Clasicism

Caracteristici:
- simplificarea discursului polifonic baroc, ceea ce a condus, treptat, la impunerea
omofoniei (melodia acompaniată) ca element de bază al discursului muzical;
- păstrarea elementelor de polifonie în special pentru folosirea în secțiunea
mediană ale formei de sonată (Dezvoltarea);
- claritate și limpezime în expunerea tematică;
- utilizarea frazelor muzicale pătrate și egale (motiv – frază – perioadă);
- folosirea preponderentă a două tipologii de fraze muzicale:
o binară: modelul antecedent – consecvent (întrebare – răspuns), cu două
elemente tematice care se completează reciproc, de tip AB (A – A variat),
în care primul motiv (sau prima frază ori perioadă) se termină deschis
armonic, pe treapta a V-a, iar cel de-al doilea motiv (a doua frază ori
perioadă) se termină închis, pe treapta I (de aici modelul întrebare –
răspuns); de regulă astfel de perioade au 8 măsuri (2 fraze de câte 4
măsuri, ce sunt compuse din două motive a 2 măsuri fiecare);
o ternară: utilizarea formei de bar (AAB), sau a variantei de contrabar
(ABB), în care frazele pot fi egale, rezultând 12 măsuri (A – 4 măsuri; A
– 4 măsuri și B – 4 măsuri); în cazul formei de bar (AAB), avem de-a face
cu un A expozitiv tematic, reluarea A-ului (reexpoziție) și un B concluziv,
ce are material tematic diferit de A-urile anterioare; forma de bar se poate
integra și într-o perioadă de 16 măsuri, cu A expozitiv – 4 măsuri, A
recapitulativ – 4 măsuri și B concluziv – 8 măsuri; forma de contrabar
expune două motive (sau fraze) tematice diferite (A – 4 măsuri și B – 4
măsuri) și reia concluziv doar B-ul, cu încă 4 măsuri; numărul de 4
măsuri este un standard, dar poate fi extrapolat la multiplu de 4 sau, mai
puțin, la câte 2 măsuri, în funcție de mărimea piesei, a cântecului, a
lucrării;
- stabilizarea partidelor instrumentale în orchestră: instrumentele de suflat, în
Baroc, preponderent dublau partidele coardelor, mai ales în lucrările vocal-
simfonice (flaut I, oboi I dublau vioara I; flaut II, oboi II dublau vioara a II-a;
fagotul dubla basso continuo, adică ori violoncelele ori contrabasul, ori octaviza

1
 partida de violoncel-contrabas etc.); în Clasicism suflătorii încep să aibă știme
proprii, chiar dacă mai sunt folosiți și ca dublaje ale coardelor; suflătorii încep să
fie grupați pe perechi și să se combine timbral în acorduri (lungi sau ritmizate);
- începe să se consolideze forma de bază a orchestrei, ce are în alcătuire partida
coardelor (vioara I, vioara a II-a, violă, violoncel, contrabas) și 4 suflători (2
oboaie și 2 corni); acestei orchestre ”de bază” îi erau adăugate și alte instrumente
de suflat, de cele mai multe ori în pereche (2 flaute, 2 clarinete, 2 fagoturi), în
funcție de necesități, cu excepția flautului, care putea fi folosit singur; totodată,
alama beneficia și de aportul a 2 trompete, pe lângă cei 2 corni și, la lucrările mai
pline, mai ”grele”, erau adăugate și 3 tromboane (utilizarea tromboanelor în
număr de 3, nu 2, se datorează stabilității sonore a instrumentului în expunerea
acordurilor – acord de 3 sunete repartizat la 3 instrumente de același fel); percuția
este reprezentată majoritar de timpani, la unele lucrări fiind folosit și duo-ul tobă
mare – cinele, de regulă cântând în același timp, pe nuanțe mari (f, ff);
- obiectivarea și claritatea discursului muzical;
- forma de fugă a Barocului este păstrată, în special în lucrările religioase (misse,
requiem);
- în perioada clasică încep să apară formule instrumentale alcătuite din suflători
(eventual și percuție), care au și lucrări dedicate (serenadele pentru suflători de
Mozart și Beethoven), dar care cântau, în parcuri sau la serbări câmpenești, și
aranjamente ale unor fragmente muzicale orchestrale (Mozart realiza astfel de
aranjamente ale unor fragmente din operele sale); astfel de orchestre de suflători,
denumite fanfare musik, aveau în alcătuirea de bază 2 oboaie, 2 clarinete, 2 corni
di basetto (clarinete alto), 2 fagoturi, contrafagot, 4 corni; acestei formule de bază
îi puteau fi adăugate 2 flaute, 2 flaute piccolo, 2 trompete, percuție etc.;
- instrumentele de suflat capătă autonomie și în cadrul muzicii de cameră, având
din ce în ce mai multe lucrări dedicate (sonate cu acompaniament de pian,
participarea alături de cvartete de coarde sau integrate în acestea, în locul viorii I
sau a violei); apar și cvintetele de suflători (flaut, oboi, clarinet, fagot, corn), care
cantau aranjamente sau lucrări dedicate acestei formule (Franz Danzi și Anton
Reicha au cele mai multe compoziții pentru acest tip de ansamblu);
- dacă la Mozart mai supraviețuiește, în unele simfonii, orchestra alcătuită din
coarde, la care sunt adăugate cele 2 oboaie și cei 2 corni, la Beethoven, încă de la
prima simfonie, orchestra are în alcătuirea standard compartimentele următoare:

2
 coarde (vioara I, vioara a II-a, violă, violoncel, contrabas), suflători din lemn (2
flaute, 2 oboaie, 2 clarinete, 2 fagoturi), suflători din alamă (2 corni, 2 trompete),
timpani; în Simfonia a III-a există 3 corni, dar cornul I este tratat diferit (cvasi-
solistic) comparativ cu ceilalți 2; în Simfonia a V-a apar, în plus, un flaut piccolo,
contrafagot, 3 tromboane, în ultima parte; în Simfonia a IX-a orchestra este
extinsă, având 4 corni în loc de 2, flaut piccolo, contrafagot, 3 tromboane,
percuție adiacentă (cinele, trianglu, tobă mare) și, pentru prima dată în istoria
simfoniei, vocea umană (4 voci soliste – sopran, mezzo-sopran, tenor, bariton și
cor mixt), ce apare în ultima parte a lucrării; acestui ansamblu instrumental lărgit,
îi este extins compartimentul coardelor, care deși păstrează structura clasică
(vioara I, vioara a II-a, violă, violoncel, contrabas), are mai mulți instrumentiști la
fiecare partidă, pentru a putea susține și echilibra ponderea timbrală adiacentă;
- compozitorii își modifică, treptat, specializarea instrumentului propriu; deși și în
Baroc și în Clasicism compozitorii erau poli-instrumentiști (Bach cânta la vioară,
violoncel, clavecin, orgă), în principiu , în Clasicism se trece de la compozitorul-
violonist la compozitorul-pianist; astfel, ponderea lucrărilor dedicate pianului
crește, în raport cu cele dedicate viorii; cu toate acestea, se păstrează și în
Clasicism tradiția studierii mai multor instrumente de către compozitori (Mozart
era interpretul propriilor concerte pentru pian dar și a celor dedicate viorii);
- în operă se păstrează recitativele secco la clavecin, dar structurile generale ale
operei devin mai clar determinate; dacă în Baroc personajele principale erau cu
atât mai valoroase cu cât aveau un număr mai mare de arii într-o operă (unele
personaje apărând doar în recitative, fără să aibă arii proprii), în Clasicism
primează desfășurarea dramatică, astfel încât se diversifică tiparul momentelor
solistice (regăsim arii alături de duete, terțete, cvartete, cvintete, sextete și
ansambluri – soliști + cor, în special în operele seria, monumentale; operele buffa
păstrează un număr mai mic de personaje, pot să nu aibă coruri, iar orchestra
poate fi diminuată); limba ”oficială” a operei era italiana, până la premiera
singspiel-ului mozartian Der Schauspieldirektor (Directorul de teatru), prin care
Mozart a impus și utilizarea limbii naționale (germana) în operă, alături de
italiană.

