Sunteți pe pagina 1din 74

Drept notarial şi publicitate imobiliară

Curs 1 - Istoricul activităţii notariale, principiile activităţii notariale

I. Istoricul activităţii notariale.


A. Perioada antică şi perioada romană: importanţa notariatului a fost legată în permanenţă de funcţia
sa de a preveni litigiile dintre particulari, de posibilitatea de a preconstitui înscrisuri sau alte forme de dovadă.
Astfel, la origine, în societăţile umane, proba testimonială avea o importanţă covârşitoare în stabilirea
adevărului, astfel că majoritatea convenţiilor se formau în public, în prezenţa unui mare număr de martori, care
la nevoie puteau fi verificaţi. Apoi, au urmat rostirea formulelor solemne şi remiterile materiale de bunuri. Însă,
odată cu apariţia scrisului (şi în special odată cu apariţia alfabetului), s-a permis participanţilor la circuitul civil
să-şi constituie o probă mult mai eficace şi durabilă decât putea oferi memoria martorilor sau a părţilor: actul
scris. Astfel, s-a consacrat primatul probei scrise asupra celei testimoniale, redactarea actelor scrise lăsându-se
în seama unor funcţionari publici cu competenţă în materie.
Primele state din antichitate care au realizat importanţa actelor scrise au fost cele implicate în relaţii
comerciale: Caldeea, Egiptul, Iudeea şi Grecia. Roma nu a sancţionat iniţial proba scrisă. Fiind mult prea
preocupată cu dobândirea avantajelor economice de la popoarele cucerite, republica Romană a adoptat târziu
proba scrisă, mulţumindu-se iniţial cu monopolul pe care "pontifex" îl exercitau asupra scrisului. Mai târziu,
spre sfârşitul Republicii, atunci când influenţa politică, economică şi militară a Romei s-a extins în bazinul Mării
Mediterane, s-a simţit nevoia unor oameni care să fie specializaţi în consemnarea diferitelor acte şi fapte cu
caracter civil, comercial sau pur şi simplu de zi cu zi din viaţa romanilor. Aceştia au fost în ordinea istorică:
tabularii, notarii şi tabelliones, oameni recrutaţi (cu excepţia ultimilor) de regulă din rândul sclavilor sau al
prizonierilor de război.
1. Tabularius - la orgine era un sclav privat, secretarul cetăţeanului roman, însărcinat de a ţine
socotelile stăpânului său şi de a-i duce şi aduce corespondenţa. Tabularius ţinea ceea ce romanii numeau
Codex accepti et expensi, un document cu o importanţă probatorie capitală în dreptul roman.
Ulterior, pe parcursul evoluţiei republicii romane, lui tabularius (devenit acum persona publica) i-au
mai revenit şi alte atribuţii printre care: păstrarea în depozit a convenţiilor între particulari, atunci când tutorele
unui impuber sau curatorul unui minor sub 25 de ani depunea garanţia pentru serviciile sale, în cazul prestării
jurământului de cel care adopta un impuber, efectuarea declaraţiiilor privind naşterile şi în vremea lui Justinian
pentru redactarea testamentului orbului şi în cazul remiterii excedentului de preţ către debitor, după ce se
efectua distractio bonorum, iar creditorii erau satisfăcuţi.
Deşi la început, tabularius au fost şi sclavi publici aflaţi în serviciul Romei, în vremea lui Constantin au
devenit ca şi condiţie socială conditionales - între sclavi şi oameni liberi. Mai mult, în timpul împăraţilor
Honorius şi Arcadius, în condiţiile Legii Generali, tabularius nu puteau fi decât oameni liberi.
În epoca Postclasică, tabularius au devenit magistraţi municipali însărcinaţi cu paza arhivelor
municipale.
2. Notarius - au fost la început stenograf1, cel mai cunoscut dintre ei fiind Tiro, secretarul lui Cicero,
inventatorul stenografiei. Numele lor provenea de la semnele abreviative (notae sau note tironiene), prin care
consemnau ceea ce se discuta în prezenţa stăpânilor lor. Cu timpul, serviciile notarilor au fost solicitate şi în
cadrul vieţii publice fie de către Senat, fie de către instanţele de judecată. La rândul lor, notarii se împărţeau
după metoda de scriere în singularii (cei care notau cuvântul prin prima sa literă) şi per notas (cei care notau
cuvântul prin scheletul consonantic).
La început, calitatea de a fi notarius nu presupunea exerciţiul unei funcţii publice. În timpul când
creştinismul a devenit religie de stat la Roma, notarii au dobândit şi atribuţii ecleziastice, fiind deteşaţi pe lângă
consiliile comunităţilor creştine (notarius regionarius - Roma fiind împărţită în şapte sectoare ecleziastice).
Ulterior, în epoca Postclasică, notarii au devenit secretarii personali ai împăraţilor, fiind organizaţi în
corporaţii (scholae) în fruntea cărora se găsea un primicerius notariorum, înalt funcţionar însărcinat să ţină
laterculum majus (Marea Carte de Stat), document oficial de cel mai înalt nivel care conţinea ierarhia funcţiilor
în stat şi structura administrativă a imperiului 2.

3. Tabelliones - originea lor este obscură, fiind probabil înfiinţaţi la sfârşitul epocii Clasice. Erau astfel
1 Trebuie făcută distincţie între notarius (stenografi) şi alte trei categorii de persoane care se ocupau de transcrierea
documentelor: scribus - grefierul, librarius - copistul şi tabelliones.
2 Acestră structură administrativă există şi în prezent în cadrul cancelariei papale de la Roma, fiind preluată încă de pe
vremea împăratului Constantin.

1
numiţi funcţionarii publici care aveau ca îndatorire potrivit legii: constituirea de probe scrise la solicitarea
cetăţenilor, redactarea contractelor şi a testamentelor, redactarea acţiunilor în instanţă (libelli) precum şi a
apărărilor (libelli refutatarii). În principiu, din moment ce puteau deveni decurioni, tabelliones nu puteau
proveni din rândul sclavilor.
Pentru a fi ales în această funcţie, candidaţii trebuiau să dea dovadă de cunoştinţe juridice şi probitate
morală. În subordinea tabellionilor se afla un întreg aparat de specialitate (reglementat foarte detaliat în timpul
lui Justinian) compus din: secretari, arhivari şi din notarii. Aceştia din urmă notau în prezenţa martorilor
discuţiile purtate între părţi (minutis), se ocupau de proiectul contractului care urma să fie încheiat (scheda),
proiect pe care tabellionul urma să-l pună în discuţia părţilor. Numai după ce proiectul contractului reda fidel
voinţa părţilor (transcriptio in mundum) şi se îndeplineau formalităţile legale (fie completio, fie absolutio
contractus), atunci contractul devenea obligatoriu între părţi.
Deşi actul redactat de tabelliones devenea instrumentum publicum sau carta publica3, totuşi el nu avea
forţa probantă a actelor notariale moderne, deoarece cuprinsul lui trebuia susţinut de jurământul şi proba
testimonială a însuşi tabellionului, a auxiliarilor săi sau a martorilor, sau în cazul în care aceştia nu puteau să
compară în faţa judecătorului, prin procedura verificării de scripte. Aceste acte dobândeau valoarea probatorie
absolută (perpetuam firmitatem) numai prin transcrierea lor la registrele de pe lângă arhivele diferitelor
instanţe, deoarece magistraţii romani cumulau în mâinile lor atât jurisdicţia graţioasă cât şi pe cea
contencioasă. În epoca Postclasică această procedură trebuia efectuată în faţa lui magister census la Roma şi
Constantinopol sau în faţa lui rector provinciae în provincii.
B. Perioada migraţiilor şi feudalismul timpuriu: în perioada migraţiilor şi a începutului feudalismului,
notarii şi-au păstrat în mare atribuţiile în special datorită faptului că legislaţia popoarelor migratoare era
inferioară celei romane (spre exemplu în materie de probă, în general erau admişi martorii, probele scrise
nefiind cunoscute de legislaţiile popoarelor migratoare). În funcţie de zona în care se găseau, notarii erau
denumiţi fie cancellarii (în zonele de influenţă germanică) sau amanuenses ori notarii (în zonele de aplicaţie a
Legii Salice). În Italia, acolo unde dreptul roman a rămas aproape neschimbat, denumirea şi funcţiile notarilor s-
au păstrat.
Până la începutul epocii carolingiene notarii s-au organizat din punct de vedere administrativ în
cancelarii care funcţionau pe lângă marile biserici şi catedrale. Competenţa lor era limitată atât din punct de
vedere material (ei neputând să se ocupe decât de corespondenţa episcopului şi de câteva acte administrative)
şi teritorial (fiind limitaţi de întinderea diocezei). Extinderea competenţelor era posibilă numai cu aprobarea
specială a împăratului. Totuşi, împăratul Otto I extinde competenţa materială permiţându-le să încheie acte în
folosul particularilor. Odată cu mărirea numărului de notari în regatele franceze şi statele germanice, va creşte
şi competenţa teritorială acestora, însă din motive obscure, profesiei i s-a pierdut urma pentru următorii 200
de ani.
În Italia însă, notariatul rămâne în forma reglementată de Carol cel Mare, adică strâns legată de o
competenţă teritorială strictă (de regulă cea a contelui în subordinea căruia notarii funcţionau). Tot în Italia,
începând cu secolul al VIII-lea, funcţionează aşa numiţii notari regali (notarii regales) care au competenţă
teritorială nelimitată, ei însoţind delegaţii şi comisarii regali ca şi pe membrii Înaltei Curţi de Justiţie (justiţia
având în acel moment caracter itinerant). Treptat, odată cu consolidarea statelor italiene, notarii îşi leagă
competenţa din ce în ce mai mult de statul în care funcţionează, iar în momentul în care Papa în secolul al XI-
lea numeşte notari în afara Vaticanului (notarii apostolicae sedis), adică în restul statelor italiene (deşi teoretic
nu avea acest drept), funcţia de notar se uniformizează în beneficiul particularilor. Din acel moment, notarii din
Italia - indiferent că erau numiţi de Papă de rege sau de conţi - aveau aceleaşi atribuţii şi anume să încheie acte
juridice în folosul populaţiei. Ulterior, notariatul italian avea să influenţeze întregul notariat european,
conducând în final la renaşterea acestuia şi la formarea notariatului modern.
În această perioadă, în statele Lombard, Alaman, Bavarez şi în regatele franceze, în situaţia existenţei
unui conflict între două persoane cu privire la un bun pentru care fusese emis un act public, legea prevedea că
deţinătorul titlului trebuia să dovedească prin jurământ sau prin martori veridicitatea celor menţionate în act.
Mai târziu, printr-o ordonanţă a Merovingienilor francezi (a regelui Dagobet) s-a stabilit că în aceste cazuri
proba se putea face numai prin jurământul celui care a redactat actul sau prin jurământul martorilor care
asistaseră la facerea actului. Ulterior, au fost adăugate şi alte reguli complexe în materia probaţiunii. Rezultatul
era însă acelaşi: insuficienta protecţie a celui care deţinea titlul! Se părea că principiile dreptului roman

3 În opoziţie cu instrumenta privata, arcaria nomina, chirographa sau syngraphae, care erau în esenţă varietăţi ale
înscrisului sub semnătură privată.

2
fuseseră uitate, până când în secolul al XII-lea, juriştii italieni şi clerul se hotărăsc să adauge actelor notariale
prezumţia de legalitate constatărilor personale făcute de către notar în cursul încheierii actului. Soluţiile
jurisprudenţiale din acea vreme recunosc actului notarial, după moartea martorilor care au asistat la facerea
actului, o forţă probantă similară celei existente într-un sigillum authenticum. Nu în ultimul rând, şi dreptul
canonic recunoaşte actului notarial rolul de instrumentum publicum, transmiţând în timpul Evului Mediu acest
principiu în legislaţiile civile sub formă cutumiară ale diferitelor popoare.
Astfel, actul notarial dobândeşte caracter autentic, trăsătură care s-a păstrat până astăzi. Având în
vedere acest fapt, în perioada secolului al XII-lea, numeroase capete regale din Europa vor apela la notarii
italieni pentru a redacta anumite înscrisuri, în dauna notarilor din propriile state. Treptat, caracterul autentic al
actului notarial se răspândeşte din Italia, mai întâi în Franţa (în jumătatea sudică), apoi în Germania şi în restul
Europei. Încep să se scrie manuale de drept notarial, iar la Universitatea din Bolonia se predă chiar dreptul
notarial, existând cursuri scrise4.
Al doilea element important al actului autentic notarial a fost atribuirea caracterului executoriu.
Procesul a fost din nou ingenios şi a presupus interpretarea unui text al lui Paul "confessus pro judicato est",
urmat de o procuratio in rem suam şi de o recunoaştere de datorie din partea debitorului. În final, notarii s-au
substituit judecătorilor în ceea ce priveşte calitatea lor de delegaţi ai acestora în ceea ce priveşte recunoaşterea
de datorie făcută de către debitor.
În acest fel, s-au născut cele două trăsături fundamentale ale actului notarial: caracterul autentic şi
caracterul executoriu.
C. Feudalismul dezvoltat. Absolutismul regal: ulterior, în decursul secolului al XV-lea, profesia se
laicizează masiv şi aproape că dispar notarii clerici. Nu în ultimul rând, în anumite state precum Franţa, în
timpul absolutismului regal din vremea lui Ludovic al XIV-lea, regele va acorda notarilor un sigiliu propriu,
abrogând astfel vechea cutumă din timpul lui Filip cel Frumos care îi obliga pe notari (sub sancţiunea
nedobândirii caracterului autentic al actului sau al nerecunoaşterii altor efecte juridice 5) să pună pe actele pe
care le autentificau sigiliul instanţei de judecată căreia notarul îi era arondat. Aplicarea sigiliului era făcută de
către cancelariile judecătoriilor şi mai târziu de către funcţionari publici cunoscuţi drept păstrătorii de sigilii
(gardes du sceau). Odată cu reforma lui Ludovic, notarii ies de sub sfera de influenţă a instanţelor de judecată,
primind un sigiliu propriu cu stema regală a Fr., sigiliu pe care fiecare notar va trebui să-l imprime pe actul său.
D. Notariatul în spaţiul românesc:
1. Dreptul antic şi feudalismul timpuriu: în spaţiul românesc fizionomia notariatului a păstrat
trăsăturile romane caracteristice perioadei în care Dacia a fost provincie imperială. Ulterior, dreptul roman a
fuzionat cu diverse instituţii dacice şi apoi cu cele ale popoarelor migratoare. În perioada ţărilor româneşti, în
secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, cronicile menţionează existenţa aşa numitelor "locuri de adeverire", care alături
de practicile din cancelariile domneşti ale logofeţilor şi grămăticilor au creat reguli cutumiare 6 care se refereau
la autentificarea actelor, constituirea probelor şi păstrarea documentelor cu caracter oficial. De asemenea,
notarii din ţările române au o competenţă materială exstinsă care priveşte atât dreptul privat cât şi dreptul
public (participând la semnarea tratatelor internaţionale de către domnitori), în plus notarilor recunoscându-li-
se şi dreptul de a interpreta legislaţia. Sigiliile notarilor sunt extrem de variate în perioada ţărilor româneşti:
aur, ceară, cărbune, fum.
2. Principatele: în perioada Principatelor, funcţia de notar capătă o importanţă deosebită în
Transilvania şi Bucovina de Nord, acolo unde după model austriac şi maghiar există notarii care se ocupau de
autentificarea convenţiilor între particulari, constituirea probelor, ţinerea unor registre de stare civilă, etc. În
Moldova şi Ţara Românească atât Codul Calimah cât şi Legiuirea Caragea au modificat regimul probelor şi al
actelor autentice.
Odată cu intrarea în vigoare a Codului civil de la 1864 şi a Codului de procedură civilă de la 1865,
regimul notariatelor s-a uniformizat, notarii funcţionând în subordinea tribunalelor şi ulterior a judecătoriilor şi
sub controlul direct al ministrului justiţiei. Atribuţiile rămâneau neschimbate: autentificarea contractelor
translative de proprietate, legalizarea de copii, darea de dată certă înscrisurilor, efectuarea inventarului
succesoral.
3. Reforme după război:
a. Decretul 79/1950: după preluarea puterii de către comunişti, primul act normativ care îi privea pe
4 Cel mai cunoscut curs de drept notarial al epocii, Ars notaria, îi aparţina ilustrului romanist, profesorul Irnerius.
5 De pildă, Cutuma oraşului Monpellier din anul 1328 preciza că: "... debitorii obligaţi sub sigiliul oraşului Montpellier nu
vor putea opune creditorului (în absenţa sigiliului) nicio excepţie, nici măcar cea de fals".
6 Aceste practici copiau întrucâtva procedurile existente în dreptul roman şi în dreptul feudal din Europa de Vest.

3
notari a fost Decretul nr.79/1950, care cuprindea principiile, competenţa, organizarea, procedura şi
răspunderea notarilor. De asemenea, se introducea pentru prima dată denumirea de notar de stat. Potrivit
acestui act normativ în art.1 "Notariatul de Stat are drept scop de a ajuta cetãţenii din Republica Populara
Romana în întocmirea inscrierilor constatatoare ale raporturilor lor juridice, asigurându-le şi inlesnindu-le astfel
exerciţiul drepturilor lor civile în spiritul legalitãţii socialiste".
În baza art.2, notarii de stat se ocupau de: "redactarea şi autentificarea inscrierilor, eliberarea copiilor
legalizate, legalizarea semnaturilor şi actelor de protest ale cambiilor, cecurilor şi altor titluri la ordin" , iar
potrivit art.3 în competenţa materială a notarilor mai intrau şi: "dreptul de a primi în depozit înscrisuri şi
documente şi de a da data certa înscrisurilor ce li se prezintã în acest scop.
Ele vor efectua deasemenea şi traduceri în şi din limba romana".
Organizarea notariatului de stat era strict controlată de ministrul justiţiei care putea decide prin
decizie localităţile în care se vor înfiinţa birouri ale notarilor de stat şi birouri principale. Anexe birourilor
notariale principale erau şi arhivele centrale judeţene ale notariatului de stat.
Procedura autentificării actelor de către notarii de stat era guvernată de aceleaşi principii: caracterul
necontencios, legalitatea, prevenirea litigiilor, dezluşirea adevăratelor raporturi dintre părţi 7. De asemenea,
se reglementa expressis verbis dreptul notarului de a refuza îndeplinirea unei proceduri notariale dacă actul
era contrar: "legilor intereselor Statului, bunelor moravuri, sau a se aduce vãtãmare consolidãrii legalitatilor
socialiste, sau drepturilor şi intereselor cetãţenilor din Republica Populara Romana, institutiunilor,
organizatiunilor, întreprinderilor de stat, cooperativelor şi oricãror alte instituţii obşteşti". (art.10-11).
În procedura autentificării era obligatorie contrasemnarea înscrisului de către secretarul notarului de
stat după ce notarul semna şi ştampila respectivul înscris (art.14 alin.2). Potrivit art.17, actele autentificate de
notariatul de stat se inveseteau şi se executau de către instanţe potrivit dreptului comun, actele notariale
neavând încă forţă de titlu executoriu.
Decretul mai reglementa procedura legalizării de copii, efectuarea de traduceri, primirea în depozit,
precum şi căile de atac împotriva actelor notariale.
b. Consolidarea: ulterior, prin Decretul nr.377/1960 sistemul notarial românesc a fost reformat. Au fost
abrogate prevederile Decretelor nr.358/1944, respectiv nr.79/1950, mărindu-se competenţa materială a
notarilor de stat, aceştia putând îndeplini după caz, conform art.4 următoarele proceduri: "a) redactarea, la
cererea părţilor, a oricăror înscrisuri, în vederea autentificării sau legalizării de semnătura;
b) autentificarea înscrisurilor;
c) legalizarea semnăturilor;
d) darea de data certă înscrisurilor ce li se prezintă în acest scop;
e) certificarea, în cazurile prevăzute de lege, a unor fapte constatate personal de notarul de stat;
f) legalizarea de copii de pe înscrisuri;
g) efectuarea şi legalizarea traducerilor;
h) primirea în depozit de înscrisuri şi documente;
i) investirea cu formula executorie a înscrisurilor autentificate, precum şi a cambiilor şi biletelor la ordin;
j) întocmirea actelor de protest a cambiilor, cecurilor şi a altor titluri la ordin;
k) eliberarea de titluri executorii în cazurile prevăzute de lege;
l) procedura succesorală notarială;
m) efectuarea lucrărilor legale de publicitatea imobiliara, de publicitatea mobiliară în cazurile prevăzute de
lege, precum şi a celor legate de cărţile funciare;
n) eliberarea de duplicate de pe înscrisurile notariale."
Structura notariatului a fost redenumită, dar nu reformată. De asemenea, s-a prevăzut o competenţă
materială specială pentru comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orăşeneşti din localităţile
unde nu funcţionează notariate de stat, acestea putând să instrumenteze în mare aceleaşi proceduri ca şi
notarii de stat cu excepţia: "convenţiilor peste la 3.000 lei, şi a celor care au ca obiect donaţiile de orice fel,
constituirile de ipoteci şi transmisiunile de terenuri sau clădiri". În plus, şi organizaţiilor socialiste li se
recunoscuseră anumite prevederi în acest sens, dar numai pentru acte mărunte (art.11).
Se introduceau cu caracter de noutate în art.13 prevederi privind protecţia penală a notarilor de stat
în cazul declanşării acţiunii penale contra acestuia. Acţiunea se putea promova, potrivit art.13: "după caz, de
către procurorul regiunii sau de către procurorul Capitalei Republicii Populare Române, cu aprobarea

7 Îndeplinirea procedurilor notariale se făcea respectându-se dispoziţiile Decretului nr.358/1944 privind autentificarea şi
legalizarea înscrisurilor, pentru investirea cu data certă şi legalizarea copiilor de pe înscrisuri.

4
Procurorului General al Republicii Populare Române".
c. Reglementările actuale: odată cu adpotarea Legii nr.36/1995, regimul juridic al notariatului se
modifică, funcţia liberalizându-se chiar dacă în continuare ea se află sub controlul direct al ministrului justiţiei.
Notarii de stat dispar, în locul lor apărând notarii publici. Competenţele nu se modifică substanţial, unele
proceduri precum autentifcarea de înscrisuri în special privind transferul de proprietate (şi al altor drepturi)
asupra bunurilor imobile şi procedura succesorală necontencioasă rămânând monopol notarial. Se înfiinţează
organele de conducere la nivel naţional Uniunea Notarilor şi la nivel local Camerele (15 la număr), alegându-se
şi reprezentanţii în aceste structuri de conducere.
Actul notarial dobândeşte caracter de titlu executoriu în condiţiile art.66 din lege (100 din Legea
republicată). Se fixează regulile după care se actualizează numărul notarilor publici şi se pot deschide noi
birouri notariale. Uniunea notarială îşi extinde colaborările cu diverse instituţii: A.N.C.P.I. (taxe, proceduri de
lucru, cereri pentru eliberarea extraselor de CF şi altele), Asociaţia Română a Băncilor (constituiri şi radieri de
garanţii), Ministerul de Interne (în cazul accesului notarilor la bazele de date ale Ministerului privind actele de
identitate ale cetăţenilor români), se încheie acorduri şi protocoale de colaborare cu alte instituţii, se înfiinţează
sistemul grilelor notariale pentru valorile medii de tranzacţionare a bunurilor imobile, se renunţă la
obligativitatea anulării timbrului fiscal pe actele notariale, se creează registrele naţionale notariale în formă
materială şi electronică împărţite pe diferite proceduri notariale. De asemenea, se transferă vechile arhive ale
fostelor Notariate de Stat către Camerele notarilor publici. În unele cazuri, (e.g. Camera Bucureşti), fondul
arhivistic este digitalizat complet începând cu anul 1953 şi până în prezent, pentru a eficientiza activitatea
notarială. Procedura apostilării şi supralegalizării actelor notariale este dată în grija Camerelor notarilor publici.
Prin Legea nr.202/2010 divorţul necontencios intră în competenţa notarilor.
Nu în ultimul rând, prin adoptarea NCC, notarii primesc competenţe extinse: astfel, pe lângă
definitivarea procedurii divorţului (care cuprinde acum şi posibilitatea de a divorţa deşi există copii), notarii pot
deveni fduciari şi păstrază monopolul asupra actelor autentice. Se pot încheia convenţii matrimoniale numai
în formă autentică notarială. Actul de lichidare devine extrem de răspândit în materie succesorală şi obligatoriu
la schimbarea regimului matrimonial. Noua Lege nr.7/1996, acordă notarilor competenţe sporite în materie de
CF: certifcatele pentru înscrierea în CF a posesorului ca proprietar etc.
Legea nr.36/1995 a suferit de la intrarea sa în vigoare mai multe modificări. Ultima şi cea mai
importantă, efectuată prin Legea nr.77/2012, aduce proceduri noi în competenţa notarilor: lichidarea pasivului
succesoral, medierea şi arbitrajul în materia litigiilor interprofesionale, procedura organizării de licitaţii în
legătură cu lichidarea pasivului succesoral, citarea (care a devenit o procedură sui-generis), verifcarea
evidenţelor succesorale (deşi nu e o procedură cu totul nouă, ea primeşte prin noul regulament o
reglementare unitară anexă procedurii succesorale, dar fără a avea o legătură necesară cu aceasta). Registrele
notariale se înmulţesc şi reorganizează (conform noului Regulament) sub egida Centrului Naţional de
Administrare a Registrelor Naţionale Notariale.
II. Principiile activităţii notariale. Fie că sunt reglementate expres sau deduse din textele de lege prin
interpretare, principiile activităţii notariale dau substanţă acestei activităţi, totodată stabilind şi standarde
legale în aprecierea conduitei notarului şi a rolului său în societate şi în particular în raporturile de drept civil.
Înainte de a analiza chestiunea principiilor de drept notarial, trebuie răspuns la o următoarea întrebare:
există sau nu drept notarial, ca subramură distinctă a dreptului civil? Răspunsul trebuie nuanţat din pricina mai
multor circumstanţe. "Ab initio", dreptul notarial a avut în vedere, pe lângă caracterul autentic al unor acte
emise în cadrul acestor proceduri, latura necontencioasă a relaţiilor dintre particulari, astfel că, rolul notarilor, a
fost esenţialmente unul privat de "consilium et auxilium" care în mod indirect a asigurat şi degrevarea celorlalte
profesii juridice, în special judecătorii şi avocaţii. Prin procedurile pe care le îndeplineşte, notarul nu se
aseamănă nici cu un judecător de pace şi nici cu un avocat. Cu primul nu, deoarece îi lipseşte competenţa
cauzelor contencioase, cu al doilea, nu, doarece avocatul nu poate autentifica înscrisuri 8. Sigur că în calitate de

8 Cu ocazia dezbaterilor ce au condus la adpotarea NCC, s-a pus problema partajării monopolului autentificării
contractelor translative de proprietate între notari şi avocaţi, motivându-se printre altele că notarii practicau tarife
exagerat de mari în comparaţie cu serviciul prestat şi că o înmulţire a concurenţei va conduce la beneficii pentru
consumatorii finali, dându-se ca exemplu cazul Olandei, acolo unde notarii şi avocaţii conlucrează în cazul actelor de
constituire sau de transfer al drepturilor asupra bunurilor imobie. Discuţia a fost amplificată şi de publicarea în anul
2008 a studiului independent Z.E.R.P., care analizând tarifele medii ale notarilor practicate la nivelul U.E., concluziona
că profesia de notar are preponderent un caracter superfluu, iar competenţele acestei profesii trebuie drastic limitate
şi partajate cu cele ale avocaţilor. NCC, nu numai că a păstrat sfera competeţei notarilor intactă, dar a şi lărgit-o prin
adăugarea de noi proceduri. De asemenea, legislaţia auxiliară Codului a extins şi ea competenţele notarilor (cazul noii

5
profesionişti ai dreptului şi notarii şi avocaţii pot da consultaţii juridice pe domenii identice (e.g. transferul
imobiliar, succesiunea, chestiuni legate de dreptul comercial, etc.), însă numai notarul are la îndemână întregul
mecanism de putere publică prin care poate da formă juridică, prin proceduri specifice, voinţei părţilor. Sunt
însă proceduri care se aseamănă mult în ceea ce priveşte scopul şi conţinutul: certificarea sau legalizarea de
semnătură din materie notarială cu atestarea din materie avocaţială.
Odată cu lărgirea competenţelor notarilor publici, considerăm că nu se mai poate pune în discuţie
negarea caracterului de subramură de drept a dreptului notarial. Procedurile, registrele, specificul activităţii,
regimul probatoriu, organizarea activităţii, toate conduc la ideea că dreptul notarial este o disciplină sui-
generis, particulară, cu trăsături proprii, care împleteşte elemente de drept privat (majoritare) cu elemente de
drept public (minoritare, cum ar fi: obligativitatea înregistrării tututror actelor şi procedurilor notariale,
obligaţia notarului de a percepe impozite în folosul statului, controlul direct al activităţii notariale exercitat de
către ministrul justiţiei, autoritatea publică a actelor notariale, arhiva, etc.).
Principiile activităţii notariale: într-o formulare sintetică este vorba despre principiul caracterului
necontencios al procedurilor notariale, principiul funcţiei autonome, principiul efectuării unui serviciu de
interes public, principiul disponibilităţii, principiul conform căruia actele notariale sunt acte de autoritate
publică, principiul egalităţii între părţi, nediscriminării şi imparţialităţii şi principiul confidenţialităţii.
1. Caracterul necontencios al procedurilor notariale: conform art.1 din Legea 36/1995: "Activitatea
notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale
nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea".
Fiind vorba chiar de primul articol din lege, intenţia legiuitorului este clară: dreptul notarial începe
acolo unde există consensul părţilor şi se termină acolo unde păţile îşi contestă calităţile sau drepturile.
Principiul are numerose aplicaţii în materie notariale, cel mai elocvent exemplu fiind art.108 care
reglementează suspendarea procedurii succesorale notariale în cazurile în care: "b) succesibilii îşi contestă unii
altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor care li
se cuvin;
c) moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată pentru
stabilirea drepturilor lor".
Caracterul necontencios al procedurilor notariale se află în strânsă legătură cu obligaţia notarului de a
instrumenta acte şi proceduri în scopul prevenirii litigiilor (art.9 alin1. din Lege), precum şi cu obligaţia
notarului de imparţialitate faţă de clienţii săi.
Astfel, principiul susmenţionat are un dublu rol: pe de o parte, acela de a nu da posibilitatea notarilor
să încheie acte care ar putea privi drepturi cel puţin constestabile, cât şi pe de altă parte, obligaţia notarilor ca
prin actele pe care le instrumentează să nu creeze posibilitatea apariţiei unor litigii.
2. Principiul funcţiei autonome: este consacrat de art.3 alin.1 teza a II-a din Legea nr.36/1995. Deşi
textul amintit vorbeşte de autonomia notarului, înţelesul acestui principiu trebuie decelat. Nu este vorba de
aceeaşi autonomie de care se bucură magistraţii. În cazul notarilor, conceptul de autonomie are în vedere
faptul că notarul public se supune în instrumentarea actelor şi procedurilor ce-i revin numai legii şi propriei sale
conştiinţe. Complementar autonomiei, este caracterul stabil al funcţei de notar public: conform art.64 alin.1:
"Notarii publici îşi exercită funcţia şi se bucură de stabilitate în funcţie, neputând fi mutaţi în altă localitate, fără
acordul lor".
Autonomia notarială nu cuprinde însă şi o autonomie fiscală. Deşi există un regim juridic propriu de
drept fiscal pentru notari (cel puţin în ceea ce priveşte taxarea), ei sunt asimilaţi din punct de vedere fiscal cu
alţi contribuabili.
3. Principiul efectuării unui serviciu de interes public: deşi este cuprins în acelaşi articol ca şi funcţia
autonomă, caracterul de serviciu de interes public al actelor notariale se apropie mai degrabă de rolul notarului
de a fi un sfătuitor profesionist al părţilor în probleme civile. Interesul public se referă la asigurarea stabilităţii
circuitului juridic civil prin actele şi procedurile pe care notarul el instrumentează, care trebuie să conţină
garanţiile de legalitate şi corectitudine impuse de cele mai exigente standarde juridice şi morale.
4. Principiul disponibilităţii: similar principiului din dreptul procedural, Legea 36/1995 prevede în
art.78 alin.1 că: "Toate actele notariale se îndeplinesc la cerere". Indiferent de caracterul sau complexitatea
procedurii notariale, este obligatorie completarea cererii de către partea interesată. În plus, pentru fiecare
procedură notarială în parte există câte un model tipizat de cerere care se completează de toate părţile actului
şi care constituie prima filă din ceea ce notarul va îndosaria în arhiva sa despre procedura pe care a îndeplinit-

Legi nr.7/1996, respectiv a Legii nr.77/2012).

6
o, la nevoie putând constitui mijloc de probă (de regulă, în cazul actelor care presupun deplasări în afara
sediului, notarii solicită părţii să menţioneze olograf pe cerere faptul că au solicitat deplasarea şi motivul
pentru care au cerut prezenţa notarului).
5. Principiul conform căruia actele notariale sunt acte de autoritate publică: ca şi magistraţii Romei
antice care erau împuterniciţi cu "imperium" la fel şi notarilor li se deleagă în momentul numirii, o parte din
autoritatea de stat care constituie suportul întregii lor activităţi. Prin intermediul Legii nr.36/1995, statul a
"concesionat" activitatea notarială către particulari, sau mai corect spus le-a delegat acestora autoritatea
necesară de a instrumenta procedurile notariale. Consecinţa logică a acestui principiu se regăseşte în forţa
probantă a procedurilor şi înscrisurilor notariale, astfel că tot ceea ce notarul a constatat "ex propriis sensibus"
în condiţiile legii, este valabil până la înscrierea în fals, în timp ce toate celelalte elemente ale procedurii ce nu
au făcut obiectul constatărilor personale ale notarului (e.g. declaraţiile părţilor, etc.) vor fi valabile până la
proba contrară (a se vedea art.270 alin.1 şi 2 din C.proc.civ.).
6. Principiul egalităţii între părţi, nediscriminării şi imparţialităţii: principiu constituţional,
reglementat în plus şi de Legea nr.36/1995 în art.10. Pentru că notarul este "lato sensu" un reprezentant al
statului, iar statul la rândul său, este tolerant şi nediscriminatoriu cu propriii cetăţeni, activitatea notarială
trebuie să se adreseze publicului larg indiferent de orice criterii arbitrare de apreciere. În plus, notarul trebuie
să fie echidistant (existând în art.89 din Legea nr.36/1995 sancţiunea nulităţii pentru actele în care notarul sau
rudele sale ar fi interesaţi în orice fel) şi să contribuie activ la egala sprijinire a părţilor în demersul lor juridic.
Egalitatea între părţi se referă evident la egalitatea de tratament din partea notarului, ceea ce nu reprezintă în
anumite situaţii o sarcină uşor de îndeplinit, în funcţie de poziţia contractuală a părţilor unele dintre ele
putându-se afla într-un dezavantaj evident.
7. Principiul confdenţialităţii: obligaţia notarului de a păstra secretul profesional a fost considerată de
foarte mult timp drept una din virtuţile cele mai de preţ ale acestei profesii. De aceea, Legea nr.36/1995 a
impus mai multe garanţii privind păstrarea secretului profesional: conform art.70, prima obligaţie a notarului
este: "să păstreze secretul profesional cu privire la actele şi faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul
activităţii lor, chiar şi după încetarea funcţiei, respectiv după încetarea raporturilor de muncă, cu excepţia
cazurilor în care legea sau părţile interesate îi eliberează de această obligaţie". Din redactarea textului se
observă că obligaţia de a păstra secretul profesional se extinde şi asupra personalului din biroul notarial, şi
chiar după încetarea raporturilor de muncă, de aici rezultând importanţa covârşitoare pe care legiuitorul o
acordă acestei îndatoriri.
De asemenea, conform art.64 alin.2: "Pentru asigurarea secretului profesional, actele şi lucrările cu
caracter profesional aflate asupra notarului public sau în biroul său sunt inviolabile, acestea putând fi verificate
sau ridicate numai în condiţiile legii şi în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală".
În plus, încălcarea secretului profesional reprezintă abatere disciplinară, conform art.74 lit.k din Legea
nr.36/1995, fiind în plus sancţionată şi în Codul deontologic al notarilor publici.
Conform art. 3 din Codul deontologic al notarilor publici, activitatea notarială se mai circumscrie
următoarelor principii: "b) principiul adevarului, echitatii si bunei credinte a notarului;
c) principiul legalitatii actului si procedurilor notariale; e) principiul libertatii contractuale, circumscris doar
ordinii pozitive de drept si bunelor moravuri".

Curs 2 - Notarul public

Dobândirea calităţii: susţinerea examenului de defnitivat la finalul stagiaturii care durează 2 ani (s-a
eliminat posibilitatea reducerii stagiului la 1 an în condiţii excepţionale pentru merite deosebite în profesie) sau
prin examen sau concurs direct pentru cei care au o vechime în altă specialitate juridică de minim 6 ani (art.27
din Legea 36/1995 republicată). În plus, conform art.33, s-a creat posibilitatea pentru foştii judecători de la
Î.C.C.J. care au ieşit la pensie sau ale căror raporturi de muncă au încetată fără culpa proprie ca în termen de 1
an de la pensionare sau de la încetarea raporturilor de muncă, să opteze pentru un post de notar public
definitiv fără a susţine examen. De asemenea, potrivit art.32: "Dobândeşte, la cerere, fără examen, calitatea de
notar public, în localitatea menţionată în cererea de numire, personalul de specialitate juridică asimilat
magistraţilor, cu vechime de cel puţin 15 ani numai în cadrul direcţiei de specialitate notarială din Ministerul
Justiţiei".
Condiţii pentru a deveni notar public în România (art.22 din Legea nr.36/1995 republicată):

"a) este cetăţean român, cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, cetăţean al unui stat aparţinând

7
Spaţiului Economic European sau cetăţean al Confederaţiei Elveţiene şi are domiciliul sau reşedinţa în România;
b) are capacitate deplină de exerciţiu;
c) este licenţiat în drept;
d) nu are antecedente penale rezultate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu
serviciul ori a săvârşirii cu intenţie a unei alte infracţiuni;
e) se bucură de o bună reputaţie, constatată în condiţiile stabilite prin statut;
f) cunoaşte limba română;
g) este apt din punct de vedere medical şi psihologic pentru exercitarea funcţiei;
h) a deţinut timp de 2 ani calitatea de notar stagiar, a absolvit Institutul Notarial Român şi a promovat
examenul de definitivat sau a exercitat timp de cel puţin 6 ani o funcţie de specialitate juridică şi a promovat
concursul de admitere în funcţia de notar public."

Odată cu republicarea Legii 36/1995 s-a renunţat la exclusivitatea condiţiei cetăţeniei române pentru a
dobândi calitatea de notar public în România. Astfel, legislaţia română în materie s-a aliniat prevederilor
moderne din legislaţiile comunitare care nu mai condiţionează dobândirea calităţii de notar public de deţinerea
exclusivă a cetăţeniei statului pe teritoriul căruia se exercită profesia. Restul statelor UE (Spania, Franţa etc.) au
păstrat cerinţa cetăţeniei pentru a condiţiona accesul în profesie, motivată în special de faptul că notarul
îndeplineşte o funcţie de autoritate publică ce nu poate fi accesibilă decât cetăţenilor naţionali.

Notarii asociaţi - art.19 din Legea nr. 36/1995. Obiectul asocierii îl reprezintă exercitarea profesiei într-
un spaţiu comun, asocierea neavând personalitate juridică, în scopul eficientizării activităţii notariale, în
condiţiile prevăzute de contractul de asociere.
Asocierea se poate realiza între doi sau mai mulţi notari din aceeaşi Cameră (caz în care comptenţa privind
avizarea asocierii revine Colegiului Director al Camerei) sau între notari din Camere diferite (caz în care
competenţa de avizare a asocierii va reveni Ministrului Justiţei care va emite un ordin - art.19 alin.3 din Legea
36/1995 republicată). Asocierea presupune încetarea activităţii la vechiul sediu al notarului care vine în
asociere, dar nu şi pierderea acestui sediu care urmează să fie redeschis în cazul în care asocierea încetează.
Pentru ca asocierea să producă efecte juridice, contractul de asociere trebuie înregistrat la Registrul Naţional
de Evidenţă a Notarilor Publici existent la nivelul Uniunii Naţionale. Asocierea încetează în cazul decesului
unuia dintre asociaţi, calitatea de asociat existând numai "intuitu personae".

Notarul stagiar - art.23 din Legea nr.36/1995 republicată:


"(1) Pentru a deveni notar stagiar, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile prevăzute la art. 22
lit. a) - g), şi să promoveze examenul sau concursul de dobândire a calităţii de notar stagiar, organizat de
Colegiul director al Camerei în care s-a înscris pentru examen sau concurs".
Pentru a deveni notar stagiar, potrivit noilor reglementări, nu mai trebuie ca pe lângă condiţiile enumerate
anterior să se îndeplinească şi o condiţie esenţială şi anume să existe acordul unui notar titular (definitiv) cu cel
puţin 5 ani vechime în profesia de notar. Astfel, controlul în ceea ce priveşte numirea stagiarilor a trecut de la
notarii definitivi la Colegiul director al Camerei în care se scot posturile de notari stagiari la concurs. Potrivit
art.24 alin.3 teza a II-a din Legea nr.36/1995: "Pregătirea practică se desfăşoară în cadrul unui birou notarial,
desemnat de către Colegiul director al Camerei în care notarul stagiar a susţinut examenul sau concursul de
dobândire a calităţii de notar stagiar, cu acordul notarului public coordonator". Dacă toate aceste condiţii sunt
îndeplinite, candidatul la postul de notar stagiar se poate prezenta la examenul/concursul pe care Colegiul
Director al fiecărei camere îl va organiza în fiecare an, potrivit art.6 din Regulament, respectiv potrivit art.23
alin.2 şi 3 din Legea nr.36/1995 republicată.
După promovarea examenului de stagiatură, notarul stagiar va începe pregătirea teoretică şi practică ce
va dura 2 ani art.9 şi 10 din Regulament. Regulamentul detaliază în art.10 modalitatea în care se va realiza
practica: 1 an la cursurile organizate de către Institutul Notarial Român şi 1 an la biroul notarial desemnat de
către Colegiul Director al Camerei.

Atribuţiile notarului stagiar9 - aici legea republicată a inovat masiv faţă de varianta veche a Legii 36/1995 şi a
9 Potrivit vechii reglementări art.21 din Legea nr.36/1995 (în prezent abrogată), notarul stagiar putea să instrumenteze
următoarele proceduri:
"a)efectuarea lucrarilor de secretariat;
b)legalizarea copiilor de pe inscrisuri;

8
vechiului regulament. Legea nu mai face nicio referire la atribuţiile notarului stagiar, deoarece regulamentul (în
art.11 alin.4 interzice expres notarului stagiar de a instrumenta proceduri în perioada stagiului).
Notarul stagiar va fi testat periodic în păerioada pregătirii profesionale la I.N.R. Şi în cazul notarilor stagiari s-a
admis posibilitatea efectuării transferului dintr-o Cameră în alta pe motive temeinice.

Biroul notarului public

Biroul notarului public - art.19 din Legea nr.36/1995 - nu este persoană juridică (nu are personalitate juridică -
această condiţie nu mai e prevăzută expres de lege) nu este sediul persoanei juridice. Neavând personalitate
juridică, biroul nu are nici patrimoniu propriu, bunurile "biroului" reprezentând în fapt bunurile notarului public
titular al biroului, afectate exercitării unei profesii autorizate (diviziune specializată a patrimoniului notarului -
conf. art.33 alin.1 N.C.C.).

Denumirea biroului: de regulă este preferat numele notarului public titular de birou (e.g. B.N.P. Ionescu Doru,
etc.). În cazul birourilor în care sunt mai mulţi notari asociaţi, denumirea poate fi reprezentată de numele
notarilor (B.N.P.A. Ionescu şi Popescu sau Ionescu şi asociaţii etc.). Atât în cazul birourilor individuale, cât şi în
cazul asociaţilor se poate opta pentru o denumire ce nu prezintă legătură cu numele notarului sau al notarilor
(e.g. B.N.P. Veritas etc.).

