Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Nedenumit
Nedenumit
Se admite folosirea unor anumite combinaţii sau a anumitor denumiri speciale pentru a
deosebi mărimile care au aceeaşi dimensiune. Se pot distinge trei grupe de unităţi
derivate, notate în continuare cu a), b) şi c) a) unităţi derivate exprimate prin
unităţile fundamentale: aria m 2 , volumul m3 , viteza m s , acceleraţia m s 2 ,
numărul de undă m -1 , densitatea kg m3 , densitatea de curent A m 2 , intensitatea
câmpului magnetic A m , concentraţia cantităţii de substanţă mol m3 .
b) Unităţi derivate cu denumiri speciale (tabelul 3)
Tabelul 3. Unităţi SI derivate cu denumiri speciale, incluzând şi unităţile SI suplimentare
Mărimea derivată Unitatea SI derivată
Denumire Simbol Expresie în funcţie de unităţi SI
specială fundamentale şi/sau SI derivate
unghi plan radian rad 1rad =1m/m=1
Dintre unităţile S.I. derivate care conţin şi unităţi suplimentare, pe lângă cele cu
denumiri speciale (lumen şi lux), enumerăm viteza unghiulară ω rad s sau s-1 ,
acceleraţia unghiulară ε rad s2 , intensitatea energeticăW/sr, luminanţa energetică
W sr -1
m-2 .
c) Unităţi derivate care se exprimă folosind denumiri speciale (tabelul 4)
Tabelul 4. Unităţi SI derivate cu folosirea denumirilor speciale
Mărimea derivată Unitatea SI derivată
Denumirea unităţii Simbol Expresia în
în SI unităţi SI
fundamentale
momentul forţei metru- newton Nm m2 kg s-2
scrie sub forma mai simplă s Am-1 V-1 . Utilizând unitatea derivată joule (
1J=1m kg s ), simbolul unităţii SI pentru entropia molară se poate scrie sub
2 -2
Aşa cum s-a arătat, oricărei entităţi (mărimi) fizice X i se asociază o valoare numerică X şi o unitate
de măsură X , astfel că:
X X X , unde X este un număr adimensional fiind raportul a două mărimi de aceeaşi natură. Dacă
se măsoară mărimea X cu unităţi diferite, se obţin valori diferite:
X 1 X
X ; X 2
XX ,
1 2
de unde
X1 X2
(1.6)
X 2 X1
Relaţia (1.6) constituie o teoremă fundamentală a unităţilor de măsură şi stabileşte că raportul valorilor numerice
ale unor entităţi fizice este egal cu inversul raportului unităţilor de măsură.
Între o formulă fizică şi o formulă matematică există unele deosebiri. Formulele fizice cuprind mărimi
măsurabile pentru care trebuie indicate valorile, cât şi unităţile de măsură, în timp ce în formulele matematice
intră numai simbolurile mărimilor respective. Să luăm drept un exemplu formula volumului, care din punct de
vedere matematic se scrie:
V X 3 (1.7)
Din punct de vedere fizic însă formula (1.7) trebuie scrisă astfel:
V V V
V V X X V X X K X
3 3 3 3 3
,
X X X
3 3
3 V
3
X
Unde K (1.8) , se numeşte coeficient parazit al formulei fizice, iar valoarea sa depinde de unităţile de
V
măsură ale mărimilor care intră în formula (1.7). De exemplu, dacă V 1litru = 1dm3 103 m şi
1
X 1m K 3
103 .
10
Dacă volumul se măsoară în m3 , K 1, şi se spune că s-a lucrat într-un sistem coerent de unităţi de
măsură. Eliminarea coeficientului parazit conduce la o condiţionare a unităţilor de măsură pentru unităţile
mărimilor derivate, pentru care trebuie alese numai acele unităţi care rezultă din unităţile mărimilor
fundamentale. Când K 1 (relaţia de condiţionare pentru unitatea de volum), relaţia fizică se va scrie
V X 3 şi coincide cu relaţia matematică V X 3 .
5. Teoremele analizei dimensionale.
Relaţiile fizice din orice capitol al fizicii trebuie să fie valabile independent de
sistemul de unităţi adoptat. Aşadar, schimbarea unităţilor de măsură nu trebuie să
modifice egalitatea dintre cei doi membri ai unei relaţii. Aceasta presupune ca toţi
membri care intră într-o relaţie fizică să fie de aceeaşi natură. În calculul dimensional
acest fapt se rezumă la următoarea afirmaţie: o anumită relaţie este omogenă dacă toţi
termenii săi au aceleaşi dimensiuni (şi deci aceeaşi natură).
Dacă două mărimi sunt identice:
XY,
condiţia de omogenitate a formulelor fizice impune ca X şi Y să aibă aceleaşi
dimensiuni. Dacă şi Y L M T N I J , în relaţia dimensională:
2
2 2 2 2 2 2
X Y X L M T N I J
1 1 1 1 1 1 1
- din formula lucrului mecanic L efectuat asupra unei sarcini -2electrice q care se deplasează sub diferenţa de
potenţial U :L qU ,rezultă L F l M LT L 2 -3 -1 ,
U LTMI =L T MI
q it IT
de unde rezultă şi unitatea pentru tensiune, voltul, exprimat în unităţile celor 4 mărimi fundamentale folosite din
1kg m2 .Din legea inducţiei magnetice U d
sistemul SI: 1V=
s3 A dt
Rezultă B MT I -2 -1
L
=LT-2MI-2 Din formula de definiţie a capacităţii electrice C :C q
0 LTMI
H I U
ε0 S
Rezultă C q IT
=L T M I .Din formula capacităţii unui condensator
C
-2 4 -1 2
U ML T
LTMI 2 -3 -1
I
d
Rezultă
d C LL T M -2 4 -1 2
I -3 4 -1 2
=L T M I
0 LTMI
S L 2
c LT-1 0 0 L3 T 4 M I 2 MT 2 I 2 L L3T 42 M I 22 .
LTMI
3 1 1 1
,
1 4 2 2 2
astfel formula fizică se va scrie, până la un factor adimensional:
1
1
c 00 2
00
Se observă ca în această formulă factorul adimensional este egal cu unitatea.
7. Să se deducă formula fizică a acceleraţiei normale în miscarea circulară uniformă ȋn funcţie de
raza cercului și viteza tangenţială, pe baza teoremelor analizei dimensionale.
Mărimile indirect măsurabile sunt acelea pentru care se poate defini numai operaţia de egalitate,
întrucât adunarea nu are sens fizic. Exemple: temperatura, potenţialul electrostatic, altitudinea,
densitatea etc. Formarea raportului a două mărimi de aceeaşi natură nefiind posibil, aceste mărimi pot fi
făcute totuşi măsurabile indirect. Pentru aceasta se alege un corp cu proprietăţi potrivite pentru punerea
în evidenţă a mărimii fizice de măsurat şi un reper convenţional, observând poziţia corpului respectiv
faţă de reperul dat (de exemplu la măsurarea temperaturii se urmăreşte meniscul alcoolului din tubul
capilar al unui termometru).
9. Relaţii ȋntre mărimi fizice.
Definirea egalităţii şi adunării permit trecerea la definiţia raportului a două mărimi de aceeaşi natură. De
exemplu, raportul a două lungimi AB şi AB este egal, prin definiţie, cu de câte ori trebuie pusă la cap
lungimea AB pentru a reproduce o lungime egală cu AB , obţinându-se un număr pentru raportul AB AB .
Dacă acest număr nu este întreg, se împarte lungimea AB într-un număr din ce în ce mai mic de părţi egale
până când se poate obţine din aceste fracţiuni, prin punerea lor una în continuarea alteia, o lungime egală cu AB .
Pentru a trece de la noţiunea de raport la noţiunea de măsurare este suficient să alegem printre mărimile de
aceeaşi natură (notate generic cu A ) o anumită mărime unitate, notată cu A . Raportul dintre mărimea fizică
A şi unitatea A se numeşte valoarea mărimii A , notată cu simbolul A:
A
A Alegând ca unitate o altă mărime A1 de aceeaşi natură, valoarea mărimii A va fi:
A
A
A
1
. În consecinţă, putem defini măsurarea ca fiind compararea mărimii de măsurat cu o
A1
anumită mărime unitate (raportul dintre valoarea mărimii de măsurat şi unitatea aleasă).
Anumite proprietăţi fizice cum ar fi forma, electronegativitatea, distribuţia spaţială, nu sunt măsurabile.
Deşi admit o operaţie de echivalenţă, ele nu se pot ordona în cadrul clasei de echivalenţă din care fac parte.
Culoarea a fost multă vreme considerată o proprietate şi nu o mărime fizică, însă o dată cu asocierea unei valori a
mărimii lungime de undă pentru fiecare culoare, în cadrul teoriei electromagnetice a luminii, culoarea a devenit o
mărime fizică.
Proprietăţile fizice ale căror elemente fizice admit o operaţie de ordonare, care caracterizează stările
posibile ale unui corp sau ale unui sistem de corpuri limitat în timp şi spaţiu, reprezintă parametri fizici ai
sistemului respectiv (de exemplu, presiunea şi temperatura unui gaz aflat în diferite condiţii). Mărimile fizice se
referă la proprietăţile fizice ale tuturor corpurilor sau sistemelor de corpuri din natură, corespunzătoare claselor
de echivalenţă respective (masă, lungime, presiune etc.).
Prin măsurare se atribuie valori individuale (numere), conform unor reguli stabilite, parametrilor sau
mărimilor fizice care caracterizează stările posibile ale sistemelor studiate. O anumită valoare a unui parametru
fizic, în condiţii date, reprezintă o cantitate fizică sau un element component al parametrului fizic considerat.
11. Omogenitatea relaţiilor fizice.
Lucrul mecanic efectuat sub acţiunea unei forţe, este L = F · d. Conform legii a doua a lui
Newton F = m a, iar din formula lui Galilei, distanţa parcursă: d = (v22-v12)/2a. Înlocuind, rezultă:
L = m a [(v22-v12)/2a], deci L = m v22/2 – m v 12/2 = Ec2 – Ec1 = ΔEc.
