la care nu s-au dat încă răspunsuri, sugerând astfel posibile
cercetări ulterioare.
Articolul original este o dare de seamă pentru o muncă de cercetare.
Structura rezultată din logica ştiinţifică este următoare:
Introducere, unde este prezentată muncă realizată de cercetător și etapele urmate,
Metode, se explică cum a fost realizată cercetarea,
Rezultate, se prezintă observațiile de-a lungul cercetării, dar și cele finale, concluzive,
Discuţii, concluziile cercetătorului la adresa muncii sale, a temei alese și a concluziilor rezultate.
Sunt deopotrivă integrate referinţe şi la nevoie, figuri şi tabele. Punctul pe i este o redactare mai scurtă, de
tipul actualizării unui subiect. Aceasta structură trebuie să fie respectată. Autorul trebuie să explice cum a
selecţionat articolele de referinţă.
 3.2. Colectarea datelor necesare

TEMA DE CERCETARE CLINICĂ

Proiectul de cercetare se naste dintr-o intrebare care isi gaseste originea in curiozitatea cercetatorului,
in calitatile sale de observatie si in experienta profesionala.
Descrierea inadvertentelor intre ceea ce este observat si ceea ce ar trebui sa poate sa duca la aparitia
unor propuneri de solutii pentru a suprima acest decalaj. O atitudinea critica poate astfel sa fie generatoare de
intrebari interesante. Lectura sistematica si critica a literaturii medicale si participarea la congrese sunt surse
de teme de cercetare.
Exista doua mari tipuri de teme de cercetare care corespund la doua mari categorii de studii:
Obiectivul proiectului poate fi descrierea distributiei caracteristicilor unei populatii. Este vorba de un
studiu descriptiv. Nu exista ipoteza.
Daca intentia este de a emite o judecata asupra unei posibile relatii intre diferiti factori studiati, atunci
problema de cercetat este fundamentata pe o ipoteza. Este vorba de un studiu analitic.
Temele de cercetare si ipoteza sunt deci legate dar nu se situeaza pe acelasi plan: existenta unei
ipoteze atesta vointa si posibilitatea de a generaliza rezultatele.
O buna tema de cercetare sau ipoteza trebuie sa fie simpla, specifica, conceputa si redactata inainte
de inceperea studiului. Trebuie de asemenea sa fie bine formulata.

CERCETAREA BIBLIOGRAFICĂ
Un bun proiect de cercetare trebuie sa fie nou. Tema de cercetare odata formulata, trebuie verificat
daca raspunsul la aceasta nu exista deja.
Principala sursa este literatura medicala. Trebuie sa stim sa cercetam, intr-o masa considerabila de
informatii, articolele pertinente. Urmeaza apoi etapa parcurgerii acestor articole, pentru a le aprecia
validitatea si aplicabilitatea. Daca la sfarsitul acestei etape raspunsul la intrebare nu exista sau daca este
incomplet, atunci este perfect justificat sa intocmim un protocol.
1. Prima etapa este cercetarea bibliografica propriu-zisa, adica identificarea publicatiilor care se refera la
subiectul in discutie.
2. A doua etapa este lectura critica, activa, a publicatiilor selectate.
Inainte de a incepe trebuie sa ne asiguram ca stim ceea ce cautam si unde cautam. Adica trebuie
elaborate cuvintele – cheie si descrise mediile de cautare.
1. Cuvintele cheie („descriptori") trebuie intr-adevar sa descrie toate aspectele subiectului:
materia tratata (intrebare: despre ce se vorbeste ?)
intrebarea pusa (intrebare: ce vrea sa spuna ?)
Materia tratata este extrasa din domeniul in care se afla cercetatorul. Cuvintele cheie care o descriu
trebuie sa contina pe deasupra numelui specific al materiei tratate sinonimele sau echivalentii sai.
Intrebarile puse sunt si ele de o mare diversitate (impun o ipoteza si o testeaza, identifica clar o
problema, definesc o intrebare, gasesc punctele comune ale diferitelor observatii discordante ale unuia si
aceluiasi eveniment).
Experienta ne invata de altfel ca cercetarea referintelor sugereaza ea insasi cercetatorilor noi intrebari
si noi cuvinte-cheie.

