ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU

INSUFICIENTĂ RENALĂ

"Execuţia prescripţiilor medicale cu competenţă şi conştiinciozitate

rămâne doar o parte a activităţii asistentei medicale. Esenţială rămâne
Cunoaşterea bolnavului, a problemelor şi nevoilor sale. "
Lucreţia Clocotici

Cuprins:
Capitolul I ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI
RENAL ........................................................................................ 4
Capitolul II NOŢIUNI GENERALE DESPRE
INSUFICIENŢA RENALA ....................................................... 10
SEMIOLOGIA APARATULUI URINAR .................................. 10
Capitolul III PREGĂTIREA PACIENŢILOR PENTRU
EXLORARI RADIOLOGICE ŞI FUNCŢIONALE ALE
APARATULUI RENAL ..............................................................18
Capitolul IV ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU
INSUFICIENŢĂ RENALĂ ......................................................... 35
 CAPITOLUL I

Anatomia şi fiziologia aparatului renal

NOŢIUNI DE ANATOMIE

Aparatul urogenital - este format din aparatul urinar şi genital. Cea mai
mare parte a produşilor de excreţie se elimină, printr-un ansamblu de organe care
formează aparatul excretor.
Aparatul urinar - este alcătuit din cei doi rinichi şi de căile evacuatoare
ale urnii: calice, bazinete, uretere, vezica urinară şi uretra.
Rinichii - organele secretoare ale urinii, au formă de boabe de fasole şi
sunt situaţi de o parte şi alta a coloanei lombare. Fiecare rinichi, încojurat de un strat
celulo-adipos şi învelit de o capsulă fibroasă inextensibilă, este situat în loja renală.
Rinichii au o margine externă convexă, o margine internă concavă şi doi
poli: unul superior şi altul inferior. Pe partea concavă se află hilul renal, alcătuit din
artera şi vena renală, limfaticele, nervii, joncţiunea uretero-bazinetală. Rinichiul drept
este situat ceva mai jos decât cel stâng. Loja renală este limitată în sus de diafragm, în
spate de ultimele două coaste şi dedesubtul lor de muşchi şi de aponevrozele lombare,
iar înainte, de viscerele abdominale. In jos, loja renală este deschisă [de aici, uşurinţa
cu care se produce ptoza renală].
Situarea lombo-abdominală a rinichiului explică de ce durerile renale pot
fi resimţite lombar, abdominal sau pelvian, de ce tumorile renale se evidenţiază ca o
masă abdominală şi de ce flegmoanele perinefritice cu evoluţie superioară îmbracă
simptomatologie toracică.
Nefronul - unitatea anatomică şi fiziologică a rinichilui, alcătuit din
glomerul [polul vascular] şi tubul urinifer [polul urinar]. Numărul nefronilor din cei doi
rinichi se evaluează la 2 milioane.
 Glomerulul - primul element al nefronului - este alcătuit dintr-un ghem
de capilare care rezultă din ramificaţiile unei arteriole aferente, provenită din artera
renală. Capilarele se reunesc apoi şi formează, o arteriolă eferentă, care se capilarizează
din nou în jurul primei porţiuni a tubului urinifer.
Tub urinifer - al doilea element al nefronului - se prezintă, sub forma
unui canal lung de 50 mm, format din următoarele segmente; capsula Bowman, tubul
contort proximal, ansa Henle,tubul contort distal şi tubii colectori. Capsula Bowman -
are forma unei cupe care înconjuară glomerulul şi este alcătuit din două, foiţe.
Capsula Bowman, împreună cu glomerulul pe care îl conţine, poartă
numele de corpuscul Malpighi. Din tubi contorţi distali, prin canalele colectoare şi
canalele comune care se deschid în papilele renale, urina formată trece în calice şi de aici
în bazinet.

Legătura bazinetelor cu vezica urinară - organ dotat cu o musculatură

puternică şi situat în pelvis, înapoia pubisului - este realizată, prin cele două uretere.
Traiectul abdomino-pelvian al ureterelor explică posibilitatea compresiunii acestora de
către fibroame, chisturi ovariene sau cancere recto-sigmoidiene.
Uretra -canalul excretor al vezicii - are la femeie un traiect foarte scurt,
spre deosebire de bărbat, la care traiectul este lung şi traversează prostata, de unde
posibilitatea compresiunii uretrale de către un adenom, de prostată, cu răsunet asupra
întregului arbore urinar.
 NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE

Rinichiul este un organ de importanţa vitală şi are numeroase funcţii,

dintre care funcţia principală constă în formarea urinei. Prin aceasta se asigură epurarea
organismului de substanţe toxice. Formarea urinei se datorează unui mecanism complex
de filtrare la nivelul glomerulilor şi de reabsorbţie şi secreţie la nivelul tubilor, prin
filtrarea glomerularâ se formează urina primitivă [ 150 1 urină primitivă/24 ore, din
filtrarea a 1500 1 plasmă]. Urina primitivă are compoziţia plasmei, dar farâ proteine,
lipide şi elemente figurate. Conţine deci apă, glucoza, uree, acid uric şi toţi electroliţii
sângelui.
In faza următoare, la nivelul tubilor care reabsorb cea mai mare parte a
filtratului glomeruiar, se formează urina definitivă. Totuşi la acest nivel se face o
selectare: tubii reabsorb total sau în mare cantitate substanţele utile şi în cantitate mică,
pe cele toxice. Substanţele utile sunt substanţe cu prag, care sunt eliminate prin urină
numai când concentraţia lor sanguină a depăşit limitele fiziologice [apă, glucoza, NaCl,
bicarbonaţi]. Substanţele toxice sunt substanţe farâ prag, eliminarea lor urinară
facându-se imediat ce apar în sânge.
Apa este reabsorbitâ în proporţie de 99%, glucoza în întregime [condiţia
este ca în sânge să existe mai puţin de 1,60 g glucoza %o], sărurile şi în particular clorura
de sodiu, în proporţie variabilă [98-99%]. Substanţele toxice nu sunt reabsorbite decât
în proporţie mai mică [33% uree, 75% acid uric]. Rinichiul are şi propietăţi secretorii,
putând elimina şi chiar secreta unele substanţe, ca amoniacul, cu rol foarte important în
echilibrul acido-bazic.
Deci, procesul de formare a urinii cuprinde o fază glomerularâ, în care
prin filtrare se formează urina iniţială şi o fază tubularâ, In care prin reabsorbţie şi
secreţie se formează urina definitivă. Caracterul de urină definitivă este dobândit de tubii
distali prin procesul de concentrare, sub influenţa hormonului retrohipofizar. După
cantitatea de apă pe care o are la dispoziţie, rinichiul elimină unele substanţe într-o
cantitate
mai mare sau mai mică de apă, rezultând o urină cu densitate variabilă.
Urina formată permanent - diureza [1,5-2,5 ml/min] - se depozitează în
vezica urinară, de unde când se acumulează o anumită cantitate [250-300 ml], se
declanşează reflex micţiunea - deschiderea sfîncteralui vezical şi golirea vezicii.
Micţiunea - este un act conştient, deschiderea şi închiderea sfincterului
vezical putând fi comandate voluntar.
Rinichiul are şi rol predominant în menţinerea echilibrului acido-bazic,
prin eliminarea de acizi şi cruţarea bazelor, menţinând pH-ul la cea. 7,35. Rinichii mai
asigură constanta presiunii osmotice a plasmei eliminând sau reţinând, după caz, apa şi
diferiţi electroliţi.
In concluzie, rinichii îndeplinesc în organism trei funcţii de bază:
• funcţia de epuraţie sanguină;
• funcţia de menţinera a echilibrului osmotic;
• funcţia de menţinere a echilibrului acido-bazic.
Alterarea acestor funcţii conduce la apariţia sindromului de insuficienţă
renală, urmată uneori de instalarea comei uremice.
 CAPITOLUL II
Noţiuni generale despre insuficienţa renală.
Semiologia aparatului urinar