Acest rezultat exprimă teorema variaţiei energie cinetice:
Variaţia energiei cinetice a unui punct material care se deplasează în raport cu un sistem de
referinţă inerţial este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţă rezultantă care acţionează asupra
punctului material în timpul acestei variaţii: ΔEc = L.
14. Arătaţi cum se scrie proprietatea unei forţe de a fi conservativă cu ajutorul operatorului
diferenţial „nabla”.
15. Deduceţi, plecând de la definiţie, expresia lucrului mecanic al unei forţe conservative de formă
r
generală: F n1 . Particularizaţi pentru cazul unor forţe mecanice (greutatea, forţa elastică).
r
O forţă invers proporţională cu pătratul distanţei dintre două corpuri şi cu direcţia pe linia ce uneşte
centrele celor două corpuri, este o forţă de tip central.
r
F (2.21) S-a considerat originea sistemului de coordonate în centrul unuia dintre corpuri, ce creează
2
r r
câmpul prin intermediul căruia interacţionează cu cel de-al doilea corp, a cărui poziţie este dată de raza vectoare
r . Particularizând pe se poate obţine expresia forţei gravitaţionale ( m1m2 ), sau a forţei
q1q2
electrostatice
4 0r .Să arătăm că, în cazul mai general al unei forţe a cărei formula este:
r
F (2.22) unde n este un număr întreg nenul, energia mecanică a sistemului celor două corpurise
rn r
conservă. Se poate arăta că legea conservării energiei se aplică şi în cazul unui sistem format din mai multe
corpuri aflate în câmp de forţe centrale.Determinăm mai întâi expresia lucrului mecanic al forţei (2.22):
r dr dr2 dr2
r2 r2 r2
L 12
r1
rn1
r1 2rn1 2 r rn1
,
1
2 dr2
unde am folosit faptul că dr = d(r r ) dr r r dr 2r dr r dr . Efectuăm schimbarea
2
n1
de variabilă r
2
x r n1
x 2
şi integrăm definit:
n1
1
x2
1n x2
r1n
r
dx x x 21n 11n
x2 2
2 2
L n1 1 n r r (2.23)
2 n 1 1 1 n 1 n
12
2
x r1
x 2 1
2 x x1
1
mv2 mv2
energia potenţială elastică. Conform teoremei energiei cinetice:L 12 Ec
2 1 , de unde se obţine
2 2
mv2 kr 2 mv2 kr 2
1 1 2 2 , (2.24) adică legea conservării energiei în câmp de forţe elastice.
2 2 2 2
m1m2 1 1
Cazul 2: mm , n 2, L r 1 r 1 m m
1 1 2
1
1 2 12 2
r r
2 1
Ep grav , unde Ep grav r C este energia potenţială gravitaţională.
r1 r2 r
Forte conservative sunt gravitatia, forta electromagnetica si forta elastica. Fiecare astfel
de forte au modelel dependente de o poztie data adesea sub forma de vector radial
centrat intr -un potential cu simetrie sferica. Astfel de exemple sunt:
Pentru gravitatie:
Unde este permitivitatea electrica a vidului, iar este sarcina electrica a obiectului n.
unde C1 şi C2 sunt două constante care se determină din condiţiile iniţiale, iar 1 şi 2 rădăcinile ecuaţiei
caracteristice:
a2 b c 0 , (2.52)
Ecuaţia (2.52) s-a obţinut prin introducerea soluţiei (2.51) în ecuaţia (2.50).
m2 k 0 , (2.53)
cu soluţiile:
k k
1,2 i i0 ,
m m
19. Deducerea ecuaţiei de mişcare a oscilatorului liniar armonic în funcţie de datele iniţiale (
x0 , v0 , a0 ).
Mărimea 0 se numeşte pulsaţia proprie a oscilatorului armonic liniar. Aceasta depinde de constanta elastică a
resortului şi de masa m a corpului, constituind o caracteristică fundamentală a oscilatorului elastic. Sensul acestei
pulsaţii este următorul: dacă oscilatorul armonic liniar este scos din poziţia de echilibru şi lăsat liber, acesta poate
oscila numai cu pulsaţia lui proprie 0 . În absenţa frecărilor, pentru ca un oscilator armonic să oscileze cu o
pulsaţie 0 este necesar ca, pe lângă forţa elastică a arcului, asupra oscilatorului să mai acţioneze o forţă
exterioară periodică de pulsaţie . Din punct de vedere dimensional pulsaţia se măsoară în unitatea s :
-1
k N m kg m s2 k 1
1 s 1 .
m kg m kg s2 m s
A A
C ei , C
0 ei 0 . (2.56)
1 2
2 2
În aceste condiţii, expresia (2.55) devine:
e .
A i ( t ) A i ( t ) A i ( t ) i ( t )
x(t) e e
0 0 0 0 0 0 0 0
e
2 2 2
Utilizând relaţiile lui Euler:
v02
A x 2 ; 2
0
0
(2.60)
v
tg0 0 .
0 x0
Se observă unele diferenţe esenţiale între mărimile A şi 0 pe de o parte, şi 0 pe de altă parte. În timp ce 0
este o mărime intrinsecă ce caracterizează oscilatorul, depinzând de constanta elastică a resortului şi de masa
acestuia, A şi 0 pot lua valori diferite pentru acelaşi oscilator, în funcţie de condiţiile iniţiale.
- A reprezintă amplitudinea mişcării oscilatorii, fiind distanţa maximă a oscilatorului faţă de poziţia sa de
echilibru;
Se observă că funcţia x t din (2.58) este periodică în timp. Perioada T a mişcării poate fi dedusă din condiţia
x(t T ) x(t) , de unde se obţine:
0T 2 ,
iar rezultă expresia perioadei este
2
T 2 2 m . (2.61)
0 k k
m
dx
v(t) A sin( t ) A 1 cos 2 ( t ) A 1 x 2 ,
0 0 0 0 0 0 0
dt A2
de unde rezultă
v 0 A2 x 2 . (2.62)
vmax 0 A.
dv
a(t) A2 cos( t ) 2 x t . (2.64)
0 0 0 0
dt
Relaţia a 02 x reprezintă definiţia mişcării oscilatorii armonice şi poate fi obţinută direct din legea a doua a
dinamicii:
k
ma Fe kx a x 20 x ;
m
Pentru a avea o mişcare oscilatorie, rădăcinile 1 şi 2 trebuie să fie numere imaginare, deoarece numai în acest
caz mişcarea este limitată în spaţiu. Această cerinţă este satisfăcută numai când coeficientul de amortizare este
mai mic decât pulsaţia proprie 0 , caz în care putem scrie
2 20 i 20 2 i(2.99)
Soluţia generală
x t Ae1t a A ecuaţiei
e2t diferenţiale
e t Aeit(2.95)
A edevine
it astfel:
(2.100)
1 2 1 2
Soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale de gradul doi conţine două constante de integrare. Elongaţia mişcării
oscilatorii x t fiind o mărime reală, cele două constante A şi A trebuie să fie numere complexe. Pentru două
1 2
numere complexe există două numere reale A şi 0 astfel ca să fie îndeplinite relaţiile:
A A i
A1 ei ; A2 e (2.101)
0
0
2 2
Cu aceste notaţii soluţia (2.100) poate fi scrisă sub forma:
A i t i t
x t e t e 0
e (2.102)
0
2
Folosind relaţiile lui Euler (2.57) se obţine legea de mişcare a punctului material supus unei forţe elastice, cât şi
forţei de frecare:
x(t) Ae t cos(t 0) , (2.103)
unde
02 2 (2.104)
reprezintă pulsaţia mişcării amortizate.
Prezenţa amortizării conduce la următoarele două efecte importante:
- pulsaţia mişcării amortizate este întotdeauna mai mică decât cea a mişcării neamortizate, şi depinde de valoarea
coeficientului de amortizare ;
- amplitudinea mişcării, şi deci energia oscilatorului, scad exponenţial în timp, până când în final corpul se
opreşte.
x(t)
A
A
x t
A
e t
t0 T
t0 t
A
21. Decrementul logaritmic al unei mişcări amortizate..
Figura 14. Variaţia în timp a elongaţiei unei 1 mişcări oscilatorii amortizate
Se observă din (2.103) că după un interval de timp , denumit durata de relaxare a oscilaţiei amortizate,
2
amplitudinea mişcării oscilatorii scade de " e " ori, iar energia oscilatorului de " e " ori. În general o mişcare
oscilatorie armonică amortizată este caracterizată prin decrementul logaritmic :
ln x t0 ln e t T0
x t0 T e t e T 0 (2.105)
T T (2.106)
De aici rezultă semnificaţia fizică a decrementului logaritmic: inversul decrementului logaritmic reprezintă
numărul de oscilaţii complete efectuate deoscilator în intervalul de timp în care amplitudinea scade de " e " ori.
21. Decrementul logaritmic al unei mişcări amortizate.
22. Oscilatorul
2 liniar întreţinut; deducerea ecuaţiei de mişcare.
d x
m Fe Ff F t . (2.109)
dt 2
Introducând expresiile forţelor şi împărţind la m , obţinem ecuaţia diferenţială de gradul al doilea, neomogenă şi
cu coeficienţi constanţi:
d 2 x 2 dx 2 x F
0 it
e (2.110)
2 0
dt dt m
Soluţia acestei ecuaţii este suma dintre soluţia ecuaţiei omogene (2.103) şi o expresie de forma termenului liber
eit . Datorită scăderii exponenţiale a amplitudinii în timp, soluţia ecuaţiei omogene devine neglijabilă după
timpul t , şi se caută pentru ecuaţia diferenţială (2.110) o soluţie de forma:
x t Ceit , (2.111)
dx
unde C nu depinde de timp şi se determină introducând (2.111), ca şi derivatele iCeit ,
dt
d 2x
2
2Ceit , în ecuaţia (2.110):
dt
F0 F 2 2 2i
Această
F0
Ce 2i e C
it 2 2 it
0 0
m 20 2 2i m 20 2 4 22
0 2
m
expresie mai poate fi scrisă sub forma :
20 22 2i
F0 2 2
F0e i
C 2 2 2 1
(2.112)
2 22 2 12 2 22 22 2 1
m 0 4 4 m 0 4
2
0
Pe baza formulelor (2.57) se obţine:
2 2 2
cos 0
; 1 sin
2 2 2 4 2 2 2
1
2 4 2 2 2
2 2
,
0 0
de unde rezultă:
2
tg (2.113)
20 2
Soluţia ecuaţiei diferenţiale (2.110) devine astfel:
F0
x t e A e
i t i t
(2.114)
2 2 22 12 2
m 0 4
Se poate observa uşor în fig. 15 că între elongaţia x t şi forţa exterioară F t apare o diferenţă de fază , cu
valori cuprinse între 0 şi .
