LECŢIA I – ALFABETUL LATIN (SCRIERE, PRONUNŢARE,

DIFTONGI, ACCENT)

ALFABETUL LATIN
Scrierea şi pronunţarea
Nu există, în ceea ce priveşte pronunţarea, diferenţe majore între limba latină şi limba română. Majoritatea
sunetelor se pronunţă identic.

Sunetele în limba latină şi transcrierea lor grafică

Sunetele latineşti se împart în 3 mari grupe:
I Vocale = acele sunete care se pot pronunţa singure, fără ajutorul altui sunet: a, e, i o, u. Nu există sunetele ă
şi î (â). Ele sunt inovaţii ce aparţin limbii române sub influenţa limbilor popoarelor vecine (mai ales slave).
II Consoanele = acele sunete care nu se pot pronunţa (auzi) decât cu ajutorul unei vocale alăturate.
III Diftongii = un complex sonor format din două sunete, din care primul sunet este vocală iar al doilea este
semivocală. Diftongii latineşti se pronunţă şi se scriu cu ambele componente în aceeaşi silabă:
ae
v sv

oe
v sv

au
v sv

eu
v sv

Cantitatea sau durata de pronunţare a sunetelor latineşti (vocalele şi diftongii)

a. Toate vocalele latineşti au dublă serie în ceea ce priveşte cantitatea de pronunţare.

REPORT THIS AD
Vocalele cu cantitate lungă notată prin – deasupra prezintă o durată dublă în emisiunea sa:
ā, ē, ī, ō, ū
b. Vocale cu durată scurtă de pronunţare notată cu ajutorul unei căciuliţe deasupra: ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ. În texte,
cantitatea vocalei nu este notată grafic pentru că indiferent de prezenţa semnului cantităţii, latinii ştiau care
este scurtă şi lungă. Diferenţierea în pronunţare se făcea numai în vorbirea orală.

Importanţa cantităţii vocale

Cantitatea unei vocale are în primul rând rol lexical-semantic, diferenţiind un cuvânt de alt cuvânt care are
aceeaşi sciere (omografie):
popŭlus – popor
popūlus – plop
Cantitatea vocalei are şi rol morfologic, deosebind o categorie gramaticală de alta.

Pronunţarea

a=a
b=b
c=c
cc=c – se pronunţă cu cei doi c distincţi (ca în ac-ci-pi-o ) şi trece fiecare în silabă diferită
d=d
e=e
f=ph – philosóphia
h= în latineşte se aude foarte slab, aproape insesizabil, în aşa fel încât spre limbile romanice nu se mai aude,
şi dispare în limba română şi grafic
homo = homo → om (româneşte)
heri = heri → ieri (româneşte)
REPORT THIS AD
rr=r – la despărţirea în silabe, însă, fiecare din ele trece în silabe diferite
s=s NU z chiar dacă se află intervocalic

Diftongii şi grupurile consonantice

– ae – se pronunţă – fie ai (în latina restituta)

– fie e (în latina conventională)
Se scrie şi se pronunţă într-o singură silabă.
Excepţie: se pronunţă ae cu fiecare element în silabe diferite în cuvântul aer şi derivate.
– oe – se pronunţă – fie oi (latina restituta)
– fie e (latina conventională)
Ambele componente se păstrează în aceeaşi silabă: Phoebus – Phoe-bus (pronunţ. Foi-bus sau Fe-bus).
Excepţie: oe nu formează diftong, deci se scrie şi se pronunţă cu fiecare element component în silabe diferite,
în cuvântul poeta (poet) şi derivaţii săi.
– au – se pronunţă – auc-tor
– eu – se pronunţă eu – diftong cu ambele elemente în aceeaşi silabă: Europa – Eu-ro-pa

Complexe:

– ce – se pronuţă che (în restituta)

ce (în convenţională)
– ci – se pronunţă chi (în restituta)
ci (în convenţională)
Exemplu: Cicero – Chi-che-ro (resituta); Ci-ce-ro (convenţională)
– ngu urmat de vocală – se pronunţă ngu (în restituta)
ngv (în convenională)
REPORT THIS AD
Exemplu: lingua – pronunţat lingua (restituta); lingva (convenţională)
– qu+vocală – se pronunţă cu (în restituta) (ca în acuarela)
cv (în convenţională)
Exemplu: aqua – pronunţat acua (restituta); acva (convenţională)
– ti – se pronunţă ti (în restituta), indiferent de poziţia în cuvânt
ţi (în convenţională) numai când este precedat şi urmat de vocală
Exemplu: amicitia – pronunţat amichtia (restituta); amiciţia (convenţională)
ti precedat de s,x sau alt t se pronunţă ti
Exemplu: sextius

Accentuarea cuvintelor în limba latină

Accent = intensitatea cu care se pronunţă un sunet.

Deoarece consoanele nu se aud, accent vor avea doar vocalele şi diftongii. Diftongii au întotdeauna cantitate
lungă.
Reguli de accentuare a cuvântului:
1. Niciodată latina nu pune accent pe ultima silabă
bar-bá-tus
2. De regulă, locul accentului se află pe silaba penultimă a cuvântului. Aceasta se întâmplă numai dacă
penultima silabă are cantitate lungă.
3. Când penultima silabă este scurtă, accentul se mută pe antepenultima silabă.

Cantitatea silabei

1. Silaba este lungă dacă:

a) are diftong – aúc-tor; Phóe-bus
b) conţine o vocală urmată de două (2) consoane consecutive, chiar dacă aceste consoane trec în silaba
următoare – séx-tus
c) conţine o vocală lungă (prin natura sa) – sep-tí-mi-us
2. Silaba este scurtă dacă
a) ea conţine o vocală urmată de altă vocală, adică un hiat – a-mi-cí-tĭ-a
b) când conţine o vocală scurtă în silabă deschisă (neurmată de consoană) – hó-dĭ-e
c) când conţine o vocală scurtă (prin natura sa) chiar dacă este în interiorul cuvântului – pó-pŭ-lus

Importanţa accentului în limba latină

Accentuarea corectă a cuvintelor este de mare folos în prozodie, adică în stabilirea ritmului (cadenţei)
versurilor dintr-o poezie. În latina clasică şi post-clasică aceeaşi importanţă se dădea şi ritmului oratoric al
unei fraze.