1. Insuficient renală acută:

Definiţie : Este o suferinţă renală gravă, caracterizata prin

suprimarea bruscă a funcţiei renale [excretoare, metabolice şi umorale],
exprimată clinic prin hiperazotemie, oligurie sau anurie, cu evoluţie către coma
uremică.
Etiopatogenie:
Cauzele sunt multiple şi au localizare:
 prerenal [stări de şoc];
 renal [necroze tubulare acute];
 postrenal [litiaza renală, tumori prostatice şi stenozate].
Tablou clinic
Primul stadiu, de agresiune, este urmat de faza oligoanuricâ [8-10 zile] şi de faza
de reluare a diurezei, însoţită la început de poliurie.
Semnele clinice în primele stadii:

> oboseala;
> anorexie;
> vărsaturi;
> halenă amoniacală;
> diaree;
> respiraţie Kiissmaul sau Cheyne-Stokes;
> somnolenţa;
> agitaţie;
> comă.
 Explorările paraclinice evidenţiează:
> acidozâ
> creşterea produşilor de putrefacţie intestinală;
> hiperpotasemie;
> hipocalcemie;
> hiperazotemie;
> hiperglicemie.
Pronostic:
Depinde de durata insuficienţei renale. Daca funcţia renală se
restabileşte către a cincea - a şasea zi, bonavul se vindecă. Dacă funcţia renală nu
se restabileşte rapid, apar tulburări biologice. Aplicate la timp, metodele de epurare
extrarenalâ permit vindecarea definitivă, rinichii recuperându-şi în întregime
funcţiile.
Tratament:
Se adesează cauzei [şocul hipovolemie, hemoragiile, deshidratările,
înlăturând agenţii toxici]. In perioada oligo-anurică se combate retenţia azotată printr-
un regim gluco-lipidic, care să furnizeze 2000 calorii/zi, cu aport redus de apă şi K.
Acidoza se combate cu soluţie de bicarbonat de NaCl 4g%o [200-300 ml/zi], iar
hiperpotasemia cu 50-100 ml ca gluconic, glucoza hipertonică asociată cu insulina.
In cazurile foarte grave se recurge la hemodializă. Anuria se combate
cu perfuzii de Manitol 20%, furosemid 2g/zi la interval de 3 h pentru forţarea diurezei.
Când este cazul, se administrează antibiotice cu toxicitate renală redusă [Penicilină,
Ampicilina, Oxacilină, Eritromicinâ], masa eritrocitară sau sânge integral proaspăt,
Plegomazin 25 mg i.m., sedative.

2. Insuficienţa renală cronică:

Definiţie:
Este o scădere progresivă a capacităţii funcţionale renale, cu
reţinerea în organism a substanţelor toxice rezultate din metabolism şi cu evoluţie către
uremie terminală.
 Etiologie:
Insuficienţa renală cronică reprezintă etapa finală a bolii renale, în
special a pielonefritelor, glomerulonefritelor cronice, a HTA maligne, a obstrucţiilor
căilor urinare.

Patogenie:
Se ştie că, în mod normal rinichiul are o rezervă funcţională care îi
permite să se adapteze unor solicitări crescute. In insuficienţa renală cronică, distrugerea
netronilor nu mai permite această adaptare. Prima funcţie alterată este capacitatea de
concentraţie. In stadiul iniţial, rinichiul poate asigura homeostazia mediului intern, adică
sâ menţină constantă cantitatea de sare, apă, substanţe azotate şi electroliţi din organism,
care se realizează prin unele mecanisme compensatoare, principalul fiind poliuria.
In această perioadă, poliuria se însoţeşte de hipostenurie [de scăderea
capacităţii de concentraţie]. Odată cu progresarea leziunilor, poliuria devine maximă şi
scăderea capacităţii de concentraţie este foarte severă. Când densitatea urinii oscilează,
invariabil între 1010-1011 aceasta este faza de izostenurie. In ultimul stadiu insuficienţa
renală se decompensează şi apare oliguria cu izostenurie şi apoi uremia terminală.

Simptome:
- în stadiul compensat, starea generală este relativ bună. Diagnosticul se
precizează prin explorarea funcţiilor renale, care arată scăderea capacităţii de
concentrare şi reducerea filtrării glomerulare. Pot apărea unele semne clinice ca:
■ astenie;
■ cefalee;
■ scăderea poftei de mâncare.
Cel mai important semn este poliuria, care se însoţeşte la început de
hipostenurie, iar mai târziu de izostenurie.
 In stadiul de insuficienţă renală decompensată, starea generală se alterează
progresiv, apărând numeroase simptome clinice şi biologice. Tulburările digestive se
accentuează, apărând inapetenţa, greţuri, vărsături, diaree. Bolnavul prezintă prurit şi o
paloare caracteristică [galben-murdar] a tegumentelor şi mucoaselor.
Apar semne nervoase ca: cefalee, ameţeli, somnolenţă sau criză
convulsivă, bolnavul este dispneic. Analiza sângelui pune în evidenţa anuria şi unele
tulburări hemoragice. Urinile sunt palide, iar mai târziu apare oliguria terminală.

Oliguria: diureza scăzută, respectiv sub 800 ml/zi.

Poliuria: bolnavul prezintă micţiuni frecvente în cantităţi mari.

diureza fiind 2500 ml/zi.

Uremia: stadiul terminal al insuficienţei cronice.

Simptomele pot fi grupate în:

a) stare generală profund alterată, oboseală fizică şi psihică, tegumente
palide, prurit, hipotermie, senzaţii de frig;
b) respirator - miros amoniacal al aerului expirat;
c) digestiv - repulsie totală faţă de alimente, greaţă şi vărsături până la
intoleranţă gastrică, uneori melenă;
d) Cardio-vascular - insuficienţă cardiacă, HTA [raport cu afecţiunea
cauzală], pericardită;
e) Neurologică - cefalee precoce, continuă şi chinuitoare, contracţii
musculare, somnolenţă stări cofuzionale, delir şi comă.
Evoluţia:
Este foarte variabilă, uneori rapidă [în câteva luni], alteori lenta [ani].
Supravegherea riguroasă, cu menţinerea echilibrului hidroelectrolitic şi metabolic,
permite o evoluţie îndelungată.
 Complicaţii;

Sunt numeroase, cele mai periculoase fiind edemul pulmonar sau cerebral,
infecţiile.

Pronostic:
în stadiul compensat este relativ bun, în stadiul decompensat este
sumbru.

Diagnosticul pozitiv:
Se bazează pe faza compensată, pe explorările funcţionale renale.

Tratamentul profilactic vizează:

1. depistarea şi tratarea în faza incipientă, afecţiunilor
renale, în special a celor bilaterale;
2. evitarea hemoragiilor şi deshidratărilor;
3. tratarea complicaţiilor.
Tratamentul curativ vizează:

1. repausul va fi parţial în stadiul compensat [12-14 ore/zi] şi total în

cel decompensat;
2. dieta nomiocalorică [2000-3000 calorii/zi], moderat hipoproteicâ,
normolipidicâ şi hiperglucidicâ în faza compensată. In faza decompensată, proteinele
vor fi reduse 20-30 g/zi, se administrează glucide în exces şi puţine grăsimi. In faza
de uremie, când alimentaţia pe cale orală nu este posibilă,se recurge la alimentarea
pe sonda sau perfuzie i.v. cantitatea de apă, permisă este de 1500-2000 ml în stadiul
decompesat şi 600-700 ml în stadiul decompensat, adâugându-se cantitatea de apă
pierdută prin vărsături, diaree, urină.
Tratamentul medicamentos:
Se combate acidoza administrând alcaline sub formă de acetat de Na,
citrat de Na, se va avea grijă ca Na să nu fie dat în exces.
 Hipokaliemia:
Se corectează prin aport alimentar [fructe, legume, sucuri] şi săruri de
K.
Metodele de epurare extrarenală nu dau rezultate nete.
Trebuie încercate în faza uremică finală, în care se pot obţine unele
ameliorări. Transplantul de rinichi pare să dea rezultate bune. O atenţie deosebită se
acordă toaletei bolnavului: igiena gurii cu glicerina boraxatâ sau apă bicarbonatatâ,
igiena generală, deoarece bolnavul pierde uneori urina şi fecale, prevenirea şi tratarea
escarelor.