Relaţia între numărul notarilor şi numărul birourilor. În acelaşi birou poate funcţiona unul sau mai mulţi notari
definitivi alături sau nu de notari stagiari. În plus, uneori este posibil ca un notar să aibă atât un sediu principal,
cât şi un sediul secundar. Conform art.19 alin.2 din Legea nr.36/1995 republicată, "Prin asociere, notarul public
nu-şi pierde dreptul de a avea birou notarial individual", ceea ce înseamnă că la încetarea asocierii, notarii
publici îşi vor putea redeschide vechile birouri. De asemenea, există cazuri de asociere a mai multor notari care
îşi păstrează vechile sedii (bineînţeles în cadrul aceleiaşi circumscripţii a judecătoriei, sau a Mun. Bucureşti), caz
în care asociaţia va avea atâtea sedii câţi notari sunt.
Potrivit art.21 alin.1 şi 2 din Legea nr.36/1995 republicată, la propunerea Consiliului U.N.N.P.R. sau a Camerelor,
Ministrul Justiţiei stabileşte numărul de notari publici şi de birouri notariale în fiecare an. Cerinţele pentru
actualizarea numărului de notari sunt prezente direct în lege, astfel: potrivit art.21 alin.3 Ministrul justiţiei va
proceda, în primul trimestru al fiecărui an, pe baza propunerilor Consiliului Uniunii, la emiterea ordinelor de
actualizare, în mod distinct, pentru fiecare categorie de posturi care se actualizează, astfel:
a) posturile destinate judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) posturi destinate notarilor stagiari care vor promova examenul de definitivat;
c) posturi destinate persoanelor care au cel puţin 6 ani vechime în funcţii de specialitate juridică şi care vor
promova concursul de dobândire a calităţii de notar public;
d) posturi destinate schimbărilor de sedii ale birourilor notariale".
La rândul său, Consiliul Uniunii şi Camerele, conform art.21 alin.4 din Legea 36/1995, atunci când vor propune
actualizarea numărului de notari, vor ţine seama de:
a) propunerile Camerelor;
b) numărul notarilor publici în funcţie;
c) numărul notarilor stagiari care urmează să susţină examenul de definitivat;
d) cererile judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care urmează să fie numiţi notar public cu scutire
de examen;
e) cerinţele rezultate din întinderea teritoriului, numărul locuitorilor;
f) volumul şi tipul procedurilor notariale solicitate de către public;
g) media anuală a onorariilor încasate de birourile notariale, pe localităţi.
Deşi potrivit art.21 alin.4 din Legea nr.36/1995, trebuie avuţi în vedere la stabilirea numărului de notari publici
indicatori cum sunt: întinderea teritoriului, numărul locuitorilor, volumul şi tipul procedurilor notariale
solicitate de către public, media onorariilor (toate într-o tendinţă accentuată de scădere în ultimii 3-4 ani), în
niciun an începând cu 1995 încoace, nu s-a propus vreodată amânarea scoaterii la concurs a unor locuri de
notar public. Acest lucru este extrem de dăunător profesiei, deoarece permite intrarea în permanenţă în
profesie a unui număr tot mai mare de notari, aspect ce va duce la "suprapopularea" profesiei de notar public.
c)legalizarea semnaturii traducatorului;
d)darea de data certa a inscrisurilor prezentate de parti;
e)redactarea unor proiecte de inscrisuri cu continut juridic".

9
Numirea notarului public - art.36 din L. 36/1995 republicată: "Notarul public este numit de ministrul justiţiei, la
propunerea Consiliului Uniunii". După emiterea ordinului de numire, notarul public va depune jurământul.

Înregistrarea biroului notarului public - art.40 alin.1 din Legea nr.36/1995: "(1) Notarul public care, după
numire, îşi va desfăşura activitatea într-un birou individual notarial este obligat, în termen de 3 luni de la
emiterea ordinului de numire în funcţie, să îşi înregistreze sediul biroului individual în R.N.E.N.P. Pentru
înregistrare, notarul public va prezenta ordinul de numire în funcţie, ordinul de asociere sau, după caz, decizia
Colegiului director, sigiliul şi specimenul de semnătură, dovada depunerii jurământului, precum şi licenţa de
funcţionare. (3) Licenţa de funcţionare constă în atestarea îndeplinirii formalităţilor pentru începerea şi
desfăşurarea activităţii, prevăzute prin regulament.
(4) Certificatul de înregistrare în R.N.E.N.P. conferă notarului public dreptul de a desfăşura efectiv activitatea."

Spre deosebire de vechea reglementare acolo unde, la cererea notarului public, biroul se înregistra de către
primul-grefier al Curţii de Apel în circumscripţia căreia notarul îşi va desfăşura activitatea, într-un registru
special, potrivit noilor prevederi, numai înregistrarea în R.N.E.N.P. ţinut de către Uniune conferă notarului
public dreptul de a-şi începe activitatea.

Acte necesare pentru înscrierea biroului (art.8 din Regulament):


- ordinul de numire în funcţie, emis de Ministerul Justiţiei;
- dovada existenţei sediului (exemplu: act de proprietate sau contract de închiriere);
- confirmarea Colegiului Director al Camerei dacă este vorba de un contract de societate civilă, precum şi
penntru confirmarea faptului că biroul îndeplineşte condiţiile corespunzătoate pentru desfăşurarea activităţii şi
păstrarea arhivei. Dovada sediului nu mai este necesară atunci când notarii se asociază;
- specimenul de semnătură şi sigiliul (ştampila) notarului public. Dacă este vorba de o asociere a doi notari din
camere diferite, se va prezenta şi avizul Colegiului Director care să aprobe asocierea (teoretic trebuie acordul
ambelor Colegii Directoare; în practică s-a admis şi prezentarea numai a acordului Colegiului director al
Camerei în care notarul asociat urmează să-şi desfăşoare activitatea).

Registrele biroului notarial. Potrivit art.102 din Regulament: "(1) Indiferent de forma de organizare, biroul
notarial public ar eobligaţia să ţină următoarele registre, pe suport de hârtie:
a) registrul general notarial;
b) opisul registrului general;
c) registrul de succesiuni;
d) opisul succesiunilor;
e) registrul de termene succesorale;
f) registrul de depozite;
g) registrul de proteste;
h)registrul de consultaţii juridice notariale;
i) registrul de traduceri, care se ţine de către birourile care au interpreţi şi traducători autorizaţi angajaţi;
j) registrul de divorţuri;
k) opisul registrului de divorţuri;
l) registrul de corespondenţă;
m) registrul de evidenţă a specimenelor de semnătură şi a parafelor interpreţilor şi traducătorilor autorizaţi,
depuse la biroul notarial;
n) registrul unic de control, în care organele abilitate de lege pentru efectuarea controlului, inclusiv controlul
profesional administrativ, vor înscrie perioada şi obiectivele controlului;
o) registrele financiar-contabile prevăzute de legislaţia în materie;
p) registrele pentru evidenţa activităţii arhivistice prevăzute de lege.
Obligaţiile notarului în legătură cu activitatea desfăşurată (art.104-106 din Regulament):
- de a ţine evidenţa fnanciar-contabilă a biroului;
- de a ţine evidenţa statistică operaţiunilor efectuate şi de a o preda lunar la Cameră;
- de a evidenţia în comun sau separat, după caz în cazul notarilor asociaţi pe numele fiecărui notar evidenţe,
contrabilitate şi arhiva.
a. Registrul general (notarial). În el se înscriu toate operaţiunile notariale cu excepţia celor care au registre

10
separate, respectiv: procedura succesorală, primirile în depozit de înscrisuri, documente şi valori şi protestele.
În registrul general fiecare lucrare va fi evidenţiată distinct (atât printr-un număr de înregistrare propriu, cât şi
prin marcarea corespunătoare a căsuţei din registru proprie procedurii notariale efectuate: autentificate,
legalizare de semnătură, certificare, copie legalizată, etc. Numerotarea se face distinct pentru actele autentice
comparativ cu celelalte acte şi proceduri notariale.
În cazul (izolat) al actelor care iniţial au fost înregistrate ca proiect sau ca urmare a reformării încheierilor de
respingere se va proceda la o nouă înregistrare.
b. Opisul registrului general. Cuprinde numele şi prenumele părţilor din toate actele înregistrate în registrul
general cu excepţia: copiilor legalizate şi legalizarea traducerilor (a semnăturii traducătorului).
c. Registrul de succesiuni. Este un registru special dedicat numai procedurilor succesorale pe care notarul
public le întocmeşte. Poziţia din registru se va completa (dosarul succesoral se va putea "naşte" valabil) numai
după ce s-a efectuat verificarea deschiderii procedurii succesorale la un alt notar cu aceeaşi competenţă
teriorială. Poziţia din registrul succesoral se închide la eliberarea certificatului de moştenitor, la suspendarea
dosarului sau în alte cazuri de închidere a procedurii succesorale.
d. Opisul registrului de succesiuni. În el se trec numele şi prenumle defunctului, ultimul domiciliu şi numărul
de dosar succesoral şi de certificat de moştenitor emis în cauză. Rolul său este de a evidenţia defuncţi şi dosare
succesorale pe parcursul mai multor perioade de timp.
g. Registrul de termene succesorale. În acest registru se menţionează şedinţele şi soluţiile din procedura
succesorală (exemplu: soluţionare, suspendare, clasare fără obiect, etc.). Din acest registru provin numerele
certificatelor de moştenitor. La finalul fiecărei luni, secretarul biroului întocmeşte situaţia statistică a dosarelor
soluţionate a celor aflate pe rol, precum şi a celor nesoluţionate şi o comunică la Cameră. În registru se
menţionează: data, numele şi prenumele defunctului, numărul dosarului succesoral, soluţia, numărul
certificatului de moştenitor, taxele şi diferite observaţii.
h. Registrul de depozite. Vizează înscrierea bunurilor pe care notarul le păstrează în depozit cu ocazia
efectuării inventarierii bunurilor în cadrul procedurii succesorale. Este foaerte rar utilizat în practică.
i. Registrul de proteste. În registrul de proteste se înregistrează zilnic şi în ordinea datei efectele de comerţ
prestate cu efectuarea menţiunilor cerute de lege. Foarte rar utilizat.
j. Registrul de consultaţii juridice notariale. Are mai mult un rol "decorativ" în activitatea notarială, devreme
ce foarte puţini notari acordă consultaţii scrise sau verbale. Şi el e utilizat rar în practică. În el se menţionează
toate consultaţiile verbale sau scrise date de notarul public. Pentru consultaţiile scrise, se va întocmi o mapă
specială în care se vor păstra alături de consutaţiile scrise, proiectele actelor juridice şi certificările efectuate de
notar ale proceselor-verbale şi ale hotărârilor A.G.A.
k. Registrul de traduceri. Este utilizat numai de notarii care au angajaţi traducători angajaţi cu contract de
muncă. În acest caz, traducerile se vor trece în acest registru şi nu în registrul general notarial. Interdicţia de
opisare se menţine şi în acest caz.
l. Registrul de corespondenţă. Evidenţiează corespondenţa oficială a biroului.
m. Registrul de divorţuri. Evidenţiază lucrările efectuate de notarul public în cadrul procedurii divorţului
(art.373 şi urm. din N.C.C.). Poziţia din registrul de divorţuri se închide la eliberarea certificatului de divorţ sau
la pronunţarea altei soluţii prevăzute de regulament.
Deşi nu are legătură cu registrul în sine, Regulamentul prevede că dosarul de divorţ va cuprinde obligatoriu:
cererea de divorţ a părţilor, înscrisurile doveditoare (acte de stare civilă, acte de proprietate în cazul divorţului
cu partaj etc.), încheierea de admitere/respingere a divorţului, certificatul de divorţ şi dovada comunicării
acestuia la oficiul stării civile comptetente. Încheierea de soluţionare a divorţului (admitere sau respingere) se
va întocmi obligatoriu în 2 exemplare, din care unul se va păstra la dosarul de divorţ ce rămâne în arhiva
notarului, iar celălalt se va păstra la mapa de divorţuri alături de un exemplar al certificatului de divorţ.
n. Opisul registrului de divorţuri. Momentan, are o funcţionalitate extrem de redusă din cauza numărului mic
de divorţuri soluţionate de către fiecare birou notarial în parte (aproximativ 4-5 pe an). În el se înscriu, în
ordine alfabetică, numele şi prenumele soţilor, numărul de înregistrare al dosarului de divorţ şi numărul
certificatului de divorţ.

Reguli comune tuturor registrelor din biroul notarial


La începutul fiecărui registru, notarul public va proceda la numerotarea şi sigilarea şi
semnarea/ştampilarea acestuia întocmind un proces-verbal în aces sens pe prima pagină a registrului. La finalul
fiecărui an, precum şi la terminarea fiecărui registru, se va întocmi un proces-verbal de închidere.
Înregistrările se fac în ordinea şi în momentul primirii lucrărilor.

11
Îndreptarea erorilor de înregistrare se va face nu prin ştergerea înscrierii inexacte, ci prin tragerea unei
linii (de regulă orizontale) astfel încât textul iniţial să poată fi citit.
Alături de registre, biroul notarial va ţine şi mape (n.n. dosare mari cartonate) în care se vor păstra
actele din arhiva biroului, deoarece fiecare act notarial va conţine alături de exemplarele părţilor, obligatoriu şi
un exemplar pentru arhiva biroului notarial. Mapele de acte autentice vor avea un conţinut de maxim 50 de
acte, alături de înscrisurile care au stat la baza întocmirii actului respectiv, în timp ce pentru restul de acte (a
contrario, cele care nu sunt autentice) se vor întocmi mape de maxim 100 de acte.
Pentru procedura succesorală şi pentru cea a divorţului se vor întocmi anual (pentru siguranţă) pe
lângă dosarele aferente cauzelor care se păstrează tot în arhiva biroului notarial şi mape care vor conţine
pentru fiecare procedură în parte următoarele acte:
a. pentru succesiuni: încheierea finală şi certificatul de moştenitor, ambele în original;
b. pentru divorţuri: încheierea de admitere/respingere a divorţului, precum şi după caz, certificatul de divorţ.

Arhiva notarului public


Art.160 din Legea nr.36/1995 republicată - art.118 din Regulament. Arhiva notarului public este proprietatea
statului, notarul fiind doar un custode al acesteia. Dacă biroul notarial se desfiinţează, arhiva va fi preluată de
Camera notarilor publici, iar dacă asocierea încetează, arhiva notarului care părăseşte sediul asocierii va fi
preluată de notarul care continuă activitatea în acelaşi sediu. Colegiul director al camerei poate, în cadrul
controlului profesional sau administrativ să preia arhiva dacă va constata neregularităţi în ceea ce priveşte
păstrarea, conservarea şi predarea acesteia. În arhivă actele au termene de păstrare diferite în funcţie de
obiectul actului sau de procedura notarială îndeplinită.
Astfel, actele autentice de dispoziţie (translative şi constitutive de drepturi, partaj, ipotecă, fiducie,
garanţii mobiliare sau imobiliare, ca şi procurile date pentru autentificarea acestor acte), testamente, codicile,
actele privind regimurile matrimoniale, actele autentice referitoare la statutul persoanelor, precum şi registrele
notariale (registrul general, opisul registrului general, registrul de succesiuni cu opisul de succesiuni, registrul
de divorţuri, opisul registrului de divorţuri, registrul de depozite) au termen de păstrare permanent, ştatele de
de plată şi dosarele individuale de personal au termen de păstrare de 70 de ani, dosarele succesorale şi cele de
divorţ au termen de păstrare de 10 ani, actele autentice privind S.C., contracte de comodat sau de mandat
(altele decât cele date pentru actele care au termen de păstrare permanent) şi declaraţii, toate au termen de
păstrare de 5 ani, în timp ce copiile legalizate, actele de protest al cambiilor şi registrele de termene
succesorale, de traduceri, de consultaţii şi de evidenţă a specimenelor de semnătură, au termen de păstrare de
3 ani (a se vedea în acest sens Hot. nr.353/25.11.2011 a C.U.N.N.P.R.).
Potrivit art.162 alin.3 din Legea nr.36/1995 republicată: "Pentru eliberarea duplicatelor sau a copiilor
legalizate de pe actele din aceste arhive (n.n. cele ale Camerelor notarilor publici, nu cele ale notarilor), pentru
îndreptarea erorilor materiale sau completarea omisiunilor vădite, precum şi pentru reconstituirea actelor
notariale, Colegiul director va desemna un notar public". Aşadar, în cazul arhivelor fostelor notariate de stat
care au fost preluate de către Camerele notarilor publici, pentru efectuarea operaţiunilor ce poartă asupra
actelor din aceste arhive va fi desemnat un notar public cu activitate specializată.

Registrele (tinute si în format electronic) la nivelul U.N.N.P.R.


Începând cu anul 2007, s-au creat la nivelul U.N.N.P.R. 4 tipuri de registre ţinute atât în format
electronic cât şi în format material pentru a eficientiza activitatea notarială şi pentru a ţine o evidenţă strictă a
anumitor tipuri de proceduri notariale. Ideea din spatele acestor registre a fost că notarii puteau verifica în
timp real existanţa şi/sau actualitatea (valabilitatea în cazul procurilor) pentru anumite acte, în scopul asigurării
unei certitudini sporite a procedurilor notariale. În plus, pentru anumite proceduri notariale există
obligativitatea comunicării către aceste registre a actului autentificat de către notar imediat după ce acesta a
fost întocmit. Aceste registre erau iniţial: Registrul Notarial de Evidenţă a Succesiunilor (R.N.E.S.), Registrul
Notarial al Opţiunilor Succesorale (R.N.O.S.), Registrul Notarial al Testamentelor Autentice (R.N.T.A.) şi Registrul
Notarial al Revocării Procurilor (R.N.P.R.).
După intrarea în vigoare a Noului Cod Civil la 01.10.2011 şi după republicarea Legii nr.36/1995,
registrele au fost reformate rezultând o nouă structură a acestora (a se vedea, O.M.J. nr.2654/C/19.12.2011).
Potrivit Regulamentului Legii nr.36/1995 republicată, aceste registre care au fost iniţial în administrarea S.C.
INFONOT SYSTEMS S.R.L., au trecut odată cu adoptarea Regulamentului în administrarea Centrului Naţional de
Administrare a Registrelor Naţionale Notariale (C.N.A.R.N.N.) INFONOT, organism aflat în subordinea Uniunii
Naţionale a Notarilor.

12
a. Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Succesiunilor (R.N.N.E.S.) art.163 alin.1 lit.a din Legea
nr.36/1995 republicată - fostul R.N.E.S., în care se înregistrează cauzele succesorale privind cetăţenii români,
străini sau apatrizi cu ultimul domiciliu în străinătate, de pe urma cărora au rămas bunuri în România, în
vederea stabilirii competenţei notarului public cel dintâi sesizat, conform art.954 alin.3 din N.C.C.
Acesta este un registru cu un regim special în sensul că nu este accesibil notarilor publici în mod direct
la fel ca toate celelalte registre, ci se vor obţine date din el prin intermediul unui reprezentant special desemnat
de Colegiul Director al Camerei din care face parte notarul sesizat cu o astfel cerere de deschidere a procedurii
succesorale. În mod simteric, înscrierile în acest registru nu se vor putea efectua direct de către notarii publici,
ci doar prin intermediul reprezentantului Camerei din care aceştia fac parte. De asemenea, dacă pentru
defunctul în cauză se doreşte interogarea de către notarul public şi a R.N.N.E.O.S. şi a R.N.N.E.L., prin excepţie
de la situaţia defuncţilor cetăţeni români cu ultimul domiciliu în România, acest lucru se va face tot prin
intermediul reprezentanului Camerei.
b. Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Liberalităţilor (R.N.N.E.L.) art.163 alin.1 lit.b din Legea
nr.36/1995 republicată - rezultat în urma fuziunii dintre fostul R.N.T.A. şi Registrul Notarial al Liberalităţilor
(R.N.L. - ce a existat pentru o scurtă perioadă între 01.10.2011 şi 19.12.2011), în care se vor înscrie urm. acte:
- testamente şi codicile;
- declaraţii de revocare a testamentelor;
- retractări a revocărilor testamentelor;
- dispoziţii testamentare cu privire la sume de bani, valori sau titluri de valoare depuse la instituţiile de
credit (cunoscutele "clauze testamentare" din contractele de depozit) precum şi revocările acestora;
- contractele de donaţie;
- ofeta de donaţie;
- acceptarea ofertelor de donaţie;
- revocarea donaţiilor;
- revocarea ofertei de donaţie;
- declaraţiile de înlăturare a efectelor nedemnităţii.
Este un registru accesibil în totalitate în mod direct notarilor, în care se vor înscrie actele
susmenţionate, dar în care se poate verifica în timp real şi existenţa anumitor acte (exemplu: se poate verifica
existenţa donaţiilor efectuate de către defunctul donator după 01.10.2011, cu ocazia dezbaterii succesiunii
defunctului donator decedat tot după 01.10.2011, în vederea raportării ori reducţiunii acestor liberalităţi, dacă
se va impune această măsură). Conform Regulamentului, şi acest registru va putea fi accesat pe baza
semnăturii electronice.
c. Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Opţiunilor Succesorale (R.N.N.E.O.S.) art.163 alin.1 lit.c
din Legea nr.36/1995 republicată, în care se vor înscrie următoarele acte:
- acceptarea pură şi simplă autentică a succesiunii;
- acceptarea beneficiară a succesiunii;
- renunţarea la succesiune;
- revocarea renunţării la succesiune;
- declaraţiile de neacceptare;
- declaraţiile de acceptare a calităţii de executor testamentar sau, de renunţare la această calitate.
Înscrierea actelor susmenţionate în registru este obligatorie de fiecare dată când aceste acte se
întocmesc (în scop de opozabilitate potrivit Regulamentului Legii nr.36/1995), iar interogarea registrului se
poate realiza cu ocazia dezbaterii succesiunii.
d. Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Procurilor, a Revocării acestora, precum şi a altor cauze
de încetare a mandatului (R.N.N.E.P.R.) art.163 alin.1 lit.d din Legea nr.36/1995 republicată, în care se vor
înscrie următoarele acte: procuri, contracte de mandat ori contracte de administrare, revocările acestora,
decesul, punerea sub interdicţie, incapacitatea, falimentul, renunţarea mandatarului, referitoare la:
- acte translative de prop. (vânzare, donaţie, întreţinere, rentă viageră, schimb, partaj, alipire/dezlipire);
- acte de garanţie mobiliare imobiliară;
- convenţii de dare în plată, remitere de datorie, convenţii matrimoniale;
- reprezentarea succesorală sau iniţierea procedurii de divorţ.
Înscrierea actelor susmenţionate în registru este obligatorie de fiecare dată când aceste acte se
întocmesc, iar interogarea registrului se poate realiza ori de câte ori este necesar.
e. Registrul Naţional Notarial al Regimurilor Matrimoniale (R.N.N.R.M.) art.163 alin.1 lit.e din Legea

13
nr.36/1995 republicată. Acest registru nu a existat anterior intrării în vigoare a N.C.C., el a fost impus de
prevederile art.334 din N.C.C. Înscrierea în acest registru nu se mai efectuează în scop de informare, ca în cazul
primelor patru registre, ci în scop de opozabilitate faţă de terţi. Evident, el va funcţiona numai pentru
regimurile matrimoniale alese sau schimbate după data de 01.10.2011.
Registrul va evidenţia: acte de căsătorie pentru căsătoriile încheiate după 01.11.2011, convenţia
matrimonială, actele de modificare a regimului matrimonial şi regimul matrimonial ales de către soţi,
schimbarea ulterioară a acestui regim ca efect al hotărârilor judecătoreşti privind modificarea judiciară a
regimului matrimonial, sau constatarea nulităţii sau anulabilităţii convenţiei matrimoniale.
Registrul nu va evidenţia lichidarea regimului matrimonial în vederea modificării sau încetării acestuia
(exemplu: partaj, deces etc.).
f. Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Creditorilor Persoanelor Fizice şi a Opoziţiilor la
Efectuarea Partajului Succesoral (R.N.N.E.C.), în care se înscriu, pentru opozabilitate faţă de terţi, cererile
creditorilor persoane fizice sau juridice cu privire la creanţele pe care le au faţă de o persoană fizică/persoană
fizică autorizată. Acest registru a fost înfiinţat odată cu adoptarea noii variante a Legii nr.36/1995 şi
republicarea acesteia. Necesitatea acestui registru este vădită de procedura lichidării pasivului succesoral.

Alte registre: potrivit art.163 alin.2 din Legea nr.36/1995 republicată, "Uniunea poate înfiinţa şi alte
registre naţionale notariale necesare desfăşurării activităţii notarilor publici şi, respectiv, aplicării dispoziţiilor
Codului civil". Aceste registre sunt:

1. Registrul Naţional Notarial de Evidenţă al Cererilor de Divort (R.N.N.E.C.D.). A fost introdus prin
Legea nr.202/2010 art.23 alin.3. Are ca scop ţinerea la nivel naţional a evidenţei cererilor de divorţ adresate
notarilor publici, în vederea evitării dublei înregistrări a cauzelor de divorţ, precum şi evidenţa soluţiilor date de
către notarii publici.
Acest registru se află în legătură directă cu Registru Unic al Cererilor de Divorţ (R.U.C.D.) care se ocupă
exclusiv de procesarea cererilor pentru obţinerea numerelor unice ale certificatelor de divorţ. Datorită
caracterului eminamente administrativ al procedurii de divorţ, R.N.N.E.C.D. poate fi accesat în mod direct doar
de către notarii publici competenţi în instrumentarea cauzelor de divorţ. Totuşi, R.U.C.D., care nu se află în
administrarea U.N.N.P.R., ci în cea a Ministerului Administraţiei şi Internelor (fiind un registru naţional accesibil
şi de alte autorităţi competente în procedura desfacerii căsătoriei pe cale administrativă - ofiţerii de stare civilă,
de exemplu), poate fi accesat de către notarii publici indirect prin intermdiul administratorului R.N.N.E.C.D.
2. Registrul naţional de publicitate a maselor patrimoniale afectate exercitării în mod individual a
profesiei (R.N.P.M.P.). Este un registru prevăzut de Regulamentul noii Legi 36/1995 în art.117 alin.1 lit.g. În
acest registru, se vor înscrie actele de constituire a maselor patrimoniale create potrivit art.33 din NCC.
3. Registrul Naţional de Evidenţă a Notarilor Publici, denumit în continuare R.N.E.N.P., ţinut de
Uniune - art.19 alin.4 din Legea nr.36/1995. Rolul său este să contabilizeze la nivelul Uniunii Naţionale a
Notarilor numărul de notari publici ce funcţionează în cadrul Uniunii în toate formele de asociere permise de
lege. Înscrierea în acest registru este o condiţie pentru funcţionarea şi desfăşurarea activităţii ca notar public.
4. R.N.E.A.D. Registrul Național al Actelor de deces – inactiv.
5. R.N.N.C.P. Registrul Național Notarial privind Capacitatea Persoanelor - inactiv.
6. R.N.D. Registrul National al Donatorilor de Organe Țesuturi și Celule – activ.
7. A.N.A.A. – Arhiva Națională de acte autentice notariale – activ – înscrieri se fac opțional.
8. R.N.N.E.A.D.P. – Registrul Național Notarial de evidență a operațiunilor de Dare în Plată – activ.

Competenţa în materie notarială


Este o competenţă ce revine în principal notarilor publici organizaţi în birouri notariale, dar şi altor instituţii şi
funcţionari publici desemnaţi prin lege.
Sediul materiei: art.12-18 din Legea nr.36/1995 şi art.1 şi 2 din Regulamentul Legii nr.36/1995 aprobat prin
O.M.J. nr.2333/C/24.07.2013.
A. Compentenţa notarilor publici. Este o competenţă generală, materială şi teritorială. Competenţa
generală este identică cu cea materială şi are în vedere procedurile descrise de art.12 şi 13 din Legea
nr.36/1995 şi anume:

Art. 12.
Notarul public îndeplineşte următoarele acte şi proceduri notariale:

14
a) redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la solicitarea părţilor;
b) autentificarea înscrisurilor;
c) procedura succesorală notarială;
d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;
e) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum şi a sigiliilor;
f) darea de dată certă înscrisurilor;
g) primirea în depozit a bunurilor, a înscrisurilor şi a documentelor prezentate de părţi, precum şi a sumelor de
bani, a altor bunuri, înscrisuri sau documente găsite cu ocazia inventarului succesoral, în limita spaţiului şi
utilităţilor de care dispune biroul notarial;
h) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor;
i) legalizarea copiilor de pe înscrisuri;
j) efectuarea şi legalizarea traducerilor;
k) eliberarea de duplicate de pe actele pe care le-a întocmit;
l) activităţi fiduciare, în condiţiile legii;
m) numirea, în cazurile prevăzute de lege, a custodelui sau a curatorului special;
n) înregistrarea şi păstrarea, în condiţiile legii, a amprentelor dispozitivelor speciale de marcat;
o) certificarea etapelor procedurale ale licitaţiilor şi/sau ale rezultatelor acestora;
p) procedura divorţului, în condiţiile legii;
q) lichidarea pasivului succesoral, cu acordul tuturor moştenitorilor;
r) orice alte operaţiuni prevăzute de lege.
Pe lângă procedurile consacrate, notarii publici au primit proceduri noi: lichidarea pasivului succesoral,
medierea şi arbitrajul în materia litigiilor interprofesionale (procedura se desfăşoară în faţa organelor de
conducere a notarilor nu în faţa notarilor propriu-zis), procedura organizării de licitaţii în legătură cu lichidarea
pasivului succesoral, citarea (care a devenit o procedură sui-generis), verificarea evidenţelor succesorale (deşi
nu e o procedură cu totul nouă, ea primeşte prin proiectul de regulament o reglementare unitară anexă
procedurii succesorale, dar fără a avea legătură cu aceasta).
Art. 13. - Notarii publici pot da si alte consultatii juridice in materie notariala decat cele privind continutul
actelor pe care le indeplinesc si pot participa, in calitate de specialisti desemnati de parti, la pregatirea si
intocmirea unor acte juridice cu caracter notarial.
Participarea notarilor la pregătirea şi întocmirea unor acte juridice cu conţinut notarial este o procedură rar
întâlnită în România, însă des aplicată şi consacrată în Franţa, acolo unde fiecare parte într-un act notarial
poată fi asistată de către un alt notar (de regulă de către notarul de casă al părţii), având în vedere faptul că în
Franţa instituţia notariatului are un pronunţat caracter familial.
Competenţa teritorială este restrânsă la întreaga circumscripţie a judecătoriei în care îşi are sediul
biroul notarului, cu excepţia municipiului Bucureşti, unde sunt aplicabile prevederile art.11 alin.2 teza a II-a din
Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, astfel că în această situaţie de excepţie, competenţa se va
extinde la nivelul întregului municipiu Bucureşti. Această compteneţă teritorială vizează actele efectuate "în
deplasare" în afara biroului notarial. În ceea ce priveşte actele care se efectuează la sediul biroului, cu excepţia
succesiunilor, competenţa nu cunoaşte limitări (exemplu: un notar public din Bucureşti poate încheia o vânzare
cu privire la un imobil din Maramureş).
Competenţa teritorială specială a notarilor publici: sediul materiei art.15 din Legea nr.36/1995,
republicată.
"În îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, notarul public are competenţă generală, cu excepţiile prevăzute în
situaţiile următoare:
(a) procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public din biroul notarial situat în
circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu;
(b) în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre notarii publici care îşi
desfăşoară activitatea într-un birou individual sau într-o societate profesională din circumscripţia teritorială a
judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă;
(c) actele de protest al cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor se fac de notarul public din circumscripţia
teritorială a judecătoriei în care urmează a se face plata;
(d) eliberarea duplicatelor de pe actele notariale, îndreptarea erorilor materiale sau completarea omisiunilor
vădite se fac de notarul public în a cărui arhivă se află originalul actelor notariale;
(e) procedura divorţului este de competenţa notarului public cu sediul biroului în circumscripţia judecătoriei în a
cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima locuinţă comună a soţilor;

15
(f) procedura eliberării încheierii cu privire la rezultatul verificărilor efectuate în Registrul de evidenţă a
procedurilor succesorale al Camerelor şi în registrele naţionale notariale ale Uniunii se îndeplineşte de notarul
public competent, în condiţiile legii, să efectueze procedura succesorală;
(g) orice alte situaţii prevăzute de lege".
Compentenţa teritorială specială în materie succesorală este diferită şi este reglementată de art.15
lit.a şi b din Legea nr.36/1995 şi de art.954 din N.C.C. (regulile de competenţă se vor analiza în cadrul procedurii
succesorale). Competenţa aparţine notarului public ce îşi desfăşoară activitatea în raza judecătoriei în care
defunctul şi-a avut ultimul domiciliu. În cazul moştenirilor succesive, competent va fi notarul ce îşi are sediul în
circumscriptia judecătoriei în care ultimul dintre defuncţi şi-a avut ultimul domiciliu. În cazul succesiunilor în
care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află în ţară, competenţa se determină în baza
prevederilor art.954 N.C.C., aceasta putând aparţine fie primului notar sesizat care funcţionează în
circumscriptia judecătoriei în care defunctul are fie bunuri imobile, fie mobile (în cazul lipsei primelor), fie a
notarului public cel dintâi sesizat, atunci când lipsesc atât bunuri imobile cât şi mobile.
Competenţa teritorială specială mai există şi în cazul actelor de protest al cambiilor, biletelor la ordin
şi cecurilor şi aparţine notarului public care îşi are sediul în circumscriptia teritorială a judecătoriei în care
urmează să se efectueze plata (art.15 lit.c din Legea nr.36/1995).
O altă formă de competenţă teritorială specială există în materia duplicatelor şi a reconstituirii
actelor notariale. Ea aparţine evident, biroului notarial care deţine în arhivă originalul acestor acte sau la care
actele iniţiale s-au instrumentat (art.15 lit.d din Legea nr.36/1995).
Procedura divortului se bucură şi ea de o competenţă teritorială specială în materie notarială, astfel
potrivit art.15 lit.e din Legea nr.36/1995, notarul public va fi competent să instrumenteze divorţul dacă fie
ultima locuinţă comună a soţilor sau locul încheierii căsătoriei se află în circumscriptia judecătoriei (cu excepţia
aferentă Bucureştiului) în care notarul sesizat funcţionează.
Ultima formă de competenţă teritorială specială în materie notarială este cea referitoare la rezultatul
verifcărilor în registrele Camerelor în materie succesorală şi cele ale UNNPR, potrivit art.15 lit.f din Legea
nr.36/1995. Este o competenţă specială ataşată celei din cadrul procedurii succesorale.

Soluţionarea conflictelor de competenţă între birourile notariale10


Reglementarea nouă: sediul materiei este art.16 din Legea 36/1995 republicată.
"(1) Conflictele de competenţă între notarii publici din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel se soluţionează de
către Colegiul director al Camerei, la sesizarea notarului public sau a părţii interesate.
(2) Conflictele de competenţă între notarii publici din circumscripţia unor curţi de apel diferite, se soluţionează
de către Biroul Executiv al Consiliului Uniunii.
(3) Decizia Colegiului director sau, după caz, a Biroului Executiv, poate fi contestată, în termen de 15 zile de la
comunicare, la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea notarul public cel din urmă
sesizat. Hotărârea judecătoriei este definitivă".
Potrivit noii proceduri, soluţionarea conflictelor de competenţă va avea 2 faze: cea administrativă-internă şi cea
jurisdicţională.
a. Faza administrativă-internă: presupune soluţionarea conflcitului fie de către Colegiul Director al Camerei, în
cazul în care birourile notariale ce se găsesc în conflict fac parte din aceeaşi cameră, fie de către Biroul Executiv
al Consiliului Uniunii, dacă birourile notariale ce se găsesc în conflict fac parte din camere diferite.
b. Faza jurisdicţională: presupune contestarea deciziei fie a Colegiului director fie a Biroului executiv al Uniunii
la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea notarul cel din urmă sesizat. Hotărârea
judecătoriei este definitivă.
Procedura soluţionării conflictelor de competenţă între birourile notariale nu are legătură cu procedura nou
reglementată a medierii şi arbitrajului privind litigiile interprofesionale din art.134 din Legea nr.36/1995
republicată. Cele două proceduri au obiecte diferite, în timp ce soluţionarea conflictelor de comptenţă este o
procedură cu un obiectiv particular, medierea şi arbitrajul au un obiect mai extins şi anume: exercitarea
profesiei, relaţiile profesionale, cele dintre asociaţi sau care privesc conlucrarea între diferitele forme de
exerciţiu a profesiei, deci alte forme de litigii profesionale decât stabilirea competenţei.

10 Art.12 din vechea Legea nr.36/1995. În cazul în care birourile îşi au sediul în circumscriptia aceleiaşi judecătorii,
instanţa competentă va fi judecătoria, a cărei hotărâre va fi definitivă. În cazul în care conflictul apare între birouri
notariale aflate în circumscripţii ale unor judecătorii diferite, competenţa va aparţine judecătoriei în care îşi găseşte sediul
ultimul birou notarial sesizat în cauză (vechea reglementare).

16
B. Competenţa misiunilor diplomatice şi a ofciilor consulare ale României - art.18 din Legea nr.36/1995:

"(1)Activitatea notarială a misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României se desfăşoară pe baza legii
române şi a înţelegerilor internaţionale la care România este parte, precum şi potrivit uzanţelor internaţionale.
(2)La cererea persoanelor fizice având cetăţenia română, precum şi a persoanelor juridice române, misiunile
diplomatice şi oficiile consulare ale României îndeplinesc următoarele acte notariale:
a)redactarea de înscrisuri, la solicitarea părţilor, în vederea îndeplinirii uneia dintre procedurile notariale
prevăzute de lege în competenţa misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare;
b)autentificarea înscrisurilor cu excepţia actelor juridice între vii cu efect constitutiv sau translativ de
proprietate şi a actelor privind alegerea, modificarea şi lichidarea regimului matrimonial;
c)legalizarea sigiliilor şi a semnăturilor;
d)darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi;
e)certificarea unor fapte;
f)legalizarea de copii de pe înscrisuri;
g)efectuarea şi legalizarea traducerilor;
h)primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi;
i)eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice sau oficiile consulare.
(3) Misiunile diplomatice şi oficiile consulare nu pot îndeplini procedura desfacerii căsătoriei şi procedura
succesorală.
(4)Activităţile notariale prevăzute la alin. (2), care produc efecte juridice în România, pot fi îndeplinite de către
misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României şi la cererea persoanelor fizice sau juridice străine, în
măsura în care legile şi reglementările statului de reşedinţă sau acordurile bilaterale nu se opun.
(5)Actele notariale se îndeplinesc la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare, precum şi la bordul
navelor şi aeronavelor sub pavilion românesc care se află staţionate în raza de activitate a acestor organe,
precum şi la domiciliul cetăţeanului român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convenţiile
internaţionale la care România şi statul de reşedinţă sunt părţi sau legea locală nu se opune".

Din multitudinea de reglementări este mai uşor de reţinut ce acte sau proceduri misiunile diplomatice
sau oficiile consulare nu pot efectua în materie notarială. Astfel, misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale
României din străinătate le este interzisă instrumentarea următoarelor proceduri notariale:
- actele cu efect translativ sau constitutiv în materia drepturilor reale principale şi accesorii (a se vedea pentru
detalii şi Legea 7/1996 republicată, unde se precizează că în carte funciară nu se pot înscrie (în sens larg-deci ar
fi cuprinsă şi radierea) drepturi reale decât în baza actelor autentificate de notarii publici în funcţie din
România);
- actele privind alegerea, modificarea şi lichidarea regimului matrimonial;
- procedura divortului;
- procedura succesorală.

Beneficiarii acestor proceduri sunt în primul rând, ca regulă cetăţenii români, dar, ca excepţie pot beneficia şi
cetăţeni străini în măsura în care legile şi reglementările statului de reşedinţă sau acordurile bilaterale nu se
opun.

Locul instrumentării acestor proceduri este de regulă reprezentat de sediul misiunilor diplomatice sau oficiilor
consulare şi ca excepţie de navele şi aeronavele sub pavilion românesc aflate în raza fie a misiunilor diplomatice
fie a oficiilor consulare, fie la domiciliu cetăţeanului român. Funcţionarii care instrumentează procedurile
notariale în aceste cazuri sunt fie conducătorii misiunilor diplomatice sau ai oficiilor consulare, fie împuterniciţii
acestora.

C. Competenţa secretarilor consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu se găsesc birouri notariale -
art.17 din Legea nr.36/1995, republicată:
"Secretarii C.L. ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici îndeplinesc, la
cererea părţilor, legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia înscrisurilor sub semnătură privată".
Competenţa este una condiţională şi condiţionată de inexistenţa unui birou notarial în respectiva
unitate administrativ-teritorială. Singura procedură care poate fi îndeplinită este cea de legalizare a copiilor de
pe înscrisurile prezentate de părţi, cu excepţia celor sub semnătură privată.

17
De asemenea, potrivit art.102 alin.1 din Legea nr.36/1995 republicată, "procedura succesorală
notarială se deschide la cererea [...] secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia se aflau bunurile
defunctului la data deschiderii moştenirii". Această competenţă nu este determinată de inexistenţa unui birou
notarial în comunele şi oraşele unde nu există birouri de notari publici 11.

Curs 3 - Procedura succesorală notarială

Sediul materiei: art.101-119 din Legea nr.36/1995, art.233-259 din Regulamentul Legii nr.36/1995,
art.953-983, respectiv 1034-1163 N.C.C.
Caractere juridice: procedura succesorală notarială este socotită în general a avea (ca de altfel, toate
procedurile notariale), un caracter necontencios, deoarece ea se bazează pe acordul existent între moştenitori
în ceea ce priveşte componenţa masei succesorale, calitatea succesorilor şi cotele ce le revin fiecăruia dintre ei.
În momentul în care va interveni între moştenitori unul din cazurile de neînţelegere menţionate de art.107
alin.1 lit.a, b şi c din Legea nr.36/1995, notarul public este îndreptăţit (dar nu obligat!) să suspende cauza
succesorală şi să îndrume părţile la instanţa competentă pentru a-şi soluţiona neînţelegerile.
În ceea ce priveşte competenţa în materie, procedura succesorală este ca principiu partajată între notarul
public şi instanţa de judecată în funcţie de caracterul său nelitigios sau litigios, după caz (art.233 din
Regulament). Totuşi, procedura poate prezenta şi un caracter alternativ, deoarece, atât notarul public cât şi
instanţa de judecată pot fi competenţi la un moment dat să soluţioneze o astfel de procedură. Compenteţa,
deşi alternativă, poate fi partajată în cazul în care notarul public începe procedura, iar pe parcurs apar
neînţelegeri între moştenitori care pot fi soluţionate numai de instanţă, aceasta, la rândul ei, după ce conciliază
părţile, putând trimite cauza spre soluţionare din nou notarului public la care procedura succesorală s-a deschis
(a se vedea, art.114 alin.6 şi art.118 alin.4 din Legea nr.36/1995). Pe de altă parte, este posibil ca procedura
succesorală să se desfăşoare în totalitate în faţa notarului public, fără a se mai face apel la intervenţia instanţei
(aspect care în practică se întâlneşte cel mai des), după cum este posibil ca în cazul existenţei unor neînţelegeri
ab initio între moştenitori, instanţa să se ocupe în întregime de această procedură, hotărârea judecătorească
emisă ţinând loc de certificat de moştenitor.
Principiile procedurii succesorale: doctrina de drept notarial a delimitat şi cadrul principial în care procedura
succesorală se desfăşoară, această procedură fiind caracterizată de următoarele reguli: principiul legalităţii
(conform căruia procedura este strict reglementată de lege, notarul trebuind să respecte dispozitiile expres
prevăzute de litara legii), principiul confdenţialităţii (mai mult o obligaţie generală ce revine notarului public şi
angajaţilor din cadrul biroului său în desfăşurarea activităţii notariale), principiul forţei probante a certificatului
de moştenitor (acesta a devenit potrivit art.1133 C.civ. titlu de proprietate, punându-se astfel capăt
dezbaterilor doctrinate cu privire la natura juridică a acestui act autentic notarial), principiul răspunderii
notarului (o altă "constantă" în activitatea notarială, ce vizează răspunderea civilă, penală şi/sau administrativă
a notarului pentru actele sale), principiul disponibilităţii succesorale (care are în vedere posibilitatea părţilor
de a solicita notarului fie dezbaterea întregii proceduri succesorale şi emiterea unui certificat de moştenitor, fie
numai a unei părţi din aceasta şi emiterea unui certificat de moştenitor pe unele bunuri - celelalte rămânând în
indiviziune - sau a unui certificat de calitate de moştenitor atunci când trebuinţa o cere, ori solicitarea
transferului cauzei succesorale la alt notar), princpiul egalităţii de tratament în faţa organelor notariale,
principiul relizării unui interes public etc.
Deschiderea procedurii succesorale notariale

Legea aplicabilă: potrivit art.91 din Legea nr.71/2011: "Moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a
Codului civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii." Textul consacră aşadar, principiul
tempus regit actum pentru procedura succesorală notarială, însă indirect, se ajunge la un caz de ultraactivitate
a dispoziţiilor vechiului Cod civil pentru persoanele decedate înainte de 01.10.2011. Astfel, vor exista două
tipuri de proceduri succesorale notariale în ceea ce priveşte legea aplicabilă:
a. cele deschise înainte de 01.10.2011 (în această categorie vor intra toate procedurile succesorale în care

11 Competenţa unor instituţii sau operatori economici - art.12 alin.2 din Legea nr.36/1995 din vechea lege (nu mai este
reglementată în prezent): "Actele prevăzute la alin. 1(al art.12), în cazul în care depunerea lor este necesară la unele
instituţii sau agenţi economici, vor fi îndeplinite de acestea." Reprezenta o formă de competenţă discutabilă şi extrem de
rar utilizată în practică, care are în vedere aceleaşi acte pentru care sunt competenţi şi secretarii consiliilor locale, dar
numai în situaţia în care respectivele acte se depun la la instituţii sau agenţi economici. Varianta republicată a Legii
nr.36/1995 nu a mai reţinut această competenţă.

