Legendele din „Ţara Luanei“ – regele care a stăpânit ţinutul fermecat dintre Munţii Buzăului, sau fata

trimisă pe pământ într-un car de foc

Citeste mai mult: adev.ro/pbe0yl

„Ţara Luanei” este denumirea metaforică a ţinutului muntos al Buzăului, izvorâtă din legende care
de generaţii întregi circulă pe cale orală printre localnici. Povestea Luanei, neconfirmată de studii ştiinţifice,
s-a transmis în două variante. Una vorbeşte despre un rege bătrân care păzea porţile unei cetăţi cu zidurile
până la cer, iar cealaltă, despre o fată frumoasă care a venit într-un car de foc pe pământ şi s-a îndrăgostit
de un localnic.

Ţara Luanei este localizată în Munţii Buzăului, iar pe raza localităţilor Colţi, Bozioru şi Brăeşti sunt aşezări
rupestre locuite încă din perioada neolitică, dar şi monumente ale naturii, în jurul cărora de-a lungul
timpului s-au ţesut numeroase basme şi legende.
Una dintre poveştile pe care ghizii din Munţii Buzăului le împărtăşesc turiştilor este cea despre Ţara
Luanei, legendă care evocă destinul unei civilizaţii ce înflorea în fantasticul plai al Buzăului, în preistorie,
dacă nu cumva mai devreme.
Luana, deşi este un nume feminin, se spune că a fost cândva un rege care stăpânea o cetate cu
ziduri foarte înalte, care parcă atingeau cerul.
Este una dintre variantele pe care ni le prezintă călăuza Diana Gavrilă, absolventă a Facultăţii de
Istorie, autorul unei cărţi dedicate ţinutului în care a luat naştere legenda Luanei. Legenda Regelui Luana,
care vindeca rănile cu apele fermecate din Valea Izvoarelor Bătrânii povestesc că în vremuri demult uitate,
în Munţii Buzăului au trăit cândva uriaşi şi că peste ei domnea un rege atotputernic, bătrân şi înţelept, pe
nume Luana. Păzea porţile unei cetăţi cu zidurile până la cer, care era luminată zi şi noapte de soare,
locuită de oameni neînfricaţi şi drepţi. Aceştia au trăit mulţi ani fericiţi în spatele zidurilor, fiind tămăduiţi de
regele Luana cu apele vii şi moarte din Valea Izvoarelor, până când vrăjmaşii în care de foc i-au atacat şi
au distrus soarele ce lumina neîncetat cetatea. „Această cetate se pare că era străjuită zi şi noapte de un
soare strălucitor aidoma astrului zilei. Cei ce trăiau acolo erau netemători de moarte. În această poveste
este amintită prezenţa izvoarelor tămăduitoare, Luana fiind cel care cunoştea leacul lor, având grijă ca de
fiecare dată să-i tămăduiască pe cei răniţi în războaie. Cei ce se încumetau să folosească singuri leacul se
îmbolnăveau şi mureau”, spune Diana Gavrilă. Oştenii Luanei erau oameni puternici, dar într-o zi au fost
nevoiţi să îşi piardă soarele care le era prieten Legenda vorbeşte despre dispariţia acestei civilizaţii în urma
unui război cu inamici sosiţi în care de foc.
Ţara Luanei a fost pârjolită şi lipsită de orice formă de viaţă pentru multă vreme. „Multă vreme ar fi
trăit cei de la cetate, fericiţi, până când vrăjmaşii înzăuaţi, în care de foc, au venit şi au doborât soarele
Luanei. Mare prăpăd a fost atunci pe pământ şi chiar s-a simţit la nivel planetar, pentru că pământul s-ar fi
clătinat din încheieturi.
Zidurile cetăţii şi împrejurimile ar fi fost arse mult sub scoarţa terestră iar zona a rămas pustie multă
vreme şi nici păsările în zbor nu au mai trecut. Autorul este rezervat în ceea ce priveşte detaliile însă ne dă
totuşi un indiciu preţios şi ne aminteşte de prezenţa unei peşteri numită Peştera Înţeleptului, cea în care ar
fi stocate toate informaţiile care ar conduce către adevăr”, spune Diana Gavrilă, culegător de legende
despre Ţara Luanei.
O altă legendă legată de Ţara Luanei este cea a unei fete frumoase care a venit într-un car de foc
pe pământ şi s-a îndrăgostit de un localnic. Luana a reuşit să-i înveţe pe oameni cum să scrie, să citească
şi medicină, arătându-le efectele miraculoase ale apelor vii şi moarte din regiune. Fostul iubit din cer a
înnebunit de gelozie şi când a aflat unde se ascundea Luana a pornit un război împotriva localnicilor. În
această legenda, Luana i-a învăţat pe oamenii locului cum să se ascundă în stânci acolo unde nu ajungea
focul, ceea ce explică existenţa aşezărilor rupestre de la Bozioru. Se pare că atunci când unul dintre
localnici era atins de foc, Luana îl vindeca pe loc cu apa moartă şi apa vie. Legenda care localizează
stâncile în care se ascundeau localnicii ca fiind cele din zona Cozanei şi care plasează pe Platoul Martirei
locul unde ar fi avut atacul din cer ar putea explica existenţa aşezărilor rupestre din Colţi şi a descoperirilor

1/16
arheologice făcute aici, crede Diana Gavrilă: ”cercetătorii au găsit în peşterile din zonă desene ale unor
vârfuri de săgeţi şi pumnale care datează din secolele VI-IV înainte de Hristos”.
Diana Gavrilă susţine că deşi poveştile despre Ţara Luanei nu sunt confirmate de studiile ştiinţifice
pot fi făcute conexiuni între anumite elemente din legendă şi realităţile locului. „Soarele amintit în poveste,
care strălucea zi şi noapte deasupra acestei cetăţi, poate fi invocarea unui cult solar, Dumnezeu văzut prin
prisma soarelui, Dumnezeul care se află mereu deasupra creştetului nostru. Cât priveşte izvoarele
tămăduitoare, din legndă, avem corespondent şi în realitate. Ştie toată lumea că zona rupestră Nucu este o
adevărată vale a apelor tămăduitoare, susurând un izvor cu proprietăţi tămăduitoare şi care în vremea lui
Ceauşescu ar fi fost verificată iar în urma brevetului obţinut ar fi fost ridicat acel stabiliment balnear de la
Fişici”, spune Diana Gavrilă.
Diana Gavrilă mai spune că legenda Luanei ar fi dovada unei legături între civilizaţia care s-a format
în zona Carpaţilor cu cea sumeriană, Luana fiind al treilea rege al Sumerului. „Dacă ar fi să tălmăcesc
această poveste aş spune că ea nu face decât să amintească clar legăturile noastre cu cea mai veche
civilizaţie a lumii, civilizaţia sumeriană. Spun asta nu prin prisma faptului că cineva ar fi venit din Sumer şi
ar fi lăsat urme în zona munţilor Buzăului ci că de fapt poporul presumerian ar fi poporul pelasgic, cel în
rândul căruia era obiceiul de migrare către alte teritorii atunci când creşteau numeric.
Mama bătrână, fiind perioada matriarhatului, conducea tribul împreună cu un iniţiat. Luana, dacă ar
fi să discutăm pe marginea acestui nume, nu îl regăsim decât în civilizaţia sumeriană, ca şi divinitate,
venind de la LuAnu, creatorul zeilor, ceea ce pentru noi ar însemna Dumnezeu, dar în acelaşi timp
figurează şi ca rege pământean, rege Ensi. Ensi, în sumeriană înseamnă înţelept, titluatură care era
atribuită doar semizeilor”, spune călăuza din Colţi. Configuraţia geologică a zonei este şi ea invocată de
ghidul nostru atunci când aduce vorba despre indicii ale trecutului legendar al ţinutului dintre munţii
Buzăului. „Cele şapte rânduri de coloane numite Pieptenele de localnici îţi creează impresia de ziduri de
fortificaţie dar aş veni şi cu Babele de la Ulmet, care ţi se înfăţişează sub o altă formă decât ţi s-ar înfăţişa
ţie vreodată un trovant de pe pământul acesta. În afara formelor zoomorfe, antropomorfe, ale resturilor de
capitel, coloane antice, cele mai multe ţi se înfăţişează sub forma navelor spaţiale”, spune Diana Gavrilă.

