Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti

Sistemul judiciar românesc

Maholea Loredana – SPR III

Temă 1. Prezentarea Constituţiei României sau a unui capitol din Constituţie.

Pentru că este o problemă ce mă interesează în mod direct, şi anume bicameralismul în

România, am ales să analizez capitolul I din a doua parte a Constituţiei României, „Autorităţile
publice”, cel care se referă la Parlament şi modul de organizare şi funcţionare al acestuia.
Conform articolului 61, alineatul 1 al Constituţiei, rolul Parlamentului este acela de a fi
„organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Acesta
adoptă legi contituţionale (de revizuire a Constituţiei), legi organice şi legi ordinare. Structura
parlamentului bicameral, ales pe un mandat de 4 ani, este reprezentată de: Camera Deputaţilor
(camera inferioară), al cărui număr de parlamentari este dat de numărul de locuitori ai unei
circumscripţii electorale (stabilite în funcţie de numărul total de locuitori ai unei ţări), şi Senatul,
al cărui număr de parlamentari este acelaşi. Rolul acestor camere este menţionat în art. 67 al
Constituţiei, iar aceasta este de a „adopta legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii
membrilor”, nemenţionând însă atribuţii diferite sau separate ale fiecărei camere. În articolul 75
apare o delimitare a competenţelor celor două camere astfel: „(1) Se supun spre dezbatere şi
adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiecte de legi şi propunerile
legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor
legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor
organice” prevăzute la diferite articole din Constituţie. „Celelalte proiecte de legi sau propuneri
legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului.” De asemenea,
la alineatele 3 şi 4 se precizează următoarele: „(3) După adoptare sau respingere de către prima
Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide
definitiv. (4) În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alineatului
(1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua
Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la
prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedura de urgenţă. (5) Dispoziţiile
alineatului (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care
Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei
Camere.” De altfel, dacă ne uităm la articolul 75, alineatul (2), care spune că: „Prima Cameră
Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti
Sistemul judiciar românesc
Maholea Loredana – SPR III

sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită
termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi
sau propunerile legislative au fost adoptate”, observăm că, în cazul depăşirii termenelor, decizia
uneia dintre Camere rămâne neexprimată.
Rolul ideal al parlamentului bicameral este acela de a împărţi decizia legislativă către
două camere, asigurându-se astfel divizarea şi limitarea puterii, cât şi creşterea calităţii procesului
legislativ, suprimând posibilitatea exprimării unor interese particulare. De asemenea, un alt rol al
bicameralismului ar fi ca, prin existenţa a două camere, să existe un control eficient asupra
executivului. Din păcate, în România diferenţele atribuţiilor fiecărei Camere sunt slab sesizabile,
separarea organică a parlamentului fiind mai degrabă una formală. Totodată, sistemul bicameral
românesc îngreunează cu mult procesul legislativ, legile şi proiectele propuse fiind nevoie să
treacă prin fiecare camera a parlamentului, iar acest lucru nu duce decât la probleme privind
adoptarea şi instituirea rapidă a normelor.
Referitor la problema reinventării Senatului, pusă la sfârşitul anului 2009 prin referendum
de Traian Băsescu, în lucrarea „Constituţionalism şi postcomunism. Un comentariu al constituţiei
României”, autorul Ioan Stanomir descoperă că în această secţiune a Constituţiei există câteva
puncte ce fac din această instituţie doar o replică a Camerei Deputaţilor, neavând, în acest sens,
un scop bine definit sau atribuţii specifice care să-i justifice existenţa. Este amintită, de asemenea,
problema legată de votul uninominal propus iniţial pentru Senat într-o încercare de a diferenţia
cele două camere prin modalitatea de alegere şi, implicit, prin modul de reprezentare. Personal,
împărtăşesc această idee, deoarece, în procedura legislativă, rolul de Cameră decizională aparţine,
pe rând fiecărei camere. Cu alte cuvinte, aşa cum a afirmat şi Stanomir în studiul său, una dintre
Camere este o repetare a celeilalte. De asemenea, descoperim că procedura de alegere a
parlamentarilor este aceeaşi (Art. 62. Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale), diferind doar numărul acestora,
stabilit prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării. Totodată, ele sunt guvernate de aceeaşi
majoritate politică, deci, practic, ele sunt aproape identice. În plus, cele mai importante decizii ale
parlamentului, precum moţiunile de cenzură, investirea Guvernului, asumarea răspunderii,
adoptarea guvernului ş.a.m.d. sunt luate în şedinte comune. Toate aceste date nu ne demonstrează
decât faptul că cele două Camere ale Parlamentului se comportă ca una singură.