18
defunctul a decedat anteriror acestei date, indiferent de stadiul în care acestea se află: nu s-a dezbătut
procedura, sau s-a dezbătut parţial, fie prin emiterea doar a unui certificat de calitate de moştenitor, fie doar a
unui certificat de moştenitor ce nu a cuprins toate bunurile). Pentru toate aceste proceduri succesorale se va
aplica vechea reglementare cuprinsă în Codul civil de la 1864, indiferent de momentul la care notarul public
este învestit cu soluţionarea cauzei succesorale (anterior sau ulterior lui 01.10.2011).
b. cele deschise după 01.10.2011. A contrario, acestor succesiuni li se vor aplica noile dispoziţii privind
procedura succesorală notarială, inclusiv cele referitoare la lichidarea cu prioritate a regimului matrimonial
(prevedere superfluă!) cuprinsă în art.1133 alin.2 N.C.C., termenul de opţiune succesorală mărit la un an
(art.1103 N.C.C.), limitarea răspunderii moştenitorilor legali, a legatarilor universali şi a celor cu titlu universal
numai la activul patrimonial (art.1114 alin.2 C.civ.), etc. "Filosofia" transmiterii succesorale nu s-a modificat
însă, deoarece întreg patrimoniul succesoral se transmite moştenitorilor de plin drept în indiviziune de la data
decesului lui de cuius, iar actul de opţiune succesorală fie va consolida, fie va desfiinţa, în ambele cazuri cu
efect retroactiv, calitatea de moştenitor a respectivelor persoane (art.1114 N.C.C.).
Data deschiderii succesiunii: conform art.954 alin.1 N.C.C.: "Moştenirea unei persoane se deschide în
momentul decesului acesteia". Decesul se poate constata fie prin declaraţia moştenitorilor şi emiterea de către
ofiţerul Oficiului stării civile competent, a certificatului de deces, fie de către medicul chemat să examineze
cadavrul care va emite certificatul constatator al morţii, fie prin hotărârea judecătorească declarativă de
moarte, conform art.954 alin.2 teza a II-a din N.C.C.
Stabilirea cu precizie a datei decesului are o importanţă deosebită, deoarece ea determină: cercul
moştenitorilor (persoanele cu capacitate succesorală - cazul comorienţilor), momentul până la care
retroactivează actele de opţiune succesorală, data de la care va începe să curgă termenul de opţiune
succesorală, componenţa masei succesorale, data de la care se produce transferul moştenirii către succesibili,
legea aplicabilă procedurii succesorale (astfel cum se arăta anterior, nu numai în dreptul internaţional dar şi în
cel intern acest moment trebuie stabilit cu certitudine).
Locul deschiderii succesiunii. Regula: art.954 alin.2 teza I N.C.C.: "Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu
al defunctului". Principiul (nescris din Codul civil de la 1864) privind locul deschiderii succesiunii se păstrează.
Astfel, ultimul domiciliu al defunctului va determina competenţa atât a notarului (art.15 lit. a şi b din Legea
nr.36/1995), cât şi a instanţei (art.14 C.proc. civ.) în instrumentarea cauzei succesorale.
Locul deschiderii succesiunii. Excepţia: cazul particular al succesiunilor cu element de extraneitate: art.954
alin.3 N.C.C.: "Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României,
moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia
ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în
patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului
public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă
moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii
moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat." În aceste cazuri, legiuitorul a prevăzut o
competenţă "în trepte" în funcţie de natura imobiliară sau mobiliară a succesiunii. Ipoteza normei este unică
pentru fiecare scenariu în parte: ultimul domiciliu al defunctului nu se află pe teritoriul României sau nu este
cunoscut (iar defunctul este cetăţean român, străin sau apatrid - aici textul nu diferenţiază):
a. competenţa (notarului sau instanţei) va fi determinată de natura imobiliară a succesiunii. Astfel, conform
principiului lex rei sitae, competenţa va fi determinată de circumscripţia situării a cel puţin unui bun imobil al
defunctului. În cazul în care moştenirea conţine mai multe bunuri imobile, aflate în circumscripţii diferite,
primul notar sesizat (sau prima instanţă sesizată) va fi competentă în instrumentarea cauzei;
b. competenţa (notarului sau instanţei) va fi determinată de natura mobiliară a succesiunii. Acest criteriu de
stabilire a competenţei se aplică în cazurile în care nu există bunuri imobile în moştenirea defunctului. Mutatis
mutandis, regulile anterior menţionate vor primi aplicabilitate şi aici în cazul pluralităţii de bunuri mobile aflate
în circumscripţii diferite;
c. competenţa (notarului sau instanţei) nu va fi determinată de natura imobiliară sau mobiliară a succesiunii.
Dacă nu vor exista în succesiunea lui de cuius nici măcar bunuri mobile, atunci compentenţa va reveni primului
notar sesizat sau primei instanţe sesizate. Practic, în această situaţie, notarul va putea emite fie un certificat de
calitate de moştenitor, fie va clasa cauza datorită lipsei masei succesorale.
În toate aceste cazuri în care succesiunea prezintă un element de extraneitate, notarul public va utiliza baza
informatică a R.N.N.E.S. pentru a face verificările de rigoare şi pentru a verifica dacă este competent.
Conexarea dosarelor succesorale: este o procedură esenţialmente facultativă care dă posibilitatea pentru
ultimul notar sesizat de a emite un singur certificat de moştenitor, deşi pe rol există cel puţin două cauze

19
succesorale. De asemenea, este şi un efect al stabilirii competenţei. Sediul materiei: art.15 lit.b din Legea
nr.36/1995 şi art.240 şi 254 din Regulamentul Legii nr.36/1995.
Art.15 lit.b din Legea nr.36/1995: cazul tipic de conexare a dosarelor succesorale are în vedere ipoteza
succesiunilor succesive în care defuncţii nu au ultimul domiciliu situat în aceeaşi circumscripţie a judecatoriei în
raza căreia funcţionează toţi notarii sesizaţi (exemplu: primul defunct şi-a avut ultimul domiciliu la Craiova, iar
cel de-al doilea, la Bucureşti). Astfel, în principiu, în aceste situaţii, moştenitorii pot, prin acordul lor (care
trebuie să fie în principiu, unanim), să aleagă competenţa notarului public din circumscripţia judecătoriei în
care ultimul dintre defuncţi şi-a avut ultimul domiciliu (astfel va opera prorogarea voluntară de competenţă).
Consecinţa acestui fapt este că acest notar va deveni competent pe toate dosarele succesorale ce se
conexează, deci prin definiţie şi pe cel (cele) pentru care iniţial el nu era competent. În lipsa acordului
moştenitorilor, succesiunile se vor dezbate după regula generală de competenţă teritorială, stabilită de art.954
N.C.C.
Cu privire la dosarele ce se pot conexa, deşi nu există o regulă clară în matrie, totuşi s-a admis
conexarea cauzelor succesorale aflate în acelaşi "ciclu" procedural şi anume până în faza de emitere a
certificatului de moştenitor. A contrario, nu se vor putea conexa dosare aflate în faze procedurale diferite şi
anume: un dosar deja suplimentat cu un altul pentru care încă nu s-a emis certificat de moştenitor, nici dacă
cele două dosare se află pe rolul aceluiaşi birou notarial. Imposibilitatea conexării dosarelor succesorale aflate
în faze procedurale diferite este impusă de art.257 alin.1 teza I din Regulament, care specifică faptul că
suplimentarea se poate efectua de către notarul care a emis şi primul certificat de moştenitor.
Efectul conexării: art.240 şi 255 din Regulamentul Legii nr.36/1995. Este prevăzut pentru operativitatea
soluţionării cauzelor succesorale succesive aflate pe rolul aceluiaşi birou notarial, fie prin aplicarea art.15 lit.b al
Legii nr.36/1995, fie prin sesizarea aceluiaşi notar cu două sau mai multe succesiuni succesive în care toţi
defuncţii au avut ultimul domiciliu în circumscripţia aceleiaşi judecătorii. În toate aceste cazuri se va emite un
singur certificat de moştenitor care va cuprinde în ordine cronologică fiecare succesiune în parte, alături de
cota parte ce revine fiecărui succesibil, precum şi componenţa fiecărei mase succesorale în parte.
Transferul dosarelor succesorale: procedura nu este reglementată nici în lege şi nici în Regulament, însă la
nivelul Camerelor există norme ce permit notarilor să transfere unul altuia cauzele succesorale, având în
prealabil acordul tuturor moştenitorilor. În acest caz, nu va fi vorba de un conflict de competenţă, deoarece
ambii notari sunt competenţi teriorial, ci voinţa moştenitorilor va fi cea care va determina soluţionarea cauzei
succesorale de către un anumit notar (manifestare a principiului disponibilităţii procedurii succesorale). În
conformitate cu prevedrile art.49 lit.h din Legea 36/1995, printre atribuţiile preşedintelui Colegiului Director al
Camerelor a fost şi cea de a "aproba, la cererea părţilor, transferul dosarului succesoral".
Sesizarea notarului. Art.101 din Legea nr.36/1995 acordă oricărei persoane interesate şi secretarului consiliului
local al localităţii în care defunctul şi-a avut bunurile la data deschiderii succesiunii, dreptul a-l sesiza pe notar.
Sintagma "orice persoană interesată" cuprinde:
- succesibilii legali sau testamentari, p.f. sau p.j, organe centrale sau locale dacă figurează ca legatari;
- creditorii sau debitorii defunctului, ori creditorii moştenitorilor;
- executorul testamentar;
- reprezentanţii legali ai moştenitorilor (exemplu: tutore, curator, mandatar de orice tip);
- procurorul, potrivit art.92 din N.C.proc.civ.
În cazul moştenirilor vacante, Statul Român, prin M.F.P. - D.G.I.T.L., teoretic nu poate sesiza notarul
public în mod direct, deoarece nu are în principiu cunoştinţă de moartea defunctului şi de deschiderea
procedurii succesorale (această obligaţie revenind notarului potrivit art.116 din Legea nr.36/1995, tot notarul
fiind cel care potrivit art.1137 alin.2 C.civ. va constata vacanţa succesorală, după expirarea termenului de
opţiune succesorală de 6 luni pentru procedura succesorală veche, sau după 1 an şi 6 luni, după procedura
succesorală nouă). Totuşi, atunci când nu este instituit un legatar, iar moştenirea este vacantă, Statul poate
sesiza notarul prin intermediul secretarului C.L. al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut bunurile, dacă are
cunoştinţă de vacanţa succesorală.
Secretarul C.L. al localităţii în care defunctul şi-a avut bunurile va sesiza Camera notarilor publici în raza
teritorială a căreia se situează localitatea respectivă şi nu un anumit notar public în mod direct. Camera va
comunica fiecărui notar public competent, în parte, prin rotaţie, cauzele succesorale ce cuprind astfel de
sesizări.
Sesizarea făcută notarului îmbracă obligatoriu forma scrisă, ea fiind de altfel şi primul document ce
formează dosarul cauzei succesorale. Ea va cuprinde datele de identificare ale defunctului (nume, prenume,
data decesului, ultimul domiciliu, C.N.P.), datele de identificare ale succesibililor precum şi calitatea acestora

20
faţă de defunct, componenţa masei succesorale cu indicarea separată a bunurilor mobile şi imobile, date
privind pasivul succesoral, data întocmirii sesizării, semnătura şi ştampila notarului.
Cererea fără masă succesorală: în acest caz, Camera va repartiza cauza succesorală în mod aleatoriu unui notar
care va dezbate procedura succesorală, existând două posibilităţi: fie din discuţiile cu moştenitorii se identifică
masa succesorală a defunctului (situată în alt loc decât localitatea în care acesta şi-a avut ultimul domiciliu), fie
în caz contrar, cauza se clasează ca fiind lipsită de obiect.
Verifcarea competenţei teritoriale: art.101 alin.2 din Legea nr.36/1995. După primirea sesizării, notarul public
este obligat să-şi verifice compentenţa teritorială în cauză, stabilind dacă succesiunea pe care doreşte să o
înregistreze pe rolul biroului său a mai fost sau nu dezbătută la un alt birou notarial din aceeaşi circumscripţie.
Verificarea competenţei se realizează prin trimiterea unei solicitări scrise (completată atât de notar cât şi de
persoana interesată la deschiderea procedurii succesorale) către arhiva succesorală a Camerei notarilor publici
competentă care are în custodie atât arhiva fostelor notariate de stat ce au funcţionat până la 17.11.1995, cât
şi a opselor succesorale despre care vorbeşte art.237 alin.1 din Regulament. În cazul în care răspunsul de la
arhiva succesorală (certifcat) menţionează că procedura nu s-a mai dezbătut la niciun alt birou notarial, atunci
notarul public poate înregistra cauza succesorală, atribuind dosarului succesoral format un număr unic din
Registrul de succesiuni. În caz contrar, notarul nu va pune cauza pe rol şi se va desesiza, fără a mai cita părţile,
trimiţând cauza notarului competent indicat în certificatul primit de la arhivă, conform art.101 alin.2 din Legea
nr.36/1995.
Ulterior stabilirii competenţei teritoriale, notarul este obligat, conform art.238 din Regulament, să
solicite interogarea registrelor ţinute de U.N.N.P.R. şi anume: R.N.N.E.O.S., R.N.N.E.L., R.N.N.E.R.M., pentru a
vertifica dacă în cauză s-au făcut opţiuni succesorale, dacă defunctul a lăsat testamente autentice sau a făcut
liberalităţi şi nu în ultimul rând, sub ce regim matrimonial a fost căsătorit defunctul (dacă acest fapt nu reiese
cu certitudine din probatoriul cauzei).

Procedura în faţa notarului

Art.104 alin.1 din Legea nr.36/1995: "După ce constată că este legal sesizat, notarul public
înregistrează cauza şi dispune citarea celor care au vocaţie la moştenire, iar dacă există testament, citează şi pe
legatari şi executorul testamentar instituit". Citaţia se va întocmi în conformitate cu prevedrile C.proc.civ. şi va
menţiona termenul la care succesibilii să se prezinte (aceştia beneficiind de o perioadă minimă de 15 de zile de
la trimiterea citaţiei, de la împlinirea căreia să se prezinte la biroul notarial), actele pe care trebuie să le
prezinte în original sau copie legalizată, precum şi menţiunea legată de termenul de opţiune succesorală şi
consecinţele nerespectării acestuia.
În cazul moştenirii testamentare, procedura de citare diferă după natura testamentului: astfel, dacă
testamentul este autentic şi a fost desemnat un legatar universal, se va cita legatarul universal şi moştenitorii
rezervatari în măsura în care aceştia există, iar dacă testamentul este olograf sau mistic (după Codul civil de la
1864), pe lângă legatari se vor cita şi toţi moştenitorii legali (inclusiv cei nerezervatari). În ambele ipoteze se va
cita şi executorul testamentar, dacă acesta a fost instituit. Textul pare să excludă de la citare pe legatarii cu titlu
universal şi pe cei cu titlu particular, însă în practică acest lucru este remediat prin citarea tuturor succesibililor.
În realitate însă, art.104 alin.3 din Legea nr.36/1995 este doar un text exemplificativ care detaliază procedura
de citare atunci când testamentul cuprinde un legat universal. Mutatis mutandis, acelaşi lucru se va întâmpla şi
în situaţia legatarilor cu titlu universal şi a celor cu titlu particular. Citarea tuturor moştenitorilor legali în cazul
testamentelor olograf şi mistic este necesară pentru a putea pune în discuţia părţilor efectele acestui
testament. Unele Camere au indicat notarilor ca în cazul unui testament olograf (chiar necontestat de
moştenitori) să îndrume părţile la expertizarea înscrisului pentru a da procedurii succesorale un plus de
certitudine. În cazul prezentării unui testament olograf, în general se întocmeşte un proces-verbal în care se
constată starea acestuia şi se vizează spre neschimbare de către notarul public instrumentator, iar originalul se
păstrează la dosarul cauzei până la soluţionarea acesteia (a se vedea, art.105 alin.2 teza a II-a din L. 36/1995).
Citarea în cazul persoanelor incapabile se va face la domiciliul tutorelui, precum şi la instanţa de tutelă
competentă pentru a autoriza acceptarea moştenirii de către incapabil (a se vedea, art.104 alin.5 din Legea
nr.36/1995, modificat implicit prin art.229 din Legea nr.71/2011).
Citarea Statului Român în cazul succesiunilor vacante se va realiza prin intermediul D.G.I.T.L.
Prezentarea şi audierea succesibililor nu este obligatorie pentru aceeaşi zi, însă de regulă citaţiile
prevăd ca toţi moştenitorii să se prezinte în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră la biroul notarial. Părţilor li se va stabili
de către notar identitatea, gradul de rudenie cu defunctul (pentru moştenitorii legali), verificându-se în acest

21
sens în primul rând actele de stare civilă. Apoi, se trece la alcătuirea masei succesorale prin verificarea actelor
de proprietate indiferent de izvorul acestora (exemplu: contracte de vânzare, donaţie, schimb, etc., certificate
de moştenitor, titluri de proprietate, hotărâri judecătoreşti, certificate de acţionar) alături de documentaţia
cadastrală aferentă, în cazul în care aceasta există. Pentru aspectele neclare, ce nu rezultă în mod direct din
acte, notarul poate apela la martorii propuşi de către părţi, ale căror declaraţii se iau oral şi în scris sub
sancţiunea mărturiei mincinoase (a se vedea, art.106 alin.1 din Legea nr.36/1995).
Aspecte de drept fscal: în cazul bunurilor imobile, pentru finalizarea procedurii succesorale, este nevoie că
moştenitorii să prezinte în original un certifcat fscal cu menţiunea "pentru succesiune", certificat care se va
păstra în original la dosarul cauzei şi care va menţiona situaţia fiscală a bunului respectiv. În cazul existenţei
unor datorii către bugetul local, notarul va face menţiune despre acest lucru la rubrica "pasiv" a succesiunii şi
va pune în vedere moştenitorilor obligativitatea stingerii cu celeritate a acestor datorii.
Impozitul pentru dezbaterea cu întârziere a procedurii succesorale: conform art.77¹ alin.3 din Codul fiscal,
notarul public este obligat să perceapă un impozit egal cu 1% din valoarea masei succesorale pentru moştenirile
care se dezbat la peste 2 ani de la data decesului. Acest impozit-sancţiune este aplicabil tuturor moştenirilor
indiferent de ciclul procedural în care se află: certificat de moştenitor sau certificat suplimentar. În practică, din
cauza dificultăţilor de evaluare corectă a majorităţii bunurilor mobile, textul a primit aplicabilitate numai în materie
imobiliară, pentru care notarii au la dispoziţie grilele cu valorile orientative furnizate anual de Camere.
Tot pentru protecţia succesibililor, în materie imobiliară, notarul public trebuie să le pună acestora în
vedere să depună în 30 de zile de la emiterea certificatului de moştenitor la organul fiscal teriorial competent,
o copie a certificatului pentru a schimba rolul fiscal de pe numele defunctului, pe numele lor, al succesibililor.
Publicitate imobiliară: în cazul imobilelor, potrivit art.887 din N.C.C., transmiterea prin succesiune nu implică
ca regulă şi obligativitatea efectuării înscrierii în cartea funciară a certificatului de moştenitor. Regula este
nunaţată şi prezintă două ipoteze:
a. imobilul nu are deschisă carte funciară: doar în această ipoteză art.887 din N.C.C. va putea primi
aplicabilitate, moştenitorii fiind însă obligaţi să intabuleze în cartea funciară dreptul lor dobândit prin
succesiune în cazul în care vor dori să dispună de bun (principiul relativităţii înscrierilor în cartea funciară).
În mod curios, prin Hotărârea nr.82/13.08.2014, Consiliul U.N.N.P.R. a adoptat o normă cu caracter
imperativ, ce constituie conform art.1 alin.1 C.civ. uzanţă profesională 12, referitoare la actele de partaj
succesoral şi voluntar care au ca obiect imobile pentru care nu este deschisă carte funciară. Astfel, aceste acte
de partaj voluntar şi succesoral se vor putea realiza fără a fi necesară înscrierea imobilelor în cartea funciară.
Comparat cu art.680 C.civ. care prevede dublul efect constitutiv al partajului, textul din Hotărârea
nr.82/13.08.2014 pare a fi o dispoziţie contra legem. Însă, având în vedere faptul că efectul constitutiv al
înscrierilor în cartea funciară este în continuare suspendat (ultimul act normativ în materie fiind Ordinul
nr.700/2014 al Directorului general al A.N.C.P.I., art.20 alin.1), această dispoziţie pare să se poată aplica, mai
ales că prin intermediul ei se rezolvă o controversă veche în materie notarială, şi anume dacă excepţia de la
înscrierea în cartea funciară a bunurilor moştenite se aplică şi actelor subsecvente emiterii de către notar a
certificatului de moştenitor - actele de partaj succesoral. Totuşi, extinderea acestei dispoziţii şi la actele de
partaj voluntar este, în opinia noastră, nejustificată.
b. imobilul are deschisă carte funciară: în acest caz art.887 din N.C.C. nu va primi aplicabilitate, certificatul de
moştenitor trebuind să fie intabulat la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară competent, conform art.35
din Legea nr.7/1996, republicată. În consecinţă, în acest caz vor trebui achitate pe lângă onorariul notarial sau
impozitul de 1% şi tarifele de publicitate imobiliară pentru intabularea certificatului de moştenitor (0,15% din
valoarea bunului/cotei din bun, pentru moştenitori persoane fizice, respectiv 0,5% pentru persoanele juridice).
Încheieri emise în cadrul procedurii succesorale

Încheierile emise de notar în cadrul procedurii succesorale: certificatul de moştenitor, deşi nu se


menţionează expres, este şi el un act autentic, această natură juridică având-o şi alte acte emise de către notar
pe parcursul procedurii succesorale notariale, acte ce poartă denumirea generică de încheieri, rolul lor fiind
acela de a consemna stadiul la care lucrarea se află la un moment-dat, ori de a proba efectuarea unei anumite
proceduri notariale.

12 Hotărârea prevede în art.1 alin.1: "Actele notariale prin care se transmite, se modifică, se constituie sau se stinge un
drept real imobiliar, se încheie numai dacă bunurile imobile sunt înscrise în cartea funciară, cu excepţia: [...] c. actelor
de partaj succesoral şi voluntar, cu excepţia cazului în care imobiilele din masa partajabilă se dezlipesc sau se alipesc".
Apoi, în art.2 se prevede că: "Prezenta hotărâre constituie uzanţă profesională în condiţiile art.1 din Codul civil şi ale
art.56 alin.1 lit.l din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995, repubicată".

22
1. Încheierea de şedinţă: art.109 din Legea nr.36/1995. Ea se întocmeşte la fiecare termen şi suprinde mersul
procedurii până la momentul la care ea a fost emisă. Conţine un scurt istoric al procedurii şi motivele pentru
care s-a dat un nou termen în cauză.
2. Încheierea de suspendare: art.107 din Legea nr.36/1995. Reprezintă actul prin care din varii motive, notarul
public se desizează temporar sau defintiv de soluţionarea cauzei succesorale. "Procedura succesorală se poate
suspenda în următoarele cazuri:
a) a trecut 1 an (6 luni potrivit procedurilor instrumentate pe Codul civil de la 1864 n.n. - V.B.) de la
deschiderea succesiunii şi, deşi au fost legal citaţi, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura
succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moştenitor şi există dovada că cel puţin unul dintre ei a
acceptat moştenirea;
b) succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi
la întinderea drepturilor care li se cuvin;
c) moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată pentru
stabilirea drepturilor lor;
d) în orice alte cazuri prevăzite de C.proc.civ.,republicat, cu modificările şi completările ulterioare".
Enumerarea cazurilor de suspendare a procedurii succesorale a devenit una exemplificativă, practica
evidenţiind numeroase alte ipoteze de suspendare a cauzei. În încheierea de suspendare notarul public trebuie
să arate elementele care au rezultat din dezbateri până la momentul suspendării cu privire la identitatea
succesibililor şi/sau a martorilor, opţiunea fiecăruia şi compunerea masei succesorale. Încheierea de la art.107
lit.b are un conţiut specific care presupune indicarea motivelor neînţelegerii şi indicarea instanţei competente.
În cazurile de la art.107 lit.b şi c, potrivit art.118 alin.4 din Legea 36/1995, certificatul de moştenitor se va
emite în baza hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă (definitivă după intrarea în vigoare a noului
cod de procedură civilă n.n. - V.B.). A contrario, singurului caz de suspendare care acordă instanţei posibilitatea
finalizării integrale a succesiunii, este cel de la lit.a.
3. Încheierea de clasare: art.110 din Legea nr.36/1995. Se pronunţă atunci când masa succesorală nu conţine
bunuri, notarul public clasând cauza ca fiind lipsită de obiect, iar moştenitorii nu solicită emiterea unui
certificat de calitate de moştenitor. Nu vizează în totalitate aceeaşi ipoteză ca aceea a certificatului de calitate
de moştenitor, deoarece acesta din urmă se emite şi atunci când în masa succesorală sunt bunuri, dar
identificarea lor presupune demersuri suplimentare.
4. Încheierea de declinare de competenţă: se emite atunci când un notar se declară necompetent să solcite o
procedură notarială.
5. Încheierea de conexare: rar utilizată în practică, este mai curând o parte componentă a certificatului de
moştenitor în care se arată îndeplinirea operaţiunii de conexare ca urmare a dorinţei succesibililor.
6. Încheierea fnală: piesa centrală a dosarului succesoral. Are cea mai cuprinzăroare componenţă din tot
dosarul succesoral art.111 alin.2 din Legea nr.36/1995 (mai cuprinzătoare decât certificatul de moştenitor,
deoarece conţine şi un istoric al dezbaterilor şi declaraţia de acceptare a succesbililor, precum şi semnăturile
acestora) şi are, de asemenea, forţa probantă a înscrisului autentic. Pe baza sa, conform art.114 alin.1 din
Legea nr.36/1995 se întocmeşte certificatul de moştenitor ce urmează să fie eliberat succesibililor. Conform
art.253 alin.2 din Regulament, încheierea finală se întocmeşte în 2 exemplare originale, unul pentru dosarul
succesoral şi altul pentru mapa cu certificate de moştenitor.
Procedura succesorală (moştenirea legală) se poate finaliza în conformitate cu prevedrile art.113 alin.1
din Legea nr.36/1995 şi înainte de termen (expirarea termenului de opţiune succesorală n.n. - V.B.), dacă este
neîndoielnic că nu mai sunt şi alte persoane îndreptăţite la succesiune. În mod simetric şi procedura
succesorală testamentară se poate încheia înainte de expirarera termenului dacă testamentul este valabil din
punctul de vedere al formei şi al fondului şi nu se aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori
există acordul acestora.
Conform art.113 alin.3 din Legea nr.36/1995, reducţiunea liberalităţilor excesive se poate efectua
numai cu acordul tuturor moştenitorilor (legali şi/sau testamentari).
Realizarea inventarului succesoral

Prin instituirea principiului răspunderii intra vires hereditatis a moştenitorilor legali şi a legatarilor
universali şi cu titlu universal la art.1114 alin.2, N.C.C. nu elimină acceptarea beneficiară, ci din contră, îi
consacră texte ample inspirate din Legea nr.36/1995 precum şi din Regulamentul acestei legi.
Sediul materiei: art.1115-1118 N.C.C. şi art.103 din Legea nr.36/1995, respectiv art.244 din Regulament.
Potrivit art.1115 din N.C.C. notarul public nu mai este competent în mod direct să efectueze inventarul

23
succesoral la cererea celor interesaţi (succesibili, creditori, orice alte persoane interesate), el poate numai să
dispună efectuarea inventarului. Sigur, nu este exclus de plano ca persoana desemnată de părţi să efectueze
inventarul, să fie chiar notarul public sau un delegat al acestuia. În cazul în care între părţi nu există acord în
ceea ce priveşte desemnarea persoanei care să se ocupe de efectuarea inventarului, notarul public va putea să
desemneze o asemenea persoană.
Conform art.103 din Legea nr.36/1995, în cazurile în care nu există cerere pentru deschiderea
procedurii succesorale dar se solicită inventarierea bunurilor defunctului, cererea de inventariere va ţine loc şi
de cerere pentru deschiderea procedurii succesorale.
Regulile de formă privind inventarul sunt cuprinse în art.1116 din N.C.C.: "(1) Procesul-verbal de
inventariere cuprinde enumerarea, descrierea şi evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia
defunctului la data deschiderii moştenirii.
(2) Bunurile a căror proprietate este contestată se vor menţiona separat.
(3) În inventar se cuprind menţiuni privind pasivul succesoral.
(4) Bunurile moştenirii care se găsesc în posesia altei persoane vor fi inventariate cu precizarea locului unde
se află şi a motivului pentru care se găsesc acolo.
(5) În cazul în care, cu ocazia inventarierii, se va găsi vreun testament lăsat de defunct, acesta va fi vizat spre
neschimbare şi va fi depus în depozit la biroul notarului public.
(6) Inventarul se semnează de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflaţi la locul inventarului, iar în lipsa
acestora sau în cazul refuzului lor de a semna, inventarul va fi semnat de 2 martori."
Formalitatea privind vizarea spre neschimbare a testam. olograf găsit cu ocazia inventarierii a fost extinsă în
practică şi la cazul în care succesibilii prezintă notarului, la un anumit termen succesoral, un asemenea testament.
Numirea unui custode sau a unui curator special: conform art.1117 din N.C.C., în anumite cazuri
potenţial periculoase (e.g.: înstrăinare, pierdere, distrugere, înlocuire a bunurilor succesorale) notarul public
poate pune bunurile sub sigiliu şi le poate preda unui custode sau unui curator special numit de către notar
(atunci când custodele lipseşte). Numirea custodelui se realizează cu acordul unanim al celor interesaţi la
inventariere. Obligaţiile acestor "administratori" ai bunurilor succesorale vizează conservarea averii defunctului
şi răspunderea faţă de notar ori de câte ori acesta consideră necesar. Calitatea de custode sau curator poate fi
exercitată şi de către unui dintre moştenitori, numiţi de către notar. Conform art.244 alin.4 din Regulamentul
Legii nr.36/1995, în anumite cazuri urgente, bunurile succesorale pot fi sigilate de către notar anterior
efectuării inventarului, cu excepţia bunurilor care sunt necesare mb. fam. defunctului care au locuit efectiv cu
acesta.
Inventarierea bunurilor cu regim special: conform art.1118 din N.C.C., sumele de bani sau hârtiile de valoare
găsite cu ocazia inventarului se vor depune la instituţii specializate sau în depozitul notarial. O parte din sumele
găsite cu ocazia inventarului se vor lăsa fie moştenitorilor, fie celor care locuiau şi gospodăreau împreună cu
defunctul pentru satisfacerea (temporară pe maxim 6 luni) a unor obligaţii intuitu personae ale defunctului,
plata contractelor individuale de muncă sau pentru acoperirea asigurărilor sociale, sau pentru conservarea şi
administrarea masei succesorale.

Certifcate de moştenitor emise după proceduri speciale

Certifcatul de moştenitor emis pe baza unei hotărâri judecătoreşti. Este cazul procedurilor succesorale ce au
fost iniţial suspendate de către notarul public pe motivele exsitente în art.107 alin.1 lit.b şi c din Legea
nr.36/1995 sau atunci când s-a obţinut în baza art.118 din Legea nr.36/1995 anularea certificatului de
moştenitor. În toate aceste cazuri, un (nou) certificat de moştenitor se va emite în baza hotărârii judecătoreşti
rămasă definitivă şi irevocabilă (definitive potrivit noului C.proc.civ.). Un asemenea tip de certificat de
moştenitor poate fi atacat cu o acţiune în anulare (evident după ce acesta a fost emis în baza unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile) cu condiţia ca problemele de nulitate să nu intre în autoritatea de lucru
judecat a hotărârii. Acest tip de procedură permite evidenţierea competenţei "alternative" care există în
materie succesorală între notari şi instanţe.
Acţiunea în anulare a certifcatului de moştenitor. Sediul materiei: art.1134 din N.C.C. şi art.118 din Legea
nr.36/1995. Pot fi incidente atât cauze de nulitate absolută (determinate de lipsa unor elemente esenţiale,
potrivit art.86 din Legea nr.36/1995), dar mai ales motive de nulitate relativă, în ambele cazuri totală sau
parţială (mai des întâlnită în practică). De regulă, nulitatea fiind parţială, notarul public va emite un certificat
nou în baza dispoziţiior hotărârii judecătoreşti. Acţiunea poate fi intentată de orice persoană interesată, (aici
doctrina distingând între moştenitori - pentru care certificatul are natura juridică a unei convenţii, deoarece

24
aceasta se bazează pe acordul lor - şi terţi străini de succesiune, pentru care calea cea mai comodă cale va fi
fără îndoială introducerea unei acţiuni în revendicare). În cazul acţiunii în anulabilitate, termenul de
introducere al acţiunii va începe să curgă pentru cei interesaţi de la data emiterii certificatului de moştenitor.
Fructificând caracterul amiabil al nulităţilor relative, Legea nr.36/1995 permite părţilor, conform art.118 alin.2,
să constate de comun acord nulitatea certificatului de moştenitor emis de către notarul public prin omiterea
unui moştenitor, părţile încheind în acest sens o tranzacţie (legea o denumeşte un act în formă autentică prin
care se atestă soluţionarea pe cale amiabilă a diferendului), urmând ca notarul public să emită un nou certificat
de moştenitor în cauză, cel vechi urmând a fi anulat ca urmare a tranzacţiei încheiate de către părţi).
Certifcatul suplimentar de moştenitor: art.117 din Legea nr.36/1995 şi art.257 din Regulament. În ciuda
formulării aproape imperative, art.117 permite eliberarea certificatului suplimentar de moştenitor ori de câte
ori există acordul tuturor moştenitorilor, iar anumite bunuri nu au fost incluse în certificatul iniţial de
moştenitor. Acordul se prezumă, dacă moştenitorii sunt legali citaţi şi nu se prezintă la termenul acordat pentru
suplimentare. Suplimentarea cauzei se realizează de acelaşi notar care a emis şi certificatul iniţial de
moştenitor. Dacă acest notar nu mai este în funcţie, suplimentarea se poate realiza la orice notar public
competent din aceeaşi circumscripţie, făcându-se menţiune despre acest fapt în cuprinsul certificatului.
Suplimentarea se face obligatoriu la un dosar succesoral pentru care s-a emis deja un certificat de moştenitor
ce conţine în masa succesorală bunuri, însă în practică s-a admis (în mod eronat!) şi suplimentarea în situaţia în
care iniţial în cauză se eliberase doar un certificat de calitate de moştenitor. În cazul în care se solicită de către
moştenitori emiterea unui certificat de moştenitor după ce anterior notarul emisese un certificat de calitate,
soluţia corectă în ceea ce priveşte certificatul de moştenitor este nesuplimentarea.
Certifcatul de executor testamentar: art.257 din Regulament. Dacă moştenirea testamentară a prevăzut
existenţa unui executor testamentar, atunci notarul public este competent să emite un astfel de certificat care
va constata calitatea de executor, precum dr. şi obligaţiile acestuia. După emiterea certificatului, executorul îşi
va putea îndeplini misiunea cu care a fost însărcinat de către defunct şi anume: predarea legatelor.
Certifcatul de calitate de moştenitor: art.115 din Legea nr.36/1995. "La cererea moştenitorilor, notarul public
poate elibera certificat de calitate de moştenitor ce atestă numărul, calitatea şi întinderea drepturilor tuturor
moştenitorilor legali, cu respectarea procedurii prevăzute pentru eliberarea certificatului de moştenitor,
exceptând dispoziţiile privind masa succesorală ."
Acest certificat, după cum îi menţionează şi denumirea, stabileşte numai calitatea de moştenitori a
succesbililor, neavând nicio referire la componenţa sau structura masei succesorale. Calitatea de moştenitor se
va stabili tot pe baza probatoriului obişnuit (acte de stare civilă, martori, înscrisuri, prezumţii etc.). De regulă
acest tip de certificat se emite în cazurile în care determ. masei succesorale presupune operaţiuni îndelungate,
ori moştenitorii trebuie să facă dovada rapid a calităţii lor în faţa anumitor autorit. sau org. ale statului.
Certifcatul de vacanţă succesorală. Sediul materiei: art.116 din Legea nr.36/1995 şi art.246 din Regulament,
art.1135-1140 din N.C.C.
Condiţii: expirarera termenului de opţiune succesorală, inexistenţa moştenitorilor legali sau testamentari şi
identifcarea bunurilor defunctului.
Textul prevede că eliberarea certificatului de vacanţă succesorală se face la cererea reprezentantului statului,
ceea ce în practică nu se întâmplă ca regulă; din contră, notarul este cel care după îndeplinirea condiţiilor
susmenţionate, va notifica D.G.I.T.L. în vederea vacanţei succesorale. În acest caz, Statul nu mai este
moştenitor, ci va culege succesiunea în virtutea dreptului său constituţional de jure imperii. Conform art.246
alin.1 din Regulament, în cazurile succesiunior vacante, notarul public va cita autoritatea administraţiei locale
competente. Moştenitorii vor fi somaţi după trecerea unui termen de 1 an şi 6 luni de la data deschiderii
succesiunii, de către notar, la cererea oricărei persoane interesate, printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii
moştenirii, la locul unde se află imobilele din patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie,
pe cheltuiala moştenirii, să se înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare. Dacă după
acest termen succesibilii nu se prezintă, notarul va constata vacanţa succesorală. Iată deci, că potrivit noilor
reglementări în materie, vacanţa succesorală se va putea constata de către notar după trecerea unui termen de
minimum 1 an şi 8 luni de la data decesului.
Conform art.1138 din N.C.C., moştenirea vacantă va reveni comunei, oraşului sau municipiului în a
cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi va intra direct în domeniul privat al
acestor unităţi administrativ-teritoriale. Aşadar, este posibil ca în cazul succesiunilor vacante în care bunurile se
află în circumscripţii ale unor unităţi administrativ-teritoriale diferite, notarul să fie nevoit să citeze
reprezentanţii tuturor acestor unităţi administrativ-teritoriale. Statul va răspunde intra vires hereditatis pentru
succesiunea culeasă. În cazul în care după vacanţa succesiunii se vor identifica succesori, atunci în acţiunea de

25
petiţiei de ereditate, ca pârât vor apărea unităţile administrativ-teritoriale care au preluat bunurile defunctului.

Partajul succesoral

Se poate realiza fie în cadrul procedurii succesorale propriu-zise (ca parte componentă a certificatului
de moştenitor), fie separat printr-un act distinct de procedura succesorală. Părţile în actul de partaj vor fi
obligatoriu numai moştenitorii defunctului. Conform art.680 din N.C.C. (care primeşte aplicabilitate şi în
materie succesorală, conform art.1143 alin.2), partajul va avea efect constitutiv, fiecare copărtaş devenind
proprietar exclusiv numai de la data stabilită prin actul de partaj, conform art.680 alin.1 din N.C.C. În general,
practica notarială evită efectuarea partajului succesoral în cadrul certificatului de moştenitor din pricina
dificultăţilor de promovare ale diferitelor acţiuni contra copartajanţilor care ar viza şi certificatul de moştenitor
în sine. Consecinţa efectului constitutiv al partajului din art.680 alin.2 N.C.C., este că în privinţa imobilelor, el nu
îşi va produce efectele decât dacă este înscris în cartea funciară a fiecărui imobil în parte. Deşi partajul are efect
constitutiv, totuşi acest fapt nu trebuie legat de efectul constitutiv în sine al înscrierilor în cartea funciară, cele
două elemente fiind în totalitate diferite, deoarece efectul constitutiv al partajului are în vedere o componentă
temporală al cărei moment iniţial este tocmai încheierea actului de partaj (cu efecte numai ex nunc - el
marcând momentul de la care încetează starea de indiviziune), în timp ce efectul constitutiv al înscrierilor în CF
prevede transmisibilitatea dreptului de proprietate atât între părţi cât şi faţă de terţi din momentul înscrierii
actului la CF.
Efectul partajului pe cartea funciară: practia notarială anterioară N.C.C. admitea că ori de câte ori partajul
succesoral cuprindea şi bunuri imobile, iar acestea nu au deschisă carte funciară, iar partajul se efectua în
cadrul certificatului de moştenitor, imobilelor nu trebuia să li se deschidă carte funciară, pe motiv că efectul
dobândirii prin moştenire al bunurilor (ce nu necesita publicitate imobiliară) se extindea automat şi în cazul
partajului. Această practică se va păstra şi după adoptarea N.C.C., deoarece Legea nr.71/2011, deşi nu prevede
suspendarea efectului constitutiv şi în această materie, totuşi art.680 alin.2 din C.civ. se referă la imobilele
înscrise în cartea funciară. Bineînţeles că atunci când imobilele cuprinse în cetificatul de moştenitor şi apoi în
actul de partaj vor avea deschisă cartea funciară, notarul va fi obligat să comunice aceste acte la CF, în vederea
îndeplinirii formalităţilor de publicitate.

Reguli de taxare în materia procedurii succesorale notariale

Sediul materiei: O.M.J. nr.46/2011 şi anexa nr.3 de la acelaşi Ordin. Onorariile pentru procedura notarială sunt
calculate pe tranşe de valori în funcţie de valoarea masei succesorale. Aceasta se determină pentru imobile
potrivit grilelor cu valorile orinetative pe care notarii le obţin anual de la Camerele din care fac parte. În
materie mobiliară, cu excepţia sumelor de bani, evaluarea este destul de dificilă, deoarece nu există un sistem
standardizat de evaluare a bunurilor şi de regulă se apelează la evaluarea făcută de părţi prin consens, sau în
caurile complexe la evaluarea făcută de un expert.
Potrivit aceluiaşi O.M.J. nr.46/2011, art.22:
"(1) În cadrul procedurii succesorale, onorariile pentru eliberarea certificatului de moştenitor se stabilesc pe
certificat de moştenitor, indiferent de numărul moştenitorilor, ţinând seama de tranşele valorice, de categoriile
de servicii şi proceduri, şi au în vedere, prin calcul distinct, valoarea fiecărei mase succesorale, precum şi gradul
de rudenie al moştenitorilor cu defunctul.
(2) Onorariile astfel stabilite se vor aplica numai pentru moştenitorii legali ai defunctului.
(3) Pentru moştenitorii testamentari care nu sunt soţ sau rude în grad succesibil cu defunctul, onorariile se
majorează cu 25%.
(4) La succesiunile succesive, onorariul se stabileşte pentru fiecare masă succesorală în parte.
(5) Pentru eliberarea unui certificat de moştenitor suplimentar, onorariul se va calcula, conform alin. (1) şi (4)
şi tranşelor valorice prevăzute în anexa nr. 3, la valoarea bunurilor care fac obiectul suplimentării, aduse la
masa succesorală."
Dacă procedura este testamentară iar moştenitorii nu sunt rude în grad succesibil cu defunctul,
onorariul se va majora cu 25%.
Onorariul pentru inventarul succesoral se va calcula la întreaga masă succesorală inventariată,
aplicându-se un procent de 0,25% din valoarea bunurilor plus TVA pentru determinarea onorariului. De
asemenea, onorariul prestat pentru serviciile de inventariere a bunurilor efectuate de către notarul public pot
fi mărite cu 25%, potrivit art.23 alin.3 din Ordin.

26
Potrivit art.24 din Ordin: "(1) La înregistrarea cererii de dezbatere a procedurii succesorale se va putea
percepe anticipat onorariul minim stabilit pentru eliberarea certificatului de moştenitor. Din onorariul final se
va deduce onorariul plătit anticipat." În practică, această procedură este utilizată mai rar de către notari.
Scutiri de onorariu şi reduceri: anexa 5 la Ordin lit.A şi B:
"Se pot acorda reduceri de 90% la onorariile stabilite pentru actele notariale în care au calitatea de
dobânditori ai drepturilor şi, implicit, obligaţia de plată a onorariului: Uniunea Naţională a Notarilor Publici,
camerele notarilor publici, personalul acestora sau al birourilor notarilor publici, notarii publici, precum şi
soţul/soţia şi copiii minori ai notarilor publici. Aceeaşi reducere de 90% se poate acorda şi la onorariile stabilite
pentru actele notariale în care au calitatea de dobânditori ai drepturilor şi, implicit, obligaţia de plată a
onorariului orice persoane juridice în care Uniunea Naţională a Notarilor Publici şi/sau camerele notarilor
publici sunt acţionare, asociate sau fondatoare, după caz.
4. Se pot reduce până la 70% onorariile pentru autentificarea actelor în care au calitatea de dobânditori ai
dr. şi, implicit, obligaţia de plată a onorariului magistraţii, precum şi soţul/soţia şi/sau copiii lor minori.
5. Se poate reduce cu 15% onorariul pentru autentificarea actelor în care avocaţii sau consilierii juridici au
calitatea de dobânditori ai drepturilor şi, implicit, obligaţia de plată a onorariului, precum şi la succesiuni,
dacă aceştia au calitatea de moştenitori.
6. Pentru moştenitorii minori fără venituri proprii, pentru moştenitorii care nu realizează niciun fel de
venituri sau realizează venituri sub venitul minim pe economie, precum şi pentru moştenitorii din zonele
declarate calamitate, se pot acorda reduceri de până la 100% din onorariul datorat."