"Babele de la Ulmet", stanci in forma de farfurii zburatoare

Curentii de aer, ploile dar si mana lui Dumnezeu au faurit de-a lungul anilor, pe creasta unui deal din
comuna buzoiana Bozioru, o formatiune stancoasa extrem de stranie, compusa din pietre rotunde, parca
slefuite de un mester pietrar.
Localnicii dar si primii geografi care au luat contact cu aceste stanci le-au numit Babele de la Ulmet, pentru
ca seamana izbitor cu cele din Masivul Bucegi. Odata ajunsi in centrul comunei Bozioru, oricare dintre
localnici iti poate deveni ghid turistic. Platoul Babelor de Buzau, peisaj ireal invaluit in mister In zona
Bozioru circula numeroase legende despre o veche populatie de uriasi care ar fi existat in Tara Luanei
dupa cum numesc legendele aceste locuri. Iar daca vii in zona, atras tocmai de aceste mituri, tresari la
vederea fiecarei ciudatenii a naturii, de care dai la tot pasul. Dupa o calatorie pe ulitele inguste de munte
de la marginea comunei Bozioru spre Valea cu Teiu, traseul continua pret de 20 de minute catre cresta
Babelor de la Ulmet. O piatra perfect rotunda anunta apropierea de suratele mai mici ale Babelor din
Bucegi. Dupa o lupta apriga cu maracinii turistii care ajung in zona pot admira frumusetea stancilor in
forma de ciuperci frumos slefuite parca de misteriosi mesteri pietrari. Cea mai inalta dintre babele de la
Ulmet are doi metri Ciudat este ca formatiunea stancoasa se afla pe un platou de nisip, izolat iar unele
dintre stanci sunt perfect ovale, iar altele au forma unor farfurii zburatoare. ,,Seamana cu Babele din
Bucegi si nu-si explica cum s-au format pietrele astea desi unii invatati zic ca au fost facute de apa si vant.
Eu le stiu de mic copil, si e pacat ca nu stie lumea de frumusetile astea" , intareste localnicul Paul Cernea .
Frapeaza insa unele forme perfect rotunde ale catorva stanci care stau pe
jumatate ingropate in nisipul moale din varful dealului aruncate parca in urma unui razboi intre titani.
Cazare la pensiune sau in gospodariile localnicilor Daca te prinde noaptea in comuna Bozioru, e bine de
stiut ca aproape de centrul comunei se afla o pensiune cu cel putin sase camere si cateva gospodarii ale
localnicilor, care s-au obisnuit deja sa gazduiasca turisti. Ion Mirica primarul comunei Bozioru spune ca se
pot face cazari la oameni, unde se traieste numai cu mancare naturala: ,,De la noi din Bozioru, mai pot fi

2/16
organizate drumetii catre asezarile rupestre din satul Nucu, la biserici din lemn, vechi de cateva sute de ani
dar si excursii la Muzeul Chihlimbarului din comuna Colti.Vrem ca pe viitor sa atragem cat mai multi turisi
pentru ca este singura noastra sansa de relansare economica", mai spune Ion Mirica

Mistere din Muntii Buzaului: disparitii inexplicabile, comori blestemate, enigmatica Tara a Luanei

Misterele din Muntii Buzaului sunt, de cativa ani, un subiect inepuizabil de dezbatere printre impatimitii
fenomenelor paranormale. Relatari despre disparitii inexplicabile ale unor persoane, despre morminte ale
unor uriasi, aparitii de OZN-uri sau defectari ale aparaturii electrice sunt frecvent publicate pe bloguri sau in
publicatii de specialitate.
Cercetatorul Vasile Rudan, autorul blogului jurnalparanormal.ro, sustine ca Muntii Buzaului sunt cunoscuti
ca regiune unde se manifesta fenomene ciudate.

Tocmai de aceea, generalul Ilie Ceausescu a stabilit aici o subunitate cu un caracter ocult, pentru
cercetare, dar si pentru a antrena soldati pentru ,,unitatea de paranormali" pe care voia s-o infiinteze.
Insusi Rudan ar fi fost parte a echipei de extrasenzoriali care au fost dislocati in Muntii Buzaului pentru a
efectua teste.

Mistere din Muntii Buzaului. ,,Cerul straniu", printre constatarile echipei de cercetatori In aceasta zona,
sustine Rudan, cerul capata o intensitate ce nu poate fi descrisa prin cuvinte, pe care oamenii de stiinta o
masoara in grade Kelvin, avand valoarea de peste 23.000. Pentru comparatie, azurul cerului deasupra
marilor orase abia depaseste 16.000 de grade Kelvin.
Mistere in Muntii Buzaului: disparitiile misterioase ale unor braileni La Bozioru, ghizii locali sunt intrebati
deseori de turisti despre povestea disparitiei unor braileni, la inceputul anilor '80, despre care au citit in
presa.

O prima referire la aceste disparitii face Dan Fodor, in ,,Monitorul de Iasi". El relateaza intr-un numar al
publicatiei despre doi braileni, care, in anul 1980, au plecat spre catunul Nucu, iar intr-un loc numit ,,La
Tiharie" unul dintre ei s-a gandit sa faca o urcare pe una dintre stancile cu forme ciudate din zona.

Folosind echipamente de alpinism, tanarul a urcat pana in varf, de unde a strigat la prietenul sau: ,,Uite ce
am gasit!". S-a aplecat, a ridicat ceva ce parea a fi un lant metalic si apoi a disparut. O vreme, cel ramas
jos a asteptat ca prietenul sau sa termine cu glumele, apoi s-a convins ca s-a intamplat ceva cumplit. L-a
anuntat pe fratele disparutului, care a sosit din Braila cu o echipa de zece persoane, unele din Ministerul
de Interne. Chiar fratele disparutului a urcat pe stanca. A gasit si el lantul metalic, pe care l-a ridicat, dupa
care a disparut si el. ,,Cei doi frati, cautati in zadar prin imprejurimi, n-au mai aparut niciodata", scria Adina
Mutar in ,,Formula As".

Unele persoane ar fi disparut ca apoi sa apara in alt loc, dupa o anumita perioada, fara sa-si aduca aminte
ce s-a intamplat, dupa cum reiese din povestirile satenilor, adunate de profesorul de romana din comuna
Bozioru, Ilie Mandricel.
Tara Luanei este marginita de adevarate ziduri de roca

Mistere in Muntii Buzaului: flacarile care joaca pe comori In povestirile batranilor sunt referiri si la oameni
care au gasit tezaure sacre si au fost azvarliti din locurile unde au fost descoperite aceste comori, de
catre ,,spirite". Deasupra fostului schit Gavane, pe Podul Manciului, oamenii au vazut flacarile ce joaca pe
comori. Nefiind priceputi in interpetarea semnelor, s-au grabit si au sapat. Comoara de aici era insa
,,juruita", iar sapatorilor ,,le-au aparut spaime, fel de fel de calugari si draci, care le-au luat mintile si i-au
dus in alte locuri". Cand si-au revenit, ei au povestit cum, in timp ce sapau, au aparut spirite, dupa care s-
au trezit departe de locul unde se aflau, de parca ar fi fost ridicati si aruncati de acele spirite ce pazeau
comoara.

3/16
O alta poveste se refera la un oarecare Matareanu care, sapand dupa o comoara, s-a trezit, dupa vreo
saptamana, departe de acest loc, intr-o poiana, in padure, unde l-au gasit oamenii ,,cam zapacit la cap".
Acesta uitase si cum se numea.

Alexandru Mironov, care fusese de mai multe ori in zona, a subliniat de cate ori a avut ocazia ca regiunea
este foarte deosebita, chiar si fara astfel de disparitii misterioase. Printre altele, a precizat ca aceasta zona
nu este, in primul rand, identificata arheologic, desi acolo au fost descoperite fragmente de ceramica a unei
civilizatii careia nu i s-a putut preciza epoca, diferita de vestigiile cunoscute deja din punct de vedere
arheologic. Aminteste despre anomaliile magnetice, despre un pisc care atrage toate fulgerele, despre
izvoare radioactive si despre o regiune unde solul este negru, ca si cand, odata, acolo, a ars ,,ceva",
probabil o constructie imensa.

Misterul uriasilor de la Scaieni In Muntii Buzaului intalnim si legende despre uriasi. In Scaieni, cel mai vechi
sat din zona Boziorului, au fost descoperite schelete umanoide care masurau peste 2,5 metri. Ceea ce a
frapat in mod deosebit era dimensiunea craniilor, care erau cat ,,dovlecii de prasila".

Descoperirea a fost facuta absolut intamplator, cand oamenii au vrut sa planteze o livada de meri pe o
colina din zona. Scheletele erau intacte, iar langa ele au fost gasite mai multe fragmente de oale. Oamenii
au continuat sa sape si au dezgropat cateva schelete, dar apoi au decis sa lase restul mormintelor intacte
si au incercat sa sape printre ele. Ei sunt convinsi ca scheletele descoperite apartin uriasilor despre care
vorbeau legendele din batrani.

In vechime, cu mult inainte ca localitatea sa fie atestata, se spune ca zona Boziorului era locuita de uriasi
sau ,,tartari". Legenda spune ca acestia ar fi construit doua subterane sub niste stanci enorme si ca tot ei
ar fi sculptat Stalpii Tainitei, de pe muntele cu acelasi nume, zona in care nu poate ajunge picior de om in
zilele noastre. De asemenea, pe muntele Tainita exista un loc unde in stanca sunt sapate "scaune"
domnesti a caror origine este inexplicabila pentru localnici, deoarece se afla, de asemenea, la inaltimi
foarte mari si in zone inaccesibile.