3
Genuri muzicale:
- simfonia, în forma în care o știm astăzi, este creație a Clasicismului, desăvârșirea
formei aparținându-i lui Josef Haydn (patru mișcări: prima parte, rapidă, formă
de sonată; a doua parte, lentă, formă de lied tripartit ABA, de sonată, sau mixtă
lied-sonată; partea a III-a, menuet; partea a IV-a, rapidă, rondo, sonată, sau formă
mixtă, rondo-sonată);
- cvartetul de coarde (vioara I, vioara a II-a, violă, violoncel) îi aparține, ca
invenție, tot lui Josef Haydn, care a introdus, pentru stabilitate sonoră, vioara a II-
a, în trioul de coarde vioară – violă – violoncel, care era formula standard în
perioada respectivă;
- cvintetul de coarde, care constă în adăugarea violei a II-a la cvartetul de coarde,
este relativ substanțial reprezentat în Clasicism, Mozart având un număr
important de lucrări dedicate acestei formule camerale;
- cvintetul cu pian apare tot în Clasicism; deși existau formule mixte camerale și în
Baroc, acestea erau lucrări relativ sporadice; în Clasicism se stabilizează o astfel
de formulă camerală, chiar dacă numărul de lucrări este relativ mic în comparație
cu alte tipologii camerale; sintagma ”cvintet cu pian” (Klavier quintett)
reprezintă un subgen al genului cameral în care pianul este tratat ca instrument
solist, în două formule timbrale, fiind asociat atât cu coarde, cât și cu suflători;
astfel, cvintetul cu pian poate avea componența pian, vioara I, vioara a II-a, violă,
violoncel (excepție face cvintetul Păstrăvul al lui Schubert, care are pian, vioară,
violă, violoncel, contrabas, dar care este compus în Romantismul timpuriu) sau
componența pian, oboi, clarinet, fagot, corn, așa cum sunt lucrările dedicate de
Mozart și Beethoven;
- cvartetele sau cvintetele mixte de suflători și coarde (care se dezvoltă de la
Mozart), în care un instrument de suflat înlocuiește vioara I în cvartetul de coarde
(cvartetele pentru flaut, vioară, violă, violoncel sau oboi, vioară, violă, violoncel)
ori este tratat ca instrument solist și evoluează alături de cvartetul de coarde
(cvintetul pentru clarinet, vioara I, vioara a II-a, violă, violoncel); o excepție o
reprezintă cvintetul pentru corn și coarde de Mozart, care are componența corn,
vioară, viola I, viola II, violoncel;
- aria de concert; este o arie dedicată unei voci umane (sopran, mezzo-sopran,
contra-alto, tenor sau bas) ce este compusă ca lucrare de sine stătătoare, fără a fi
integrată în vreo operă; acest concept apare la Mozart, care are un număr

4
 semnificativ de astfel de arii; cu toate acestea, ideea de arie de concert a suferit
modificări în cronologia sa, la început fiind vorba despre arii adiacente, compuse
pentru a fi ingrate în opere altor compozitori dar care, din cauza dificultăților
tehnice, au fost excluse, treptat, devenind lucrări de sine stătătoare; ulterior, au
fost compuse astfel de arii special pentru momente solistice în concertele publice,
dedicate unor anumiți interpreți și rămânând în repertoriul vocal, de-a lungul
timpului;
- genul sonatei se cristalizează în Clasicism, având o componență clară, stabilă,
acest aspect evoluând deopotrivă cu forma de sonată; sonata clasică are în
componență trei mișcări, cu alternanță repede – lent – repede (partea I – formă de
sonată; partea a II-a – formă de lied, sonată, sau mixtă, lied-sonată; partea a III-a
– rondo, sonată, sau formă mixtă, rondo-sonată); ulterior, Mozart (în unele
lucrări) și Beethoven, preponderent, în majoritatea sonatelor, au introdus
Menuetul între partea a II-a și ultima, realizând sonata cu patru părți; Beethoven
înlocuiește, treptat, Menuetul cu Scherzo, ca parte a III-a, atât în sonată cât și în
simfonie;
- se dezvoltă genuri muzicale specifice petrecerilor câmpenești: serenada,
casațiunea, divertismentul; acestea nu au structuri stabile, având în componență
un număr variat de părți, dar și instrumentații diverse; caracteristica principală
este scriitura, mai ”ușoară” decât a lucrărilor ”serioase”, cu teme mai simple și
ușor de reținut, de recunoscut și de fredonat;
- ideea de programatism muzical apare tot în Clasicism, odată cu Simfonia a VI-a
”Pastorala” de Beethoven; deși lucrări cu caracter programatic există încă din
Baroc, acestea sunt mai mult impresii generale ale unei mișcări sau piese; o dată
cu Pastorala beethoveniană apare programatismul explicit, compozitorul
urmărind, în dezvoltarea tematică, ideea poetică subsumată, pe tot parcursul
lucrării sau mișcării;
- concertul instrumental se cristalizează, în Clasicism, instrumentul solist fiind din
ce în ce mai detașat de orchestră, care devine ansamblu de acompaniament, în
raport cu concertul instrumental baroc;
- concerto grosso din Baroc își regăsește forma de expresie în genul simfoniei
concertante, care este un concert instrumental dedicat unui număr de minim 2
soliști, acompaniați de orchestră; Concertul pentru flaut, harpă și orchestră,
Simfonia concertantă pentru vioară, violă și orchestră, Simfonia concertantă