Procedura lichidării pasivului succesoral


Este o procedură nou introdusă odată cu modificarea Legii nr.36/1995, avându-şi sediul materiei în
art.120-133 din Lege şi în art.260-264 din Regulament.
Din punct de vedere procedural, lichidarea pasivul succesoral se va situa înaintea eliberării de către
notarul public a certificatului de moştenitor (defapt procedura este identică cu cea succesorală potrivit art.260
alin.1 din Regulament) şi evident înainte de efectuarea partajului, conform art.131-132 din Legea nr.36/1995.
În principiu, odată ce este învestit cu soluţionarea cauzei succesorale, notarul public, dacă are acordul tuturor
moştenitorilor conform art.120 din Legea nr.36/1995, va putea proceda la lichidarea pasivului succesoral
înainte de eliberarea certificatului de moştenitor.
Ca şi concepţie, lichidarea pasivul succesoral se apropie de procedura reorganizării jurdiciare şi a
falimentului din Legea nr.85/2006, având în vedere faptul că întreaga procedură se desfăşoară sub coordonarea
notarului public de către un lichidator care poate fi un expert în domeniu, unul dintre moştenitori, un creditor
al succesiunii sau chiar un notar public, dar nu cel care instrumentează şi cauza succesorală.
Conţinutul procedurii conform art.120 din Legea nr.36/1995:
"a) recuperarea tuturor creanţelor defunctului;
b) plata tuturor datoriilor aferente succesiunii, respectiv a pasivului succesoral, indiferent dacă acestea sunt
datorii ale defunctului sau datorii generate pentru dezbaterea procedurii succesorale;
c) executarea legatelor particulare;
d) valorificarea bunurilor mobile/imobile ale defunctului, în vederea acoperirii stingerii pasivului succesoral, în
cazul în care în activul succesoral nu există lichidităţi care să acopere pasivul succesiunii sau în cazul în care
moştenitorii nu înţeleg să încheie cu creditorii succesiunii o convenţie prin care să se stabilească modalitatea de
stingere amiabilă a pasivului."
Principiu de bază: nemo liberalis, nisi liberatus: nu se poate proceda la împărţirea activului până când
creditorii succesiunii nu au fost satisfăcuţi, iar pasivul nu a fost lichidat.
Condiţia fundamentală pentru demararea acestei proceduri este existenţa unui pasiv exigibil, confrom
art.121 alin.1 din Legea nr.36/1995.
Procedura cuprinde 2 faze şi anume: faza premergătoare obligatorie şi faza lichidării propriu-zise. Faza
premergătoare va fi precedată de efectuarea publicităţii procedurii de lichidare a pasivului, prin menţiunea de
către notarul public la RNNEC, CF şi la AEGRM a începerii acestei proceduri.
I. În faza premergătoare obligatorie, notarul public va stabili componenţa pasivului; conform art.121
alin.2 notarul public va "întocmi inventarul şi va solicita moştenitorilor declaraţii autentice sau orice alte probe
despre existenţa pasivului şi caracterul cert, lichid şi exigibil al acestuia, va verifica Registrul Naţional Notarial
de Evidenţă a Creditorilor Persoanelor Fizice şi a Opoziţiilor la Efectuarea Partajului Succesoral (RNNEC),
prevăzut la art.162 şi va primi cereri de la creditorii defunctului în vederea recuperării creanţelor acestora,
întocmind tabloul creditorilor. Tabloul creditorilor se definitivează în 3 luni de la deschiderea procedurii

27
succesorale notariale, prioritate având creanţele bugetare" 13. Din componeneţa inventarului vor fi excluse,
potrivit art.261 alin.1 teza a II-a din Regulament, bunurile de familie şi bunurile de strictă necesitate cu valoare
economică reduă ce au aparţinut defunctului. După întocmirea tabloului creditorilor, acesta va fi comunicat
Camerei notarilor publici, în vederea definitivării sale; Camera îl va afişa prin publicare pe site-ul propriu
art.261 alin.3 din Regulament.
La finalul fazei premergătoare, după ce tabloul creditorilor va fi definitivat, notarul public va întocmi în
conformitate cu prevederile art.122 din Legea nr.36/1995, un certificat succesoral de lichidare, act care va
stabili: "masa succesorală compusă din activ şi pasiv, moştenitorii şi cotele ce revin acestora şi acordul lor cu
privire la modul de lichidare a pasivului succesoral, numirea lichidatorului şi termenul de finalizare a
procedurii". Conform Regulamentului, art.262 alin.1, după întocmirea şi definitivarea tabloului creditorilor,
notarul va emite certifcatul succesoral de lichidare. Din cuprinsul certificatului de lichidare va face parte
obligatoriu şi menţiunea acordului în formă autentică al moştenitorilor în vederea modalităţii de valorificare a
bunurilor din pasiv, acord care are potrivit art.127 din Legea nr.36/1995 valoarea unui mandat special. Acest
acord (care se numeşte convenţie de lichidare) se obţine obligatoriu în formă autentică înaintea emiterii
certificatului succesoral de lichidare (art.263 din Regulament). În plus, convenţia de lichidare mai conţine
următoarele: numirea lichidatorului, puterile sale, condiţiile în care se va face vânzarea bunurilor succesorale,
modul în care se vor stinge obligaţiile moştenitorilor, respectiv vânzare prin bună învoială sau licitaţie publică,
dare în plată, cesiune de creanţă în locul executării etc.
Special pentru procedura lichidării pasivului succesoral, a fost creat prin Legea nr.36/1995 republicată,
un nou registru, şi anume Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Creditorilor Persoanelor Fizice şi a
Opoziţiilor la Efectuarea Partajului Succesoral (R.N.N.E.C.) pe care notarul public îl va verifica în vederea
începerii procedurii de lichidare şi a întocmirii tabloului creditorilor. Faza premergătoare obligatorie se încheie
cu efectuarea publicităţii certificatului succesoral de lichidare la R.N.N.E.C., C.F. sau A.E.G.R.M. de către notarul
public, conform art.262 alin.4 din proiectul regulamentului.
II. Faza lichidării propriu-zise. Se efectuează de către lichidator fie potrivit convenţiei de lichidare, fie
potrivit procedurii de vânzare la licitaţie publică a bunurilor succesiunii prin Camera notarilor publici, conform
art.263 alin.1 din Regulament. Sumele rezultate din lichidare se vor consemna într-un cont bancar distinct
deschis pe numele lichidatorului destinat plăţii datoriilor succesiunii art.263 alin.5 din Regulament.
Faza lichidării se finalizează prin prezentarea de către lichidator notarului public a unei dări de seamă
privind efectuarea operaţiunilor de lichidare şi emiterea de către notarul public a certificatului de moştenitor
care să cuprindă produsul net al lichidării, conform art.264 alin.1 din Regulament. Există 2 posibilităţi: fie
produsul net al lichidării este pozitiv şi atunci va fi menţionat de către notarul public în certificatul de
moştenitor la secţiunea activ, fie este negativ şi atunci va figura în certificatul de moştenitor la secţiunea pasiv.
În cazul în care au existat bunuri nevalorificate, procedura lichidării pasivului se poate relua, iar certificatul
succesoral de lichidare se poate suplimenta (art.264 alin.3 din Regulament).
Durata întegii proceduri de lichidare nu poate depăşi un an calendaristic, conform art.129 alin.1 din
Legea nr.36/1995, acest termen putând fi prelungit cu acordul tuturor moştenitorilor.
Conform art.264 alin.4 din Regulament, se introduce super-privilegiul cheltuielilor de impuse de
efectuarea procedurii lichidării pasivului succesoral. Aceste cheltuieli vor prima toate celelalte creanţe asupra
succesiunii (inclusiv pe cele bugetare stabilite conform art.121 alin.2 teza a II-a.

Procedura organizării licitaţiilor şi a certifcării rezultatului acestora


Este de asemenea, o procedură nou introdusă conform Legii nr.36/1995, republicată. Sediul materiei:
art.134-135 din lege şi art.265-266 din Regulament.
Această procedură se află în relaţie directă cu procedura lichidării pasivului succesoral, astfel că numai la
carerea NP instrumentator al dosarului succ., Camera va organiza licitaţii publice de bunuri mob. sau imob. - art.134.
Condiţiile începerii procedurii:
a. existenţa unui certificat succesoral de lichidare;
b. evaluarea bunurilor supuse vânzării prin licitaţie, fie prin acordul comun al tuturor moştenitorilor şi
creditorilor, fie în caz de neînţelegere, prin intermediul unui evaluator - art.265 alin.1 şi 2 din proiectul de
regulement.
Licitaţia se va finaliza prin emiterea unei încheieri de certificare care se va semna de către lichidator,
dobânditor şi notarul public care instrumentează procedura succesorală - art.266 alin.1 din Regulament. Pe
13 Se observă că procedura lichidării pasivului păstrează prioritatea absolută a creanţelor bugetare privilegiate, astfel cum
acest lucru este reglementat de Codul civil (art.2338) şi Codul de procedură civilă (art.823 alin.1 lit.d).

28
baza acestei încheierei de certificare, conform art.266 alin.2 din Regulament, notarul public va emite actul care
va constitui dovada dobândirii bunurilor mobile sau imobile pentru dobânditorul lor în urma licitaţiei. De
asemenea, sarcinile care grevează bunul respectiv se vor păstra sau stinge prin modul arătat în cadrul actului
autentic susmenţionat.
Nu în ultimul rând, sumele de bani obţinute în urma vânzării bunurilor prin procedura licitaţiei publice
organizate de Camerele notarilor publici vor fi consemnate într-un cont distinct la dispoziţia şi pe numele
lichidatorului, cont din care acesta va efectua plăţile în ordinea stabilită de lege - art.266 alin.4 din Regulament.

Curs 4 - Procedura notarială a divorţului

Sediul materiei: art.137 din Legea nr.36/1995 republicată, art.87˄1-87˄9 din Regulamentul Legii
nr.36/1995, art.373-378, respectiv art.382-387 N.C.C.
Scurt istoric: conform Legii nr.202/2010, odată cu modificarea dispoziţiilor din vechiul cod al familiei, prin
dispoziţiile art.38˄1 din Cod, s-a acordat ofiţerului de stare civilă ori notarului public de la locul căsătoriei sau al
ultimei locuinţe comune a soţilor posibilitatea de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor,
eliberându-le acestora un certificat de divorţ, cu condiţia acordului soţilor cu divorţul şi inexistenţa copiilor
minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi. Procedura existentă la art.38˄1 - 38˄4 din Cod a fost preluată de
N.C.C. şi detaliată în Regulamentul Legii nr.36/1995.
Competenţă: conform art.87¹ alin.5 din Regulamentul Legii 36/1995, notarul public trebuie să verifice dacă
referitor la desfacerea căsătoriei există în regimul matrimonial al soţilor dispoziţii cu element de extraneitate
care să determine o competenţă diferită în ceea ce priveşte legea aplicabilă procedurii divorţului: "Înainte de
verificarea competenţei teritoriale, notarul public va verifica dacă, privitor la desfacerea căsătoriei, există
elemente de extraneitate şi va proceda în conformitate cu dispoziţiile legale care reglementează desfacerea
căsătoriei în cazul în care există raporturi juridice cu elemente de extraneitate".
În cazul în care aceste elemente nu se regăsesc, competenţa notarului se va determina potrivit art.87¹ alin.1 din
Regulament, fie după locul încheierii căsătoriei, fie după ultima locuinţă comună a soţilor: "Procedura
divorţului prin acordul soţilor este de competenţa notarului public cu sediul biroului în circumscripţia
judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima locuinţă comună a soţilor. "
Excepţia ce reglementează competenţa teritorială a notarilor publici din Municipiul Bucureşti, se va păstra şi în
ceea ce priveşte procedura divorţului, în sensul că orice notar public cu sediul în capitală va putea să
instrumenteze cazurile de divorţ dacă fie locul încheierii căsătoriei sau cel al ultimului dom. se află în Bucureşti.
Potrivit art.87˄1 alin.6 prin noţiunea de locuinţă comună a soţilor se înţelege "locuinţa în care au convieţuit
soţii". Dovada acesteia se va face odată cu prezentarea actelor de identitate ale părţilor sau în lipsă domiciliului
comun de pe actele de identitate, prin declaraţia autentificată separată a părţilor, care se va anexa la dosar
(potrivit art.87˄2 alin.2 din Regulament, pentru orice declaraţie dată în procedura de divorţ nu se va percepe
onorariu, ceea ce nu îl va împiedica pe notarul public să solicite acoperirea măcar a cheltuielilor de redactare.
Conflicte de competenţă: în ipoteza sesizării mai multor birouri notariale, competente în egală măsură, cu
aceeaşi procedură de divorţ, cauza va reveni spre soluţionare celui dintâi notar sesizat, Regulamentul
soluţionând în mod tranşant posibilele conflicte de competenţă (chestiunea transferării dosarului de divorţ de
la un notar la altul rămâne deschisă, deşi dispoziţiile în materie nu par a agrea o asemenea soluţie).
Dacă în urma verifcării competenţei, notarul public constată că nu este competent, va îndruma părţile să se
adreseze notarului competent (prin indicarea elementelor obiective ce atrag competenţa acestui notar). În
situaţia în care părţile vor stărui în soluţionarea cererii, deşi notarul public nu este competent, notarul va
înregistra cererea şi va emite o încheiere de respingere (a se vedea art.87¹ alin.2 teza a II-a şi a III-a din
Regulament, coroborat cu art.87˄8 lit.a din Regulament).
Condiţii: notarul public, la fel ca şi ofiţerul de stare civilă competent poate instrumenta cauzele de divorţ în
care există acordul soţilor cu privire la toate elementele desfacerii căsătoriei, dacă unul dintre soţi nu este pus
sub interdicţie, conform art.374 alin.2 N.C.C.
În plus, divorţul se poate instrumenta indiferent de durata căsătoriei şi indiferent de existenţa sau nu a
copiilor minori din căsătorie, din afara acesteia sau din adopţie, conform art.374 alin.1 N.C.C., dispoziţii care se
aplică şi procedurii notariale a divorţului.
De asemenea, pentru instrumentarea procedurii, soţii trebuie să fie de acord cu divorţul, potrivit art.375 alin.1
din N.C.C. Prin excepţie, se permite instrumentarea cauzelor de divorţ în care există copii minori rezultaţi din
căsătorie, din afara acesteia sau din adopţie dacă soţii sunt de acord cu toate elementele care îi privesc în mod
direct pe copii cum ar fi: numele de familie, părintele căruia îi va fi încredinţat copilul, programul de vizitare,

29
stabilirea prestaţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare ale copiilor, etc.) - a se vedea art.375 alin.2
din N.C.C.
Acte necesare: soţii vor trebui să depună în faţa notarului competent actele de stare civilă (cărţi de identitate,
certificate de naştere şi certificatul de căsătorie), după care notarul va opri la dosarul cauzei copii simple. Ca
excepţie, certificatul de căsătorie se va opri la dosarul cauzei şi se va elibera soţilor la finalul procedurii de
divorţ odată cu menţiunea privind desfacerea căsătoriei. De pe certificatul de divorţ se va opri o copie
legalizată la cererea de divorţ, potrivit art.87˄2 alin.3 teza a II-a din Regulament.
Procedură. Regula: soţii se vor putea fi prezenta personal în faţa notarului pentru a depune cererea de divorţ,
potrivit art.376 alin.1 N.C.C.
Excepţia: conform art.376 alin.2 din N.C.C. sau reprezentaţi de un mandatar cu procură specială (în care să fie
consemnate toate elementele cererii de divorţ: nume după căsătorie, desemnarea părintelui în grija căruia va
rămâne copilul sau copiii după divorţ, cuantumul prestaţiei pentru întreţinerea copilului, programul de vizită al
copilului, etc.). "De plano" nu este interzisă reprezentarea unui soţ de către celălalt la depunerea cererii, cu
condiţia ca toate elementele din cererea de divorţ să fie menţionate în procură.
Cererea de divorţ: este un tipizat pe care soţii (personal sau prin mandatar) vor trece toate datele de
identificare, precum şi toate elementele referitoare la numele de familie purtat după desfacerea căsătoriei sau
cele referitoare la creşterea şi educarea copilului, la programul de vizitare, cuantumul prestaţiei de înteţinere,
etc). A se vedea art.87˄2 alin.1 din Regulament. Potrivit art.87˄2 alin.3 din Regulament: "La primirea cererii de
divorţ, notarul public verifică identitatea soţilor şi dacă datele înscrise în cererea de divorţ corespund cu datele
înscrise în actele ataşate cererii."
Înregistrarea cererii: după verificarea competenţei şi plata onorariului (care are o valoare minimă de 500 de lei
+ TVA), notarul public va înregistra cererea în propriul registru de divorţuri. După înregistrare, conform art.87˄3
alin.2 din Regulament, notarul este obligat să verifice în Registrul Naţional Notarial de Evidenţă al Cererilor de
Divorţ (R.N.N.E.C.D.) dacă soţii nu au mai înregistrat o altă cerere de divorţ. Răspunsul de la acest registru
electronic ce este ţinut de către U.N.N.P.R. este în practică prompt (aproximativ 30 min - 1 oră) şi va trebui
achitată o taxă de 50 de lei + TVA de către notarul public instrumentator pentru interogarea registrului. În cazul
în care răspunsul de la acest registru este că soţii nu au mai înregistrat o altă cerere de divorţ, procedura poate
continua. În caz contrar, notarul public va trebui să emită o încheiere de respingere a cererii de divorţ.
Acordarea termenului de gândire: în cazul în care soţii nu au mai înregistrat o altă cerere de divorţ, notarul
public înregistrează cauza pe rolul biroului său şi acordă părţilor un termen de reflecţie de 30 de zile, potrivit
art.376 alin.1 din N.C.C. şi art.87˄3 alin.3 din Regulament. Termenul de 30 de zile se va calcula pe zile pline, vor
intra în calcul şi prima şi ultima zi a termenului. Scopul acestui temen este de a da soţilor răgazul necesar de a
reflecta asupra oportunităţii deciziei divorţului.
La expirarea termenului, conform art. 376 alin.3 din N.C.C. şi art.87˄4 din Regulament, notarul public poate
emite două tipuri de încheieri în funcţie de solicitarea părţilor de a continua sau nu divorţul: fie o încheiere de
admitere a divorţului fie o încheiere de respingere a divorţului. Fiecare din aceste încheieri are un conţinut
tipizat adaptat la situaţia concretă din dosarul de divorţ.
Încheierea de admitere: Pentru finalizarea divorţului este necesar ca la expirarea termenului de 30 de zile, soţii
să se prezinte personal în faţa notarului, de această dată reprezentarea nemaifiind admisă. Notarul îi va întreba
pe fiecare dintre soţi dacă stăruie în cererea de divorţ depusă anterior (în urmă cu minim 30 de zile) şi dacă
consimţământul lor este liber şi neviciat, iar în caz afirmativ, va pregăti încheierea de admitere a divorţului,
potrivit art.87˄5 alin.1 din Regulament. Încheierea de admitere va conţine stăruinţa (consimţământul) soţilor
de a continua procedura de divorţ, precum şi toate elementele existente anterior în cererea de divorţ.
Încheierea se va redacta în 2 exemplare originale, unul pentru dosarul cauzei, iar altul pentru mapa de
divorţuri, potrivit art.51˄1 alin.5 din Regulament.
Raportul de anchetă socială şi audierea minorilor: potrivit art.375 alin.2 teza a II-a în cazurile de divorţ în care
există şi copii minori rezultaţi din căsătorie, din afara acesteia sau din adopţie, este necesară efectuarea
anchetei sociale la solicitarea notarului de către autoritatea tutelară sau instanţa de tutelă. În cazul în care
minorul are peste 10 ani, potrivit art.264 N.C.C., audierea acestuia de către notar este obligatorie după
efectuarea anchetei sociale de către organele abilitate. "A contrario", atunci când minorul are mai puţin de 10
ani ascultarea lui nu este obligatorie, decât atunci când autoritatea competentă consideră că acest lucru este
necesar pentru soluţionarea cauzei.
Obţinerea numărului unic al certifcatului de divorţ: după emiterea încheierii de admitere a divorţului, notarul
va pregăti eliberarea certificatului de divorţ. În acest scop, el va solicita prin intermediul administratorului
R.N.N.E.C.D. un număr (unic) al certificatului de divorţ de la Registrul Unic al Certificatelor de Divorţ (R.U.C.D.).

30
Interogarea acestui registru se va face contra cost pentru notarul instrumentator ( 50 de lei + TVA ). Notarul nu
poate accesa direct R.U.C.D. deoarece acest registru se află în subordinea Ministerului Afacerilor Interne,
accesul la acest registru fiind permis şi ofiţerilor de stare civilă cu atribuţii similare în procedura divorţului. În
plus, prin protocolul de colaborare încheiat între U.N.N.P.R. şi M.A.I. s-a prevăzut această modalitate de a
accesa respectivul registru - a se vedea art.87˄6 din Regulament. În baza art.87˄6 alin.2 din Regulament: " În
cazul în care, în urma solicitării adresate, se constată că în Registrul unic al certificatelor de divorţ este deja
alocat număr de înregistrare pentru un certificat de divorţ eliberat aceloraşi soţi, notarul public solicitant va
dispune, prin încheiere, respingerea cererii de divorţ, ca fiind rămasă fără obiect".
Eliberarea certifcatului de divorţ: odată primit numărul unic al certificatului de divorţ, pe baza încheierii de
admitere, notarul public va emite certificatul de divorţ, care, potrivit art.376 alin.4 din N.C.C. nu va conţine
menţiuni despre culpa soţilor şi care va constata desfăcută căsătoria dintre părţi prin acordul lor. În baza
art.87˄5 alin.2 din Regulament, certificatul de divorţ se va emite în 6 exemplare originale dintre care: "un
exemplar pentru fiecare dintre soţi, un exemplar pentru dosarul de divorţ, un exemplar pentru mapa de
divorţuri de la sediul biroului notarial, un exemplar pentru registrul stării civile de la locul în care s-a încheiat
căsătoria sau unde s-a transcris certificatul de căsătorie eliberat într-un alt stat şi un exemplar pentru registrul
stării civile deţinut de direcţia judeţeană de evidenţă a persoanelor."
După emiterea certificatului de divorţ, notarul public va face menţiune pe certificatul de divorţ despre
desfacerea căsătoriei, indicând pe acesta numărul şi data certificatului de divorţ şi îi va restitui părţilor sau
uneia dintre părţi, potrivit art.87˄7 alin.3 din Regulament.
Comunicarea certifcatului de divorţ: după eliberarea acestui certificat, notarul public este obligat să îl
comunice în original autorităţilor menţionate de art. 87˄5 alin.2 din Regulament, respectiv: starea civilă de la
locul în care s-a încheiat căsătoria sau unde s-a transcris certificatul de căsătorie eliberat într-un alt stat şi la
direcţia judeţeană de evidenţă a persoanelor (costurile de comunicare vor fi suportate tot din onorariul notarial
pentru procedura divorţului). Deşi art.377 alin.3 din N.C.C. vorbeşte despre trimiterea unei "copii certificate"
(aspect ce ar indica şi posibilitatea trimterii unei copii legalizate), totuşi în practică se admite obligativitatea
trimiterii certificatului de divorţ în original. De asemenea, potrivit art.87˄7 alin.4, notarul public va mai trebui
să comunice respectivul certificat de divorţ de această dată în format electronic, către R.N.N.E.C.D. pentru a se
închide respectiva poziţie din R.N.N.E.C.D., deschisă cu ocazia înregistrări cererii de divorţ.
Respingerea cererii de divorţ: în mod simteric cu situaţia admiterii divorţului, ori de câte ori soţii nu mai doresc
să îşi menţină cererea de divorţ, notarul va emite o încheiere de respingere a cererii de divorţ. De această dată,
nu se va mai interoga R.U.C.D. deoarece divorţul nu se va mai produce, în schimb se va trimite numai în format
electronic către R.N.N.E.C.D. încheierea de respingere, conform art.87˄9 din Regulament.
Motive de respingere a cererii de divorţ: potrivit art.87˄8 din Regulament: "Notarul public emite o încheiere de
respingere a cererii de divorţ în unul dintre următoarele cazuri, precum şi în alte situaţii în care nu sunt
îndeplinite, cumulativ, condiţiile legale prevăzute de Codul civil pentru desfacerea căsătoriei prin acordul
părţilor:
a) nu are competenţa legală să soluţioneze cererea de divorţ;
b) unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
c) unul dintre soţi nu îşi poate exprima consimţământul liber şi neviciat;
d) abrogat;
e) unul dintre soţi refuză să semneze cererea personal, în faţa notarului public;
f) soţii refuză să dea declaraţiile prevăzute de prezentul regulament;
g) soţii nu se înţeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorţ de către fiecare dintre ei;
h) soţii nu prezintă, la depunerea cererii de divorţ, actul de căsătorie în original;
i) soţii au copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi;
j) unul dintre soţi se prezintă în faţa notarului public la termenul de 30 de zile acordat potrivit art. 376 alin.1
din Codul civil şi declară că nu mai stăruie în cererea de divorţ;
k) unul dintre soţi nu mai stăruie în cererea de divorţ întrucât nu s-a prezentat în faţa notarului public la
expirarea termenului de 30 de zile acordat potrivit art. 376 alin.1 din Codul civil pentru a declara că stăruie în
cererea de divorţ;
l) cererea a rămas fără obiect întrucât căsătoria dintre soţi a fost desfăcută de către o altă autoritate
competentă;
m) soţii se împacă;
n) soţii îşi retrag cererea de divorţ;
o) înainte de finalizarea procedurii de divorţ unul dintre soţi a decedat, căsătoria încetând în acest mod."

31
Efectele divorţului: pot fi grupate în mai multe categorii în funcţie de urmările pe care divorţul le produce.
Astfel vor exista efecte cu privire la desfacerea căsătoriei, efecte cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre
soţi, efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi.
Efectele privitoare la desfacerea căsătoriei: potrivit art.380 alin.3 N.C.C. căsătoria este desfăcută pe data
eliberării certifcatului de divorţ. Acest lucru înseamnă că între soţi, o patre dintre efectele căsătoriei (cum
sunt cele referitoare la numele purtate după desfacerea căsătoriei sau cu privire la drepturile pe care legea sau
convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuiau soţilor) se vor produce/menţine din momentul eliberării
certificatului de divorţ.
Efectele privitoare la raporturile patrimoniale dintre soţi: conform art.385-387 din N.C.C. trebuie să distingem
după cum aceste efecte se vor produce între părţi sau faţă de terţi. În ceea ce priveşte efectele patrimoniale ce
se produc între părţi, momentul realizării lor (încetarea regimului matrimonial) coincide cu data depunerii
cererii de divorţ, potrivit art.385 alin.1 N.C.C. Prin excepţie, în cazul divorţului prin acordul soţilor, aceştia pot
împreună sau separat să solicite (notarului sau ofiţerului de stare civilă) constatarea încetării regimului
matrimonial la data separaţiei în fapt.
Protecţia soţului fraudat: potrivit art.386 din N.C.C., actele de înstrăinare cu titlu oneros a bunurilor mobile
comune nesupuse unor formalităţi de publicitate, precum şi cele care nasc obligaţii în sarcina comunităţii
încheiate de un soţ după data introducerii cererii de divorţ vor fi anulabile dacă sunt încheiate în frauda
celuilalt soţ.
Se poate observa că art.386 reglementează un caz particular de acţiune pauliană în care deşi interesele soţului
care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului sunt fraudate, totuşi sancţiunea respectivului act nu este
inopozabilitatea, ci anulabilitatea. În cazul în care actele au fost făcute în frauda soţului neparticipant, dar
cumpărătorul este de bună-credinţă, soţul neparticipant nu va avea la dispoziţie decât un simplu drept de
creanţă (daune-interese) contra soţului vânzător, potrivit art.345 alin.4 N.C.C.
Opozabilitatea faţă de terţi a certifcatului de divorţ: potrivit art.387 alin.1 în condiţiile legii, certificatul de
divorţ va deveni opozabil terţilor. Faţă de aceste dispoziţii laconice ale legii, în baza art.387 alin.2,
opozabilitatea certificatului de divorţ faţă de terţi se va efectua printr-o procedură inversă celei prin care se
asigură opozabilitatea convenţiei matrimoniale, aşadar articolele 334 şi 335 din N.C.C. vor primi aplicabilitate
directă. Practic, conform art.335 din N.C.C., aplicat prin analogie, certificatul de divorţ va deveni opozabil
terţilor, fie prin comunicarea sa de către notarul public la primăria locului unde a avut loc celebrarea căsătoriei
pentru a se face menţiune în actul de căsătorie ţinut acolo despre desfacerea căsătoriei - a se vedea art.377
alin.3 din N.C.C., fie dacă terţii au cunoscut existenţa divorţului pe orice altă cale (în acest sens prevederile
art.39 alin.3 din fostul Cod al Familiei introdus prin Legea 202/2010 erau mai clare decât dispozitiile N.C.C. în
ceea ce priveşte opozabilitatea certificatului de divorţ: "Faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale
căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ sau, după caz, despre
certificatul de divorţ pe marginea actului de căsătorie ori de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale").
Totuşi, în prima ipoteză de asigurare a opozabilităţii certificatului de divorţ faţă de terţi (comunicarea la
primăria locului unde s-a închiat căsătoria) se naşte o întrebare legată de momentul la care certificatul de
divorţ devine opozabil terţilor: de la comunicarea acestuia de către notarul public, de la primirea certificatului
de către primăria locului unde s-a încheiat căsătoria sau de la efectuarea menţiunii privind divorţul pe actul de
căsătorie? Având în vedere interpretarea coroborată a dispoziţiilor art.378 alin.2, 377 alin.3, 334 şi 335 din N.C.C.,
momentul opozabilităţii ar fi cel determinat de efectuarea de către funcţionarul public competent a menţiunii
privind divorţul pe actul de căsătorie din registrul stării civile al primăriei locului unde s-a încheiat căsătoria. Astfel,
din acest moment certificatul de divorţ va deveni opozabil terţilor privind toate efectele desfacerii căsătoriei.
Alte efecte ale divorţului: potrivit art.376 alin.6 N.C.C. în cazul în care soţii se înţeleg cu privire la procedura
divorţului dar nu există consens referitor la alte efecte ale divorţului (e.g. cazul partajului) soţii vor fi îndrumaţi
de către notar la instanţa judecătorească. Dacă în schimb, între soţi va exista consens şi aceştia vor dori să
efectueze şi partajul ulterior divorţului, notarul public va putea instrumenta şi partajul.
Refuzul notarului de a elibera certifcatul de divorţ: potrivit art.378 alin.2 din N.C.C. împotriva refuzului
notarului public de a elibera certificatul de divorţ nu va exista cale de atac, dar părţile se vor putea adresa
instanţei judecătoreşti pentru solutionarea divorţului. Totuşi, dacă refuzul notarului de a emite certificatul de
divorţ este abuziv şi cauzează părţilor prejudicii, acestea se pot adresa împreună sau separat instanţei cu o
acţiune în daune pentru repararea prejudiciului - a se vedea art.387 alin.3 din N.C.C. Referitor la chestiunea
prejudiciilor, se ridică problema răspunderii notarului în cazul în care din culpa sa, deşi s-au efectuat
formalităţile de publicitate, totuşi certificatul de divorţ nu a devenit opozabil faţă de terţi din cauza unor erori
materiale cuprinse în certificat, erori care l-au îndreptăţit pe ofiţerul de stare civilă să refuze efectuarea

32
menţiunii privind divorţul pe actul de căsătorie (exemplu: indicarea greşită a numărului certificatului de
căsătorie în cuprinsul certificatului de divorţ).

Alte proceduri notariale

Sunt avute în vedere procedurile cuprinse în art.147-156 din Legea nr.36/1995, respectiv art.297-331 din
Regulamentul Legii nr.36/1995.
1. Legalizarea semnăturilor şi sigiliilor: sediul materiei art.146 din Legea nr.36/1995 şi art.297-299 din
Regulament.
Defniţie: modalitatea prin care notarul public va verifica şi confirma veridicitatea unei semnături sau a unui
sigiliu ca aparţinând unei persoane determinate şi care a semnat înscrisul în faţa notarului public.
Valoare probantă: la procedura legalizării semnăturii sau a sigiliilor notarul public va certifica până la înscrierea
în fals faptul că semnătura sau sigiliul aparţine unei anumite persoane. Propriu-zis, notarul nu va intra pe
conţinutul actului, astfel încât valoarea probantă a constatărilor sale nu se va extinde şi asupra conţinutului
actului. Totuşi, notarul va trebui să verifice măcar necesitatea ca actul să nu fie contrar ordinii publice şi
bunelor moravuri şi să fie legal, conform obligaţiei ce îi revine conform art.9 alin.1 din Legea nr.36/1995. În
mod cert, dacă legea va cere o anumită formă pentru încheierea actului respectiv (e.g. forma autentică) notarul
va putea refuza legalizarea semnăturii de pe înscrisul respectiv. Potrivit art.146 alin.1 din Legea 36/1995, se
interzice expres legalizarea semnăturilor de pe înscrisurile pentru care legea cere forma autentică ad
validitatem.
Similaritate cu autentifcarea: legalizarea semnăturilor sau a sigiliilor se apropie foarte mult de procedura
autentificării datorită forţei probante identice pe care constatările notarului le imprimă înscrisului. Totuşi, în
ceea ce priveşte conţinutul efectiv al actului, legalizarea se diferenţiază de autentificare prin aceea că în
procedura legalizării notarul nu va răspunde pentru conţinutul acestuia decât în eventualitatea în care actul
este contrar ordinii publice şi bunelor moravuri. În celelalte cazuri, notarul nu este ţinut de conţinutul actului.
Competenţa pentru instrumentarea procedurii: notarul public este competent să instrumenteze legalizarea
semnăturilor sau a sigiliilor în baza art.12 lit.e din Legea nr.36/1995. Aspectul competenţei teritoriale nu ridică
probleme, orice notar public din ţară fiind competent pentru această procedură în limitele competenţei sale
teritoriale.
Competenţa va aparţine de asemenea şi misiunilor diplomatice şi ofciilor consulare ale României conform
art.18 alin.2 lit.c din Legea nr.36/1995.
Comandanţii de nave şi aeronave vor putea efectua procedura legalizării semnăturii şi a sigiliilor cu condiţia ca
navele şi aeronavele să se afle staţionate în raza de activitate a acestor organe (misiunile diplomatice şi oficiile
consulare), precum şi la domiciliul cetăţeanului român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în
convenţiile internaţionale la care România şi statul de reşedinţă sunt părţi sau legea locală nu se opune art.18
alin.5 din Legea nr.36/1995.
Procedură: notarul va identifica partea care solicită legalizarea semnăturii sau a sigiliului, se va asigura că
partea cunoaşte conţinutul înscrisului, apoi va cere părţii să semneze în faţa sa toate exemplarele înscrisului. În
prealabil, actele trebuie prezentate notarului nesemnate (de la această regulă va exista excepţia în cazul
legalizării semnăturii traducătorului). Având în vedere această cerinţă, în principiu la legalizarea de semnătură
actul se va întocmi de către parte, însă nu este exclusă nici întocmirea actului direct de către notarul public la
cererea părţii interesate.
Condiţii: încheierea de legalizare de semnătură va cuprinde pe lângă menţiunile de la art.146 alin.4 din Legea
nr.36/1995 şi data completă (anul, luna şi ziua), numele părţii şi menţiunea prezentării ei în persoană şi
constatatea subscirerii în faţa notarului public a tuturor exemplarelor înscrisului.
Tarifare: conform OMJ nr.46/2011 anexa 1 pct.13, pentru legalizarea de semnătură se va percepe un onorariu
de 50 de lei + TVA la procedură, pentru fiecare act în plus percepându-se un onorariu de 5 lei + TVA.
2. Darea de dată certă: sediul materiei: art.147 din Legea nr.36/1995.
Defniţie: acea procedură notarială prin care se fixează momentul în raport cu care existenţa înscrisului devine
certă, incontestabilă faţă de alte persoane. Această procedură determină asigurarea opozabilităţii erga omnes a
înscrisului respectiv.
Competenţă: pentru această procedură competenţa de instrumentare va reveni notarului public în baza art.12
lit.f din Legea nr.36/1995. Din nou, competenţa nu are niciun efect asupra procedurii, în sensul că orice notar
public (atât timp cât îşi respectă competenţa teritorială) poate să dea dată certă indiferent de domiciliul sau
sediul solicitantului.

33
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României în baza art.18 alin.2 lit.d din Legea nr.36/1995 mai pot
da dată certă înscrisurilor, la fel ca şi comandanţii de nave şi aeronave, potrivit art.18 alin.5 din Legea
nr.36/1995.
Condiţii: actul se va redacta în atâtea exemplare câte vor fi solicitate de către parte, confrom art.147 alin.1 din
Lege. Înscrisul poate fi prezentat de către parte sau poate fi redactat de către notar.
Procedură: data certă va marca momentul de la care înscrisul va deveni opozabil terţilor. Din nou, deşi notarul
instrumentează o procedură paralelă cu actul prezentat de parte, notarul public trebuie să verifice dacă sunt
respectate condiţiile înscrisului de a fi licit, moral şi în concordanţă cu legea. Răspunderea notarului nu se va
angaja decât în limitele procedurii instrumentate şi anume data certă.
Încheierea de dată certă va conţine conform art.147 alin.2 pe lângă prevederile art.84 din Legea nr.36/1995 şi
următoarele elemente: data (anul, luna, ziua) iar la cererea părţii şi ora, precum şi starea în care se află
înscrisul.
Tarifare: conform OMJ nr.46/2011 anexa 1 pct.15, pentru darea de dată certă se va percepe un onorariu de 40
de lei + TVA la procedură, pentru fiecare act în plus percepându-se un onorariu de 5 lei + TVA.
3. Certifcarea unor fapte: sediul materiei: art.149-150 din Legea nr.36/1995, respectiv art.148-149 din
Regulament.
Defniţie: modalitatea prin care un fapt în general, un lucru petrecut în public sau o acţiune sâvârşită de cineva
sau prezenţa ori identitatea unei persoane sunt adeverite de către notarul public care a luat cunoştinţă de ele
ex propriis sensibus.
Competenţă: conform art.12 lit.d din Lege, competenţa va reveni notarului public, fără a se pune în discuţie din
nou şi chestiunile legate de comp. teritorială: orice notar public din ţară va putea efectua certificarea de fapte.
Competenţa privind certificările mai revine misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României, în baza
art.18 alin.4 din Lege, precum şi comandanţilor de nave şi aeronave, potrivit art.18 alin.5 din Lege.
Condiţii: pentru îndeplinirea acestei proceduri sunt necesare două condiţii şi anume ca tipul de certificare să
fie unul strict prevăzut de lege (cu alte cuvinte existând numai un număr limitat de fapte ce se pot certifica), iar
faptul ce se certifică trebuie constatat personal de către notar.
Tipuri de certifcări: conform art.148 alin.1 din Lege notarul public poate certifica următoarele fapte:
- că o persoană se află în viaţă (persoana se va prezenta la biroul notarial unde va fi identificată, sau notarul
public se va deplasa la domiciliul persoanei respective, în cazul în care aceasta este împiedicată din motive
temeinice să se prezinte la biroul notarial);
- că o persoană se află într-un anumit loc (procedura este identică cu cea anterioară; eventual, încheierea de
certificare va cuprinde şi menţiunea referitoare la adresa la care persoana se găseşte);
- că persoana din fotografie este aceeaşi cu persoana care cere certificarea (persoana care solicită certificarea
se va prezenta la sediul biroului notarial cu fotografia în atâtea exemplare câte va avea nevoie. Legea cere ca
fotografia să fie una de dată recentă şi este obligatoriu ca toate fotografiile să fie identice. Textul nu prevede ce
presupune "data recentă" a fotografiei, ceea ce poate impune procedurii un grad ridicat de risc;
- că o persoană, ca urmare a unei somaţii sau notificări s-a prezentat sau nu într-o anumită zi şi oră la sediul
biroului notarial şi declaraţia acesteia (persoana somată sau notificată se va prezenta la sediul biroului cu
somaţia şi procesul-verbal întocmit de autoritatea competentă. Notarul va verifica dacă predarea somaţiei s-a
efectuat în condiţii legale iar la ora indicată în somaţie va striga de 3 ori din 5 în 5 minute numele persoanei
somate sau notificate. Dacă persoana se prezintă, notarul public o va identifica şi va consemna şi declaraţia
acesteia. Dacă persoana refuză să dea declaraţie, notarul va face menţiune despre acest fapt;
- procesele-verbale şi hotărârile A.G.A., printr-o încheiere în care se va arăta semnarea procesului-verbal sau a
hotărârii de către preşedintele A.G.A. sau de către toţi participanţii;
- rezultatele tombolelor, tragerilor la sorţi, concursurilor etc. organizate de entităţi autorizate în conformitate
cu prevedrile legii speciale, dacă nu sunt date, prin lege, în competenţa altor organe;
- site-urile internet, programelor informatice sau a altor produse, dacă nu sunt date, prin lege, în comp. altor organe.
Conţinut: conform art.148 alin.2 din lege, pe lângă elementele din art.84 din Legea nr.36/1995, încheierea de
certificare va cuprinde şi fapta care se certifcă, ora la care s-a făcut constatarea. În funcţie de împrejurări,
încheierea va cuprinde şi declaraţia părţii.
Tarifare: conform OMJ nr.46/2011 anexa 1 pct.16, pentru certificările faptelor de la lit.a la d se va percepe un
onorariu de 50 de lei + TVA la procedură, pentru fiecare act în plus percepându-se un onorariu de 5 lei + TVA, în
timp ce pentru procesele-verbale şi hotărârile AGA se va percepe un onorariu de 300 de lei + TVA la procedură,
pentru fiecare act în plus percepându-se un onorariu de 20 lei + TVA.
4. Legalizarea copiilor după înscrisuri: sediul materiei: art.150 din Lege, respectiv art.311-317 din Regulament.

34
Defniţie: procedura prin care se asigură reproducerea fidelă a unui document original, astfel încât copia
legalizată să producă de regulă aceleaşi efecte ca şi originalul. Tipul de document susceptibil de legalizare este
numai un înscris, neputându-se legaliza alte copii.
Competenţă: notarul public în baza art.12 lit.i din Lege.
Misiunile diplomatice şi ofciile consulare ale României, în baza art.18 alin.2 lit.f din Lege.
Secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor dacă nu există birou notarial în acea localitate şi dacă
înscrisurile care vor fi legalizare nu sunt sub semnătură privată, conform art.17 din Lege.
U.N.N.P.R. - conform art.127˄1 din Regulament, instituţia poate elibera persoanelor interesate copii certificate
de pe actele pe care le deţin (cazul certificatelor de moştenitor eliberate de fostele Notariate de Stat).
Condiţii: înscrisul de pe care se efectuează legalizarea trebuie să:
- fie original - fără a distinge după cum forma este autentică sau a unui înscris sub semnătură privată;
- să nu conţină ştersături, modificări sau adăugiri care să nu fie confirmate de semnătura şi/sau ştampila
emitentului, după caz;
- să fie redactate în limba română - ca regulă. Ca excepţie se permite şi legalizarea copiilor după înscrisuri
redactate într-o limbă străină cu condiţia ca:
A. partea care solicită legalizarea să prezinte notarului traducerea legalizată a actului respectiv, traducere care
este efectuată de către un traducător autorizat ce are depus specimetul de semnătură la biroul notarial
respectiv. Această traducere legalizată se va anexa de către notarul public fiecărei copii legalizate de pe înscrisul
original.
B. efectuarea propriu-zisă a legalizării, procedură la care va participa, alături de notarul public şi un traducător
autorizat care va confrunta copia cu originalul. În cazul în care notarul public este şi el un traducător autorizat
sau înscrisul original este redactat în limba maternă a notarului public, prezenţa traducătorului în faza de
legalizare a copiei nu mai este necesară.
Procedura de legalizare a actelor întocmite într-o limbă străină este reglementată în acest fel, deoarece
traducerea iniţială este necesară pentru a se putea stabili complet conţinutul actului original, însă legalizarea
semnăturii traducătorului nu va face decât să confirme faptul că traducătorul respectiv a semnat traducerea (se
prezumă relativ că tot el a şi efectuat-o) şi că specimentul acestuia se găseşte în arhiva biroului notarial
respectiv. Esenţa procedurii legalizării copiilor şi anume colaţionarea (sau confruntarea originalului cu copia) nu
poate fi efectuată de către traducător, ci va fi făcută fie de către secretarul biroului notarial, fie de către notarul
public însuşi sau de către un expert atunci când este cazul. Oricum, indiferent de calitatea notarului public de a
fi traducător, tot este vorba despre îndeplinirea a două proceduri ce vor trebui evidenţiate separat, prin acte
diferite (i.e. legallizarea semnăturii traducătorului şi legalizarea de copie).
Condiţiile copiei legalizate:
- să fie făcută de pe original;
- să fie fidelă şi exactă (această condiţie a devenit în prezent atenuată, deoarece copiile legalizate se efectuează
prin fotocopierea originalului);
- cu titlu de excepţie se permite şi legalizarea unei părţi determinate dintr-un înscris, cu condiţia de a nu se
denatura înţelesul integral al înscrisului art.312 alin.1 din Regulament;
- procedura legalizării copiei să nu fie dată în competenţa exclusivă a altui organ (e.g.: cazul hotărârilor
judecătoreşti care se vor legaliza numai de către instanţele emitente şi NU de către notari).
Cu titlu de excepţie, se pot legaliza de către secretarul biroului şi acte aflate în arhiva biroului notarului public în
baza rezoluţiei acestuia. Este vorba evident de actele originale aflate în arhiva notarului şi nu despre copiile
care au stat la baza întocmirii acestor acte art.311 alin.6 din Regulament.
Încheierea de legalizare a copiei: va cuprinde elementele esenţiale din art.84 din Legea nr.36/1995 precum şi
conformitatea copiei cu originalul, starea în care se află înscrisul, semnătura secretarului care a făcut
colaţionarea şi a notarului public. După caz, pe încheierea de legalizare mai pot apărea: semnătura
traducătorului sau semnătura expertului.
Tarifare: conform OMJ nr.46/2011 anexa 1 pct.17 şi 18, pentru legalizarea copiilor de pe actele prezentate de
părţi se va percepe un onorariu de 3 lei/pagină + TVA, iar pentru legalizarea copiilor de pe actele din arhiva
biroului notarial se va percepe un onorariu de 5 lei/pagină + TVA.
5. Legalizarea traducerilor şi a semnăturii traducătorului: sediul materiei: art.151 din Legea nr.36/1995,
respectiv art.318-324 din Regulament.
Procedura este una distinctă în funcţie de calitatea notarului public de traducător. Astfel, dacă notarul public
este şi traducător, el va efectua legalizarea traducerii efectuată tot de el. Practic, în această situaţie procedura
notarială va atesta exactitatea traducerii efectuată de către notar.

35
Dacă notarul public nu are calitatea de traducător, atunci procedura se va numi legalizarea semnăturii
traducătorului şi va avea ca scop confirmarea faptului că traducerea a fost semnată de către traducătorul
autorizat (care va trebui să aibe depus specimenul de semnătură la biroul notarial respectiv), dar nu şi că
efectiv traducerea a fost făcută de respectivul traducător (acest lucru prezumându-se relativ).
Competenţă: notarul public în baza art.12 lit.j din Lege va putea îndeplini cele două proceduri.
Misiunile diplomatice şi ofciile consulare ale României - în baza art.18 alin.2 lit.g din Lege. Este obligatoriu ca
efectele acestor proceduri să se producă pe teritoriul României şi legile statului de reşedinţă să nu interzică
efectuarea traducerilor sau a legalizării semnăturii traducătorului.
Încheierea: va cuprinde în cazul ambelor proceduri elementele art.84 din Legea nr.36/1995, iar în funcţie de
calitatea de traducător a notarului sau nu, se va întocmi câte o încheiere diferită. Astfel, dacă notarul este şi
traducător, încheierea de legalizare a traducerii va cuprinde atestarea exactităţii traducerii de pe înscrisul
respectiv, care a fost vizat de către notarul traducător.
Dacă notarul nu este traducător, se va întocmi o încheiere de legalizare a semnăturii traducătorului care va
cuprinde menţiunea prezentării traducătorului în persoană (dacă traducătorul nu are depus specimenul de
semnătură la biroul notarial respectiv), precum şi menţiunea semnării înscrisului de către traducător. Această
încheiere va fi precedată de formula de certificare a traducerii prin care traducătorul certifică exactitatea
traducerii cu textul actului original. Deci, în cazul legalizării semnăturii traducătorului, constatările notarului nu
vor avea ca obiect decât faptul că traducătorul s-a prezentat personal şi că a semnat traducerea. Certificarea
exactităţii traducerii se va efectua de către traducător însuşi prin formula de certificare.
Tarifare: conform OMJ nr.46/2011 anexa 1 pct.14, pentru cele două proceduri se va percepe un onorariu de 30
lei + TVA, iar pentru fiecare act în plus se va percepe un onorariu de 5 lei + TVA.

Curs 5 - Procedura autentifcării actelor notariale

Sediul materiei: art.89-100 din Legea nr.36/1995 republicată, respectiv art.225-232 din Regulamentul
Legii 36/1995 (OMJ nr.2333/c/2013).
Procedura autentificării înscrisurilor este baza activităţii notariale. Gradul de complexitate al acestei
proceduri nu este întrecută de nicio altă procedură instrumentată de către notarul public, motiv pentru care
actele autentificate de notarul public se bucură de o forţă probantă specifică. Necesitatea actului autentic este
reclamată în cele mai divese aspecte ale vieţii civile a subiectelor de drept: de la actele autentice constitutive
sau translative de drepturi reale care sunt încheiate ad validitatem în formă autentică, la declaraţiile de
acceptare sau renunţare la succesiune, la procurile date pentru încheierea diverselor operaţiuni juridice sau la
certificatele de moştenitor14, toate intră în sfera de aplicabilitate a autenticului.
Ce presupune însă noţiunea de autentificare? Ea are în vedere asigurarea certitudinii legalităţii şi
valabilităţii cu privire la anumite elemente ale actului juridic ce îmbracă această formă. Astfel, părţile actului
sunt protejate şi indirect, terţii iau cunoştinţă de realitatea socială a actului juridic încheiat de părţi atunci când
actul autentificat este supus formalităţilor de publicitate. Confrom art.89 alin.1 din Legea 36/1995: "Înscrisul
autentic notarial este cel întocmit sau, după caz, primit şi autentificat, de către notarul public sau de către
personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare, în forma şi în condiţiile stabilite prin prezenta lege".
Potrivit acestui aliniat, interpretat a contrario, există mai multe tipuri de acte autentice, actul autentic notarial
fiind numai o specie a genului de act autentic 15.
Trebuie precizat că autentificarea unui înscris deşi priveşte actul în totalitate, nu se referă la toate
elementele acestuia. Cu alte cuvinte, autentificarea are în vedere anumite părţi din conţinutul juridic al unui
act şi nu întreg cuprinsul acestuia. Potrivit art.89 alin.2 din Legea nr.36/1995, procedura autentificării se
subdivide în 3 componente principale:
"a) stabilirea identităţii părţilor în condiţiile art.84 din Legea nr.36/1995, republicată;
b) exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinutul actului;
c) semnătura acestora şi data înscrisului".
Aşadar, autentificarea înscrisurilor se concentrează numai pe identifcarea părţilor acestui înscris,

14 Deşi legea nr.36/1995 nu o prevede expres, certificatul de moştenitor este tot o specie a actului autentic, fără însă a se
bucura de o procedură specifică actelor autentice şi fără a avea o încheiere de autentificare. Aşa cum s-a arătat anterior (a se
vedea cursul care a vizat procedura succeesorală), certificatul de moştenitor este prin complexitatea sa un tip de act autentic
sui-generis. La fel şi în cazul certificatului de divorţ.
15 Alte exemple de acte autentice sunt în primul rând, hotărârile judecătoreşti ale instanţelor, certificatele emise de RECOM,
actele de studii (dipolme, certificate) emise de către unităţile de învăţământ acreditate de Ministerul Învăţământului.

36
asigurarea exprimării valabile a consimţământului lor, prin semnarea actului şi nu în ultimul rând, datarea
respectivului înscris16.
I. Identifcarea părţilor.
Este prima fază a procedurii autentificării care presupune prezentarea părţii în persoană la sediul
biroului notarial unde se va întocmi procedura autentificării. Identificarea se realizează în condiţiile art.84 din
Legea nr.36/1995, cel mai des prin prezentarea unui act de identitate (CI sau BI, paşaport), atestare de către
avocat sau menţiunea că partea este cunoscută personal de către notarul public). Conform art.11 alin.2 din
OUG nr.97/2005: "prin act de identitate se înţelege cartea de identitate, precum şi cartea de identitate
provizorie şi buletinul de identitate, aflat în termen de valabilitate". În plus, potrivit aceluiaşi act normativ:
"Începând cu data de 1 ianuarie 2011, prin act de identitate se înţelege şi cartea electronică de identitate".
Aşadar, în principiu este exclusă identificarea părţilor prin permis de conducere sau legitimaţie (cum ar fi cazul
pentru anumite profesii: magistrat, poliţist etc.). Dacă notarul public va avea dubii în legătură cu identitatea
părţilor, el poate solicita verificarea actului de identitate la R.N.E.P., dar numai dacă are şi consimţământul
persoanei în cauză (aceasta deoarece este vorba despre date cu caracter personal cu care notarul public
lucrează). Dacă partea nu-şi dă consimţământul la verificare, iar dubiile notarului se menţin, atunci acesta
trebuie să refuze autentificarea respectivului înscris.
Prin excepţie, partea poate fi reprezentată printr-un mandatar cu procură specială autentică la
instumentarea procedurii în cauză. Se poate observa faptul că şi Legea 36/1995 a păstrat principiul
corespondenţei formelor sau accesorium sequitur principale atunci când vine vorba despre un mandat acordat
pentru încheierea unui act autentic. Acest fapt atrage obligaţia notarului de a verifica la R.N.N.E.P.R. dacă
mandatarul mai are încă această calitate 17. Potrivit art.226 alin.5 din Regulament, "Procurile folosite la
autentificarea actelor autentice rămân la dosar în original sau în copie legalizată".
II. Luarea consimţământului.
Constituie substanţa procedurii autentificării. Legea prevede în art.92 un mecanism în două faze pentru
luarea consimţământului părţilor.
a. Prima fază este citirea de către notar a actului către părţi şi ulterior acestui lucru, adresarea
întrebării dacă cuprinsul actului reprezintă voinţa părţilor. Sistemul este evident imperfect. El se adresează unui
standard de bonus pater familias, pe care părţile trebuie să-l îndeplinească. Uneori, se obişnuieşte ca părţile să
citească ele însele cuprinsul actului, iar după aceea să-l discute împreună cu notarul public, pentru ca acesta să
se convingă de faptul că părţile i-au înţeles şi acceptat conţinutul. Este foarte adevărat, că pentru a se proteja,
indiferent dacă au citit sau nu părţilor cuprinsul actului, notarii publici obişnuiesc să introducă în actele
autentificate de ei o clauză din care să rezulte că actul reprezintă voinţa liberă şi neviciată a părţilor şi că
acestea au luat cunoştinţă de cuprinsul înscrisului pe care îl semnează. În contractele complexe, acolo unde
părţile sunt fie specialişti ai dreptului, fie sunt asistaţi de specialişti în drept, formalitatea citirii actului de către
notar este evident superfluă, cluzele contractului urmând a se naşte direct din negocierile duse între părţi,
consemnate mai apoi de notar.
b. Manifestarea consimţământului părţilor şi semnarea înscrisului de către părţi. Este binecunoscută
predilecţia dreptului civil român pentru teoria voinţei juridice. Ea are 2 componente: una internă (cauza) şi alta
externă, dar nu exteriorizată (consimţământul). Întotdeauna între aceste 2 elemente trebuie să existe
concordanţă, altfel contractul va putea fi anulabil pentru inexistenţa cauzei. Exteriorizarea consimţământului se
va face verbal şi se va materializa, în principiu 18 prin semnarea acestuia de către parte. Sigur că în acest caz este
16 Totuşi, chiar numai aceste trei elemente disting net procedura autentificării actelor de cea a legalizării semnăturii,
acolo unde notarul public deşi identifică partea, nu îi ia acesteia consimţământul prin semnarea înscrisului. În
procedura legalizării de semnătură, semnătura părţii nu are rolul de a exterioriza consimţământul acesteia la
efectuarea procedurii de către notar, ci de a proba cunoaşterea actului de către cel care îl semnează. În plus,
legalizarea de semnătură este expressis verbis interzisă pentru actele la care legea solicită forma autentică drept o
condiţie ad validitatem. În ceea ce priveşte conţinutul efectiv al înscrisului, la actul autentic notarul public trebuie să se
asigure că partea cunoaşte şi înţelege complet toate clauzele acestuia, în timp ce la legalizarea de semnătură notarul
nu va intra propriu-zis pe conţinutul actului, ci se va asigura doar că acesta respectă legea şi bunele moravuri, iar
partea are cunoştinţă de înscris.
17 Până nu demult, în practică, accesul la R.N.N.E.P.R. se dovedea a fi extrem de dificil pentru actele care nu au nevoie de
programare şi care se încheie prin mandatar, deoarece registrul răspundea într-un termen destul de lung (în medie,
este vorba de 3-4 ore, sau chiar de o zi). Pentru acest motiv, Uniunea notarilor a pus la punct o aplicaţie electronică a
R.N.N.E.P.R. prin intermediul căreia notarii pot verifica în timp real dacă respectiva procură a fost sau nu revocată de
către mandant.
18 Mai există şi situaţii în care consimţământul nu se manifestă prin semnarea înscrisului de către parte, în aceste ipoteze

37
vorba despre o prezumţie simplă, însă foarte greu de răsturnat că semnătura reprezintă consimţământul părţii.
Pentru actele bi sau plurilateriale în cazul cărora părţile nu se pot prezenta în acelaşi timp în faţa
notarului, consimţământul acestora poate fi luat separat, dar obligatoriu în aceeaşi zi, menţionându-se data şi
ora luării consimţământului precum şi motivul pentru care actul nu s-a putut semna în acelaşi timp de toate
părţile. Art.92 alin.2 din Legea nr.36/1995: "Pentru motive temeinice, notarul public poate lua separat, dar în
aceeaşi zi, consimţământul părţilor care figurează în act. În acest caz, în încheierea de încuviinţare a
autentificării se va menţiona ora şi locul luării consimţământului fiecărei părţi".
Luarea consimţământului în situaţii speciale: sediul materiei art.96 şi 97 din Legea nr.36/1995. Se au în
vedere 2 tipuri de situaţii speciale şi anume: persoanele cu handicap fizic, precum şi cazul persoanelor care
sunt împiedicate din pricina infimităţii, bolii sau din alte cauze (în special necunosătorii de carte) să semneze
înscrisuri autentificate de notarul public.
a. Persoanele cu handicap - aici intră cazul surdului, mutului, surdo-mutului sau a nevăzătorului.
Pentru primele 3 categorii, dacă sunt ştiutori de carte, notarul public va introduce în act înaintea semnăturii
părţilor, formula: "consimt la prezentul act, pe care l-am citit" urmată apoi de semnătura părţii. Dacă aceleaşi
persoane se găsesc în imposibilitate de a semna, consimţământul se va lua prin interpret. Art.96 din Legea
36/1995: "(1) Declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului, ştiutori de carte, se va da în scris în
faţa notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii, a menţiunii "consimt la prezentul act,
pe care l-am citit".
(2) Dacă surdul, mutul sau surdomutul se găsesc din orice motiv în imposibilitate de a scrie, declaraţia de
voinţă se va lua prin interpret".
Cazul persoanei nevăzătoare - notarul public îi va citi actul şi îl va întreba dacă a auzit bine când i s-a
citit înscrisul şi dacă cele auzite reprezintă voinţa sa, consemnând acestea în încheierea de autentificare - art.96
alin.3 din Legea 36/1995.
b. Persoanele împiedicate de boală, infrmitate sau alte cazuri să semneze - art.97 din Legea
nr.36/1995: "(1) În cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna,
notarul public, îndeplinind actul, va lua consimţământul numai în prezenţa a 2 martori-asistenţi, această
formalitate suplinind absenţa semnăturii părţii.
(2) Martorii asistenţi vor fi identificaţi şi vor semna actul, iar în încheierea de autentificare se va face menţiunea
că aceştia au fost prezenţi la citirea actului de către părţi sau, după caz, de către notarul public şi la luarea
consimţământului".
Procedura se aplică în special celor neştiutori de carte pentru a li se lua consimţământul. Participarea
martorilor este obligatorie, aceştia urmând să fie identificaţi în încheierea de autentificare şi să semneze actul
în cauză. Menţiunea notarului despre prezenţa martorilor şi semnătura acestora vor suplini semnătura părţii 19.
Această procedură a înlocuit vechea metodă de amprentare a părţilor care nu puteau semna.
Martorii: trebuie să nu se afle într-una din situaţiile de la art.97 alin.3 din Legea 36/1995: " Nu poate fi
martor-asistent cel care:
a) nu a împlinit 18 ani;
b) figurează în act ca parte sau ca beneficiar;
c) din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu este apt;
d) este neştiutor de carte sau din orice motiv, nu poate semna".
III. Datarea înscrisului şi semnătura notarului.
Data este un element esenţial pentru majoritatea procedurilor notariale. Ea stabileşte momentul în
timp de la care actul a luat naştere şi a început să-şi producă efectele. Uneori, în procedura autentificării se va
menţiona şi ora luării consimţământului. Este curios faptul că legea nu prevede expressis verbis şi necesitatea
semnării înscrisului de către notar în procedura autentificării. Numai din acest moment actul se va naşte în
mod valabil ca realitate juridică. Sigur că formalitatea semnării actului de către notar este prevăzută indirect în
art.83 printre elementele esenţiale ale încheierii unei proceduri notariale. Cuprinsul încheierii de autentificare
este determinat de art.98 din Legea nr.36/1995: "Încheierea care constată autentificarea unui înscris va
cuprinde, sub sancţiunea anulării, pe lângă datele prevăzute la art. 85, şi următoarele menţiuni:
a) constatarea că s-a luat consimţământul părţilor;
constatările notarului urmând a ţine loc de semnătură şi de dovadă a exteriorizării consimţământului părţii.
19 Se observă că spre deosebire de procedura autentificării testamentului unei persoane care din princina bolii,
infirmităţii sau altei cauze nu poate semna (a se vedea art.95 alin.2 din Legea nr.36/1995), în cazul luării
consimţământului acestor persoane pentru alte acte decât testamentele, nu mai este necesară şi citirea actului de
către notar părţii în cauză.

38
b) constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de toţi cei ţinuţi să-l semneze. Menţiunea notarului
public că una dintre părţi nu a putut semna ţine loc de semnătură pentru aceasta;
c) dispoziţia de învestire cu formă autentică, care se exprimă prin cuvintele: «Se declară autentic prezentul înscris»".
Sancţiunea nerespectării uneia dintre aceste condiţii este nulitatea relativă 20, ca de altfel şi
nerespectarea condiţiilor de la art.85 din Legea nr.36/1995.
Forţa probantă a înscrisului autentic: datorită specificului procedurii autentificării actelor notariale, ele vor
avea o forţă probantă duală, în sensul că actul autentic va genera 2 tipuri de niveluri probatorii în funcţie de
obiectul constatărilor notarului public.
Astfel, în ceea ce priveşte aspectele constatate de către notar ex propriis sensibus, actul autentic va fi valabil
până la procedura înscrierii în fals contra notarului instrumentator. Conform legii, intră în categoria elementelor
constatate personal de către notarul public următoarele: "a) faptul prezentării părţilor şi a tuturor persoanelor
participante la procedura de autentificare precum şi identificarea acestora;
b) locul şi data încheierii actului;
c) exteriorizarea consimţământului".
Numai cu privire la aceste elemente actul autentificat va face dovadă până la inscrierea în fals. Dintre cele 3
elemente enumerate, ultimul ridică unele discuţii. Textul se referă la consimţământul exteriorizat, respectiv
atât la exprimarea verbală a consimţământului cât şi la materializarea acestuia, adică semnarea înscrisului de
către parte.
A contrario, actul notarial va face dovada până la proba contrarie pentru celelalte elemente ale sale şi în
special pentru declaraţiile părţilor, art.99 alin.3:"Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic notarial fac
dovada, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane". Se instituie astfel al doilea
nivel probatoriu pentru actul notarial care va proteja notarul împotriva unor viitoare susţineri ale părţilor sau
terţilor.
Nu în ultimul rând, art.100 prevede o altă caracteristică importantă a actului notarial din punct de
vedere procedural şi probatoriu: atunci când actul notarial constată o creanţă certă şi lichidă, în momentul
exigibilităţii sale, actul devine automat titlu executoriu, permiţându-se creditorului să solicite în mod direct
executorului judecătoresc punerea în executare a titlului care constată creanţa. Teza a II-a a art.100 conţine o
precizare superfluă: în lipsa originalului, atât duplicatul cât şi copia legalizată a înscrisului care constată creanţa
pot constitui titlu executoriu.

Alte elemente ale procedurii autentifcării.


Ca regulă, părţile trebuie să menţioneze pe cererea de autentificare adresată notarului, în principal
tipul de act pentru care se doreşte îndeplinirea procedurii autentificării. Notarul public va opri la baza actului
pe care îl autentifică fotocopii de pe actele prezentate de părţi, acte pe baza cărora înscrisul a fost încheiat (e.g.
acte de stare civilă, acte de proprietate, adeverinţe, etc.). În unele cazuri, la baza actului se vor opri acte
originale prezentate de părţi sau obţinute de către notar, cum ar fi: extrase de CF, certificate fiscale, adeverinţe
de la asociaţiile de proprietari, de la diverse autorităţi, sau de la primării, procuri, testamente, etc.).
Conform art.227 din Regulament, notarul atunci când autentifcă procuri cu caracter patrimonial
pentru cei aflaţi în detenţie, este obligat să verifice dacă nu a fost restrânsă capacitatea mandantului sau dacă
bunurile cu privire la care el dispune nu au fost indisponibilizate.
Atunci când autentifcă acte translative sau constitutive de drepturi reale asupra bunurilor imobile,
conform art.228 din Regulament, notarul trebuie să verifice starea acestora prin solicitarea unui extras de CF şi
a unui certificat fiscal. Dacă solicitarea extrasului de CF este importantă (în principiu, atunci când sistemul de CF
va dobândi efect constitutiv de drepturi, proba drepturilor înscrise în CF se va face NUMAI cu extrasul de CF),
solicitarea certificatului fiscal va dovedi că imobilul este înregistrat fiscal pe numele dispunătorului. Evident,
certificatul fiscal nu va constitui titlu de proprietate, însă în anumite situaţii utilizarea certificatului fiscal se
poate realiza circumstanţiat pentru a stabili proprietarii sau alte drepturi (cazul terenurilor), dacă din acte nu
rezultă cu claritate numărul sau drepturile acestora 21. Potrivit art.1244 NCC, în cazul actelor translative sau

20 Terminologia utilizată de legiuitor este însă nefericită, preferându-se folosirea termenului de "anulare" pentru
desemnarea nulităţii relative în loc de anulabilitate. Din acest punct de vedere, vechea variantă a Legii 36/1995 era
ceva mai clară în diferenţierea între nulitatea relativă şi cea absolută: "Încălcarea cerinţelor prevăzute la art. 49 lit. c),
f), j) şi k) se sancţionează cu nulitatea (absolută), iar a celorlalte cerinţe cu anularea (nulitate relativă), în afară de cazul
în care îndeplinirea acestora rezultă din lucrările actului".

21 Este deja cunoscută practia neunitară a unor organe fiscale (cel puţin la nivelul Mun. Bucureşti) de a deschide roluri

39
constitutive de drepturi reale supuse înscrierii în CF, forma acestor contracte este cea autentică sub sancţiunea
nulităţii absolute, cu excepţiile prevăzute de lege.
În cazul terenurilor, amplasamentul lor se va determina potrivit actelor emise de autorităţile
competente. Formularea este evident eliptică şi generatoare de confuzii. În principiu, există 2 metode pentru a
determina situarea terenurilor: fie cu extrasul de CF, fie cu adeverinţa de la primăria în raza căreia se află situat
terenul.
Tot în cazul contractelor de vânzare-cumpărare care se încheie prin mandatar, iar mandatarul însuşi
sau soţul acestuia au calitatea de cumpărător, notarul public va fi obligat să menţioneze în cuprinsul procurii
toate clauzele contractului de vânzare, inclusiv preţul. Această particularitate a procedurii autentificării îl va
proteja pe vânzător împotriva posibilelor abuzuri ale mandatarului. Art.226 alin.1 din Regulament: "În cazul în
care se autentifică o procură pentru încheierea unui contract de vânzare, iar cumpărătorul sau soţul acestuia
are el însuşi calitatea de mandatar al vânzătorului, notarul public va pretinde părţilor să înscrie în cuprinsul
procurii toate clauzele contractului, inclusiv preţul".
Nu în ultimul rând, potrivit art.229 alin.2 din Regulament, în cazul în care se recunoaşte un copil din
afara căsătoriei printr-un înscris (autentificat - în principiu fiind vorba despre o declaraţie de recunoaştere) sau
testament, notarul public este obligat să comunice în maximum 10 zile, Oficiului de stare civilă de la locul
naşterii copilului, fie declaraţia, fie partea de testament referitoare la recunoaştere (nu se comunică întreg
cuprinsul testamentului, deoarece acesta trebuie să-şi păsteze caracterul de act secret până la momentul
deschiderii succesiunii).

Întocmirea înscrisurilor autentice: sediul materiei, art.97 din Legea nr.36/1995. Marea noutate adusă de
republicarea Legii 36 este în materia actelor autentice referitoare la numărul de exemplare originale care se
întocmesc. Până la modificarea legii, actele se întocmeau în atâtea exemplare solicitate de părţi, eventual unul
sau două pentru CF, plus unul pentru arhiva biroului 22. Potrivit noii legi (art.97 alin.1,2 şi 4), se va întocmi un
singur original care se va semna (numai) de către părţi sau de reprezentaţii lor şi se va păstra în arhiva biroului
notarial, în timp ce părţile vor primi numai duplicate de pe original (duplicatele nu vor conţine semnătura
părţilor). Potrivit art.225 alin.6 din Regulament: "duplicatul reprezintă redarea fidelă a conţinutului actului
notarial şi a încheierii de autentificare originale, cu excepţia semnăturii părţilor şi a notarului public".
Art.97 alin.3 din Lege stabileşte şi regimul juridic al anexelor actelor autentice, acestea fiind: "orice
înscris ataşat înscrisului principal, care detaliază sau completează conţinutul acestuia din urmă şi a fost
declarat ca atare de către părţi". De regulă, anexele se întâlnesc în cazul contractelor de vânzare-cumpărare
pentru imobile şi au ca obiect, fie amplasamentul imobilelor, fie planul acestora.
Autentifcarea testamentelor: sediul materiei art.92-94 din Legea nr.36/1995, art.1043-1046 NCC.
Având în vedere importanţa crescută pe care testamentele au primit-o în NCC 23 în ceea ce priveşte
procedura autentificării lor, era normal ca şi Legea nr.36/1995 să se adapteze la acest lucru. Procedura
autentificării testamentului devine astfel una extrem de formalistă, dar menită să împiedice fraudele sau
inconsecvenţele, aspecte care vor uşura considerabil sarcina notarului atunci când va trece la dezbaterea
procedurii succesorale.

Cererea pentru autentifcarea testamentului - art.93 alin.4. Ea va cuprinde fie solictarea testatorului de a-i fi
tehnoredactat testamentul care e deja scris, fie solicitarea testatorului de a dicta conţinutul testamentului către
notar, atunci când nu există un proiect de testament 24. Tot în cuprinsul cererii, tesatorul trebuie să menţioneze
că i-au fost aduse la cunoştinţă posibilitatea de a fi asistat de 2 martori, precum şi menţiunea că testamentul pe
care îl va autentifica notarul este ultima sa dispoziţie de voinţă. Proiectul de testament se va păstra alături de
cerere la baza actului în arhiva notarului.

fiscale separate pentru cazul soţilor codevălmaşi.


22 De la acestă regulă fac execpţie certificatele de moştenitor şi certificatele de divorţ care se întocmesc în 2 exemplare
originale, unul pentru dosarul cauzei, iar altul pentru mapa cu certificate pe care notarul public trebuie să o ţină în
arhiva sa. Necesitatea întocmirii dublului exemplar este dictată în aceste două situaţii de termenul diferit de păstrare în
arhivă a lucrărilor notariale; astfel, dosarele succesorale şi cele de divorţ se păstrează pentru 10 ani, în timp ce mapele
cu certificate au termen de păstrare permanent.
23 Se pare că legiuitorul a dorit revenirea la principiile dreptului roman, acolo unde moştenirea testamentară era regula,
iar cea legală excepţia.
24 Conform art.94 alin.9 care se aplică prin analogie, consemnarea dictării trebuie efectuată fidel de către notar, acesta
urmând să redacteze mai apoi testamentul utilizând terminologia juridică aplicabilă în speţă.

40
Procedura autentifcării propriu-zise a testamentului. Sunt posibile 2 variante de lucru: fie se tehnoredactează
proiectul de testament pe care testatorul îl prezintă în faţa notarului (evident, după ce notarul l-a analizat din
punct de vedere legal), fie testatorul dictează notarului conţinutul testamentului, iar acesta îl tehnoredactează.
Indiferent de procedură, testamentul trebuie să cuprindă formula "sacramentală" a faptului că reprezintă
ultima voinţă a defunctului25. După tehnoredactare, testamentul este citit testatorului sau îi este înmânat
acestuia pentru a fi citit, dacă testatorul doreşte acest lucru. Premisa autentificării oricărui testament este
declaraţia testatorului că testamentul cuprinde ultima sa voinţă. Numai după acest moment, testamentul poate
fi semnat în ordine de către testator şi mai apoi de către notar. Dacă testatorul alege să fie asistat de 2 martori,
atunci aceştia vor semna testamentul imediat după testator şi înaintea notarului.

Consimţământul testatorului în situaţii speciale - art.94 din Legea nr.36/1995. Conform alin.1, în aceste situaţii
în care testatorul nu poate semna din pricina bolii, infirmităţii sau din alte motive, notarul public se va ocupa de
redactarea testamentului, iar prezenţa martorilor asistenţi va fi obligatorie. Martorii vor fi indentificaţi de către
notarul public şi vor fi menţionaţi separat în încheirea de autentificare. Dacă testatorul declară că nu ştie sau nu
poate semna, atunci notarul va face menţiune despre acest lucru în încheierea de autentificare, va citi
conţinutul testamentului către testator şi va solicita semnarea testamentului de către cei 2 martori. Numai
prin îndeplinirea cumulată a acestor 3 elemente, necesitatea existenţei semnăturii testatorului este înlăturată 26.
Dacă testatorul este surd, mut sau surdo-mut, consimţământul acestuia se va lua de către notar prin interpret,
dar tot în prezenţa a 2 martori - art.94 alin.6.
Dacă testatorul este nevăzător, notarul îi va citi cuprinsul testamentului, îl va întreba dacă a auzit bine când i s-a
citit înscrisul şi dacă cele auzite reprezintă voinţa sa 27, după care va solicita martorilor să semneze testamentul -
art.94 alin.7.

Înregistrarea testamentului autentic: după autentificarea testamentului, notarul public îl va înregistra în R.N.L.,
conform prevedrilor art.1046 NCC. Ceea ce se comunică la acest registru este numele testatorului, precum şi
data, numărul de autentificare şi sediul biroului notarial la care s-a autentificat testamentul în cauză, alături de
numele notarului instrumentator. Cuprinsul testamentului este şi trebuie să rămână secret (chiar şi faţă de
acest registru!) până la deschiderea succesiunii testatorului.

Organizarea activităţii notariale

I. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România (U.N.N.P.R.) - art.52-62 din Lege. Reprezintă unica
structură organizatorică centrală a notarilor publici din România cu personalitate juridică şi patrimoniu propriu.
Ea este compusă din toţi notarii publici în funcţie din România. Sediul ei se află în Bucureşti, iar atribuţiile sale
sunt detaliate de art.52 alin.3 din Lege: "(3) Pentru realizarea obiectivelor din domeniile sale de activitate,
Uniunea are următoarele funcţii:
a) de strategie, prin transmiterea de propuneri la elaborarea, de către Min. Just., a strategiilor în domeniul notarial;
b) de reglementare a activităţii, prin reglementări terţiare specifice, prin care se asigură în conformitate cu strategia
adoptată, punerea în aplicare a legislaţiei în domeniul notarial şi realizarea cadrului juridic subsidiar specific;
c) de reprezentare pe plan intern şi internaţional a notarilor publici;
25 Menţiunea că testamentul reprezintă ultima voinţă a testatorului devine prin efectul Legii nr.36/1995 o adevărată
formulă sacramentală, deoarece acest lucru trebuie precizat atât în cererea adresată notarului pentru autentificarea
testamentului, menţionat în conţinutul testamentului cât şi declarat de parte înaintea semnării testamentului (a se
vedea alin.2, 4, 7 şi 9 ale art.94, care conţin aceeaşi formalitate). Acest lucru este evident incompatibil cu caracterul
esenţialmente revocabil al testamentului, deci necesitatea menţiunii cu privire la ultima voinţă este relativă, testatorul
putând oricând reveni asupra conţinutului "ultimei sale voinţe".
26 Legiuitorul revine prin această formalitate la procedura romană specifică lui tabelliones care trebuia asistat în
procedura întocmirii actelor fie de martori, fie de secretarii săi. Pentru siguranţă, în aceste ipoteze, unii notari îi şi
amprentează (dacă este posibil) pe testatorii necunosători de carte sau pe cei care din diverse motive nu pot semna,
deoarece amprentarea rămâne în cazul decesului martorilor cea mai bună dovadă a îndeplinii prodecurii faţă de
persoana în cauză. În mod formal însă, Legea nr.36/1995 a renunţat la necesitatea amprentării părţilor dintr-un act sau
procedură.
27 Aici se aplică a fortiori art.96 alin.3 din Legea nr.36/1995.

41
d) de îndrumare, sprijin şi control, a notarilor publici, în aplicarea corectă a prevederilor legale în domeniul notarial;
e) de administrare a patrimoniului propriu".

Conform art.54 din Lege, Uniunea are în subordine anumite structuri proprii printre care:
a) Institutul Notarial Român;
b) Casa de Asigurări a Notarilor Publici;
c) Casa de Pensii a Notarilor Publici;
d) Centrul Naţional de Administrare a Registrelor Naţionale Notariale;
e) Comisia de cenzori;
f) Consiliul de disciplină;
g) Corpul de control;
h) Redacţia Buletinului Notarilor Publici;
i) comisiile de specialitate ale Consiliului Uniunii;
j) aparatul de specialitate şi administrativ;
k) Registrul Naţional de Evidenţă a Notarilor Publici, în care se înregistrează notarii publici şi formele în care
aceştia îşi exercită profesia.

Structura U.N.N.P.R. - conform art.52 alin.7 din Lege, (7) Organele de conducere ale Uniunii sunt:
A) Congresul;
B) Consiliul Uniunii;
C) Biroul executiv al Consiliului Uniunii;
D) Preşedintele Uniunii.
A) Congresul U.N.N.P.R. - art.53 din Lege: este compus din reprezentanţii desemnaţi de Adunările Generale ale
Camerelor potrivit normei de reprezentare de 1/10, alături de membrii Consiliului Uniunii şi vicepreşedinţii
Colegiilor Directoare.
Congresul funcţionează în sesiuni ordinare şi extraordinare, cele ordinare fiind programate o dată pe
an, iar cele extraordinare, oricând la cererea Consiliului Uniunii sau a Camerelor, dacă aceasta reprezintă cel
puţin o treime din numărul notarilor publici.
Congresul e legal constituit prin prezenţa a cel puţin 2/3 din membri, iar cvorumul de lucru este
majoritatea simplă a delegaţilor prezenţi.
Atribuţii: art.53 alin.9 din Lege:
a) adoptă prin hotărâre, completarea sau modificarea Statutului Uniunii şi a Statutului Casei de Asigurări
pentru Garantarea Răspunderii Civile, cu excepţia modificărilor adoptate între Congrese de către Consiliul
Uniunii, în condiţiile art. 27 alin. (6);
b) adoptă Codul deontologic al not. publ., completările şi modificările care i se aduc în condiţiile stabilite prin statut;
c) validează, prin hotărâre, alegerea reprezentanţilor Camerelor şi a supleanţilor acestora în Consiliul Uniunii, în
condiţiile stabilite prin statut;
d) validează, prin hotărâre, alegerea, dintre membrii Consiliului Uniunii, a preşedintelui şi vicepreşedinţilor, în
condiţiile stabilite prin statut;
e) validează, prin hotărâre, alegerea membrilor Consiliului de disciplină în condiţiile stabilite prin statut;
f) dezbate probleme profesionale de interes general şi adoptă, cu majoritate simplă, rezoluţii cu privire la
problemele dezbătute;
g) aprobă raportul Consiliului Uniunii şi al Comisiei de cenzori, execuţia bugetară şi descărcarea de gestiune;
h) îndeplineşte orice alte atribuţii date în competenţa sa prin lege, regulament sau statut.
B) Consiliul Uniunii - art.55 din Legea 36/1995: este compus din reprezentanţi ai Camerelor aleşi potrivit unei
norme de reprezentare diferite, astfel:
a) un reprezentant, pentru Camerele cu până la 200 de notari publici în funcţie;
b) doi reprezentanţi pentru Camerele care au între 201 şi 400 de notari publici în funcţie;
c) trei reprezentanţi pentru Camerele care au peste 400 de notari publici în funcţie.
Preşedinţii Camerelor fac parte de drept din Consiliul Uniunii, cu drept de vot.
Structura de conducere: art.55 alin.5 din Legea 36/1995: (5) Dintre membrii Consiliului Uniunii se aleg
preşedintele şi trei vicepreşedinţi, în condiţiile stabilite prin statut. După alegerea preşedintelui şi a celor trei
vicepreşedinţi, supleanţii acestora devin membri ai Consiliul Uniunii. Funcţiile de preşedinte, de prim-
vicepreşedinte şi de vicepreşedinte sunt incompatibile cu funcţiile de preşedinte al Camerei sau reprezentant în
Consiliul Uniunii.

42
Funcţionare: art.55 alin.9 din Lege: (9) Consiliul Uniunii se convoacă, de regulă, trimestrial în şedinţe ordinare,
sau ori de câte ori este nevoie, în şedinţe extraordinare, de către preşedinte. Consiliul este legal constituit în
prezenţa a două treimi din numărul membrilor săi şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii simple a membrilor
prezenţi. În caz de egalitate de voturi, votul preşedintelui este decisiv în adoptarea hotărârii.
Atribuţii: art.56 din Legea nr.36/1995:
a) propune ministrului justiţiei actualizarea numărului de posturi de notar public, notar stagiar şi posturile
destinate concursului de schimbări de sedii;
b) propune ministrului justiţiei aprobarea regulamentului privind condiţiile de desfăşurare a examenelor de
dobândire a calităţii de notar public;
c) propune ministrului justiţiei onorariile minimale pentru actele şi procedurile notariale îndeplinite în
exercitarea funcţiei de către notarii publici, având în vedere următoarele criterii:
1. timpul şi volumul de muncă solicitate pentru îndeplinirea actului sau procedurii;
2. natura, noutatea şi dificultatea actului sau procedurii;
3. obţinerea de date şi informaţii suplimentare sau conlucrarea cu experţi ori alţi specialişti impusă de natura,
obiectul, complexitatea şi dificultatea actului;
4. constrângerile de timp în care notarul este obligat de împrejurările actului sau procedurii să acţioneze pentru
a asigura servicii legale performante;
5. termenele de arhivare a actelor şi procedurilor notariale;
6. locul îndeplinirii actului sau procedurii;
7. răspunderea notarului public prin raportare şi la valoarea actului sau procedurii;
d) stabileşte cotele de contribuţie ale birourilor notarilor publici la Cameră, precum şi cele ale Camerelor la
Uniune, potrivit statutului acesteia;
e) reprezintă Uniunea, prin Preşedintele Consiliului Uniunii, în raporturile cu terţii, pe plan intern şi
internaţional;
f) adoptă modificările sau completările la Statutul Casei de asigurări a notarilor publici şi ale Casei de pensii;
g) aprobă modificările şi completările Statutului Uniunii între congrese, după consultarea Adunărilor generale
ale Camerelor;
h) soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor Consiliului de disciplină;
i) adoptă, modifică şi completează Regulamentul Consiliului de disciplină;
j) adoptă, modifică şi completează Regulamentul de organizare şi funcţionare al INR;
k) organizează, la nivel naţional, programe care vizează alinierea practicilor notariale la exigenţele
internaţionale;
l) adoptă uzanţele profesionale potrivit Codului civil;
m) aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli, execuţia bugetară şi descărcarea anuală de gestiune a preşedintelui;
n) stabileşte, prin hotărâre, indemnizaţiile reprezentanţilor Camerelor în Consiliul Uniunii, a preşedintelui, prim-
vicepreşedintelui şi vicepreşedinţilor Consiliului, precum şi ale membrilor Comisiei de cenzori, Consiliului de
disciplină, Consiliului de administraţie al Casei de Asigurări a Notarilor Publici, organelor de conducere ale INR
şi indemnizaţiile membrilor altor organisme constituite la nivelul Uniunii;
o) acordă ordine, medalii şi titluri în condiţiile stabilite prin statut;
p) aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli, execuţia bugetară şi descărcarea anuală de gestiune a preşedintelui;
q) aprobă sponsorizările şi mecenatele;
r) acordă ajutoare notarilor publici în limita sumelor aprobate în acest scop prin bugetul de venituri şi cheltuieli;
s) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de legislaţia în vigoare, statutul profesiei sau actele normative cu
caracter intern.
C) Biroul executiv al Consiliului Uniunii - art.57 din Legea nr.36/1995: este organul executiv al Consiliului
Uniunii. Spre deosebire de acesta, Biroul executiv funcţionează în permanenţă.
Structura de conducere: art.57 alin.1 din Legea nr.36/1995: 9 membri: preşedintele, prim-vicepreşedintele,
vicepreşedinţii şi 5 membri, aleşi de Consiliul Uniunii dintre reprezentanţii Camerelor.
Funcţionare: art.57 alin.3 şi 5 din Legea 36/1995: se întruneşte lunar, în şedinţă ordinară şi ori de câte ori este
nevoie, în şedinţe extraordinare, la convocarea preşedintelui. Biroul executiv al Consiliului Uniunii funcţionează
legal în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă decizii cu majoritatea simplă a voturilor celor prezenţi.
Atribuţii: art.57 alin.6 din Legea nr.36/1995:
a) asigură activitatea permanentă a Consiliului Uniunii;
b) propune ministrului justiţiei numirea în funcţie a notarului public, schimbarea sediului biroului notarial,
asocierea şi încetarea asocierii, suspendarea şi încetarea suspendării din funcţia de notar public, revocarea ori

43
încetarea calităţii de notar public;
c) pregăteşte proiectele de documente care vor fi prezentate, spre dezbatere şi aprobare Consiliului Uniunii;
d) elaborează proiectul raportului anual al activităţii Uniunii;
e) elaborează proiectul de buget anual al Uniunii, asigură gestionarea curentă a patrimoniului, urmăreşte
întocmirea bilanţului financiar-contabil şi executarea bugetului;
f) asigură execuţia bugetară şi urmăreşte realizarea resurselor bugetului Uniunii;
g) organizează serviciile proprii ale Uniunii şi aprobă organigrama şi statul de funcţii al personalului de
specialitate şi administrativ al Uniunii;
h) aprobă organigrama, statul de funcţii şi coordonează activitatea tuturor entităţilor înfiinţate în cadrul
Uniunii;
i) aprobă proiectul de buget anual, execuţia bugetară şi descărcarea de gestiune a entităţilor înfiinţate în cadrul
Uniunii;
j) acordă, suspendă şi retrage birourilor notariale, la cerere sau din oficiu, licenţa de funcţionare;
k) analizează raportul Consiliului de disciplină al Uniunii şi propune măsurile ce se impun;
l) analizează sinteza controlului profesional administrativ întocmită de corpul de control al Uniunii şi propune
măsurile ce se impun;
m) rezolvă conflictele de competenţă dintre notarii publici din Camere diferite;
n) coordonează activitatea de creare şi funcţionare a sistemului şi reţelelor de informatizare între Uniune şi
Camere, precum şi la nivelul birourilor notariale, potrivit programelor proprii şi a celor derulate în cooperare cu
notariatele europene;
o) coordonează atât activitatea Centrului Naţional de Administrare a Registrelor Naţionale Notariale, denumit
în continuare CNARNN, cât şi registrele naţionale notariale privind evidenţa actelor şi procedurilor notariale şi
adoptă actele normative necesare funcţionării acestora;
p) soluţionează, la solicitarea preşedintelui Uniunii, sesizările formulate împotriva notarilor publici sau
împotriva Camerelor;
q) acceptă donaţiile şi legatele făcute Uniunii;
r) asigură ducerea la îndeplinire a hotărârilor Congresului şi ale Consiliului Uniunii şi supraveghează executarea
acestor hotărâri de către Camere şi notarii publici, adoptând decizii corespunzătoare;
s) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, statut şi actele normative cu caracter intern.
D) Preşedintele Uniunii - art.58 din Lege. Potrivit alin.1, se consacră necesitatea ca preşedintele, prim-
vicepreşedinte şi vicepreşedinţii Consiliului Uniunii să îndeplinească aceleaşi funcţii şi la nivelul U.N.N.P.R.
Atribuţii: art.58 alin.2 din Lege: a) reprezintă Uniunea pe plan intern în raporturile cu autorităţile publice din
România, cu organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, cu cele profesionale, iar în plan extern, cu
organizaţiile naţionale şi internaţionale ale notarilor publici şi oriunde va fi invitat oficial în calitate de
preşedinte;
b) ordonanţează cheltuielile bugetare ale Uniunii; preşedintele poate delega această atribuţie prim-
vicepreşedintelui;
c) convoacă şi conduce şedinţele Congresului, Consiliului Uniunii şi ale Biroului executiv;
d) angajează personalul de specialitate şi administrativ al Uniunii cu respectarea organigramei şi statului de
funcţii, aprobat de către Consiliul Uniunii;
e) exercită, în condiţiile legii, acţiunea disciplinară împotriva notarilor publici;
f) îndeplineşte orice alte atribuiţii prevăzute de lege, regulament, statut şi alte acte normative.

II. Camera Notarilor Publici - art.46 din Legea nr.36/1995 - în circumscripţia fiecărei Curţi de Apel funcţionează
câte o Cameră a Notarilor Publici, ce are personalitate juridică şi sigiliu propriu. Camera îşi are sediul principal
în localitatea în care funcţionează Curtea de Apel. La nivelul fiecărui judeţ ce face parte din Cameră poate
funcţiona şi un sediu secundar al Camerei (exemplu: cea mai mare Cameră este Camera Bucureşti, ce are în
componenţă pe lângă toţi notarii din Capitală şi pe cei din judeţele limitrofe, respectiv: Călăraşi, Giurgiu,
Ialomiţa, Ilfov şi Teleorman; la polul opus se află Camerele Bacău, Braşov, Constanţa, Iaşi, Oradea, Piteşti,
Suceava, Tg-Mureş) cu doar două judeţe componente.
Din Cameră fac parte toţi notarii care funcţionează în circumscripţia Curţii de Apel. Organele de
conducere ale Camerei sunt: Adunarea Generală a Notarilor, Colegiul Director al Camerei şi Preşedintele
Colegiului Director al Camerei.
Adunarea Generală a Camerei - art.50 din Lege şi art.29-43 din Satatutul U.N.N.P.R. - se întruneşte în şedinţă

44
ordinară trimestrial şi ori de câte ori este nevoie în şedinţă extraordinară la convocarea Preşedintelui Colegiului
Director sau la cererea a cel puţin o treime din numărul membrilor săi, sau la solicitarea Consiliului U.N.N.P.R.
Adunarea Generală este legal constituită în prezenţa majorităţii (simple a) membrilor săi, iar hotărârile
Adunării se iau cu majoritatea membrilor prezenţi. Modalitatea de vot (deschis sau secret) se va stabili de către
Adunarea Generală cu excepţia alegerii preşedintelui, a vicepreşedintelui şi a reprezentantului Camerei în
Consiliul U.N.NP.R., caz în care votul va fi întotdeauna secret (art.34 din Statut).
Atribuţii (art.50 din Lege):
a) alege şi revocă Colegiul director şi Comisia de cenzori în condiţiile stabilite prin statut;
b) alege şi revocă reprezentantul sau reprezentanţii Camerei, după caz, şi supleantul acestora în Consiliul
Uniunii în condiţiile stabilite prin statut, cu respectarea normei de reprezentare prevăzută de prezenta lege;
c) alege şi revocă reprezentantul Camerei în Consiliul de disciplină, în condiţiile stabilite prin statut;
d) alege şi propune membrul în Consiliul de administraţie al Casei de Asigurări;
e) aprobă anual raportul de activitate şi descărcarea de gestiune ale Preşedintelui şi Colegiului director;
f) aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli al Camerei şi execuţia bugetară;
g) aprobă strategia de dezvoltare şi politica de investiţii a Camerei;
h) stabileşte indemnizaţiile membrilor organelor alese;
i) aprobă regulamentele interne ale Camerei;
j) alege membrii comisiilor de organizare a alegerilor organelor de conducere la nivelul Camerelor şi Uniunii, în
condiţiile regulamentelor proprii;
k) alege reprezentanţii Camerei conform normei de reprezentare la Congres;
l) acordă şi retrage, la propunerea Colegiului director, titlul onorific de Preşedinte de Onoare, notarilor publici
care au deţinut calitatea de preşedinte al Colegiului director;
m) aprobă actualizarea numărului de notari publici şi a numărului de posturi destinate schimbărilor de sedii, pe
care o înaintează Consiliului Uniunii;
n) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, statut şi actele normative cu caracter intern.
Atribuţii: continuare (art.33 din Statut):
- aproba Regulamentul de organizare si functionare a Camerei;
- alege si revoca Colegiul director compus din presedinte, vicepresedinte si 3-5 membri si stabileste cuantumul
indemnizatiilor acestora; alegerea Colegiului director are loc in perioada septembrie – octombrie in cel de-al
treilea an al mandatului; mandatul Colegiului Director incepe la data de 1 ianuarie a anului calendaristic
urmator alegerii sale; mandatul Colegiului Director este pe o durata de trei ani;
- alege si revoca reprezentantul Camerei si supleantul acestuia in Consiliul Uniunii. Revocarea membrilor
Colegiului director sau al reprezentantului Camerei si supleantului acestuia, se poate face numai la cererea unei
treimi din numarul total al notarilor publici din Camera si cu votul a doua treimi din numarul notarilor publici
din camera. La Adunarea Generala de revocare va participa in mod obligatoriu presedintele Consiliului Uniunii
sau unul dintre vicepresedinti, delegat de acesta.
- organizeaza alegerile pentru presedintele si vicepresedintii Consiliului Uniunii dintre reprezentantii Camerelor
in Consiliul Uniunii, conform Regulamentului pentru alegeri;
- alege reprezentantii Camerei conform normei de reprezentare la Congres;
- alege si revoca membrii Comisiei de cenzori a Camerei si stabileste indemnizatia cenzorilor;
- alege si revoca reprezentantii Camerei in Consiliul de disciplina al Uniunii;
- propune Consiliului Uniunii numarul de birouri notariale si/sau de notari publici din circumscriptia fiecarei
judecatorii din raza sa de activitate, precum si actualizarea acestora, cu prioritate in raport cu numarul
notarilor stagiari, care au promovat examenul de notar public. La actualizare se vor avea in vedere numarul
notarilor publici in exercitiu, cerintele locale, rezultate din intinderea teritoriului, numarul locuitorilor si volumul
solicitarilor;
- aproba bugetul anual si raportul Comisiei de cenzori si descarcarea de gestiune;
- acorda, in cazuri justificate, sprijin financiar, la cererea notarului public, pentru situatia prevazuta la art. 11 lit.
j);
- analizeaza anual activitatea Colegiului director si a reprezentantului Camerei in Consiliul Uniunii;
- stabileste organigrama secretariatului, schema de functii si de salarizare, precum si conditiile de angajare a
personalului de specialitate si administrativ;
- acorda si retrage, la propunerea Colegiului director, titlul onorific de Presedinte de Onoare, notarilor publici
care au detinut calitatea de presedinte al Colegiului director. Titlul onorific acordat nu este generator de
drepturi materiale sau banesti;

45
- indeplineste orice alte atributii prevazute de lege, de regulament si de prezentul statut.
Camera are buget şi patrimoniu proprii formate din contribuţiile obligatorii ale notarilor publici ( 4% din
venitul brut lunar al fiecărui notar se trimite la Cameră), bunuri dobândite prin donaţie sau cumpărare şi
beneficii rezultate din activităţi economice desfăşurate de persoane juridice fără scop patrimonial în vederea
asigurării unei mai bune activităţi a notarilor publici.
La nivelul Camerei funcţionează o Comisie de Cenzori alcătuită din 3 membri din care 2 notari publici şi
un expert contabil.
Potrivit art.47 din Legea nr.36/1995, se permite funcţionarea Curţilor de Arbitraj pe lângă Camerele
notarilor publici. Compenteţa acestor structuri fără personalitate juridică este strict limitată la judecarea
litigiilor ce rezultă din actele şi procedurile notariale şi care pot opune fie: notari între ei, notari şi Camere,
notari şi Uniunea, Camere între ele etc.
"(1) Pe lângă Camere se pot constitui şi pot funcţiona curţi de arbitraj.
(2) Curtea de arbitraj este o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate juridică,
independentă în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, care funcţionează pe lângă Camera Notarilor Publici şi care
îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii.
(3) Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii de arbitraj, precum şi organele de conducere ale acesteia
se aprobă de Camere pe baza regulamentului-cadru aprobat de Consiliul Uniunii.
(4) Activitatea curţilor de arbitraj de pe lângă Camere se desfăşoară conform prevederilor Codului de
procedură civilă, a Regulamentului de organizare şi funcţionare şi a Regulilor de procedură arbitrală stabilite de
către Camere în baza regulamentului-cadru aprobat de Consiliul Uniunii.
(5) Normele cu privire la onorariile arbitrilor şi a taxelor arbitrale se aprobă de către Colegiul director al
Camerei.
(6) Taxele arbitrale vor fi folosite în scopul susţinerii cheltuielilor legate de soluţionarea litigiilor, plata
cheltuielilor de secretariat, onorariile arbitrilor şi documentarea acestora, precum şi orice cheltuială necesară
funcţionării Curţii de arbitraj.
(7) Curtea de arbitraj poate soluţiona numai litigii izvorâte din actele şi procedurile notariale.
(8) Dispoziţiile alin. (1) - (7) se completează cu dispoziţiile referitoare la arbitrajul instituţionalizat din Codul de
procedură civilă".
Colegiul Director al Camerei - art.46 alin.4 din Lege şi art.35-38 din Statut. Este alcătuit dintr-un preşedinte, un
vicepreşedinte şi un număr de 3 până la 5 membri. Se întruneşte în şedinţe ordinare lunar sau în şedinţe
extraordinare oricând la convocarea preşedintelui. Lucrează legal în prezenţa majorităţii membrilor săi şi
adoptă decizii cu majoritatea simplă a voturilor exprimate.
Atribuţii (art.49 alin.1 din Legea nr.36/1995):
"a) organizează examenul pentru dobândirea calităţii de notar stagiar;
b) stabileşte birourile notariale în care se va efectua pregătirea practică a notarilor stagiari;
c) urmăreşte pregătirea teoretică şi practică a notarilor stagiari;
d) înlocuieşte la cerere sau din oficiu biroul notarial în care se efectuează pregătirea practică;
e) propune Adunării generale actualizarea numărului de notari publici şi a numărului de posturi destinate
schimbărilor de sedii;
f) aprobă numărul de posturi destinate dobândirii calităţii de notar stagiar;
g) întocmeşte documentarea juridică şi asigură consultarea şi informarea curentă a notarilor publici;
h) ţine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor Camerei şi a contribuţiei membrilor săi;
i) stabileşte comisia de inventariere şi lichidare a birourilor notariale în caz de suspendare sau încetare;
j) poate acorda sprijin şi ajutor material notarilor publici în cazuri justificate;
k) desemnează un membru al Colegiului director sau un alt notar public din cadrul Camerei ce urmează să
efectueze menţiunile privind revocarea, anularea, rectificarea actelor notariale aflate în arhiva Camerei;
l) aprobă, la propunerea preşedintelui, organigrama şi statul de funcţii al personalului de specialitate şi
administrativ al Camerei;
m) organizează, la cererea notarului public, vânzarea la licitaţie a bunurilor în vederea lichidării de către notar
a pasivului succesoral, în condiţiile stabilite prin regulamentul aprobat de Consiliul Uniunii;
n) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, statut şi actele normative cu caracter intern."
Atribuţii: continuare (art.37 din Statut):

46
- primeste cererile solicitantilor pentru ocuparea locurilor de notar public, impreuna cu documentatia
necesara in acest scop si le inainteaza Consiliului Uniunii, la termenele prevazute in Regulamentul de
organizare a concursului, daca sunt indeplinite conditiile legale;
- primeste contestatiile formulate impotriva rezultatelor concursului si, respectiv, ale examenului de
notar public, le inainteaza Consiliului Uniunii, in conditiile prevazute in Regulamentul pentru organizarea si
desfasurarea acestora;
- intocmeste recomandarile si confirmarile prevazute de Regulament, privind indeplinirea -
conditiilor legale pentru numirea notarului public si inregistrarea biroului notarial si verifica indeplinirea
conditiilor pentru avizarea sediului unui birou notarial;
- primeste certificatul de inregistrare a biroului notarial, eliberat de primul grefier al Curtii de Apel si il
comunica, de indata, Consiliului Uniunii si compartimentului de specialitate notariala din Ministerul Justitiei;
- stabileste, anual, numarul de notari stagiari din circumscriptia sa si conditiile de incheiere a
contractului individual de munca;
- avizeaza cererea de angajare a notarului stagiar de catre notarul public si verifica, semestrial, stadiul
pregatirii si al formarii profesionale a notarilor stagiari, in conditiile prezentului statut;
- solutioneaza sesizarile impotriva notarilor publici si propune, dupa caz, luarea masurilor legale si
statutare;
- deleaga, in cazurile prevazute de lege si de regulament, un notar public, cu acordul acestuia, din
aceeasi circumscriptie a judecatoriei sau dintr-o alta circumscriptie, care sa asigure functionarea unui birou
notarial, pentru indeplinirea actelor care sunt de competenta teritoriala a acelui birou, daca in acea localitate
nu mai functioneaza un alt notar public;
- avizeaza cererile notarilor publici de schimbare a sediilor birourilor lor in cadrul aceleiasi circumscriptii
si face recomandari Consiliului Uniunii, de avizare a cererilor de schimbare a sediilor in circumscriptia altei
judecatorii;
- reprezinta Camera in relatiile cu persoanele fizice si juridice, prin presedinte, iar in lipsa acestuia, prin
vicepresedinte;
difuzeaza Buletinul notarilor publici; aduce la cunostinta notarilor publici din circumscriptia sa masurile privind
unificarea practicii notariale;
- exercita actiunea disciplinara impotriva notarilor publici;
- in vederea exercitarii controlului profesional-administrativ, desemneaza notarii publici care vor
verifica birourile notariale din circumscriptie, o data pe an. Toti notarii publici sunt supusi controlului indiferent
de functia ocupata in structurile de conducere ale Camerei si ale Uniunii;
- verifica cunostintele privind legislatia actualizata, in cazul notarilor publici carora le inceteaza
suspendarea dupa o perioada mai mare de 1 an;
- organizeaza activitatea de gestionare a arhivei preluata in custodie de Camera, potrivit legii;
- prezinta adunarii generale rapoarte privind modul in care au fost realizate veniturile si cheltuielile,
prevazute in bugetul Camerei si informeaza in acest sens birourile notariale;
asigura, prin personalul propriu de specialitate si administrativ, efectuarea lucrarilor de personal, a dosarelor
de pensie, concedii si alte drepturi de asistenta sociala privind personalul angajat al Camerei;
- acorda asistenta pentru solutionarea problemelor juridice, economice si sociale in cazul incetarii
activitatii unui birou notarial, inclusiv ajutor financiar in cazul in care activitatea inceteaza datorita decesului
notarului public;
- indeplineste orice alte atributii prevazute de lege, de regulament si de prezentul statut.

III. Preşedintele Colegiului Director - art.48 din Lege şi art.39 din Statut. Are ca atribuţii:
a) reprezintă Camera în raporturile cu terţii;
b) soluţionează plângerile petenţilor împotriva notarilor stagiari, luând măsurile corespunzătoare;
c) desemnează, la cerere sau din oficiu, în cazuri excepţionale, un notar public care să asigure funcţionarea unui
alt birou de notar public;
d) angajează personalul de specialitate şi auxiliar, în numărul şi în structura stabilite de Colegiul director;
e) coordonează şi conduce compartimentele prevăzute în structura organizatorică a Camerei;
f) convoacă şi conduce şedinţele Colegiului director şi ale Adunării generale;
g) ordonanţează cheltuielile bugetare ale Camerei;
h) aprobă, la cererea părţilor, transferul dosarului succesoral;

47
i) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, statut şi actele normative cu caracter intern.
Preşedintele Colegiului Director nu se subordonează reprezentantului Camerei în Consiliul U.N.N.P.R. El va
primi o indemnizaţie al cărei cuantum se va stabili de Adunarea Generală a Camerei (art.26 alin.4 din Legea
36/1995). Conform Legii 36/1995 printre atribuţiile nou acordate preşedintelui Colegiului Director al Camerei
se numără şi aprobarea transferului dosarelor succesorale pentru a se evita conflictele dintre notarii publici în
ceea ce priveşte chestiunea transferului dosarului de la un notar la altul din cadrul aceleiaşi Camere şi din
cadrul circumscripţiei aceleiaşi judecătorii (execpţie făcând cazul Mun. Bucureşti, unde compenteţa în materie
succesorală şi deci şi cea de transfer a cauzelor se întinde pe tot cuprinsul circumscripţiei Trib. Buc.).

Curs 6 - PUBLICITATEA IMOBILIARĂ

I. NOȚIUNE:
A. GENERALITĂȚI PRIVIND PUBLICITATEA
1. Reglementarea generală din Titlul preliminar al NCC.

Capitolul IV. Publicitatea drepturilor, a actelor și a faptelor juridice


Art. 18. Obiectul publicităţii şi modalităţile de realizare. (1) Drepturile, actele şi faptele privitoare la
starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte
raporturi juridice sunt supuse publicităţii în cazurile expres prevăzute de lege.
(2) Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare,
denumită în cuprinsul prezentului cod şi arhivă, prin registrul comerţului, precum şi prin alte forme de
publicitate prevăzute de lege.
Publicitatea reprezintă mijlocul prin care sunt aduse la cunoştinţa terţilor drepturi, acte şi fapte
(raporturi juridice), prin înscrierea acestora în registre speciale ce pot fi accesate de orice persoană interesată.
În ceea ce priveşte bunurile imobile, publicitatea se va realiza în principal prin intermediul Cărţii funciare (a se
vedea, art.876 din N.C.C.), iar în subsidiar prin înscrierea la Arhiva Electronică de Garanţiii Reale Mobiliare (a se
vedea art.2413-2419 N.C.C.) sau prin înscrierea la alte registre (Registrul Comerţului, Registrul Naţional
Notarial al Regimurilor Matrimoniale, Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Liberalităţilor, etc).
Art. 19. Condiţiile de publicitate. (1) Procedura şi condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege.
(2) Îndeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este lipsită de
capacitatea de exerciţiu.
(3) Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de publ., precum şi orice
clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui dr. sunt considerate nescrise.
(4) Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicităţii, dacă
formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită.

Se instituie trei reguli generale în ceea ce priveşte publicitatea:


1. Formalitățile de publicitate pot fi îndeplinite de către orice persoană, chiar dacă acea persoană este
lipsită de capacitate de exercițiu. Legiuitorul priveşte efectuarea formalităților de publicitate drept un act de
conservare, ce poate fi îndeplinit chiar şi de către un incapabil, deoarece chestiuine publicității şi prin extensie,
efectele acesteia (informarea teților, a se vedea art.20 N.C.C.) sunt chestiuni ce servesc un interes public.
2. Ocrotind un interes public, publicitatea nu poate constitui obiect al renunțării, restrângerii sau al
sancționării exercitării acestui drept. Aeeste clauze prin care se "cenzurează" dreptul de a efectua formalitățile
de publicitate vor fi considerate ca nescrise şi deci inaplicabile (e.g. clauze penale, rezoluțiuni sau nulități ce se
activează ca o consecință imediată a efectuării formalităților de publicitate).
3. Nemo consetur ignorare publicitatem - prezumție legală absolută de cunoaştere a dreptului, actului
sau faptului supus LEGAL publicității. Cu alte cuvinte, dacă formalitățile de publicitate au fost legal îndeplinite,
nicio persoană (ce a dobândit drepturi asupra bunului supus publicității ulterior, din punct de vedere temporal,
efectuării acesteia) nu poate invoca necunoaşterea dreptului, actului sau faptului supus publicității.

Art. 20. Efectele publicităţii. (1) Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum
şi a oricărui alt raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul acestora şi, dacă legea prevede în mod expres,
condiţionează constituirea sau efectele lor juridice.
(2) Între părţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz, drepturile, actele sau faptele
juridice, precum şi orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacă nu au fost îndeplinite

48
formalităţile de publicitate, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3) Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate. Cu toate acestea,
în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea terţilor
dobânditori de bună-credinţă.
(4) Publicitatea nu întrerupe cursul prescr. extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Funcțiile publicității:
a. Asigurarea opozabilității: este funcția cea mai răspândită a publicității. Prin intermediul ei, se
asigură cunoşaterea efectivă de către terți a existenței dreptului, actului sau faptului supus publicității.
b. Atribuirea de rang: prin intermediul publicității, anumite drepturi (reale accesorii) dobândesc rang,
adică ordinea de preferință în cazul executării silite a bunului şi distribuirea prețului (e.g. creanțele ipotecare).
c. Efectul constitutiv: este o excepție de la efectul principal (de opozabilitate) al publicității. El se
produce numai atunci când legea prevede expres acest lucru: fiind vorba de o excepție, se aplică regula
exceptio est strictissimae interpretationis. Uneori, îndeplinirea formelor de publicitate va avea ca efect şi
posibilitatea producerii efectelor juridice ale dreptului, actului sau faptului juridic respectiv, fără a se pune în
discuție caracterul constituitiv al publicității.
Publicitatea, ca regulă, nu va avea efecte asupra funcționării principiului pacta sunt servanda între
părțile contractului şi succesorii lor universali şi cu titlu universal. Acest lucru înseamnă că neîndeplinirea
publicității nu va constitui un impediment în producerea efectelor contractului potrivit principiului forței
obligatorii. Ca excepție, însă, publicitatea va condiționa naşterea valabilă a contractului ori producerea
efectelor contractului între părți (e.g. cazul publicității imobiliare cu efect constitutiv de drepturi).
d. Funcția necurativă (de vicii) a publicității: dacă dreptul, actul sau faptul supus publicității este lovit
de o cauză de ineficacitate, prin efectuarea publicității, dreptul nu va fi validat prin simpla efectuare a
publicității. Deşi unele forme de publicitate (a se vedea cazul celei imobiliare) funcționează după principiul
legalității materiale şi formale, aceste "filtre" nu pot valida actul ineficace, în cel mai bun caz, aceste principii
pot opri de la înscriere asemenea acte. Totuşi, în anumite cazuri, un drept ineficace este susceptibil să producă
efecte achizitive de proprietate, în conjuncție cu alte reguli şi condiții (e.g. principiul publicității materiale, acolo
unde este necesară, printre altele şi buna-credință a dobânditorului).

Art. 21. Prezumţiile. (1) Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că
el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii.
(2) În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există.

Setul de prezumții se referă la concordanța dintre starea juridică reală şi cea tabulară a unui drept. În
cazul terților de bună-credință, prezumția este absolută în sensul că dreptul se va considera că a fost înscris în
folosul titularului său şi că această înscriere corespunde realității juridice.
În mod simetric, radierea unui drept, act sau fapt s-a produs, prezumția va fi că această radiere
corespunde stării juridice reale.

Art. 22. Lipsa publicităţii. Sancţiuni. (1) Dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta
nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse
publicităţii sunt inopozabile terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.
(2) Atunci când legea prevede că simpla cunoaştere de fapt nu suplineşte lipsa de publicitate, absenţa
acesteia poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de terţul care a cunoscut, pe altă cale, dreptul,
actul, faptul sau raportul juridic supus publicităţii.
(3) În toate cazurile însă, simpla cunoaştere a dreptului, actului, faptului sau raportului juridic nu
suplineşte lipsa de publicitate faţă de alte persoane decât terţul care, în fapt, le-a cunoscut.

Lipsa publicității:
a. Dacă efectul publicității este unul constitutiv iar fomalitatea nu se efectuează, atunci drepturile nu se
pot naşte în mod valabil;
b. Dacă efectul publicității este unul de opozabilitate iar fomalitatea nu se efectuează, atunci drepturile
nu sunt opozabile terților, cu excepția cazului în care se dovedeşte cunoaşterea acestor drepturi de către terți
pe altă cale (extra-tabula);
c. Dacă legea impune faptul că simpla cunoaştere extra-tabula nu este suficientă pentru a determina

49
opozabilitatea dreptului, actului sau faptului față de terț, atunci lipsa publicității poate fi invocată de terțul care
a cunoscut extra-tabula dreptul, actul sau faptul respectiv;
d. Față de ceilalți terți (desăvârşiți) care au cunoscut extra-tabula dreptul, actul sau faptul repsectiv,
inopozabilitatea se va păstra, în virtutea efectului restrictiv al opozabilității.

Art. 23. Concursul dintre formele de publicitate. Dacă un drept, act, fapt sau orice raport juridic este
supus în acelaşi timp unor formalităţi de publicitate diferite, neefectuarea unei cerinţe de publicitate nu este
acoperită de îndeplinirea alteia.

Se aplică în situațiile în care legea prevede 2 sau mai multe formalități de publicitate ce au scopuri
diferite: unele de opozabilitate şi altele de informare (e.g. publicarea în M. Of. a declarației de utilitate publică,
dar lipsa notării în CF a imobilului a acestei declarații) sau, deşi au acelaşi scop (opozabilitatea) unele se
efecuează într-un registru specializat, iar altele în alt registru (e.g. convenția matrimonială, se va comunica,
potrivit art.334 alin.2 şi 4 N.C.C. la serviciul stării civile a locului unde s-a celebrat căsătoria, la R.N.N.R.M., la
Cartea funciară sau la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare. Publicarea convenției la R.N.N.R.M. nu va
duce la acoperirea lipsei publicității convenției la celelalte registre).

Art. 24. Consultarea registrelor publice. Orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate, în
condiţiile legii, să consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită situaţie juridică şi să
obţină extrase sau copii certificate de pe acestea.

B. PUBLICITATEA IMOBILIARĂ:

Reglementare. NCC, Cartea a III-a, Titlul VII – „Cartea funciară”, art. 876-915; Legea nr. 7/1996, cu
modificările succesive (ultimele: OUG nr. 81/2011 privind trecerea ANCPI în subordinea MDRT şi Lg. nr. 71/2011
privind punerea în aplicare a NCC); Ordinul ANCPI nr. 633/2006 pentru aprobarea Regulamentului de
organizare şi funcționare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară.

Noțiune. PI este mecanismul juridic (ca instituție: ansamblul de norme juridice) prin care se
reglementează modul de aducere la cunoştința publicului a faptelor şi actelor juridice cu privire la imobile.
Art. 17, Lg. nr. 7/1996 (1) Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului
general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din
aceeaşi unitate administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori,
după caz, al opozabilităţii faţă de terţi a acestor înscrieri.

În acest fel se asigură atât securitatea statică (expresie a drepturilor existente), cât şi securitatea
dinamică (expresie a modului în care se dobândesc drepturile) a drepturilor asupra imobilelor 28. Trebuie
afirmat faptul că sistemele de publicitate imobilliară cu caracter constitutiv de drepturi reprezintă până în
momentul de față expresia cea mai evoluată a drepturilor înscrise în Cartea funciară. În cazul lor, drepturile
părţilor sunt complet protejate față de ingerințe ulterioare provenite de la terţi. În egală măsură, sistemul cu
caracter constitutiv protejează şi drepturile teţilor în anumite condiţii de posibilitatea părţilor de a rectifica
starea tabulară cuprinsă în cartea funciară.

II. FUNCȚII
Generalități. Enumerare. Funcțiile pot să difere de la un sistem de publicitate la altul 29.
Funcția de informare: are la bază doar simpla informare pe care aceste sisteme de publicitate o pot
asigura față de terți.
Funcția de opozabilitate față de terți: dreptul se naşte în mod valabil între părţile actului sub condiţia
îndeplinirii exigenţelor de fond şi formă alte actului, dar nu va deveni opozabilă faţă de terţi decât prin
înscrierea dreptului în cartea funciară. În unele cazuri se admit şi excepţii de la publicitatea prin înscrierea la
cartea funciară: e.g. cazul cunoaşterii "extra tabula" de către terţi a dreptului care nu a fost suspus publicităţii
imobiliare.

28 A se vedea V. Stoica, 2009, p. 413-415.


29 A se vedea V. Stoica, 2009, p. 415-417.

50
Funcția constitutivă sau translativă: fără înscrierea în cartea funciară nici măcar între părţi nu se va
putea naşte, modifica sau stinge dreptul respectiv.
Funcția achizitivă. Distinctă de cea anterioară (proprie sistemelor în care simpla înscriere în registru, cu
bună-credință, duce la dobândirea dreptului, chiar dacă actul a fost încheiat cu un non-dominus; deci nu e
vorba de uzucapiune ci de principiul publicităţii materiale).
Funcția de soluționare a conflictelor între dobânditorii succesivi ai aceluiași drept real imobiliar, de la
același autor: concretizarea regulii "qui prior tempore, potior jure".
Funcția probatorie: pleacă de la premisa că starea tabulară (situaţia de carte funciară) este oglinda
stării juridice reale a imobilului. În principiu, cartea funciară este un (alt) mijloc de probă a dreptului înscris în
cuprinsul său. Totuşi, în anumite condiţii (sistem de carte funciară cu caracter constitutiv şi ţinerea fără greşeală
a cărţii funciare de către registratori) ea poate constitui o probă absolută a drepturilor pe care le constată.

III. TIPOLOGIA SISTEMELOR DE PUBLICITATE IMOBILIARĂ


Introducere. Criterii de clasifcare.
Criteriul funcției fundamentale.
Sisteme care asigură (numai) informarea: în principiu necunoscute în România, totuşi, sistemele de
publicitate imobiliară care s-au aplicat şi se aplică pe teritoriul ţării noastre au în subsidiar şi o funcţie de
informare.
Sisteme care asigură opozabilitatea (și implicit informarea). Ex.: sistemul de transcripțiuni-inscripțiuni;
sistemul Lg. 7/1996
Sisteme care asigură constituirea și transferul drepturilor reale. Efectul constitutiv (ex.: D-L nr.
115/1938).
Modul de alcătuire a registrelor de publicitate.
Sisteme personale de publicitate. De ex., sistemul registrelor de transcripțiuni inscripțiuni, dar şi
sistemul cărților funciare deschise pe persoane (foile personale), adoptat inițial de L. nr. 7/1996. Aveau ca
element principal proprietarul şi nu bunul, astfel încât urmărirea individuală a imobilelor era foarte dificilă.
Datorită acestui sistem, în zonele din Vechiul Regat aflate sub sistemul registrelor de transcripţiuni şi
inscripțiuni, registrele se completau cu opise ale imobilelor şi cu opise ale proprietarilor pentru o mai bună
individualizare a acestora. În primii ani de aplicare ai Legii nr.7/1996, sistemul foilor personale, presupunea că
în aceeaşi unitate cadastrală, acelaşi proprietar îşi putea înscrie în aceeaşi carte funciară toate imobilele pe
care le deţinea, aspect ce îngreuna simţitor posibilitatea terţilor de a urmări în parte fiecare imobil înscris în
respectiva carte funciară.
Sisteme reale de publicitate. De ex., sistemul cărților funciare deschise pe imobile (fiecare imobil are
propria carte funciară, în care se poate citi întreaga sa istorie...); Sitemul Torrens în Australia; D-L. nr. 115/1938;
actualul sistem al L. nr. 7/1996. Actualmente, este sistemul care se aplică pe întreg teritoriul ţării: fiecare carte
funciară va conţine UN SINGUR IMOBIL, astfel încât după digitalizarea datelor cuprinse în arhiva A.N.C.P.I.,
numărul de cartea funciară al fiecărui imobil va fi identic cu numărul cadastral.

IV. SISTEMELE DE PUBLICITATE IMOBILIARĂ ÎN ROMÂNIA


Introducere. Considerații istorice
Sistemul personal al registrelor de transcripțiuni-inscripțiuni. Reglementat de CC 1864 şi CPC (aplicabil
în Vechiul Regat). Avea la bază fucția de opozabilitate a înscrierilor în 2 registre diferite care purtau numele de
registru de transcripțiuni (avea în vedere înscrierea integrală a contractului translativ sau constitutiv de drepturi
într-un singur registru ținut de către fostele notariate de stat care se aflau în subordinea judecătoriilor) şi
registru de inscripțiuni (care avea în vedere înscrierea sarcinilor în acest registru special). Ulterior, în anii 1950,
atunci când sistemul notarial a fost reformat, cele 2 registre au fuzionat într-un registru unic numit registrul de
transcripțiuni şi inscripțiuni, ținut de fostele Notariate de Stat. Sistem aspru criticat de evidenţă a imobilelor,
registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni a reprezentat o copie a sistemului de publicitate imobiliară introdus în
Franţa de Codul civil de la 1804 şi care încă se aplică în Hexagon. Baza sa de evidenţă o consitituia proprietarul
şi nu imobilul, motiv pentru care urmărirea modului de dobândire a imobilului era anevoioasă. În plus, în cazul
registrelor de transcripţiuni, ÎNTREG cuprinsul actului era înscris, astfel că la o cercetare ulterioară se citea
practic din nou actul, neexistând posibilitatea simplificării cuprinsului înscrierii.
Sistemul real al cărților funciare, reglementat de D-L nr. 115/1938 (aplicabil în Transilvania, Banat,
Crişana, Maramureş, Bucovina). Sistem de inspiraţie austriacă (la rândul său, acesta având la bază sistemul
german de publicitate imobiliară), s-a aplicat cu deplin succes în Transilvania şi regiunile limitrofe după ce

51
cartografierea cadastrală a acestor regiuni a fost încheiată. El a reprezentat modelul pentru Legea nr.7/1996 şi
pentru prevederile de carte funciară din NCC. Efectul rpincipal era cel constitutiv de drepturi. Sistemului i s-au
adus puţine critici. Funcţionarea sa în practică a fost eficientă şi sigură. A creat (după modelul german al
grundbuchrichter-ului) insituţia judecătorului de cartea funciară - magiatrat specializat în chestiunile de
transfer de drepturi reale imobiliare.
Sisteme intermediare, reglementate de Lg. 242/1947 (Ilfov) şi Lg. 963/1946 (Ardeal). Au fost folosite
vremelnic pentru identificarea imobilelor deja cartografiate cadastral din Vechiul Regat (242/1947 - deoarece
până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi în Vechiul Regat începuseră lucrările de cadastru),
respectiv pentru identificarea cărţilor funciare din Ardeal distruse, pierdute sau furate în timpul WW2.
Sistemul real al Lg. nr. 7/1996. Efect de opozabilitate. A constituit un melanj între cele două sisteme de
publicitate imobiliară ce se aplicaseră până atunci în România. Menirea sa a fost să facă posibilă convieţuirea
juridică a celor 2 sisteme, până la defintivarea cadastrului la nivel naţional şi apoi introducerea sistemului cu
caracter constitutiv de drepturi la scara întregului teritoriu al ţării. Baza acestei legi a constituit-o vechiul
Decret-lege nr.115/1938, (împrumutându-se de aici evidenţa cadastrală, tipurile de înscriere, instituţiile
aplicabile, procedurile, principiile şi altele), în timp ce din sistemul registrelor s-a împrumutat un singur lucru:
efectul de opozabilitate. Reglementare greoaie şi pe alocuri confuză, Legea nr.7/1996 are totuşi marele merit
de a "populariza" cartea funciară la nivel naţional. Deşi era o copie aproape fidelă a vechiului Decret lege
nr.115/1938, Legea nr.7/1996 a creat un paradox în practică, creând la început mai multe dificultăţi notarior şi
instituţiilor din Ardeal decât celor din Vechiul Regat. Totuşi, utilitatea sa practică este de netăgăduit, deşi acest
act normativ nu a exclus "de plano" şi coexistenţa sa (temporară) cu celelalte sisteme de publicitate imobiliară,
aspect ce a îngreunat pe alocuri aplicarea sa (în special în regiunile din Vechiul Regat).
Sistemul real reglementat în NCC. Efect constitutiv: art. 885 NCC (amânat prin art. 56 LPA a NCC). O
chestiune aproape evidentă încâ de la început: în lipsa cartografierii cadastrale a întregului teritoriu naţional,
sistemul cu efect constitutiv nu poate primi aplicare. LPA a soluţionat temporar şi de o manieră echivocă
aplicarea acestui sistem. Probabil că aplicarea sa se va realiza treptat, pe măsura finalizării cadastrului la nivelul
fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, aspect ce va conduce la o aplicare diferenţiată şi neunitară a acestui
sistem la scara întregului teritoriu.

V. SISTEMUL REGLEMENTAT DE LEGEA NR. 7/1996 ȘI NOUL COD CIVIL


A. INTRAREA ÎN VIGOARE ȘI APLICAREA LEGII NR. 7/1996
Reglementare. Potrivit art. 69, a intrat în vigoare la 24 iunie 1996, dar a fost, practic, pusă în aplicare la
1 iulie 1999, când a început deschiderea cărților funciare nedefinitive. De ce această denumire de nedefinitive?
Simplu: până la terminarea cadastrului la nivel local, cărţile aveau să prezinte un caracter temporar, nedefintiv.
Explicație privind înregistrarea sistematică (Cap. III, art. 9-12 din L. nr. 7/1996) şi cea „sporadică” (art.
61 inițial, apoi 59 – abrogat prin OUG nr. 64/2010 - şi 58 1 din L. nr. 7/1996).
Art. 581, Lg. nr. 7/1996
(1) Prima înregistrare a imobilelor în cadastru şi cartea funciară se realizează la cerere, în baza actelor
de proprietate şi a unei documentaţii cadastrale, sau din oficiu. Conţinutul documentaţiei cadastrale se
stabileşte prin regulament aprobat prin ordin cu caracter normativ al directorului general, care se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) În cazul imobilelor proprietatea publică a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, intabularea
se realizează la cererea conducătorului instituţiei publice centrale sau locale, după caz, în baza actelor de
proprietate, iar în lipsa acestora, a extraselor de pe inventarul centralizat al bunurilor respective, certificate
pentru conformitate.
Practic, prin abrogarea tuturor textelor care reglementau înregistrarea în registrele de transcripțiuni-
inscripțiuni (CC 1864 şi CPC), dar şi prin efectul art. 54 din L. nr. 7/1996, la încheierea fiecărui act juridic cu
privire la un imobil neînscris în cartea funciară, se deschide o carte funciară pentru imobilul respectiv.
Art. 54, Lg. nr. 7/1996
(1) Notarul public care a întocmit un act prin care se transmite, se modifică, se constituie sau se stinge
un drept real imobiliar este obligat să ceară, din oficiu, înscrierea în cartea funciară. În acest scop, va trimite
cererea de înscriere a actului respectiv, în ziua întocmirii lui sau cel mai târziu a doua zi, la biroul teritorial în a
cărui rază de activitate se află imobilul. Despre exercitarea acestei obligaţii se va face menţiune expresă în
cuprinsul actului sau, după caz, al certificatului de moştenitor. Menţiunea se va face în cazul în care pentru
bunurile din masa succesorală s-a deschis carte funciară sau există documentaţie cadastrală. La autentificarea
actelor prin care se transmite, se modifică, se constituie sau se stinge un drept real imobiliar, notarul public va

52
solicita un extras de carte funciară pentru autentificare, care este valabil timp de 10 zile lucrătoare de la data
înregistrării cererii, sau, după caz, un certificat de sarcini.
B. INTRAREA ÎN VIGOARE ȘI APLICAREA SISTEMULUI DE PUBLICITATE REGLEMENTAT ÎN NOUL COD
CIVIL. RELAȚIA CU LEGEA NR. 7/1996
Intrarea în vigoare și aplicarea. NCC a intrat integral în vigoare la 1 oct. 2011, inclusiv Titlul VII din
Cartea a III-a, existând o serie de norme privind aplicarea în timp (art. 56 şi 76-80 din LPA a NCC), cea mai
importantă fiind cea care amână efectul constitutiv al înscrierii (art. 56).
Relația cu Legea nr. 7/1996. NCC conține normele substanțiale (materiale), iar Lg. nr. 7/1996 – pe cele
de organizare a activității de cadastru şi publicitate şi cele de procedură. Momentan, există şi Regulamentele de
înscrierea în CF aprobate prin Ordinele Preşedintelui ANCPI nr.633-634/2006, ce vor fi modificate în curând.
C. REGIMUL JURIDIC GENERAL AL CADASTRULUI ȘI CADRUL INSTITUȚIONAL
Noțiunea de cadastru. Relația cu publicitatea imobiliară.
Art. 1, Lg. nr. 7/1996
(1) Cadastrul şi cartea funciară formează un sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi
juridică, de importanţă naţională, a tuturor imobilelor de pe întregul teritoriu al ţării. Scopul acestui sistem
este:
a) determinarea informaţiilor tehnice, economice şi juridice referitoare la imobile;
b) asigurarea publicităţii drepturilor reale imobiliare în baza actelor prin care s-au constituit, transferat,
modificat sau stins aceste drepturi;
c) susţinerea sistemului de impozitare şi a pieţei imobiliare;
d) contribuţia la asigurarea securităţii tranzacţiilor imobiliare şi facilitarea creditului ipotecar.
(2) Cadastrul realizează descrierea proprietăţilor imobiliare şi reprezentarea lor în planul cadastral.
(3) Cartea funciară cuprinde descrierea proprietăţilor funciare, cu arătarea drepturilor reale imobiliare.
(4) Evidenţa imobilelor înscrise în planul cadastral şi în cartea funciară se actualizează la cererea persoanelor
interesate sau la iniţiativa autorităţilor publice ori din oficiu. Autorităţile publice şi titularii de drepturi asupra
imobilelor au obligaţia de a sprijini crearea şi actualizarea cadastrului prin punerea la dispoziţie cu titlu gratuit
a datelor şi informaţiilor deţinute. Autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să acorde sprijin
informaţional, tehnic şi de altă natură, în limitele competenţelor, la crearea şi actualizarea sistemului de
cadastru şi carte funciară.
(5) Prin imobil, în sensul prezentei legi, se înţelege una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcţii,
de pe teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale, indiferent de categoria de folosinţă, aparţinând unui
proprietar sau mai multor proprietari, în cazul coproprietăţii, care se identifică printr-un număr cadastral unic şi
se înscrie într-o carte funciară.
(6) Entităţile de bază ale acestui sistem sunt parcela, construcţia şi proprietarul.
(7) Prin parcelă se înţelege suprafaţa de teren cu o singură categorie de folosinţă.
Art. 2, Lg. nr. 7/1996
(1) Cadastrul se realizează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, pe sectoare cadastrale. Sectorul
cadastral este unitatea de suprafaţă delimitată de elemente liniare stabile în timp – şosele, ape, canale, diguri,
căi ferate etc. –, care cuprinde unul sau mai multe imobile alăturate.
(2) Prin sistemul de cadastru şi carte funciară se realizează:
a) identificarea, descrierea şi înregistrarea în documentele cadastrale a imobilelor prin natura lor, măsurarea şi
reprezentarea acestora pe hărţi şi planuri cadastrale, precum şi stocarea datelor pe suporturi informatice;
b) identificarea şi înregistrarea proprietarilor, a altor deţinători legali de imobile şi a posesorilor;
c) furnizarea datelor necesare sistemului de impozite şi taxe pentru stabilirea corectă a obligaţiilor fiscale ale
contribuabililor, solicitate de instituţiile abilitate.
(3) Planul cadastral conţine reprezentarea grafică a limitelor imobilelor dintr-o unitate administrativ-teritorială,
care se înscriu în cartea funciară, precum şi numerele cadastrale ale acestora. Planul cadastral este actualizat
de către inspectorii de cadastru din cadrul oficiilor de cadastru şi publicitate imobiliară.
Art. 17, Lg. nr. 7/1996
(1) Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului general are ca obiect înscrierea în
cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi unitate administrativ-teritorială,
în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilităţii faţă de terţi a
acestor înscrieri.
18. Istoric.
19. Organizarea actuală.

53
19.1. Organizarea ANCPI
Art. 3, Lg. nr. 7/1996
(1) Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, denumită în continuare Agenția Națională, se
organizează ca instituţie publică cu personalitate juridică, unica autoritate în domeniu, aflată în subordinea
Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului.
(2) La nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti se înfiinţează oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară,
denumite în continuare oficii teritoriale, ca unităţi cu personalitate juridică în subordinea Agenţiei Naţionale,
prin reorganizarea actualelor oficii judeţene de cadastru, geodezie şi cartografie şi al municipiului Bucureşti şi a
birourilor de carte funciară.
(3) La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale se înfiinţează birouri de cadastru şi publicitate imobiliară,
denumite în continuare birouri teritoriale, în subordonarea oficiilor teritoriale. Modul de organizare şi
funcţionare, numărul, precum şi arondarea birourilor teritoriale pe unităţi administrativ-teritoriale se stabilesc
prin ordin cu caracter normativ al directorului general al Agenţiei Naţionale.
19.2. Organizarea activității de publicitate imobiliară
Art. 17, L. nr. 7/1996
(1) Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului general are ca obiect înscrierea în
cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi unitate administrativ-teritorială,
în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilităţii faţă de terţi a
acestor înscrieri.
(11) Publicitatea imobiliară se efectuează de către birourile de cadastru şi publicitate imobiliară pentru
imobilele situate în raza de activitate a acestora.
(3) Cărţile funciare întocmite şi numerotate pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi alcătuiesc, împreună,
registrul cadastral de publicitate imobiliară al acestui teritoriu, ce se ţine de către biroul teritorial din cadrul
oficiului teritorial în a cărui rază teritorială de activitate este situat imobilul respectiv.
(4) Acest registru se întregeşte cu registrul de intrare, cu planul cadastral, cu registrul cadastral al imobilelor,
indicând numărul cadastral al imobilelor şi numărul de ordine al cărţilor funciare în care sunt înscrise, cu un
index alfabetic al proprietarilor şi cu o mapă în care se păstrează cererile de înscriere, împreună cu un exemplar
al înscrisurilor constatatoare ale actelor sau faptelor juridice supuse înscrierii.
Art. 18, L. nr. 7/1996
(1) Activitatea de publicitate imobiliară în cadrul oficiilor teritoriale este îndeplinită de registratori de carte
funciară, denumiţi în continuare registratori, numiţi prin ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale, în
urma unui concurs organizat de aceasta. Asistenţii registratori efectuează înscrierile în cartea funciară în baza
dispoziţiilor date de registratori, eliberează extrasele de carte funciară şi certificatele de sarcini şi îndeplinesc
alte atribuţii stabilite prin reglementări specifice.
(2) Numărul registratorilor pentru fiecare oficiu teritorial se stabileşte prin ordin al directorului general al
Agenţiei Naţionale.
(3) În cadrul oficiilor teritoriale, activitatea de publicitate imobiliară este în responsabilitatea unui registrator-
şef, iar în cadrul birourilor teritoriale, în responsabilitatea unui registrator coordonator, numiţi prin ordin al
directorului general al Agenţiei Naţionale, în urma unui concurs.
(4) Poate fi numită registrator persoana care îndeplineşte în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) are cetăţenia română şi are capacitatea drepturilor civile;
b) este licenţiat în drept;
c) nu are antecedente penale;
d) se bucură de o bună reputaţie;
e) cunoaşte limba română;
f) este apt din punct de vedere medical pentru ocuparea funcţiei;
g) a îndeplinit timp de 5 ani funcţia de asistent-registrator sau a exercitat timp de 3 ani funcţia de notar,
judecător, procuror, avocat, consilier juridic sau altă funcţie de specialitate juridică.
(41) Vechimea în funcţia de registrator de carte funciară constituie vechime în specialitate juridică.
(6) Până la data organizării concursului, registratorii pot fi numiţi din cadrul angajaţilor serviciilor de
publicitate imobiliară care, deşi nu îndeplinesc condiţiile de studii, au cel puţin 5 ani de experienţă în domeniul
publicităţii imobiliare.
(7) Registratorul răspunde pentru activitatea sa, în condiţiile legii.
(8) În cadrul Agenţiei Naţionale funcţionează Direcţia de publicitate imobiliară, care organizează, coordonează
şi controlează activitatea de publicitate imobiliară din cadrul oficiilor teritoriale, în vederea respectării legilor şi

54
reglementărilor în materie.
Legiuitorul nu a mai dorit să păstreze sistemul judecătorilor de carte funciară introdus prin Decretul lege
nr.115/1938. Deşi acest sistem s-a aplicat cu un real succes, de la intrarea în vigoare a Legii din 1999 până în
anul 2005, odată cu modificarea Legii nr.7/1996 prin Legea nr.247/2005, ANCPI a fost trecută de la Minsterul
Justiției în subordinea Ministerului Administrației şi Internelor, motiv pentru care judecătorii de carte funciară
s-ar fi văzut expuşi riscului de a-şi pierde statutul de magistrați şi ar fi devenit funcționari publici. Urmarea a
fost previzibilă: dispariția judecătorilor de carte funciară (prin păstrarea statutului de magistrat) şi înlocuirea lor
cu registratori şi asistenți-registratori care au fost inițial "recrutați" din rândul personalului de specialitate al
"defunctelor" judecătorii de carte funciară, urmând ca mai apoi chestiunea să fie reglementată prin organizarea
unui concurs la care se puteau înscrie numai licențiați în drept cu o vechime de minimum 3 sau respectiv 5 ani.