Mistere in Muntii Buzaului. Arealul enigmatic, numit de localnici ,,Tara Luanei" Muntii Buzaului, mai ales
zona care ascunde misterioasele asezari rupestre de la Nucu, Alunis si Ruginoasa, atrag ca un magnet
turisti pasionati de legende. Una dintre povesti, cunoscuta de mai toti batranii din Colti si Bozioru, vorbeste
despre Tara Luanei, numele pe care lumea lor, marginita de ziduri de piatra, il purta odinioara.

Diana Gavrila, o tanara care si-a dedicat multi ani culegerii de legende si, mai nou, activitatii de calauzire a
turistilor prin tinutul asezarilor rupestre, a invatat cuvant cu cuvant legenda Luanei, pe care a auzit-o la
batrani in variante foarte asemanatoare intre ele. O povesteste la fel de fidel fiecarui curios care se
incumeta sa viziteze ansamblul rupestru format din bisericuta lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcatorul,
Agatonul mic si Agatonul mare sau grota Fundul Pesterii, pe peretii carora se afla incizate misterioasele
scrieri inca nedescifrate si simboluri stravechi, precum crucea malteza, pestele paleocrestin sau pumnalele
Akinakes.

,,Tinuturile acestea, care sunt cunoscute pentru ansamblul religios de asezari rupestre, le mai putem numi,
metaforic, Tara Luanei. Lucrul acesta se datoreaza unei legende, culeasa din zona, din randurile celor mai
in varsta, care nici nu mai exista printre noi. Legenda vorbeste de o fiinta atotputernica, un batran de
demult, un intelept al timpurilor, stapan nu numai al meleagurilor ci si al unei cetati cu ziduri care atingeau
cerul. Aceasta cetate se pare ca era strajuita zi si noapte de un soare stralucitor, aidoma astrului zilei. Cei
ce traiau acolo erau netematori de moarte. In aceasta poveste este amintita prezenta izvoarelor
tamaduitoare, Luana fiind cel care cunostea leacul lor, avand grija ca de fiecare data sa-i tamaduiasca pe
cei raniti in razboaie. Cei ce se incumetau sa foloseasca singuri leacul se imbolnaveau si mureau", ne
povesteste Diana.

4/16
 Diana Gavrila este convinsa ca legenda izvoraste din fapte reale si are si argumente pentru asta. ,,Stie
toata lumea ca zona rupestra Nucu este o adevarata vale a apelor tamaduitoare, susurand un izvor cu
proprietati tamaduitoare si care in vremea lui Ceausescu ar fi fost verificata iar in urma brevetului obtinut ar
fi fost ridicat acel stabiliment balnear de la Fisici", spune ghidul nostru.

Tanara care a ascultat variantele povestii despre Tara Luanei de la batrani indrazneste chiar sa emita
ipoteza ca legenda este de fapt o frantura de istorie straveche a zonei. ,,Daca ar fi sa talmacesc aceasta
poveste, as spune ca ea nu face decat sa aminteasca clar legaturile noastre cu cea mai veche civilizatie a
lumii, civilizatia sumeriana. Spun asta nu prin prisma faptului ca cineva ar fi venit din Sumer si ar fi lasat
urme in zona muntilor Buzaului ci ca, de fapt, poporul presumerian ar fi poporul pelasgic, cel in randul
caruia era obiceiul de migrare catre alte teritorii atunci cand cresteau numeric. Mama batrana, fiind
perioada matriarhatului, conducea tribul impreuna cu un initiat. Luana, daca ar fi sa discutam pe marginea
acestui nume, nu il regasim decat in civilizatia sumeriana, ca si divinitate, venind de la Luanu, creatorul
zeilor, ceea ce pentru noi ar insemna Dumnezeu, dar in acelasi timp figureaza si ca rege pamantean", ne
spune Diana Gavrila, ghidul turistic din Colti care este si licentiata in istorie.

Tara Luanei, vegheata de Babele de la Ulmet Curentii de aer, ploile dar si mana lui Dumnezeu au faurit,
de-a lungul anilor, pe creasta unui deal din comuna buzoiana Bozioru, o formatiune stancoasa extrem de
stranie, compusa din pietre rotunde, parca slefuite de un mester pietrar.

Localnicii dar si primii geografi care au luat contact cu aceste stanci le-au numit Babele de la Ulmet, pentru
ca seamana izbitor cu cele din Masivul Bucegi. Odata ajunsi in centrul comunei Bozioru, oricare dintre
localnici iti poate deveni ghid turistic. Daca vii in zona, tresari la vederea fiecarei ciudatenii a naturii, de
care dai la tot pasul. Dupa o calatorie pe ulitele inguste de munte de la marginea comunei Bozioru spre
Valea cu Teiu, traseul continua pret de 20 de minute catre creasta Babelor de la Ulmet. O piatra perfect
rotunda anunta apropierea de suratele mai mici ale Babelor din Bucegi. Dupa o lupta apriga cu maracinii,
turistii care ajung in zona pot admira frumusetea stancilor in forma de ciuperci frumos slefuite parca de
misteriosi mesteri pietrari. Cea mai inalta dintre babele de la Ulmet are doi metri. Ciudat este ca
formatiunea stancoasa se afla pe un platou de nisip, izolat, iar unele dintre stanci sunt perfect ovale, iar
altele au forma unor farfurii zburatoare.

Numeroase bloguri au fost create special pentru discutii in spatiul virtual despre Tara Luanei, Asezarile
Rupestre sau Babele de la Ulmet. Iata impresiile unei turiste, dupa o vizita in Muntii Buzaului, postate pe
blogul romaniamegalitica: ,,Acolo, la Fundul Pesterii, vazusem pe pereti desenate multime de pumnale,
varfuri de sageata si de lance orientate cu varful in sus, intre care erau figurate zeci de linii. Profesorul
Vasile Boroneant spune ca sunt pumnale de tip Akinakes, tipice perioadei sec. VI-IV inainte de Hristos.
Imaginea este impresionanta si parca ilustreaza, intr-adevar, un atac, un razboi, poate chiar trambe de foc.
De altfel, Fundul Pesterii este incadrat in Lista Monumentelor cu datarea in sec. XVI-XIX! "Sumerienii
aveau 12 zei-regi", ma lamureste fata. "Cand intre ei se nastea un alt zeu, cel mai batran trebuia sa plece.
Iar Luana e atestat, a fost unul dintre regii Sumerului, prediluvian, al treilea la numar. De altfel, numele
acesta e strain de noi, nimeni nu il poarta, el apare doar in legenda". O las sa continue, dar pentru mine e
parca prea mult. Am patruns dintr-o data intr-o lume fantastica, dar care e pe jumatate aievea: "tablita"
sumeriana de la Policiori, scrierile ciudate de pe Broscaru, povestea regelui Luana, carele si trambele de
foc, florile uriase de pe dealul Martirei".

Sub titlul „Imagini despre un război cosmic într-o grotă dinaintea epocii fierului?” apărea la sfârșitul anilor
’70, un articol extrem de sugestiv în ziarul Flacăra.
Articolul descrie cu lux de amănunte o expediție școlară în Munții Buzăului, condusă de Vasile Rudan. Este
vorba despre descoperirea unor așezări extrem de vechi, descoperite în Țara Luanei. Acestea nu pot fi
atribuite niciunei civilizații cunoscute, dar prezintă un punct de interes major din partea autorităților vremii.
Oare de ce?
Iată articolul:

5/16
– Sunteţi instructorul expediţiei „Burebista – 2050”, cum vă numiţi?
– Vasile Rudan.
– Tovarăşe Vasile Rudan, cum a ajuns expediţia pe care o conduceţi să descopere o întreagă aşezare
umană necunoscută până acum, poate cea mai mare din câte cunoaşte istoria noastră? Vă mai menţineţi
afirmaţia că este cea mai mare?
– Cred că este cea mai mare aşezare umană descoperită din puct de vedere al continuităţii vieţii omeneşti
în acelaşi perimetru – din epoca pietrei cioplite până în mileniul 1 e.n.
– Cum se numeşte?
– Nu ştim. Nici un izvor scris n-o aminteşte. Zona însăşi este necunoscută. Atât cât cunoaştem noi ea nu
este cartografiată. Nu există pe hartă.
– Dar izvoare nescrise există?
– Există o legendă. Din cele câteva variante pe care le-am ascultat, cea mai bogată în informaţii este cea a
lui moş Toader, pe care l-am întâlnit în zona lacului Gateş, păcând vitele.