Simptome funcţionale:
Cele mai frecvente sunt: durerea,tulburări de micţiune, piuria,
hematuria.
1. Durerea în regiunea lombară, apare spontan cu sediul
unilateral sau bilateral.
Durearea lombară bilaterală, de o intensitate redusă [surdă] apare în
glomerulonefrita acută sau cronică, scleroză renală.
Durerea de intensitate mare, unilaterală, apăruta sub formă de criză paroxistică
cu debut în regiunea lombară şi iradieri pe traiectul ureterului spre fosa iliaeă, regiunea
inghinală, organele genitale şi faţa internă a coapsei respective şi în colica renală.
Durerea este atroce, permanentă şi are caracter de sfâşiere, înţepătură sau
greutate.
Bolnavul este agitat, caută o poziţie antalgică, are senzaţia de micţiune. De obicei
apare brutal şi durează ore sau zile. Apare litiaza renală [calculul care pătrunde pe
ureter].

2. Tulburări de micţiune:
• polakiuria - micţiuni frecvente în cantităţi mici, uneori
chiar câteva picături:-cistite;
• iskiuria -retenţia de urină; incapacitatea vezicii urinare de
a-şi evacua urina;
• disuria -eliminarea urinei cu dificultate şi durere;
• nicturia -inversarea raportului numărului de micţiuni şi a cantităţii de urină
emisă în timpul zilei şi nopţii;
 • incontinenţa de urina - emisiuni urinare involuntare şi
inconştiente.

Tulburări ale volumului urinei:

• poliuria - diureza peste 2000 ml/zi. Poate apare în perioada de debut a unor boli
infecţioase după crize de colici renale, în perioada de compensare a insuficienţei
circulatorii, în perioada de reabsorbire a edemelor;
• oliguria - diureza sub 1000 ml/zi, are cauze renale şi extrarenale. Apare în
caz de afecţiuni însoţite de transpiraţii abundente, vărsături, diaree
accentuata, hemoragii abundente în perioada acută a unor boli infecţioase,
insuficienţa circulatorie, colici renale, glomerulonefrită acută;
• anuria - absenţa urinei în vezică. Poate surveni în caz de glomerulonefrite
acute, nefropatii gravidice, traumatisme lombare, intervenţii chirurgicale.
3 .Hematuria - prezenţa sângelui în urină, care capătă o culoare roşie deschisă
sau închisă. Numai hematuria macroscopică este un simptom funcţional urinar,
deoarece există şi hematurii puse în evidenţa numai prin metode de laborator.
Provenienţa hematuriei se stabileşte prin proba celor trei pahare conice. Bolnavul
urinează în cele trei pahare conice: câteva picături în primul pahar, cea mai abundentă
în cel de-al doilea pahar şi ultimele picături în cel de-al treilea pahar. Dacă, hematuria
apare numai în primul pahar este de origine uretrală, dacă, apare în ultimul pahar este
de origine vezicală, iar în toate trei paharele este de origine renală.
4. Piuria- reprezintă prezenţa puroiului în urină. Se traduce macroscopic printr-
un aspect tulbure al urinelor, dar nu poate fi afirmată decât prin examen microscopic,
examen care arată prezenţa unor leucocite polinucleice, mai mult sau mai puţin
alterate.
Piuria este datorată unor leziuni ale aparatului urinar şi în acest caz, ca şi în
cazul hematuriei se poate recurge la proba celor trei pahare conice pentru a preciza
piuria.
 Semne fizice:
Inspecţia generală - oferă importanţa dată de diagnostic. Examplu :
• poziţia "cocoş de puşcă" este luată de bolnav în colica renală;
• paluarea tegumentelor întâlnite la bolnavii cu insuficienţă renală cronică,
[uremia];
• edemul - traduce o hiperhidratare, uneori este discret, alteori considerabil,
antrenând infiltrarea ţesutului celular subcutanat din întreg organismul, ori
colecţii de lichid în toate seroasele [pleura, pericard, peritoneu, Aceasta este
edemul generalizat.
Edemul renal este alb, nedureros, moale [păstrează amprenta degetului la
apăsare], cu piele lucioasă. Debutează la pleoape, faţă şi maleole, la început vizibil
numai dimineaţa cu timpul, cuprinde faţa dorsală a labei piciorului, gambă, coapsă ,
organele genitale, peretele abdominal şi faţa dorsală a mâinilor.
Edemul renal trebuie deosebit de celelalte edeme [cardiac şi hepatic],
de edemul alergic, de edemul de tromboflebite şi varice, edeme de inflamaţii.
Inspecţia locală poate constata:
Bombarea regiunii lombare în tumori renale sau bombarea regiunii suprapubiene în caz
de retenţie de urină cu glob vezical. Se obţin informaţii importante prin palpare.
Manevră importantă în bolile renale este percutarea regiunii lombare cu
vârful degetelor sau cu marginea cubitală a mânii care declanşează, dureri vii în caz de
litiaza renală, pielonefrite, glomerulonefrita acută.
Un examen important este tuşeul rectal care permite depistarea unui
obstacol în micul bazin: la bărbaţi - prostata, la femei - tumora pelvină.
Examenul cardiovascular este deosebit de preţios, pe de o parte datorită
interesării rinichiului în numeroase afecţiuni cardiovasculare [HTA], pe de altă parte
interesării cordului în unele boli renale [glomerulonefrite].
 CAPITOLUL III

Pregătirea pacienţilor pentru explorări radiologice şi

funcţionale ale aparatului renal

Explorarea radiologică a rinichiului şi a căilor urinare se efectuează prin

radiografie,renală simplă, cistografie, arteriografle, retropneumo- peritoneu, pielografie.
Scop- evidenţierea conturului rinichilor cavităţilor pielocaliceale ale acestora,
precum şi a căilor urinare. A.=Pregătirea bolnavului pentru radiografia renală
simplă =
Radiografia renală permite evidenţierea formei, dimensiunilor, poziţia rinichilor şi
prezenţa unor calculi renali, uretrali, vezicali radioopaci.
Materiale necesare:
• cărbune animal;
• ulei de ricin;
• materiale necesare unei clisme evacuatoare.

1. Pregătirea materialelor necesare:

• se pregătesc toate materialele necesare menţionate mai sus.
2. Pregătirea psihică a bolnavului:
• se anunţă bolnavul şi i se explică importanţa tehnicii
pentru stabilirea diagnosticului.
3. Pregătirea alimentară a bolnavului:
• cu două trei zile înaintea examinării bolnavului va consuma un regim fără
alimente care conţin celuloză şi dau reziduri multe [fructe, legume, zarzavaturi,
paste făinoase, pâine] şi ape gazoase;
• în ziua precedentă, bolnavul va consuma o cană de ceai şi pâine prăjită;
• înaintea examinării bolnavul nu va mânca, nu va consuma lichide;
• după examen bolnavul poate consuma regimul sau obişnuit.
 4. Pregătirea medicamentoasă a bolnavului:
• cu două-zile înainte de examinare se administrează cărbune animal şi triferment
câte 2 tablete de 3 ori pe zi;
• în seara precedentă zilei radigrafiei se administrează 2 linguri de ulei de
ricin.
Atenţie!
• în dimineaţa zilei examinatoare, se efectuează o clismă cu
apă caldă. Aerul din tubul irigator trebuie să fie complet
evacuat pentru a nu ti introdus în colon.
• înaintea examinării radiografiei bolnavului îşi va goli vezica urinară sau i se va efectua
un sondaj vezical.
5. Pregătirea pentru examinare:
• bolnavul este condus la serviciul de radiologie;
• bolnavul va fi ajutat să se dezbrace şi să se aşeze pe masă;
6. îngrijirea bolnavului după tehnică:
• după efectuarea radiografiei, bolnavul este ajutat să se îmbrace şi să se întoarcă
în salon unde va fi instalat comod în pat;
• se notează- examenul în F.O. a bolnavului.

B. = Pregătirea bolnavului pentru pielografie =

Pielografia - radiografia aparatului renal executată cu substanţa de contrast

administrată prin cateterism ureteral sub control citoscopic.
Materialele necesare:
• cele pentru radiografie renală simplă;
• substanţă de contrast Odiston - 30% sau iodură de sodiu - 10%;
• medicamente antihistaminice;
• medicamente pentru urgenţă.

