1. Arătaţi deosebirile dintre o proprietate fizică şi o mărime fizică. Exemplificaţi.

În urma observaţiilor şi a experimentelor asupra diferitelor sisteme de corpuri, s-a

constatat că acestea prezintă unele proprietăţi comune cum ar fi: inerţia, masa, volumul,
culoarea, forma etc. Astfel, multitudinea informaţiilor obţinute despre sistemele fizice în
procesele de observare directă sau măsurare prin intermediul diferitelor instrumente de
măsură, pot fi grupate în mai multe clase de echivalenţă disjuncte. Fiecărei clase i se
asociază o proprietate fizică a corpurilor sau sistemelor de corpuri materiale. Proprietăţile
fizice ale diferitelor sisteme de corpuri materiale, care pe lângă operaţia de echivalenţă
corespunzătoare admit şi o operaţie de ordonare a elementelor componente, se numesc
mărimi fizice.

Operaţia sau procedeul de ordonare prezintă următoarele proprietăţi:

- asimetria: Dacă elementul x este mai mic în raport cu operaţia considerată decât
elementul y , atunci elementul y nu poate fi mai mic decât x în raport cu altă operaţie
de ordonare:  x  y  y  x ; -
tranzitivitatea: Dacă în raport cu operaţia de ordonare adoptată sunt valabile inegalităţile (
x  y şi y  z ),atunci aceasta implică şi inegalitatea: x  z . Un criteriu de
clasificare pentru mărimile fizice poate fi caracterul pe care îl prezintă acestea faţă de
simetria fenomenelor. După acest criteriu se pot menţiona mărimile scalare (masa,
densitatea, energia etc.), vectorii (forţa, viteza etc.), tensorii de ordinul doi (momentul
cuplului de forţe, inducţia magnetică etc.) şi pseudoscalarii (volumul, fluxul inducţiei
electrice etc.). Anumite proprietăţi fizice cum ar fi
forma, electronegativitatea, distribuţia spaţială, nu sunt măsurabile. Deşi admit o operaţie
de echivalenţă, ele nu se pot ordona în cadrul clasei de echivalenţă din care fac parte.
Culoarea a fost multă vreme considerată o proprietate şi nu o mărime fizică, însă o dată
cu asocierea unei valori a mărimii lungime de undă pentru fiecare culoare, în cadrul
teoriei electromagnetice a luminii, culoarea a devenit o mărime fizică.
Proprietăţile fizice ale căror elemente fizice admit o operaţie de ordonare, care
caracterizează stările posibile ale unui corp sau ale unui sistem de corpuri limitat în timp
şi spaţiu, reprezintă parametri fizici ai sistemului respectiv (de exemplu, presiunea şi
temperatura unui gaz aflat în diferite condiţii). Mărimile fizice se referă la proprietăţile
fizice ale tuturor corpurilor sau sistemelor de corpuri din natură, corespunzătoare claselor
de echivalenţă respective (masă, lungime, presiune etc.).
2. Sistemul Internaţional de unităţi de măsură (SI). Unităţile de măsură pentru mărimile
fundamentale.
Unele mărimi ca timpul sau spaţiul  nu pot fi definite în funcţie de alte mărimi
deja determinate, neexistând relaţii de definiţie pentru aceste două mărimi. Acest fapt se
reflectă asupra faptului că numărul de relaţii principale dintre mărimile fizice este mai
mic decât numărul mărimilor fizice. Aşadar, pentru a determina toate mărimile cunoscute
este nevoie să alegem un număr anume de mărimi fundamentale, iar celelalte mărimi pe
care le numim derivate să fie definite toate în funcţie de mărimile fundamentale.
Mărimile fundamentale se definesc în mod direct, prin indicarea procedeului de
măsurare şi stabilirea unităţii de măsură. Cu toate acestea, procedeul de măsurare a unei
mărimi fundamentale nu este complet arbitrar, el trebuind să satisfacă condiţia generală
ca raportul valorilor a două mărimi fundamentale de aceeaşi natură să fie independent de
unitatea de măsură folosită (acest raport trebuie să rămână constant când se schimbă
unitatea de măsură). Definiţia lungimii ar fi mărimea care se măsoară punând cap la cap
unitatea de lungime astfel încât numărul de suprapuneri ale lungimii unitate peste
lungimea de măsurat să fie minim. Unitatea de lungime se alege în funcţie de o anumită
lungime care se găseşte în natură, sau o lungime construită de om in anumite condiţii şi
păstrată cu anumite precauţii.
Unităţile de măsură pentru mărimile fundamentale pot fi alese arbitrar,
independent unele faţă de altele. Pentru mărimile derivate însă unităţile nu pot fi alese
independent, ele depinzând de cele ale mărimilor fundamentale la fel cum depinde
mărimea derivată faţă de mărimile fundamentale. Din această relaţie de dependenţă se
obţine şi procedeul de măsurare.
Unităţile fundamentale se aleg pentru măsurarea mărimilor fundamentale,
independent unele faţă de altele, alegerea fiind convenţională.
SI cuprinde patru categorii de unităţi: 1 - fundamentale; 2 - derivate (grupele a, b şi
c); 3 - suplimentare; 4 - unităţiderivate ce se exprimă prin unităţi suplimentare. Acestea
formează împreună sistemul coerent de unităţi SI. Unităţile fundamentale
sunt: lungimea (unitatea metru, simbol m), masa (kilogram, kg), timpul (secundă, s),
curentul electric (amper, A), temperatura termodinamică (kelvin, K), cantitatea de
substanţă (mol, mol), intensitatea luminoasă (candelă, cd).
3.Menţionaţi categoriile de mărimi derivate şi daţi exemple din fiecare
categorie.
Expresiile unităţilor derivate coerente în funcţie de unităţile fundamentale se pot
obţine din expresiile produselor de dimensiuni şi utilizând următoarele substituiri
formale:
L  m; M  kg; T  s; I  A; Θ  K; N  mol; J  cd

Se admite folosirea unor anumite combinaţii sau a anumitor denumiri speciale pentru a
deosebi mărimile care au aceeaşi dimensiune. Se pot distinge trei grupe de unităţi
derivate, notate în continuare cu a), b) şi c) a) unităţi derivate exprimate prin
unităţile fundamentale: aria  m 2  , volumul  m3  , viteza  m s  , acceleraţia  m s 2  ,
numărul de undă  m -1  , densitatea  kg m3  , densitatea de curent  A m 2  , intensitatea
câmpului magnetic  A m  , concentraţia cantităţii de substanţă  mol m3  .
b) Unităţi derivate cu denumiri speciale (tabelul 3)
Tabelul 3. Unităţi SI derivate cu denumiri speciale, incluzând şi unităţile SI suplimentare
Mărimea derivată Unitatea SI derivată
Denumire Simbol Expresie în funcţie de unităţi SI
specială fundamentale şi/sau SI derivate
unghi plan radian rad 1rad =1m/m=1

unghi solid steradian sr 1sr =1m2 /m2 =1

Frecvenţă hertz Hz 1Hz =1s-1

Forţă newton N 1N =1kg  m/s2

presiune, tensiune pascal Pa 1Pa =1N/m2  kg m  s2

mecanică

Dintre unităţile S.I. derivate care conţin şi unităţi suplimentare, pe lângă cele cu
denumiri speciale (lumen şi lux), enumerăm viteza unghiulară ω  rad s sau s-1  ,
acceleraţia unghiulară ε  rad s 2  , intensitatea energetică  W/sr  , luminanţa energetică
 W  sr -1
 m -2  .
c) Unităţi derivate care se exprimă folosind denumiri speciale (tabelul 4)
Tabelul 4. Unităţi SI derivate cu folosirea denumirilor speciale
Mărimea derivată Unitatea SI derivată
Denumirea unităţii Simbol Expresia în
în SI unităţi SI
fundamentale
momentul forţei metru- newton Nm m2  kg  s-2
densitate de flux watt pe metru W m2 kg  s-3
termic, iluminare pătrat
energetică
capacitate termică joule pe kelvin J K m2  kg  s-2  K -1
capacitate termică joule pe kilogram J kg  K m2  s-2  K -1
masică kelvin
energie masică joule pe kilogram J/kg m2  s-2

energie volumică joule pe metru cub J/m3 m-1  kg  s-2

intensitate a câmpului volt pe metru V/m m  kg  s-3  A-1
electric
Din tabelul 4 se poate observa avantajul utilizării de simboluri sau denumiri
speciale în expresiile unităţilor compuse. Astfel, utilizând unitatea derivată
volt (1V=1m2  kg  s-3  A-1 ), simbolul unităţii SI pentru permitivitate se poate
scrie sub forma mai simplă s  A  m-1  V-1 . Utilizând unitatea derivată joule (
1J=1m2  kg  s-2 ), simbolul unităţii SI pentru entropia molară se poate scrie sub
forma simplă J  K-1  mol-1 ;
4. Ce este coeficientul parazit al unei formule fizice. Exemplificaţi.

Aşa cum s-a arătat, oricărei entităţi (mărimi) fizice X i se asociază o valoare numerică  X  şi o unitate
de măsură X , astfel că:

X  X   X , unde  X  este un număr adimensional fiind raportul a două mărimi de aceeaşi natură. Dacă
se măsoară mărimea X cu unităţi diferite, se obţin valori diferite:

X X
 X 1  ;  X 2  ,
X1 X2

de unde
 X1  X2
(1.6)
 X 2 X1
Relaţia (1.6) constituie o teoremă fundamentală a unităţilor de măsură şi stabileşte că raportul valorilor numerice
ale unor entităţi fizice este egal cu inversul raportului unităţilor de măsură.
Între o formulă fizică şi o formulă matematică există unele deosebiri. Formulele fizice cuprind mărimi
măsurabile pentru care trebuie indicate valorile, cât şi unităţile de măsură, în timp ce în formulele matematice
intră numai simbolurile mărimilor respective. Să luăm drept un exemplu formula volumului, care din punct de
vedere matematic se scrie:

V  X 3 (1.7)
Din punct de vedere fizic însă formula (1.7) trebuie scrisă astfel:

V  V   V X
3

 V   V   X   X  V   X   K X 
3 3 3 3
,
X 3  X   X
3 3
V

3
X
Unde K (1.8) , se numeşte coeficient parazit al formulei fizice, iar valoarea sa depinde de unităţile de
V
măsură ale mărimilor care intră în formula (1.7). De exemplu, dacă V  1litru = 1dm3  103 m şi
1
X  1m  K  3
 103 .
10
Dacă volumul se măsoară în m3 , K  1 , şi se spune că s-a lucrat într-un sistem coerent de unităţi de
măsură. Eliminarea coeficientului parazit conduce la o condiţionare a unităţilor de măsură pentru unităţile
mărimilor derivate, pentru care trebuie alese numai acele unităţi care rezultă din unităţile mărimilor
fundamentale. Când K  1 (relaţia de condiţionare pentru unitatea de volum), relaţia fizică se va scrie
V    X   X3.
3
şi coincide cu relaţia matematică V
5. Teoremele analizei dimensionale.

Relaţiile fizice din orice capitol al fizicii trebuie să fie valabile independent de
sistemul de unităţi adoptat. Aşadar, schimbarea unităţilor de măsură nu trebuie să
modifice egalitatea dintre cei doi membri ai unei relaţii. Aceasta presupune ca toţi
membri care intră într-o relaţie fizică să fie de aceeaşi natură. În calculul dimensional
acest fapt se rezumă la următoarea afirmaţie: o anumită relaţie este omogenă dacă toţi
termenii săi au aceleaşi dimensiuni (şi deci aceeaşi natură).
Dacă două mărimi sunt identice:
X Y ,
condiţia de omogenitate a formulelor fizice impune ca X şi Y să aibă aceleaşi
dimensiuni. Dacă şi Y   L2 M2 T  2 2 N 2 I2 J 2 , în relaţia dimensională:

 X   Y   X   L M  T  N I J
1 1 1 1 1 1 1

trebuie îndeplinite condiţiile:

1   2 ; 1  2 ; 1   2 ; 1   2 ; 1   2 ; 1   2 ; 1  2

Numai în acest caz legile fizicii rămân invariante faţă de schimbarea unităţilor de măsură
ale mărimilor fizice fundamentale.
Ţinând seama de condiţia de omogenitate a formulelor fizice, se poate verifica dacă
o formulă fizică este corectă, sau se pot stabili anumite formule fizice dacă ştim de cine
depinde mărimea pentru care stabilim formula respectivă.
După cum se ştie, Sistemul Internaţional cuprinde în prezent 7 unităţi fundamentale
şi două unităţi suplimentare. Într-un sistem coerent, unităţile mărimilor derivate trebuie să
se exprime numai prin unităţi fundamentale sau suplimentare. Este clar că o unitate
derivată se poate exprima şi prin mai puţin de 7 unităţi fundamentale, de exemplu în
mecanică, unde mărimile derivate se pot exprima prin numai trei mărimi fundamentale:
lungime, timp şi masă.
6. Să se deducă pe baza teoremelor analizei dimensionale formula fizică pentru viteza luminii ȋn
vid c ȋn funcţie de μ 0 şi ε 0 .

Pentru a stabili dimensiunile mărimilor ε0 şi μ 0 , se procedează astfel:

- din formula lucrului mecanic L efectuat asupra unei sarcini electrice q care se deplasează sub diferenţa de

potenţial U :L  qU ,rezultă U  
L    F l   MLT -2
L
=L2 T -3M I-1 ,
LTM I
 q  i t  IT

de unde rezultă şi unitatea pentru tensiune, voltul, exprimat în unităţile celor 4 mărimi fundamentale folosite din
sistemul SI:1V= 1kg  m .Din legea inducţiei magnetice U   d 
2

s3  A dt

rezultă   LTMI
 U t   ML2 T-3 I-1T=L2 T-2MI-1

Din relaţia de definiţie a fluxului vectorului inducţie a câmpului magnetic:   B  S

Rezultă  B  
   ML T 2 -2 -1
I
=T -2 MI-1 Din relaţia de definiţie a inducţiei câmpului magnetic în vid: B  μ0H
LTMI
S  L 2

Rezultă   B   MT I -2 -1
L
=LT -2 MI-2 Din formula de definiţie a capacităţii electrice C :C  q
 
0 LTMI
H  I U

ε0  S
Rezultă C q IT .Din formula capacităţii unui condensator C
 LTMI   =L-2T 4 M -1I 2
U  ML2T -3I-1 d

Rezultă  0  
 d C   LL T M -2 4 -1 2
I
=L-3T 4 M -1I 2
LTMI
S  L 2

Ecuaţia dimensională a vitezei luminii va fi:

c  LT-1  0  0   L3T 4  M  I 2  MT 2I 2L  L3T 42 M I 2 2 .
 
LTMI

Din condiţia de omogenitate obţinem sistemul de ecuaţii şi soluţia acestuia

3    1 1 1
    , 
1  4  2 2 2
astfel formula fizică se va scrie, până la un factor adimensional:
1
1
c   00  2 


 0 0
Se observă ca în această formulă factorul adimensional este egal cu unitatea.
7. Să se deducă formula fizică a acceleraţiei normale în miscarea circulară uniformă ȋn funcţie de
raza cercului și viteza tangenţială, pe baza teoremelor analizei dimensionale.