„Demult, tare demult, povestea Dumitru Toader, dincolo de munte era „Tărâmul Luanei” – Luana fiind o
fiinţă atotputernică ce păzea cu străşnicie porţile unei cetăţi cu ziduri imense deasupra căreia strălucea
atât noaptea, cât şi ziua un soare aidoma astrului zilei. Şi cetatea era locuită de nişte oşteni viteji întru
dreptate şi netemători de moarte. Oştenii răniţi în lupte erau conduşi de Luana în „Valea Izvoarelor”,cele
dătătoare de apăvie şi de apă moartă; şi spălându-şi rănile cu acele ape miraculoase, aceştia se
vindecaupe loc.Numai Luana cunoştea tainele izvoarelor. Cei care se încumetau să le încerce singuri se
îmbolnăveau pe loc şi mureau. Şi au trăit cei din cetate ani mulţi sub oblăduirea Luanei până ce au luat
seama vrăjmaşi puternici, care mânaţi de pizmă, au venit înzăuaţi, în care de foc, şi au doborât soarele
cetăţii. Şi când soarele s-a prăbuşit, pământul s-a cutremurat din temelii şi mare prăpăd a fost pe lume… şi
de atunci pe locul cetăţii, mulţi ani nici iarba n-a crescut şi nici glas de pasăre nu s-a auzit şi nici picior de
fiară n-a mai călcat. Despre toate astea vorbesc semnele tainice din peştera înţeleptului.”

Cum orice legendă are un sâmbure de adevăr, am pornit-o dincolo de munte în căutarea fostei cetăţi.
– Prin urmare, acesta a fost începutul.
– Nu. Aşa am ajuns la locul cu pricina. Începutul, adică ideea expediţei. Datează de mai demult. Cu circa
trei ani în urmă, în timp ce filmam în secţia de istorie veche a Muzeului de istorie pentru o emisiune de
televiziune, unul dintre elevii colaboratori m-a întrebat dacă se inventase până atunci un aparat cu ajutorul
căruia să poţi scruta adîncimile pământului şi să descoperi aşezări omeneşti străvechi. Ideea era
intersantă şi a constituit începutul unor căutări din care ne-am ales cu satisfacţii dar şi cu destule
insatisfacţii. (Apăruseră contestatari care ne acuzau că umblăm după potcoave de cai morţi.) Ceea ce mai
târziu martorii oculari vor afirma „miracol”, „de necrezut” este în realitate o metodă fotocinematografică
proprie de cercetare a terenuluielaborată şi experimentată în laboratorul nostru. Ea constă în prelucrarea
pe cale de laborator a informaţiei de culoare existentă în vegetaţia solului. În locul în care pământul
ascunde zone demult locuite şi arse vegetaţia prezintă diferenţe de culoare, diferenţe ce pot fi observate
cu mijloacele laboratorului. Am experimentat această metodă în mai multe locuri din ţară şi a dat rezultate.
După ce-am aflat legenda bătrânului Dumitru Toader am instalat un astfel de laborator în munţii Buzăului.
– Cum adică?
– Noi, expediţia „Burebista – 2050”.
– Alcătuită din elevi şi pionieri.
– Din elevi şi pionieri membri ai colectivului de cercetare ai Studioului de artă cinematografică şi fotografică
de pe lângă Casa corpului didactic al municipiului Bucureşti. Cu ei am început investigarea zonei
legendare Luana. Am escaladat munţi şi dealuri, am cercetat depresiuni şi râpe, am coborât în prăpastii.
Uneori, din cauza hăţişului de nepătruns am înaintat prin foc. Am filmat totul şi întorşi la Bucureşti am
început prelucrarea de laborator a materialelor fotocinematografice şi să căutăm noi formule de tratare
chimică a peliculelor color pentru evidenţierea acelor benzi galbene care dau informaţii asupra unor
anomalii nenaturale existente în sol. Un detaliu mărit pe un diapozitiv şi prelucrat după o nouă formulă
prezenta contururi (benzi galbene) ale unor aşezări umane gigant. Am confruntat detaliul de pe diapozitiv
cu imaginile de pe pelicula filmată: aşezarea era situată pe un platou imens, mărginit de munţi şi de râpe

6/16
adânci. A urmat organizarea asaltului propriu-zis: descoperirea pe viu a cetăţii. Echipa a fost întărită cu
membrii ceva mai rezistenţi.
– Vă propun o paranteză. De ce aţi venit aşa târziu la noi? Am înţeles că datele pe care voiţi să le furnizaţi
sunt inedite. Despre ele ştiu copiii, membrii expediţiei, Muzeul militar central şi cam atât.
– A trebuit să verificăm datele, să obţinem confirmarea unor specialişti, să asigurăm secretul informaţiei
dacă ar fi fost necesar.
– Deci, aţi plecat spre Buzău.
– Da. Săpăturile de sondaj au durat peste o lună de zile. Fiecare zi cu rezultate neaşteptate preceda o zi
cu rezultate incredibile.
– Concret, ce aţi descoperit?
– O aşezare umană necuoscută din epoca străveche, de proporţii gigant. Şanţul de apărare al cetăţii.
Probe care atestă cea mai incredibilă continuitate de viaţă în unul şi acelaşi perimetru, începând din epoca
pietrei cioplite şi continuând, fără întrerupere până în mileniul 1 e.n.Sub stratul corespunzător epocii pitrei
cioplite a fost descoperit un număr mare de tuburi dintr-un material asemănător oxizilor metalici, dispuse în
sol sub formă de radiator.
– Vă întrerup pentru o precizare. Acest radiator cu tuburi din material asemănător cu oxizii metalici a fost
descoperit SUB stratul arheologic corespunzător epocii pietrei cioplite? Sunteţi sigur?
– Absolut. Nu ştim despre ce poate fi vorba. Straturile însă au fost corect datate.
– Continuaţi.
– Într-o altă grotă, sub inciziile din epoca fierului a fost descoperită o scenă de luptă din domeniul
fantasticului. Dinspre stele, Terra este atacată de o navă spaţială propulsată de un lung jet de flăcări. În
întâmpinarea ei, de la sol, pornesc două rachete de interceptare. În faţa navei cosmice (stânga) este un
arc întins, cu săgeata îndreptată spre vehicului spaţial.

Probele arheologice rezultate din sondajele descoperite (unelte de silex, ceramică, segmente de tuburi
etc.) au fost predate Muzeului militar central. Noutăţile arheologice descrise sunt filmate pe peliculă color
16 mm. Pe materialul filmat este redat şi perimetrul aşezării. După dimensiunile suprafeţei, abundenţa
materialului arheologic, fantastica continuitate de locuire în timp şi perfecţiunea sistemului de apărare,
aşezarea poate fi inclusă în mod cert în categoria davelor.

– Davă?
– Adică cetate, în limba dacilor. Ca o curiozitate: sondajele atestă că aşezarea a fost distrusă în mod
instantaneu de un foc mistuitor – stratul de arsură (de o frumuseţe arheologică ieşită din comun) se întinde
pe toată suprafaţa aşezării, prezentând dovezi că zona nu a fost devastată de un incendiu întâmplător, ci
că aşezarea a fost distrusă şi incendiată cu o furie nemaiîntâlnită, pământul fiind ars pe o adâncime de
circa o jumătate de metru şi în zona în care nu au existat construcţii sau arbori; se pare că năvălitorii au
intenţionat să ardă până şi pământul pe care a fost aşezarea.
– Voiam să vă spun că vehemenţa distrugerii dovedeşte că aşezarea avea şi o funcţie simbolică. Dispunea
de o poziţie ideală, beneficia de o apărare naturală formidabilă care o făcea inexpugnabilă, oferea condiţii
excelente pentru ca populaţia să se retragă în munţi în caz de înfrângere militară … ar putea fi vorba de
una dintre capitalele lui Burebista.
– Tot ce ne-aţi sps până acum constituie împreună un obiectiv de cercetare pe care, aşa cum reiese din
adresa Muzeului militar central, îl vor lua în primire încă din vara ce vine,specialiştii. Ei pot confirma sau
nega unele detalii sau presupuneri. Aşezarea rămâne. Expediţia dumneavoastră va continua?
– Pentru vacanţa de vară din 1980 ne-am propus realizarea următoarelor obiective: Cercetarea platoului
superior al aşezării descoperite (aşezarea este situată pe două platouri), Realizarea de sondaje într-o zonă
situată la aproximativ 10 km de locul pe care este amplasată cetatea (avem indicii că şi acolo se află
ceva). Căutarea „pietrelor lui Solomon” (un calendar dacic asemănător cu cel descoperit la
Sarmizegetusa). Vom încerca să găsim o modalitate de a escalada „stâlpii tainiţei”, despre care Bazil
Iorgulescu scria că sunt
„stânci colosale de piatră ce se ridică în formă de coloană în mijlocul pădurii, inaccesibilă atât omului, cât şi
animalelor, din care cauză neştiind nimeni ce se află între ele, s-au născut o mulţime de legende”.