Curs 7 - PUBLICITATEA IMOBILIARĂ

D. CĂRȚILE FUNCIARE ȘI PRINCIPIILE CARE LE GUVERNEAZĂ


Cartea funciară
Noțiune. CF este registrul de publicitate imobiliară în care se înscriu, potrivit legii, actele şi faptele
juridice referitoare la un singur imobil.
Scopul și obiectul.
Art. 876. Scopul şi obiectul cărţii funciare. (1) Cartea funciară descrie imobilele şi arată drepturile reale
ce au ca obiect aceste bunuri.
(2) În cazurile prevăzute de lege pot fi înscrise în cartea funciară şi alte drepturi, fapte sau raporturi
juridice, dacă au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.
(3) Prin imobil, în sensul prezentului titlu, se înţelege una sau mai multe parcele de teren alăturate,
indiferent de categoria de folosinţă, cu sau fără construcţii, aparţinând aceluiaşi proprietar, situate pe teritoriul
unei unităţi administrativ-teritoriale şi care sunt identificate printr-un număr cadastral unic.
Drepturile tabulare.
Art. 877. Drepturile tabulare. Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi
tabulare. Ele se dobândesc, se modifică şi se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară.
Sunt toate drepturile reale imobiliare, principale şi accesorii.
Obiectul drepturilor tabulare.
Art. 878. Obiectul drepturilor tabulare. (1) Obiectul drepturilor tabulare este imobilul, definit la art.
876 alin. (3), care după înscrierea în CF nu mai poate să fie modificat decât cu respectarea regulilor de CF.
(2) Aceeaşi carte funciară nu poate cuprinde decât un singur imobil.
(3) Mai mulţi proprietari nu pot fi înscrişi în aceeaşi carte funciară decât dacă se află în coproprietate
pe cote-părţi ori în devălmăşie.
Practic, în viziunea art.876 şi 878, imobilul este obiectul atât al cărții funciare, cât şi al drepturilor
tabulare. În realitate, imobilul este obiect principal pentru drepturile tabulare. În art. 878 alin.2 se consfințeşte
sistemul foilor reale adoptat pentru publicitatea imobiliară şi de NCC. Numai în măsura în care parcelele de
teren sunt alăturate, (şi dacă există şi voința proprietarului lor) ele pot constitui un imobil. În caz contrar,
fiecare parcelă va constitui un imobil separat, obiect al unei alte cărți funciare distincte.
Art. 879. Modificarea imobilului înscris în cartea funciară. (1) Imobilul înscris în cartea funciară se
poate modifica prin alipiri, dacă mai multe imobile alăturate se unesc într-un singur imobil sau dacă se adaugă
o parte dintr-un imobil la un alt imobil ori, după caz, se măreşte întinderea acestuia.
(2) De asemenea, imobilul înscris în cartea funciară se modifică şi prin dezlipiri, dacă se desparte o
parte din imobil sau se micşorează întinderea acestuia.
(3) Alipirea sau dezlipirea unui imobil grevat cu sarcini nu se poate face decât cu consimţământul
titularilor acelor sarcini. Refuzul titularilor sarcinilor nu trebuie să fie abuziv, el putând fi cenzurat de către
instanţa judecătorească.
(4) Dacă însă creditorii ipotecari consimt la alipirea sau, după caz, atât la dezlipirea, cât şi la alipirea
imobilului grevat la un alt imobil, în lipsă de convenţie contrară, ipotecile vor lua rang după cele ce grevează
imobilul la care s-a făcut alipirea.
(5) Operaţiunile de modificare a imobilului înscris în cartea funciară, prin alipiri sau dezlipiri, au
caracter material şi nu implică niciun transfer de proprietate.
În ceea ce priveşte modul în care un imobil se poate modifca (în fapt în fiecare caz el fie îşi măreşte, fie
îşi micşorează suprafața) NCC preia vechile prevederi din Legea nr.7/1996, afirmând că aceste modificări nu au

55
un caracter translativ de proprietate (acest lucru era imposibil devreme ce legea permite ca regulă alipirea
numai a imobilelor ce aparțin aceluiaşi proprietar; în mod excepțional se poate permite alipirea unor imobile în
cazul cărora unul este în coproprietate), ci numai unul material (tehnico-cadastral). În ciuda acestui fapt, în
practică operațiunile de alipire sau dezlipire se efectuează numai printr-un act autentic notarial (fiind însoțite
de un proiect de alipire sau dezlipire, avizat de un inginer cadastrist), deşi ele nu implică niciun transfer de
proprietate.
Deşi nu au decât un caracter material, aceste operațiuni sunt extrem de importante atunci când au în
vedere imobile afectate de garanții ipotecare, deoarece ele (alipirile sau dezlipirile) nu se pot efectua decât cu
consimțământul creditorilor.
Cazuri de modificări ale imobilelor ipotecate:
a. Alipirea unui imobil ipotecat: atunci când un imobil ipotecat se alipeşte altui imobil neipotecat,
creditorul trebuie să-şi dea consimțământul la operațiunea materială de alipire. Acest lucru este necesar, dar
are numai caracter informativ, deoarece creditorul îşi va păstra garanția şi va continua să o exercite asupra
noului imobil rezultat din operațiunea de alipire. Deşi nu există un text expres în materie care să consacre
extinderea ipotecii şi asupra imobilului rezultat din alipire (art.2382 NCC nu vorbeşte expres de terenuri), totuşi
un raționament contrar ar duce la dispariția ipotecii prin simpla operațiune materială a alipirii (deşi proprietarul
nu se schimbă) aspect care ar echivala cu o gravă atingere adusă securității circuitului civil şi a certitudinii
creditului.
b. Dezlipirea unui imobil ipotecat: din nou consimțământul creditorului are un caracter pur informativ,
deoarece în virtutea principiului indivizibilității ipotecii, fiecare imobil rezultat din operațiunea materială a
dezlipirii va fi ținut ipotecar pentru tot. Totuşi, în anumite cazuri, creditorul poate interveni cu ocazia dezlipirii şi
poate face o remitere parțială de ipotecă (ex. cazul în care dezlipirea de face în scopul vânzării imobilului
dezlipit către un terț pentru acoperirea parțială sau totală a creditului acordat). În acest caz, creditorul poate
face o remitere de ipotecă pentru imobilul dezlipit, tocmai pentru a maximiza rezultatele vânzării şi implicit
pentru ca debitorul-vânzător să obțină un preț cât mai bun care să fie ulterior remis creditorului.
c. Alipirea unui imobil ipotecat la un alt imobil ipotecat: atunci când ambele imobile ipotecate sunt
alipite, creditorii pot conveni asupra rangului pe care sarcinile le vor avea asupra noului imobil rezultat din
operațiunea de alipire (normele în acest sens sunt supletive). În caz contrar, rangul ipotecilor asupra imobilului
care se alipeşte se va poziționa în urma rangului ipotecilor care poartă asupra imobilului la care se face alipirea.
Astfel, în acest situații, consimțământul creditorilor imobilului alipit este extrem de important, deoarece
echivalează cu o notificare asupra unei (posibile) schimbări de rang. Din nefericire, NCC nu conține norme
referitoare la modul în care imobilele ce intră în operațiunea de alipire vor fi considerate ca bunuri la care se
face alipirea, respectiv bunuri cu care se face alipirea. Acest aspect va trebui detaliat fie prin voința părților, fie
prin normele referitoare la regulile ce privesc înscrerea bunurilor în cartea funciară.
Textul nu precizează ce se va întâmpla atunci când mai multe imobile ipotectate sunt alipite la un alt
imobil ipotecat, în ceea ce priveşte rangul (între ele) al ipotecilor imobilelor care sunt alipite. Dacă se menține
regula generală referitoare la păstrarea rangului ipotecii ce poartă asupra imobilului (principal) la care sunt
alipite celelalte imobile, atunci în privința acestor alte imobile se vor aplica regulile generale de prioritate,
consacrate de art.890 alin.3 NCC, astfel că dacă ipotecile vor fi reînscrise asupra imobilului nou creat în aceeaşi
zi, ele vor primi rang egal.
d. Dezilipirea unui imobil ipotecat și alipirea sa ulterioară la un alt imobil ipotecat: reprezintă
operațiunea materială cu cel mai înalt grad de complexitate. Se vor aplica mutatis mutandis, regulile anterior
menționate. În principiu, în ceea ce priveşte operațiunea dezlipirii, consimțământul creditorului nu este
necesar din pricina principiului indivizibilității ipotecii. Totuşi, în cazul alipirii, consimțământul este necesar din
pricina existenței ipotezei schimbării rangului.
Art. 880. Înscrierile în caz de alipire sau dezlipire. (1) În caz de alipire sau dezlipire, imobilele rezultate
se vor transcrie în cărţi funciare noi, cu menţionarea noului număr cadastral pentru fiecare imobil, iar cartea
funciară sau, după caz, vechile cărţi funciare se vor închide, fără a se mai putea redeschide pentru alte înscrieri.
(2) Dacă întregul imobil înscris în cartea funciară a fost transcris, aceasta se va închide şi nu va mai
putea fi redeschisă pentru noi înscrieri.
Efectele modificării imobilelor înscrise în cartea funciară: datorită faptului că în urma alipirii sau
dezlipirii vor rezulta imobile noi, pentru aceste imobile se va deschide câte o cartea funciară nouă, în timp ce
pentru imobilele vechi cărțile funciare se vor păstra (dacă imobilele mai există sau se vor închide dacă imobilul
nu mai există). Operațiunea scriptică prin care imobilele noi sunt trecute în alte cărți funicare se numeşte
transcriere. Vechile cărți funciare care se închid nu se distrug, ci se păstrează în arhiva O.C.P.I. (oficiul de

56
cadastru şi publicitate imobiliară) sau B.C.P.I. (biroul de cadastru şi ....) pentru verificări ulterioare dacă va fi
nevoie.
a. Alipirea: presupune închiderea cărților funciare pentru imobilele intrate în operațiunea materială a
alipirii şi deschiderea unei cărți funciare noi pentru imobilul nou format.
b. Dezlipirea: presupune închiderea cărții funciare pentru imobilul din care se dezlipeşte o parte şi
deschiderea a câte unei cărți funciare noi pentru fiecare din imobilele dezlipite. Înaintea NCC dezlipirea se
efectua altfel: se păstra cartea funciară a imobilului din care se efectua dezlipirea şi se deschidea o nouă carte
funciară numai pentru imobilul dezlipit.

Structura cărții funciare


Art. 23, L. nr. 7/1996, art.7-11 din Ordinul 700/2014.
(1) Cartea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei şi numele localităţii în care este situat imobilul,
precum şi din trei părţi:
A. Partea I, referitoare la descrierea imobilelor, care va cuprinde:
a) numărul de ordine şi cel cadastral al imobilului (după digitalizarea bazei de date a A.N.C.P.I. numărul de
carte funciară al fiecărui imobil va fi identic cu numărul cadastral, pentru o mai bună identificare);
b) suprafaţa imobilului, destinaţia, categoriile de folosinţă şi, după caz, construcţiile;
c) planul imobilului cu vecinătăţile şi descrierea imobilului constituie anexa la partea I a cărţii funciare,
întocmită conform regulamentului aprobat prin ordin cu caracter normativ al directorului general al Agenţiei
Naţionale, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
B. Partea a II-a, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, care cuprinde:
a) numele proprietarului;
b) actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate, precum şi menţionarea înscrisului pe
care se întemeiază acest drept;
c) strămutările proprietăţii;
d) servituţile constituite în folosul imobilului;
e) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la proprietate;
f) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a a cărţii funciare, cu privire
la înscrierile făcute.
C. Partea a III-a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate, drepturile reale
de garanţie şi sarcini, care va cuprinde:
a) dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinţă, abitaţie, concesiune, administrare, servituţile în sarcina fondului
aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de creanţă;
b) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la drepturile
reale înscrise în această parte;
c) sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale;
d) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte.
b. Principiile cărții funciare
Enumerare. Cartea funciară este o instituţie complexă care funcţionează după principii bine definite.
Unele din aceste principii sunt consacrate legislativ, altele rezultă din activitatea practică şi din efectuarea
operaţiunilor de carte funciară. Sursa de inspiraţie a acestor principii o constituie reglementarea din Decretul-
lege nr.115/1938. Înainte de intrarea în vigoare a NCC, aceste principii se găseau în Legea nr.7/1996. Ulterior
intrării în vigoare a NCC, aceste principii au fost transplantate in corpore în capitolul dedicat cărţii funciare din
NCC, Legea 7/1996 rămânând să reglementeze doar aspete generale ce sunt legate de înscrierea în cartea
funciară.
1. Principiul publicității integrale. În CF se înscriu (cu efect de opozabilitate sau cu efect constitutiv)
toate drepturile reale imobiliare, principale şi accesorii, numite şi drepturi tabulare (art. 877 NCC), astfel cum
rezultă din 876, 877, 882, 887, 902-904, 906 NCC. Alături de aceste drepturi tabulare, în cartea funciară se mai
înscriu (cu efect de opozabilitate sau doar cu efect de informare) şi acele acte, fapte sau raporturi juridice care
au legătură directă sau indirectă cu imobilul (aspecte privind înscrierea unor probleme ce privesc starea şi
capacitatea persoanelor e.g.: minoritatea, tutela, interdicţia, se realizează numai pentru că titularul dreptului
înscris este arătat de cuprinsul cărţii funciare).
Art. 876. Scopul şi obiectul cărţii funciare. (1) Cartea funciară descrie imobilele şi arată drepturile reale
ce au ca obiect aceste bunuri.
(2) În cazurile prevăzute de lege pot fi înscrise în cartea funciară şi alte drepturi, fapte sau raporturi

57
juridice, dacă au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.
Excepţie:
Art. 887. Dobândirea unor drepturi reale fără înscriere. (1) Drepturile reale se dobândesc fără
înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru
cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
(2) Cu toate acestea, în cazul vânzării silite, dacă urmărirea imobilului nu a fost în prealabil notată în
cartea funciară, drepturile reale astfel dobândite nu vor putea fi opuse terţilor dobânditori de bună-credinţă.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de
ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.
În cazurile menționate la art.887 se consideră că procedurile de dobândire a imobilului sunt suficient
de publice, astfel încât nu mai este necesară înscrierea modului respectiv de dobândire în cartea funciară.
Textul este însă incomplet şi oarecum confuz, deoarece conține mai multe situații de excepție:
a. Înscrierea modului de dobândire arătat de art.887 NCC se va face oricum ulterior dobândirii
efective, atunci când titularul de carte funciară va dori să dispună de respectivul bun, în conformitate cu
principiul relativității înscrierilor de carte funciară care presupune arătatea întregului istoric al dobândirii
bunului de când a fost deschisă cartea funciară şi până în prezent;
b. Excepția se aplică (parțial) numai imobilelor care nu au carte funciară deschisă încă la momentul
dobândirii. Pentru imobilele care au deschisă carte funciară la momentul dobândirii prin unul din modurile
arătate de 887 NCC, în principiu este obligatorie înscrierea modului de dobândire respectiv (cu excepția
accesiunii naturale şi parțial a exproprierii).
În ceea ce priveşte drepturile de creanță, elemente privitoare la starea şi capacitatea persoanei,
acestea se înscriu numai dacă au legătură cu imobilele intabulate, având rol de informare 30.
Art. 883. Cercetarea cărţii funciare. (1) Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate
cerceta orice carte funciară, precum şi celelalte documente cu care aceasta se întregeşte, potrivit legii. Mapa cu
înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciară poate fi consultată de orice persoană
interesată, cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera
circulaţie a acestor date.
(2) La cerere, se vor elibera extrase sau copii certificate, conforme cu exemplarul original aflat în
arhivă.
(3) Nimeni nu va putea invoca faptul că nu a avut cunoştinţă de existenţa vreunei înscrieri efectuate în
cartea funciară sau, după caz, a unei cereri de înscriere înregistrate la BCPI.
Art.883 NCC consfințeşte caracterul de document public al cărții funciare, liberul acees la cercetarea
cuprinsului acesteia neputând să fie limitat decât respectându-se cerințele minime de securitate privind
prelucrarea datelor cu caracter personal. Tarifele pentru consultarea cuprinsului cărților funciare sunt cuprinse
în Ordinul ministrului Administrației şi Internelor nr.39/2009, iar termenele de soluționare a lucrărilor la CF
sunt reglementate conform Ordinului Directorului General al A.N.C.P.I. nr.1738/2015. Textul instituie, de
asemenea şi o prezumție absolută de cunoaştere a cuprinsului cărții funicare pentru operațiunile ce s-au
efectuat, din moment ce întreg mecanismul de publicitate imobiliară este public.
2. Principiul relativității înscrierilor. Arată împotriva cui se face înscrierea: numai împotriva posesorului
sau antecesorului tabular, adică împotriva celui care este deja înscris în CF.
Art. 893. Persoanele împotriva cărora se poate face înscrierea drepturilor tabulare. Înscrierea unui
drept real se poate efectua numai:
a) împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra căruia
înscrierea urmează să fie făcută.
Ca regulă, înscrierea în cartea funciară se poate face numai cu concursul titularului de carte funciară.
Folosirea de text a prepoziţiei "împotriva" are darul de a arăta "lupta" simbolică produsă cu ocazia înscrierii,
între fostul titular de carte funciară (înstrăinător) şi actualul titular (dobânditor).
Excepții:
I. Art. 893 lit. b) împotriva aceluia care, înainte de a fi fost înscris, şi-a grevat dreptul, dacă
amândouă înscrierile se cer deodată.
Ipoteza este următoarea: A înscris în cartea funciară, îi vinde lui B un imobil, însă B nu are suficienţi
bani cât să plătească preţul, motiv pentru care apelează la C pentru a împrumuta de la acesta suma necesară
achitării integrale a preţului către vânzător. În schimbul sumei împrumutate, C solicită intabularea unei ipoteci

30 A se vedea V. Stoica, p.433.

58
asupra imobilului astfel cumpărat. Ambele înscrieri (şi cea a lui B ca proprietar şi cea a lui C ca şi creditor
ipotecar se vor solicita în acelaşi timp).
II. Art. 894. Înscrierea drepturilor reale în cazul actelor juridice succesive. În cazul în care un drept
supus înscrierii în cartea funciară a făcut obiectul unor cesiuni succesive fără ca înscrierile să fi fost efectuate,
cel din urmă îndreptăţit nu va putea cere înscrierea dreptului în folosul său decât dacă solicită, odată cu
înscrierea acestuia, şi înscrierea dobândirilor succesive anterioare pe care le va dovedi cu înscrisuri originale
sau copii legalizate, după caz.
Este cazul tipic de excepție pe cartea funciară de la relativitate şi un exemplu potrivit pentru faptul că şi
cartea funciară se bazează ca şi dreptul comun pe regula "probatio diabolica" de probă a dobândirilor
anterioare neînscrise. Cartea funciară trebuie să reprezinte "oglinda" realității juridice, motiv pentru care ea nu
poate scăpa formalismului impus de proba dobândirii dreptului de proprietate.
III. Art. 895. Înscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului. Înscrierile întemeiate pe obligaţiile
defunctului se vor putea săvârşi şi după ce dreptul a fost înscris pe numele moştenitorului, însă numai în
măsura în care moştenitorul este ţinut de aceste obligaţii.
Altă excepție de la relativitate implică acel caz în care obligațiile tabulare ale defunctului titular de
drept tabular, revin moştenitorilor săi universali, cu titlu universal sau, eventual, cu titlu particular. Cazul tipic
pentru sistemele de publicitate cu caracter constitutiv de drepturi este cel în care defunctul vânzător
decedează ulterior vânzării, dar anterior intabulării dreptului pe numele cumpărătorului. Dacă moştenitorul va
fi ținut de obligațiile defunctului, atunci el va trebui să consimtă la intabularea cumpărătorului în cartea
funciară. Un alt caz, este cel al antecontractului în care promitentul-vânzător primeşte întreg prețul vânzării,
dar decedează înainte de a încheia vânzarea finală. Moştenitorul său va fi ținut de obligația de a încheia
vânzarea finală.
3. Principiul neutralității (disponibilității). Înscrierile se fac numai la cererea părților interesate, nu din
oficiu.
Încălcarea principiului neutralității atrage nulitatea înscrierii, care poate fi înlăturată pe calea plângerii
(art. 31 alin.3 din L. 7/96) sau prin acțiunea în rectificare (art. 907-910 NCC). Înscrierile din oficiu pot fi făcute
numai în cazurile prevăzute de lege: întocmirea, din oficiu, a cărților funciare distruse, înscrierea privilegiilor şi
ipotecilor legale (art. 36 alin.4 şi 6 alin. Legea 7/1996) etc. 31
4. Principiul legalității înscrierilor. Are două componente:
a) Legalitatea formală: înscrierile se fac numai cu privire la actele şi faptele juridice cu privire la care
legea permite acest lucru şi numai la cererea celui îndreptățit şi pe baza înscrisurilor care trebuie să o
însoțească şi numai după procedura specifică de înscriere în cartea funciară.
b) Legalitatea materială: registratorul este obligat să cerceteze dacă sunt îndeplinite condițiile de fond
şi de formă ale actului sau faptului juridic supus înscrierii şi să verifice cuprinsul CF, pentru a identifica dacă
înscrierea solicitată e posibilă (dacă nu există piedici la înscriere).
Aceste principii garantează existența şi valabilitatea drepturilor înscrise în CF 32. Nu este reglementat în
mod expres.
În literatura mai veche, acest principiu purta numele de principiu al oficialităţii înscrierilor.
5. Principiul specialității înscrierilor. Înscrierile în CF trebuie să fie precise şi complete, pentru a
înlătura orice dubiu cu privire la informațiile conținute. Încălcarea acestui principiu se sancţionează cu acţiunea
în rectificare bazată pe motivul calificării greşite a dreptului înscris - art.908 alin.1 pct.2.
6. Principiul priorității înscrierilor. Aplicare a principiului qui prior tempore, potior iure în materia cărţii
funciare.
Art. 891. Conflictul dintre terţii dobânditori de la un autor comun. În cazul în care două sau mai multe
persoane au fost îndreptăţite să dobândească, prin acte încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra aceluiaşi
imobil care se exclud reciproc, cel care şi-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular,
indiferent de data titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea în cartea funciară.
Acest principiu contribuie în mod esențial la asigurarea securității dinamice a drepturilor tabulare. În
mod evident, regula va soluționa conflicte apărute între doi dobânditori de bună-credință de la un autor
comun a unor drepturi care se vor exclude reciproc şi care nu au fost înscrise (aşadar, regula se va aplica atât în
cazul conflictului între 2 dobânditori ai aceluiaşi drept de la un autor comun indiferent de natura oneroasă sau
gratuită a dobândirii, cât în cazul contractelor de ipotecă încheiate de proprietarul tabular cu 2 creditori

31 A se vedea V. Stoica, p. 435.


32 A se vedea V. Stoica, p. 435.

59
ipotecari diferiți sau a altor sarcini concurente: servitute - ipotecă, uzufruct - ipotecă, servitute - uzufruct etc.).
Art. 890. Data producerii efectelor înscrierilor. (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, înscrierile în
cartea funciară îşi vor produce efectele de la data înregistrării cererilor, ţinându-se însă cont de data, ora şi
minutul înregistrării acestora în toate cazurile în care cererea a fost depusă personal, prin mandatar ori notar
public sau, după caz, comunicată prin telefax, poştă electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea
textului şi confirmarea primirii cererii de înscriere cu toate documentele justificative.
(2) În cazul drepturilor de ipotecă, ordinea înregistrării cererilor va determina şi rangul acestora.
Excepții:
I. Art. 887. Dobândirea unor drepturi reale fără înscriere. (1) Drepturile reale se dobândesc fără
înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru
cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de
ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.
II. Art. 892. Situaţia terţului dobânditor de rea-credinţă. (1) Cel care a fost îndreptăţit, printr-un act
juridic valabil încheiat, să înscrie un drept real în folosul său poate cere radierea din cartea funciară a unui
drept concurent sau, după caz, acordarea de rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată de altă persoană,
însă numai dacă sunt întrunite următoarele 3 condiţii:
a) actul juridic în temeiul căruia se solicită radierea sau acordarea rangului preferenţial să fie anterior
aceluia în baza căruia terţul şi-a înscris dreptul;
b) dreptul reclamantului şi cel al terţului dobânditor să provină de la un autor comun;
c) înscrierea dreptului în folosul reclamantului să fi fost împiedicată de terţul dobânditor prin violenţă
sau viclenie, după caz.
(2) Radierea sau acordarea rangului preferenţial poate fi cerută şi dacă violenţa ori viclenia a provenit
de la o altă persoană decât terţul dobânditor, dar numai dacă acesta din urmă a cunoscut sau, după caz,
trebuia să cunoască această împrejurare la data încheierii contractului în baza căruia a dobândit dreptul
intabulat în folosul său.
(3) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de către terţ a dreptului în
folosul său.
Art.892 NCC consacră acţiunea în acordarea rangului preferenţial (substanţial diferită faţă de acţiunea
în prestaţie tabulară specială din art.897 NCC), acţiune ce reprezintă o adevărată aplicaţie a acţiunii pauliene în
materie de carte funciară. În cazul acestei acţiuni, dobânditorul anterior ca dată, dar ulterior în ceea ce priveşte
efectuarea formalităţilor de publicitate, va solicita instanţei acordarea înscrierii sale rang preferenţial, deoarece
înscreirea iniţială a terţului a fost făcută cu rea-credinţă calificată (dol sau violenţă), dreptul provenind de la un
autor comun.
III. Art. 890. Data producerii efectelor înscrierilor de carte funciară (3) Dacă mai multe cereri s-au
primit în aceeaşi zi prin poştă sau curier, drepturile de ipotecă vor avea acelaşi rang, iar celelalte drepturi vor
dobândi numai provizoriu rang egal, urmând ca instanţa să se pronunţe, la cererea oricărei persoane
interesate, asupra rangului şi, dacă va fi cazul, asupra radierii înscrierii nevalabile.
(4) În cazul în care două sau mai multe drepturi au primit provizoriu rang egal, potrivit dispoziţiilor alin.
(3), va fi preferat, indiferent de data certă a titlurilor aflate în concurs, cel care a fost pus în posesia bunului
sau, după caz, cel faţă de care debitorul şi-a executat cel dintâi obligaţiile ce îi incumbă, cu excepţia drepturilor
de ipotecă care vor avea acelaşi rang. În situaţia în care niciunul din dobânditori n-a fost pus în posesia bunului
sau, după caz, debitorul nu şi-a executat obligaţiile faţă de niciunul dintre ei, va fi preferat cel care a sesizat cel
dintâi instanţa de judecată în temeiul dispoziţiilor prezentului articol.
(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) se aplică şi atunci când, în aceeaşi zi, o cerere de înscriere a fost depusă ori
comunicată în condiţiile alin. (1), iar alta primită prin poştă sau curier.
În materia cărții funciare, ca regulă, pentru stabilirea momentului de la care înscrierile vor produce
efecte, nu se va lua în considerare data încheierii actului, ci data la care a fost depusă cererea de înscriere la
Oficiul sau Biroul competent de publicitate imobiliară.
IV. Situaţia privilegiilor: art. 2334 NCC: privilegiile sunt opozabile fără înscriere; 2336: rangul
privilegiilor se stabileşte prin lege.
7. Principiul publicității materiale. Mai este numit şi principiul forței probante absolute a înscrierilor în
cartea funciară.
Art. 900. Prezumţia existenţei sau inexistenţei unui drept tabular. (1) Dacă în cartea funciară s-a
înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.

60
(2) Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
(3) Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887 (adică în cazul dobândirii
drepturilor tabulare fără înscriere), precum şi pe calea acţiunii în rectificare (art. 907-910).
Aceste două prezumții relative sunt numai baza principiului publicității materiale, consacrat de art. 901
NCC:
Art. 901. Dobândirea cu bună-credinţă a unui drept tabular. (1) Sub rezerva unor dispoziţii legale
contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act
juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului
titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.
(2) Terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă numai dacă, la data înregistrării cererii de
înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) nu a fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare;
b) din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea
altei persoane; şi
c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare.
(3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi terţului care a dobândit cu bunăcredinţă un drept de
ipotecă în temeiul unui act juridic încheiat cu titularul de carte funciară ori cu succesorul său în drepturi, după
caz.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu pot fi însă opuse de o parte contractantă celeilalte şi nici de
succesorii lor universali sau cu titlu universal, după caz.
Principiul publicității materiale reflectă efectul achizitiv al înscrierii cu bună credință în CF şi constituie o
excepție notabilă de la adagiile nemo plus iuris ad alium trasfere potest quam ipse habet şi resluto iure dantis
resolvitur ius accipientis. Efectul achizitiv se consolidează însă numai după expirarea termenelor de decădere
de formulare a acțiunii în rectificare, prevăzute de art. 909 NCC:
- pentru dobânditorii de bună-credință cu titlu oneros: 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere
formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepția cazului când
încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acțiunii în rectificare, a fost comunicată celui
îndreptățit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia (alin. 3).
- pentru dobânditorii de bună-credință cu titlu gratuit (prin donație sau legat): 5 ani, de la data
înregistrării cererii lor de înscriere (alin. 2). Deşi textul art.901 nu vorbeşte în mod expres decât de dobânditorii
cu titlu oneros, din reglementarea acțiunii în rectificare tabulară se deduce concluzia că principiul publicității
materiale va primi aplicare şi în cazul dobânditorilor cu titlu gratuit (dar nu ca regulă, ci cu titlu de excepție).
Deşi constată tot un efect achizitiv de drepturi, principiul publicității materiale nu se identifică cu
uzucapiunea tabulară din mai multe privințe:
A. Deosebiri:
- condiţii: uzucapiunea tabulară se bazează pe posesie, în timp ce publicitatea materială se bazează pe
un mecanism exclusiv de carte funciară pentru a justifica dobândirea drepturilor de către terţ, fără a se analiza
necesitatea existenţei posesiei;
- califcarea juridică a terţului: la uzucapinea tabulară terţul este posesor, la publicitatea materială nu
interesează dacă terţul este sau nu este posesor;
- termene: uzucapinea presupune un singur termen de 5 ani, în timp ce publicitatea materială
presupune termene de 1, 3 sau 5 ani, primele 2 stabilite în funcţie de caracterul oneros la dobândirii terţului şi
de comunicarea încheierii de intabulare în CF a dobânditorului nemijlocit, în timp ce termenul de 5 ani, are în
vedere numai situaţia terţilor dobânditori de bună-credinţă cu titlu gratuit;
- natura termenelor: dacă la uzucapinea tabulară termenul de 5 ani e un termen de prescripţie, la
publicitatea materială, toate termenele sunt de decădere;
- efecte: prin uzucapinea tabulară, terţul dobândeşte chiar dreptul de proprietate (se validează temeiul
inițial nelegitim al înscrierii posesorului în CF), în timp ce prin publicitatea materială terţul nu mai poate fi
radiat din CF pe baza acţiunii în rectificare introdusă de către verus dominus, înscrierea sa iniţială în CF
consolidându-se;
- tipul titlului: uzucapiunea tabulară nu distinge după cum titlul terţului este oneros sau gratuit, în timp
ce publicitatea materială face această distincţie.
B. Asemănări:
- buna-credinţă: şi într-un caz şi în celălalt, terţul posesor respectiv terţul dobânditor trebuie să fie de
bună-credinţă, conform art.901 alin.2 NCC;

61
- termen: ambele pot presupune un termen de 5 ani calculat de la data înscrierii terţului în CF;
- situație-premisă: în ambele cazuri, terțul trebuie să se fi înscris în CF.
Evident, efectul achizitiv al principiului publicității materiale nu se produce în cazul dobânditorilor de
rea-credință. Publicitatea materială funcționează doar față de terții dobânditori de bună-credință cu titlu
oneros sau gratuit (prin excepție) şi nu între părțile ctr. sau între succesorii lor universali sau cu titlu universal.
Condiţiile principiului publicităţii materiale:
1. înscrierea dobânditorului nemijlocit (Secundus) în cartea funciară să fie inexactă;
2. din cuprinsul cărţii funciare să rezulte o aparenţă a existenţei valabile a dreptului înscris în favoarea
lui Secundus (prezumţia relativă din art.900 alin.1 NCC);
3. dobânditorul nemijlocit (Secundus) să fi dispus în favoarea teţului subdobânditor (Tertius) printr-un
act valabil, cu titlu oneros şi cu titlu particular. Deşi regula vorbeşte despre dobânditorul cu titlu oneros, legea
conferă protecţie şi dobânditorului cu titlu gratuit, dar nu pe principiul publicităţii materiale (ca regulă) şi pe
altă cale, termenul de 5 ani consacrat în favoarea teţilor dobânditor de bună-credinţă cu titlu gratuit nefăcând
parte din sfera de aplicare a publicităţii materiale decât ca excepţie;
4. Tertius să fie de bună-credinţă şi să se înscrie în cartea funciară;
5. de la data înregistrării cererii de înscriere a lui Secundus să fi trecut 3 ani, sau prin excepție, dacă
încheierea de intabulare în CF a lui Secundus a fost comunicată şi lui Primus, termenul e de 1 an şi curge de la
data comunicării încheierii către Primus.
Principiul publicității materiale funcționează doar în relațiile dintre Primus și Tertius.
8. Principiul efectului constitutiv sau translativ / Principiul opozabilității față de terți.
Art. 885. Dobândirea şi stingerea drepturilor reale asupra imobilelor. (1) Sub rezerva unor dispoziţii
legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât
şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în CF, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.
(2) Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciară, cu
consimţământul titularului, dat prin înscris autentic notarial. Acest consimţământ nu este necesar dacă dreptul
se stinge prin împlinirea termenului arătat în înscriere ori prin decesul sau, după caz, prin încetarea existenţei
juridice a titularului, dacă acesta era o persoană juridică.
(3) Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei terţe persoane, radierea se va face
cu păstrarea dreptului acestei persoane, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.
(4) Hotărârea judecătorească definitivă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii
administrative va înlocui acordul de voinţă sau, după caz, consimţământul titularului.
Art. 886. Modificarea drepturilor reale asupra imobilelor. Modificarea unui drept real imobiliar se face
potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea sau stingerea drepturilor reale, dacă prin lege nu se dispune altfel.
În acelaşi sens sunt art. 557 alin. 4, iar art. 565 NCC conferă valoare de probă a dreptului de proprietate
extrasului de CF, soluție perfect valabilă în condițiile principiului efectului constitutiv.
Cu toate acestea, prin art. 56 al LPA a NCC a fost amânată „intrarea în vigoare” a acestui principiu:
Art. 56. (1) Dispoziţiile art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 alin. (1) şi art. 886 din Codul civil se aplică
numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la
cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii
cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor
drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în
scop de opozabilitate faţă de terţi.
Art.20 alin.1 din Ordinul 700/2014: "Până la finalizarea lucrărilor de înregistrare sistematică pentru
fiecare unitate administrativ-teritorială, înscrierea în cartea funciară are efect de opozabilitate cu excepţia
notărilor prevăzute de art.903 C.civ., care au efect de informare".
Legiuitorul a amânat intrarea în vigoare a sistemului cu caracter constitutiv de drepturi până la
finalizarea lucrărilor de cadastru (înregistrare sistematică) pentru fiecare unitate administrativ-teritorială în
parte. Deşi textul poate primi 2 interpretări total diferite, este foarte probabil că opţiunea legiuitorului se va
îndrepta către aplicarea graduală, treptată, a acestui sistem, pe măsura finalizării lucrărilor de cadastru
(înregistrare sistematică) pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, aspect ce va determina crearea unui
regim neunitar de carte funciară la nivelul întregului teritoriu naţional.
9. Principiul răspunderii:
Art. 915. Răspunderea pentru ţinerea defectuoasă a cărţii funciare. (1) Cel prejudiciat printr-o faptă
săvârşită, chiar din culpă, în păstrarea şi administrarea cărţii funciare va putea cere obligarea, în solidar, la

62
plata de despăgubiri a oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară de la locul situării imobilului şi a
persoanei răspunzătoare de prejudiciul astfel cauzat, dacă prejudiciul nu a putut fi înlăturat, în tot sau în parte,
prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege.
(2) Dreptul la acţiune se prescrie într-un termen de un an, socotit din ziua în care cel vătămat a
cunoscut faptul păgubitor, însă nu mai târziu de 3 ani de la data când s-a săvârşit fapta prin care s-a cauzat
prejudiciul. Prescripţia este suspendată prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege pentru
înlăturarea efectelor faptei păgubitoare.
Principiul răspunderii în ceea ce priveşte ținerea cărții funciare era o necesitate în legislația funciară a
României. Deşi este compatibil cu regimul de carte funciară cu efect constitutiv, principiul răspunderii se va
aplica (teoretic) şi în cadrul sistemului de publicitate cu efect de opozabilitate, servind la protejarea drepturilor
celor înscrişi în cartea funciară sau servind ca mijloc juridic de sancționare a celor care nu au păstrat în bune
condiții cartea funciară şi au permis sacrificarea drepturilor celor valabil înscrişi în CF. În practică, cel puțin până
la introducerea sistemului cu caracter constitutiv, este puțin probabil să fie incidente dispozițiile art.915 NCC.

Curs 8 - PUBLICITATEA IMOBILIARĂ

E. ÎNSCRIERILE ÎN CARTEA FUNCIARĂ


Noțiune. Înscrierea reprezintă operațiunea de înregistrare în CF a unui act sau fapt juridic referitor la
un imobil, potrivit legii.
Condiții.
Art. 888. Condiţii de înscriere. Înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic
notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis
de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta.
Certificatul de moştenitor este tot un act autentic notarial, el neputând avea o altă natură juridică, însă
enumerarea sa distinctă de alte acte notariale vine să confirme caracterul de titlu de dobândire acordat
certificatului de moştenitor (art.1133 NCC).
Clasifcare:
Criterii. Clasificările sunt multiple, în funcție de criterii diferite, dar cea mai importantă este cea după
obiectul lor: intabulare, înscriere provizorie şi notare (art. 881 NCC; art. 24 alin. 1 L. 7/96).
Art. 881. Felurile înscrierilor. (1) Înscrierile sunt de 3 feluri: intabularea, înscrierea provizorie şi notarea.
(2) Intabularea şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea se referă la
înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.
1. Intabularea. Este înscrierea cu efecte imediate şi definitive a unui drept tabular.
2. Înscrierea provizorie. Înscrierea care se face în mod provizoriu şi care devine definitivă sub cond. justif. ei.
Art. 882. Înscrierea drepturilor reale afectate de modalităţi. (1) Drepturile reale sub condiţie
suspensivă sau rezolutorie nu se intabulează. Ele se pot însă înscrie provizoriu.
(2) Termenul extinctiv sau sarcina liberalităţii se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al
înscrierii provizorii.
Art. 898. Înscrierea provizorie. În afara altor cazuri prevăzute de lege, înscrierea provizorie în cartea
funciară se va putea cere:
1. dacă dreptul real dobândit este afectat de o condiţie suspensivă ori rezolutorie sau dacă priveşte ori
grevează o construcţie viitoare; în cazul înscrierii provizorii având ca obiect o construcţie viitoare, justificarea
acesteia se face în condiţiile legii;
2. dacă, în temeiul unei hotărâri care nu este încă definitivă, partea căzută în pretenţii a fost obligată la
strămutarea, constituirea sau stingerea unui drept tabular ori cel care administrează bunurile unei alte
persoane a fost obligat să dea o garanţie ipotecară;
3. dacă debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca (ipoteză: este cazul în care
debitorul face plata convenită cu creditorul, însă acesta din urmă din varii motive, nu o acceptă. În acest caz,
pentru a putea oferi o altă ipotecă de rang I asupra imobilului său unui alt creditor, debitorul va iniția
procedura ofertei de plată urmată de consemnațiune, ce va avea ca efect constatarea plății şi stingerea ipotecii
asupra propriului bun. Până la finalizarea procedurii ofertei de plată, debitorul va putea înscrie provizoriu
radierea ipotecii inițiale. Finalizarea procedurii ofertei de plată va avea ca efect stingerea (radierea definitivă a)
ipotecii inițiale şi consolidarea rangului I al ipotecii înscrise provizoriu.
4. dacă se dobândeşte un drept tabular înscris provizoriu;
5. dacă ambele părţi consimt doar pentru efectuarea unei înscrieri provizorii.

63
Art. 899. Efectele înscrierii provizorii. (1) Înscrierea provizorie are ca efect dobândirea, modificarea sau
stingerea unui drept tabular de la data înregistrării cererii, sub condiţia şi în măsura justificării ei.
(2) Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu consimţământul celui împotriva căruia s-a efectuat
înscrierea provizorie, dat în formă autentică, sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive. În acest din
urmă caz, dispoziţiile art. 896 şi 897 se aplică, în mod corespunzător, şi acţiunii în justificare tabulară.
(3) Justificarea radierii dreptului de ipotecă se face în temeiul hotărârii judecătoreşti de validare
rămase definitivă, al consimţământului creditorului dat în formă autentica, al procesului-verbal întocmit de
executorul judecătoresc prin care se constată acceptarea plăţii sau, după caz, al încheierii întocmite de acesta
prin care se constată efectuarea plăţii, rămasă definitivă.
(4) Justificarea unei înscrieri provizorii îşi întinde efectul asupra tuturor înscrierilor care s-au făcut
condiţionat de justificarea ei; nejustificarea unei înscrieri provizorii atrage, la cererea celui interesat, radierea ei
şi a tuturor înscrierilor care s-au făcut condiţionat de justificarea ei.
Art. 912. Radierea drepturilor condiţionale. (1) Dreptul afectat de o condiţie suspensivă se va radia din
oficiu, dacă nu se dovedeşte îndeplinirea condiţiei care afectează dreptul, în termen de 5 ani de la înscriere.
(2) Tot astfel se va radia condiţia rezolutorie, dacă nu s-a cerut, în temeiul ei, radierea dreptului înscris
sub o asemenea modalitate, timp de 10 ani de la înscriere.
Motivul diferenței de termen între cele 2 situații: în cazul condiției suspensive care nu se realizează,
termenul este de 5 ani, deoarece nerealizându-se condiția, dreptul proiectat nu se va naşte, motiv pentru care
starea de incertitudine legată de dreptul înscris nu se poate prelungi afectând securitatea dinamică a circuitului
civil. În cazul condiției rezolutorii, dreptul există, motiv pentru care termenul de realizare a condiției este mai
lung acesta fiind de 10 ani, certitudinea existând deja. În situația unei înscrieri duble, pentru o parte sub
condiție suspensivă, pentru cealaltă sub condiție rezolutorie, la expirarea termenului de 5 ani, înscrierea
provizorie a părții sub condiție suspensivă se va putea radia din oficiu, fără ca înscrierea părții sub condiție
rezolutorie să fie afectată de acest lucru.
3. Notarea:
Art. 902. Actele sau faptele supuse notării. (1) Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute
la art. 876 alin. (2) devin opozabile terţelor persoane exclusiv prin notare, dacă nu se dovedeşte că au fost
cunoscute pe altă cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaştere a acestora nu este
suficientă pentru a suplini lipsa de publicitate. În caz de conflict de drepturi care provin de la un autor comun,
dispoziţiile art. 890–892, 896 şi 897 se aplică în mod corespunzător.
(2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, sunt supuse notării în cartea funciară:
1. punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri;
2. cererea de declarare a morţii unei persoane fizice, hotărârea judecătorească de declarare a morţii şi
cererea de anulare sau de rectificare a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii;
3. calitatea de bun comun a unui imobil;
4. convenţia matrimonială, precum şi modificarea sau, după caz, înlocuirea ei;
5. destinaţia unui imobil de locuinţă a familiei;
6. locaţiunea şi cesiunea de venituri;
7. aportul de folosinţă la capitalul social al unei societăţi;
8. interdicţia convenţională de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;
9. vânzarea făcută cu rezerva dreptului de proprietate;
10. dreptul de a revoca sau denunţa unilateral contractul;
11. pactul comisoriu şi declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere unilaterală a contractului;
12. antecontractul şi pactul de opţiune;
13. dreptul de preempţiune născut din convenţii;
14. intenţia de a înstrăina sau de a ipoteca;
15. schimbarea rangului ipotecii, poprirea, gajul sau constituirea altei garanţii reale asupra creanţei
ipotecare;
16. deschiderea procedurii insolvenţei, ridicarea dreptului de administrare al debitorului supus acestei
măsuri, precum şi închiderea acestei proceduri;
17. sechestrul, urmărirea imobilului, a fructelor ori veniturilor sale;
18. acţiunea în prestaţie tabulară, acţiunea în justificare şi acţiunea în rectificare;
19. acţiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară, acţiunea în partaj, acţiunile
în desfiinţarea actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, acţiunea revocatorie,
precum şi orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele

64
înscrise;
20. punerea în mişcare a acţ. pen. pentru o înscriere în CF săvârşită printr-o fapta prev. de legea pen.
(3) În sensul prezentului articol, prin terţi se înţelege orice persoană care a dobândit un drept real sau
un alt drept în legătură cu imobilul înscris în cartea funciară.
Specificul acestor acte, fapte şi raporturi juridice este că ele devin opozabile terților fie prin simpla
cunoaștere de fapt, fie în cel mai rău caz, prin notarea lor în cartea funciară. Enumerarea este evident
exemplificativă, putând fi imaginate şi alte cazuri de notare în scop de opozabilitate (cazurile sunt detaliate în
art.18 alin.1 din Ordinul 700/2014). În cazul în care legea prevede expres că simpla cunoaştere în fapt a
operațiunii supusă notării nu este suficientă pentru a-i asigura acesteia opozabilitatea, atunci singurul mod de
realizare a opozabilității este efectuarea notării.
Art. 903. Actele sau faptele care pot fi notate în cartea funciară. Se vor putea nota în cartea funciară,
fără însă ca opozabilitatea faţă de terţi să depindă de această înscriere:
1. incapacitatea sau restrângerea, prin efectul legii, a capacităţii de exerciţiu ori de folosinţă;
2. declaraţia de utilitate publică în vederea exproprierii unui imobil;
3. orice alte fapte/rap. juridice care au legătură cu imob. şi care sunt prevăzute în acest scop de lege.
Faptele acestea sunt cele pentru care legea prevede că opozabilitatea se asigură prin alte proceduri
decât notarea. Înscrierea lor în cartea funciară prin notare se va realiza numai în scop de informare a terților.
Art. 904. Notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca. (1) Proprietarul unui imobil poate cere ca
intenţia sa de a înstrăina sau de a ipoteca în folosul unei anumite persoane să fie notată, arătând în acest din
urmă caz şi suma ce corespunde obligaţiei garantate.
(2) Dacă înstrăinarea sau ipotecarea se realizează în termen de 3 luni de la notarea intenţiei de a
înstrăina sau de a ipoteca, dreptul înscris va avea rangul notării.
Art. 905. Pierderea efectului notării. (1) Notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca îşi pierde
efectul prin trecerea unui termen de 3 luni de la data înregistrării cererii.
(2) Anul, luna şi ziua în care notarea îşi pierde efectul vor fi menţionate atât în notare, cât şi în
încheierea ce a dispus-o.
Textul era reglementat parțial în aceeaşi formă în vechiul art.39 din Legea nr.7/1996. Menirea sa este
să acorde un avantaj debitorului sau promitentului vânzător care se află în tratative pentru încheierea unui
contract de ipotecă sau pentru încheierea unei vânzări, dar negocierile nu pot duce nici măcar la formarea unui
antecontract. Totuşi, deşi s-ar putea dovedi fructuoase în viitor, negocierile pot fi protejate prin notarea acestei
intenții de a ipoteca sau înstrăina, avantajul fiind că dacă debitorul sau vânzătorul mai poartă negocieri şi cu alți
creditori sau cu alți promitenți cumpărători, iar negocierile inițiale pot duce la formarea valabilă a unui
contract, ipoteca va primi rang I, respectiv vânzarea se va realiza cu promitentul cumpărător cu care s-a
negociat inițial. Condiția pe care textul o impune este ca ipotecarea sau vânzarea să se efectueze în 3 luni de la
înregistrarea cererii de notare a intenției, pentru ca rangul notării să se conserve.
Art. 906. Notarea antecontractelor şi a pactelor de opţiune. (1) Promisiunea de a încheia un contract
având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept în legătură cu acesta se poate nota în
cartea funciară, dacă promitentul este înscris în cartea funciară ca titularul dreptului care face obiectul
promisiunii, iar antecontractul, sub sancţiunea respingerii cererii de notare, prevede termenul în care urmează
a fi încheiat contractul. Notarea se poate efectua oricând în termenul stipulat în antecontract pentru
executarea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la expirarea lui.
Spre deosebire de vechea legislație, NCC prevede condiții stricte pentru notarea antecontractelor.
Astfel, trebuie obligatoriu ca promitentul să fie înscris în cartea funciară ca titular al dreptului promis, iar în
antecontract să se arate şi termenul în care se va încheia contractul inițial proiectat. Se introduce prosibilitatea
notării antecontractului chiar şi la un termen maxim de 6 luni de la expirarea termenului stipulat în
antecontract, în timp ce pactul de opțiune trebuie notat în termenul de acceptare al ofertei de a contracta.
(2) Promisiunea se va putea radia, dacă cel îndreptăţit nu a cerut instanţei pronunţarea unei hotărâri
care să ţină loc de contract, în termen de 6 luni de la trecerea termenului fixat pentru încheierea lui sau dacă,
între timp, imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzării silite de către un terţ care nu este ţinut să
răspundă de obligaţiile promitentului.
Radierea antecontractului se va putea efectua la solicitarea părților sau a terților (interpretare a
contrario a alin.3 al aceluiaşi articol), doar în condițiile următoare:
- contractul final nu a mai fost încheiat, iar partea îndreptățită nu mai solicită instanței pronunțarea
unei hotărâri care să țină loc de contract (prin intermediul acțiunii în prestație tabulară) în 6 luni de la expirarea
termenului pentru încheierea contractului final. Radierea se va dispune în această situație la cererea

65
promitentului care nu şi-a executat obligațiile.
- bunul a fost adjudecat până la exiprarea termenului de încheiere finală a contractului de un terț care
nu răspunde de obligațiile promitentului. În aces caz, radierea se va pronunța la solicitarea adjudecatarului.
(3) Radierea se va dispune din oficiu, dacă, până la expirarea termenului de 6 luni prevăzut la alin. (2),
n-a fost cerută înscrierea dreptului care a făcut obiectul promisiunii, cu excepţia cazului când cel îndreptăţit a
cerut notarea în cartea funciară a acţiunii prevăzute la alin. (2). De asemenea, promisiunea se va radia din
oficiu în toate cazurile când, până la încheierea contractului amintit mai sus ori până la soluţionarea definitivă
a acţiunii prevăzute la alin. (2), imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzării silite de către un terţ care
nu este ţinut să răspundă de obligaţiile promitentului.
Radierea din oficiu a notării antecontractului se va putea realiza dacă:
- până la expirarea termenului de 6 luni, beneficiarul promisiunii nu a solicitat înscrierea dreptului care
a făcut obiectul promisiunii de a contracta;
- până la expirarea termenului de încheiere a contractului final ori până la soluționarea acțiunii prin
care se solicită pronunțarea unei hotărâri ce va ține loc de contract, imobilul este adjudecat de un terț care nu
răspunde de obligațiile promitentului.
(4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică prin asemănare şi pactelor de opţiune notate în cartea
funciară. În aceste cazuri, dacă, până la expirarea termenului stipulat în contract pentru exercitarea opţiunii,
beneficiarul pactului nu solicită, în baza declaraţiei de opţiune şi a dovezii comunicării sale către cealaltă parte,
intabularea dreptului ce urmează a fi dobândit, se va dispune din oficiu radierea pactului înscris în folosul său.

F. PROCEDURA EFECTUĂRII ÎNSCRIERILOR


Reglementare.
Art. 884. Procedura de înscriere. Procedura de înscriere în cartea funciară se va stabili prin lege
specială.
Art. 24, L. nr. 7/1996
(1) Înscrierile în cartea funciară sunt: intabularea, înscrierea provizorie şi notarea.
(2) Cazurile, condiţiile şi regimul juridic al acestor înscrieri sunt stabilite de Codul civil, iar procedura de
înscriere în cartea funciară, de prezenta lege.

G. ACȚIUNILE DE CARTE FUNCIARĂ:


I. Acțiunea în prestație tabulară: acţiune personală ce are ca obiect asigurarea executării obligaţiei de
prestaţie tabulară de către vânzător, pentru a permite cumpărătorului înscrierea în cartea funciară. Prestaţia
tabulară este o acţiune compatibilă în mare parte cu sistemul de publicitate cu caracter constitutiv, acolo unde
vânzătorul, în cuprinsul actului de înstrăinare sau ulterior acestuia, trebuie să dea ceea ce doctrina numea
clausula intabulandi sau consimţământul la intabulare, fără de care (numai în prezenţa contractului translativ
sau constitutiv de drepturi), cumpărătorul nu se putea intabula în cartea funciară. NCC face referire la
consimţământul la intabulare prin formularea generică "obligaţiile necesare pentru înscrierea în cartea
funciară" din art.896 alin.1. În sfera de aplicare a acestui articol ar mai intra şi lipsa predării actelor originale de
proprietate către cumpărător, deşi înscrierea în cartea funciară a cumpărătorului este independentă de
executarea aceastei obligaţii. Are 2 forme:
1. Acțiunea în prestație tabulară generală:
Art. 896. Acţiunea în prestaţie tabulară. (1) În cazurile în care cel obligat să transmită, să constituie ori
să modifice în folosul altuia un drept real asupra unui imobil nu îşi execută obligaţiile necesare pentru
înscrierea în cartea funciară, se va putea cere instanţei judecătoreşti să dispună înscrierea; dreptul la acţiune
este prescriptibil în condiţiile legii (adică în trei ani, potrivit art. 2517 NCC, dacă nu este supus unei prescripții
mai scurte).
(2) Dacă acţiunea în prestaţie tabulară a fost notată în cartea funciară, hotărârea judecătorească se va
înscrie, din oficiu, şi împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular după notare.
Acțiunea în prestație tabulară generală va avea ca efect suplinirea de către instanța de judecată a
consimțământului la intabulare al părții care nu şi-a exprimat acest consimțământ. Ex: cazul vânzării la care
vânzătorul după încheierea contractului nu mai consimte la intabularea cumpărătorului sau cazul
antecontractului la care promitentul vânzător refuză să încheie vânzarea finală.
2. Acțiunea în prestație tabulară specială:
Art. 897. Efectele acţiunii în prestaţie tabulară faţă de terţul dobânditor de rea-credinţă. (1) Acţiunea
în prestaţie tabulară se va putea îndrepta şi împotriva terţului dobânditor înscris anterior în cartea funciară,

66
dacă actul juridic invocat de reclamant este anterior celui în temeiul căruia a fost înscris dreptul terţului
dobânditor, iar acesta a fost de rea-credinţă la data încheierii actului.
(2) Dreptul la acţiune împotriva terţului se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de către
acesta a dreptului în folosul său, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune al reclamantului contra
antecesorului tabular s-a prescris mai înainte.
Acţiunea în prestaţie tabulară specială se va putea introduce şi împotriva terţilor dobânditori de rea-
credinţă, în cazul în care antecesorul tabular nu şi-a executat obligaţia de prestaţie tabulară (blocând în acest
fel accesul la cartea funciară al cumpărătorului), ulterior vânzând acelaşi imobil către un terţ faţă de care
vânzătorul execută obligaţia de prestaţie tabulară.
Condiţii ale acţiunii în prestaţie tabulară specială:
- actul în baza căruia se cere prestaţia tabulară să fie anterior din punct de vedere temporal celui în
baza căruia s-a efectuat transmiterea dreptului tabular către terţ (data se va stabili cu uşurinţă din moment ce
actele de transfer al proprietăţii imobiliare se efectuează în formă autentică notarială);
- terţul dobânditor din actul ulterior să fie de rea-credinţă prin raportare la prevederile art.901(2) NCC.
Diferenţe faţă de acţiunea în acordarea rangului preferenţial din art.892 NCC:
- premise: cele 2 acţiuni pleacă de la situaţii-premisă diferite: în timp ce acţiunea în prestaţie tabulară
pleacă de la nerespectarea de către antecesorul tabular a obligaţiei de prestaţie tabulară, acţiunea în acordarea
rangului preferenţial nu are această premisă, ci pe aceea a fraudei drepturilor dobândite de primul dobânditor,
prin exercitarea violenţei de către cel de-al doilea dobânditor;
- reaua-credinţă a terţului dobânditor: în cazul acţiunii în prestaţie tabulară specială, terţul trebuie să
fie de rea-credinţă astfel cum această atitudine este descrisă prin interpretarea a contrario a art.901 alin.2 NCC,
în timp ce la acţiunea în acordarea rangului preferenţial reaua-credinţă a terţului trebuie să fie calificată,
materializându-se fie într-un dol, fie prin violenţă;
- condiţii: art.892 precizează expres că trebuie să fie vorba de drepturi ce provin de la acelaşi autor,
aspect care nu este stabilit expres de art.897 NCC pentru prestaţia tabulară specială;
- principii: acţiunea în prestaţie tabulară specială rezolvă conflictul dintre doi dobânditori a unor
drepturi concurente potrivit regulilor de carte funciară, în timp ce acţiunea în acordarea rangului preferenţial
rezolvă acelaşi conflict (pe fond) pe baza principiului de drept comun prior tempore, potior jure.
Asemănări:
- mecanism: ambele acţiuni presupun 2 înstrăinări succesive, în care deşi este un dobânditor ulterior
din punct de vedere temporar, terţul se înscrie primul în cartea funciară, fie datorită neexecutării obligaţiei de
prestaţie tabulară (în cazul acţiunii în prestaţie tabulară specială), fie datorită dolului sau violenţei (în cazul
rangului preferenţial);
- prescriptibilitate: 3 ani pentru ambele acţiuni calculaţi în ambele cazuri de la data înscrierii dreptului
terţului în folosul său;
- efecte: în ambele cazuri efectul admiterii acţiunilor va fi identic: dacă este vorba despre drepturi
contrarii, atunci dreptul terţului va fi radiat, iar dacă este vorba despre drepturi concurente (e.g. ipoteci),
admiterea oricărei acţiuni va acorda ranguri diferite creditorilor ipotecari aflaţi în conflict.

Natură juridică: acţiunea în prestaţie tabulară este o acţiune personală (deoarece se bazează pe
efectuarea obligaţiei de prestaţie tabulară din partea transmiţătorului, o obligaţie de a face care corespunde
unui drept de creanţă al reclamantului), principală, în realizare de drepturi (deoarece reclamantul urmăreşte
obligarea pârâtului la efectuarea prestaţiei tabulare), prescriptibilă extinctiv (potrivit art.2517 alin.1 în
termenul general de 3 ani; în egală măsură va fi prescriptibilă şi acţiunea în prestaţie tabulară specială sub
rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în prestaţie tabulară generală îndreptată contra antecesorului
tabular).
II. Acțiunea în justifcare tabulară. Este acțiunea prin care se tinde la justificarea unei înscrieri
provizorii, pentru a o transforma în intabulare, atunci când justificarea nu se poate face prin consimțământul
părților. În mod normal, atunci când evenimentul de care depinde justificarea tabulară s-a împlinit, părţile, de
comun acord, trebuie să consimtă la transformarea înscrierii provizorii în intabulare. În caz contrar, se poate
apela la instanţa de judecată, care va putea dispune intabularea în cartea funciară a reclamantului.
Art. 899. Efectele înscrierii provizorii. (1) Înscrierea provizorie are ca efect dobândirea, modificarea sau
stingerea unui drept tabular de la data înregistrării cererii, sub condiţia şi în măsura justificării ei.
(2) Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu consimţământul celui împotriva căruia s-a efectuat
înscrierea provizorie, dat în formă autentică, sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive. În acest din

67
urmă caz, dispoziţiile art. 896 şi 897 (cele referitoare la acțiunea în prestație tabulară) se aplică, în mod
corespunzător, şi acţiunii în justificare tabulară.
(3) Justificarea radierii dreptului de ipotecă se face în temeiul hotărârii judecătoreşti de validare
rămase definitivă, al consimţământului creditorului dat în formă autentica, al procesului-verbal întocmit de
executorul judecătoresc prin care se constată acceptarea plăţii sau, după caz, al încheierii întocmite de acesta
prin care se constată efectuarea plăţii, rămasă definitivă.
(4) Justificarea unei înscrieri provizorii îşi întinde efectul asupra tuturor înscrierilor care s-au făcut
condiţionat de justificarea ei; nejustificarea unei înscrieri provizorii atrage, la cererea celui interesat, radierea ei
şi a tuturor înscrierilor care s-au făcut condiţionat de justificarea ei.
Natură juridică: acțiunea în justificare tabulară este o acțiune personală (deoarece, deşi apără indirect
dreptul reclamantului, se bazează pe obligația pârâtului de a consimți la intabularea dreptului în favoarea
reclamantului, practic este şi în acest caz vorba despre o obligație de a preda un înscris constatator pentru
intabularea reclamantului), principală, în realizare de drepturi (deoarece reclamantul urmăreşte obligarea
pârâtului la suportarea consecințelor intabulării prin transformarea înscrierii provizorii în intabulare ca urmare
a realizării condiției), prescriptibilă extinctiv (potrivit art.2517 alin.1 în termenul general de 3 ani; prescripția
nu va începe să curgă atât timp cât dreptul creditorului înscris provizoriu nu este contestat de către cealaltă
parte). Acțiunea în justificare tabulară poate fi introdusă pe modelul acțiunii în prestație tabulară (specială) şi
împotriva terților dobânditori ulteriori de rea-credință.
III. Acțiunea în rectifcare tabulară: este acea acţiune prin care orice persoană interesată poate, în
cazurile prevăzute de lege, solicita radierea sau îndreptarea înscrierilor de carte funciară în scopul restabilirii
concordanţei dintre starea reală şi starea tabulară a imobilului respectiv. Aşadar, această acţiune va putea fi
utilizată ori de câte ori înscrierile din cartea funciară nu mai sunt în acord cu situaţia juridică reală a imobilului.
Deşi scopul pentru care se poate introduce această acţiune este clar, totuşi motivele practice sunt expres
definite de legiuitor, acţiunea în rectificare neputând fi introdusă în absenţa acestor motive bine delimitate.
Art. 907. Noţiune. (1) Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică
reală, se poate cere rectificarea acesteia.
(2) Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate
în cartea funciară.
(3) Situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută de titularul înscrierii a cărei
rectificare se solicită, prin declaraţie dată în formă autentică notarială, ori dintr-o hotărâre judecătorească
definitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea de fond. Acţiunea de fond poate fi, după
caz, o acţ. în anulare, rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţ. întemeiată pe o cauză de ineficacitate a act.
jur.
Caractere juridice: acțiunea în rectificare tabulare are o natură juridică variată, i-am putea spune
"cameleonică", deoarece ea înglobează mai multe trăsături eterogene:
- este în principiu o acțiune reală (împrumutând toate trăsăturile unei acțiuni în revendicare lato sensu,
atunci când este introdusă pentru motivele de la art.908 pct.2 - greşita calificare a dreptului; 3 teza I - lipsa
condițiilor de existență a dreptului şi 4 - orice alt motiv de rectificare datorită căruia starea reală nu concordă
cu starea tabulară, putând fi o vindicatio possesionis, o acțiune confesorie sau una negatorie). În subsidiar,
atunci când este introdusă pentru motivele de la art.908 pct.1 - nulitate sau nevalabilitatea înscrierii sau a
încheierii şi pct.3 teza II, încetarea efectelor actului în baza căruia s-a efectuat înscrierea) acțiunea în rectificare
este una personală (promovată ex contractu sau ex lege);
- tot în principiu este o acțiune accesorie, care stă pe lângă o altă acțiune principală. În acest caz,
rectificarea va fi promovată ca un capăt distinct de cerere pe lângă o acțiune principală, cum ar fi cazul
motivelor de la art.908 pct.1 - nulitatea, sau 908 pct.3 - încetarea efectelor actului în baza căruia s-a efectuat
înscrierea. În mod excepțional, acțiunea în rectificare va avea caracter principal dacă ea va fi introdusă separat
de acțiunea de fond şi dacă va fi valorificată pentru motivele de la 908, mai puțin cele 2 menționate anterior;
- este o acțiune în realizare de drepturi (deoarece reclamantul urmăreşte ca instanța să dispună
rectificarea înscrierilor de CF în contradictoriu cu pârâtul);
- este o acțiune imprescriptibilă extinctiv contra dobânditorului nemijlocit şi a terților dobânditori de
rea-credință sub rezerva prescripției dreptului material la acțiunea în fond. Ca excepție, acțiunea în rectificare
va fi, tot sub rezerva prescripției dreptului material la acțiunea în fond, prescriptibilă (de fapt e un termen de
decădere) contra terților dobânditori de bună-credință cu titlu oneros (3 respectiv 1 an), şi contra terților
dobânditori de bună-credință cu titlu gratuit (5 ani).
Acțiunea în rectificare tabulară însoțeşte, cel mai adesea, acțiunea de fond, fiind subsecventă acesteia;

68
vezi art. 908 alin. 4 NCC.
Motivele de rectificare: art. 908. Rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii. (1) Orice persoană
interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă:
1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost
desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz,
emiterii lui.
Acest motiv de rectificare conține în realitate alte 3 motive subsidiare:
a. înscrierea în CF nu este valabilă - presupune faptul că atât înscrisul constatator al actului juridic şi
încheierea de CF sunt concordante, dar înscrierea efectivă în CF nu corespunde nici actului și nici încheierii de
CF. Practica a stabilit că în această categorie vor intra acele înscrieri nevalabile de natură să afecteze fie fondul
drepturilor înscrise, fie drepturi care urmează să fie înscrise în folosul terților (din acest punct de vedere
înscrierile nevalabile se diferențiază radical de simplele erori materiale care pot fi îndreptate printr-o procedură
mai simplă decât rectificarea (a se vedea art.913 NCC).
Cazuri practice de înscrieri nevalabile:
- omisiunea intabulării dreptului de uzufruct sau de uz în favoarea înstrăinătorului, deşi actului juridic şi
închieierea de intabulare menționau operațiunea intabulării dezmembrământului;
- intabularea dreptului de ipotecă asupra întregului imobil al debitorului, deşi părțile conveniseră în
contract ca ipoteca să poarte numai asupra cotei de 1/2 din imobil;
- menționarea greşită a temeiului dobândirii: în loc de contractul de vânzare din data de ..., s-a
menționat contractul de donație din data de ..., aspect deosebit de important în ceea ce priveşte aplicarea
principiului publicității materiale;
- omisiunea cu ocazia dezlipirii de a se transcrie sarcinile inițiale şi asupra imobilului dezlipit, iar între
timp un terț dobândeşte proprietatea sau un drept de ipotecă asupra acestui imobil dezlipit etc...
b. încheierea de carte funciară nu este valabilă - în baza principiului legalității, registratorul de carte
funciară este obligat ca la rezolvarea cererilor de înscriere în CF să cerceteze: cuprinsul cererii, înscrisurile
prezentate şi cuprinsul CF. Dacă fie înscrisurile prezentate nu întrunesc condițiile legale (principiul legalității
materiale) sau starea tabulară se împotriveşte cererii (principiul legalității formale), atunci registratorul va
respinge cererea de înscriere în CF. Practic, încheierea dată cu nerespectarea acestor 2 condiții, va putea
constitui obiect al acțiunii în rectificare tabulară.
În această situație, acțiunea în rectificare va avea 3 posibile consecințe:
I. înlăturarea înscrierii nevalabile: act. jur. este perfect valabil, dar înscr. nu este valabilă, deoarece:
- înscrierea nu respectă principiul priorității înscrierilor de CF, intabulându-se un creditor ipotecar de
rang inferior înaintea unui creditor ipotecar de rang superior;
- înscrierea se dispune asupra unui imobil ce nu a format obiectul derivat al actului de înstrăinare;
- se radiază o ipotecă ce nu se stinsese încă etc...
II. completarea încheierii nevalabile:
- nu s-a arătat modalitatea respectivă (termen, condiție, sarcină);
- nu s-a determinat înscrisul în baza căruia se înscrie dreptul etc...
III. modifcarea sau corectarea înscrierii:
- atunci când registratorul a dispus înscrierea provizorie, deşi din actele anexate cererii putea să
intabuleze dreptul respectiv.
c. nulitatea actului în baza căruia s-a solcitat înscrierea în CF - legiuitorul preferă să folosească o
formulare mai amplă şi mai confuză pentru a descrie acest caz de rectificare la art.908 pct.1 teza a II-a. În
această categorie (cauze anterioare sau concomitente încheierii actului) vor intra toate tipurile de nulități
absolute sau relative, pentru vicii de fond sau de formă ale actului, lipsa titlului, acte inexistente şi clauze
nescrise. Şi acest motiv de rectificare se leagă intrinsec de principiul legalității materiale care consacră obligația
registratorului de a verifica toate condițiile de fond şi formă ale actului în baza căruia se solicită înscrierea.
2. dreptul înscris a fost greşit calificat;
Acest motiv de rectificare vizează acele cazuri în care fie din vina părților actului, fie din vina notarului,
fie în sfârşit, din vina registratorului de carte funciară, dreptul înscris a fost greşit calificat, încălcându-se astfel
principiul specialității înscrierilor de CF. În doctrină se diferențiază între cazurile de rectificare pe art.908 pct.2
şi cele pe art.908 pct.1 în funcție de autorul greşitei calificări a dreptului înscris sau de consecințele calificării
greşite ce pot conduce la motive de nulitate şi implict la aplicarea rectificării pe pct.1 al art.908.
Cazuri practice:
- constituirea unui drept de servitute care este calificat ca uz sau uzufruct;

69
- dreptul de habitație care este calificat ca drept de proprietate;
- constituirea unui drept real de folosință care este calificat ca drept de locațiune.
3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic
în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.
Motivul 3 de rectificare are în vedere generic acele situații în care deşi inițial înscrierea a fost valabilă
(diferență fundamentală față de motivul de rectificare de la pct.1 - nulitatea), totuşi, ulterior înscrierii și
datorită unor cauze care nu au existat la data înscrierii, aceasta a devenit nevalabilă din varii motive: fie
dispariția unui dintre elemente constituitve care au stat la baza înscrerii (e.g. termenul), fie chiar actul în baza
căruia s-a efectuat înscrierea şi-a încetat efectele. Şi aces caz de rectificare conține alte 2 subipoteze:
I. Nu (mai) sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris: după înscriere, una din condițiile
esențiale pentru dreptul tabular a dispărut, cum ar fi:
- încetarea uzufructului/habitației din cauza expirării term. (extinctiv) pentru care au fost constituite;
- drepturile afectate de o condiție rezolutorie care s-a realizat şi care eveniente conditione, trebuie să
dispară.
II. Au încetat efectele actului juridic în baza căruia s-a efectuat înscrierea: aici intră toate cazurile de
inefcacitate ale titlului care a stat la baza înscrierii și care sunt ulterioare efectuării acesteia, cum ar fi:
- rezoluțiunea sau rezilierea;
- revocarea donațiilor sau a legatelor pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine;
- caducitatea legatelor;
- reducțiinea liberalităților excesive;
- raportul donațiilor;
- acțiuni în inopozabilitate față de terți: acțiunea pauliană, acțiunea în simulație.
4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă cu situaţia juridică
reală a imobilului.
În această categorie intră toate acele motive de rectificare nemaiîntâlnite la pct.1-3 şi care, în acelaşi
timp, nu constituie erori materiale, cazuri în care acțiunea în rectificare este singurul mod de a îndrepta
situația de CF, cum ar fi:
- revendicarea imobilului de verus dominus, atunci când printr-o eroare sau fraudă a fost înscris un alt
proprietar în CF;
- deschiderea a 2 CF pe numele a 2 proprietari pentru acelaşi imobil, în situațiile în care din cauza unor
măsurători greşite imobilul nu a fost corect identificat;
- promovarea petiției de ereditate, atunci când se contestă unele sau toate drepturile moştenite de
către eredele aparent în baza unei hotărâri judecătoreşti etc...
(2) Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţia
autentică notarială a titularului dreptului ce urmează a fi radiat sau modificat, fie, în caz de litigiu, prin
hotărâre judecătorească definitivă.
(3) Când dreptul înscris în cartea funciară urmează a fi rectificat, titularul lui este obligat să predea
celui îndreptăţit, odată cu consimţământul dat în formă autentică notarială pentru efectuarea rectificării, şi
înscrisurile necesare, iar în caz contrar, persoana interesată va putea solicita instanţei să dispună înscrierea în
cartea funciară. În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de judecată va suplini consimţământul la înscriere al
părţii care are obligaţia de a preda înscrisurile necesare rectificării.
(4) Acţiunea în rectificare poate fi introdusă concomitent sau separat, după ce a fost admisă acţiunea
de fond, când este cazul. Ea poate fi formulată atât împotriva dobânditorului nemijlocit, cât şi împotriva terţilor
dobânditori, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în condiţiile prevăzute la art. 909, cu excepţia acţiunii
întemeiate pe dispoziţiile alin. (1) pct. 3 şi 4, care nu poate fi pornită împotriva terţilor care şi-au înscris vreun
drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui
contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare.
Referitor la acțiunea în rectificare tabulară, trebuie spus că ea trebuie analizată în permanență
comparativ cu principiul publicității materiale. Dacă acțiunea în rectificare va fi admisă şi împotriva terților,
atunci principiul publicității materiale nu îşi va produce efectele sale benefice pentru terți, deci (principiul
publicității materiale) va fi suspendat. Invers, dacă acțiunea în rectificare nu va fi admisă contra terților,
înseamnă că terții sunt protejați de publicitatea materială care îşi va produce efectele, deci principiul
publicității materiale nu va fi suspendat. Aşadar, acțiunea în rectifcare tabulară introdusă contra terților se
află în permanentă opoziție cu principiul publicității materiale.
Art. 909. Termenele de exercitare a acţiunii în rectificare. (1) Sub rezerva prescripţiei dreptului la

70
acţiunea în fond, acţiunea în rectificare este imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de
terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul său. Dacă acţiunea de fond introdusă pe cale
separată a fost admisă, acţiunea în rectificare este, de asemenea, imprescriptibilă atât împotriva celor care au
fost chemaţi în judecată, cât şi împotriva terţilor care au dobândit un drept real după ce acţiunea de fond a fost
notată în cartea funciară.
Practic, acțiunea în rectificare este consecința pe carte funicară a admiterii pe cale principală sau pe
cale separată a unei alte acțiuni care are în vedere unul dintre motivele de rectificare de la art.908 NCC.
Atunci când acțunea în rectificare este introdusă de proprietarul tabular Primus contra dobânditorului
nemijlocit, Secundus şi împotriva terțului de rea-credință, Tertius, ea este imprescriptibilă sub rezerva
prescrierii dreptului material la acțiunea în fond, dacă acțiunea în rectificare este introdusă pe cale accesorie.
Dacă acțiunea în rectificare este introdusă pe cale principală, atunci ea este imprescriptibilă, însă ea va produce
efecte în această situație numai dacă acțiunea de fond introdusă separat şi-a atins scopul, adică a desființat
actul în baza căruia Secundus s-a înscris. De asemenea, de când a fost notată în cartea funciară acțiunea în
rectificare, ea va produce efecte față de toți dobânditorii ulteriori ai drepturilor tabulare, transformându-i
automat pe aceştia în dobânditori de rea-credință.
Ce se întâmplă în situația în care nici proprietarul tabular Primus nu poate utiliza acțiunea în rectificare
ex: din cauza prescrierii dreptului material la acțiunea în fond, dar nici terțul Tertius nu poate invoca
publicitatea materială sau uzucapiunea tabulară din cauza faptului că el este de rea-credință? Singura
posibilitate în această situație de a ieşi din impas este pentru Tertius de a invoca consolidarea titlului (inițial
nevalabil al lui Secundus) datorită imposibilității lui Primus de a mai utiliza acțiunea de fond. Practic, în această
situație, cauza nevalabilității titlului lui Secundus va dispărea datorită imposibilității lui Primus de a mai utiliza
acțiunea de fond (ex. acțiune în anulabilitate).
Dacă acțiunea de fond este imprescriptibilă (ex. acțiune în nulitate absolută), atunci Primus va putea
introduce oricând acțiunea în rectificare tabulară față de Secundus şi terții de rea-credință. Totuşi, dacă Tertius
de rea-credință înstrăinează bunul către Quartus care este de bună-credință, iar principiul publicității materiale
operează în favoarea acestuia din urmă, iar Primus nu a notat în CF acțiunea în rectificare anterior înscrierii lui
Quartus, atunci dreptul lui Quartus va fi consolidat datorită aplicării publicității materiale, în timp ce dreptul lui
Primus de a invoca acțiunea de fond (nulitate absolută) şi cea în rectificare - cu toată imprescriptibilitatea lor -
va fi paralizat de principiul publicității materiale.
(2) Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat cu
titlu particular, acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea de fond, nu se va putea
introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de la înregistrarea cererii lor de înscriere.
Aliniatul nr.2 al art.909 NCC, conține o excepție de la principiul publicității materiale. Deşi este
reglementat un mecanism similar celui consacrat în favoarea terțului de bună-credință cu titlu oneros, se pare
că opțiunea legiuitorului a fost să nu includă protecția conferită dobânditorului cu titlu gratuit de bună-credință
în cuprinsul publicității materiale, ci aceea de a crea un sistem paralel de protecție care cuprinde alt termen 5
ani (față de 3 ani, respectiv 1 an), momentul de la care curge termenul susmenționat este diferit (el curgând de
la data înscrierii lui Tertius), iar motivele de rectificare nu sunt similare în totalitate. Această "ciudățenie"
legislativă se datorează concepției legiuitorului interbelic (deoarece atât Legea nr.7/1996, cât şi NCC au avut ca
sursă primară de inspirație Decretul nr.115/1938), cu privire la dobânditorul cu titlu gratuit de bună-credință
care nu se încadrează în tiparele publicității materiale. Această concepție a fost preluată şi în NCC. Practic, în
situația dobânditorului de bună-credință cu titlu gratuit, acțiunea în rectificare se poate porni pentru toate
motivele de rectifcare de la art.908 şi în termen de 5 ani de la înscreirea în CF a terțului. În opinia
legiuitorului, aceste condiții nu îl includ pe terțul donatar sau legatar în sfera principiului publicității materiale,
deşi (paradoxal!) dacă toate condițiile sunt îndeplinite, proprietarul tabular Primus nu va mai putea introduce
acțiunea în rectificare contra lui Tertius la mai mult de 5 ani de la înscrierea acestuia în CF ( ubi idem jus, ibi
eadem ratio esse debet ... se pare că legiuitorul a uitat de aplicarea acestui principiu!).
(3) De asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare,
întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor
persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros
sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. În aceste cazuri,
termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul
nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat
înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi
de un an de la comunicarea acesteia.

71
Alin.3 al art.909 NCC conține adevărata particularizare a principiului publicității materiale de la art.901
NCC, deoarece el acordă protecție terțului dobânditor de bună-credință, cu titlu oneros de la un non-dominus,
dacă de la înscrerea acestui non-dominus au trecut 3 ani, respectiv 1 an. Până la împlinirea acestor termene de
decădere, Primus va putea oricând (bineînțeles sub prescripția dreptului material la acțiunea în fond - dacă
această problemă se pune) intenta acțiunea în rectificare, principiul publicității materiale fiind practic inactiv
(suspendat) până la împlinirea unuia dintre cele 2 termene, după caz.
Motivele de rectif. disponibile pentru Primus vor fi în cazul în care îl atacă pe terțul dob. de b.-c. cu titlu
oneros numai primele 2 de la art.908, deoarece ele sunt anterioare sau cel mult concomitente înscr. lui Secundus.
De ce această diferență față de situația dobânditorului de bună-credință cu titlu gratuit? Aşa cum am
arătat anterior, în situația acestuia din urmă (dobnditor de bună-credință cu titlu gratuit), practic NU operează
publicitatea materială, motiv pentru care Primus poate folosi orice motive de rectificare. În situația
dobânditorului de bună-credință cu titlu oneros, operând publicitatea materială în favoarea lui, înseamnă că
trebuie să i se creeze un regim special de protecție, tocmai pentru obținerea avantajelor (dobândirea
proprietății sau a altui drept real înscris) în baza publicității materiale, prin aceea că terțul trebuie să-şi
adapteze comportamentul astfel încât de la înscrerea lui Secundus non-dominus, să treacă 3 ani sau 1 an, asta
deoarece motivele de rectifcare pe care Primus le poate utiliza în această situație sunt anterioare sau
concomitente (vezi nulitatea) înscrerii lui Secundus. Practic, dacă Tertius se înscrie înăuntrul acestor 2 termene,
el o va face pe riscul său, Primus având şansa ca până la exipirarea termenelor de 3 ani sau 1 an, să uzeze de
acțiunea în rectificare contra lui Tertius, iar acesta să nu-i poată opune publicitatea materială.
Motivul pentru care legiuitorul nu îi acordă lui Primus împotriva lui Tertius, dobânditor de bună-
credință cu titlu oneros şi celelalte 2 motive de rectificare de la art.908 NCC, este acela că în aceste 2 cazuri, lui
Tertius i-ar fi imposibilă calcularea termenelor de 3 ani, respectiv 1 an, deoarece aceste termene vor curge
pentru motivele 3 şi 4 de rectificare de la un moment ulterior înscrierii lui Secundus în CF, moment care va
depinde în principiu de voința lui Primus (e.g. invocarea pactului comisoriu de ultim grad conținut în contractul
de vânzare dintre Primus şi Secundus, introducerea acțiunii în rezoluțiune, revocare, raport, caducitate,
simulație sau pauliană etc.), aspect care va reduce semnificativ protecția pe care legiuitorul doreşte să o acorde
lui Tertius, prin publicitatea materială, afectându-se siguranța circuitului civil.
Termenul de 1 an este nou introdus şi el curge nu de la înscrierea în CF a lui Secundus, non-dominus, ci
de la data comunicării către Primus (de oficiul sau biroul de cadastru competent) a încheierii de intabulare sau
înscriere provizorie a lui Secundus (aici textul este confuz!). De asemenea, textul nu precizează ce presupune
comunicarea încheirii către Primus; dacă se aplică teoria recepției (comunicării) proprie ofertei şi acceptării,
atunci se va lua în considerare momentul la care încheirea a ajuns la Primus, sau teoria informării, respectiv
momentul în care Primus a luat efectiv cunoştință de conținutul comunicării (adică Încheierea de intabulare a
lui Secundus în CF). În principiu, se aplică teoria recepției, neinteresând dacă Primus a luat efectiv cunoştință
de cuprinsul încheierii.
(4) Termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt termene de decădere.
Art. 910. Efectele admiterii acţiunii în rectificare. (1) Hotărârea prin care se admite rectificarea unei
înscrieri nu va aduce atingere drepturilor înscrise în folosul celor care nu au fost părţi în cauză.
(2) Dacă însă acţiunea în rectificare a fost notată în cartea funciară, hotărârea judecătorească de
admitere se va înscrie, din oficiu, şi împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular după notare, care
se va radia odată cu dreptul autorului lor.
Art. 911. Rectificarea notării în cartea funciară. (1) În lipsa consimţământul titularului, orice persoană
interesată va putea cere rectificarea unei notări în cazurile prevăzute la art. 908, precum şi ori de câte ori, din
alte cauze, notarea nu este sau a încetat să fie exactă.
(2) Rectificarea se va încuviinţa în temeiul unei hot. jud. definitive; dr. la acţiune este imprescriptibil.
(3) Dispoziţiile art. 910 rămân aplicabile.
Rectif. notărilor va fi impresciptibilă, spre deosebire de rectificarea intabulării sau înscrerii provizorii.
H. Alte modifcări ale înscrierilor
Cazuri.
Art. 913. Îndreptarea erorilor materiale. Erorile materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor efectuate în
cartea funciară, altele decât cele care constituie cazuri de rectificare, se pot îndrepta la cerere sau din oficiu.
Dispoziţiile art. 909–911 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 914. Modificarea descrierii imobilului. Proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea
cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la descrierea, destinaţia sau suprafaţa
acestuia, în condiţiile legii.

72
I. DREPT TRANZITORIU
33. Reglementare. LPA a NCC
Art. 56. (1) Dispoziţiile art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 alin. (1) şi art. 886 din Codul civil se aplică
numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la
cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii
cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor
drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în
scop de opozabilitate faţă de terţi.
Art. 76. Dispoziţiile art. 876–915 din Codul civil privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul
înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori
produse după intrarea în vigoare a Codului civil.
Art. 77. Înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau,
după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a Codului civil vor produce efectele prevăzute de
legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârşirii sau producerii acestor fapte,
chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a Codului civil.
Art. 78. (1) Privilegiile speciale imobiliare şi ipotecile legale născute până la intrarea în vigoare a
Codului civil pot fi înscrise şi după această dată, fie în vechile registre de publicitate imobiliară, dacă pentru
imobilele grevate nu sunt deschise cărţi funciare noi în condiţiile art. 581 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, fie în noile cărţi funciare, potrivit dispoziţiilor acestei din urmă legi.
Art. 79. (1) În cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă,
drepturi reale potrivit art. 58 1 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terţii
dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credinţă, pe cuprinsul cărţii
funciare, nu se pot prevala contra adevăraţilor proprietari, străini de cartea funciară, de dispoziţiile art. 901 din
Codul civil sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după caz,
cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de Codul civil sau dacă în acest termen s-a
înscris o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare.
Art.79 alin.1 din LPA vine să lămurească o chestiune importantă şi anume: raportul dintre dispoziţiile de
carte funciară privind publicitatea materială din NCC şi persoanele, verus dominus, care nu sunt înscrise în CF
(şi care contestă cuprinsul acesteia), aici figurând ca proprietari terţi dobânditori de bună-credinţă, de la autori
care s-au înscris nevalabil (fără cauză legitimă în CF). Împotriva acestor proprietari străini de CF, terţii
dobânditori se pot apăra invocând uzucapiunea tabulară de 5 ani (art.931 NCC) - totuşi această apărare este
exclusă pentru înscrierile efectuate în CF anterior momentului 01.10.2011. Conform prevederilor art.79 alin.1
LPA, buna-credinţă a terţului posesor (prin excepţie de la prevederile art.901 alin.2 NCC 33) trebuie să existe pe
întreaga durată a termenului de prescripţie de 5 ani. Dacă în termenul de 5 ani se introduce o acţiune de CF,
terţul posesor, va deveni automat un posesor de rea-credinţă (oricum termenul de prescripţie se întrerupe) şi
nu va putea beneficia de avantajele bunei-credinţe.
În această situaţie, terţul nu se va putea apăra împotriva lui verus dominus neînscris în CF prin
invocarea publicităţii materiale, deoarece publicitatea materială este un principiu exclusiv de CF care
presupune ca situaţie-premisă înscrierea tuturor (şi reclament şi pârât) în CF. Or, prin definiţie, în situaţia de la
art.79 alin.1 LPA, verus dominus nu e înscris în CF. Nu este mai puţin adevărat faptul că art.79 alin.1 din LPA
vorbeşte despre publicitatea materială şi nu neapărat de uzucapiunea tabulară, deoarece textul face referire la
art.901 C.civ. (care în aliniatul 1 vorbeşte şi despre publicitatea materială), la fostul art.31 din Legea nr. 7/1996
(în vigoare la 10.06.2011) care avea în vedere principiul publicităţii materiale şi, în plus, textul îl menţionează
pe terţ ca fiind dobânditor cu titlu oneros, ipoteză specifică principiului publicităţii materiale.
În ciuda acestor elemente, considerăm că art.79 alin.1 din LPA (textul ar trebui revizuit pentru
acurateţe!), primeşte aplicabilitate doar în ceea ce-l priveşte pe terţul care invocă uzucapiunea tabulară (şi nu
publicitatea materială!), dar în condiţii speciale - şi anume, ca buna sa credinţă trebuie să existe pe toată
durata acestui termen (evident, se va analiza şi posesia uzucapantului). Nu în ultimul rând, rămâne de
soluţionat chestiunea momentului de la care curge termenul de 5 ani. Având în vedere faptul că textul art.79
alin.1 din LPA vorbeşte de cazul înscrierii unui terţ dobânditor şi nu subdobânditor, termenul se va calcula de la
33 În cazul obişnuit al uzucapiunii tabulare, terţul trebuie să fie de bună-credinţă numai la momentul înscierii cererii sale
în CF. Reaua-credinţă intervenită ulterior acestui moment, nu-l va împiedica pe acesta să beneficieze de efectele
uzucapiunii conform regulii mala fides superveniens non impedit usucapionem.

73
data înregistrării cererii de înscriere a terţului (conform art.931 C.civ.).
(2) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile şi înscrierilor efectuate înainte de intrarea în
vigoare a Codului civil. În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privitoare la uzucapiune, în
vigoare la data intrării în posesia imobilului.
Art. 80. Cererile de înscriere, precum şi acţiunile în justiţie, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 7/1996,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de data introducerii lor, vor fi soluţionate
potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârşirii ori producerii
faptului juridic generator al dreptului supus înscrierii, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în
momentul introducerii lor.

74