23. Fenomenul de rezonanţă în mişcarea oscilatorie întreţinută.
Amplitudinea mişcării este dată de expresia:
F0
A 1 1
m 4 ,
2 2
2 2
2 2 (2.115)
0
şi prezintă un maximum pentru pulsaţia r (pulsaţia de rezonanţă, care se obţine din condiţia ca termenul de
la numitor să fie minim):
4 0 2 22 (2.116)
1
d 2 2 2 2 2 2
d 0
r 0
2
0 0
Figura 15. Defazajul dintre elongaţie şi forţa
(t) 0t 0 ;
b)
x2 x1 x
3
, , ...., (2n 1) , unde n 0, 1, 2, ..... ; A A2 A2 . În acest caz
02 01 1 2
2 2 2
se spune că oscilaţiile sunt în cuadratură.
c) 02 01 , 3,..., (2n 1) ; A A1 A2 . Oscilaţiile sunt în opoziţie de fază şi
amplitudinea rezultantă este minimă (dacă A1 A2 , rezultă A 0 ).
25. Compunerea oscilaţiilor perpendiculare de aceeaşi frecvenţă; cazuri particulare.
Să considerăm un punct material supus concomitent acţiunii a două forţe elastice acţionând pe direcţii
perpendiculare. Sub acţiunea acestor forţe punctul material va efectua două mişcări oscilatorii de aceeaşi pulsaţie,
însă cu faze iniţiale diferite. Alegând pentru cele două direcţii perpendiculare axele Ox şi Oy , ecuaţiile celor
două mişcări oscilatorii vor fi:
0 02 0 02 0 02
A2
Din sistemul (2.84) obţinem expresiile lui sin 0t şi cos0t sub forma:
x y x y
cos cos
sin sin
02 01 02 01
sin0t A1 A2 ; cos0t A1 A2 . (2.85)
sin(02 01) sin(02 01)
Vom nota cu 02 01 diferenţa dintre fazele iniţiale ale celor două oscilaţii.
Pentru a elimina timpul între ecuaţiile (2.83) ridicăm la pătrat expresiile (2.85), apoi le adunăm folosind
identitatea trigonometrică sin
2
0 t cos2 0 t 1 ;
2 2
x y x y
cos 02 cos 01 sin 02 sin 01
A1 A2 A1 A2 1,
sin
2
sin
2
2xy
x2 y2 A
2
2 A cos sin2 . (2.86)
A1 A2 12
Relaţia (2.86) reprezintă ecuaţia unei elipse cuprinsă într-un dreptunghi de laturi 2 A1 şi 2 A2 (fig.9). Se remarcă
următoarele cazuri particulare:
a) (2n 1) , unde n este un număr întreg, şi ecuaţia (2.86) devine:
2
x 2 y2
1, (2.87)
A12 A22
x
O
A2
A1
Reprezintând o elipsă cu axa mare 2 A1 şi axa mică 2 A2 , iar axele de coordonate Ox şi Oy axe principale ale
elipsei (fig.10).
b) 2n ; în acest caz obţinem din ecuaţia (2.86):
2
x y x y
0 dacă n este impar, respectiv 0 dacă n este par.
A1 A2 A1 A2
Astfel, elipsa degenerează într-o dreaptă (fig.11).
x
A2 O
A1
26. Determinarea unghiului de înclinare al elipsei în funcţie de amplitudinile oscilaţiilor şi defazaj
la compunerea oscilaţiilor perpendiculare.
Pentru a determina unghiul dintre axa mare a elipsei şi axa Ox din fig.9 efectuăm o rotaţie de unghi
a sistemului de coordonate x, y . Apoi deducem relaţiile dintre acestea şi coordonatele sistemului rotit x, y
(fig.12) pentru un punct oarecare M. În relaţiile ce urmează vom renunţa la indicele M.
x r cos( ) r coscos r sinsin x cos y sin;
x r cos, y r sin;
y r sin( ) r sincos r sincos y cos xsin.
x x cos ysin;
(2.88)Din (2.88) determinăm pe x şi y în funcţie de x şi y şi obţinem:
y xsin ycos.
(2.89)Introducem (2.89) în (2.86), obţinând ecuaţia elipsei în coordonate x, y, caz în care semiaxa mare,
respectiv semiaxa mică, vor coincide cu direcţia axei de coordonate rotite Ox , respectiv Oy . În noua formă a
ecuaţiei elipsei, termenul care conţine produsul xy va fi:
2xysincos 2xysincos 2 (xycos2 xysin2 )cos.Anulăm coeficientul
A2 A2 AA
1 2 12
A AA AA
2A 1 1 2 1 2 1 2
Reprezentarea grafică a câmpurilor electrice se face utilizând liniile de câmp. Liniile de câmp = curbele la
care vectorul intensitate câmp electric este tangent în fiecare punct; sensul unei linii de câmp este acela al
vectorului intensitate câmp electric. Pentru sarcinile punctiforme, atât liniile de câmp cât şi vectorii intensitatea
câmpului electric au o orientare radială cu sensul spre exterior, dacă sarcinile electrice sunt pozitive (fig.7.2a),
respectiv spre interior (spre sarcină), dacă sarcinile electrice sunt negative (fig. 7.2b). Liniile de câmp ce descriu
câmpul creat de o sarcină electrică pozitivă şi una negativă sunt îndreptate de la sarcina pozitivă spre cea negativă.
30. Sarcina electrică elementară. Experimentele lui Millikan
Experimentul Millikan reprezintă prima metodă de măsurare directă a sarcinii electrice a unui electron. A
fost elaborată şi aplicată într-un mod original de Robert Millikan, în 1909. El a folosit un microscop pentru a
măsura viteza de coborâre a unor picături de ulei lăsate să cadă prin capacul unei cutii. Prin reglarea tensiunii
electrice între capacul şi fundul cutiei (ambele din metal), oprea din căderea lor picăturile încărcate electric şi a
descoperit că sarcinile electrice ale picăturilor erau multipli întregi ai unei valori de bază, demonstrând astfel că
sarcina electrică se manifestă în unităţi de bază naturale.
32. Fluxul cȃmpului electric. Teorema lui Gauss pentru electrostatică.
33. Aplicaţii ale teoremei lui Gauss
34. Structura discontinuă a materiei.
Democrit a introdus noţiunea de atom. În concepţia atomiştilor antici atomii reprezentau „cărămizile”
fundamentale ale materiei, fiind indivizibili, impenetrabili şi eterni.
S-a arătat că în cazul gazelor există legi simple nu numai pentru masele substanţelor ce intră într-o reacţie
chimică, ci şi pentru volumul .
- „fiecare gaz este format dintr-un număr mare de particule – atomii sau moleculele lui;”
- „la aceeaşi temperatură şi presiune, volume egale de gaze diferite conţin acelaşi număr de molecule.”
Această lege enunţată de Avogadro are o însemnătate deosebită pentru înţelegerea principiilor care stau la baza
realizării diferitelor reacţii chimice.
Deoarece masa atomilor, respectiv a moleculelor este foarte mică, aceasta nu se măsoară în grame sau
kilograme, ci în unităţi atomice de. S-a convenit ca unitatea atomică de masă să fie aleasă astfel încât atomul 126 C
să aibă masa egală cu 12 amu.
2. De câte ori se întrebuinţează molul trebuie specificate entităţile elementare, care pot fi constituite din
atomi, molecule, ioni, alte particule sau grupuri specificate de asemenea particule.
μ
de unde m0
NA
Din legea lui Avogadro rezultă şi că un mol de orice gaz, la o anumită presiune p şi o anumită
temperatură T , ocupă întotdeauna acelaşi volum. În condiţii normale de presiune şi temperatură
0 0
T 273,15K şi p 1atm un kmol de orice gaz ideal ocupă volumul V 22,41m3 kmol .
0
35. Structura discontinuă a radiaţiei electromagnetice. Fotonul
37. Descrieţi efectul fotoelectric şi enunţaţi legile acestuia.
Efectul fotoelectric a fost descoperit experimental de H. Hertz în anul 1888. Acesta a observat că producerea unei
scântei între două sfere de zinc ale unui eclator este favorizată dacă suprafaţa uneia dintre sfere este iluminată cu radiaţii din
domeniul ultraviolet. Studiile ulterioare au arătat că există următoarele tipuri de efecte fotoelectrice:
1. Efectul fotoelectric extern, care constă în emisia de electroni în afara unui corp metalic, la iradierea suprafeţei acestuia cu
unde electromagnetice adecvate.
2. Efectul fotoelectric intern – mărirea, ca urmare a absorbţiei undelor electromagnetice, a numărului de electroni “liberi” în
interiorul unui corp iradiat, nu însă şi emisia electronilor în afara corpului. Principala consecinţă a absorbţiei este micşorarea
substanţială a rezistenţei electrice a probei iradiate.
3. Efectul fotogalvanic – apariţia, sub influenţa iradierii, a unei tensiuni electromotoare la contactul dintre un semiconductor
si un metal, sau dintre două semiconductoare.
4. Fotoionizarea moleculelor sau a atomilor sub acţiunea luminii incidente, într-un mediu gazos.
Datele experimentale sunt sintetizate în următoarele legi empirice ale efectului fotoelectric:
1. Pentru o compoziţie spectrală constantă a radiaţiei incidente intensitatea fotocurentului este direct proporţională cu
intensitatea radiaţiei incidente pe catod.