7/16
Până acum n-a reuşit nimeni râvnita escaladare.
– Vă urăm succes.

Descoperirea este una senzațională și chiar dacă la vremea respectivă a stârnit un interes major, alte
detalii nu au mai fost scoase la iveală cu privire la cultura antică din Țara Luanei. Putem spune că a fost
vorba despre o civilizație de giganți, care a trăit pentru o perioadă determinată în Munții Buzăului.
Se pare că giganții au fost atacați din ceruri cu arme extrem de violente și astfel au dispărut pentru
totdeauna. Aceasta concluzie se bazează pe inscripțiile sau desenele existente pe pereții peșterilor din
Țara Luanei.
În prezent, nu se cunosc alte detalii despre giganți. Nu se poate spune cu exactitate dacă s-au efectuat
cercetări amănunțite și dacă au fost descoperite alte lucruri interesante. Chiar dacă avem o țară
misterioasă din aceste punte de vedere, cu siguranță că oamenii de știință autohtoni, dacă mai există ei cu
adevărat, nu sunt interesați de aceste aspecte!

Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Pe Turtudui

Un tinut cu nume bizar, "Tara Luanei", ascunde vestigii tulburatoare, necercetate de arheologi:
locuinte si schituri rupestre, urme stravechi de scrieri necunoscute, incrustate in stanci

Visam de mult sa ajung in Tara Luanei, un tinut vrajit, aflat in Muntii Buzaului. Acum a sosit clipa. Din
Bucuresti, in doua ore si jumatate sunt la hotarul acestei "tari" stravechi, unde fiecare varf de munte e
insemnat cu misterioase inscriptii nedescifrate. Mai am doar cativa kilometri. Intre Patarlagele si Colti e un
tinut pustiu, numit dealul Burdusoaia. De o parte pereti abrupti si prafosi, de alta pamant neted, cu balti
murdare. Un caine slab rataceste in pustietate. Sunt singura. Ma napadesc presimtiri si imi spun ca e ceva
tare straniu cu zona asta: ori ca privelistea iti da fiori, ori ceva nevazut bantuie in colb. Apas pe acceleratie,
calc cu iuteala drumul zdrobit si in cinci minute ma aflu in plin mister.

Inima dintre frunze

Dumitru Nica a fost profesor de istorie in satul Colti. O materie pe care a indragit-o inca din anii copilariei,
cand jocurile il purtau prin paduri si pe varfuri de dealuri, pline de pesteri ciudate, cu peretii acoperiti de
desene si semne bizare. Cunoaste toate vestigiile din zona: schituri rupestre, pietre cu inscriptii, locuri pline
de istorie si povesti. Dar astazi are o misiune aparte. Ma insoteste pe culmea Broscarului, ca sa imi arate o
piatra plina de semne, care a fost descoperita recent. O relicva istorica ce ascunde, cu siguranta, un
mister. Trecem prin Fijeresti, Coltii de Jos si Calugaritele. De aici incepe urcusul pe munte. E amiaza si
soarele de toamna loveste in pietre. Urcam pieptis, pe o scurtatura printre paduri. Drum greu, abrupt, dar

8/16
profesorul parca zboara. Imi povesteste precipitat despre piatra pe care urmeaza sa o vad. E mare,
acoperita de zeci de semne... Au venit si de la muzeul din Buzau, au venit si de la Iasi, dar nimeni n-a
dezlegat enigma. I s-a spus ca ar fi mai bine sa acopere piatra la loc, cu pamant. A descoperit-o chiar el.
Era prin 1997, intr-un noiembrie rece... Profesorul era la vanatoare de mistreti, pe dealul Broscarului. Frigul
ii intepenea picioarele. Statea chiar sus, pe culme, un loc cu padure nu prea deasa, de pini. "Ce sa va
spun? Am inceput sa imi frec talpile de pamant, ca sa ma incalzesc", povesteste profesorul.

Piatra scrisa de pe culmea Broscaru

"Si cand colo, vad pe o piatra, in fata mea, doua linii lungi, paralele. M-am gandit eu ca nu puteau fi facute
de natura. Apoi, cand ma uit mai bine, sub talpile mele era o alta piatra, acoperita cu muschi si pamant, dar
pe care se vedeau sapate niste stele. De atunci am fost de zeci de ori la piatra asta. I-am anuntat si pe cei
de la muzeu. Am sapat in jurul ei si am dezvelit o suprafata cam de doi metri pe un metru, dar nu i-am dat
inca de "radacini". E plina de semne pe toate fetele."
De la o vreme, urcam prin padure, pe cararile facute de mistreti. "Aci e un culcus de scroafa cu purcei", imi
arata profesorul. "Acolo jos e scaldatoarea lor. Scurmaturile astea le fac cand cauta radacini si oua de
carabus". Apoi profesorul se opreste, intinde mana si imi spune soptit, aratandu-mi luminisul care se iveste
printre copaci: "Uite-o!". Broscarul nu e o culme ascutita, cum sunt toate varfurile care il inconjoara, ci un
platou, parca anume netezit de mana omului. Acolo e piatra. O bucata de stanca masiva, care de departe
pare un organ urias al pamantului, o inima ciuntita, ingropata intre frunze uscate. "Vedeti, mai la vale se
mai zareste cate un prun", imi spune profesorul. "Aci erau livezi, nu paduri". Nu-mi pot desprinde privirile
de pe piatra, ca sa privesc imprejur. De departe, inima ei cenusie parca pulseaza. Si padurea pare sa
respire odata cu ea, si pamantul. Profesorul mi-o ia inainte. Curata piatra de frunze si pamant, sufla prin
santurile lasate de semne, ca sa le faca vizibile. Ma apropii incet, incercand sa-mi aliniez respiratia la suflul
acelui loc. Semnele de pe piatra sunt haotice. Nici o ordine: nici verticala, nici orizontala, nici serpuita, nici
circulara, numai semne aruncate peste tot.

Scriere sau harta stelara?

Nu vad nici o litera cunoscuta, din nici un alfabet care sa fi fost folosit pe teritoriul tarii noastre sau pe la
vecini. Doar stele alcatuite din linii intretaiate, jumatati de stele, cruci marginite de patrate si dreptunghiuri,
multe simboluri solare, semne de tipul rabojului, linii care se intretaie si se frang, spice sau braduti... Unele
imi par vag familiare, parca le mai vazusem pe diverse obiecte, intre semnele scrierilor din Vechea Europa
si intre semnele de pe tablitele de la Sinaia, altele parca seamana cu runele. Dar sunt atat de multe si de
diverse, incat in prima clipa nu pot lega in minte nimic. Ca si cum mai multi copii s-ar fi asezat in jurul
pietrei si ar fi inceput sa scrijeleasca fiecare pe unde a apucat, pana ce piatra s-a umplut de semne. Sa fie
doar o joaca? Greu de crezut, caci piatra e in pamant de multa vreme, se vede dupa albeata ei. "Vedeti, pe
partea sudica, pamantul a acoperit piatra mai mult de un metru. In multe sute de ani se depune atata
pamant", imi spune domnul Nica, citindu-mi parca gandul. Unele semne sunt grupate cate doua-trei, altele
izolate, sunt semne mai mici, scrijelite mai delicat, altele mai mari si mai adancite, unele sunt incadrate in
patrate sau dreptunghiuri. Lipsesc liniile curbe, cel putin la prima vedere, fapt de inteles, caci pe piatra e
destul de greu sa trasezi cercuri.
9/16
"Ei, ce ziceti?", ma intreaba nerabdator profesorul. Imi trec prin minte doua idei. Prima, ca un asemenea
haos aparent ar putea reda o harta, poate o harta a cerului. Doar intr-o astfel de harta semnele sunt
imprastiate fara noima pentru cel ce nu le cunoaste rostul.

Policiorii

A doua idee este aceea ca semnele nu au fost facute toate odata, ci pe rand, la anumite ocazii. Poate ca
acolo era un loc de intalnire si procesiune periodica, si de fiecare data, se insemna ceva pe piatra: o
invocatie, o ruga de multumire catre Dumnezeu, vreun nume sau lucru important. Poate era un loc cu
puteri tamaduitoare, iar semnele erau lasate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis,
de vracii sau preotii care intermediau in procesiunile de vindecare, in numele celui bolnav. Un fel de
"icoana" pagana facatoare de minuni, unde la anumite date se strangeau oameni cu nevoi si boli. Sau, cine
stie, un loc sacru, unde initiatii veneau periodic si lasau insemnari pentru cei ce vor veni dupa ei, ca sa-i
indrume sau sa le transmita ceva. Cand se putea intampla asta? Domnul Nica i-a intrebat pe batranii din
sat daca au auzit de la batranii batranilor despre piatra asta, si nimeni nu stie nimic. Aici a fost in ultimele
generatii pasune si livada si atat. Sa fie niste semne, nu tocmai de demult, simbolice, lasate de oameni
care aveau un cod al lor si-si transmiteau informatii in felul acesta? Poate niste ciobani ce treceau pe acolo
cu turmele? Un soi de raboj, cum era cel al plutasilor de pe Bistrita? Sau sa fie semne teribil de vechi,
dinainte de inventarea alfabetelor? Greu de dat un raspuns. Sigur este ca semnele nu sunt facute in joaca,
piatra a stat sub pamant, cu siguranta, sute de ani. Ma gandesc ca e uimitor cum, in ultima vreme, astfel
de "documente" pretioase ies tot mai des la suprafata si cum am norocul sa aflu de ele, chiar eu... E
toamna. Sunt deja trei luni de cand imi doresc sa vad aceasta piatra. Iar acum se afla in fata mea!