5
 pentru suflători (oboi, clarinet, fagot, corn) și orchestră de Mozart, Simfonia
concertantă pentru oboi, vioară, fagot, violoncel și orchestră de Haydn sunt doar
câteva exemple de astfel de lucrări.

Școlile Naționale

Reprezintă aplecarea crescândă a compozitorilor către zonele geografice, etnografice

din care fac parte. Acest interes crescând către naționalism se raportează atât la descrierea
muzicală a naturii și geografiei patriei natale, cât și la utilizarea elementelor stilistice luate din
folclor. Ideea de Școală Națională apare odată cu Bedřich Smetana și Antonín Dvořák,
spațiul ceh. Aceștia au cristalizat exploatarea resurselor etnografice ale Cehiei, prin folosirea
folclorului ca bază a stilului lor componistic, în cea mai mare parte a compozițiilor. Utilizarea
folclorului ceh se raportează, în creația lor, și la citarea unor teme din folclorul muzical dar,
mai ales, la aplecarea asupra istoriei, mitologiei și tradițiilor populare ale spațiului geografic
natal. Forma de exprimare muzicală rămâne tipic romantică, tonală, cu orchestrații specifice
perioadei istorice în care au activat, însă inserează anumite elemente modale specifice muzicii
populare. Ușor anterior acestor doi compozitori, îi amintim pe Franz Liszt și Frédéric Chopin,
preocupați, fiecare în manieră proprie, de exploatarea folclorului din țara natală (folclorul
maghiar, în cazul lui Liszt și cel polonez, în cazul lui Chopin). Înaintea lui Liszt, Carl Maria
von Weber și Albert Lortzing au contribuit, în manieră specifică, la exploatarea tipologiilor
folclorice germane, prin ”aducerea pe scenă”, în operele lor reprezentative (Der Freichütz,
respectiv Tzar und Zummerman) a germanilor simpli, a țăranilor. Cu toate acestea, atât în
cazul lui Weber și Lortzing, cât și în cazul lui Liszt și Chopin, conceptele de ”naționalism” și
folclor sunt reprezentate prin integrarea acestora în stilistica și retorica romantică. Liszt și
Chopin au militat, prin citarea folclorică sau prin aducerea în atenția lumii a dansurilor
naționale, la stabilizarea geo-politică, într-o perioadă de frământări istorice, Revoluția de la
1848, ce a avut ca rezultat stabilizarea granițelor pe principii etnografice și destrămarea
treptată a imperiilor multi-culturale. Ulterior evenimentelor istorice care marchează mijlocul
secolului al XIX-lea, oamenii de cultură și artiștii au contribuit la diversitatea culturală prin
apelarea la resursele naționale, concentrându-se pe exploatarea filonului folcloric. Acesta este
momentul apariției Școlilor Naționale, Smetana și Dvořák făcând parte din primul etalon de
reconfigurare a valorilor romantice. Ulterior, apartenenți ai acestor curente, naționaliste, îi