8. Ce ȋnţelegeţi prin măsurarea unei mărimi fizice.

Fizica studiază fenomenele din natură cu ajutorul mărimilor. Mărimile reprezintă acele
proprietăţi fizice ale corpurilor materiale care sunt măsurabile. Prin măsurare mărimea respectivă se
compară cu o anumită mărime de aceeaşi natură, stabilindu-se raportul între acea mărime şi mărimea cu
care se compară. Din punct de vedere al măsurabilităţii există două grupuri de mărimi: directmăsurabile
şi indirect măsurabile.
Mărimiledirect măsurabile (mărimile fizice propriu zise) sunt acele mărimi pentru care se pot
defini operaţiile de egalitate şi adunare, care la rândul lor permit efectuarea raportului a două mărimi de
aceeaşi natură, prin urmare şi stabilirea procedeului de măsurare. Alegând pentru astfel de mărimi
mărimea unitate, se pot măsura direct celelalte mărimi prin procedeul stabilit. Exemplele cuprind
majoritatea mărimilor folosite în fizică: lungimea, masa, energia, unghiul, greutatea etc.
Mărimile indirect măsurabile sunt acelea pentru care se poate defini numai operaţia de egalitate,
întrucât adunarea nu are sens fizic. Exemple: temperatura, potenţialul electrostatic, altitudinea,
densitatea etc. Formarea raportului a două mărimi de aceeaşi natură nefiind posibil, aceste mărimi pot fi
făcute totuşi măsurabile indirect. Pentru aceasta se alege un corp cu proprietăţi potrivite pentru punerea
în evidenţă a mărimii fizice de măsurat şi un reper convenţional, observând poziţia corpului respectiv
faţă de reperul dat (de exemplu la măsurarea temperaturii se urmăreşte meniscul alcoolului din tubul
capilar al unui termometru).
9. Relaţii ȋntre mărimi fizice.
Definirea egalităţii şi adunării permit trecerea la definiţia raportului a două mărimi de aceeaşi natură. De
exemplu, raportul a două lungimi AB şi AB este egal, prin definiţie, cu de câte ori trebuie pusă la cap
lungimea AB pentru a reproduce o lungime egală cu AB , obţinându-se un număr pentru raportul AB AB .
Dacă acest număr nu este întreg, se împarte lungimea AB într-un număr din ce în ce mai mic de părţi egale
până când se poate obţine din aceste fracţiuni, prin punerea lor una în continuarea alteia, o lungime egală cu AB .
Pentru a trece de la noţiunea de raport la noţiunea de măsurare este suficient să alegem printre mărimile de
aceeaşi natură (notate generic cu A ) o anumită mărime unitate, notată cu A . Raportul dintre mărimea fizică
A şi unitatea A se numeşte valoarea mărimii A , notată cu simbolul  A :

A
 A  Alegând ca unitate o altă mărime A1 de aceeaşi natură, valoarea mărimii A va fi:
A

A
 A 1
 . În consecinţă, putem defini măsurarea ca fiind compararea mărimii de măsurat cu o
A1
anumită mărime unitate (raportul dintre valoarea mărimii de măsurat şi unitatea aleasă).

10. Dimensiunile mărimilor fizice. Sisteme de dimensiuni.

Un criteriu de clasificare pentru mărimile fizice poate fi caracterul pe care îl prezintă acestea faţă de
simetria fenomenelor. După acest criteriu se pot menţiona mărimile scalare (masa, densitatea, energia etc.),
vectorii (forţa, viteza etc.), tensorii de ordinul doi (momentul cuplului de forţe, inducţia magnetică etc.) şi
pseudoscalarii (volumul, fluxul inducţiei electrice etc.).

Anumite proprietăţi fizice cum ar fi forma, electronegativitatea, distribuţia spaţială, nu sunt măsurabile.
Deşi admit o operaţie de echivalenţă, ele nu se pot ordona în cadrul clasei de echivalenţă din care fac parte.
Culoarea a fost multă vreme considerată o proprietate şi nu o mărime fizică, însă o dată cu asocierea unei valori a
mărimii lungime de undă pentru fiecare culoare, în cadrul teoriei electromagnetice a luminii, culoarea a devenit o
mărime fizică.

Proprietăţile fizice ale căror elemente fizice admit o operaţie de ordonare, care caracterizează stările
posibile ale unui corp sau ale unui sistem de corpuri limitat în timp şi spaţiu, reprezintă parametri fizici ai
sistemului respectiv (de exemplu, presiunea şi temperatura unui gaz aflat în diferite condiţii). Mărimile fizice se
referă la proprietăţile fizice ale tuturor corpurilor sau sistemelor de corpuri din natură, corespunzătoare claselor
de echivalenţă respective (masă, lungime, presiune etc.).

Prin măsurare se atribuie valori individuale (numere), conform unor reguli stabilite, parametrilor sau
mărimilor fizice care caracterizează stările posibile ale sistemelor studiate. O anumită valoare a unui parametru
fizic, în condiţii date, reprezintă o cantitate fizică sau un element component al parametrului fizic considerat.
11. Omogenitatea relaţiilor fizice.

13. Teorema variaţiei energiei cinetice.

Lucrul mecanic efectuat sub acţiunea unei forţe, este L = F · d. Conform legii a doua a lui
Newton F = m a, iar din formula lui Galilei, distanţa parcursă: d = (v22-v12)/2a. Înlocuind, rezultă:
L = m a [(v22-v12)/2a], deci L = m v22/2 – m v12/2 = Ec2 – Ec1 = ΔEc.
Acest rezultat exprimă teorema variaţiei energie cinetice:
Variaţia energiei cinetice a unui punct material care se deplasează în raport cu un sistem de
referinţă inerţial este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţă rezultantă care acţionează asupra
punctului material în timpul acestei variaţii: ΔEc = L.
14. Arătaţi cum se scrie proprietatea unei forţe de a fi conservativă cu ajutorul operatorului
diferenţial „nabla”.
15. Deduceţi, plecând de la definiţie, expresia lucrului mecanic al unei forţe conservative de formă
r
generală: F  n 1 . Particularizaţi pentru cazul unor forţe mecanice (greutatea, forţa elastică).
r
O forţă invers proporţională cu pătratul distanţei dintre două corpuri şi cu direcţia pe linia ce uneşte
centrele celor două corpuri, este o forţă de tip central.

 r
F  (2.21) S-a considerat originea sistemului de coordonate în centrul unuia dintre corpuri, ce creează
r2 r
câmpul prin intermediul căruia interacţionează cu cel de-al doilea corp, a cărui poziţie este dată de raza vectoare
r . Particularizând pe  se poate obţine expresia forţei gravitaţionale (   m1m2 ), sau a forţei
 q1q2 
electrostatice     . Să arătăm că, în cazul mai general al unei forţe a cărei formula este:
 40 r 
 r
F  (2.22) unde n este un număr întreg nenul, energia mecanică a sistemului celor două corpurise
rn r
conservă. Se poate arăta că legea conservării energiei se aplică şi în cazul unui sistem format din mai multe
corpuri aflate în câmp de forţe centrale.Determinăm mai întâi expresia lucrului mecanic al forţei (2.22):

r  dr 2 dr 2  2 dr 2
r2 r r

L 12   n1   n1   n1 ,

r1
r r1
2r 2 r1 r

dr 2
unde am folosit faptul că dr = d( r  r )  dr  r  r  dr  2r  dr  r  dr 
2
. Efectuăm schimbarea
2
n1
n 1
de variabilă r  x  r
2
x 2
şi integrăm definit:
x2
n 1 1 n x2
 1
r  
r2
1 n
 dx  x x 
x2 2 2
L   n1       r21n  r11n  (2.23)
2  n 1 1 1 n 1 n 1 n
12
2 x1 2
x r1
2 x1
x1

Se constată următoarele cazuri particulare:

kr22 kr12  kr12 kr22  kr 2

Cazul 1: n  1 şi   k  L12         E pel , unde E pel  este
2 2  2 2  2
mv22 mv12
energia potenţială elastică. Conform teoremei energiei cinetice:L 12  Ec   , de unde se obţine
2 2
mv12 kr12 mv22 kr22
   , (2.24) adică legea conservării energiei în câmp de forţe elastice.
2 2 2 2
 m1m2 1 1 1 1
Cazul 2:   m1m2 , n  2 , L 12  
 r2  r1   m1m2    
1  r2 r1 
  
   E pgrav , unde E pgrav  r    C este energia potenţială gravitaţională.
r1 r2 r

Din teorema energiei cinetice obţinem L 12  Ec  E pgrav , de unde rezultă:

mv22 mv12 m1m2 m1m2 mv12 m1m2 mv22 m1m2

       , (2.25) care constituie
2 2 r1 r2 2 r1 2 r2
legea conservării energiei în câmp de forţe gravitaţionale. Valoarea constantei C din formula de definiţie a
energiei potenţiale gravitaţionale se determină din condiţia de zero pentru E p grav , adică în funcţie de alegerea
 m m
punctului în care energia potenţială are valoarea zero. E pgrav (r ) L r    C   1 2  C (2.26)
r r
Din (2.26) rezultă interpretarea fizică a energiei potenţiale gravitaţionale: lucrul mecanic efectuat de forţa
gravitaţională pentru a deplasa unul dintre cele două corpuri din poziţia în care distanţa dintre corpuri este r , până
la infinit. Pentru sistemul Pământ-corp se poate alege E p
grav
 0 când r   , de unde C  0. Dacă

alegem E p grav  0 când r  R p (corpul pe suprafaţa Pământului), atunci

   Mm Mm
C şi E pgrav     ,(2.27)unde am folosit notaţia m1  M pentru masa
Rp r Rp r R
Pământului şi m2  m pentru masa corpului aflat în câmpul gravitaţional al Pământului. Se observă că,
indiferent de alegerea configuraţiei de zero, şi deci a constantei C , expresia diferenţei între energia potenţială
pentru două poziţii oarecare rămâne aceeaşi.
17. Teorema variaţiei energiei pentru un punct material. Legea conservării energiei

O forta conservativa ce actioneaza asupra unui sistem inchis efectueaza un lucru

mecanic, prin care energia este convertita doar intre formele cinetica si potentiala.
Aceasta inseamna ca, pentru un sistem inchis, energia mecanica totala se conserva
intotdeauna cand o forta conservativa actioneaza asupra sistemului. Deci forta este legata
direct de diferenta de energie potentiala dintre doua locuri din spatiu, si poate fi
considerata o marime caracteristica a campului potential, la fel cum directia si debitul de
curgere a unui rau poate fi considerata a fi o marime caracteristica a unei zone cu relief
denivelat.

Forte conservative sunt gravitatia, forta electromagnetica si forta elastica. Fiecare astfel
de forte au modelel dependente de o poztie data adesea sub forma de vector radial
centrat intr -un potential cu simetrie sferica. Astfel de exemple sunt:

Pentru gravitatie:

Unde G este constanta gravitationala, iar este masa obiectului n.

Pentru fortele electrostatice:

Unde este permitivitatea electrica a vidului, iar este sarcina electrica a obiectului n.

Pentru fortele elastice:

Unde k este constanta elastica a resortului.

18. Oscilatorul liniar armonic. Deducerea ecuaţiei de mişcare pornind de la teorema conservării
energiei, sau de la ecuaţia diferenţială de mișcare.
Sub acţiunea unei forţe elastice un punct material de masă m execută o mişcare oscilatorie armonică. Un
exemple simplu este deformarea unui arc (resort).

Să deducem ecuaţia de mişcare a unui corp punctiform de masă m

x0  0
sb acţiunea forţei elastice Fel   kx . În fig.2 x0  0 în cazul
x resortului netensionat, când forţa elastică este zero. Corpul fiind scos
din poziţia de echilibru şi lăsat apoi liber, asupra lui va acţiona forţa
elastică datorată alungirii sau comprimării resortului. Dependenţa de timp a poziţiei corpului x  x(t ) se obţine
d 2x d 2x
aplicând legea a doua a lui Newton: ma  F ; a   m 2  Fel   kx ,
dt 2 dt
de unde obţinem ecuaţia diferenţială de mişcare a oscilatorului armonic liniar:

d 2x
m 2  kx  0 . (2.49)
dt
Ecuaţia:

d 2x dx
a 2  b  cx  0 (2.50)
dt dt
este o ecuaţie diferenţială omogenă cu coeficienţi constanţi, cu soluţia generală:
x  C1e1t  C2e2t , (2.51)

unde C1 şi C2 sunt două constante care se determină din condiţiile iniţiale, iar 1 şi 2 rădăcinile ecuaţiei
caracteristice:

a2  b  c  0 , (2.52)

Ecuaţia (2.52) s-a obţinut prin introducerea soluţiei (2.51) în ecuaţia (2.50).

Ecuaţia caracteristică a oscilatorului armonic liniar (2.49), este:

m2  k  0 , (2.53)

cu soluţiile:

k k
1,2     i  i0 ,
m m
19. Deducerea ecuaţiei de mişcare a oscilatorului liniar armonic în funcţie de datele iniţiale (
x0 , v0 , a0 ).
Mărimea  0 se numeşte pulsaţia proprie a oscilatorului armonic liniar. Aceasta depinde de constanta elastică a
resortului şi de masa m a corpului, constituind o caracteristică fundamentală a oscilatorului elastic. Sensul acestei
pulsaţii este următorul: dacă oscilatorul armonic liniar este scos din poziţia de echilibru şi lăsat liber, acesta poate
oscila numai cu pulsaţia lui proprie  0 . În absenţa frecărilor, pentru ca un oscilator armonic să oscileze cu o
pulsaţie   0 este necesar ca, pe lângă forţa elastică a arcului, asupra oscilatorului să mai acţioneze o forţă
exterioară periodică de pulsaţie  . Din punct de vedere dimensional pulsaţia se măsoară în unitatea s-1 :
N kg  m 2 1
k 
 m  s    k   1  s 1 .
 m  kg  
m  kg s2  m s

Folosind soluţia (2.54), unde i  1 , ecuaţia (2.51) se va scrie:

x(t )  C1ei t  C2ei t .
0 0
(2.55)

A i A
C1  e , C2  e i
0 0
. (2.56)
2 2
În aceste condiţii, expresia (2.55) devine:

 e .
A i (   t ) A i (   t ) A i (   t ) i (   t )
x(t )  e 0
 e
0 0 0
e
0 0 0 0

2 2 2
Utilizând relaţiile lui Euler:

ei  cos   i sin  ; e  i  cos   i sin  , (2.57)

ecuaţia de mişcare a unui oscilator armonic liniar va avea forma:

x(t )  A cos(0t  0 ) . (2.58)

dx
v   A0 sin(0t  0 ) . (2.59)
dt
Cu condiţiile iniţiale x0  x(t0  0)  A cos 0 şi v0  v(t0  0)   A0 sin 0 , rezolvând sistemul
acestor două ecuaţii determinăm expresiile lui A şi 0 :

v02
A  x02  ;
02
(2.60)
v0
tg0   .
0 x0

Se observă unele diferenţe esenţiale între mărimile A şi 0 pe de o parte, şi  0 pe de altă parte. În timp ce  0
este o mărime intrinsecă ce caracterizează oscilatorul, depinzând de constanta elastică a resortului şi de masa
acestuia, A şi 0 pot lua valori diferite pentru acelaşi oscilator, în funcţie de condiţiile iniţiale.