Chemarea

Era intr-o dimineata de sambata, la capat de iulie. Abia asteptasem sfarsitul de saptamana, pentru ca
aveam mult de lucru si trebuia sa recuperez. Dar in Bucuresti era canicula, iar eu eram stapanita de o stare
de agitatie, un dor de duca neclar. Stiam ca daca nu plec undeva, in zadar stau acasa, ca nu voi putea
lucra. Dupa cateva ore de nehotarare, m-am urcat in masina si am plecat. Incotro sa o apuc? Era deja
aproape pranzul. Dintr-o data, mi-am adus aminte ca de multa vreme doream sa vad muzeul chihlimbarului
de la Colti, in judetul Buzau. Stiam ca in zona aceea sunt multe vestigii rupestre, ca locurile sunt pline de
legende, ca lucruri stranii se petrec acolo, uneori, si ca la curbura Carpatilor, istoria insasi e scrisa cu un
condei parca mai apasat decat in alte parti... Am ajuns dupa-amiaza, am vizitat muzeul, m-am cazat la o
pensiune in sat, iar a doua zi dimineata, am pornit peste dealul Martirei, inspre paduri, pana in poiana
Cozanei (ce nume de poveste!).

Insemne in piatra la Policiori

Locul mi s-a parut fabulos. Pe dealul Martirei erau pajisti cu flori de camp, incredibil de inalte, aproape cat
un stat de om, printre care inotam ca printre valuri. Nu mai vazusem in viata mea asa minunatie. Era chiar
ca in basme, dincolo de imaginatie. M-am intors la Colti obosita, dar fericita. A doua zi dimineata, inainte de
a pleca spre Bucuresti, am schimbat cateva cuvinte cu gazda mea, doamna Viorica Nica, o femeie
10/16
frumoasa si blanda, un fel de zana buna a locului. Am inteles repede ca e pasionata de istorie, la fel ca
sotul ei, care a fost multa vreme profesor in sat. Din vorba in vorba, ii spun ca sunt de la "Formula AS". In
acea clipa, se lumineaza brusc si-mi spune: "Dumnezeu mi v-a scos in cale! De cateva zile tot sun la
redactie, pentru ca incerc sa dau de o persoana care scrie in ultimul timp la revista. Am sunat incontinuu,
dar mi s-a spus ca e plecata din tara si sa-i trimit un e-mail. Am vrea sa vina sa scrie si despre locurile de-
aici. Cum o cheama, Doamne? A scris acum, de curand, despre Corbii de Piatra din Arges...". Trec cateva
secunde ce ne apasa greu pe amandoua. "Eu sunt", ii raspund cu respiratia taiata. Doamna Nica se
albeste brusc la fata si mainile incep sa-i tremure. Imi spune, cu glas din ce in ce mai stins: "V-am chemat,
doamna. V-am chemat in fiecare zi, cu gandul. Si cu inima. Nu-mi vine sa cred ca ati venit. Sotul meu a
descoperit in padure o piatra scrisa, e plina de semne, trebuie sa o vedeti...". Nu ma puteam dezmetici, ma
simteam ca intr-o poveste fantastica. Incepeam sa-nteleg de ce traisem starea aceea de agitatie sambata
dimineata. "Stiti, pe aci se intampla des lucruri de-astea - incearca doamna Nica sa ma linisteasca. In
locurile astea oamenii mai comunica si cu puterea gandului. Zona e plina de vestigii stravechi, pline de
semne ciudate, dar protejate de energii puternice. Aci e curbura Carpatilor, dar sa stiti ca nu oricine ajunge
aci reuseste sa vada lucrurile de care va spun. Unii au ameteli, dureri de cap, stari de rau si se intorc din
drum. Altii nu mai percep timpul cum trebuie, caci in unele locuri, timpul se dilata sau se strange, si sunt
dezorientati." Am plecat cu totul descumpanita, cu promisiunea ca ma voi intoarce cat de curand, probabil
dupa doua saptamani. "Cel mai frumos e aci in octombrie", mai spune doamna Nica, in drum spre poarta.
"O sa vin mult mai repede", i-am raspuns. Dar saptamanile au trecut ca stolurile de randunele, si de fiecare
data cand imi propuneam sa revin la Colti, se ivea ceva. Am ajuns dupa trei luni. In octombrie.

Athosul romanesc

"Dati-mi voie sa afirm ca aci este un adevarat Athos romanesc", imi spune solemn domnul Nica. "In zona
Alunis-Nucu-Bozioru, pe o suprafata de doar cativa kilometri patrati, avem o multime de schituri si biserici
rupestre: Alunis, grota lui Dionisie Torcatorul, Fundul Pesterii, Pestera lui Iosif, Agatonul Vechi si Agatonul
Nou, Schitul Fundatura, Schitul Piatra Ingaurita, Bucataria... multe. Si multe nu mai exista.

Profesorul Nica

La Calugarite, a existat o manastire, dar nu mai e, la Gavanele a existat o manastire mare de maici, apoi
intre Muscelul Caramanesti si Ulmet a existat o biserica cu hramul Sfantul Dumitru, care a disparut la un
cutremur... Se spune ca a fost inghitita cu totul de pamant. Iar in unele zile din an, anumiti sateni aud
dangat de clopot venind din adancuri".
"Cum de tocmai aici a luat nastere acest Athos? Ce are special acest loc?", il intreb pe profesor, desi imi
dau seama ca nu e nevoie de explicatii: se simte ca locul este foarte special si nu ar mai fi nimic de
adaugat sau de lamurit. "Aci, la curbura, au existat conditii geografice prielnice pentru a se dezvolta o viata
timpurie", imi raspunde. "Zona nu este expusa intemperiilor, vanturilor, gerurilor. E un fel de microclimat ce
nu cunoaste asprimea iernii. Apoi, mai tarziu, in perioada invaziilor, oamenii se ascundeau in muntii acestia
si nu puteau fi gasiti de tatari si de alti invadatori. Era o zona foarte buna pentru refugiu. Si mai e ceva. Au
existat in fiecare generatie batrani, buni povestitori, tarani adevarati, curati la suflet, care datorita acestei
curatenii sufletesti au putut transmite din generatie in generatie lucruri foarte interesante." "Ce fel de
lucruri?", tresar eu si ciulesc urechile. "Legende vechi de mii de ani. Aci exista o continuitate de locuire de
milenii, dar arheologii nu au venit niciodata sa faca cercetari. Locurile sunt lasate in voia sortii. Multe nu
sunt cunoscute nici chiar de localnici, doar fiarele padurii ajung la ele. Arheologii sapa in alte parti, la
Pietroasele, Monteoru, Carlomanesti si Gheraseni, dar aci, in zona de munte, nu vin niciodata. Si nu doar
ca sunt putin cunoscute, dar locurile acestea continua sa se salbaticeasca si sa se pustiasca. Au disparut
sate intregi. Au fost parasite. Asa s-au pustiit Calugaritele, Magadani, Coltii de Sus, Linguresti, Lupoaia,
Comarnici, Paltinu. La Matara mai sunt vreo zece locuitori... E o zona saraca, fara drumuri, unele sate nu
au avut nici curent electric, tinerii au plecat, batranii au murit si au ramas in urma lor doar casele naruite si
povestile... E trist ca locurile astea se salbaticesc, dar poate e si un noroc, caci in felul acesta vestigiile
sunt mai protejate."