2. Energia cinetică iniţială a electronilor scoşi de radiaţia electromagnetică din catod creşte liniar cu frecvenţa radiaţiei
şi nu depinde de intensitatea acesteia.
3. Efectul fotoelectric nu apare dacă frecvenţa radiaţiei incidente este mai mică decât o valoare caracteristică pentru
fiecare metal
0 , numită pragul roşu.
4. Efectul fotoelctric nu prezintă inerţie, adică intervalul de timp dintre momentul începerii iradierii şi momentul
începerii emisiei de electroni este neglijabil
de timp pe unitatea de arie a suprafeţei catodului, iar energia fiecărui foton este determinată de frecvenţa a radiaţii.În
cazul efectului fotoelectric fotonul se “ciocneşte” cu electronul, cedându-i acestuia întreaga sa enrgie h . Electronul care
primeşte această energie şi se îndreaptă spre suprafaţa metalului poate cheltui o parte E1 din energia sa h în ciocnirile
inelastice din interiorul metalului, şi o altă energie L ext (lucrul mecanic de extracţie ) pentru a ieşi din metal. Energia
care îi mai rămâne electronului în momentul în care părăseşte suprafaţa metalului reprezintă energia lui cinetică. Din legea
mv E0
2
Această teorie propusă de Einstein explică excelent cele 4 legi empirice ale efectului fotoelectric extern.
39. Efectul Compton. Deducerea
formulei de deplasare a lui Compton
y
h, k B Compton a observat însă experimental că
în lumina difuzată, pe lângă radiaţia cu lungimea
h 0 , k0 A de undă 0 a radiaţiei incidente mai apare o
x
e C radiaţie cu lungime de undă 0
mv .Dacă atomii mediului difuzat sunt uşori ( Z este
mic), electronii periferici sunt slab legaţi de
Figura 16. Ciocnirea dintre nucleu. energia de legătură a electronului în
atom este mult mai mică decât energia fotonului
incident. Aşadar, efectul Compton poate fi
considerat ca difuzia unui foton pe un electron
liber. .Considerăm că un electron aflat în repaus,
având energia E m c2 şi impulsul p 0 , este
0 0 0
2
impulsul k (unde k ). În urama
0 0
c 0
„ciocnirii” fotonul îşi modifică direcţia de
mişcare, energia şi impulsul, iar electronul poate
căpăta o viteză apropiată de viteza luminii în vid
c.
E ’ E’ k P k’ P ’
Legile de conservare vor lua în acest caz forma:
h0 m0c 2 h mc 2 k0 k mv
v2
1
c2
c
v ;, formula de deplasare : h (1 cos) 2 h sin2
0
m0c m0c 2
Mărimea: h
0,02426Å este lungimea de unda Compton.
m0c
40. Energia cinetică a electronului de recul.
În efectul Compton electronul primeşte de la fotonul incident energia:
E h – h h h Ee c c
obţiem: h
c
0
0
e 0 0
sau
0 0 0 0
Ee 2 sin 2 / 2
h 0 2 sin 2 / 2 . obţinem energia cinetică a electronilor:
0
2sin2 / 2 dEc
0
Ec h0 . Valoarea maximă a energiei cinetice se obţine din condiţia: .
0 2sin 2 / 2 d
hc 2
de unde se obţine . Înlocuind în expresia lui Ec Ec max
obţinem:
0 0 2
41. Relaţia dintre unghiul pe care-l face direcţia fotonului difuzat (θ) şi direcţia de mişcare
a electronului de recul (φ) faţă de direcţia fotonului incident.
y
h, k B
h 0 , k A
e C x
mv
Ciocnirea dintre
electron si foton
h0 m0c2 h mc 2
Proiectăm legea conservării impulsuluipe axele Ox şi Oy obţinând sistemul de ecuaţii:
h h cos mv cos
k0 k cos mv cos
0 . Eliminând din sistem viteza electronului de recul, şi
0 k sin mv sin h
sin mv sin
înlocuind expresia lui din formula de deplasare a lui Compton , obţinem relaţia cerută:
ctg 0 1 tg
tg
0 2 0 2
42. Explicaţi de ce efectul Compton nu s-a observat în lumină vizibilă şi de ce este mai vizibil
pentru elemente chimice uşoare (Z mic).
h h
(1 cos) 2 sin2
0
m0 c m0 c 2
Valoarea foarte mică a lungimii de undă Compton explică faptul că acest efect nu poate fi observat pentru
lumina din domeniul vizibil. Pentru o lungime de undă este imposibil de sesizat experimental o deplasare, În
schimb, pentru razele X este comparabilă cu 0 , şi deci poate fi măsurată relativ uşor. Independenţa
mărimii de natura substanţei difuzate este o consecinţă a ipotezei iniţiale, şi anume că difuzia Compton are
loc pe electronii liberi.
h h
(1 cos) 2 sin2
0
m0c m0c 2
h
Mărimea: 0,02426Å este cunoscută sub denumirea de lungime de undă Compton.
m0c
Formula obţinută de Compton este în totală concordanţă cu datele experimentale.
Se constată că odată cu creşterea numărului de ordine Z al materialului difuzant, intensitatea liniei
deplasate (cu lungimea de undă 0 ) scade, iar intensitatea liniei nedeplasate (cu lungimea de
undă 0 ) creşte (fig.17 a). Pentru materialele difuzante uşoare ca Li, B, Be prin difuzie se obţine practic numai
z E
M
r H
q+ y
a
x
E 40 r2
z EC
- intensitatea câmpului electric datorat acceleraţiei
0qa
r purtătorului de sarcina: E sin
4r
q +
y 0qa q
E EC
a 4r0 4r02
x
d 2z 2 (perpendicular)
z Acos0t; a 0 Acos0t
dt2
0 qa
H E sin
0 4cr
c2 v c c
1
r0
0
0
a a rr n
1
v
viteza de propagare a undelor
n-indicele de dielectrice
44. Proprietăţile radiaţiei electromagnetice.
Proprietăţile generale ale undelor electromagnetice sunt:
1) Transversalitatea:
k E; k H
2) Vectorii E şi H sunt perpendiculari între ei:
H
nE ,
E H
Astfel, mărimile E z,t şi H z,t ating concomitent şi în aceleaşi puncte valorile maxime, şi respectiv cele
minime, oscilând în fază.
1
I 2 E0
2
45. Ce înţelegeţi prin fenomenul de polarizare a luminii. Daţi exemple din natură şi din viaţa
cotidiană privind polarizarea luminii.
Sau ochelarii 3D
Eox2 Eoy2 EoxEoy
46. Descrieţi tipurile de polarizare a luminii. Definiţi gradul de polarizare.
E x2 E y 2Ex Ey cos sin2
2
Eox2 Eoy2 EoxEoy
Unda electromagnetica pentru care proiectia varfului vectorului E in
planul perpendicular pe directia de propagare a undei descrie o elipsa,se numeste Unda polarizata eliptic.
Eoy
a) Dacă 2m m 0,1, 2,3,...... , se obţine: E E
y x
Eox
Eoy
E E
y x
Eox
b) Dacă 2m 1 , avem:
În acest caz unda electromagnetică este de asemenea liniar polarizată, însă direcţia de polarizare se află în
cadranele 2 şi 4.
y y
A A E0 y
E0 y
E0 x x E0 x
E0 x E0 x x
E0 y E0 y
A A
a) cadranele I-III b) cadranele II-IV
O undă liniar
polarizată
y
y 2 2
Eliptic stâng
x
z 0 x
Eliptic drept
Dacă Eox Eoy , lumina este circular polarizată (pe dreapta sau pe stânga).
1 1 1
2 2 2 2
M
2 2 2
1 1 1
a) b) c)
Figura 11. Gradul de polarizare a unde lor electromagnetice
E
E
S
E
r
S N
E
Figura 12.
Compunerea a două
47. Descrieţi fenomenul de interferenţă a luminii. Condiţiile de obţinere a fenomenului de
interferenţă.
Interferenţa este fenomenul de suprapunere a două sau mai multor unde, prin formarea de franje
luminoase şi întunecate succesive. Desigur că nu orice suprapunere a undelor conduce la fenomenul de
interferenţă, ci se impun unele condiţii necesare asigurării franjelor de interferenţă.
În general, dacă într-un punct oarecare din spaţiu se suprapun două unde electromagnetice, confrom principiului
superpoziţiei intensitatea câmpului electric rezultant este: E E1 E2
D
S1
S
O’
x1
S2 x
x2 P
D d D d d
D
2k 1 obţinem poziţiile unde se vor observa minime: xmin 2k 1
Din condiţia
2 2d
B
i r
n1
n2 A C
t d
Diferenţa de drum optic r pentru cele două raze care ajung în A şi C este:
r 2n AD n BC
2 1
2
i este unghiul de incidenţă şi este egal cu unghiul de reflexie r , t este unghiul de transmisie (refracţie), iar
2
apare datorită piederii unei jumătăţi de undă la reflexia pe suprafaţa lamei. Din legea refracţiei:
sin i n2 n n sin t
1 2 ,
sin t n1 sin i
În funcţie de valorile lui d , n2 şi t se obţin maxime pentru r m , respectiv minime pentru
r 2m 1 .
2
Dintre aplicaţiile cele mai importante ale interferenţei amintim următoarele:
Filtrele, Straturi antireflectante sau straturi puternic reflectante, Refractometria interferenţială, Măsurarea
lungimilor cu precizie înaltă, Dilatometria interferenţială.