1. Pregătirea materialelor necesare:

• se pregătesc toate materialele necesare menţionate mai sus.
 2. Pregătirea bolnavului:
• se efectuează, pregătirea bolnavului ca şi pentru
radiografia renală, simplă [psihică, alimentară,
medicamentoasă].
3. Testarea sensibilităţii faţă de substanţa de contrast:
• se efectuează testarea sensibilităţii bolnavului la iod cu
Odiston 30% sau iodură de sodiu 10%. Dacă bolnavul
prezintă o reacţie hiperalergică se întrerupe introducerea
substanţei de contrast şi se administrează antihistaminiee,
anunţându-se imediat medicul. Dacă toleranţa
organismului este bună bolnavul va fi condus în sala de
citoscopie, unde va fi ajutat să se dezbrace şi să se aşeze pe
masa de examinare.
4. Administrarea substanţelor de contrast:
• spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun;
• sub controlul cistoscopului se introduce sonda în ureter;
• se introduce substanţa de contrast uşor încălzită, 5-10 ml în fiecare parte presiune
mică;
• bolnavul se transportă pe targa pe masa de radiografie.

5. îngrijirea bolnavului după tehnică:

• după terminarea radiografiei se încearcă să se extragă cu o seringă, substanţa de
contrast. Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace, va fî condus în salon şi instalat
comod în pat;
• se notează examenul efectuat în F.O. a bolnavului.

Atenţie!
• Pielografia se execută în condiţii de asepsie perfectă.
• Substanţa de contrast trebuie uşor încălzită pentru a nu produce contracţii
spastice ale bazinetului.
• Injectarea substanţei de contrast se face cu presiune moderată [altfel se, produce
rupturi ale bazinetului sau reflux pielorenal].
C = Pregătirea bolnavului pentru eistograiîe=

Cistografia - este o metodă de exploatare radiologică a vezicii urinare care se

poate executa prin:
■ radiografie simplă vezicală;
■ radiografie după umplerea vezicii urinare cu substanţe de contrast sterilă
[iodura de sodiu 10-20%, 250-200 ml cu ajutorul seringii Guyon], eventual
amestecată cu aer.
Materiale necesare:
 materiale pentru efectuarea unei clisme;
 sonda Nelaton sterilă;
 soluţie sterilă de acid booric;
 seringa Guyon sterilă;
 substanţă de contrast, ioduri de sodiu 10% sau soluţie Odiston;
 pensă hemostatică;
 mănuşi de cauciuc sterile;
 tăviţă renală.

1. Pregătirea materialelor necesare:

♦ se pregătesc toate materialele necesare. 2. Pregătirea
bolnavului:
> se anunţă bolnavul şi se explică necesitatea tehnicii;
> se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare cu apă caldă;
> bolnavul este condus la serviciul radiologie, ajutat să se dezbrace şi să
se aşeze în decubit dorsal pe masa radiologică.
3. Participarea la cistografie:
o spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun;
o se îmbracă mănuşile sterile;
o se introduce sonda Nelaton sterilă în vezica urinară şi se spală vezica
cu soluţie sterilă de acid boric;
o în seringa Guyon se aspiră 100-200 ml iodura de Na sterilă sau
Odiston şi se introduce în vezică;
o se închide sonda cu o pensă hemostatică
 o bolnavul este rugat să nu urineze decât după terminarea
examenului cistografic;
o medicul execută imediat radiografia

D. = Arteriografia renală =

Este o metodă de explorare a aparatului renal prin administrarea

substanţei de contrast pe cale arterială, renală, sau femurală. Prima radiografie se execută
la 2-3 secunde de la începerea administrării substanţei de contrast, a doua radiografie la
6 secunde şi a treia la 8 secunde. Atenţie!
• substanţa de contrast se injectează, i.v, durerea provocată pe durata injectării
fiind suportabilă;
• administrarea rapidă provoacă durere intensă de-a lungul venei. Se avertizează
bolnavul.

E. = Pregătirea bolnavului pentru examen radiologie al

rinichilor prin retropneumoperitoneu =

Retropneumoperitoneu - reprezintă introducerea de aer sau oxigen în spaţiul

retroperitoneal pentru evidenţierea contururilor rinichilor.
Materiale necesare:
 materiale necesare efectuării unei clisme;
 S instrumente şi materiale necesare efectuării unei puncţii;
 aparat de pneumotorax

1. Efectuarea tehnicii:
♦ se anunţă bolnavul, explicându-i necesitatea tehnicii şi inofensivitatea;
♦ se anunţă bolnavul că nu trebuie să mănânce nimic în dimineaţa zilei de
examinare;
♦ în seara precedentă intervenţiei se efectuează bolnavului o clismă
evacuatoare;
 ♦ bolnavul va fi condus în sala de radiografie, ajutat să se dezbrace şi să
se aşeze pe masa radiografieă;
♦ spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun; se îmbracă mănuşile sterile;
♦ se serveşte medicul cu instrumentarul cerut pentru a efectua puncţia în
loja perineală;
♦ cu aparatul de pneumotorax medicul introduce 1000-2000 1 gaz şi se
execută apoi radiografia; apoi la locul puncţiei, se efectuează un
pansament;
♦ se ajută bolnavul să se îmbrace şi este condus la pat.

F. = Pregătirea bolnavului pentru cistoscopie =

Cistoscopia - metoda de evaluare a endovezicii cu ajutorul citoscopului.

Scop - indentificarea proceselor patologice endovezicale, inflamaţiilor
specifice, nespecifice, tumorilor, malformaţiilor anatomice, calculilor, corpilor străini.

1. Pregătirea instrumentelor şi a materialelor:

 Caselote cu câmpuri sterile şi mănuşi de cauciuc sterile
 costum steril pentru medic [halat, mască]
 seringa Guyon cu oliva uretrală sterilizată;
 soluţie de novocaină 0,5% 40-50 ml;
 seringă de 20 ml sterilizată; pense sterile;
 tampoane de vată sterile;
 citoscop de irigaţie de cateterism sau cistoscopul operator [în
funcţie de scopul urmărit] sterilizat;
 soluţie de acid boric 3%;
 două sonde uretrale radioopace, lungi de 60-70 cm şi groase de 4-8
cm [scara Cherier];
 sonde uretrovezicale sterile; soluţii dezinfectante;
 eprubete pentru recoltarea urinei;
 două tavite renale.
2. Pregătirea psihică şi fizică a pacientului:
• se anunţă pacientul, explicându-i-se necesitatea tehnicii; la nevoie
cu o jumătate de oră înainte de exploatare, i se administrează, un sedativ;
• i se suprimă micul dejun şi va ingera 500 ml lichid, cu o oră înainte
de examen [pentru a se asigura fluxul urinar necesar];
• pacientul îşi va goli vezica urinară, va fi condus în sala de
examinare şi ajutat să se dezbrace [regiunea inferioară a trunchiului];
• este ajutat să se urce pe masa specială [ de cistoscopie sau
ginecologică] şi să se aşeze în poziţie ginecologică;
• i se fixează picioarele pe suporturile mesei;
• se efectuează toaleta organelor genitale externe şi perineului, cu
apă şi săpun;
• se acoperă membrele inferioare cu câmpuri sterile, lăsându-se
accesibilă regiunea perineului;

3. Participarea la tehnică:
• se dezinfectează meatul urinar; apoi, pentru anestezie locală se
introduc în uretră 20 ml soluţie novocaină 0,5%, sau 30 ml borat de
procaină 2%, sau procaină hidroclorhidrică 4%;
• anestezia locală se mai poate efectua prin badijonarea meatului şi
instilaţie de Xilocaină sau Lidocaină; mai nou, se recomandă preparatul
din import Instigel.

