Fișa de înscriere

Numele și prenumele participantului: CHITOROAGĂ TATIANA

Vîrsta: 13 ani foto

Instituția pe care o reprezinți: I.P.GIMNAZIUL TODIREȘTI

Telefonul instituției: 0236 49 2 67

Telefonul personal sau al părinților: 068182703

Secțiunea (secțiunile) la care participă: POEZIE, PROZĂ SCURTĂ

Numele și prenumele profesorului – conducător al cenaclului literar: Bulubica

Diana

Cum te-ai exprima dacă scrisul nu ar exista?

Dacă nu ar exista scrisul, m-aș exprima prin pictură – le iubesc și le practic

deopotrivă. Cred că aceste două arte au foarte multe în comun și și-ar putea cu
ușurință ține locul reciproc la ananghie. Culoarea este veriga cea mai puternică care
le unește – în text colorez cu figuri de stil și imagini artistice, iar în pictură prin
culoare înțeleg text, mesaj. Cred că scrisul și pictura sunt direct proporționale.
 COPILUL PLÂNGE

E neputincios,

Iar uneori se simte de prisos,

Cînd trec copii de mână cu părinți,

Iar el pe-ai lui îi are printre sfinți,

Adânc plânge.

E-nchis,

În granițele unui sumbru vis,

Și s-amăgește uneori,

Că va fi altfel mâine-n zori,

Apoi plânge.

E solitar,

Un înger într-un rai murdar,

Unde nu-i pasă nimănui,

De soarta sa, de ochii lui,

De cine-n drum îl mai asteaptă,

Când vremea-l scoate după poartă,

De va ceda sau va învinge,

Copilul plânge.
 DIAMANTUL

Închid ochii, las totul pe-o clipă,

Caut iarăși acel diamant,

Pe cărări care duc înspre mine,

Pestrițate-n culori de neant.

Să renunț, nu mă lasă voința,

Să pășesc, parcă sun-alarmant,

Însă eul mă strigă, tot roagă,

Să ajung la acel diamant.

Transparentă și dură ca viața,

Oare inima mamă i-o fi?

Oare tată-i e sufletul, care

Strălucește și noapte și zi?

Oare sângele meu, ce prin vene

Șlefuiește cu greu un destin,

N-o fi rază din piatra de soare?

Sau doar timpul în curs prea divin....

Eu cunosc orice parte din mine,

Am găsit diamantul lucid,

Dar nu-l văd, las pe alții să vadă,

Când încet ochii am să-i deschid.

 COPACII

Copacii – gardieni îndelung tânguitori, care mor și renasc periodic în tot

aceleași rădăcini bătrâne, de care s-a agățat pământul, suspendat de mii de ani.
Diverși și neîntrecuți prin înălțimea lor, prin generozitatea lor, prin cumințenie atunci
când își lasă frunzele să cadă, dar pierduți adesea în zarea faptelor teribile ale
omenirii.
Eu și copacul avem atâtea trăsături comune! Ambii suntem dependenți de
soare, de cântec, de ploaie, de liniște, de anotimpuri și de semeni. Eu am familia mea,
iar el, asemenea, o are pe a sa – pădurea. Dacă un membru al familiei mele s-ar
pierde fără urmă, aș plânge. El la fel...
Intru în pădurea răstignită într-o margine de sat. Mă însoțește încă Noiembrie –
luna stelelor căzătoare. Copacul se înalță falnic în pădurea pustiită de un vânt
sălbatic, ce șerpuiește printre arbori dezbrăcați, tufișuri schilodite, cuiburi reci,
inimi... Frunzele împăturite, ca niște origami, formează covoare ornamentate la
picioarele copacilor trecuți de vreme. Pe fiecare braț de-al lor surprind câte o pânză
fumurie de păianjen.
În pădure, obișnuitul cânt mic și nuanțat al păsărelelor a amuțit. Acum
văzduhul e zgârâiat de sunetul blestemat al ciorilor, ce prevestesc pieirea. Pe
trunchiurile putrezite, cu verdeață pătată de soare, găsesc ciuperci oftânde de
îmbulzeala înădușitoare. În aer adie un suspin greu, ce șoptește temător sosirea
iernii... Să fie acesta adevăratul motiv de teamă ce cutremură pădurea?
Văzduhul e spart acum de un urlet mecanic... Alerg îndărăt să-ntreb copacul de
s-a speriat și el, dar nu l-am mai găsit. În fața mea o frunză, rămasă într-un vârf de
stejar, se desprinse ușor, atingându-și obrazul dogorit de pământul rece. Un sentiment
de vinovăție mă izgonește din pădure, ca pe-un păgân din mijlocul credincioșilor.
Când unul câte unul copacii vor înceta să se asemene cu oamenii și vor fi
așijderea văzduhului, pământul cum se va mai ține suspendat? De-ale cui rădăcini se
va mai agăța el?