49. Interferenţa multiplă.
M
S
S2
S3
S4
L
SN
Figura 15. Interferenţa a N
unde coerente
Intensităţile câmpului electric, corespunzătoare acestor unde pot fi scrise sub forma:
E E t ; E E t ei ; E
0 1 2 0 N E0 t ei N 1
Astfel, intensitatea câmpului electric al undei rezultante este:
ei ei
1 e i 2 1 ei 1 e i
2e i
ei 21 21 cos 4sin2
2 2
N
2
II sin
2
obţinem 0
sin
2
50. Condiţiile de maxim şi minim pentru figura de interferenţă.
Condiţiile de minim ale intensităţii I se obţin când numărătorul este zero, iar numitorul este diferit de zero:
N
l; l 1,2,3,... , N 1
2
Numărul întreg l poate lua orice valoare, însă nu poate fi multiplu de N , deoarece dacă l mN , relaţia se
reduce la condiţia de maxim principal
Aşadar, între maximul principal de ordinul zero m 0 şi maximul principal de ordinul unu m 1 ,
N 1 minime, între care se afla N 2 maxime secundare.
numărul întreg l poate lua valorile, realizându-se
dI
Condiţia de maxim secundar este: 0 Ntg tgN cu soluţia:
d 2 2
2k 1 , k 1,2, ..., N 2
max, sec
N
lărgimea maximului principal este de N
2 ori mai mică decât în cazul interferenţei a două fascicule coerente
ri
R
I P
M0
r0
52. Principiile pe care se bazează difracţia luminii.
Potrivit principiului Huygens-Fresnel, fiecare porţiune de pe frontul de undă poate fi considerată o sursă
de unde secundare. Perturbaţia ajunsă în punctul de observare P de pe o porţiune de arie si centrată pe punctul
Mi este:
E0
E f s sint kr
E cost kr , (7.104)
i i i i 0 0i i 0
ri
E0
unde: E f s
0i i i
ri
,este amplitudinea perturbaţiei în punctul P datorată undelor secundare ce se propagă de pe o suprafaţă de arie
si , iar E0 este amplitudinea la o distanţă egală cu unitatea de „sursa” si , şi 0 este faza iniţială. Elementul
de arie si trebuie ales suficient de mic, astfel încât mărimile i şi ri să rămână constante în limitele acestei arii.
Mi
S M2
M
I P
M0
r
53. Difracţia Fresnel (în lumină divergentă). Construcţia lui Fresnel.
M
ri
i A
M P
I
hi r0
R
S
λ
vom utiliza metoda zonelor Fresnel: : M P-M P= M P-M P= M P-M P=...=
1 0 2 1 3 2
2
Aceasta înseamnă că sferele cu centrele în P au razele: r , r , r
0 0 i ...
2 0 2 ; ... r0 2
2
s1 s2 ... si ... s
Se ştie că aria unui segment de sferă este si 2Rhi , astfel că aria zonei Fresnel cu numărul i va fi:
ri2 r02
R R hi r r0 hi ,obţinem înălţimea hi : hi
2 2 2 2
(7.109)
2 R r0
i
ri , ridicând la pătrat,obţinem: r
2
ri 2
2
Din relaţia r 2
r 2 ir i r2 ir de
2 0
i 0 0
i 0
2 4 0 0
ir0
unde: hi
2 R r0
Rezulta si:
r0
si R
R r0
54. Calculati numarul de zone Fresnel care sunt cuprinse intr-o diafragma de raza R.
Deoarece oscilaţiile de la zonele vecine percurg până în punctul P distanţe ce se deosebersc prin diferenţa
ri1 ri , rezultă că acestea vor ajunge în punctul P în opoziţie de fază :
2
E0 E01 E02 E03 E04 ... E0 j
Scriind teorema lui Pitagora în triunghiul M i PA :
r (r h ) r r 2r h h2
2 2 2 2 2
i i 0 i i 0 0 i i
0 0
2R r0
Considerând j , se obţine numărul total de zone j : j
r0 R
E
1
E E bcare se poate scrie şi sub forma:
0i 0,i1 0,i1
E01
21 E
E E E E03 E03 E 05 ...
0 01 02 04 rezultă că toate
2 2 2 2 2
parantezele sunt nule, şi astfel putem scrie:
E01
E E0 j j
impar, şi
0 pentru
2 2
E01
E E0, j1 E
0
0 j pentru
j par.
2 2
E01 E0 j
E
Rezulta: relatiile devin: 0
2 2
55. Calculaţi aria unei zone Fresnel şi explicaţi semnificaţia rezultatului obţinut.
Presupunem că între sursa I şi punctul de observare P se suflă un ecran netransparent, în care se practică o
deschidere de rază (fig.23). Pentru a calcula intensitatea luminii în punctul P vom utiliza metoda zonelor
Fresnel. Potrivit acestei metode, frontul undei se împarte în zone inelare cu centrele în punctul M0 (fig.22),
ducându-se sfere cu centrul în P şi având razele PM0 , PM1, PM2 , .…, în aşa fel încât:
λ
M P-M P= M P-M P= M P-M P=...= Aceasta înseamnă că sferele cu centrele în P au
1 0 2 1 3 2
2
razele: r , r , r
0 0 i ...
2 0 2 ; ... r0 2
2
Această împărţire a frontului de undă în zone Fresnel prezintă avantajul că ariile zonelor sunt practic egale, aşa
cum se demonstrează în continuare: s1 s2 ... si ... s
Se ştie că aria unui segment de sferă este si 2Rhi , astfel că aria zonei Fresnel cu numărul i va fi:
si si si1 2R hi hi1
M
ri
i
A M P
I
hi r0
R
S
R h r2 r h
2 2 2
Exprimând în triunghiurile IM A şi PM A cateta comună M A : R ,
i i i i i 0 i
r2 r2
obţinem înălţimea hi : hi i 0
Din relaţia ri r0 i , ridicând la pătrat,obţinem:
2 R r0 2
r2 r i 2 r 2 ir i 2 2 r 2 ir de unde: h ir0
0 0 0 2 R r0
2
i
i 0 0
4
56. Definiţi noţiunea de rază de lumină pornind de la construcţia lui Fresnel.
Considerăm o undă monocromatică cu lungimea de undă , ce se propagă într-un mediu omogen de la
sursa I, ajungând în punctul de observaţie P. În general, sursa I poate fi înconjurată de o suprafaţă de formă
arbitrară. Pentru simplificare alegem o suprafaţă sferică de rază R , centratăpe sursa I (fig.22).
Potrivit principiului Huygens-Fresnel, fiecare porţiune de pe frontul de undă poate fi considerată o sursă de unde
secundare. Perturbaţia ajunsă în punctul de observare P de pe o porţiune de arie si centrată pe punctul Mi este:
E0 E0
E f s sin t kr E cost kr , unde: E f s
i i i i 0 0i i 0 0i i i
ri ri
(7.105)
este amplitudinea perturbaţiei în punctul P datorată undelor secundare ce se propagă de pe o suprafaţă de arie si
, iar E0 este amplitudinea la o distanţă egală cu unitatea de „sursa” si , şi 0 este faza iniţială. Elementul de
arie si trebuie ales suficient de mic, astfel încât mărimile i şi ri să rămână constante în limitele acestei arii.
Mi
M2
S
M1
r
R
I P
M0
r0
Presupunem că între sursa I şi punctul de observare P se suflă un ecran netransparent, în care se practică o
deschidere de rază (fig.23). Pentru a calcula intensitatea luminii în punctul P vom utiliza metoda zonelor
Fresnel. Potrivit acestei metode, frontul undei se împarte în zone inelare cu centrele în punctul M0 (fig.22),
ducându-se sfere cu centrul în P şi având razele PM0 , PM1, PM2 , .…, în aşa fel încât:
λ
M P-M P= M P-M P= M P-M P=...= Aceasta înseamnă că sferele cu centrele în P au razele:
1 0 2 1 3 2
2
r , r ,r
0 0 0 i ...
2 2 ; ... r0 2
2
Această împărţire a frontului de undă în zone Fresnel prezintă avantajul că ariile zonelor sunt practic egale, aşa
cum se demonstrează în continuare:
R h r2 r h ,
2 2 2
Exprimând în triunghiurile IM Aşi PM Acateta comună M A : R
i i i i i 0 i
r2 r2
obţinem înălţimea i : hi
h i 0
r
.Din relaţia i 0 r i , ridicând la pătrat,obţinem:
2 R r2 0 2
r2 r i 2 2 h ir0
0 02
r ir i de unde i
(7.110)
i
2 0
4 r0
2
ir 0 2 R r
0
r0
În aproximarea relaţia (7.108) devine: s R (7.111)
r0, R
R r0
i
Aşadar, ariile zonelor Fresnel nu depind de numărul i , ceea ce înseamnă că în amplitudinile (7.105) va
depinde de i numai f (i ) .
Deoarece oscilaţiile de la zonele vecine percurg până în punctul P distanţe ce se deosebersc prin diferenţa
r r , rezultă că acestea vor ajunge în punctul P în opoziţie de fază :
i1 i
2
E0 E01 E02 E03 E04 ... E0 j (7.112)
unde j este numărul total de zone Fresnel cuprinse în deschiderea circulară de rază .
Scriind teorema lui Pitagora (fig.23) în triunghiul M PA : r2 (r h )2 r2 r2 2r h h2
2
(
i i i 0 i i 0 0 i i
0 0
kb sin
sin
2
şi intensitatea luminii care se propagă în urma difracţiei sub unghiul va fi:
b
sin2 sin
I I0
2 (7.129)
b
sin
unde I0 este intensitatea luminii care se propagă de pe întreaga fantă pe direcţia 0. În unele cazuri
practice unghiul este suficient de mic, astfel că sin , şi (7.129) ia forma:
b
sin 2
I I0
2 (7.129’)
b
Se observă că intensitatea luminii pe ecranul E variază în funcţie de unghiul (fig.25).
I
32 0 2 3 b
sin
Figura25.Distribuţiaintensităţiiundeiîndifr
acţiaFraunhofer
Pentru direcţii care satisfac condiţia:
b
sin m
sinm m , (7.130)
b
sin x
unde m este egal cu 1, 2, 3,....., intensitatea luminii este 0. Deoarece lim 1, maximul
x0
x
b
intensităţii se realizează pentru condiţia sin 0 , şi în acest caz I =I.
max 0
sin x df x
Condiţia de maxim secundar pentru funcţia f x este 0 , de unde obţinem:
x dx
tgx x ,
0, x 1, 43, x 2, 46, x 3, 47, x 4, 47 etc. Valorile funcţiei f x
2
cu soluţiile x
1 2 3 4 5
b sin d
sin sin
2
unde I0 este intensitatea luminii obţinută de la fiecare fantă, în direcţia 0 . Primul termen
din(7.133)caracterizează distribuţia intensităţii luminii ca urmare a difracţiei prin fiecare fantă, iar al doilea
distribuţia intensităţii datorită interferenţei luminii care trece prin cele N fante.