Precizare :
- la femei, anestezia locală [folosirea substanţelor anestezice amintite mai
sus] este suficientă pentru efectuarea citoscopiei -în scop diagnostic.
- la bărbaţi, cistoscopia cu cistoscop rigid este preferabil să se facă în
rahianestezie; se poate utiliza şi anestezia i.v. sau pe mască.
• anestezia locală cu Xilocaină este suficientă pentru investigaţiile cu
fibroscopul; orice manevră fibroscopică [cistolitolapaxie], rejecţie de prostată
sau tumori, necesită anestezie regională sau generală;
• se verifică fucţionalitatea sistemului de iluminat, starea de curăţenie a
lentilelor, etanşeizarea asamblărilor;
• se lubrefiază instrumentul care urmează să fie introdus cu Instagel;
• se oferă aparatul medicului;
• se spală vezica cu o soluţie de acid boric 3% până când lichidul de spălare
devine perfect limpede;
• medicul umple vezica cu 150 ml apă sterilizată sau soluţie dezinfectantă slabă
[la bărbaţi] sau 250 ml [la femei] şi înlocuieşte canula de irigaţie cu sistemul
optic;
• se racordează sistemul de iluminat la reţeaua electrică [medicul efectuează
inspecţia pereţilor vezicali];
• se oferă medicului succesiv - la cerere - cateterele de dimensiuni diferite [dacă
examinarea continuă cu cateterismul ureterelor];
• se oferă eprubetele pentru recoltările urinare, pentru urocultură sau examene
biochimice, biopstice;
• pacientul cu rahianestezie va fi transferat de pe masa de anestezie pe targa şi
transportat în salon;
• aici este aşezat comod în pat, unde va sta în decubit dorsal, tară pernă timp de
12 ore;
• se administrează la nevoie, calmante, antispastice;
• la femei, cistoscopia efectuându-se şi ambulator - acestea vor fi ajutate să
coboare de pe masa de examinare şi să se îmbrace;
• nu necesită supraveghere specială.

4. Reorganizarea locului de muncă:

• se aruncă deşeuri le, iar instrumentele se spală cu o perie
moale, cu apă şi săpun şi se clătesc sub jet, la robinet;
• lentilele se şterg cu apă şi săpun, depozitele se îndepărtează cu o perie moale;
interiorul se curăţă minuţios cu tampoane de vată montate pe portampon;
• se insuflă aer sub presiune, pentru îndepărtarea unor eventuale reziduri;
• tuburile cistoscoapelor se sterilizează prin imersie în soluţie dezinfectantă -
Clorhexidină 5% [10 ml la 100 ml apă] = 30', sau prin sterilizare cu etilen dioxid
[în etuvă];
• sistemul optic se sterilizează prin imersie în soluţie dezinfectantă sau prin
păstrarea în vapori de formaldehidă cel puţin două ore;
• după dezinfecţie şi sterilizare, toate instrumentele se aşează în cutiile în care
se păstrează.

Incidente şi accidente
-accese febrile trecătoare, frisoane, dureri lombare asemănătoare cu colica
renală;
-mici hemoragii produse spontan sau în urma spă lăturii vezicale cu apă
CRl(i8);
-ruptura de uretră, cu uretroragie; perfotaţia vezicii urinare.

Atenţie!
• cistoscopia se execută în condiţiile de asepsie caracteristice intervenţiilor
chirurgicale;
• sistemul optic nu se sterilizează prin fierbere sau autoclavare, fiincă se
deteriorează; se sterilizează numai în soluţie apoasă de Glutaraldehidă 2%,
Cidex, vapori de formol sau de etilenoxid;
• înainte de întrebuinţare, se spală bine cu apă sterilă, pentru a se îndepărta
urmele substanţelor sterilizante care sunt iritante, hemolitice.
 I. Explorarea funcţională a aparatului renal
Scopul explorării funcţiei renale stabileşte dacă rinichiul satisface funcţiile în
mod normal sau nu; să se obţină relaţii asupra mecanismului perturbat calitativ şi
cantitativ.

Metode şi mijloace de explorare a funcţiei renale

Activitatea rinichiului trebuie explorată pe trei direcţii principale:
• analiza urinei;
• examenul sângelui;
• explorarea mecanismelor funcţionale renale propiuzise
glomerulare şi tubulare.

Analiza urinei:
Examenul de urină poate furniza date asupra stării funcţionale a rinichilor şi asupra
homeostaziei organismului. Examenul cuprinde:
• un examen macroscopic;
• un examen microscopic;
• un examen bacteriologic;
• un examen fizico-chimic.

1. Stadiul cantitativ al elementelor figurate şi ai cilindrilor din urină se face prin

testul ADDIS-HAMBURGER.
a] Pregătirea bolnavului:
• se anunţă bolnavul cu o zi înainte de efectuarea probei;
• se recomandă regim tară lichide cu două ore înainte;
• dimineaţa bolnavul este rugat să urineze, se notează ora exactă, această urină se
aruncă;
• în acest moment bolnavul este rugat să rămână culcat de 100-180 minute;
• bolnavul nu bea nimic în tot acest timp.
b] Pregătirea materialelor pentru recoltarea materialelor:
• se pregătesc materialele sterile pentru recoltare, aceeleaşi ca şi pentru
examenul bacteriologic.
 c] Recoltarea urinei:
• după 100-180 minute se face toaleta organelor genito-urinare cu apă şi
săpun;
• se recoltează întreaga cantitate de urină şi se măsoară volumul;
• se trimite la laborator notându-se exact intervalul de timp între cele două
micţiuni şi volumul urinei la a doua micţiune.
d] Interpretare:
• normal se elimină prin urină 1000 hematii/min şi
1000-2000 leucocite/min.

Examenul sângelui:
Explorarea modului în care rinichiul îşi îndeplineşte funcţiile sale se poate
face urmărind concentraţia în sânge a produselor de catabolism azotat, urmărind
izotonia, izohidria.

2. Stadiul funcţiei renale de depurare a cataboliţilor

proteici
Pentru aceasta se determină:
• ureea sangvină : valorea normală 20-40 mg%;
• acidul uric: V.N.3-5 mg%;
• creatinina: V.N.0,6-1,3 mg%
3. Stadiul funcţiei renale de menţinere constantă a
concentraţiei ionilor. Această funcţie renală se apreciază
prin modificările ionogramei serice [Na, K,Ca,Cl]:
• Na+ =135-150 mEq/1 sau 15-21 mg%;
• K+ = 3,5 mEq/1 sau 15-21 mg%;
• Ca+ = 4,5/5,5 mEq/1 sau 9-11 mg%;
• CB-95-110 mEq/1 sau 350-390 mg%.
4. Studiul funcţiei renale de menţinere a echilibrului acido-
bazic se face prin:
• determinarea pH-ului sangvin - se recoltează sânge tară garou, pe
heparină, în condiţiile de strictă anaerobioza, în seringi perfect etanşe.
V.N.=7,30-7,40;
• determinarea R.A.- se recoltează l0ml sânge pe 50 mg oxalat de potasiu,
eprubeta va fi foarte bine închisă pentru a evita degajarea bioxidului de
carbon dizolvat în plasmă .V.N.=53-75 voi. CO2/100ml sânge sau 27
mEq/1. Scăderea sub 50% arată o stare de acidoză, creşterea peste 75% vol.%
reprezintă alcaloză. Ph-ul şi R. A. [rezerva alcalină] se determină mai exact la
aparatul Astup. în acest aparat se recoltează sânge capilar în condiţii de
anaerobioză, în tuburi heparinizate livrate odată cu aparatul.

II. Exporarea mecanismelor funcţionale propiu-zise

Se efectuează cu ajutorul Clearence-urilor renale. Este volumul de plasmă [în

ml] depurat de o substanţă în unitatea de timp [1 minut].
Se calculează după formula: OUxV/P U= concentraţie urinară [mg/ml];
V= volumul urinar [ml/minut]; P= concentraţie plasmatică a substanţei
[mg/ml],

III. Fluxul plasmatic renal

Este volumul de plasmă care perfuzează cei doi rinichi în decurs de 1 minut. Se
determină cu ajutorul Clearence-ului, acidului paraminohipuric [P.A.H.] care
este eliminat integral de către glomeruli şi tubi la o singură trecere prin rinichi.
Clearence-ul P.A.H. se efectuează prin perfuzarea P.A.H. în mod continuu.
Determinarea concentraţiei se face fotometric şi are V.N.=500-700 ml/minut.