MEDIILE DE CĂUTARE
Cercetarea bibliografica poate utiliza diferite instrumente de lucru, prea numeroase pentru a fi toate
citate. Exista mai multe sute de titluri, mergand de la cele mai generale ca: Index Medicus (Medline),
Excerpta Medica (Embase), Biologicul Abstracts (Biosis), Chemical Abstracts pana la cele mai specializate
despre SIDA, psihiatrie, cancerologie, cosmetica, chimie analitica, farmacie industriala...
 Pot fi folosite mai multe suporturi: hartie, CD ROM, on-line (asigura pe langa rapiditatea accesului si
posibilitatea consultarii celor mai noi articole in timp real).
Astfel se ajunge la notiunea - despre care se vorbeste din ce in ce mai mult - de biblioteca electronica,
virtuala, sau chiar de publicatie fara hartie. Informatia in totalitatea sa poate sa apara - de aici inainte - direct
pe biroul cercetatorului - indiferent de distanta, gratie Intemet-ului.

LECTURA CRITICĂ A LITERATURII MEDICALE

Cercetarea bibliografica si articolele odata obtinute, trebuie citite documentele si judecata calitatea
continutului lor. Aceasta este sarcina viitorului investigator care doreste sa precizeze tema sa de cercetare
clinica sau sa gaseasca justificarea proiectului sau de protocol.
Parcurgerea literaturii necesita deci o selectie si o evaluare. Pentru aceasta s-a dezvoltat conceptul de
„literatura critica". Principiul consta in a judeca valoarea publicatiilor, indiferent daca este vorba de calitatea
cercetarii intreprinse sau de pertinenta rezultatelor publicate.
In aceasta etapa, cercetatorul, pe langa consultarea literaturii medicale cu referire directa la tema
elaborata, va pune in balanta si criteriile etice de baza in materie de cercetare medicala, care se supun
urmatoarelor principii:
principiul interesului si beneficiului cercetarii;
principiul inocuitatii cercetarii sau punerea in balanta a beneficiului si a riscului;
principiul respectarii persoanei;
principiul echitatii sau repartitia echitabila si onesta a riscului si beneficiilor cercetarii.

3.3. Analiza si interpretarea datelor

Metodologia este teoria ştiinţifică despre căile (metodele) sporirii eficacităţii cunoaşterii umane.
Metoda (def.de A.Brimo) reprezintă ordinea ce se pune în învăţarea unei ştiinţe, urmând condiţiile,
particularităţile acelei ştiinţe. Felul practic, procedural, în care se utilizează o metodă sau alta de cercetare se
numeşte tehnică.
Cecetarea fundamentală are drept scop cunoaşterea şi înţelegerea lumii care ne înconjoară,
deschiderea unei noi perspective prin lărgirea universului explicării realităţii.
Etapele cercetării
a. Documentarea - observarea faptelor, colectarea datelor şi clasificarea acestor - pregătirea teoretică
complexă a celui care efectuează cercetarea.
b. Elaborarea ipotezelor explicative - ipoteza constituie o constructive deductivă elaborată plecând de la
faptele observate şi destinată unei verificări ulteriaoră. Întrucât, pentru a putea fi acceptată, ea trebuie
demonstrată, ipoteza se distinge de postulat sau paradigmă. (Teoria-reprezintă o ipoteză verificată).
Ipotezele pot fi clasificate:
- după obiectul studiat, ele se pot referi la faptele supuse explicării, la conceptele utilizate în teorie sau
practică.
- după nivelul lor de generalitate, ipotezele pot fi generale ori particulare.
Pentru a fi admisibile metodologic, ipotezele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să se refere la fenomene observabile;
- să utilizeze concepte precise;
- să fie specifice domeniului utilizat;
- să fie verificabile.
c. Verificarea ipotezelor - este dificilă deoarece criminalitatea nu se poate produce în laborator.
Nivelele profunzimii cerecetării
a. Descrierea - este nivelul superficial al cercetării şi urmează fazei documentării
b. Clasificarea datelor - se realizează prin categorisire sau clasificare şi utilizează conceptul de categorie
(clasă de obiecte sau fiinţe care reprezintă caracteristici comune şi permite compararea cu alte clase care au
propriile caracteristici)
c. Explicarea - corespunde funcţiei explicative a criminologiei şi vizează clarificarea naturii şi cauzelor
obiectului de studiu. Teoria criminologică nu este doar o ipoteză verificată, ea reprezintă un ansamblu
structurat de concepte şi judecăţi de valoare care are ca scop explicarea sintetică a realităţii.
Cercetarea aplicată
a. Documentarea prealabilă (presupune studierea domeniului supus cercetării),
b. Diagnosticarea (consecinţă logică a documentării şi are ca obiectiv aprecierea ştiinţifică asupra
efectivităţii şi eficacităţii mijlocului studiat),
c. Propunerea de schimbare (etapa finală şi are loc doar dacă rezultatele cercetării o impun).

3.4. Redactarea unui raport final

REDACTAREA PROTOCOLULUI
Protocolul este documentul care descrie metoda studiului propus, justificarea obiectivelor, de la
ipoteza pana la constrangerile metodologice si care defineste conditiile de realizare si desfasurare.
Este esentiala scrierea protocolului intr-un stadiu precoce al procesului de concepere a studiului atat
pentru cercetator si cei care participa la studiu, cat si pentru comisiile de etica sau organismele susceptibile
de finantare. Trebuie amintit ca numai caracterul sau inovator si pertinent, in conditiile importantei
problemei tratate si ale impactului asupra populatiei, constituie factorul ce favorizeaza interesul
comanditarilor si alocarea de la buget.
In acest capitol s-a propus un plan de protocol, cu descrierea fiecarei etape.
Planul propus in acest capitol este un plan general care poate fi utilizat in toate situatiile pe care le
intalnim in cercetarea clinica. Pentru un studiu de conceptie, mai simplu decat un studiu analitic, nu toate
etapele descrise aici sunt obligatoriu utile sau pertinente:
1. Titlu
El rezuma problema pe care ne propunem sa o studiem.
Trebuie sa fie clar, precis, suficient de scurt si in acelasi timp suficient de informativ.
El poate contine o informatie despre tipul de studiu propus.
2. Obiectivul
Exista 4 mari tipuri de obiective care trebuie formulate foarte clar si foarte precis:
- Primul se refera la prognostic sau la evolutia unei stari patologice. Obiectivul este de a cunoaste si de a
intelege evenimentele care vor aparea la un pacient intre momentul cand boala s-a manifestat si momentul
cand istoricul clinic se termina (prin vindecare, moarte, sau instalarea pacientului intr-o alta stare fizica,
mentala sau sociala).
- Al doilea se refera la etiologie sau la cauzalitate:
Obiectivul este de a pune in evidenta o relatie de cauzalitate intre doua evenimente sau de a calcula forta
de asociere intre doi factori.
- Al treilea se refera la performanta testelor diagnostice .
Obiectivul este de a evalua o strategie de diagnostic, sau de a ameliora interpretarea rezultatelor unui test.
- Al patrulea se refera la impactul unei interventii
Obiectivul este evaluarea unei interventii terapeutice, de depistare, de preventie sau de educare: face ea
mai mult bine decat rau, care este raportul cost-utilitate ?
3. Justificare studiului
Cercetarea costa mult si presupune timp. Ea poate, in plus, sa puna pacientii in situatii de disconfort sau risc.
Trebuie deci pus din nou accentul direct pe rezultatele sale.
4. Ipoteza
Orice protocol de cercetare chiar daca este un studiu analitic, trebuie sa formuleze explicit o ipoteza. O
ipoteza este o afirmatie (si nu o intrebare / problema) despre o posibila relatie intre factorii studiati si
criteriile de rationament.
In general, ipoteza este prezentata sub forma ipotezei nule: „nu exista legatura intre factorul studiat si
criteriul de rationament", pentru ca testul statistic, construit plecand de la datele adunate, sa permita
calcularea probabilitatii ca asocierea observata sa survina numai din intamplare. Propozitia: „exista o
asociere intre factorul studiat si criteriul rationarii" constituie ipoteza alternativa.
5. Subiectii
Protocolul trebuie sa se prezinte:
o criteriile de includere care definesc principalele caracteristici ale populatiei implicate in studiu;
o criteriile de excludere care definesc un subgrup de subiecti care nu satisfac criteriile de includere
6. Marimea esantionului
Esantionul trebuie sa fie reprezentativ pentru populatia la care se vor aplica concluziile studiului. Tehnica
esantionarii trebuie sa fie decrisa in stadiul de protocol.
7. Culegerea si analiza datelor
Protocolul trebuie sa comporte o descriere a analizelor statistice programate in studiu si justificarea lor
(pentru a lua in calcul, de exemplu, factorii de confuzie).
8. Un eventual studiu pilot
Nu este intotdeauna necesar. Trebuie realizat pe un esantion reprezentativ. Este util pentru:
o a antrena si testa personalul implicat in studiu;
o a evalua rata de raspunsuri;
o a estima amplitudinea diferentei observate (utila pentru a determina marimea esantionului).
9. Implicatii etice
In stadiul de realizare a protocolului, consideratiile etice pun accentul pe respectul fata de persoana, prin
probleme de confidentialitate si principiul minimalizarii riscului.
10. Bugetul
Acest paragraf realizeaza sinteza tuturor etapelor din punct de vedere al costului. Calitatea prezentarii sale,
pertinenta sa si justificarea sunt esentiale pentru acceptarea proiectului de catre un organism finantator.
11. Calendarul
Trebuie sa precizam durata si momentul fiecarei etape.
12. Referinte
In aceasta sectiune sunt reproduse referintele diverselor documente citate in diferitele parti ale protocolului.

REDACTAREA MEDICALĂ
„Ceea ce se concepe bine se enunta clar"
Redactarea stiintifica pleaca de la stiinta si nu de la literatura. Ea este ghidata de principii care decurg
din insasi rigoarea stiintifica. O buna utilizare a limbii st respectarea regulilor gramaticale sunt, deci,
indispensabile.
Articolul original este o dare de seama pentru o munca de cercetare. Structura rezulta din logica
stiintifica. Introducere (pentru ce munca a fost facuta), Metode (cum a fost facuta), Rezultate (ce s-a
observat) si Discutii (ce cred eu despre munca mea). Sunt deopotriva integrate referinte si la nevoie, figuri si
tabele.
"Punctul pe i" este o redactare mai scurta, de tipul actualizarii unui subiect. Aceasta structura trebuie
sa fie respectata. Autorul trebuie sa explice cum a selectionat articolele de referinta.
1. STILUL
Stilul stiintific difera de stilul literar. Logica stiintifica impune, pentru verbe, utilizarea timpurilor
trecute pentru evenimentele survenite in trecut, limitand folosirea prezentului doar la notiunile foarte bine
stabilite. Viitorul nu este utilizat in redactarea stiintifica. Forma pasiva, „de modestie", generatoare de
ambiguitate, trebuie de asemenea proscrisa.
Chiar daca am invatat sa evitam folosirea aceluiasi cuvant la intervale apropiate si deci sa cautam
variante elegante, rigoarea stiintifica implic utilizarea aceluiasi cuvant pentru a desemna acelasi lucru.
Expresiile emotionale sau de curtoazie trebuie evitate .
Precizia, prezenta mereu in derularea cercetarii, trebuie sa ghideze si redactarea articolului. O metoda
experimentala trebuie sa fie destul de precis descrisa pentru a fi reproductibila de catre cititor. O scadere in
greutate de 10 kg nu are aceeasi semnificatie la un subiect de 100 kg sau de 50 kg, daca s-a produs intr-o
luna sau intr-un an. Precizia impune verificarea tuturor numerelor, a coerentei lor in text si tabele.
Adjectivele si adverbele imprecise sau inutile (examinare atenta, adesea, mult...) trebuie suprimate.
Claritatea este a doua virtute a unui articol stiintific. Ea implica cuvinte simple si o sintaxa simpla. Ea
poate fi ameliorata prin asezarea in pozitie forte - la inceput de fraza, paragraf, titlu - a unor cuvinte cu
potential informativ important. Contrar uzajului literar este bine sa punem o virgula chiar inainte de „si";
aceasta politica a fost adoptata de cele mai mari jurnale biomedicale. "Et caetera", „asa cum" si „de
exemplu" sunt imprecise, in afara cazului in care cititorul poate deduce logic tot ceea ce este subinteles.
Abrevierile internationale de unitati sunt licite, chiar recomandate, cand urmeaza unui numar, dar nu
si in alte cazuri. Ortografierea unei abrevieri trebuie verificata daca suntem nesiguri.
Concizia este a treia calitate a unui articol stiintific. Substantive, adverbe, adjective si expresii fara
valoare (decurge de la sine ca, este oportun sa semnalam ca, ... ) trebuie suprimate, ca si datele marginale.
Dar trebuie sa evitam si excesul de concizie: elipsa dauneaza claritatii.

2. TITLUL
Anunta continutul articolului cu maximum de precizie si de concizie. Este primul element de atragere
a cititorului. Redactarea sa, facuta dupa terminarea articolului, cere multa atentie. Titlul trebuie sa fie scurt
(10 pana la 15 cuvinte) si precis. Cuvintele informative trebuie plasate la inceput, in pozitie forte. Expresiile
inutile (a propos de, contributii la studiul...) nu sunt recomandate. Un sub-titlu, de tipul „metoda utilizata",
este insa util.

3. AUTORII
In teorie, autorul este cel care a redactat manuscrisul, in practica, un autor nu lucreaza decat rar de
unul singur, iar colegii din echipa doresc o recunoastere. Primul autor este de obicei redactorul articolului;
este cel care a realizat cea mai mare parte a lucrarii sau cel care a dirijat-o.

4. INTRODUCEREA
Introducerea este o punte intre cunostintele autorului si cele ale cititorului. Ea ii ofera acestuia o idee
concisa si clara despre subiect pentru ca el sa inteleaga de ce a fost efectuata lucrarea. Importanta studiului
este pusa in valoare pentru ca cititorului sa i se trezeasca interesul de a-i urmari lectura.
Prima parte a introducerii expune aspectele generale ale subiectului. Rapelul istoric, daca este
necesar, trebuie sa fie concis.
A doua parte trebuie sa precizeze aspectul particular al problemei abordate in aceasta lucrare
originala.
Ultima parte indica, in una sau doua fraze, scopul lucrarii. Timpul verbelor trebuie sa fie trecutul
daca se citeaza un alt autor si prezentul pentru expunerea faptelor admise si /sau dovedite. Orice afirmatie
trebuie fondata pe una sau mai multe referinte, fara ca acestea sa fie prea numeroase.
5. MATERIAL SI METODE
Acest capitol cuprinde expunerea materialului de studiu si cel al metodelor de lucru. Trebuie sa fie
destul de precis pentru ca cititorul sa poata reproduce sau verifica lucrarea.
Este bine sa se dea toate detaliile necesare interpretarii rezultatelor.

6. REZULTATELE
Acest capitol este inima articolului original. Rezultatele expuse sunt finalitatea cercetarii descrise in
introducere si a metodelor folosite pentru a ajunge aici, ele sunt baza discutiei. Toate rezultatele trebuie
raportate strict doar in acest capitol. Este o greseala grava de a face sa figureze rezultatele la discutii. Este
bine sa raportam doar rezultate: acest capitol nu trebuie sa comporte nici un comentariu, explicatie,
comparatie cu alte studii. Deci trebuie sa nu contina nici o referinta, doar rezultatele autorilor sa fie expuse.
Un avantaj real este folosirea figurilor si tabelelor pentru a furniza maximum de informatii intr-un spatiu
minim, sub o forma sintetizata si clara. Textul nu trebuie sa repete datele furnizate de figuri si tabele.