Semnificaţia termenilor din relaţia (2.58) este următoarea:

- x(t ) reprezintă elongaţia mişcării oscilatorii, reprezentând deplasarea oscilatorului faţă de poziţia de echilibru
la un moment de timp t ;

- A reprezintă amplitudinea mişcării oscilatorii, fiind distanţa maximă a oscilatorului faţă de poziţia sa de
echilibru;

- 0t  0 reprezintă faza mişcării oscilatorii, unde 0 este faza iniţială;

Se observă că funcţia x  t  din (2.58) este periodică în timp. Perioada T a mişcării poate fi dedusă din condiţia
x(t  T )  x(t ) , de unde se obţine:

0T  2 ,
iar rezultă expresia perioadei este

2 2 m
T   2 . (2.61)
0 k k
m

dx x2
v(t )    A0 sin(0t  0 )   A0 1  cos (0t  0 )   A0 1  2
2
,
dt A
de unde rezultă

v  0 A2  x2 . (2.62)

vmax  0 A .

dv
a(t )    A02 cos(0t  0 )  02 x  t  . (2.64)
dt
Relaţia a  02 x reprezintă definiţia mişcării oscilatorii armonice şi poate fi obţinută direct din legea a doua a
dinamicii:
k
ma  Fe  kx  a   x  02 x ;
m

amax  02 A . (2.65)

y (t )  R sin (t )  A sin(0t  0 ) , (2.66)

unde A  ymax  R este amplitudinea mişcării, iar viteza şi acceleraţia sunt:

vy (t )  v cos(0t  0 )  0 R cos(0t  0 )  0 A cos(0t  0 ) (2.67)

ay (t )  an sin(0t  0 )  02 R sin(0t  0 )  02 Asin(0t  0 )  02 y(t ).

20. Oscilatorul liniar amortizat; deducerea ecuaţiei de mişcare.
d 2x
m 2  Fel  Ff , (2.91)
dt
unde
dx
Ff  v   (2.92)
dt
 este o mărime strict pozitivă. Înlocuind (2.92) în (2.91) se obţine:
şi
d 2x dx d 2 x  dx
m 2    kx  0  2    02 x  0 . (2.93)
dt dt dt m dt
Introducem notaţia

 2 , (2.94)
m
unde  se numeşte coeficient de amortizare. Din (2.93) obţinem:
d 2x dx
2
 2   02 x  0 . (2.95)
dt dt
Căutăm soluţia ecuaţiei (2.95) sub forma:
x  t   Cet , (2.96)
dx d 2x
unde C este o constantă. Introducem expresia (2.96) şi derivatele  C  e t şi 2
 C  2 e t în (2.95),
dt dt
obţinând ecuaţia caracteristică:
2  2  02  0 , (2.97)
cu rădăcinile
1     2  02 ;  2     2  02 . (2.98)
Pentru a avea o mişcare oscilatorie, rădăcinile  1 şi  2 trebuie să fie numere imaginare, deoarece numai în acest
caz mişcarea este limitată în spaţiu. Această cerinţă este satisfăcută numai când coeficientul de amortizare  este
mai mic decât pulsaţia proprie 0 , caz în care putem scrie
 2  02  i 02   2  i (2.99)
Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale (2.95) devine astfel:
x  t   Ae
1
t
 A2e t  et  Ae
1 2
1
it
 A2eit  (2.100)
Soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale de gradul doi conţine două constante de integrare. Elongaţia mişcării
x  t  fiind o mărime reală, cele două constante A1 şi A2 trebuie să fie numere complexe. Pentru două
oscilatorii
numere complexe există două numere reale A şi 0 astfel ca să fie îndeplinite relaţiile:
A A
A1  ei ; A2  e i (2.101)
0 0

2 2
Cu aceste notaţii soluţia (2.100) poate fi scrisă sub forma:
A it    it  
x  t   e t  e e
0
 (2.102)
0

2
Folosind relaţiile lui Euler (2.57) se obţine legea de mişcare a punctului material supus unei forţe elastice, cât şi
forţei de frecare:
x(t )  Ae t cos(t  0 ) , (2.103)
unde
   02   2 (2.104)
reprezintă pulsaţia mişcării amortizate.
Prezenţa amortizării conduce la următoarele două efecte importante:
- pulsaţia mişcării amortizate este întotdeauna mai mică decât cea a mişcării neamortizate, şi depinde de valoarea
coeficientului de amortizare  ;
- amplitudinea mişcării, şi deci energia oscilatorului, scad exponenţial în timp, până când în final corpul se
opreşte.

x(t )
A

A

Figura 13. Variaţia în timp a elongaţiei unei mişcări oscilatorii armonice

În fig.13, respectiv 14, se reprezintă elongaţia unei mişcări oscilatorii armonice fără amortizare, respectiv cu
amortizare. Prezenţa amortizării conduce la scăderea amplitudinii, şi deci în final la încetarea mişcării
oscilatorului.

x t 
A
e  t
t0  T

t0 t

A
21. Decrementul logaritmic al unei mişcări amortizate..
Figura 14. Variaţia în timp a elongaţiei unei 1 mişcări oscilatorii amortizate
Se observă din (2.103) că după un interval de timp   , denumit durata de relaxare a oscilaţiei amortizate,

2
amplitudinea mişcării oscilatorii scade de " e " ori, iar energia oscilatorului de " e " ori. În general o mişcare
oscilatorie armonică amortizată este caracterizată prin decrementul logaritmic  :

x  t0  e t 0

  ln  ln  t  T  T (2.105)
x  t0  T  e e 0

care se mai poate scrie şi sub forma:

1 1 
  (2.106)
 T T
De aici rezultă semnificaţia fizică a decrementului logaritmic: inversul decrementului logaritmic reprezintă
numărul de oscilaţii complete efectuate deoscilator în intervalul de timp în care amplitudinea scade de " e " ori.
21. Decrementul logaritmic al unei mişcări amortizate.
 22. Oscilatorul liniar întreţinut; deducerea ecuaţiei de mişcare.
d 2x
m 2  Fe  Ff  F  t  . (2.109)
dt
Introducând expresiile forţelor şi împărţind la m , obţinem ecuaţia diferenţială de gradul al doilea, neomogenă şi
cu coeficienţi constanţi:
d 2x dx F0 it
 2   2
0
x  e (2.110)
dt 2 dt m
Soluţia acestei ecuaţii este suma dintre soluţia ecuaţiei omogene (2.103) şi o expresie de forma termenului liber
eit . Datorită scăderii exponenţiale a amplitudinii în timp, soluţia ecuaţiei omogene devine neglijabilă după
timpul t   , şi se caută pentru ecuaţia diferenţială (2.110) o soluţie de forma:
x  t   Ceit , (2.111)
dx
unde C nu depinde de timp şi se determină introducând (2.111), ca şi derivatele  iCeit ,
dt
d 2x
2
 2Ceit , în ecuaţia (2.110):
dt
F0  02  2   2i
Ce    2i     e  C 
F0 it F0
it 2 2
 Această
m  02  2   2i m  02  2   4 22 
0 2
m
 
expresie mai poate fi scrisă sub forma :

C
F0

 2
0
 2   2i

F0e  i
(2.112)
1 1 1

m       4         4   m       4  
2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2

 0
  0
  0

Pe baza formulelor (2.57) se obţine:
02  2 2
cos   1 ; sin   1 ,
   2 2

2
 4   2 2 2
   
2 2

2
 4  
2 2 2

 0
  0

de unde rezultă:
2
tg  (2.113)
  2
2
0
Soluţia ecuaţiei diferenţiale (2.110) devine astfel:
F0
x t   1  ei t    A    ei t   (2.114)
m  02  2   4 22 
2 2

 
Se poate observa uşor în fig. 15 că între elongaţia x  t  şi forţa exterioară F  t  apare o diferenţă de fază  , cu
valori cuprinse între 0 şi .
23. Fenomenul de rezonanţă în mişcarea oscilatorie întreţinută.
Amplitudinea mişcării este dată de expresia:
F0 1
A     1 , (2.115)

 0 
m  2  2 2  4 22  2

şi prezintă un maximum pentru pulsaţia   r (pulsaţia de rezonanţă, care se obţine din condiţia ca termenul de
la numitor să fie minim):
1

 
d  2 2 2 2 2 2
    4    0  r  02  2 2 (2.116)
d  0

Pulsaţia la rezonanţă r nu este egală cu pulsaţia proprie  0 a sistemului, ci depinde de coeficientul de
amortizare  .

  



2


0 0
Figura 15. Defazajul dintre elongaţie şi forţa

exterioară la o mişcare oscilatorie întreţinută,

În fig.16 este indicată
funcţie deaproximativ dependenţa
pulsaţia forţei exterioare  
A  A  , pentru valori diferite ale parametrului .
Introducând (2.116) în (2.115) obţinem amplitudinea la rezonanţă Ar :
F0 1
Ar   (2.117)
m 2 02   2
Se observă că amplitudinea la rezonanţă este cu atât mai mare cu cât coeficientul de amortizare este mai mic.
Fenomenul de rezonanţă are aplicaţii multiple în ştiinţă şi tehnică, fiind în unele cazuri deosebit de util, iar în alte
cazuri dăunător.
24. Compunerea oscilaţiilor paralele de aceeaşi frecvenţă; cazuri particulare.
În unele cazuri un corp de masă m este supus concomitent acţiunii a două sau mai multor
forţe elastice. Mişcarea acestui corp este rezultanta mişcărilor oscilatorii individuale pe
care le-ar efectua corpul sub acţiunea fiecărei forţe elastice în parte. Să presupunem că
sub acţiunea forţelor elastice Fel 1 şi Fel 2 corpul execută separat mişcările oscilatorii (2.75)
şi (2.76)
x1 (t )  A1 cos(0t  01 ) (2.75) x2 (t )  A2 cos(0t  02 ) . (2.76)

y Cele două forţe acţionând concomitent

A (simultan) asupra punctului material, acesta va
0 executa o mişcare, de asemenea oscilatorie
armonică, dată de formula:
x(t )  A cos(0t  0 ) .
(t )
fo x (2.77)
Problema compunerii mişcărilor
O tox(t )
oscilatorii se rezolvă exprimând mărimile A şi
n 0 funcţie de A1 , A2 , 01 şi 02 . Cea mai bună
Figura 7. Reprezentarea fazorială
şi metodă este bazată pe reprezentarea fazorială a
a unei
mişcării mişcări
el
oscilatorii oscilatorii
(fig.7). armonice
Mărimea (2.77) poate fi reprezentată printr-un vector A de
lungime A , eccare la momentul t 0 face cu axa Ox unghiul 0 . Dacă acest vector se roteşte
tr
în jurul punctului O cu viteza unghiulară constantă 0 , proiecţiile vârfului său pe axele
Ox şi Oy execută
on mişcări oscilatorii.

(t )  0t  0 ;

x(t )  A cos   A cos(0t  0 ) .

Proiectând relaţia vectorială A  A1  A2 pe cele două axe, obţinem sistemul de
ecuaţii:
A1 sin 01  A2 sin 02  A sin 0 ;
(2.78)
A1 cos 01  A2 cos 02  A cos 0 .

Prin împărţirea ecuaţiilor (2.78) obţinem:

A sin 01  A2 sin 02
tg0  1 . (2.79)
A1 cos 01  A2 cos 02

Ridicând la pătrat ecuaţiile (2.78) şi adunându-le, obţinem:

A2  A12  A22  2 A1 A2 (sin 01 sin 02  cos 01 cos 02 )  A12  A22  2 A1 A2 cos(02  01 ),
A  A12  A22  2 A1 A2 cos(02  01 ) . (2.80)
Se observă că amplitudinea rezultantă depinde atât de amplitudinile A1 şi A2 , cât şi de
diferenţa dintre fazele iniţiale 0  02  01 .
Se disting următoarele cazuri particulare:
a)   02  01  0, 2,....., 2n ; A  A1  A2 . În acest caz oscilaţiile sunt în fază, şi
prin compunerea lor se obţine pentru mişcarea oscilatorie rezultantă amplitudinea
maximă.

b) A2

A1
02
01
O x2 (t ) x1 (t )x(t )

 3 
  02  01  , , ...., (2n  1) , unde n  0, 1, 2, ..... ; A  A1  A2 . În acest caz
2 2

2 2 2
se spune că oscilaţiile sunt în cuadratură.

c)   02  01  , 3,..., (2n  1) ; A  A1  A2 . Oscilaţiile sunt în opoziţie de fază şi

amplitudinea rezultantă este minimă (dacă A1  A2 , rezultă A  0 ).
25. Compunerea oscilaţiilor perpendiculare de aceeaşi frecvenţă; cazuri particulare.
Să considerăm un punct material supus concomitent acţiunii a două forţe elastice acţionând pe direcţii
perpendiculare. Sub acţiunea acestor forţe punctul material va efectua două mişcări oscilatorii de aceeaşi pulsaţie,
însă cu faze iniţiale diferite. Alegând pentru cele două direcţii perpendiculare axele Ox şi Oy , ecuaţiile celor
două mişcări oscilatorii vor fi:

x(t )  A1 cos(0t  01 );

(2.83)
y (t )  A2 cos(0t  02 ).
Ecuaţia traiectoriei punctului supus simultan acţiunii celor două forţe elastice se deduce eliminând timpul t între
ecuaţiile (2.83). Rescriem ecuaţiile sub forma:

x
 A  cos(0t  01 )  cos 0t cos 01  sin 0t sin 01;
 1
 (2.84)
 y  cos( t   )  cos  t cos   sin  t sin  .

 A2
0 02 0 02 0 02

Din sistemul (2.84) obţinem expresiile lui sin 0t şi cos 0t sub forma:

x y x y
cos 02  cos 01 sin 02  sin 01
A A2 A A2
sin 0t  1 ; cos 0t  1 . (2.85)
sin(02  01) sin(02  01)

Vom nota cu   02  01 diferenţa dintre fazele iniţiale ale celor două oscilaţii.