Im, r
0
2
3 sin
d d d
Figura 27.Distribuţia intensităţii undei într-o reţea de
difracţie plană
Pentru o diferenţă de drum: L d sin m sinm m , (7.134)
d
unde m 0,1,2,... se numeşte ordinul de difracţie pentru lungimea de undă specificată, avem maxime
principale de interferenţă. Dacă este satisfăcută relaţia (7.134), expresia intensităţii luminii capătă forma:
2
b m
sin I N 2d 2 b
I I N 2 d 02 2 2 sin2 m (7.135)
m,r 0 b m mb d
d
Astfel, distribuţia intensităţii obţinută prin interferenţa a N fascicule estemodulată de figura de difracţie în
fiecare fantă (fig.27).
b)
Figura 28. Reţeaua de difracţie plană la incidenţă oblică
b) Cazul când lumina cade pe reţea pe o direcţie de cealaltă parte a normalei cu direcţia luminii difractate, şiîn
formula (7.134) se va lua pentru diferenţa de drum L d sin sin i
61. Care este numărul maxim de maxime ce se pot obţine cu o reţea de difracţie având
constanta reţelei d , dacă se utilizează o radiaţie cu lungimea de undă λ .
Exemplul 6
64 .Enumeraţi domeniile cele mai importante de aplicaţii ale laserilor pe care le cunoaşteţi.
Descrieţi mai amănunţit una dintre aplicaţii.
Dintre aplicaţiile mai importante ale laserilor menţionăm următoarele:
- în cadrul opticii neliniare: generarea armonicelor optice, procese parametrice (generarea parametrică a luminii)
procese multifotonice (absorbţia bi sau multifotonică), transformarea optic neliniară a frecvenţelor, generarea
impulsurilor picosecundă cu aplicaţii multiple (spectroscopie, medicină), străpungerea electrică în fascicul laser;
- în cadrul fizicii nucleare: crearea plasmei de temperatură înaltă, separarea laser a izotopilor, reacţia de sinteză a
nucleelor uşoare (reactoare de termofuziune);
- în domeniul militar: telemetrie cu laser, sisteme laser de pază şi alarmare, dirijarea în fascicul laser a diferitelor
proiectile de la o distanţă sigură;
- în domeniul cercetării Cosmosului: tracţiunea reactivă cu laser, locaţia planetelor;
- în domeniul comunicaţiilor optice: radarul optic, comunicaţii de lungă distanţă;
- în domeniul prelucrării informaţiei: holografia;
- în domeniul medical: bisturiul cu laser, terapia cu laseri,
- în industrie: termoprelucrarea cu laser
65. Menţionaţi legile radiaţiei corpului negru utilizate la descrierea funcţionării unui laser,
arătȃnd semnificaţia mărimilor care apar în formule.
Distribuţia după frecvenţe a densităţii de energie ()d a radiaţiei electromagnetice dintr-o incintă
(sau cavitate) izotermă, cuprinsă în intervalul de frecvenţe d , este dată de legea lui Planck:
8 d h
2
()d h
[J/cm3].Mărimea ( ) defineşte densitatea de energie a radiaţiei termice pe
3
c
ekT 1
82 h
unitatea de interval frecvenţe: () h [J·s/cm3],unde
c3 ekT 1
8 2
pn reprezintă numărul de moduri posibile pe unitatea de volum şi în unitatea de interval de frecvenţe,
c3
sau numărul de grade de libertate asociate cîmpului de radiaţie pe unitatea de volum şi în unitatea de interval de
1
frecvenţe. Expresia h semnifică numărul mediu de fotoni per mod (grad de libertate) sau indicele de
ekT 1
h
ocupare. Mărimea a cărei expresie este h
reprezintă energia medie pentru un grad de libertate. În
e 1
kT
cazul unui camp de radiaţie uniform şi izotrop energia radiantă emisă de un corp negru printr-o deschidere în
()c
cavitate în unitatea de timp pe unitatea de suprafaţă are expresia: R [W/cm2].Radiaţia emisă de
4
suprafaţa unui corp solid este asemănătoare cu radiaţia emisă de un corp negru şi poate fi calculată cu formula de
mai sus. Energia totală [pentru (0,) ] emisă de un corp negru în unitatea de timp de unitatea de suprafaţă
(de o singură parte a acesteia) este dată de legea Stefan-Boltzmann: R T 4 [W/cm2] unde R este radianţa iar
5,681012 W/cm2 K4 este constanta lui Boltzmann. Din legea de deplasare a lui Wien se obţine în
mod simplu lungimea de undă pentru care radiaţia emisă de un corp negru prezintă un maximum al intensităţii:
2893
max (μm) .
T(K)
Al doilea postulat al lui Bohr referitor la emisia radiaţiei electromagnetice de către atomul de hidrogen (postulat
care se referă la existenţa stărilor energetice staţionare ale atomului), precizează următoarele: un atom aflat într-o
stare energetic superioară Em poate trece într-o stare energetica inferioară En printr-o tranziţie ce corespunde
emisiei unui foton de energie:
h mn Em En . (1.11)
iar la trecerea atomului dintr-o stare energetică inferioară En într-o stare energetică superioară Em are loc o
tranziţie ce corespunde absorbţiei unui foton cu aceeaşi energie.
La temperatura camerei ( T 300 K ) energia kT are valoarea de 4,14·10-21 J şi corespunde unui foton cu
frecvenţa 6,2510 Hz şi lungimea de undă λ 48 μm . În cazul E E kT (la temperatura
12
m n
camerei) frecvenţa fotonului corespunzător tranziţiei m n va fi mai mare decât 6,251012 Hz iar
lungimea de undă va fi mai mică de 48 μm .Cu alte cuvinte, pentru tranziţiile în care diferenţa dintre nivele
enegetice corespunde unui foton cu frecvenţa în domeniul vizibil sau infraroşu apropiat populaţia nivelului
Em En 1şi deci N2 1. Ca exemplu,
superior va fi mult mai mică decît a nivelului inferior, deoarece
kT N1
pentru un foton cu λ 0,69 μm diferenţa E E h 2,8810 W s , iar raportul populaţiilor
19
m n
N2
10 !
32
N1
Daca există un număr gi (mai mare decât 1) de stări diferite ale unui atom corespunzând unei singure valori a
energiei Ei , atunci spunem că nivelul energetic Ei este degenerat, având degenerescenţa (sau multiplicitatea)
nivelului gi . Toate stările cu aceeaşi energie vor fi egal populate, asfel că numărul de atomi de penivelele n şi
m vor fi respectiv:
N n g Nn n
N m g mNm
unde N şi N reprezintă populaţiile oricăruia dintre stările nivelului n sau respectiv m . Atunci în cazul nivelelor
n m
degenerate relaţia lui Boltzmann devine:
N m gm Nm gm e kT
E E n m
N g N g
(1.12)
n n n n
Din formula lui Boltzmann rezultă că la temperatura de 0 K toţi atomii se vor afla în starea energetică cea mai
N2
joasă (fundamentală), iar pentru T 0K şi E E rezultă că 1în condiţia de echilibru termic.
2 1
N1
67. Definiţi tranziţiile spontane şi tranziţiile stimulate, punând în evidenţă deosebirile dintre
acestea.
Să considerăm cazul particular al unui sistem format din atomi identici cu două nivele de energie
nedegenerate E1 şi E2 (E2 E1 ) având populaţiile N1 şi respectiv N2 . Numărul de atomi care se pot afla în cele
două stări energetice va fi constant:
N N1 N2 const.
Energia cedată sau primită de un atom în urma tranziţiei radiative între cele două nivele va fi
E2 E1 h21
Există trei tipuri de interacţie între radiaţia electromagnetic şi un sistem atomic simplu cu două nivele: absorbţia şi
emisia (spontană sau stimulată).
Absorbţia
Dacă o undă electromagnetic cu asimonocromatică trece printr-un mediu format din atomi cu două nivele
energetice E1 şi E2 , atunci populaţia nivelului 1 va scădea cu o viteză (rată) proporţională cu densitatea de energie
a radiaţiei electromagnetice () şi cu populaţia nivelului 1 (N 1 ) :
unde B12 este o constantă cu dimensiunile [cm3/s2·J]. Semnul minus indică faptul că prin tranziţia respectivă
numărul de atomi de pe nivelul 1 scade. Semnificaţia produsului B12() este aceea de probabilitate a tranziţiei
induse de cîmp în unitatea de timp.
Emisia
Emisia poate fi de două feluri: spontană sau stimulată.
a) Emisia spontană.
Emisia spontană apare în urma absorbţiei: populaţia nivelului 2 va scădea în mod spontan prin tranziţia pe nivelul
inferior 1, cu o viteză proporţională cu populaţia nivelului 2:
N
2AN , (1.14)
t
21 2
N
unde 2
reprezintă numărul de tranziţii (emisii spontane) în unitatea de timp. A21 este o constantă caracteristică
t
perechii de nivele energetice (E1 , E2 ) , având semnificaţia de probabilitate a tranziţiei energetice 2 1 a unui
atom în unitatea de timp.
b) Emisia stimulată.
