Comentariu “Floare Albastră” de Mihai Eminescu

Romantismul se constituie ca mișcare artistică la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în

Anglia și România, iar în secolul al XIX-lea, în Franța. Apoi, s-a extins în toată Europa și în
aproape toate țările lumii. Se afirmă factorul emoțional, al imaginației, al sensibilității, al
subiectivității, tendința de evaziune în vis, în trecut, în exotism. Se introduc noi specii: drama
romantică, meditația, poemul filozofic, nuvela istorică. Se realizează inovații prozodice,
antiteze în structura poeziei și în conceperea personajelor.
Temele literare specifice romantismului sunt: timpul, geniul, cunoașterea, călătoria,
aventura, cosmogonia, aspirația spre absolut, visul, inconștientul, obsesia idealului.

Romantismul eminescian este considerat punctul maxim de evoluție a curentului

literar în spațiul românesc și ultima sa fază în context european. Prin două teme
fundamentale, natura și dragostea, romantismul lui Mihai Eminescu se împlinește într-o
originală viziune autohtonă.

Aplicație pe text.
1. Poezia “Floare Albastră” a fost scrisă în 1872 și publicată în “Convorbiri literare”
(1873), fiind o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe. Viziunea
romantică este dată de teme și de motive romantice, de atitudinea poetică și de
îmbinarea unor opere literare. (meditație, eglogă, elegie și idilă)
2. Poetul abordează mitul poetic al florii albastre, folosind ca surse creațiile lui Novalis
(Heinrich von Ofterdingen), Victor Hugo (Les Contemplations) și Leopardi. În cadrul
poeziei, M. Eminescu acordă o nouă semnificație acestui mit.
În acest fel, titlul poeziei are valoare polisemantică exprimând năzuința spre
infinit, calitatea iubitei, inovată ca un simbol de iubire nestinsă. În același timp, titlul
sugerează antinomia dintre absolut și relativ: floarea este relativul, albastrul este
absolutul.
3. Structura poeziei surprinde opoziții romantice, specifice creației eminesciene: opoziții
temporale (planul trecutului – planul prezentului, etern – efemer), opoziții spațiale
(planul departelui – planul aproapelui).
4. Compoziția romantică se realizează prin alternarea a două planuri, care reprezintă
două moduri de existență și de ipostaze ale cunoașterii. Acestea sunt: planul bărbatului
contemplativ (strofele 3 și 13-14) și planul feminității (strofele 1-3 și 5-12) care ia
forma unui monolog compus dintr-un reproș și o provocare inocentă. Sunt planuri
simbolice ce marchează opozițiile detașare apolimică – trăire dionisiacă, abstract –
concret, vis – realitate, atunci – acum. În
lirismul măștilor, eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze, masculin și feminin,
într-un aparent dialog al eternului cu efemerul. În funcție de vocea feminină și cea
masculină, poetul realizează patru secvențe poetice în care stabilește două viziuni
diferite asupra lumii, implicit asupra dragostei.
5. Tema poeziei este iubirea evocată ca un moment de intimitate erotică din trecut,
punctat de regretul fugar pentru iubirea dispărută. Tema reflectă și o meditație
romantică asupra fragilității ființei umane a cărei existență intră sub evidența timpului.
6. Planul bărbatului este foarte redus și are un dublu rol: fixează “povestea” în interiorul
unei amintiri și conferă poeziei un caracter de meditație romantică. Se evocă amintirea
unui eveniment erotic eșuat din cauza ezitărilor bărbatului asupra căilor omului de a fi
fericit. Pesemne orgolios, acesta nu se lasă copleșit de instincte și aspiră spre
cunoaștere, spre căutarea absolutului. În prima secvență poetică (strofele 1-3) este
înfățișată lumea rece a ideilor omului superior.
Iubita trăiește pe coordonata conceptului de “Carpe diem​”. ​Ea reprezintă
făptura comună, condusă de trăiri într-o lume concretă. Ea imaginează bărbatul ca
“sufletul vieții” într-o viziune măreață de naivitate și inocență. Pare, în același timp, a
nu înțelege preocupările din lumea ideilor care trimit la o naștere a Universului
(“Câmpiile asire”, “piramidele-nvechite”).
A doua secvență poetică se constituie din meditația bărbatului prin care se
exprimă starea de spirit a acestuia: Ah! ea spune adevărul!/ Eu am râs, n-am zis
nimica.”
A treia secvență poetică este reprezentată de monologul fetei, o chemare la
iubire în planul terestru imaginat ca un paradis care oferă posibilitatea refacerii
cuplului inițial. Spațiul compatibil cu jocul iubirii este creat din motive specifice
eminesciene; chemarea în codru, umanizarea naturii, jocurile inocente ludice ale
iubirii, tăcerea erotică, uitarea de sine, despărțirea. Impresionează portretul fetei ca o
zeitate terestră, gesturile de tandrețe, peisajul feeric, sensibilitatea și semeția unor
sentimente împărtășite: “Ne-am da sărutări pe vale, / Dulci ca florile ascunse.)
Ultima secvență poetică anulează trăirea dionisiacă simbolizată de ipostaza
feminină. Apare detașarea apolimică a bărbatului care rămâne atrase de ipostazele
cunoașterii, de investigația magică a lumilor superioare.
În timp, bărbatul descoperă că îmbiindu-l în jocul voluptos al idilei, vocea
feminină a avut intuiția adevărului ( Nu căta în depărtare / fericirea ta, iubite!).
Amintirea devine prilej de meditație asupra condiției umane fragile.
“Floare-albastră! floare-albastră.../Totuși este trist în lume.”
Tonul resemnat sugerează ideea că bărbatul încă mai păstrează amintirea unei
iubiri ideale. De aceea, nu pierderea unei iubite anume produce pesimismul din
controversatul vers final, ci luciditatea că absolutul în dragoste nu poate fi atins.
Folosind sintagmele lui G. Călinescu, finalul conștientizează ideea că “fata nu este un
simbol cu aripi, ci doar o apariție concretă și tangibilă” care rămâne o fascinantă
amintire în timp.
7. Limbajul poetic din prima etapă de creație stă sub semnul “podoabelor retorice” (T.
Vianu), realizându-se prin diversitatea figurilor de stil. Muzicalitatea poemului este
conferită de elementele de prozodie: ritm trohaic, rimă îmbrățișată, măsura de 8 silabe.
În concluzie, poemul “Floare-albastră” cucerește cititorul prin modul în care
M. Eminescu prelucrează în mod original un motiv romantic european,
adăugând inconfundabile metafizice unei “povești’’ în care
descoperi că fericirea este parțial tangibilă. Pe de altă parte, naturalețea
limbajului, grația exprimării, valorificarea rafinată a lexicului popular, produc
spontan adeziunea afectivă a cititorului.