Bazele filosofiei

I. Introducere
Disciplina Istoria gândirii filosofice cuprinde principalele etape de dezvoltare a gândirii filosofice, prin
care au fost promovate principiile adevărului, dreptăţii, binelui, frumosului, ideile umaniste, tendinţele
democratice.
• Filozofia (filosofia) (gr. φιλοσοφια, philein şi sophia, etimologie: dragoste de înţelepciune): disciplina
autonomă a culturii având ca obiect cunoaşterea formelor şi proceselor gândirii. Filozofia este o
modalitate de gândire şi investigare, formată dintr-un ansamblu de noţiuni şi idei, care tinde să cunoască
şi să înţeleagă sensul existenţei sub aspectele sale cele mai generale, o concepţie generală despre lume şi
viaţă.
• Filosofia este studiul înţelesurilor şi justificărilor sau credinţelor despre cele mai generale sau universale
aspecte ale lucrurilor, un studiu care nu este realizat prin experimente şi observare atentă, ci prin
formularea problemelor şi oferirea soluţiilor lor, argumentarea soluţiilor oferite şi discuţia dialectică a
tuturor acestora.
• Filozofia studiază concepte generale precum existenţa, bunătatea, cunoaşterea sau frumuseţea , este
studiul critic, speculativ sau analitic al exteriorului şi interiorului în plus faţă de studiul reflectiv
asupra metodei de studiere a unor asemenea subiecte.

II. Confucianismul
Confucianismul este concepţia filosofică elaborată de Kungtu-fu-dzi (înţeleptul Kung), după numele
latinizat Confucius (551-479 î.e.n). El a trăit în perioada numită de istoriografia chineză – “Perioada de
primăvară şi de toamnă”, datata între secolul al VIII-lea si al V-lea î. Hr. care corespunde cu prima parte a
dinastiei Zhou.
• Meritul gânditorului constă în primul rând în faptul că a strâns cu grijă şi a transmis posterităţii
moştenirea culturală de până la el, pe care o găsim sistematizată în următoarele lucrări I-dzing
(Cartea Schimbărilor), Şu-dzing (Cartea Sacră), Şi-dzing (Cartea versurilor) şi Li-ki (Cartea
riturilor).
• Confucius era convins că lucrările vechi conţin întreaga înţelepciune a omenirii, misiunea sa fiind doar
aceea de a le comenta şi a le face cunoscute.

• Confucius creează totuşi o doctrină proprie în care cultul antichităţii are semnificaţie etico-politică.
• Abuzurile şi nedreptăţile aristocraţilor duc la decăderea totală a moravurilor. Nihilismul moral, corupţia
şi violenţa deveneau o normă a vieţii. În asemenea condiţii, Confucius tinde spre o reformă a societăţii,
spre o reinstaurare a vechilor valori şi tradiţii pe care le consideră ideale. Ieşirea din situaţia creată el o
vede în respectarea strictă a ordinii şi ierarhiei sociale tradiţionale.
Restabilirea ordinii sociale este, deci, problema principală, de care este preocupat Confucius. Ea se
manifestă atât în învăţătura sa politică, cât şi în concepţia etică.

Teoria politica:
a. monarhul este fiu al cerului , menirea lui este de a traduce în faptă aici pe pământ
voinţa cerului.
 b. Pentru stabilirea ordinii este necesară corectarea numelor, adică asigurarea
concordanţei depline între rangul social al individului şi comportamentul lui Prinţul să
fie prinţ demnitarul, demnitar tatăl, tată fiul, fiu. Sensul politic al acestei idei este
ca fiecare să-şi respecte obligaţiunile ce-i revin conform poziţiei pe care o ocupă în
societate.
! Ierarhia familial-patriarhală este privită de gânditor ca o condiţie a ordinii
sociale(cei ce deţin posturi de conducere în societate trebuie să fie realmente înzestraţi
cu calităţi pe care le presupun aceste posturi).
•