Pentru a elimina timpul între ecuaţiile (2.83) ridicăm la pătrat expresiile (2.85), apoi le adunăm folosind
identitatea trigonometrică sin 2 0t  cos2 0t  1;
2 2
 x y   x y 
 A cos 02  A cos 01   A sin 02  A sin 01 
 1 2   1 2   1,
sin 
2
sin 
2

şi printr-un calcul trigonometric simplu se obţine:

x 2 y 2 2 xy
2
 2 cos   sin 2  . (2.86)
A1 A2 A1 A2
Relaţia (2.86) reprezintă ecuaţia unei elipse cuprinsă într-un dreptunghi de laturi 2 A1 şi 2 A2 (fig.9). Se remarcă
următoarele cazuri particulare:


a)   (2n  1) , unde n este un număr întreg, şi ecuaţia (2.86) devine:
2
x2 y 2
  1, (2.87)
A12 A22
y

 x
O
A2

A1

Reprezintând o elipsă cu axa mare 2 A1 şi axa mică 2 A2 , iar axele de coordonate Ox şi Oy axe principale ale
elipsei (fig.10).


b)   2n ; în acest caz obţinem din ecuaţia (2.86):
2
x y x y
  0 dacă n este impar, respectiv   0 dacă n este par.
A1 A2 A1 A2
Astfel, elipsa degenerează într-o dreaptă (fig.11).

x
A2 O

A1
26. Determinarea unghiului de înclinare al elipsei în funcţie de amplitudinile oscilaţiilor şi defazaj
la compunerea oscilaţiilor perpendiculare.
Pentru a determina unghiul  dintre axa mare a elipsei şi axa Ox din fig.9 efectuăm o rotaţie de unghi
 a sistemului de coordonate x, y . Apoi deducem relaţiile dintre acestea şi coordonatele sistemului rotit x, y
(fig.12) pentru un punct oarecare M. În relaţiile ce urmează vom renunţa la indicele M.
x  r cos(  )  r cos  cos   r sin  sin   x cos   y sin ;
x  r cos , y  r sin ;
y  r sin(  )  r sin  cos   r sin  cos   y cos   x sin .
x  x cos   y sin ;
(2.88)Din (2.88) determinăm pe x şi y în funcţie de x  şi y  şi obţinem:
y  x sin   y cos .
(2.89)Introducem (2.89) în (2.86), obţinând ecuaţia elipsei în coordonate x, y , caz în care semiaxa mare,
respectiv semiaxa mică, vor coincide cu direcţia axei de coordonate rotite Ox , respectiv Oy  . În noua formă a
ecuaţiei elipsei, termenul care conţine produsul xy  va fi:
2 xy sin  cos  2 xy sin  cos  2
2
 2
 ( xy cos 2   xy sin 2 )cos . Anulăm coeficientul
A1 A2 A1 A2
termenului care conţine produsul xy şi obţinem:
 1 1  2 xy  A2  A2  2cos 2
2 xy sin  cos   2  2   (cos 2   sin 2 )cos   sin 2  1 2 22   cos 
 2
A A 1  A A
1 2 A 
 1 2 A A A
1 2

care se poate scrie mai simplu sub forma :

y y 2 A1 A2
yM M tg2  cos  . (2.90)
A12  A22
r
yM x

xM

 x
O xM

Figura 12. Rotirea sistemului

de coordonate
27. Forţa lui Coulomb, câmpul electric Coulombian
28. Definiţi potenţialul electrostatic. Teorema superpoziţiei pentru potenţialele electrostatic.
Potenţialul electric într-un punct al spaţiului, V(r), este definit ca lucrul mecanic al forţelor electrice
efectuat pentru a deplasa sarcina de probă q din acel punct la infinit sau în alt punct unde potenţialul este zero,
divizat cu valoarea sarcinii de probă: V(r) = L/q. Potenţialul electric este o mărime scalară şi se măsoară în volţi:
[V]SI=J/C=V (Volt). Lucrul mecanic efectuat de forţele electrice asupra sarcinii de probă depinde doar de punctul
de plecare şi cel de sosire şi nu depinde de drumul dintre cele două puncte. Se spune că avem un câmp de forţe
conservativ, la fel ca cel gravitaţional. Adică pentru un corp care se mişcă în acest câmp suma dintre energia
cinetică şi cea potenţială este constantă (se conservă enegi mecanică). Energia potenţială a unei sarcini electrice q
aflate într-un câmp electric va fi: Ep = qV. Potenţialul electric într-un punct aflat la distanţa r de o sarcină Q,
punctuală sau distribuită pe o sferă, este: V(r) = Q/(4πεo·r).
29. Legătura dintre câmp şi potenţial în electrostatică. Linii de cȃmp.
Locul geometric al punctelor care au acelaşi potenţial este o suprafaţă echipotenţială. Liniile de câmp
electric şi implicit intensităţile câmpului electric sunt perpendiculare pe suprafaţa echipotenţială. În electrostatică
suprafeţele metalice sunt suprafeţe echipotenţiale.

Reprezentarea grafică a câmpurilor electrice se face utilizând liniile de câmp. Liniile de câmp = curbele la
care vectorul intensitate câmp electric este tangent în fiecare punct; sensul unei linii de câmp este acela al
vectorului intensitate câmp electric. Pentru sarcinile punctiforme, atât liniile de câmp cât şi vectorii intensitatea
câmpului electric au o orientare radială cu sensul spre exterior, dacă sarcinile electrice sunt pozitive (fig.7.2a),
respectiv spre interior (spre sarcină), dacă sarcinile electrice sunt negative (fig. 7.2b). Liniile de câmp ce descriu
câmpul creat de o sarcină electrică pozitivă şi una negativă sunt îndreptate de la sarcina pozitivă spre cea negativă.
30. Sarcina electrică elementară. Experimentele lui Millikan
Experimentul Millikan reprezintă prima metodă de măsurare directă a sarcinii electrice a unui electron. A
fost elaborată şi aplicată într-un mod original de Robert Millikan, în 1909. El a folosit un microscop pentru a
măsura viteza de coborâre a unor picături de ulei lăsate să cadă prin capacul unei cutii. Prin reglarea tensiunii
electrice între capacul şi fundul cutiei (ambele din metal), oprea din căderea lor picăturile încărcate electric şi a
descoperit că sarcinile electrice ale picăturilor erau multipli întregi ai unei valori de bază, demonstrând astfel că
sarcina electrică se manifestă în unităţi de bază naturale.
32. Fluxul cȃmpului electric. Teorema lui Gauss pentru electrostatică.
33. Aplicaţii ale teoremei lui Gauss
34. Structura discontinuă a materiei.
Democrit a introdus noţiunea de atom. În concepţia atomiştilor antici atomii reprezentau „cărămizile”
fundamentale ale materiei, fiind indivizibili, impenetrabili şi eterni.

S-a arătat că în cazul gazelor există legi simple nu numai pentru masele substanţelor ce intră într-o reacţie
chimică, ci şi pentru volumul .

- „fiecare gaz este format dintr-un număr mare de particule – atomii sau moleculele lui;”

- „la aceeaşi temperatură şi presiune, volume egale de gaze diferite conţin acelaşi număr de molecule.”

Această lege enunţată de Avogadro are o însemnătate deosebită pentru înţelegerea principiilor care stau la baza
realizării diferitelor reacţii chimice.

formula chimică: 2H 2 +O 2 =2H 2O

Deoarece masa atomilor, respectiv a moleculelor este foarte mică, aceasta nu se măsoară în grame sau
12
kilograme, ci în unităţi atomice de. S-a convenit ca unitatea atomică de masă să fie aleasă astfel încât atomul 6 C
să aibă masa egală cu 12 amu.

1. Molul este cantitatea de substanţă a unui sistem care conţine entităţi elementare . numărul lui Avogadro
N A  6,022  1023 mol1  .

2. De câte ori se întrebuinţează molul trebuie specificate entităţile elementare, care pot fi constituite din
atomi, molecule, ioni, alte particule sau grupuri specificate de asemenea particule.

Dacă m0 este masa unei molecule, este evidentă relaţia:   N A m0

μ
de unde m0 
NA
Din legea lui Avogadro rezultă şi că un mol de orice gaz, la o anumită presiune p şi o anumită
temperatură
T , ocupă întotdeauna acelaşi volum. În condiţii normale de presiune şi temperatură
T0  273,15K şi p0  1atm  un kmol de orice gaz ideal ocupă volumulV0  22,41m3 kmol .
35. Structura discontinuă a radiaţiei electromagnetice. Fotonul
 37. Descrieţi efectul fotoelectric şi enunţaţi legile acestuia.
Efectul fotoelectric a fost descoperit experimental de H. Hertz în anul 1888. Acesta a observat că producerea unei
scântei între două sfere de zinc ale unui eclator este favorizată dacă suprafaţa uneia dintre sfere este iluminată cu radiaţii din
domeniul ultraviolet. Studiile ulterioare au arătat că există următoarele tipuri de efecte fotoelectrice:

1. Efectul fotoelectric extern, care constă în emisia de electroni în afara unui corp metalic, la iradierea suprafeţei acestuia cu
unde electromagnetice adecvate.
2. Efectul fotoelectric intern – mărirea, ca urmare a absorbţiei undelor electromagnetice, a numărului de electroni “liberi” în
interiorul unui corp iradiat, nu însă şi emisia electronilor în afara corpului. Principala consecinţă a absorbţiei este micşorarea
substanţială a rezistenţei electrice a probei iradiate.
3. Efectul fotogalvanic – apariţia, sub influenţa iradierii, a unei tensiuni electromotoare la contactul dintre un semiconductor
si un metal, sau dintre două semiconductoare.
4. Fotoionizarea moleculelor sau a atomilor sub acţiunea luminii incidente, într-un mediu gazos.
Datele experimentale sunt sintetizate în următoarele legi empirice ale efectului fotoelectric:
1. Pentru o compoziţie spectrală constantă a radiaţiei incidente intensitatea fotocurentului este direct proporţională cu
intensitatea radiaţiei incidente pe catod.
2. Energia cinetică iniţială a electronilor scoşi de radiaţia electromagnetică din catod creşte liniar cu frecvenţa radiaţiei
şi nu depinde de intensitatea acesteia.
3. Efectul fotoelectric nu apare dacă frecvenţa radiaţiei incidente este mai mică decât o valoare caracteristică pentru

fiecare metal
 0 , numită pragul roşu.
4. Efectul fotoelctric nu prezintă inerţie, adică intervalul de timp dintre momentul începerii iradierii şi momentul
începerii emisiei de electroni este neglijabil

38. Explicarea legilor efectului fotoelectric prin teoria lui Einstein.

În anul 1905, cunoscutul fizician Albert Einstein a propus o nouă interpretare a efectului fotoelectric. După Einstein,
lumina monocromatică de frecvenţă  se emite, absoarbe şi propagă ca un flux de fotoni care au fiecare energia h . Din
acest punct de vedere, intensitatea I a luminii ce cade pe fotocatod este determinată de numărul de fotoni ce cad în unitatea
de timp pe unitatea de arie a suprafeţei catodului, iar energia fiecărui foton este determinată de frecvenţa  a radiaţii.În
cazul efectului fotoelectric fotonul se “ciocneşte” cu electronul, cedându-i acestuia întreaga sa enrgie h . Electronul care
primeşte această energie şi se îndreaptă spre suprafaţa metalului poate cheltui o parte E1 din energia sa h în ciocnirile

inelastice din interiorul metalului, şi o altă energie L ext (lucrul mecanic de extracţie ) pentru a ieşi din metal. Energia
care îi mai rămâne electronului în momentul în care părăseşte suprafaţa metalului reprezintă energia lui cinetică. Din legea
mv 2
conservării energiei rezultă:  h L ext
– E1 Dacă E1  0 , adică
2
electronul nu pierde energie prin ciocniri în interiorul metalului, energia sa cinetică maximă va fi:
m 2
Ec max  v max  hv L ext
2
Relaţiile reprezintă forma matematică a legii lui Einstein pentru efectul foroelectric extern.

Formula este verificată foarte bine de datele experimentale.

Existenţa pragului roşu al efectului fotoelectric extern este o consecinţă directă a formulei. Din Ec max  0 ,
rezultă L ext  hv0 , deci există o frecvenţă astfel încât pentru    efectul fotoelectric extern nu poate avea loc.
0

Această teorie propusă de Einstein explică excelent cele 4 legi empirice ale efectului fotoelectric extern.
 39. Efectul Compton. Deducerea
formulei de deplasare a lui Compton
y
h, k B Compton a observat însă experimental că
în lumina difuzată, pe lângă radiaţia cu lungimea
h 0 , k0 A  de undă  0 a radiaţiei incidente mai apare o
e  C x radiaţie cu lungime de undă    0  
mv .Dacă atomii mediului difuzat sunt uşori ( Z este
mic), electronii periferici sunt slab legaţi de
Figura 16. Ciocnirea dintre nucleu. energia de legătură a electronului în
atom este mult mai mică decât energia fotonului
incident. Aşadar, efectul Compton poate fi
considerat ca difuzia unui foton pe un electron
liber. .Considerăm că un electron aflat în repaus,
având energia E0  m0c2 şi impulsul p0  0 , este
ciocnit de un foton cu energia iniţială h şi
0

impulsul k0 (unde k0  2  0 ). În urama

c
„ciocnirii” fotonul îşi modifică direcţia de
mişcare, energia şi impulsul, iar electronul poate
căpăta o viteză apropiată de viteza luminii în vid
c.

  E  ’  E’ k  P  k’  P ’
Legile de conservare vor lua în acest caz forma:

h0  m0c2  h  mc2 k0  k  mv

Din dependenţa relativistă a masei de viteză, , obţinem m2c2  c2  v2   m0 2c4 0  c

m
m0 0
v2
1 2
c
c
v ;, formula de deplasare :      0  h (1  cos )  2 h sin 2 
 m0c m0c 2

Mărimea: h
  0,02426Å este lungimea de unda Compton.
m0c
40. Energia cinetică a electronului de recul.
În efectul Compton electronul primeşte de la fotonul incident energia:
 Ee   0  c c  
Ee  h0 – h  h  h0       
0 obţiem: h 0  0 c   0    0   sau

Ee 2 sin 2  / 2

h 0  0  2 sin 2  / 2 . obţinem energia cinetică a electronilor:

2 sin 2  / 2 dEc
Ec  h 0 . Valoarea maximă a energiei cinetice se obţine din condiţia:  0.
 0  2 sin 2  / 2 d
hc 2
de unde se obţine    . Înlocuind în expresia lui Ec obţinem:
E  
 0  0  2
c max

41. Relaţia dintre unghiul pe care-l face direcţia fotonului difuzat (θ) şi direcţia de mişcare
a electronului de recul (φ) faţă de direcţia fotonului incident.

y
h, k B

h 0 , k0 A

e C x

mv

Ciocnirea dintre
electron si foton

h0  m0c2  h  mc2

Proiectăm legea conservării impulsuluipe axele Ox şi Oy obţinând sistemul de ecuaţii:
h h
 0 k  k cos   mv cos      cos   mv cos  . Eliminând din sistem viteza electronului de recul, şi
  0
 0  k sin   mv sin   h sin   mv sin 
 
înlocuind expresia lui  din formula de deplasare a lui Compton , obţinem relaţia cerută:

ctg 
  0    tg   1   
  tg
0 2  0  2
42. Explicaţi de ce efectul Compton nu s-a observat în lumină vizibilă şi de ce este mai vizibil
pentru elemente chimice uşoare (Z mic).

h h 
     0  (1  cos )  2 sin 2
m0c m0c 2
Valoarea foarte mică a lungimii de undă Compton explică faptul că acest efect nu poate fi observat pentru
lumina din domeniul vizibil. Pentru o lungime de undă este imposibil de sesizat experimental o deplasare, În

schimb, pentru razele X  este comparabilă cu  0 , şi deci poate fi măsurată relativ uşor. Independenţa
mărimii  de natura substanţei difuzate este o consecinţă a ipotezei iniţiale, şi anume că difuzia Compton are
loc pe electronii liberi.

h h 
     0  (1  cos )  2 sin 2
m0c m0c 2

h
Mărimea:   0,02426Å este cunoscută sub denumirea de lungime de undă Compton.
m0c
Formula obţinută de Compton este în totală concordanţă cu datele experimentale.

Se constată că odată cu creşterea numărului de ordine Z al materialului difuzant, intensitatea liniei

deplasate (cu lungimea de undă    0   ) scade, iar intensitatea liniei nedeplasate (cu lungimea de
undă  0 ) creşte (fig.17 a). Pentru materialele difuzante uşoare ca Li, B, Be prin difuzie se obţine practic numai

linia deplasată cu lungimea de undă  0   .

43. Producerea şi propagarea radiaţiei electromagnetice.

z E

M
r H

q+ y

a
x

În teoria electromagnetismului clasic, se arată că dacă o particulă încărcată cu sarcina electrică q , se

deplasează accelerat cu acceleraţia a , atunci se propagă o
undă electromagnetică sferică, în care vectorii E şi H
depind de timp şi de distanţa faţă de sursa de unde.

-intensitatea câmpului electric coulombian:

q
EC 
E 40 r 2
z EC
- intensitatea câmpului electric datorat acceleraţiei
0 qa
r purtătorului de sarcina: E sin 
4r

q +
 y 0 qa q
E EC 
a 4r0 4r02
x
d 2z (perpendicular)
z  A cos 0t; a  2  02 A cos 0t
dt
0 qa
H E sin 
0 4cr

c2 v  c c
r0
1
 
 0 0 a a r r n

1
v
 viteza de propagare a undelor

n-indicele de dielectrice
44. Proprietăţile radiaţiei electromagnetice.
Proprietăţile generale ale undelor electromagnetice sunt:

1) Transversalitatea:

k  E; k  H
2) Vectorii E şi H sunt perpendiculari între ei:


H


nE  ,

unde n este versorul direcţiei de propagare a undei.

3) Vibraţiile vectorilor E şi H sunt în fază.

Din rezultă că între modulele vectorilor E şi H există relaţia:

E  H
Astfel, mărimile E  z , t  şi H  z , t  ating concomitent şi în aceleaşi puncte valorile maxime, şi respectiv cele
minime, oscilând în fază.

4) Intensitatea undei electromagnetice plane este proporţională cu pătratul amplitudinii vectorului E:

1  2
I E0
2 
45. Ce înţelegeţi prin fenomenul de polarizare a luminii. Daţi exemple din natură şi din viaţa
cotidiană privind polarizarea luminii.

E S-a arătat că un dipol electric oscilant pe  t  emite în

Planul de vibraţie
toate direcţiile unde electromagnetice, care se propagă
în sensul razei vectoare r . Este specific faptul că
vectorul E vibrează tot timpul în planul format de
v vectorii r si pe  t  , iar vectorul H vibrează
perpendicular pe acelaşi plan .

Planul în care vibrează vectorul E se numeşte plan de

vibraţie, iar planul în care vibrează vectorul H se
Planul de polarizare numeşte plan de polarizare . Acestea sunt denumiri
adoptate istoric prin consens, nereprezentând nici un
H sens fizic. Unda reprezentată în fig.6 se numeşte
undăplan polarizată, sau liniar polarizată.
Unda plan polarizată
Exemple: Vikingii foloseau inca acum 1200 de ani un
compas ceresc in calatoriile lor.

Sau ochelarii 3D

Vectorul intensitate descompus dupa axele Ox si Oy:

E  iEoxe 
i t kz 
 jEoy e 
i t kz  

Ex  Eox cos t ; E y  Eoy cos  t   

In planul z=0:

2
Ex2 E y 2 Ex E y
2
 2  cos   sin 2 
Eox Eoy Eox Eoy
 46. Descrieţi tipurile de polarizare a luminii. Definiţi gradul de polarizare.
2
Ex2 E y 2 Ex E y
2
 2  cos   sin 2 
Eox Eoy Eox Eoy
Unda electromagnetica pentru care proiectia varfului vectorului E in
planul perpendicular pe directia de propagare a undei descrie o elipsa,se numeste Unda polarizata eliptic.

Ne vom ocupa de câteva cazuri particulare.

Eoy
a) Dacă   2m  m  0,1,2,3,..... , se obţine: Ey  Ex
Eox

Eoy
Ey   Ex
b) Dacă    2m  1  , avem: Eox

În acest caz unda electromagnetică este de asemenea liniar polarizată, însă direcţia de polarizare se află în
cadranele 2 şi 4.

y y
A A E0 y
E0 y
 E0 x x E0 x
E0 x  E0 x  x
 E0 y  E0 y
A A
a) cadranele I-III b) cadranele II-IV
O undă liniar
polarizată

y
y    2  2
Eliptic stâng

x
z 0 x
Eliptic drept

Figura 10. Polarizarea

eliptică Figura 9. Polarizarea eliptică;
axele principale ale elipsei coincid

 Ex2 Ey2 cu axele Ox şi Oy

    2m  1  1
2 Eox2 Eoy2
 
Este simplu de văzut că pentru  vârful vectorului E se deplasează pe elipsă în sensul acelor de ceasornic,
2

iar dacă  în sens invers. În funcţie de sensul de rotaţie al vârfului vectorului E lumina este polarizată
2
eliptic drept, sau eliptic stâng.

Dacă Eox  Eoy , lumina este circular polarizată (pe dreapta sau pe stânga).

Mărimea P definită prin relaţia:

I1  I2
P (7.57)
I1  I2
se numeşte gradul de polarizare al luminii. Dacă P  0 lumina este naturală (nepolarizată), pentru P 1
lumina este liniar polarizată,iar pentru 0  P  1 lumina este parţial polarizată.

1 1 1

2 2 2 2
M
2 2 2

1 1 1
a) b) c)
Figura 11. Gradul de polarizare a undelor electromagnetice
E2
r1 E1
S
E1
1
r2
S N
2 E2
Figura 12.
Compunerea a două
unde liniar polarizate
47. Descrieţi fenomenul de interferenţă a luminii. Condiţiile de obţinere a fenomenului de
interferenţă.
Interferenţa este fenomenul de suprapunere a două sau mai multor unde, prin formarea de franje
luminoase şi întunecate succesive. Desigur că nu orice suprapunere a undelor conduce la fenomenul de
interferenţă, ci se impun unele condiţii necesare asigurării franjelor de interferenţă.

Condiţiile de obţinere a interferenţei

În general, dacă într-un punct oarecare din spaţiu se suprapun două unde electromagnetice, confrom principiului
superpoziţiei intensitatea câmpului electric rezultant este: E  E1  E2

48. Metode si dispozitive de obţinere a interferenţei.

 D
S1 
S
 O’
x1
S2 x
x2 P

Figura 18. Dispozitivul lui Young

x  xd D D
tg    xmax  k i  xmax, k 1  xmax, k 
D d D d d

D
Din condiţia    2k  1

obţinem poziţiile unde se vor observa minime: xmin   2k  1
2 2d
 B
i r
n1
n2 A C
t d

Figura 19. Metoda de obţinere a

interferenţei prin divizarea amplitudinii

Diferenţa de drum optic r pentru cele două raze care ajung în A şi C este:


r  2n2AD  n1BC 
2


i este unghiul de incidenţă şi este egal cu unghiul de reflexie r , t este unghiul de transmisie (refracţie), iar
2
apare datorită piederii unei jumătăţi de undă la reflexia pe suprafaţa lamei. Din legea refracţiei:

sin i n2 sin t
  n1  n2
sin t n1 sin i ,
În funcţie de valorile lui d , n2 şi t se obţin maxime pentru r  m , respectiv minime pentru

r   2m  1 .
2
Dintre aplicaţiile cele mai importante ale interferenţei amintim următoarele:

Filtrele, Straturi antireflectante sau straturi puternic reflectante, Refractometria interferenţială, Măsurarea
lungimilor cu precizie înaltă, Dilatometria interferenţială.
49. Interferenţa multiplă.
M
S1
S2
S3
S4
L

SN
Figura 15. Interferenţa a N
unde coerente

Intensităţile câmpului electric, corespunzătoare acestor unde pot fi scrise sub forma:

E0  E1  t  ; E2  E0 t  ei ; EN  E0 t  e
i N 1

Astfel, intensitatea câmpului electric al undei rezultante este:

E  E1  t   E2  t   ...  EN  t   E0  t  1  ei  e2i  ...  e   

i N 1 

 i 1  eiN 
În paranteza dreaptă avem o progresie geometrică cu relaţia e : E  E0 (t ) (7.87)
1  ei
Dacă I 0 este intensitatea radiaţiei provenite în punctul M de la fiecare sursă, atunci intensitatea undei în punctul
2
1  e  iN 
M va fi: I  I0 (7.88)
1  e  i
Calculăm modulul pătrat utilizând relaţia :

 ei  ei  2 
1 e  i 2
 1  e  i
1  e   2  e
i  i i
 e  2 1    2 1  cos    4sin
 2  2
2
 N 
 sin
obţinem I  I0  2 
 
 sin 
 2 
50. Condiţiile de maxim şi minim pentru figura de interferenţă.

condiția de maxim, iar condiția de minim,

Se poate arăta simplu că pentru   2m  m  0,1,2,..... avem maxime principale: Imax  N 2 I0 .
Condiţiile de minim ale intensităţii I se obţin când numărătorul este zero, iar numitorul este diferit de zero:
N 
 l ;  l  1,2,3,...., N  1
2
Numărul întreg l poate lua orice valoare, însă nu poate fi multiplu de N , deoarece dacă l  mN , relaţia se
reduce la condiţia de maxim principal
Aşadar, între maximul principal de ordinul zero  m  0  şi maximul principal de ordinul unu  m  1 ,
numărul întreg l N  1 minime, între care se afla N  2
poate lua valorile, realizându-se maxime secundare.
dI  
Condiţia de maxim secundar este:  0  Ntg  tgN cu soluţia:
d  2 2


max, sec    2k  1 ,  k  1,2,...., N  2 
N
lărgimea maximului principal este de N ori mai mică decât în cazul interferenţei a două fascicule coerente
2

51. Descrieti fenomenul de difracţie a luminii.

Dacă undele întâlnesc obstacole de dimensiuni comparabile ca ordin de mărime cu lungimea de undă se produc
abateri de la propagarea rectilinie, ceea ce conduce la o redistribuire în spațiu a intensității undelor, apărând zone
de intensitate maximă şi respectiv intensitate minimă, specifice fenomenului de interferenţă
Astfel, fenomenul de difracție constă în pătrunderea undelor în domeniul umbrei geometrice a
obstacolelor de dimensiuni mici, comparabile cu lungimea de undă a undelor respective. Ca obstacole putem avea
un paravan prevăzut cu o fantă mică, sau un obiect netransparent, de o formă oarecare. Explicarea fenomenului de
difracție se poate face pe baza principiului Huygens-Fresnel.

E0 E
Ei  f  i    si  sin  t  kri  0   E0i cos  t  kri  0  , unde: E0i  f  i  0 si
ri ri
Mi
M2
S i M1

ri
R
I P
M0

r0
52. Principiile pe care se bazează difracţia luminii.
Potrivit principiului Huygens-Fresnel, fiecare porţiune de pe frontul de undă poate fi considerată o sursă
de unde secundare. Perturbaţia ajunsă în punctul de observare P de pe o porţiune de arie  si centrată pe punctul
Mi este:

E0
Ei  f  i    si  sin  t  kri  0   E0i cos  t  kri  0  , (7.104)
ri

E0
unde: E0i  f  i  si
ri
,este amplitudinea perturbaţiei în punctul P datorată undelor secundare ce se propagă de pe o suprafaţă de arie
si , iar E0 este amplitudinea la o distanţă egală cu unitatea de „sursa” si , şi 0 este faza iniţială. Elementul
de arie si trebuie ales suficient de mic, astfel încât mărimile  i şi ri să rămână constante în limitele acestei arii.

Mi
S  i M2
M
1 ri
R
I P
M0

r0
53. Difracţia Fresnel (în lumină divergentă). Construcţia lui Fresnel.

 M
ri
i i
M
A P
I
hi 0 r0
R
S

Calculul intensităţii luminii în punctul de

observaţie P după metoda lui Fresnel
λ
vom utiliza metoda zonelor Fresnel: : M1P-M0 P = M 2 P-M1P = M3P-M 2P =...=
2
  
Aceasta înseamnă că sferele cu centrele în P au razele: r0 , r0  , r0  2 ; ... r0  i ...
2 2 2
s1  s2  ...  si  ...  s

Se ştie că aria unui segment de sferă este si  2Rhi , astfel că aria zonei Fresnel cu numărul i va fi:
si  si  si1  2R  hi  hi1 
Exprimând în triunghiurile IMiA şi PMiA cateta comună MiA :

ri 2  r02
R   R  hi   ri   r0  hi  hi : hi 
2 2 2 2
,obţinem înălţimea (7.109)
2  R  r0 

  2 
2

2
Din relaţia ri  r0  i , ridicând la pătrat,obţinem: ri   r0  i   r0  ir0  i r02  ir0 de
2 2

2  2 4
ir0
unde: hi 
2  R  r0 
Rezulta si:

r0
si  R 
 R  r0 
54. Calculati numarul de zone Fresnel care sunt cuprinse intr-o diafragma de raza R.
Deoarece oscilaţiile de la zonele vecine percurg până în punctul P distanţe ce se deosebersc prin diferenţa

ri 1  ri  , rezultă că acestea vor ajunge în punctul P în opoziţie de fază :
2
E0  E01  E02  E03  E04  ...  E0 j
Scriind teorema lui Pitagora în triunghiul M i PA :

i2  ri2  (r0  hi )2  ri2  r02  2r0hi  hi2

Neglijand pe hi^2 si hi aproximativ egal cu ro si tinand cont de relaţia ri
2
 r02  ir0 obţinem:
ir0 R
i2  ir0  2r0  ir0
2  R  r0  R  r0

2  R  r0 
Considerând  j   , se obţine numărul total de zone j : j
r0 R

E0i 
1
2
 E0,i1  E0,i1  bcare se poate scrie şi sub forma:
1 E E  E E 
E0  E01   01  E02  03    03  E04  05   ... rezultă că toate
2  2 2   2 2 
parantezele sunt nule, şi astfel putem scrie:

E01 E0 j
E0   pentru j impar, şi
2 2
E01 E0, j 1
E0    E0 j pentru j par.
2 2
E01 E0 j
Rezulta: relatiile devin: E0  
2 2
55. Calculaţi aria unei zone Fresnel şi explicaţi semnificaţia rezultatului obţinut.
Presupunem că între sursa I şi punctul de observare P se suflă un ecran netransparent, în care se practică o
deschidere de rază  (fig.23). Pentru a calcula intensitatea luminii în punctul P vom utiliza metoda zonelor
Fresnel. Potrivit acestei metode, frontul undei se împarte în zone inelare cu centrele în punctul M0 (fig.22),
ducându-se sfere cu centrul în P şi având razele
PM 0 , PM1 , PM 2 , .…, în aşa fel încât:
λ
M1P-M0P = M 2P-M1P = M3P-M 2P =...= Aceasta înseamnă că sferele cu centrele în P au
2
  
razele: r0 , r0  , r0  2 ; ... r0  i ...
2 2 2
Această împărţire a frontului de undă în zone Fresnel prezintă avantajul că ariile zonelor sunt practic egale, aşa
cum se demonstrează în continuare: s1  s2  ...  si  ...  s

Se ştie că aria unui segment de sferă este si  2Rhi , astfel că aria zonei Fresnel cu numărul i va fi:
si  si  si1  2R  hi  hi 1 

M

ri
i
i

A M
I P
hi 0 r0

R
S

Figura 23. Calculul intensităţii luminii în punctul de observaţie P

după metoda lui Fresnel

  R  hi   ri 2   r0  hi 
2 2 2
Exprimând în triunghiurile IMiA şi PMiA cateta comună MiA : R ,

ri 2  r02 
obţinem înălţimea hi : hi  Din relaţia ri  r0  i , ridicând la pătrat,obţinem:
2  R  r0  2

 2  ir0
2

2
ri   r0  i   r0  ir0  i
2 2
r02  ir0 de unde: hi 
 2 4 2  R  r0 
56. Definiţi noţiunea de rază de lumină pornind de la construcţia lui Fresnel.
Considerăm o undă monocromatică cu lungimea de undă  , ce se propagă într-un mediu omogen de la
sursa I, ajungând în punctul de observaţie P. În general, sursa I poate fi înconjurată de o suprafaţă de formă
arbitrară. Pentru simplificare alegem o suprafaţă sferică de rază R , centratăpe sursa I (fig.22).
Potrivit principiului Huygens-Fresnel, fiecare porţiune de pe frontul de undă poate fi considerată o sursă de unde
secundare. Perturbaţia ajunsă în punctul de observare P de pe o porţiune de arie  si centrată pe punctul M i este:

E0 E0
Ei  f  i    si  sin  t  kri  0   E0i cos  t  kri  0  , unde: E0i  f  i  si
ri ri
(7.105)

este amplitudinea perturbaţiei în punctul P datorată undelor secundare ce se propagă de pe o suprafaţă de arie si
, iar E0 este amplitudinea la o distanţă egală cu unitatea de „sursa” si , şi 0 este faza iniţială. Elementul de
arie si trebuie ales suficient de mic, astfel încât mărimile  i şi ri să rămână constante în limitele acestei arii.
Mi
M2
S i
M1

ri
R
I P
M0

r0

Figura 22. Metoda lui Fresnel de împărţire a

frontului de undă în surse de unde secundare

Presupunem că între sursa I şi punctul de observare P se suflă un ecran netransparent, în care se practică o
deschidere de rază  (fig.23). Pentru a calcula intensitatea luminii în punctul P vom utiliza metoda zonelor
Fresnel. Potrivit acestei metode, frontul undei se împarte în zone inelare cu centrele în punctul M 0 (fig.22),
ducându-se sfere cu centrul în P şi având razele PM 0 , PM1 , PM 2 , .…, în aşa fel încât:
λ
M1P-M0P = M 2P-M1P = M3P-M 2P =...= Aceasta înseamnă că sferele cu centrele în P au razele:
2
  
r0 , r0  , r0  2 ; ... r0  i ...
2 2 2
Această împărţire a frontului de undă în zone Fresnel prezintă avantajul că ariile zonelor sunt practic egale, aşa
cum se demonstrează în continuare:

s1  s2  ...  si  ...  s (7.107)

Se ştie că aria unui segment de sferă este si  2Rhi , astfel că aria zonei Fresnel cu numărul i va fi:

si  si  si1  2R  hi  hi 1  (7.108)

 M

i ri
i
A M
I P
hi 0 r0
R
S

Figura 23. Calculul intensităţii luminii în punctul de

observaţie P după metoda lui Fresnel

  R  hi   ri 2   r0  hi 
2 2 2
Exprimând în triunghiurile IMiAşi PMiAcateta comună MiA : R ,

ri 2  r02 
obţinem înălţimea hi : hi  .Din relaţia ri  r0  i , ridicând la pătrat,obţinem:
2  R  r0  2
 2  ir0
2

2
ri   r0  i   r0  ir0  i
2 2
r02  ir0 de unde hi  (7.110)
 2 4 2  R  r0 
r0
În aproximarea  r0 ,  R relaţia (7.108) devine: si  R  (7.111)
 R  r0 
Aşadar, ariile zonelor Fresnel nu depind de numărul i , ceea ce înseamnă că în amplitudinile (7.105) va
depinde de i numai f ( i ) .
Deoarece oscilaţiile de la zonele vecine percurg până în punctul P distanţe ce se deosebersc prin diferenţa

ri 1  ri 
, rezultă că acestea vor ajunge în punctul P în opoziţie de fază :
2
E0  E01  E02  E03  E04  ...  E0 j (7.112)

unde j este numărul total de zone Fresnel cuprinse în deschiderea circulară de rază  .

Scriind teorema lui Pitagora (fig.23) în triunghiul M i PA : i  ri 2  (r0  hi )2  ri 2  r02  2r0hi  hi2
2
(

şi neglijând termenul hi2 în aproximaţia hi r0 , dacă ţinem seama de (7.110) şi de relaţia ri 2  r02  ir0 ,
obţinem:
ir0 R
i2  ir0  2r0  ir0 Considerând  j   ,se obţine numărul total de zone j
2  R  r0  R  r0
2  R  r0  Datorită factorului de înclinare f    , amplitudinile E0i
j ale undelor ce ajung
r0 R
în punctul P scad odată cu creşterea numărului i al zonei, E01  E02  E03 ... E0,i 1 : E0i  1  E0,i1  E0,i1 
2
57. Difracţia Fraunhoffer (în lumină paralelă).
58. Cum se explică alternanţa maximelor şi minimelor de difracţie când privim printr-o
diafragmă cu diametru variabil?
Vom studia de difracţia unei unde plane, monocromatice, pe o fantă de lăţime b şi lungime l
mult mai mare ca b. Vom considera că unda plană cade normal pe planul fantei (fig.24). Lentila L
focalizează lumina difractată sub diferite unghiuri  , în diferite puncte ale ecranului E plasat în planul
focal al lentilei.
Pentru efectuarea calculelor vom diviza
b
lungimea b a fantei în benzi cu lărgimea elementară
dx dx , fiecare bandă dx creând în punctul O o
x perturbaţie de amplitudine:
dE  Cdx cos t (7.123)
A 
 B  Amplitudinea undei corespunzătoare întregii fante E0
va fi dată de:
L b E0
E0   Cdx  Cb  C  , (7.124)
0 b
de unde obţinem:
E E0
Om O dE  dx cos t (7.125)
b
Figura 24. Difracţia Fraunhoffer (în
Distribuţia fazelor în punctul O va fi aceeaşi ca în
lumină paralelă) planul AB, care face unghiul  cu planul fantei.
Ţinând seama de faptul că raza ce ajunge pe fantă la distanţa x de punctul A va parcurge o diferenţă de
2
drum egală cu x sin  , diferenţa de fază corespunzătoare va fi x sin   kx sin  , şi astfel se poate

scrie:
E0
dE  dx cos(t  kx sin ) (7.126)
b
Datorită coerenţei perturbaţiilor provenite de la toate sursele elementare, de lăţime dx ,
amplitudinea undei rezultante în punctul O va fi :
E0 E sin  t  kx sin   b
cos  t  kx sin  dx   0 
b b
E   dE   0 
0 0 b b k sin 
kb sin  (7.127)
E sin t  sin  t  kx sin   E sin
2 cos  t  kb sin  
 0 2 0   
b k sin  b k sin   2 
Astfel, amplitudinea undei refractate sub unghiul  este:
 kb   b 
sin  sin   sin  sin  
E0  E0  2 E    (7.128)
kb 0
b
sin  sin 
2 
şi intensitatea luminii care se propagă în urma difracţiei sub unghiul  va fi:
 b 
sin 2  sin  
I  I0    (7.129)
 b
2

 sin  
  
unde I0 este intensitatea luminii care se propagă de pe întreaga fantă pe direcţia   0 . În unele cazuri
practice unghiul  este suficient de mic, astfel că sin   , şi (7.129) ia forma:
 b 
sin 2   
I  I0    (7.129’)
 b 
2

 
  
Se observă că intensitatea luminii pe ecranul E variază în funcţie de unghiul  (fig.25).
I

3 2  0  2 3 b
sin 

Figura25.Distribuţiaintensităţiiundeiîndifr
acţiaFraunhofer
Pentru direcţii care satisfac condiţia:
b 
sin   m  sin m  m , (7.130)
 b
sin x
unde m este egal cu 1,  2,  3,..... , intensitatea luminii este 0. Deoarece lim
x 0
 1 , maximul
x
b
intensităţii se realizează pentru condiţiasin   0 , şi în acest caz Imax = I0 .

sin x df  x 
Condiţia de maxim secundar pentru funcţia f  x   este  0 , de unde obţinem:
x dx
tgx  x ,
cu soluţiile x1  0, x2  1,43, x3  2,46, x4  3,47, x5  4,47 etc. Valorile funcţiei f 2  x 
pentru diferite valori ale lui x au fost indicate în tabelul 1.
Maximele secundare au intensitatea mult mai mică faţă de cel principal. Astfel, cea mai mare parte a energiei
b
undei (peste 85%) este concentrată în maximul principal din fig.25, adică în domeniul   sin    , sau

 
echivalent   sin   . Deoarece poziţia maximelor şi minimelor depinde de lungimea de undă  , figura
b b
de difracţie 25 este valabilă numai pentru o lungime de undă dată. Depărtarea minimelor faţă de centrul figurii
creşte o dată cu micşorarea lui b , astfel că franja luminoasă centrală se lărgeşte dacă lărgimea fantei se
micşorează. Dimpotrivă, crescând lărgimea fantei, poziţia primelor minime se apropie de centrul figurii, iar
maximul central devine mai pronunţat
Dacă lumina nu este monocromatică, pentru   0 avem maxime principale pentru toate lungimile de undă  .
În cazul luminii albe, în mijlocul figurii de difracţie avem lumină albă, apoi benzi de diferite culori: violet - cel
mai apropiat de centrul figurii de difracţie, şi roşu - cel mai îndepărtat de centrul figurii de difracţie.

59. Reţeaua de difracţie la incidenţa normală şi oblică.

Reţelele de difracţie plane, prin transmisie, se obţin prin trasarea unor zgârieturi fine, drepte, paralele şi
echidistante pe suprafaţa unor plăci confecţionate dintr-un dielectric transparent (fig.26) Fantele de lărgime b
sunt separate prin porţiuni opace de lărgime c , iar
d mărimea: d  b  c
c se numeşte perioada (constanta) reţelei. Intensitatea
b undei deviate prin difracţie de fiecare fantă sub unghiul
  este dată de (7.129). Diferenţa de drum între
A
fasciculele care trec printre două fante vecine este
B
L  d sin  , iar diferenţa de fază este:
2
Figura 26. Reţeaua de difracţie plană
    d sin  .Am ajunsastfel la problema

interferenţei fasciculelor multiple. Dacă reţeaua este formată din N fante, se poate scrie, pe baza formulei (7.89):
2 2
 N 
2
  b    dN 
sin  sin  sin     sin   sin   
 2  I    
IN ,   I      (7.133)
 0
 b sin    d 
 sin  sin 
 2       
unde I0 este intensitatea luminii obţinută de la fiecare fantă, în direcţia   0 . Primul termen
din(7.133)caracterizează distribuţia intensităţii luminii ca urmare a difracţiei prin fiecare fantă, iar al doilea
distribuţia intensităţii datorită interferenţei luminii care trece prin cele N fante.
Im, r

0  2 3 sin 
d d d
Figura 27.Distribuţia intensităţii undei într-o reţea de
difracţie plană


Pentru o diferenţă de drum: L  d sin   m  sin m  m , (7.134)
d
unde m  0,1,2,... se numeşte ordinul de difracţie pentru lungimea de undă specificată, avem maxime
principale de interferenţă. Dacă este satisfăcută relaţia (7.134), expresia intensităţii luminii capătă forma:
2
  b m  
 sin    d   I N 2 d 2  b
Im,r  I0 N  
2   0 sin 2  m  (7.135)
 b  m  mb  d
2 2 2

  d 
Astfel, distribuţia intensităţii obţinută prin interferenţa a N fascicule estemodulată de figura de difracţie în
fiecare fantă (fig.27).

60. Reţeaua de difracţie la incidenţa oblică

(fasciculul incident nu este paralel cu normala la planul reţelei),din fig.28 se observă că pot apărea două cazuri:

a) Cazul când lumina cade pe reţea pe o direcţie de aceeaşi parte a normalei cu direcţia luminii difractate, şi în
formula (7.134) se va lua pentru diferenţa de drum: L  d  sin   sin i 
 d

b)
Figura 28. Reţeaua de difracţie plană la incidenţă oblică

b) Cazul când lumina cade pe reţea pe o direcţie de cealaltă parte a normalei cu direcţia luminii difractate, şiîn
formula (7.134) se va lua pentru diferenţa de drum L  d  sin   sin i 
61. Care este numărul maxim de maxime ce se pot obţine cu o reţea de difracţie având
constanta reţelei d , dacă se utilizează o radiaţie cu lungimea de undă λ .
Exemplul 6

Cunoscând lungimea de undă  şi distanţa focală f a

d
lentilei utilizate (fig.29), să se determine poziţiile maximelor
de ordinul m  m  0,1,2,....... pentru o reţea de
difracţie cu constanta d .
m Rezolvare Eliminând  m între (7.138)
şi (7.139), se obţine:

sin m  m (7.138) mf
d xm  (7.140)
d m 
2 2 2

f Conditia de ordin maxim se

62. Istoria apariţiei obtine din conditia ca
laserilor. numitorul relatiei 7.140 sa fie
xm x0 un numar real: d^2-m^2λ^2>0
=> m<d/ λ.
Figura 29. Determinarea poziţiei maximelor
xm
la reţeaua de difracţie plană tgm  (7.139)
f
63. Definiţi acronimul “Laser” şi explicaţi în ce constă amplificarea radiaţiei incidente pe un
mediu activ laser.
Acronimul “laser” provine de la procesul denumit:“Light Amplification by Stimulated Emission of
Radiation”. Acţiunea laser presupune stocarea de către particulele sistemului a energiei provenite de la o sursă
externă având drept consecinţă schimbarea echilibrului energetic al materialului laser. Rolul pompajului este de a
transfera electroni de pe un nivel inferior pe unul superior şi de a crea astfel o “inversie de populaţie”. Sistemul
nu poate rămâne în această stare de neechilibru decât un timp foarte scurt, după care trece din nou în starea de
echilibru. Dacă asupra sistemului aflat în starea de inversie de populaţie acţionează o undă electromagnetică cu
frecvenţa “potrivită” sistemului, fotonii incidenţi vor stimula atomii sistemului să “cadă” pe nivelul inferior şi
astfel să emită fotoni care se adaugă fotonilor incidenţi. Astfel, unda electromagnetică a cîmpului “stimulator”
va fi amplificată.Dacă în mediile active solide nivelele de energie între care are loc tranziţia laser sunt nivelele sau
stările cuantice permise ale electronilor care gravitează în jurul nucleului atomic, în mediile active gazoase
nivelele asociate tranziţiilor laser sunt cele ce apar din mişcările de rotaţie sau vibraţie ale moleculelor.