6
regăsim pe Franz Liszt (continuator al tradiției romantice ancorate în folclorul maghiar, alături
de Zoltán Kodály), școala rusă, reprezentată de Mihail Glinka, Piotr Ilici Ceaikovski, Modest
Mussorgski, Cesar Cui, Milli Blakirev, Alexandr Glazunov, Alexandr Borodin, Nikolai
Rimski-Korsakov, școala spaniolă, reprezentată de Manuel de Falla, Pablo de Sarasate, Joaqín
Rodrigo, școal poloneză, cu reprezentanți precum Frédéric Chopin, Henrik Wieniawski,
Stanisłav Moniuszko, școala cehă, cu Bedřich Smetana, Antonín Dvořák, Leoš Janáček,
Bohuslav Martinů, școala italiană, reprezentată de Giuseppe Verdi, școala norvegiană, cu
Edvard Grieg, cea finlandeză, cu Jean Sibelius, școala daneză, reprezentată de Carl Nielsen,
cea românească, în care, alături de Ciprian Porumbescu, au activat compozitori precum
Gavriil Musicescu, Anton Pann, Alexandru Flechtenmacher, Eduard Caudella, Constantin
Dimitrescu, Ion Ivanovici, Dumitru Georgescu Kiriak.
Principala caracteristică a compozitorilor Școlilor Naționale a fost integrarea
folclorului în cultura universală. Acest aspect s-a produs atât prin citarea muzicală a
folclorului, și integrarea acestuia în formele de exprimare romantice, cât și prin alegerea
subiectelor operelor, operetelor sau a lucrărilor programatice în concordanță cu istoria,
mitologia sau elementele etnografice specifice zonelor geografice și a spiritului naționalist al
fiecărui creator.

Secolul al XX-lea

Explozia stilistică ce a determinat diversificarea caracteristicilor particulare ale

compozitorilor secolului al XX-lea, mai mult decât a epocilor anterioare, se datorează
sentimentului de neapartenență la un element comun, datorat, la rându-i, dezvoltării istorico-
economice și a prefacerilor sociale. Tiparul de inserție modală în cultura tonală, îl regăsim în
muzica franceză a secolului al XIX-lea, de exemplu la Gabriel Fauré care împletește
sonoritățile clasice cu articulări ale muzicii vechi. Dezvoltarea particularităților individuale
ale compozitorilor, mai presus de apartenența la un set de reguli generalizate ale unei epoci
sau ale unui spațiu cultural-geografic, reprezintă cheia către înțelegerea creației
compozitorilor secolului al XX-lea. Deși ne putem raporta la elemente comune, acestea sunt
prelucrate în laboratorul propriu de exprimare al fiecărui reprezentant, prin urmare fiind
însușite și asumate de către aceștia, şi transformate ulterior prin prisma trăirilor proprii.
Redactarea unei lucrări muzicale devine din ce în ce mai liberă de convenții, creatorii

7
organizându-și materialul muzical în funcție de noi curente artistice, descoperite sau inventate
de către ei, pe baza unor elemente stilistice generale.

Curente: Postromantism, Impresionism, Expresionism, Atonalism, Dodecafonism,

Neoclasicism, Neoromantism, Modernism, Postmodernism, Experimentalism, Minimalism,
Muzică electronică, Muzică cu influențe de Jazz etc.

Particularități:
Explozie stilistică, păstrarea tonalității în forma de exprimare a Romantismului,
renunțarea la tonalitate, modalism (utilizarea modurilor naturale, populare, antice), utilizarea
modurilor artificiale, crearea modurilor cu ajutorul formulelor matematice și a algoritmilor de
calcul, crearea ansamblurilor instrumentale diversificate, cu componență variată (de exemplu:
vioară, flaut, fagot, acordeon, percuții, pian preparat etc.), autonomie stilistică (compozitorii
au început să își creeze stiluri diferite, personale, cumulând elemente stilistice diferite și
descoperind noi forme de expresie muzicală).
Compozitori:
Claude Debussy, Maurice Ravel, Olivier Messiaen, Iannis Xenakis, Pierre Boulez,
Erik Satie, Georges Auric, Arthur Honegger, Germaine Taillefaire, Darius Milhaud, Francis
Poulenc, Jacques Ibert, Henri Dutilleux, Jean Françaix, Arnold Schönberg, Anton Webern,
Alban Berg, Paul Hindemith, Richard Strauss, Luciano Berio, Dinu Lipatti, George Enescu,
Aram Haciaturian, Aaron Copland, Benjamin Britten, Ralph Vaughn-Williams, Paul Jelescu,
George Draga, Mihail Andricu, Aurel Stroe, Vasile Jianu, Myriam Marbé, Ștefan Niculescu,
Mihaela Vosganian, Liana Alexandra, Sabin Păutza, Gabriel Mălăncioiu, Liviu Comes,
Violeta Dinescu, Nicolae Brânduș sau Liviu Dănceanu, Gordon Jacob, Sofia Gubaidulina,
Serghei Prokofiev, Igor Stravinski, Serghei Rahmaninov, György Ligeti etc.