Emisia stimulată are loc numai în prezenţa unui cîmp electromagnetic de radiaţie stimulator (cu frecvenţa
potrivită tranziţiei h 21 E2 E1 şi densitatea de energie a radiaţiei electromagnetice (12 ) ), şi constă în
emisia unei cuante care se adaugă cîmpului electromagnetic stimulator prin emisie indusă. Viteza de tranziţie
stimulată (emisie) este:
numărul de tranziţii în unitatea de timp.A21 este o constantă caracteristică perechii de nivele energetice
(E1 , E2 ) , având semnificaţia de probabilitate a tranziţiei energetice 2 1 a unui atom în unitatea de
timp.Emisia spontană este o funcţie statistică de spaţiu şi de timp. Nu există o relaţie între fazele proceselor
individuale de emisie pentru diferiţi atomi. Cea mai importantă caracteristică a emisiei spontane este timpul
mediu de viaţă al atomului în starea excitată ( 21 ), timp după care acesta revine în mod spontan (aleator) pe
nivelul inferior. Această revenire se produce independent de prezenţa unui cîmp electromagnetic extern.Soluţia
ecuaţiei de mai sus este: N 2(t) N (0)e A 21t
,unde N (0)
2
reprezintă numărul de atomi aflaţi în starea
energetică E2 la momentul iniţial (imediat înaintea începerii tranziţiei spontane).
faza emisiei spontane este independentă de radiaţia externă, faza radiaţiei induse este identică cu faza radiaţiei
externe stimulatoare. Astfel, radiaţia stimulată este coerentă cu radiaţia stimulatoare. Parametrul cel mai important
pentru acţiunea laser este coeficientul B21 , în timp ce coeficientul A21 reprezintă termenul de pierderi deoarece
introduce în sistem fotoni care nu sunt corelaţi în fază cu fluxul de fotoni incidenţi. Se mai poate spune că
procesul emisiei spontane reprezintă o sursă de zgomot într-un laser. În condiţii de echilibru termodinamic viteza
tranziţiilor de “jos în sus” (1 2 ) trebuie să fie egală cu viteza tranziţiilor de “sus în jos” ( 2 1):
N1 N2 N2
.De aici rezultă ecuaţia N A N ()B N ()B .Dacă se identifică raportul
t t
2 21 2 21 1 12
N1
g E E1
calculat din această relaţie se obţine ()B12 2 exp 2 , de unde rezultă în urma unor
A ()B g kT
21 21 1
calcule simple următoarea expresie pentru densitatea de energie a radiaţiei:
1
g2 B21 kT
2
A 8 h g
21
şi B 21 B 12 ,care se numesc relaţiile lui Einstein. În cazul unui sistem nedegenerat relaţia
1
B21 c3 g2
anterioara devine B21 B12 .Considerând sistemul atomic ce conţine printre nivelele de energie permise şi
nivelele E1 şi E2 (unde E2 E1 ), la trecerea unei radiaţii externe cu frecvenţa potrivită vitezele emisiei
stimulate şi absorbţiei stimulate între aceste două nivele vor fi N 2 B21 şi respectiv N1 B12 . În baza relaţiei
B21 B12 rezultă condiţia ca viteza emisiei stimulate să fie mai mare decât viteza absorbţiei stimulate: N 2 N1
,care constituie condiţia de inversie de populaţie (contrară distribuţiei lui Boltzmann la echilibru termic). În
această situaţie fasciculul de lumină al radiaţiei externe (stimulatoare), trecând prin sistemul nostru atomic, va fi
amplificat deoarece câştigul datorat emisiilor induse va depăşi pierderile datorate absorbţiei.
h h c h (8.1)
p
c c
În anul 1924 fizicianul francez Louis de Broglie a emis ipoteza valabilităţii universale a formulei (8.1), astfel că
mişcării fiecărei microparticule – electron, proton, atom, moleculă etc. – i se poate asocia o undă cu lungimea de
undă:
h
(8.2)
p
Unda asociată unei particule cu impulsul p bine definit se numeşte undă de Broglie, şi are lungimea de undă
p h 2 k , sau sub formă vectorială p k , rezultă:
h
dată de (8.2). Rescriind (8.1) sub forma
2
p
k (8.3)
C
Conditia Wulf-Bragg : 2d cos ,
Figura 2. Diagrama
unde este lungimea de undă pentru unda de Broglie asociată electronilor incidenţi, polară în
iar m este ordinul de interferenţă. Relaţia dintre constanta reţelei cristaline D şi
distanţa d dintre planele cristaline indicate cu linii în fig.3 este:
experimentul lui
Davisson şi
d Dsin,
iar prin înlocuirea în (8.21) se obţine:
2Dsincos Dsin 2 Dsin m (8.22)
S-a utilizat un monocristal de nichel, pentru care experimente de difracţie cu raze X au condus la o valoare a
constantei reţelei D 2,15Å.
N
d
h
h 12, 25 12, 25
Å Å=1,667 Å
p 2m0eU U V 54
Concordanţa satisfăcătoare dintre valorile lungimii de undă date de (8.23) şi (8.24) confirmă valabilitatea ipotezei
lui de Broglie
72. Vitezele undelor de Broglie.
73. Seminificaţia undei asociate unei particule.
Mărimea ce caracterizează unda de Broglie se numeşte funcţie de undă şi se notează cu simbbolul
x, y, z,t , din punct de vedere statistic, a fost
(funcţia psi).Interpretarea corectă a sensului funcţiei de undă
dată de fizicianul german Max Born în anul 1926. Astfel, funcţia de undă x, y, z,t nu este o mărime
observabilă, adică ea nu poate fi determinată experimental. Sens fizic are numai pătratul valorii absolute a funcţiei
2
de undă, şi anume mărimea .
Daca s-ar face o analogie la scara macroscopica, rolul functiei de unda ar fi jucat de indicatorul care arata directia,
iar rolul modulului patrat al functiei de unda l-ar avea drumul propriu-zis pe care calcam.
Probabilitatea stabilirii experimentale a poziţiei microparticulei descrise de funcţia de undă x, y, z,t într-un
x, y, z,t în acel
2
punct de coordonate x, y, z , la un moment de timp t , este proporţională cu valoarea
x, y, z,t
2
punct şi la acelaşi moment de timp. Din acestmotiv mărimea se numeşte, de regulă, densitatea
de probabilitate.
Este evident că între probabilitatea unui eveniment şi evenimentul însuşi există o mare deosebire. Când vorbim
despre probabilitatea de repartiţie a microparticulei în spaţiu, nu înseamnă că particula însăşi este distribuită în
spaţiu.( Experimentul lui Feynman)
Conform ipotezei lui de Broglie, unei microparticule aflată în mişcare liberă pe direcţia axei Oz i se asociază de
exemplu unda armonică plană:
i
Et pz
z,t Aeit kz Ae (8.12)
Viteza de fază a undei de Broglie este viteza de propagare a suprafeţei pentru care faza undei este constantă:
Et pz const,
adică
dz E mc2 c2
v , (8.13)
f
dt p mv v
unde v este viteza microparticulei însăşi. Conform teoriei relativităţii restrânse, pentru orice microparticulă
v c , astfel că viteza de fază a undei de Broglie fiind superioară vitezei luminiiîn vid conform (8.13), nu poate
fi interpretată drept viteza microparticulei.
Dacă microparticula ar fi descrisă de funcţia de undă (8.12), atunci densitatea de probabilitate ca particula să se
afle într-un punct oarecare al axei Oz , la un moment t , ar fi:
2 2 2 2
k p mv m0v (8.17)
h h h 1v c
2 2
Viteza de grup definită prin (8.15) se poate scrie acum sub forma:
d
v d dv (8.18)
g
dk dk dv
Din (8.16) şi (8.17) obţinem:
2 c
2 3 2
d 2m0v
dv
h
1 v2 c 2 3 2 ;
dk 2m0
dv
h
1 v (8.19)
vg v (8.20)
ajungând astfel laconcluzia că viteza de grup a pachetului de unde este egală cu viteza microparticulei. Acest
rezultat a condus la unele interpretări eronate, menite a identifica microparticula cu pachetul de unde.
74. Principiul de nedeterminare al lui Heisenberg.
75. Proprietăţile undelor asociate; valori medii ale unei mărimi dinamice.
Faptul că un microobiect poate fi descris de un pachet de unde de Broglie conduce la ideea existenţei unei
limite principiale a preciziei cu care pot fi măsurate caracteristicile corpusculare ale microparticulelor.
În anul 1927 fizicianul german Werner Heisenberg (1901-1976) a arătat că există relaţii de incertitudine pentru
toate perechile de variabile canonic conjugate:
i
x, px ; y, py ; z, pz ; E, ict. (8.25)
c
Pentru aceste perechi de variabile canonic conjugate relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg se scriu sub
forma:
În încercarea de a exprima principiul de incertitudine al lui Heisenberg într-o formă cât mai accesibilă, Niels Bohr
a introdus în anul 1928 aşa numitul concept de complementaritate, conform căruia fenomenele la nivel
macroscopic nu pot fi descrise atât de complet ca în mecanica clasică. După Bohr, perechile de variabile
conjugate canonic, care în mecanica clasică se completează reciproc şi permit astfel o descriere completă a stării
obiectului, în cazul microobiectelor sunt principial incompatibile, excluzându-se reciproc. Aceasta înseamnă că nu
pot fi atinse prin nici un fel de măsurare precizii care depăşesc cadrul relaţiilor de incertitudine. Orice încercare de
măsurare cu precizie mare a uneia dintre variailele canonic conjugate conduce la producerea unei perturbaţii
incontrolabile asupra valorii celei de-a doua variabile. Pe de altă parte, perturbaţiile necontrolabile asupra valorii
variabilei conjugate care nu se măsoară în procesul de măsurare considerat, nu influenţează rezultatele obţinute
prin masurarea primei variabile canonice.
Faptul că o microparticulă descrisă de funcţia de undă (8.12) prezintă aceeaşi densitate de probabilitate a
localizării (8.14) în orice punct din spaţiu, este în totală concordanţă cu principiul de nedeterminare. Functia de
undă (8.12) descrie un obiect cuantic de impuls pz determinat, adică pz 0 şi z .