64 .Enumeraţi domeniile cele mai importante de aplicaţii ale laserilor pe care le cunoaşteţi.
Descrieţi mai amănunţit una dintre aplicaţii.
Dintre aplicaţiile mai importante ale laserilor menţionăm următoarele:
- în cadrul opticii neliniare: generarea armonicelor optice, procese parametrice (generarea parametrică a luminii)
procese multifotonice (absorbţia bi sau multifotonică), transformarea optic neliniară a frecvenţelor, generarea
impulsurilor picosecundă cu aplicaţii multiple (spectroscopie, medicină), străpungerea electrică în fascicul laser;
- în cadrul fizicii nucleare: crearea plasmei de temperatură înaltă, separarea laser a izotopilor, reacţia de sinteză a
nucleelor uşoare (reactoare de termofuziune);
- în domeniul militar: telemetrie cu laser, sisteme laser de pază şi alarmare, dirijarea în fascicul laser a diferitelor
proiectile de la o distanţă sigură;
- în domeniul cercetării Cosmosului: tracţiunea reactivă cu laser, locaţia planetelor;
- în domeniul comunicaţiilor optice: radarul optic, comunicaţii de lungă distanţă;
- în domeniul prelucrării informaţiei: holografia;
- în domeniul medical: bisturiul cu laser, terapia cu laseri,
- în industrie: termoprelucrarea cu laser
65. Menţionaţi legile radiaţiei corpului negru utilizate la descrierea funcţionării unui laser,
arătȃnd semnificaţia mărimilor care apar în formule.
Distribuţia după frecvenţe a densităţii de energie ()d  a radiaţiei electromagnetice dintr-o incintă
(sau cavitate) izotermă, cuprinsă în intervalul de frecvenţe d , este dată de legea lui Planck:
8 2 d  h
()d    h [J/cm3].Mărimea  ( ) defineşte densitatea de energie a radiaţiei termice pe
c3 e kT  1
8 2 h
unitatea de interval frecvenţe: ( )  3
 h [J·s/cm3],unde
c e kT  1
8 2
 pn reprezintă numărul de moduri posibile pe unitatea de volum şi în unitatea de interval de frecvenţe,
c3
sau numărul de grade de libertate asociate cîmpului de radiaţie pe unitatea de volum şi în unitatea de interval de
1
frecvenţe. Expresia h semnifică numărul mediu de fotoni per mod (grad de libertate) sau indicele de
e 1
kT
 h
ocupare. Mărimea  a cărei expresie este   h reprezintă energia medie pentru un grad de libertate. În
e 1
kT

cazul unui camp de radiaţie uniform şi izotrop energia radiantă emisă de un corp negru printr-o deschidere în
() c
cavitate în unitatea de timp pe unitatea de suprafaţă are expresia: R  [W/cm2].Radiaţia emisă de
4
suprafaţa unui corp solid este asemănătoare cu radiaţia emisă de un corp negru şi poate fi calculată cu formula de
mai sus. Energia totală [pentru   (0, ) ] emisă de un corp negru în unitatea de timp de unitatea de suprafaţă
(de o singură parte a acesteia) este dată de legea Stefan-Boltzmann: R  T 4 [W/cm2] unde R este radianţa iar
  5,68 1012 W/cm2  K 4 este constanta lui Boltzmann. Din legea de deplasare a lui Wien se obţine în
mod simplu lungimea de undă pentru care radiaţia emisă de un corp negru prezintă un maximum al intensităţii:
2893
 max (μm)  .
T (K)

66. Statistica lui Bolzmann și utilitatea acesteia în descrierea efectului laser.

Dacă un colectiv format dintr-un număr foarte mare de atomi (particule) identici se află în echilibru cu
radiaţia termică la o temperatură T , atunci probabilitatea Pm ca un atom să se afle într-o stare energetică Em este
dată de formula
Em

Pm  Ce kT
(1.9) unde prin indicele m se marchează unul dintre nivelele de energie discrete
permise ale atomilor, iar k este constanta lui Boltzmann (k  1,38 1023 W  s/K) .
Raportul dintre populaţiile a două nivele energetice notate cu m şi n , având energiile Em şi E n , sunt legate între
ele prin relaţia lui Boltzmann:
E E
Nm  m n

 e kT , (1.10), unde N m şi N n reprezintă numerele de atomi din unitatea de volum aflaţi în stările
Nn
energetice Em şi E n (populaţiile nivelelor m şi n ). Relaţia de mai sus este valabilă numai în cazul nivelelor
nedegenerate, adică în cazul cînd unei valori a energiei îi corespunde o singură stare a atomului.
Din relaţialui Boltzmann (1.10) rezultă imediat următoarele:

Nm
- dacă Em  En , atunci  1; - dacă Em  En  kT , atunci N m  0 .
Nn Nn

Al doilea postulat al lui Bohr referitor la emisia radiaţiei electromagnetice de către atomul de hidrogen (postulat
care se referă la existenţa stărilor energetice staţionare ale atomului), precizează următoarele: un atom aflat într-o
stare energetic superioară Em poate trece într-o stare energetica inferioară E n printr-o tranziţie ce corespunde
emisiei unui foton de energie:
h mn  Em  En . (1.11)
iar la trecerea atomului dintr-o stare energetică inferioară E n într-o stare energetică superioară E m are loc o
tranziţie ce corespunde absorbţiei unui foton cu aceeaşi energie.
La temperatura camerei ( T  300 K ) energia kT are valoarea de 4,14·10-21 J şi corespunde unui foton cu
frecvenţa   6,25 1012 Hz şi lungimea de undă λ  48 μm . În cazul Em  En  kT (la temperatura
camerei) frecvenţa fotonului corespunzător tranziţiei m  n va fi mai mare decât 6,25 1012 Hz iar
lungimea de undă va fi mai mică de 48 μm .Cu alte cuvinte, pentru tranziţiile în care diferenţa dintre nivele
enegetice corespunde unui foton cu frecvenţa în domeniul vizibil sau infraroşu apropiat populaţia nivelului
Em  En N
superior va fi mult mai mică decît a nivelului inferior, deoarece  1 şi deci 2  1 . Ca exemplu,
kT N1
pentru un foton cu λ  0,69 μm diferenţa Em  En  h  2,88  10 W  s , iar raportul populaţiilor
19

N2
 1032 !
N1
Daca există un număr g i (mai mare decât 1) de stări diferite ale unui atom corespunzând unei singure valori a
energiei Ei , atunci spunem că nivelul energetic Ei este degenerat, având degenerescenţa (sau multiplicitatea)
nivelului g i . Toate stările cu aceeaşi energie vor fi egal populate, asfel că numărul de atomi de penivelele n şi
m vor fi respectiv:
N n  g n N n
N m  g m N m
unde N n şi N m reprezintă populaţiile oricăruia dintre stările nivelului n sau respectiv m . Atunci în cazul nivelelor
degenerate relaţia lui Boltzmann devine:
N m g m N m g m  E kT E n m

   e (1.12)
N n g n N n g n
Din formula lui Boltzmann rezultă că la temperatura de 0 K toţi atomii se vor afla în starea energetică cea mai
N2
joasă (fundamentală), iar pentru T 0K şi E2  E1 rezultă că  1 în condiţia de echilibru termic.
N1

67. Definiţi tranziţiile spontane şi tranziţiile stimulate, punând în evidenţă deosebirile dintre
acestea.
 Să considerăm cazul particular al unui sistem format din atomi identici cu două nivele de energie
nedegenerate E1 şi E2 ( E2  E1 ) având populaţiile N 1 şi respectiv N 2 . Numărul de atomi care se pot afla în cele
două stări energetice va fi constant:
N  N1  N 2  const.
Energia cedată sau primită de un atom în urma tranziţiei radiative între cele două nivele va fi
E2  E1  h 21
Există trei tipuri de interacţie între radiaţia electromagnetic şi un sistem atomic simplu cu două nivele: absorbţia şi
emisia (spontană sau stimulată).
Absorbţia
Dacă o undă electromagnetic cu asimonocromatică trece printr-un mediu format din atomi cu două nivele
energetice E1 şi E2 , atunci populaţia nivelului 1 va scădea cu o viteză (rată) proporţională cu densitatea de energie
a radiaţiei electromagnetice () şi cu populaţia nivelului 1 ( N1 ) :
N1
  B12() N1 , (1.13)
t
unde B12 este o constantă cu dimensiunile [cm3/s2·J]. Semnul minus indică faptul că prin tranziţia respectivă
numărul de atomi de pe nivelul 1 scade. Semnificaţia produsului B12() este aceea de probabilitate a tranziţiei
induse de cîmp în unitatea de timp.
Emisia
Emisia poate fi de două feluri: spontană sau stimulată.
a) Emisia spontană.
Emisia spontană apare în urma absorbţiei: populaţia nivelului 2 va scădea în mod spontan prin tranziţia pe nivelul
inferior 1, cu o viteză proporţională cu populaţia nivelului 2:
N 2
  A21 N 2 , (1.14)
t
N 2
unde reprezintă numărul de tranziţii (emisii spontane) în unitatea de timp. A21 este o constantă caracteristică
t
perechii de nivele energetice ( E1 , E2 ) , având semnificaţia de probabilitate a tranziţiei energetice 2  1 a unui
atom în unitatea de timp.
b) Emisia stimulată.
Emisia stimulată are loc numai în prezenţa unui cîmp electromagnetic de radiaţie stimulator (cu frecvenţa
potrivită tranziţiei h 21  E2  E1 şi densitatea de energie a radiaţiei electromagnetice (12 ) ), şi constă în
emisia unei cuante care se adaugă cîmpului electromagnetic stimulator prin emisie indusă. Viteza de tranziţie
stimulată (emisie) este:
N 2
  B21(12 ) N 2 , (1.17)
t
unde B21 este o constantă, iar N 2 este populaţia nivelului 2.
În timp ce faza emisiei spontane este independentă de radiaţia externă, faza radiaţiei induse (stimulate) este
identică cu faza radiaţiei externe stimulatoare. Astfel, radiaţia stimulată este coerentă cu radiaţia stimulatoare.
Parametrul cel mai important pentru acţiunea laser este coeficientul B21 , în timp ce coeficientul A21 reprezintă
termenul de pierderi deoarece introduce în sistem fotoni care nu sunt corelaţi în fază cu fluxul de fotoni incidenţi.
Se mai poate spune că procesul emisiei spontane reprezintă o sursă de zgomot într-un laser.

68. Ce semnificaţie fizică are coeficientul emisiei spontane A21?

Emisia spontană apare în urma absorbţiei: populaţia nivelului 2 va scădea în mod spontan prin tranziţia pe
N 2 N
nivelul inferior 1, cu o viteză proporţională cu populaţia nivelului 2:   A21 N 2 ,unde 2 reprezintă
t t
numărul de tranziţii în unitatea de timp. A21 este o constantă caracteristică perechii de nivele energetice
( E1 , E2 ) , având semnificaţia de probabilitate a tranziţiei energetice 2  1 a unui atom în unitatea de
timp.Emisia spontană este o funcţie statistică de spaţiu şi de timp. Nu există o relaţie între fazele proceselor
individuale de emisie pentru diferiţi atomi. Cea mai importantă caracteristică a emisiei spontane este timpul
mediu de viaţă al atomului în starea excitată (  21 ), timp după care acesta revine în mod spontan (aleator) pe
nivelul inferior. Această revenire se produce independent de prezenţa unui cîmp electromagnetic extern.Soluţia
ecuaţiei de mai sus este: N2 (t )  N2 (0)e 21 ,unde N 2 (0) reprezintă numărul de atomi aflaţi în starea
A t

energetică E2 la momentul iniţial (imediat înaintea începerii tranziţiei spontane).

69. Deduceţi relaţiile lui Einstein pentru emisia stimulată.

Emisia stimulată are loc numai în prezenţa unui cîmp electromagnetic de radiaţie stimulator (cu frecvenţa
potrivită tranziţiei h 21  E2  E1 şi densitatea de energie a radiaţiei electromagnetice (12 ) ), şi constă în
emisia unei cuante care se adaugă cîmpului electromagnetic stimulator prin emisie indusă. Viteza de tranziţie
N 2
stimulată este:   B21(12 ) N 2 ,unde B21 este o constantă, iar N 2 este populaţia nivelului 2. În timp ce
t
faza emisiei spontane este independentă de radiaţia externă, faza radiaţiei induse este identică cu faza radiaţiei
externe stimulatoare. Astfel, radiaţia stimulată este coerentă cu radiaţia stimulatoare. Parametrul cel mai important
pentru acţiunea laser este coeficientul B21 , în timp ce coeficientul A21 reprezintă termenul de pierderi deoarece
introduce în sistem fotoni care nu sunt corelaţi în fază cu fluxul de fotoni incidenţi. Se mai poate spune că
procesul emisiei spontane reprezintă o sursă de zgomot într-un laser. În condiţii de echilibru termodinamic viteza
tranziţiilor de “jos în sus” (1  2 ) trebuie să fie egală cu viteza tranziţiilor de “sus în jos” ( 2  1 ):
N1 N 2 N2
 .De aici rezultă ecuaţia N 2 A21  N 2() B21  N1() B12 . Dacă se identifică raportul
t t N1
 () B12 g  E  E1 
calculat din această relaţie se obţine  2  exp   2  , de unde rezultă în urma unor
A21  () B21 g1  kT 
calcule simple următoarea expresie pentru densitatea de energie a radiaţiei:
A21 / B21
()  ,unde E2  E1  h 21 . Analizand expresiile se obţin relaţiile:
g1 B12 h 21
  exp 1
g 2 B21 kT
A21 8 2 h g
 3
şi B21  1 B12 ,care se numesc relaţiile lui Einstein. În cazul unui sistem nedegenerat relaţia
B21 c g2
anterioara devine B21  B12 .Considerând sistemul atomic ce conţine printre nivelele de energie permise şi
nivelele E1 şi E2 (unde E2  E1 ), la trecerea unei radiaţii externe cu frecvenţa potrivită vitezele emisiei
stimulate şi absorbţiei stimulate între aceste două nivele vor fi N 2 B21 şi respectiv N1 B12 . În baza relaţiei
B21  B12 rezultă condiţia ca viteza emisiei stimulate să fie mai mare decât viteza absorbţiei stimulate: N 2  N1
,care constituie condiţia de inversie de populaţie (contrară distribuţiei lui Boltzmann la echilibru termic). În
această situaţie fasciculul de lumină al radiaţiei externe (stimulatoare), trecând prin sistemul nostru atomic, va fi
amplificat deoarece câştigul datorat emisiilor induse va depăşi pierderile datorate absorbţiei.

70. Ipoteza lui de Broglie. Funcţia de undă asociată (de Broglie).

71. Confirmarea experimentală a ipotezei lui de Broglie. Experimentele lui Davisson şi Germer.
În anul 1905 Albert Einstein a emis ideea structurii corpusculare a undelor electromagnetice, care se
comportau în anumite situaţii ca un flux de fotoni, impulsul unui foton de frecvenţă  fiind:

h h c h
p    (8.1)
c c  
În anul 1924 fizicianul francez Louis de Broglie a emis ipoteza valabilităţii universale a formulei (8.1), astfel că
mişcării fiecărei microparticule – electron, proton, atom, moleculă etc. – i se poate asocia o undă cu lungimea de
undă:

h
 (8.2)
p
Unda asociată unei particule cu impulsul p bine definit se numeşte undă de Broglie, şi are lungimea de undă
h h 2
dată de (8.2). Rescriind (8.1) sub forma p    k , sau sub formă vectorială p  k , rezultă:
 2 
p
k (8.3)

astfel că vectorul de undă k este proporţional cu impulsul p al microparticulei.