IV. Explorarea filtratului glomerular

Se face prin măsurarea unor substanţe ca: creatinina endogenă sau insulina
exogenă care se elimină prin filtrare glomerulară. Creatinina se elimină prin
urină, prin filtrare
 glomerulară tară să mai fie reabsorbită sau secretată de tubi.

a] Pregătirea bolnavului:
• se anunţă bolnavul cu o zi înainte să mănânce în dimineaţa examinării şi să stea
culcat în pat 12-h peste noapte şi în tot timpul examenului;
•înaintea probei se dau bolnavului 400-500 ml apă.
b] Efectuarea recoltării:
• la ora 7 după ce bolnavul a terminat de băut apa, va urina;
• prima urină se aruncă;
• bolnavul va bea 300 ml ceai neîndulcit sau apă;
• se va culca, apoi se va trezi şi va urina din nou;
• această urină, se păstrează şi se măsoară volumul;
• se recoltează 5 ml sânge prin puncţie venoasă, după care bolnavul urinează încă
odată;
• se măsoară volumul urinei;
• se consemnează greutatea şi înălţimea bolnavului;
• din cele două emisii de urină se trimit la laborator 10 ml împreună cu sângele
recoltat pentru determinarea creatininei.
c] Interpretare:
V.N. este de 140 ml/minut.
Valori scăzute sub 70 ml/minut apar în insuficienţa renală.

V. Reabsorţia tabulară
Ureea trece prin filtrarea glomerulară fiind parţial reabsorbită la nivelul tubilor
proximali. a] Pregătirea bolnavului:
• bolnavul este anunţat cu o zi înaintea probei;
• va sta culcat peste noapte precum şi în dimineaţa examinării pe tot
parcursul examinării;
• în dimineaţa examinării nu va mânca nimic.
b] Efectuarea recoltării:
• la ora 7 bolnavul este rugat sa urineze;
• urina se aruncă, iar bolnavului i se dă să ingereze 250 ml apă;
• va urina măsurându-se volumul urinei;
• se recoltează 5 ml sânge prin puncţie venoasă. după care bolnavul va
ingera încă, 250 ml apă;
• bolnavul va urina în alt vas, se măsoară volumul urinei emise;
• din cele 2 probe recoltate se trimit la laborator 10 ml urină împreună, cu
sângele recoltat.
c] Interpretarea:
V.N.a filtratului glomerular este de 75 de ml/minut. Leziunile glomerulare sau
tubulare scad capacitatea de epurare a ureei din plasmă.

VI. Explorarea secreţiei tubulare

Se bazează pe capacitatea tubului renal de a secreta anumite substanţe
introduse în organism.
Proba cu PSP [fenolsulfonaftaleină].
a] Pregătirea bolnavului:
• se anunţă bolnavul să nu mănânce în ziua examinării;
• administrarea substanţei - în dimineaţa zilei de examinare i se injectează
bolnavului i.v. 1 ml de substanţă.
b] Recoltarea urinei:
• bolnavul este rugat să urineze la 15 şi 75 minute de ia administrarea
substanţei;
• determinarea se face colorimetric;
c] Interpretarea:
In mod momial o persoană sănătoasă elimină în primele 15 minute 20% din
substanţ injectată, iar în următoarele 70 de minute între 55-70% din substanţa
injectată.
 VII. Nefrograma
Urmăreşte capacitatea fiecărui rinichi în parte de a capta, secreta şi excreta o
substanţă marcată, cu radioizotopi. Se utilizează Hippuran marcat cu 131 iod.
Proba se execută dimineaţa şi nu necesită pregătirea prealabilă a bolnavului,
bolnavul putând mânca înainte probei. Se injectează, intravenos izotopul şi se
înregistrează radiaţiile emise de 15-30 minute cu ajutorul a două sonde de
scintilaţie dispuse la nivelul regiunii lombare.
Nefrograma permite depistarea tulburărilor functionale ale fiecărui rinichi
tară a da informaţii cu privire la cauza acestora. Nu se execută la femei gravide
sau în lactaţie .

VIII. Scintigrafie renală

Bolnavului i se injectează intravenos o substanţă de contrast
radioactivă, după care, cu ajutorul unui aparat scintigraf se detectează
repartizarea substanţelor radioactive în parenchiul renal.

IX. Proba cu indigo- carrnin- crornocitoscopie

Această probă apreciază capacitatea de eliminare a fiecărui rinichi în parte. Se
injectează i.v. soluţie 0,4% indigi-carmin steril. Apariţia colorantului în urină se
urmăreşte prin cistoscop.

a] Interpretare:
In mod normal, colorantul apare în vezica urinară la 5-7 minute de la
administrare.

X. Explorarea capacităţii de dilufie şi

concentraţie
Metodele executate în acest scop au la bază faptul că un rinichi sănătos
are capacitatea de a produce urină mai diluată sau mai concentrată , în funcţie
de gradul de deshidratare al organismului. Capacitatea de diluţie şi
concentraţie a rinichiului poate fi determinată prin mai multe probe:
• proba de diluţie şi concentraţie Volhard Are două
etape:
• diluţia;
• concentraţia.
Practic este cel mai comod să se facă întâi concentraţia şi apoi diluţia, dacă
concentraţia este mai bună, evident ca şi diluţia este mai satisfăcătoare.

A. Proba de concentraţie
a] Pregătirea bolnavului
• la ora 12 bolnavul primeşte alimentaţie solidă [ouă,
şuncă, pâine, carne] fară lichide.
b] Recoltarea urinei:
• din 2 în 2 ore [la orele 14, 16, 18, 20] se colecteză 4
eşantioane. De la orele 20 până la orele 8 urina se
colectează într-o singură probă. Se notează la toate
eşantioanele de urină volumul şi cantitatea.
c] Interpretare
• în cursul după-amiezii şi noaptea ca răspuns la proba
de concentraţie, diureza scade mult iar densitatea
trebuie să, crească depăşind 1028 cel puţin într-o
probă. In insuficienţa renală severă, densitatea
variază puţin în jurul valorii de 1010 izostenurie.
Atenţie!
La bolnavii la care încărcarea cu lichid este contraindicată
se face numai proba de concentraţie apreciindu-se că un
rinichi care concentrează bine are capacitatea de diluţie
normală.
B, Proba de diluţie
a] Pregătirea bolnavului
• cu 2 zile înainte de proba bolnavul este supus la un regim mixt alimentar,
are voie să bea lichide câte vrea.
• în ziua examinării bolnavul va sta în repaus la pat.
b] Golirea vezicii şi ingerarea lichidului
• la ora 7,30 îşi evacuează vezica urinară;
• bolnavul va ingera 1500 ml ceai sau apă timp de 1/2 h.
c] Recoltarea urinei
între orele 8-12, timp de 4 h se recoltează din 30-30 minute. Se notează cantitatea
şi densitatea urinei din fiecare probă.
d] Interpretare:
In mod normal, în primele 4 ore, ca răspuns la hidratare, se
A
elimină întreaga cantitate de lichid ingerată. In primele 2 ore se elimină mai mult
de jumătate din cantitatea totală. In cel puţin una din probele de dimieaţă
volumul urinar depăşeşte 300 ml iar densitatea urinei trabuie să fie sub 1005 în
cel puţin una din probe.

XI. Proba Zimniţki

a] Pregătirea bolnavului
• bolnavul este menţinut la pat;
• se administrează regim alimentar şi hidric normal.
b] Recoltarea urinei se recoltează urina din 3 în 3 ore timp
de 24 h;
• se notează densitatea şi volumul fiecărei probe.
c] Interpretare
Normal - cu cât cifrele obţinute sunt mai îndepărtate între ele cu atât capacitatea
de adaptare a rinichiului este mai bună.
 CAPITOLUL IV

Ingrijirea pacienţilor cu insuficienţă renală

<I.R.A.>

Reprezintă suprimarea bruscă a funcţiei renale cu repercursiuni clinice

generale, umorale şi urinare. In acest caz rinichiul nu poate excreta urină în cantitatea
şi concentraţia corespunzătoare iar produsele rezultate din metabolism rămân în sânge
şi produc autointoxicaţii.
Cauze:
1.Prerenale:
Când agenţii etiologici, acţionează indirect asupra rinichilor prin reducerea
fluxului sanguin renal cu ischemie renală consecutivă şi oprirea secreţiei de urină;

 - hipovolemi c;
 socul - hemoragic;
 - traumatic;
 - obstretica l

-Stari de soc  infarctul miocardic
- abdomen acut




 var saturi;

Stari de deshidratare - diaree;
 transpiratii abundente

- septicemie ;
-insuficienta periferica acuta  avort septic;
 soc anafilacti c.
2.Renale:
-în care agenţii etiologici acţionează direct asupra parenchimului renal
producând leziuni anatomice;
-necroze tubulare;
-şoc prelungit;
-arsuri grave, nefrotoxice;
 -boli renale parenchimatoase: - glomerulonefritele produse de steptococ;
-boli vasculare ale rinichiului. 3.
Postrenale:
-când insuficienţa renală acută, se produce consecutiv unui obstacol mecanic pe căile
excretorii:
- calculoza ureterală bilaterală;
- hipertrofie de prostată;
-tumori de vecinătate afectând ambele
uretere
-procese ureterale inflamatorii

Simptome:
-semnul esenţial în I.R.A. este oliguria până la anurie; -pot exista cazuri când diureza
este păstrată, însă este deficitară din punct de vedere calitativ;
-paralel apar semne de oboseală, stare de rău general, cefalee, vărsături, meteorism,
limba "arsă", halena amoniacală, sughiţ, diaree, dispnee, tahipnee, respiraţie
Kiissmaul sau Cheyne-Stokes, diateză hemoragică, somnolenţă, agitaţie
psihomotorie, convulsii, comă în forme foarte grave.
Semne de laborator:
-retenţie de produşi azotici;
-apare acidoza renală;
-apar tulburări hidroelectrolitice [creşte K, scade Na şi Ca];
-în urină apar albuminurie, hematurie, cilindrulie, leucociturie.