76. Deducerea ecuaţiei Schrodinger temporale
Să considerăm mişcarea liberă a unei microparticule în direcţia şi în sensul pozitiv al axei Ox , care poate
fi descrisă de functia de undă:
i
Et pz
x,t Ae (8.34)
2 p2
; i E (8.35)
x2 2 t
În cazul relativist energia totală a microparticulei este:
p2
E Ep . (8.36)
2m0
Înmulţind formal (8.36) cu funcţia de undă , relaţia devine:
p2
E Ep (8.37)
2m0
Înlocuind E şi p2 din (8.35) în (8.37), obţinem:
2 2
Ep(8.38)
i t 2m0 x
2
2 2 2
, (8.39)
i t 2m0 x 2 y2 z2 Ep
sau într-o scriere echivalentă:
2
Ep (8.40)
2m0 i t
Am obţinut astfel, printr-o “deducere” nu foarte riguroasă,ecuaţia Schrödinger temporală. Ecuaţia (8.40) trebuie
privită ca un postulat fundamental al mecanicii cuantice, care îşi găseşte justificarea numai în concordanţă cu
datele experimentale.
77. Deducerea ecuaţiei Schrodinger atemporale.
În cazul în care energia potenţială Ep a microparticulei nu depinde de timp în mod explicit, soluţia
ecuaţieiSchrödinger (8.40) poate fi căutată sub forma unui produs de doi termeni, dintre care unul va depinde
numai de coordonate, iar celălalt numai de timp:
x, y, z,t x, y, z t
Introducând (8.41) în (8.40):
t 2 x, y, z E x, y, z t x, y, z ,
2
d t
p
2m0 i dt
şi împărţind în ambii membri prin x, y, z t pentru separarea variabilelor obţinem:
1 2 2 i d t
x, y, z p
E x, y, z (8.42)
x, y, z 2m0 t dt
Ecuaţia (8.42) este satisfăcută pentru oricare valori ale coordonatelor şi timpului numai dacă cei doi termeni sunt
egali cu una şi aceeaşi constantă, care din considerente dimensionale trebuie să fie o energie. Însă într-un câmp de
forţe care derivă dintr-o energie potenţială E p x, y, z energia totală a microparticulei se conservă, fapt care ne
sugerează să luăm constanta de separare a variabilelor din (8.42) drept energia totală a microparticulei E . Se
obţin astfel două ecuaţii diferenţiale:
d t i
Et 0 (8.43)
dt
2
2 x, y, z E p x, y, z E x, y, z (8.44)
2m0
i
Et
Soluţia ecuaţiei (8.43) este: t Ce , (8.45)
x, y, z,t x, y, z
2 2
iar densitatea de probabilitate (8.47)
nu depinde de timp. Stările cuantice descrise de funcţia de undă (8.46) se numesc stări cuantice staţionare.
În continuare vom nota, pentru simplificare, funcţia de undă x, y, z prin , astfel că ecuaţiaSchrödinger
(8.44) pentru stările staţionare este:
2
2m0
2 E E 0 ,
p (8.48)
Aplicând ecuaţia Schrödinger, vom determina mişcarea particulei în formalismul mecanicii cuantice în două
cazuri: E E0 , respectiv E E0 .
1) Cazul E E0
Energia potenţială împarte spaţiul disponibil în două zone, şi anume zona I în care Ep 0 , respectiv
zona II, în care Ep E0 . EcuaţiaSchrödinger independentă de timp, pentru cele două zone se scrie sub forma:
d (x)
2
2m
I
2 2
EI (x) 0 (8.49)
dt
d (x)
2
2m
II
E E0 II (x) 0 (8.50)
dt2 2
Ecuaţiile sunt de tipul ecuaţiei unui oscilator armonic, având soluţiile de forma:
I (x) Ae
1
ik1x
A1eik1x (8.51)
(x) A eik2 x Ae ik2 x , (8.52)
II 2 2
2mE şi 2mE E0
unde am folosit notaţiile k1
2
k2 2
Impunem condiţiile decontinuitate în punctul x 0 , obţinând un sistem de două ecuaţii cu patru necunoscute:
I (0) II (0) A A A A
1
dI dII k A k A k A k A
1 2 2
dx dx 1 1 1 1 2 2 22
0 0
Conform cerinţelor problemei, microparticula se poate deplasa în regiunea II numai în sensul pozitiv al axei Ox ,
ceea ce impune ca A2 0 . Din (8.53) se obţin prin calcule simple rapoartele A1 k1 k2 şi A2 2k1 .
A1 k1 k2 A1 k1 k2
Definim coeficientul de reflexie R ca fiind probabilitatea ca microparticula care vine de la să se întoarcă în
punctul x 0 înapoi spre , sau altfel spus R este raportul dintre amplitudinea undei regresive şi
amplitudinea undei progresive din regiunea I:
2 2
A kk
R 1 k1 k2 Definim coeficientul de transmisie
T ca fiind probabilitatea ca microparticula care vine de
A1 1 2
la să treacă prin punctul x 0 înainte spre . Particula nu poate dispare în punctul x 0 , astfel
probabilitatea de trecere plus de întoarcere trebuie să fie unitatea, R T 1, de unde obţinem expresia lui T :
2
T k2 A2 4k1k2 2
k1 A1 k k
1 2
79. Aplicaţii ale ecuaţiei Schrodinger: saltul de potenţial de înălţime finită: cazul E<Ep.
2) Cazul E E0
Procedăm la fel ca în cazul 1). Ecuaţiile Schrödinger pentru cele două zone sunt:
d 2 (x) 2m
I
2 EI (x) 0 (8.57)
dt2
d 2 (x) 2m
II
2 2 E0 E II (x) 0 (8.58)
dt
2mE 2m E0 E
Cu notaţiile k1 2 şi q2 2
, ecuaţia (8.57) are soluţia: I (x) A1eik1x A1eik1x ,
iar soluţia ecuaţiei (8.58), datorită semnului minus, va conţine exponenţiale reale
În cazul când E0 este finit, însă E0 E , probabilitatea de a localiza particula în regiunea II este diferită de zero
E0
pe o distanţă faţă de punctul x 0 cu atât mai mare cu cât raportul este mai mic. Această probabilitate
E
1
1 se numeşte adâncimea de
scade exponenţial cu x , devenind neglijabilă pentru x xq2 1. Mărimea
q2 q2
pătrundere (sau puterea de pătrundere).
Al doilea exemplu de mişcare a unei microparticule este bariera de potenţial de înălţime şi lărgime finită(fig.4).
80. Bariera de potenţial de înălţime și lărgime finite: cazul E>Ep.
Al doilea exemplu de mişcare a unei microparticule este bariera de potenţial de înălţime şi lărgime finită (fig.4).
E0 1) Cazul E E0
2mE E0
k2 2
dx dx 2 2
III
2 2 1 3 1 A3
e 1
l l
Conform cerinţelor problemei vom lua A3 0 , deoarece amplitudinea undei regresive în regiunea III trebuie să
fie nulă (microparticula o dată pătrunzând în regiunea III se poate deplasa în această regiune numai în sensul
pozitiv al axei Ox , întrucât numai există vreo barieră sau un salt de energie potenţială care ar putea întoarce
particula înapoi). Din ultimele două ecuaţii (8.67) vom exprima pe A2 şi A2 în funcţie de A3 , iar apoi din
primele două ecuaţii (8.67) vom exprima pe A1 şi A1 în funcţie de A2 şi A2 . Efectuând calculele vom obţine,
după transformări trigonometrice simple:
A cos k l i k1 k 2 sin k l e ik l1 A şi A i k2 k1 sin k leik1l A , de unde:
2 2 2 2
1 2 2 3 1 2 3
2k1k2 2k1k2
k k 22 sin 2 k 2l
2 2
2
A1 1
R
A1 4k12 k 22 k12 k 22 sin 2 k 2l
(8.68)
2
2 2
A3 4k k
T 1 2 2 2
A1 4k1 k2 k12 k22 sin 2 k 2l
Înlocuind pe k1 şi k2 în expresia transmisiei T , obţinem:
4E E E0
T 4E E E
E2 sin2 2m E E
l (8.69)
0
0 0
Expresia (8.69) a transmisiei T prin barieră prezintă maxime de valoare egală cu unitatea şi minime de valoare:
4E E E
Tmin 4E E E 0 E 2 (8.69)
0 0
l
Condiţia de maxim pentru T este ca numitorul relaţiei (8.69) să fie minim, adică sin
2mE E0 0
l
, de unde rezultă 2mE E 0 n , unde n 0,1,2,........
Această condiţie impune anumite valori ale energiei, care este astfel cuantificată în funcţie de numărul întreg n :
n2 2 2
En E0 (8.70)
2ml2
Condiţia de minim pentru T este ca numitorul relaţiei (8.69) să fie maxim, adică
l l
sin
2mE E0 1 2mE E0 2n 1 , cu n număr întreg. Această condiţie
2
impune pentru energie valorile:
2n 1 2
2 2
En E0 (8.71)
8ml2
Se poate observa că pentru microparticule de acelaşi tip (şi aceeaşi masă) o barieră de energie potenţială
acţionează ca un filtru, lăsând să treacă cu probabilitate maximă particulele care au energia egală cu oricare dintre
valorile (8.70), şi cu probabilitate minimă particulele cu energia egală cu oricare dintre valorile (8.71).
În sfârşit în cazul E E0 , putem observa că transmisia T va fi egală cu unitatea, indiferent de valorile lăţimii
barierei l .
81. Bariera de potenţial de înălţime și lărgime finite: cazul E<Ep.
2m E0 E
q2 2
, soluţiile ecuaţiei Schrödinger (funcţiile de undă pentru stările staţionare) pentru cele trei
zone sunt:
I (x) Ae
1
ik1x
A1eik1x (8.72)
(x) B eq2 x Be q2 x , (8.73)
II 2 2
4E E E
2
A
0
T A1 l
(8.74)
4E E E E sh2 2m E E
3
2
0 0 0
Acelaşi rezultat se poate obţine mult mai uşor plecând de la formula (8.69) şi observând următorul artificiu: dacă
în (8.65) - ecuaţia Schrödinger staţionară pentru regiunea II din cazul E E0 - facem substituţia k2 iq2 , se
obţine chiar ecuaţia Schrödinger staţionară din cazul E E0 . Aceasta conduce la următoarele schimbări în
(8.69): E E trece în E E , iar funcţia sin k l trece în sh k l .
2 2
0 0 2 2
Pentru a calcula transmisia unei bariere de potenţial în cazul efectului tunel, trebuie parcurse următoarele etape: