Moara cu noroc

de Ioan Slavici
-tema si viziunea despre lume-
Ioan Slavici este unul dintre marii clasici ai literaturii române care s-a afirmat în cercul literar
„Junimea” în a doua jumătate a secolului al 19-lea, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale
și Ion Creangă. Intrucât fiecare dintre aceștia reprezintă superioară înflorire a unui gen sau a unei
specii, Eminescu considerat, prin excelență, poetul, Caragiale-dramaturgul, Creangă-povestitorul
și Slavici este cunoscut îndeosebi pentru nuvelistică sa de excepție. Incă de la început acesta se
îndreaptă spre o literatură care să infatiseze lumea reală, cu autenticitate și sinceritate.
Observând cu atenție universul uman, scriitorul extrage judecăți morale și îi clasifică pe oameni în
funcție de normele etice ale colectivității. Considerat de către Nicolae Iorga „fondatorul realismului
popular” în cultura română, Slavici aparține curentului care își propune să reflecte în mod veridic
viața poporului și reliefarea specificului național, a trăirilor propriului spirit și sensibilității
românești.
Principala sursă de inspirație a lui Ioan Slavici este, deci, societatea transilvăneană, în special
satul pe care îi scruteaza ochiul scriitorului, dar și al etnografului, consemnând ca intr-o
monografie locuri, oameni, obiceiuri. Această societate constituie pentru nuvelist cadrul în care se
desfășoară întâmplările, conflictele, în care se întâlnesc oamenii, oameni viguroși, darji, oameni
care acționează în numele unor principii etice bine precizate și triumfă sau se prăbușesc după
cum se situează la polul pozitiv sau negativ al acestor principii.
Insuși autorului iși motivează alegerea tematicii în scrierea autobiografică: „Lumea prin care am
trecut” „In gândul meu, rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o vietuire potrivită cu
firea omenească.” Printre operele sale de numere reamintim „Popa Tanda”, „Budulea Taichii”,
„Moara cu noroc”, „Mara”, „Pădureanca”, „Scormon”.
„Moara cu noroc”, operă publicată în revista „Nuvele din popor” în anul 1881 este, datorită
trăsăturilor sale definitorii ,o nuvelă. Nuvela reprezintă o specie o specie genului epic în proză de
dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat. Personajele nu
sunt numeroase, fiind caracterizate succint, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului
principal decât pe acțiune. Cu toate acestea, opera este scrisă într-o manieră realistă, de factură
psihologică, conferind titlul de „nuvela realist-psihologică”. Conflictele sunt atât interioare, cât și
exterioare (între personaje), cu o descriere detaliată, reprezentată de tipuri umane, ale căror
acțiuni sunt relatate de către un narator omniscient-omniprezent, heterodiegetic și cu un caracter
moralizator. Titlul prezintă spațiul desfășurării evenimentelor ce stârnește râsul și conturează
ironia, deoarece moara aduce, la final, ghinion personajelor. Astfel cronotopul este alcătuit din
indici spațio-temporali. Descrierea locului este una detaliată, moara se află în vale, într-un spațiu
ezoteric, în care pătrunde intrusul Ghiță („el va avea psihologia intrusului de la începutul și până
la sfârșitul nuvelei”- Dimitrie Vatamaniuc, „Un Western transilvan, prefață la volumul Ioan Slavici-
Moara cu noroc.”). Simbolistica locurilor este una rea : „cinci cruci stau înaintea morii”. Acestea
sugerează destinele personajelor: două din piatră (destinul bătrâne și al copiilor) și trei din lemn
(caracterul maleabil al celor trei personaje care sfârșește tragic). Nici răscrucea de drumuri nu
prevestește binele: în mentalitatea populară, aceasta marchează obstacolul ce intervine de-a
lungul unui drum drept. In plus timpul este unul calitativ, evenimentele desfășurandu-se între
două sărbători : Sfântul Gheorghe și Paști.
De asemenea, tema o constituie consecințele nefaste pe care lacomia pentru bani le are asupra
individului, hotărându-i destinul, pe măsura abateriilor de la principiile etice fundamentale ale
sufletului omenesc. Cele 17 capitole se află în ordinea cronologică a desfășurării acțiunii și sunt
integrate de cuvintele rostite de bătrâna la începutul și la finalul operei: „Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa,căci dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Si ”simțeam eu că
nu are să iasă bine; dar așa a fost dat.”. Acestea reprezintă simetria dintre prolog (ce
avertizează) și epilog (ce concluzionează). Conflictul social și psihologic se desfășoară între
aceste două norme etice, reliefând un destin tragic previzibil, atât în chiar profunzimile sufletului
omenesc.
Realismul prozei lui Slavici se evidențiază și la nivelul construcției personajelor, care
întruchipează adevărate tipologii umane, reprezentative pentru societatea vremii. Bătrâna soacră
reprezintă omul înțelept (tipul raissonneur), care deschide și închide nuvela (prolog+epilog) și prin
intermediul căreia grăiește însăși autorul. Ghiță, tipul arivistului ,este dezumanizat de mirajul
banilor, prin el se analizează consecințele arghirofilie. Lică este cea mai puternică plăsmuire a
răului din literatura noastră, având capacitatea de a disimula, de a-i manipula pe ceilalți, de a intui
psihologia tuturor. De altfel, Ana este femeia supusă, „ prea tânără,prea așezată”, ce evolueaza
pe parcursul nuvelei, descoperindu-se pe sine. In plus, viziunea despre lume a autorului se
remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție ale textului narativ. Discursul epic
al nuvelei dezvoltă, inițial, un conflict exterior, între mentalitatea tradițională, bazată pe valori
morale căreia îi dă glas bătrâna soacra a lui Ghiță și mentalitatea capitalistă, fundamentata pe
valori de schimb, în care puterea supremă este banul. Acest conflict exterior este doar pe textul
pentru un conflict interior, pe care îl dezvoltă textul, trăsătură specifică prozei de analiză
psihologică. Așa cum se prefigurează încă din titlu, firul narativ al nuvelei urmărește măcinarea,
până la dispariția conștiinței protagonistului al cărui suflet este scindat între două chemari
lăuntrice: ce a moralității și cea a banului. Descrierea detaliată a portretului lui Lică reprezintă o
altă caracteristică a nuvelei realist psihologică. Astfel, acesta este construit printr-un amalgam de
însușiri. În ciuda faptelor sale oribile, el nu apare ca ființă diabolică fără putință evoluției, ci este
prezentat în contexte de profundă umanitate: „Lică era un om ca de 36 de ani, înalt, uscățiv și
supt la fata, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la
mijloc.Lica era porcar, însă din cei ce poartă cămașă subțire și albă ca floricelele(...).”
Astfel, opera „Moara cu noroc” de Ioan Slavici rămâne reprezentativă atât pentru viziunea despre
lume a autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al 19-lea.
„Tăranii lui Slavici, observați fără cea mai mică părtinire, după metoda de mai târziu a lui
Rebreanu, sunt egoiști, avari, îndărătnici, dușmănoși și totodată iertători și buni, adică cu acel
amestec de bine și de rău ce se află la oamenii adevărați.” (George Călinescu)
Moara cu noroc
de Ioan Slavici
-particularitati de constructie a unui personaj -
Ioan Slavici este unul dintre marii clasici ai literaturii române care s-a afirmat în cercul literar
„Junimea” în a doua jumătate a secolului al 19-lea, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale
și Ion Creangă. Intrucât fiecare dintre aceștia reprezintă superioară înflorire a unui gen sau a unei
specii, Eminescu considerat, prin excelență, poetul, Caragiale-dramaturgul, Creangă-povestitorul
și Slavici este cunoscut îndeosebi pentru nuvelistică sa de excepție. Incă de la început acesta se
îndreaptă spre o literatură care să infatiseze lumea reală, cu autenticitate și sinceritate.
Observând cu atenție universul uman, scriitorul extrage judecăți morale și îi clasifică pe oameni în
funcție de normele etice ale colectivității. Considerat de către Nicolae Iorga „fondatorul realismului
popular” în cultura română, Slavici aparține curentului care își propune să reflecte în mod veridic
viața poporului și reliefarea specificului național, a trăirilor propriului spirit și sensibilității
românești.
Principala sursă de inspirație a lui Ioan Slavici este, deci, societatea transilvăneană, în special
satul pe care îi scruteaza ochiul scriitorului, dar și al etnografului, consemnând ca intr-o
monografie locuri, oameni, obiceiuri. Această societate constituie pentru nuvelist cadrul în care se
desfășoară întâmplările, conflictele, în care se întâlnesc oamenii, oameni viguroși, darji, oameni
care acționează în numele unor principii etice bine precizate și triumfă sau se prăbușesc după
cum se situează la polul pozitiv sau negativ al acestor principii.
Insuși autorului iși motivează alegerea tematicii în scrierea autobiografică: „Lumea prin care am
trecut” „In gândul meu, rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o vietuire potrivită cu
firea omenească.” Printre operele sale de numere reamintim „Popa Tanda”, „Budulea Taichii”,
„Moara cu noroc”, „Mara”, „Pădureanca”, „Scormon”.
„Moara cu noroc”, operă publicată în revista „Nuvele din popor” în anul 1881 este, datorită
trăsăturilor sale definitorii ,o nuvelă. Nuvela reprezintă o specie o specie genului epic în proză de
dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat. Personajele nu
sunt numeroase, fiind caracterizate succint, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului
principal decât pe acțiune. Cu toate acestea, opera este scrisă într-o manieră realistă, de factură
psihologică, conferind titlul de „nuvela realist-psihologică”. Conflictele sunt atât interioare, cât și
exterioare (între personaje), cu o descriere detaliată, reprezentată de tipuri umane, ale căror
acțiuni sunt relatate de către un narator omniscient-omniprezent, heterodiegetic și cu un caracter
moralizator. Ghiță este personajul principal al nuvelei și unul dintre cele mai reprezentative
personajele realiste din literatura română, impunandu-se prin complexitate, dar și putere de
individualizare, ilustrand consecințele distrugătoare pe care le are asupra omului setea de
înavuțire. Existența sa ficțională nu poate fi, însă, imaginată în absența celorlalte personaje ale
textului în care se oglindesc calitățile și defectele. Cheia moralității stă în cuvintele bătrânei de la
începutul și sfârșitul nuvelei ce cuprind normele etice care trebuie aplicate și respectate în viața
de orice om cinstit și drept: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci
liniștea colibei tale te face fericit”. Oricine se abate de la acest adevăr fundamental se
autodistruge prin trairi zguduitoare, ce duc cu siguranță siguranță spre un sfârșit tragic: „Simțeam
eu ca nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat.”
Statutul social al personajului este surprins încă din incipitul nuvelei, cititorul descoperindu-l în
ipostaza cizmarului sărac, nemulțumit de propria condiție socială. Mai mult decât atât, apare în
postura de pater familias în cadrul unei familii patriarhale. Conștientizand faptul că pe umerii săi
apasă responsabilitățile familiei, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai
pentru a-i asigura un trai mai bun. Odată mutat la moară, devine cârciumar, schimbarea de statut
social implicând metamorfoze și la nivelul statutului psiholog și moral. Din punct de vedere
psihologic, Ghiță este la început un caracter puternic. Stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii,
nu ia în seamă sfaturile bătrânei sale soacre și se mută la Moara cu noroc. Sub influența lui Lică,
bărbatul își pierde treptat increderea de sine și devine slab în fața tentației de a se îmbogăți, așa
cum o martuiriseste el însuși în secvența monologată, dând vina pe firea lui slabă și încercând,
astfel, să se scuze față de sine și să îți motiveze faptele: „Ei! Ce să-mi fac? Așa m-a lăsat
Dumnezeu. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât voința mea? Nici cocoșatul nu e
însuși vinovat ca are cocoașe în spinare.” Viața exterioară a lui Ghiță este subordonată și
detașată de viață sa interioară, de zbuciumul din mintea și sufletul său. Slavici dirijează destinul
eroului prin mijloacele psihologice profunde, sonand reacții, gânduri, trăiri în cele mai adânci zone
ale conștiinței personajului, mai ales prin monologuri interioare. Acțiunile, gesturile și atitudinea lui
Ghiță scot la iveală incertitudinea și nesiguranța care îl domină, teama și suspiciunea instalate
definitiv în el de când intră în cârdășie cu Lică.Deși îl comsidera o ființă diabolică și dorește din
suflet să îl vadă prins, totuși el este ispitit de câștigurile bănești ale Sămădăului : „Se gândea la
câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se
împaiengeneau parcă ochii : de dragul acestui acestui câștig ar fi fost gata să își pună pe un an,
doi capul în primejdie.” Incearcă să-și ia câteva măsuri de protecție: pistoale de la Arad, doi câini
ciobănești, își angajează o sluga credincioasă, dar teamă și zbuciumul nu-l părăsesc.
Degradarea umană se produce treptat și sigur. Ajunge să regrete faptul că are nevastă și copii,
și-ar fi dorit să poată zice „prea puțin îmi pasă”, se îndepărtează încet, dar sigur de Ana, relațiile
dintre ei fiind din ce în ce mai reci: „ii era parcă n- a văzut-o demult și parcă era să se despartă
de dânsa”. Conflictul interior este din ce în ce mai puternic, lupta dandu-se între fondul cinstit al
lui Ghiță și ispita îmbogățirii. Sufletul complex și labil este sfârtecat între dorința de a pleca de la
moară, rămânând un om cinstit și tentația pe care n-o mai poate controla, a lacomiei de bani.
Ghiță îți face reproșuri, are remușcări sincere și dureroase: ”iartă-ma, Ana iarta-ma cel puțin tu,
căci eu n-am sa ma iert cat oi trai pe fața pământului.” Altădată, într-o efuziune a sentimentelor
paterne, își deplânge prăbușirea, căreia nu i se poate împotrivi : „sărmanilor mei copii, voi nu mai
aveți (...) un tată om cinstit (...) tatăl vostru un ticalos fricos.” Fricos si laș, Ghita se afundă tot mai
mult în faptele mârșave puse la cale de Lică, momentul decisiv alunecării fiind mărturia
mincinoasă pe care o declară în fața judecătorilor. De la complicitate la crimă, nu mai e decât un
pas, el devine ucigaș, înjunghiind-o pe Ana care ”era întinsă la pământ și cu pieptul plin de sânge
cald, iar Ghiță o ținea sub genunchi și apăsa cuțitul mai adânc spre inima ei.” Arghirofilia îl
dezumanizează și protagonistul cade pradă propriului său destin căruia nu i se poate opune,
prăbușindu-se încet, dar sigur- de la omul cinstit și harnic la statutul de complice în afaceri
necurate și crima,până la a deveni ucigaș.
Modalitățile de caracterizare a eroului sunt preponderent indirecte prin fapte vorbe, atitudini și
relația cu celelalte personaje. De asemenea, în vederea sondării realității interioare a actantului,
autorul recurge la mijloacele moderne de caracterizare, precum monologul interior sau stilul
indirect liber. Cu toate acestea, lui Ghiță i se realizează și un portret moral amplu prin
caracterizarea indirectă de către alte personaje. Ana il consideră „muiere în straie bărbătești”
căruia „Ii râde inima când își vede sporul” lucru sesizat de către soacra sa. In plus, Lică își dă
seama imediat de caracterul acestuia, afirmând că „pe om il stăpânești cu păcatele sale.”
Astfel, protagonistul nuvelei „Moara cu noroc” de Ioan Slavici devine reprezentativ pentru
viziunea despre lumea a unui autor care a decurs la principiile estetice ale realismului, pentru a
surprinde metamorfozele din societatea rurală transilvăneană din a doua jumătate a secolului al
19-lea. Ghiță este un personaj complex, ce trăiește o dramă psihologică, consecinta nefastă a
instinctului exacerbat al arghirofilie. Devenit însuși victima propriei lacomii, atrage sfârșitul tragic
al lui, dar și al celor care îl înconjoară.
Moara cu noroc
de Ioan Slavici
-relatia dintre doua personaje -
Ioan Slavici este unul dintre marii clasici ai literaturii române care s-a afirmat în cercul literar
„Junimea” în a doua jumătate a secolului al 19-lea, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale
și Ion Creangă. Intrucât fiecare dintre aceștia reprezintă superioară înflorire a unui gen sau a unei
specii, Eminescu considerat, prin excelență, poetul, Caragiale-dramaturgul, Creangă-povestitorul
și Slavici este cunoscut îndeosebi pentru nuvelistică sa de excepție. Incă de la început acesta se
îndreaptă spre o literatură care să infatiseze lumea reală, cu autenticitate și sinceritate.