11/16
Schitul Agatonul Nou

Pasesc alaturi de profesorul Nica, ascultandu-i fascinata povestile. Tinutul stravechi, incremenit in timp, al
curburii Carpatilor se afla in fata mea. Muntii Buzaului sunt de o frumusete pe masura salbaticiei lor. Satele
si oamenii poarta in ei o samanta de stravechime ce se intoarce in timp, mult inaintea crestinismului, si
chiar inaintea dacilor. S-au asternut straturi peste straturi de istorie si credinta, calugarii crestini au preluat
de la pustnicii daci lacasurile sfinte, iar crucile au luat locul stalpilor dacici ai nemuririi. Nu cred ca am mai
vazut undeva, in tara asta sau in alta tara, atat de multe cruci la margine de drum. Zeci, sute, la fiecare
kilometru sau chiar mai des, cruci de lemn, cruci de piatra, povarnite sau drepte, cu simple scrijelituri sau
frumos impodobite, umbre sfinte, ce pazesc drumul si ii apara pe calatori de rele. In trecut, numarul lor era
si mai mare, dar multe cruci de lemn au putrezit si nu au mai fost inlocuite. Pe atunci, trecatorii se inchinau
la fiecare. Drumul de la Colti la Ruginoasa, sub lumina rasaritului, este un drum al crucilor. Trecem prin
Muscelul Caramanesti, Buduie, Scaieni, Vavalucile, Fisici, pe langa Bozioru, prin Braesti, sate arhaice, cu
nume de legenda, stravechi. "Buzau" stiu ca e nume dacic, "scai" si "muscel" la fel, ma intreb ce poate fi o
"vavaluca", cuvant coborat din basme cu zane si taramuri cetoase. Rasaritul soarelui printre crucile de la
Vavaluci imi curata sufletul, iar drumul prin cimitirul de la Ruginoasa e o adevarata initiere, care ma ajuta
sa patrund in lumea straveche a celor de demult. Aici, la Ruginoasa, sunt "Policiorii", salasuri ascunse,
pline de semne ciudate.

Semne stravechi la Ruginoasa

Policiorii sunt doua terase de piatra cocotate sus, intre stanci, care au folosit candva ca adapost. Nu e usor
sa te cateri acolo. Pe o suprafata de cativa metri patrati, "podeaua" de gresie e plina de semne. Trebuie sa
calc pe ele ca sa pot inainta, si simt un nod in gat pasind peste figuri ciudate, fragile, cu cine stie ce
semnificatii sfinte.

Athosul romanesc

Astazi, calauza mea e Diana Gavrila, o localnica pasionata de istoria fabuloasa alaturi de care a copilarit.
Inalta si zvelta, acum sta asezata in genunchi, migalind pe o foaie de hartie semnele pe care le vede pe
piatra. "Sori", braduti sau spice, compozitii bizare, care au mereu 12 sau 7 linii, ceva ce seamana cu un
pom sau o ciuperca, "fulgi de zapada" cu ramificatii asimetrice, turnuri stranii cu 12 "trepte", posibile figuri
umane foarte stilizate, alcatuite dintr-un patrat, un dreptunghi in locul capului si doua dreptunghiuri in locul
picioarelor, totul abstractizat si geometric. Spre deosebire de piatra de la Broscaru, la care m-a dus
profesorul Nica, aici semnele par a fi mai grupate si contin si linii curbe, dar impresia generala este tot
aceea de lipsa de coordonare. In plus, unele semne sunt vag figurative. Si aici au fost facute, probabil, la
momente diferite. Sunt si desene mai noi, caci zarim reprezentate cateva biserici cu trei turle, una
"semnata" la 1914. Si pe nelipsitii Marius, Anca, Fanel, Dana, Sanda, Gigel, care si-au scris numele peste
inscriptiile stravechi, distrugandu-le. Intr-un colt se afla un desen complex, care pare sa umple un
dreptunghi. "O tablita sumeriana", imi spune Diana. O privesc cu circumspectie: "Ce sa caute o tablita
sumeriana aici?" "Uitati-va mai bine: spicul din partea stanga, zig-zagul care delimiteaza desenul, semnele
12/16
din interior, grupate in cadrane, adanciturile din partea de sus, toate sunt elemente care se gasesc in
tablitele sumeriene." Ma lasa fara grai si nu am cum sa o contrazic. Desi pentru mine nu prea are sens,
asemanarea este intr-adevar izbitoare. Turnam apa peste desen, ca sa mai adancim contrastul. Diana
copiaza desenul, cu un firesc care ma descumpaneste: ei i se pare normal sa gaseasca semne
"sumeriene" printre stancile Ruginoasei. "La noi sunt semne stravechi, cam pe fiecare varf de munte.
Unele sunt cu totul necunoscute, nepublicate.

Diana Gavrila

Altele sunt inventariate, dar sunt considerate "de interes local" de catre autoritati. Unele au fost cercetate
de un inginer, Paul Lazar Tonciulescu. Nici una nu beneficiaza de o minima protectie: ploile continua sa le
macine, turistii care reusesc sa le descopere le distrug, fara nici o mustrare de constiinta."
Imi pun aceeasi intrebare ca si la Broscaru: oare nu e o gluma? Chiar sunt semne stravechi, autentice?
Obisnuita ca la orice noua descoperire care nu se incadreaza in linia "oficiala", sa sara pe mine acuzatorii
de fals, am stat si am privit indelung semnele, le-am comparat cu ce mai vazusem in alte parti si le-am
facut zeci de fotografii. Multe se regasesc pe piatra de la Broscaru, care a stat in pamant sute de ani. E o
legatura clara intre cele doua categorii de scrieri si probabil apartin aceleiasi epoci. Imi trece brusc prin
minte ca filmele americane de aventuri, cu descoperitori de scrieri si artefacte stravechi, precum si
documentarele gen "Discovery" sau "National Geographic" despre vechi civilizatii ar putea pali in fata a
ceea ce am vazut eu in doar doua zile. Si asta este doar inceputul: in Tara Luanei ma mai asteapta
aventuri incredibile.

Diana, fiica Luanei

Diana are ceva din taramul pe care il stapaneste: o intelepciune uimitoare, gratie exterioara si forta
interioara. Si mai are ceva, un aer de basm, de zana buna dar severa, in jurul careia te astepti sa vezi
roind pitici si spiridusi de padure. Ne asteapta un urcus aspru pe varful Turtudui, unde stim ca exista alta
piatra scrisa.

Semne stravechi (dupa Paul Lazar Tonciulescu)

Si pentru ea, e prima data cand urca pe aceasta creasta. "Pe aici, toate varfurile ascutite se cheama
Turtudui", ma lamureste. Diana are la gat un fluier cu care alunga mistretii si ursii. Din cand in cand, in timp
ce urcam, scoate din el sunete ascutite. Apoi vorbeste. Imi tine o lectie de istorie. Nu stiu cum poate vorbi
in timp ce urca pieptis, printre crengile copacilor prabusiti, pe stancile afundate in frunze uscate. Fac
eforturi sa nu pierd nici o vorba, caci felul in care povesteste are ceva magic. Imi spune despre schiturile
rupestre, despre calugari si haiduci, despre disparitiile din muntii Buzaului si despre o misterioasa ceata
albastra, despre azurul cerului la Crucea Spatarului, despre comori si cautatori de aur, despre chihlimbar si
Valva Baii, despre pasarea Phoenix si despre argonauti... In rastimpuri, mai sufla in fluierisca ei, apoi o aud
citand in latineste din Ovidiu, apoi povestindu-mi despre zeii sumerieni, despre Prometeu, Caucaz,
Colchida, menhiri, scrieri stravechi, ape tamaduitoare... E ciudata fata asta, cu ochii ei taiati ferm, in
roseata fetei, cu glasul sfatos si usor poruncitor. "O faptura din alta lume", imi spun. Figura mitica si spirit
protector al acestor locuri.

Tara Luanei

"Suntem in Tara Luanei", imi spune Diana dupa ce mai sufla o data in fluierul argintiu. "Batranii de demult
povesteau ca Luana era un rege batran, un mare intelept, o fiinta atotputernica." "Un barbat?" intreb
mirata.
13/16
Tara Luanei

"Da, un barbat. Exista si o varianta in care Luana era o fata frumoasa, o sa v-o spun si pe aceea. Asadar,
regele Luana pazea portile unei cetati puternice, cu ziduri pana la cer. Aceasta cetate era luminata zi si
noapte de un soare ce stralucea aidoma astrului zilei. Cei din cetate erau puternici, drepti si netematori.
Atunci cand erau raniti in razboaie, Luana ii tamaduia cu apele vii si moarte din Valea Izvoarelor. Multi ani
fericiti au trait ei, pana au venit vrajmasi in care de foc si au doborat soarele Luanei. Mare prapad s-a
intamplat atunci pe pamant." Felul in care povesteste Diana arata limpede ca e vorba de o repetare fidela a
unei povesti stravechi. "Pamantul s-a cutremurat din incheieturi", continua ea oarecum mecanic, ca si cum
ar vorbi in transa, "iar locul cetatii a fost ars pana la jumatate de metru adancime si nu a mai fost calcat
multa vreme, nici de picior de animal salbatic, nici de picior de om, nici pasarile cerului nu au mai zburat pe
deasupra." Brusc, Diana pare ca se trezeste din poveste si trece la alt ton: "Eu cred ca apele tamaduitoare
sunt cele de la Fisici, unde pe vremea comunistilor erau bai curative. Povestea regelui Luana este evident
legata de un cult al soarelui, foarte vechi, si asa se explica si multimea de simboluri solare de pe pietre -
stele, sori, cruci. Iar doborarea soarelui ar putea simboliza trecerea de la o credinta la alta, de la religia
solara la crestinism. In cealalta varianta, Luana era o fata foarte frumoasa, venita din cer intr-un car de foc.
S-a indragostit de un locuitor de aici si a ramas in locurile astea. I-a invatat pe oameni scrisul, cititul,
medicina, si le vindeca bolile cu apa vie si apa moarta.

