Începuturile geometriei

Cele mai vechi urme ale geometriei se găsesc în Egiptul Antic și Babilon, în jurul
anului 3000 î.Hr. Începuturile geometriei au fost marcate de o colecție de
principii empirice în legătură cu lungimea, unghiul, aria și volumul, care au fost
dezvoltate pentru a putea fi puse în practică în construcții, astronomie și alte
științe. Printre acestea se numără și câteva principii sofisticate, iar un
matematician din zilele noastre ar putea cu greu să le redescopere fără a folosi
calculul integral și diferențial. De exemplu, și egiptenii și babilonienii
cunoșteau versiunile teoremei lui Pitagora cu 1500 de ani înainte de Pitagora.
Egiptenii aveau formula corectă pentru volumul piramidei cu baza pătrată, iar
babilonienii aveau un tabel de trigonometrie.

Cultura chinezească la acea perioada era la fel de avansată, deci este foarte
probabil ca și ei să fi avut o matematică la fel de avansată, dar niciun document
nu a reușit să îndure mileniile, până în ziua de azi. Aceasta se datorează parțial
faptului că foloseau hârtie, în loc de bucăți de lut sau de pietre, pentru a-și
scrie descoperirile.

Perioada Greciei antice

Perioada Greciei antice trebuie studiată în detaliu, deoarece geometria este ceea
ce grecii au făcut în majoritatea timpului[necesită citare]. Pentru greci,
geometria era "regina" științelor, ajungând la un nivel la care nu au mai ajuns cu
nici o altă știință. Au extins geometria către noi figuri, curbe, suprafețe și
corpuri; au schimbat metodologia de la încercare-eroare la deducție logică; au
recunoscut că geometria studiază "formele eterne", sau abstracții, pentru care
obiectele fizice sunt doar aproximări; au dezvoltat ideea unei teorii axiomatice,
care pentru mai bine de 2000 de ani a fost privită ca fiind paradigma ideală pentru
toate științele teoretice.

Thales și Pitagora
Thales (635-543 î.Hr.) din Ionia (acum sud-vestul Turciei), a fost primul căruia i-
a fost atribuită deducția matematică. Sunt cinci propoziții geometrice pentru care
el a scris dovezi deductive, ele nesupraviețuind mileniilor până azi. Pitagora
(582-496 î.Hr.) din Ionia, apoi, Italia, colonizată de către greci, a fost probabil
un elev al lui Thales, care a călătorit în Babilon și Egipt. Teorema care îi poartă
numele nu a fost descoperirea lui, dar el a fost primul care a dat o demonstrație
deductivă a ei. A adunat un grup de elevi în jurul lui pentru a studia matematica,
muzica și filosofia, și împreună au descoperit ceea ce elevii învață azi la orele
de geometrie. În plus, a făcut o profundă descoperire în ceea ce privește lungimile
non-măsurabile și numerele iraționale.

Platon
Platon (427-347 î.Hr.), cel mai stimat filosof al grecilor, se spune că a scris pe
frontispiciul școlii platonice „Academia”, deviza Mηδεις αγεωμετρητος εισιτω (Să nu
intre cine nu este geometru)[1]. Deși nu era un matematician, viziunile lui în
matematică au avut o mare influență. Matematicienii au acceptat faptul că el credea
că geometria se studiază doar cu un compas și o riglă – fără folosirea
instrumentelor de măsură, deoarece ele sunt uneltele omului muncitor, nu ale unui
elev silitor. Această concepție a dus la studiul construcțiilor geometrice cu rigla
și compasul. Au rămas celebre cele a trei probleme clasice nerezolvate nici în
prezent numai cu rigla și compasul: trisecțiunea unghiului (împărțirea un unghi
oarecare în trei unghiuri egale), dublarea cubului (cum să construiască un cub cu
volumul dublu față de cel al unui cub dat) și cuadratura cercului (construirea unui
pătrat cu aria egală cu cea a unui cerc dat). Dovezile imposibilității rezolvării
acestor probleme au apărut abia în secolul al XIX-lea, și au dus la importante
principii privind structura numerelor reale. Aristotel (384-322 î.Hr.), cel mai
eminent elev al lui Platon, a scris un tratat asupra metodelor de gândire folosite
în deducții (despre logică), metode care nu au fost prea mult îmbunătățite până în
secolul al XIX-lea.