Observând cu atenție universul uman, scriitorul extrage judecăți morale și îi clasifică pe oameni în
funcție de normele etice ale colectivității. Considerat de către Nicolae Iorga „fondatorul realismului
popular” în cultura română, Slavici aparține curentului care își propune să reflecte în mod veridic
viața poporului și reliefarea specificului național, a trăirilor propriului spirit și sensibilității
românești.
Principala sursă de inspirație a lui Ioan Slavici este, deci, societatea transilvăneană, în special
satul pe care îi scruteaza ochiul scriitorului, dar și al etnografului, consemnând ca intr-o
monografie locuri, oameni, obiceiuri. Această societate constituie pentru nuvelist cadrul în care se
desfășoară întâmplările, conflictele, în care se întâlnesc oamenii, oameni viguroși, darji, oameni
care acționează în numele unor principii etice bine precizate și triumfă sau se prăbușesc după
cum se situează la polul pozitiv sau negativ al acestor principii.
Insuși autorului iși motivează alegerea tematicii în scrierea autobiografică: „Lumea prin care am
trecut” „In gândul meu, rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o vietuire potrivită cu
firea omenească.” Printre operele sale de numere reamintim „Popa Tanda”, „Budulea Taichii”,
„Moara cu noroc”, „Mara”, „Pădureanca”, „Scormon”.
„Moara cu noroc”, operă publicată în revista „Nuvele din popor” în anul 1881 este, datorită
trăsăturilor sale definitorii ,o nuvelă. Nuvela reprezintă o specie o specie genului epic în proză de
dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat. Personajele nu
sunt numeroase, fiind caracterizate succint, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului
principal decât pe acțiune. Cu toate acestea, opera este scrisă într-o manieră realistă, de factură
psihologică, conferind titlul de „nuvela realist-psihologică”. Conflictele sunt atât interioare, cât și
exterioare (între personaje), cu o descriere detaliată, reprezentată de tipuri umane, ale căror
acțiuni sunt relatate de către un narator omniscient-omniprezent, heterodiegetic și cu un caracter
moralizator, în care punctul de fugă al discursului narativ este Ghiță în calitatea sa de protagonist.
Existența sa ficțională nu poate fi însă imaginată în absența celorlalte personaje ale textului în
care i se oglindesc calitățile și defectele. Reprezentativă în acest sens rămâne relația dintre Ghiță
și Lică Sămădăul, urmărită pe tot parcursul firului narativ.
Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul nuvelei, cititorul descoperindu-l în
ipostaza cizmarului sărac nemulțumit de propria condiție socială. . Conștientizand faptul că pe
umerii săi apasă responsabilitățile familiei, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc,
tocmai pentru a-i asigura un trai mai bun. Odată mutat la moară, devine cârciumar, schimbarea
de statut social implicând metamorfoze și la nivelul statutului psiholog și moral. In comparatie cu
acesta, Lică Sămădăul este „porcar și el, dar om cu stare care poate să plătească grasuni
pierduți ori furați (...) e mai ales om aspru și neîndurat (...) care știe toate infundaturile, cunoaște
pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi”, de teama căruia tremură toată lumea și care „știe să
afle urechea grasunului prăbușit chiar și din oala de varză”. Daca Ghiță este un personaj rotund,
Lică este un personaj plat, în sensul în care statutul său social psihologic și moral rămâne
nemodificat. Din punct de vedere psihologic, Ghiță este la început un caracter puternic. Stăpân
pe sine, încrezător în forțele proprii, nu ia în seamă sfaturile bătrânei sale soacre și se mută la
Moara cu noroc. Sub influența lui Lică, bărbatul își pierde treptat increderea de sine și devine slab
în fața tentației de a se îmbogăți, așa cum o martuiriseste el însuși în secvența monologată: „Ei!