Dar fostul ei iubit a descoperit unde se afla si a pornit razboi impotriva localnicilor. Luana i-a invatat sa se
ascunda in stanca, deoarece numai acolo vor scapa de trambele de foc aruncate de dusmani. Asa se
explica multimea de asezari rupestre in zona Carpatilor de curbura, in special la Colti-Bozioru." "Se stie in
ce zona s-au intamplat toate astea?" "Da, cum sa nu... E vorba de platoul Martirei..." Platoul Martirei! Locul
fabulos in care inotasem prin flori de camp, in calatoria facuta in vara. Iar stancile in care s-au ascuns
oamenii ca sa scape de trambele de foc sunt stancile din poiana Cozanei! Acolo, la Fundul Pesterii,
vazusem pe pereti desenate multime de pumnale, varfuri de sageata si de lance orientate cu varful in sus,
intre care erau figurate zeci de linii. Profesorul Vasile Boroneant spune ca sunt pumnale de tip akinakes,
tipice perioadei sec. VI-IV inainte de Hristos. Imaginea este impresionanta, si parca ilustreaza, intr-adevar,
un atac, un razboi, poate chiar trambe de foc.

"Tablita" de la Policiori

14/16
Povestea soarelui este cu adevarat stranie, si ar putea sugera existenta unei surse de energie care
presupunea o tehnologie foarte avansata pentru vremea aceea. Ce sa inteleg din aceste legende? Ca in
aceasta regiune cu energii ciudate s-au stabilit, candva, niste fiinte venite poate din alte lumi, posesoare
ale unor tehnologii inaintate? Stratul de arsura a fost confirmat de unii cercetatori, dar nicaieri nu s-au facut
sapaturi arheologice. De altfel, Fundul Pesterii este incadrat in Lista Monumentelor cu datarea in sec. XVI-
XIX! In plus, se vorbeste ca in zona sunt zacaminte de uraniu, care au fost exploatate in secret pe vremea
comunistilor, deci regiunea e radioactiva... "Sumerienii aveau 12 zei-regi", ma lamureste fata. "Cand intre ei
se nastea un alt zeu, cel mai batran trebuia sa plece. Iar Luana e atestat, a fost unul dintre regii Sumerului,
prediluvian, al treilea la numar. De altfel, numele acesta e strain de noi, nimeni nu il poarta, el apare doar in
legenda". O las sa continue, dar pentru mine e parca prea mult. Am patruns dintr-o data intr-o lume
fantastica, dar care e pe jumatate aievea: "tablita" sumeriana de la Policiori, scrierile ciudate de pe
Broscaru, povestea regelui Luana, carele si trambele de foc, florile uriase de pe dealul Martirei...

Inscriptia de pe Turtudui

Linistea de pe Turtudui e tot mai stranie. Diana povesteste, povesteste, iar cand ajungem sus, se opreste
brusc. Privelistea iti taie respiratia. Si nu doar pentru o clipa. Este atat de ciudata atmosfera, incat ma tem
ca daca as respira, s-ar isca cine stie ce grozavie din senin. "Ma gandesc la disparitiile acelea din poiana
Cozanei, de la Tiharia, deasupra Fundului Pesterii, unde pe vremuri domnea Luana si a avut loc atacul
acela", imi spune Diana dupa cateva clipe de pauza. "Stiti, acolo au disparut in anii '80 doi baieti. Doi frati.
Au disparut, pur si simplu, si nu au mai aparut niciodata! Te apuca racorile. Daca disparem si noi? Eu ca
eu, da numa dumneavoastra sa nu dispareti, ca nu stiu cum mai dau eu fata cu domnul Nica!", spune fara
urma de zambet pe chip. "Nu-i de gluma!"

Diana transcrie semne

Ne apucam sa cautam inscriptia. Sunt zeci de colti stancosi, si pe oricare dintre ei s-ar putea gasi scrierea
cautata. O luam in directii diferite, in timp ce Diana isi reia firul vorbirii. O aud departandu-se, vorbind tare,
ca si cum s-ar teme de ceturile albastre sau de intensitatea azurului, care, zic unii, poate favoriza
teleportarea. La un moment dat, tace brusc. Trec minute lungi si nu o mai aud. O caut printre pietre, ma
duc in directia in care a mers si ea, o strig pe nume. Nu primesc nici un raspuns. De jur-imprejur, doar
eternitate. Pentru o clipa, am sentimentul ca am pasit in alt taram. E o liniste absoluta, iar faptul ca nu o
aud pe fata vorbind ma nelinisteste. "A disparut Diana", imi zic, pe jumatate amuzata, pe jumatate
ingrijorata. Reiau cautarile si o gasesc asezata pe jos, langa o piatra inalta, frumos fasonata, doborata la
pamant. Sta si copiaza intr-un caiet inscriptia. Rasuflu usurata. Arunc o privire pe scriere si decretez scurt:
"sunt chirilice". "Nu sunt chirilice", raspunde ea calma si absorbita. "E o scriere autohtona. Par a fi chirilice,
dar sunt si semne care nu exista in alfabetul chirilic. De fapt, alfabetul chirilic deriva dintr-un alfabet de-al
nostru, autohton." "Pi Pascul", citeste repede, pe primul rand. Apoi, sacadat, pe litere: "e-s-t-h-a-i-r-a-t-u d-
o-g-a-v-b-u-i-l-i. Ce o fi insemnand?"

O zana in tara piticilor

In padurea de iarba de pe Dealul Martirei

Ma uit uimita la fata asta care are doi copii, pazeste vacile si trudeste pamantul, dar citeaza in latineste din
Ovidiu si, desi are doar studii medii, ar putea in orice moment sa-si dea un doctorat in "luanologie", fiindca
15/16
stie absolut tot ce s-a scris vreodata despre toate schiturile, bisericile, asezarile si intamplarile din Tara
Luanei. Multe le-a invatat de la sotii Nica, multe le-a citit in carti, altele le-a vazut la fata locului si a inteles
singura legaturile dintre lucruri. Fara computer, fara internet, fara posibilitati. Doar din pasiune. O intreb
cum a patruns in lumea asta, a basmului, care se impleteste cu istoria. "Am ramas orfana de tata de mica,
si mama s-a chinuit sa ma creasca singura, cum a putut. Ea era tare mare iubitoare de istorie si citea
mereu. Seara imi spunea povesti. Niciodata nu ma saturam, o puneam sa mi le repete iar si iar... Mama a
facut ca lumea in care am crescut sa mi se para de basm. Cand ma uitam pe fereastra, la marginea
padurii, se vedeau saivanele, ca niste casute mici, crescute din pamant. Mama spunea ca alea sunt casele
piticilor, si ca acolo este taramul lor. Cand mergea dupa lemne in padure, ma punea sa stau ascunsa sub
frunze, ca sa nu-i trezesc pe pitici. Asa am crescut, cu povesti, iar cand am ajuns mare, nu mi-a fost usor
sa ma infrunt cu realitatea. Mama a murit, dar am ramas de la ea cu pasiunea pentru istorie si cu bucuria
povestilor."

Epilog

Rasarit de soare la Vavalucile

Plec de la Colti inainte de rasarit. Luna e inca sus. Ies din sat si intru pe drumul pustiu de pe dealul
Burdusoaia. Norii se zvarcolesc deasupra pamantului sarac, lipsit de vegetatie. Trec minute lungi, drumul
spart se curbeaza pe langa stanci, se intoarce, se incovoaie, colbul lui imi invaluie masina. Sunt singura,
intre bezna si lumina, la hotarul dintre Tara Luanei si lume. Cainele costeliv e tot acolo, in baltile murdare.
Privelistea pare ca se repeta la nesfarsit, la fiecare cotitura. Imi pare ca trece o vesnicie. Nu mai stiu pe ce
lume sunt, pe lumea mea, sau in lumea patriarhului Luana. Imi trec prin fata ochilor chipuri de pustnici daci
garbovi, aplecati deasupra pietrelor pe care migalesc scrieri ciudate, si vavalucile, poate fiinte de abur ce
canta suierat prin vai, si aud dangat de clopote venind din adancuri... Se zaresc, in sfarsit, primele case.
Trec podul si cotesc la stanga, spre Cislau. Dintr-o data, imi dau seama ca e lumina: a rasarit soarele.

16/16