7. DISCUTIILE
Scopul discutiilor este de a interpreta lucrarea realizata, si numai aceasta, cu mijloacele puse in
practica , cu metoda de lucru si cu rezultatele obtinute. Partea de discutii difera in concepere fata de
capitolele precedente: este bine sa exprimam la modul personal ceea ce gandim. Calitatea discutiilor si
interesul starnit de acestea reflecta cultura stiintifica si inteligenta autorilor. Acest capitol raspunde la trei
obiective.
Primul obiectiv este de a comunica daca scopul cercetarii expus in finalul introducerii a fost sau nu
atins. Aceasta implica rezumarea principalelor rezultate, singura lor reluare acceptabila intr-un raport de
cercetare. Nici un alt rezultat nou nu trebuie sa apara.
Al doilea obiectiv este aprecierea calitatii si validitatii rezultatelor. Discutarea critica si obiectiva a
lucrarii se refera la fiecare capitol al articolului
Al treilea obiectiv este acela de a compara rezultatele cu cele ale altor autori. Daca exista diferente,
trebuie incercata explicarea lor. Autorii pot acum sa-si precizeze aportul personal prin maniera in care au
abordat problema.
Unele reviste tolereaza ca articolul sa sfarseasca printr-o concluzie, dar nu este recomandabil:
concluzia risca sa fie o repetare sau o tentativa de salvare dintr-o discutie prost elaborata. Mai mult, discutia
nu trebuie sa se termine printr-un rezumat. Putem in schimb formula ipoteze pentru o viitoare lucrare. O alta
eroare este aceea de a repeta la discutii ceea ce s-a afirmat in introducere. O solutie este de a aminti in
introducere stadiul cunostintelor noastre si de a confrunta, la discutii, propriile rezultate cu cele ale altor
autori. Inexactitatea citarilor, in transcrierea rezultatelor altor autori sau in ceea ce ii facem noi sa spuna
poate constitui o alta eroare. Nu trebuie sa citam niciodata alti autori fara sa le fi citit articolul original. Asa
cum nu trebuie sa citam un autor fara sa dam referinta. Expresiile emotionale trebuie suprimate. Timpul
prezent al verbelor nu trebuie utilizat decat pentru notiuni bine stabilite. Daca discutiile depasesc jumatate
din intinderea totala a articolului, aceasta parte este sigur prea lunga si, probabil, prost condusa.

8. REZULTATUL
Scopul sau este de a prezenta cititorului, intr-un spatiu redus, substanta informationala a articolului.
Este partea cea mai citita dintr-un articol. Sau, cu titlul, este exact ceea ce-1 va incita pe cititor la parcurgerea
intregului articol. El este susceptibil de a fi reprodus in numeroase documente fara articol. Iata de ce el
trebuie sa fie comprehensibil prin el insusi.
Rezumatul trebuie sa fie informativ. Constructia sa reproduce structura articolului si raspunde la
patru intrebari: de ce, cum a fost facuta aceasta lucrare, care au fost rezultatele, ce concluzii sau generalizari
putem extrage de aici ?
 Rezumatul nu trebuie sa contina trimiterea la referinte, figuri, tabele sau note si nici chiar abrevieri
neexplicate in interiorul propriului sau continut. Lungimea sa este deseori indicata in instructiunile catre
autori, cel mai adesea de la 250 la 300 de cuvinte, adica, aproximativ, o pagina dactilografiata la doua
randuri.

9. REFERINTELE
Scopul lor este de a justifica orice fapt enuntat. Referinta este enuntata cat mai curand posibil dupa
enuntarea faptului si nu la sfarsitul fiecarei raze. Referintele sunt prezentate la sfarsitul articolului .