1. Asigurarea condiţiilor de îngrijire a bolnavului

-asistenta va avea în vedere măsurile care se iau în toate cazurile date, asigurând
două pături de lână cu care va acoperi bolnavul şi va încălzi patul în prealabil cu
termofoare;
-se acordă îngrijiri igienice corespunzătoare;
-bolnavii cu I.R.A. sunt mai susceptibili şi necesită precauţii mai mari în privinţa
igienei şi curăţeniei.
 2. Supravegherea bolnavului

-asistenta va vizita bolnavul cât mai des, chiar Iară solicitare;

-va urmări şi nota manifestările patologice cum sunt: hemoragii, manifestări
de comportament, contracţii sau convulsii şi le va raporta medicului;
-va nota volumetric eliminările de lichide;
-recoltează urina la bolnavii agitaţi sau în comă prin intermediul sondei
respectând regulile de asepsie;
-asistenta va determina densitatea fiecărei emisii de urină şi o vanotaînF.O.;
-va urmării TA, P, R, T°, iar în cazurile de constipaţie va face clismă evacuatoare.
Este foarte importantă evidenţa exactă a diurezei, deoarece este baza de pornire a
tratamentului şi criteriul de orientare a medicului.

3. Recoltarea probelor de laborator

-asistenta va recolta sânge pentru determinarea ureei, creatininei, rezervei

alcaline, pH-ului, ionogramei;
-va recolta urina pentru analizele obişnuite şi pentru dozarea ureei urmare.

4. Corectarea echilibrului hidroelectrolitic

-se va urmări şi nota cu foarte mare exactitate cantităţile de lichide pierdute şi se

vor administra lichide câte 50-60 ml pentru fiecare grad de febră, deoarece cantitatea de
lichide administrate în 24 de ore este în funcţie de pierderi, la care se adaugă 400-500
ml;
-la calcularea aportului de lichide se vor lua în considerare lichidele ingerate din
băuturi sau alimente, perfuzie, clisme hidratate;
-pentru a preveni hiperhidratarea se controlează zilnic greutatea corporală;
 -aportul de sodiu va fi redus la 1 g/zi;
-când hidratarea orală nu este posibilă, cantitatea necesară de lichide se va
introduce i.v. în pefuzie lentă folosind glucoza 10-20%;
-calea de administrare şi compoziţia lichidelor în vederea menţinerii echilibrului
hidroelectrolitic vor fi stabilite de medic în funcţie de ionogramă;

5. împiedicarea acumulării produşilor azotaţi în cazul anuriei şi

asigurarea regimului dietetic

Pentru a diminua retenţia de produşi azotaţi şi eatabolismul protidic, se va asigura

un regim alimentar bogat în glucide şi lipide care să asigure un aport de 2000 calorii/zi.

Regimul va consta din:

• orez fiert;
• paste făinoase;
• unt;
• ulei;
• biscuiţi;
• zahăr.
Se exclud:
• pâinea;
• lactatele;
• ouăle;
• fructele uscate;
• carnea;
• peştele;
• alimentele cu conţinut mare de K;
• sucuri de fructe.
-dacă bolnavul nu poate înghiţi sau vomită, asistenta îl va alimenta prin sondă;
-în caz de comă sau precomă se va administra glucoza 5% intravenos. Ritmul de
perfuzie nu trebuie să depăşească 0,4 g glucoză/kg corp/oră;
-dieta va fi suplimentată cu vitamine;
 -suprimarea completă a proteinelor nu trebuie să depăşească 10-15 zile
deoarece lipsa aminoacizilor esenţiali creşte catabolismul protidic.

6. Restabilirea diurezei în cazul oliguriei şi tratarea anuriei

-pentru restabilirea diurezei asistentei va administra la indicaţia medicului Manitol

60-80 ml şi Furosemid 150 mg din 3 în 3 ore timp de 12 ore;
-asistenta va urmări şi nota dacă se reia sau dacă se produce o creştere a diurezei;
-se consideră că tratamentul este eficace numai dacă se produce o diureză de
40 ml/oră;
-diureticele se administrează numai după corectarea volemiei;
-asistenta nu trebuie să acţioneze independent în administrarea
medicamentelor;

7. Ingrijiri care primesc manifestări supraadăugate

-asistenta va avea pregătite medicamente pentru combaterea vărsăturilor, diareei,

convulsiilor, stărilor de agitaţie;
-în vărsăturile rebele se va goli stomacul prin sondă şi se va face spălătură
stomacală eliminând o cantitate de substanţă azotată din organism;
-diareile dacă nu sunt masive, nu vor fi oprite;
-în caz de hipercalcemie asistenta va avea pregătit calciu gluconic 10%, bicarbonat
de Na 2-3%, 10-15 ml soluţie hipertonă de glucoza tamponată cu insulina;
-în caz de acidoză, când rezerva alcalină scade iar pH-ul este sub 7,5 se face
corectarea prin administrarea de bicarbonat de Na sub controlul permanent al pH-ului;
-complicaţiile cardiovasculare, respiratorii şi infecţioase, se previn printr-o
supraveghere permanentă a bolnavului şi prin administrarea judicioasă a lichidelor.
 8. Indepărtarea produşilor de catabolism

-când tratamentul obişnuit a rămas ineficace se utilizează dializa cu ajutorul

căreia se poate elimina excesul de compuşi azotaţi de apă şi electroliţi.

Hemodializa sau rinichiul artificial

Hemodializa este cea mai eficace metodă de epurare extrarenală,

epurează sângele în afara organismului utilizând pentru dializă membrane de celofan
sau cuprofan.
Pentru acest scop există mai multe tipuri de aparate:
a] aparat cu membrană dializantă în formă de tub;
b] aparat cu membrană întinsă între două placi din material plastic;
c] rinichi cu fibre capilare.
Elementul esenţial al rinichiului artificial este membrana dializantă.
Aceasta permite schimburile de substanţă între sânge şi lichidul dializant.
Principiul hemodializei se bazează pe epurarea extracorporaiă a
sângelui introdus în aparat care circulă în mod continuu în interiorul tubului ce este în
contact cu membrana dializantă, după care este introdus în organism printr-o venă.

1. Pregătirea aparaturii şi a materialelor:

-asistenta pregăteşte aparatul de hemodializa după o prealabilă sterilizare
a tuburilor, pieselor şi sticlăriei;
-pregătirea soluţiei dializane formată din: clorura de Na, clomra de K, clorură
de Mg, clorura ce Ca, bicarbonat de Na şi glucoza realizând un mediu uşor hipertonic;
-cantitatea de lichid dializant poate ajunge până la 100 1;
-se pregătesc 500 ml sânge izo-grup proaspăt;
-se pregătesc instrumentele şi materialele pentru anestezia locală, descoperirea
chirurgicală a vaselor la care se leagă aparatul.
 2. Pregătirea bolnavului
-se face pregătirea psihică a bolnavului dacă starea generală o permite şi
se administrează un calmant;
-înainte de începerea intervenţiei, asistenta va recolta sânge pentru
determinarea compuşilor azotaţi, a rezervei alcaline, hemogramei şi
hematocritului;
-bolnavul este aşezat într-un pat balanţă, comod, deoarece şedinţa poate dura 6-
8 ore;
-capul şi toracele vor fi uşor ridicate, iar membrele superioare fixate în
poziţii accesibile denudării vaselor.

3. Efectuarea tehnicii
-se umple tubul de celofan cu sânge proaspăt conservat;
-se pregătesc câmpul operator şi se serveşte medicul pentru descoperirea
chirurgicală a arterei şi venei;
-medicul fixează cămilele respective şi racordează tubulatura
aparatului la cele două canule;
-se dă drumul la sângele arterial al bolnavului în aparat;
-pe măsură ce sângele bolnavului intră în aparat, sângele conservat din tubul de
celofan intră în vena bolnavului;
-viteza optimă de scurgere a sângelui prin aparat este de 100-150 ml/mm.
 Dializa peritoneală
Metoda utilizează ca membrană dializantă pentru epuraţia sângelui endoteliul
seroasei peritoneale care are o suprafaţă de 20 mii cm2.
Cu ajutorul unui tub se introduce în cavitatea peritoneală lichidul de dializă care după
ce traversează suprafaţa endoteliului peritoneal este îndepărtat prin alt tub. 1. Pregătirea
instrumentelor şi a materialelor:
• se pregătesc steril toate materialele, 20 de flacoane de lichid de dializă a câte 2
litri soluţie utilizată la hemodializă la care se mai adaugă heparina pentru evitarea
obstrucţiei cateterului şi antibiotice pentru a preveni infecţia;
• se pregăteşte trusa de paracenteză cu 2 trocare, ambele prevăzute cu stilet ascuţit
şi mandren bont;
• materiale pentru anestezie, dezinfecţie locală şi pansamente;
• se mai pregătesc două sonde din material plastic lungi de 20 cm care să poată fi
introduse prin canula trocarului în cavitatea peritoneală prevăzute cu orificii
laterale la extremitatea care se introduce în abdomen;
• aparat de perfuzat;
• tub de cauciuc pentru scurgerea lichidului evacuat;
• vas colector de 10-20 litri gradat;
• aparat pentru încălzire sau menţinerea constantă a lichidului de dializă la
T° corporală;

• seringi şi medicamente pentru urgenţă în caz de accidente. 2. Pregătirea

bolnavului:
• se face pregătirea psihică şi se administrează un calmant;
• bolnavul îşi goleşte vezica, i se va face o clismă
evacuatoare şi va fi aşezat comod în pat întrucât durează
între 16-20 ore.
 3. Tehnica de lucru:
• se adaptează aparatul de perfuzie la flacon sau se trece tubul de perfuzie
prelungit în formă de serpentină prin aparatul ce menţine lichidul cald;
• flaconul se fixează la o înălţime de 2 m;
• medicul execută paracenteza abdominală în fosa iliacă stângă şi prin canula
trocarului introduce sonda de material plastic la care se racordează
amboul aparatului de perfuzie şi se dă drumul lichidului;
• sonda împreună cu amboul tubului de perfuzie se fixează de peretele
abdomenului cu leucoplast iar împejural locului de pătrundere a tubului în
cavitatea peritoneală se aşază o compresă sterilă îmbibată în soluţie
dezinfectantă;
• se fixează debitul la 2-3 1 în prima oră;
• după ce s-au adunat în cavitatea peritoneală 2 1 de lichid, se introduce în
partea dreaptă celălalt tub de plastic şi se fixează la peretele abdomenului.
La această sondă se racordează un tub de scurgere care se introduce în
vasul colector;
• după ce a început să se scurgă lichid în vasul colector, se reglează ritmul
în aşa fel încât în cavitatea peritoneală să se menţină 2 1 lichid;
• controlează TA, P,R,T°.
Prin acest procedeu se pot elimina între 40-60 g de uree şi alţi produşi de
dezasimilaţie.
Ingrijirea bolnavului în stadiul poliuric I.R.A. poate evolua spre vindecare
sau spre cronicizarea. In caz de evoluţie favorabilă restabilirea funcţiei renale se
face după 12-14 zile de anurie, după cum urmează etapa poliurică. In această fază
de reluare a diurezei pot apărea diverse complicaţii: deshidratarea, infecţii
urinare, complicaţii cardiovasculare, de aceea în îngrijirea bolnavului asistenta
va respecta cu stricteţe tratamentul prescris de medic.
1.Evitarea complicaţiilor majore:
• asistenta va urmări diureza, va recolta sânge şi urină pentru ionograma
sanguină şi cea urinară;
• va administra soluţiile prescrise pentru înlocuirea pierderilor;
• va recolta sânge pentru determinarea ureei şi creatininei care pot să
crească în această fază;
• în aceste cazuri se face o dializă suplimentară;
• ajunşi în stadiul poliuric, bolnavii trebuie mobilizaţi activ pentru
prevenirea infecţiilor bronhopulmonare, a emboliei şi escarelor;
• infecţia urinară se previne respectând riguros măsurile de asepsie şi
acordând îngrijiri igienice corespunzătoare.
2. Trecerea la un regim dietetic progresiv:
• regimul se îmbunătăţeşte treptat prin introducerea proteinelor de mare
valoare: ouă, lapte, brânză, came;
• se creşte raţia calorică adoptând un regim uşor hipergfucidic,
normolipidic şi hiposodat;
• se introduc alimente bogate în K;
• când diureza atinge 1-1,5 1, bolnavul va putea primi un regim normal sărat;
bolnavul poate bea 500-800 ml lichide peste pierderile zilnice.
 I.R.C.
Insuficienţa renală cronică este o scădere progresivă a capacităţii
funcţionale renale cu retenţie în organism a substanţelor toxice rezultate din
metabolism şi cu evoluţie spre uremia terminală.
Fiind vorba de o înbolnăvire de lungă durată, bolnavul va trebui să
respecte un anumit regim de viaţă.
Boala prezintă un stadiu compensat cu stare generală bună şi un stadiu
decompensat în care apar repetat pusee
A
acute. îngrijirea acestor bolnavi este în funcţie de stadiul bolii.
1. Respectarea regimului igieno-dietetic în faza compensată:
• repausul zilnic va fi de 12-14 ore;
• se adoptă o dietă normoealorică cu 2000-3000 cal/zi, normolipidică şi
hiperglucidică;
• proteinele şi clorura de Na vor fi reduse, dar nu suprimate din
alimentaţie.
2. Regimul igieno-dietetic din faza decompensată:
• bolnavul este spitalizat iar îngrijirea este asemănătoare cu
cea din I.R.A.;
• se adoptă repausul total iar din dietă se exclud proteinele şi Na; se acordă
îngrijiri igienice pentru prevenirea escarelor şi evitarea compicaţiilor;
• pentru bolnavii cu I.R. A. hemodializa este indicată când nu pot beneficia
de regimul dietetic şi de tratamentul de echilibrare umorală deoarece
funcţiile renale sunt total compromise.
Şedinţele de hemodializa se fac în clinică de 2-3 ori/săptămână.
 Encefalopatia uremică

Apare în stadiile terminale ale insuficienţei renale cronice. Semnele neuro-psihice sunt provocate
de tulburările hidroelectrolitice şi acido-bazice care se adaugă intoxicaţiei uremice propiu-zise. Se
caracterizează prin somnolenţă, confuzie, stupor, comă, agitaţie, flapping-tremor, crampe
musculare, mioclonii sau convulsii. Toate tulburările descrise răspund foarte bine la hemodializă.
Până la instituirea acesteia sau când epuraţia extrarenală nu este disponibilă se recurge la corecţie
hidroeleetrolitică [hiperpotasemia se combate prin soluţie perfuzabilă de glucoza hipertonă
tamponată cu insulina sau prin administrarea de diuretice de ansă de tipul furosemidului;
hiponatremia însoţită de semne de deshidratare, necesită administrarea de lichide];
Tratamentul acidozei prin administrarea de bicarbonat de sodiu 8,4/% i.v.sau THAM i.v.,lent 200-
500 ml; vitaminoterapie [în special cu vitamine din grupul B]; combaterea convulsiilor prin
administrare de diazepam i.v. foarte lent, eventual urmat de fenobarbital sau fenitoin în doze
uzuale.