Ce să-mi fac? Așa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât
voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat ca are cocoașe în spinare.” In schimb, Lică un
adept al lumii capitaliste, este lipsit de remușcări și machinari interioare. Scopul său este să îsi
subordoneze partenerului de afaceri prin propriile-i slăbiciuni, căci „e ager in răutate”. Se
comportă ca un stăpân absolut peste oameni și locuri, apoi se prezintă cu cinism și brutalitate:
„Eu sunt Lică Sămădăul, multe se zic despre mine și multe vor fi adevărate și multe scormonite
(...) de la mine nimeni nu cutează să fure, ba sa-l ferească Dumnezeu pe acela care as crede să
îl pot bănui.”
Relația dintre cele două personaje ești urmărită pe tot parcursul discursului narativ. Semnificativă
rămâne însă prima întâlnire dintre Lică și Ghiță, moment în care Samadaul iși impune în fața
noului cârciumar propriile reguli : „eu vreau să știu totdeauna cine trece pe aici, cine umblă pe
drum, cine ce zice și cine ce face și voiesc ca în afară de mine să nu mai știe nimeni. Cred că ne-
am înțeles!”. Se observă aici, modul diferit în care cei doi se raporteaza la relațiile interumane.
Dacă, pentru Ghiță, relațiile dintre oameni se bazează pe încredere și respect, pentru Lică relația
cu partenerul de afaceri înseamnă subordonare. La început, Ghiță pare să fie cuprins de junghiuri
la amenințările Samadaului ca, pe parcurs, aceste reactii să se transforme intr-o chinuitoare
măcinare sufletească, deoarece protagonistul nu găsește în el însuși resorturile necesare pentru
a se sustrage influenței malefice a Sămădăului. Episodul narativ ce surprinde dialogul dintre
actanți, imediat după jefuirea arendașului și săvârșirea crimei, evidențiază ipostaza unui Ghiță ce
devine conștient că a fost o unealtă în planul lui Lică, afirmând plin de furie: „Tu nu ești om, Lică,
ci diavol !”. Sămădăul, mulțumit că și-a subordonat partenerul, ii răspunde ironic: „tu,Ghiță, ești
om cinstit, dar am făcut din tine om vinovat.”
De asemenea, modalitățile de caracterizare a personajelor sunt cele consacrate de textul epic
directe și indirecte. In ceea ce îl privește pe Lică, autorul recurge la tehnica portretisticii, astfel
încât elementele de portret fizic și vestimentar devin semnificative pentru a înțelege trăsăturile de
caracter ale personajului. De pildă, Lică era „înalt și lat în umeri”, ceea ce îi sugerează
importanța.Maltiozitatea e sugerată de aspectul fizic: „uscățiv, supt la fata, cu ochi mici și verzi și
sprâncenele împreunate la mijloc” la fel cum statutul său social de căpetenie a porcarilor este
surprins indirect prin elementele de vestimentație: „cămașă subțire și albă ca floricelele” ,
„pieptarul cu bumbi de argint„ ,”biciul de carmajin, cu codoristea de os, împodobită cu ghintulete
de aur.” In plus, acesta are o singură slăbiciune, pe care o recunoaște doar față de sine: „de
femeie m-am ferit întotdeauna, iar acum la bătrânețe tot nu am scăpat de ea.”, făcând referire la
Ana, care reprezintă mărul discordiei în relația celor două personaje. In cazul lui Ghiță, sunt
utilizate mijloace moderne de caracterizare prin care este sondata realitatea interioare: monologul
interior și stilul indirect liber. Cu toate acestea, lui Ghiță i se realizează și un portret moral amplu,
prin caracterizarea directă de către celelalte personaje. Ana il consideră „muiere în straie
bărbătești” căruia „Ii râde inima când își vede sporul” lucru sesizat de către soacra sa. In plus,
Lică își dă seama imediat de caracterul acestuia, afirmând că „pe om il stăpânești cu păcatele
sale.”
Astfel,relația dintre Ghiță și Lică Sămădăul, personajele nuvelei „Moara cu noroc” de Ioan Slavici,
rămâne reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile
estetice ale realismului, pentru a surprinde metamorfozele din societatea rurală transilvăneană
din a doua jumătate a secolului al 19-lea.