Din 1905, când Einstein a lansat ipoteza unei structuri corpusculare a undelor, şi până la ipoteza lui de Broglie
referitoare la proprietăţile ondulatorii ale microparticulelor au trecut 20 de ani. Acest
fapt poate fi înţeles dacă ne amintim că Einstein a făcut ipoteza sa în scopul explicării Electroni cu E=54eV
unor fapte experimentale deja existente, în timp ce de Broglie a făcut ipoteza sa fără să
existe fapte experimentale în acest sens.
50

C
Conditia Wulf-Bragg : 2d cos    ,
Figura 2. Diagrama
unde  este lungimea de undă pentru unda de Broglie asociată electronilor incidenţi,
polară în
iar m este ordinul de interferenţă. Relaţia dintre constanta reţelei cristaline D şi
distanţa d dintre planele cristaline indicate cu linii în fig.3 este: experimentul lui
Davisson şi
d  D sin  ,
Germer
iar prin înlocuirea în (8.21) se obţine:
2D sin  cos   D sin 2  D sin   m (8.22)
S-a utilizat un monocristal de nichel, pentru care experimente de difracţie cu raze X au condus la o valoare a
constantei reţelei D  2,15 Å.
 N




d


Figura 3. Difracţia electronilor

într-un cristal

Din (8.22) se obţine, pentru m  1 şi   50 :

  2,15  sin50  2,15  0,76604  1,65 Å, (8.23)
în timp ce din (8.2) se obţine:

h h 12,25 12,25
   Å Å=1,667 Å
p 2m0eU U V  54

Concordanţa satisfăcătoare dintre valorile lungimii de undă date de (8.23) şi (8.24) confirmă valabilitatea ipotezei
lui de Broglie
72. Vitezele undelor de Broglie.
73. Seminificaţia undei asociate unei particule.
Mărimea ce caracterizează unda de Broglie se numeşte funcţie de undă şi se notează cu simbbolul 
  x, y, z, t  , din punct de vedere statistic, a fost
(funcţia psi).Interpretarea corectă a sensului funcţiei de undă
dată de fizicianul german Max Born în anul 1926. Astfel, funcţia de undă   x, y, z , t  nu este o mărime
observabilă, adică ea nu poate fi determinată experimental. Sens fizic are numai pătratul valorii absolute a funcţiei

2
de undă, şi anume mărimea .

Daca s-ar face o analogie la scara macroscopica, rolul functiei de unda ar fi jucat de indicatorul care arata directia,
iar rolul modulului patrat al functiei de unda l-ar avea drumul propriu-zis pe care calcam.

Probabilitatea stabilirii experimentale a poziţiei microparticulei descrise de funcţia de undă   x, y, z, t  într-un

x, y, z , la un moment de timp t , este proporţională cu valoarea   x, y, z, t 

2
punct de coordonate în acel

  x, y, z, t 
2
punct şi la acelaşi moment de timp. Din acestmotiv mărimea se numeşte, de regulă, densitatea
de probabilitate.

Este evident că între probabilitatea unui eveniment şi evenimentul însuşi există o mare deosebire. Când vorbim
despre probabilitatea de repartiţie a microparticulei în spaţiu, nu înseamnă că particula însăşi este distribuită în
spaţiu.( Experimentul lui Feynman)

Conform ipotezei lui de Broglie, unei microparticule aflată în mişcare liberă pe direcţia axei Oz i se asociază de
exemplu unda armonică plană:
i
  Et  pz 
  z, t   Ae
 i t  kz 
 Ae (8.12)

Viteza de fază a undei de Broglie este viteza de propagare a suprafeţei pentru care faza undei este constantă:

Et  pz  const,
adică

dz E mc 2 c 2
vf     , (8.13)
dt p mv v
unde v este viteza microparticulei însăşi. Conform teoriei relativităţii restrânse, pentru orice microparticulă
v  c , astfel că viteza de fază a undei de Broglie fiind superioară vitezei luminiiîn vid conform (8.13), nu poate
fi interpretată drept viteza microparticulei.

Dacă microparticula ar fi descrisă de funcţia de undă (8.12), atunci densitatea de probabilitate ca particula să se
afle într-un punct oarecare al axei Oz , la un moment t , ar fi:

  z , t     z , t    z , t   A2 (8.14)
Aceasta înseamnă că microparticula sepoate afla, cu aceeaşi probabilitate, în orice punct din spaţiu.

Este posibil ca reprezentarea ondulatorie a mişcării unui microobiect să fie descrisă de un pachet de unde, care la
un moment dat t să aibă amplitudinea diferită de zero numai într-un domeniu restrâns din spaţiu. Pachetul de
unde se obţine din suprapunerea maimultor unde monocromatice care au pulsaţiile cuprinse într-un interval de
pulsaţii  . Conform (8.1) şi (8.2), existenţa unui domeniu de pulsaţii  conduce la o nedeterminare E a
energiei, şi respectiv o nedeterminare p a impulsului. Viteza de gruppentru un astfel depachet de unde se
defineşte prin relaţia:

d
vg  (8.15)
dk
În cazul undelor de Broglie, pulsaţia  şi modulul vectorului de undă k se exprimă în funcţie de masa de repaus
m0 şi viteza v a microparticulei:

E 2 2 2 m0c 2
  2  2  mc   (8.16)
h h h 1  v2 c2
2 2 2 2 m0v
k  p mv   (8.17)
 h h h 1  v2 c2
Viteza de grup definită prin (8.15) se poate scrie acum sub forma:

d  d  dv
vg   (8.18)
dk dk dv
Din (8.16) şi (8.17) obţinem:
d  2m0v dk 2m0
1  v2 c2  ; 1  v 2 c 2  (8.19)
3 2 3 2
 
dv h dv h
Introducând (8.19) în (8.18) se obţine:

vg  v (8.20)
ajungând astfel laconcluzia că viteza de grup a pachetului de unde este egală cu viteza microparticulei. Acest
rezultat a condus la unele interpretări eronate, menite a identifica microparticula cu pachetul de unde.
74. Principiul de nedeterminare al lui Heisenberg.
75. Proprietăţile undelor asociate; valori medii ale unei mărimi dinamice.
Faptul că un microobiect poate fi descris de un pachet de unde de Broglie conduce la ideea existenţei unei
limite principiale a preciziei cu care pot fi măsurate caracteristicile corpusculare ale microparticulelor.

În anul 1927 fizicianul german Werner Heisenberg (1901-1976) a arătat că există relaţii de incertitudine pentru
toate perechile de variabile canonic conjugate:

i
x, p x ; y, p y ; z , pz ; E , ict. (8.25)
c
Pentru aceste perechi de variabile canonic conjugate relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg se scriu sub
forma:

x  px  ; y  p y  ; z  pz  ; E  t  . (8.26)

Subliniem că relaţiile de incertitudine (8.26) prezintă un caracter fundamental, exprimând deosebirea calitativă de
comportare a particulelor cuantice în raport cu cele clasice. Astfel, relaţiile (8.26) reflectă o lege generală a
naturii, având un caracter universal în sensul că se referă la orice tip de obiect sau interacţiune.

În încercarea de a exprima principiul de incertitudine al lui Heisenberg într-o formă cât mai accesibilă, Niels Bohr
a introdus în anul 1928 aşa numitul concept de complementaritate, conform căruia fenomenele la nivel
macroscopic nu pot fi descrise atât de complet ca în mecanica clasică. După Bohr, perechile de variabile
conjugate canonic, care în mecanica clasică se completează reciproc şi permit astfel o descriere completă a stării
obiectului, în cazul microobiectelor sunt principial incompatibile, excluzându-se reciproc. Aceasta înseamnă că nu
pot fi atinse prin nici un fel de măsurare precizii care depăşesc cadrul relaţiilor de incertitudine. Orice încercare de
măsurare cu precizie mare a uneia dintre variailele canonic conjugate conduce la producerea unei perturbaţii
incontrolabile asupra valorii celei de-a doua variabile. Pe de altă parte, perturbaţiile necontrolabile asupra valorii
variabilei conjugate care nu se măsoară în procesul de măsurare considerat, nu influenţează rezultatele obţinute
prin masurarea primei variabile canonice.

Faptul că o microparticulă descrisă de funcţia de undă (8.12) prezintă aceeaşi densitate de probabilitate a
localizării (8.14) în orice punct din spaţiu, este în totală concordanţă cu principiul de nedeterminare. Functia de
undă (8.12) descrie un obiect cuantic de impuls p z determinat, adică p z  0 şi z   .
76. Deducerea ecuaţiei Schrodinger temporale
Să considerăm mişcarea liberă a unei microparticule în direcţia şi în sensul pozitiv al axei Ox , care poate
fi descrisă de functia de undă:
i
  Et  pz 
  x, t   Ae (8.34)

Derivăm de două ori în raport cu coordonata x şi o dată in raport cu timpul t :

 2 p2  E
  2 ;  i  (8.35)
x 2
t
În cazul relativist energia totală a microparticulei este:

p2
E  Ep . (8.36)
2m0
Înmulţind formal (8.36) cu funcţia de undă  , relaţia devine:

p2
E    E p (8.37)
2m0
Înlocuind E şi p 2 din (8.35) în (8.37), obţinem:

 2
 2
  E p  (8.38)
i t 2m0 x 2
În cazul tridimensional, ecuaţia se generalizează în mod simplu:

 2
  2  2  2 
       E p , (8.39)
i t 2m0  x 2 y 2 z 2 
sau într-o scriere echivalentă:
2

  E p   
(8.40)
2m0 i t
Am obţinut astfel, printr-o “deducere” nu foarte riguroasă,ecuaţia Schrödinger temporală. Ecuaţia (8.40) trebuie
privită ca un postulat fundamental al mecanicii cuantice, care îşi găseşte justificarea numai în concordanţă cu
datele experimentale.
77. Deducerea ecuaţiei Schrodinger atemporale.
În cazul în care energia potenţială Ep a microparticulei nu depinde de timp în mod explicit, soluţia
ecuaţieiSchrödinger (8.40) poate fi căutată sub forma unui produs de doi termeni, dintre care unul va depinde
numai de coordonate, iar celălalt numai de timp:

  x, y, z, t     x, y, z     t 
Introducând (8.41) în (8.40):
2
d t 
t  2  x, y, z   E p  x, y, z    t     x, y, z  ,
2m0 i dt
şi împărţind în ambii membri prin   x, y , z     t  pentru separarea variabilelor obţinem:

1  2
 i dt 
   2
  x , y , z   E   x , y , z     (8.42)
  x, y, z   2m0    t  dt
p

Ecuaţia (8.42) este satisfăcută pentru oricare valori ale coordonatelor şi timpului numai dacă cei doi termeni sunt
egali cu una şi aceeaşi constantă, care din considerente dimensionale trebuie să fie o energie. Însă într-un câmp de
forţe care derivă dintr-o energie potenţială E p  x, y , z  energia totală a microparticulei se conservă, fapt care ne
sugerează să luăm constanta de separare a variabilelor din (8.42) drept energia totală a microparticulei E . Se
obţin astfel două ecuaţii diferenţiale:

d t  i
 E  t   0 (8.43)
dt
2
 2  x, y, z   E p  x, y, z   E  x, y, z  (8.44)
2m0
i
 Et
Soluţia ecuaţiei (8.43) este:   t   Ce , (8.45)

unde C este o constantă.

Aşadar, la mişcarea unei microparticule într-un câmp conservativ de forţe, funcţia de undă are forma:
i
 Et
  x, y , z , t     x, y , z   e , (8.46)

  x, y, z, t     x, y, z 
2 2
iar densitatea de probabilitate   (8.47)

nu depinde de timp. Stările cuantice descrise de funcţia de undă (8.46) se numesc stări cuantice staţionare.

În continuare vom nota, pentru simplificare, funcţia de undă   x, y , z  prin  , astfel că ecuaţiaSchrödinger
(8.44) pentru stările staţionare este:

 2 
2m0
2  E  E   0 ,
p (8.48)

fiind cunoscută sub numele de ecuaţia Schrödinger independentă de timp.

78. Aplicaţii ale ecuaţiei Schrodinger: saltul de potenţial de înălţime finită: cazul E>Ep.
În acest paragraf vom studia iniţial mişcărea unei particule cuantice nerelativiste, de masă m şi energie
mecanică E , care se deplasează liber de-a lungul axei Ox , în sensul pozitiv, venind de la  . Particula
întâlneşte la un moment dat o variaţie bruscă de energie potenţială pe axa Oy , de înălţime E 0 , în punctul x  0
(fig.4).

Aplicând ecuaţia Schrödinger, vom determina mişcarea particulei în formalismul mecanicii cuantice în două
cazuri: E  E0 , respectiv E  E0 .

1) Cazul E  E0
Energia potenţială împarte spaţiul disponibil în două zone, şi anume zona I în care E p  0 , respectiv
zona II, în care E p  E0 . EcuaţiaSchrödinger independentă de timp, pentru cele două zone se scrie sub forma:
d 2  I ( x ) 2m
 2 E I ( x)  0 (8.49)
dt 2

d 2 II ( x) 2m
 2  E  E0   II ( x)  0 (8.50)
dt 2
Ecuaţiile sunt de tipul ecuaţiei unui oscilator armonic, având soluţiile de forma:

 I ( x)  A1eik1x  A1eik1x (8.51)

 II ( x)  A2eik2 x  A2eik2 x , (8.52)

unde am folosit notaţiile k1  2mE şi 2m  E  E0 

2 k2  2

Impunem condiţiile de continuitate în punctul x  0 , obţinând un sistem de două ecuaţii cu patru necunoscute:
 I (0)   II (0) 
  A1  A1  A2  A2
 d  I   d  II    
    k1 A1  k1 A1  k2 A2  k2 A2
 dx 0  dx 0 

Conform cerinţelor problemei, microparticula se poate deplasa în regiunea II numai în sensul pozitiv al axei Ox ,

ceea ce impune ca A2  0 . Din (8.53) se obţin prin calcule simple rapoartele A1  k1  k2 şi A2  2k1 .
A1 k1  k2 A1 k1  k2

Definim coeficientul de reflexie R ca fiind probabilitatea ca microparticula care vine de la  să se întoarcă în

punctul x  0 înapoi spre  , sau altfel spus R este raportul dintre amplitudinea undei regresive şi
amplitudinea undei progresive din regiunea I:
2 2
A k k 
R  1   1 2  Definim coeficientul de transmisie T ca fiind probabilitatea ca microparticula care vine de
A1  k1  k2 
la  să treacă prin punctul x  0 înainte spre  . Particula nu poate dispare în punctul x  0 , astfel
probabilitatea de trecere plus de întoarcere trebuie să fie unitatea, R  T  1, de unde obţinem expresia lui T :
2
k A 4k1k2
T 2 2 
 k1  k2 
2
k1 A1
79. Aplicaţii ale ecuaţiei Schrodinger: saltul de potenţial de înălţime finită: cazul E<Ep.
2) Cazul E  E0
Procedăm la fel ca în cazul 1). Ecuaţiile Schrödinger pentru cele două zone sunt:

d 2  I ( x ) 2m
 2 E I ( x)  0 (8.57)
dt 2
d 2 II ( x) 2m
 2  E0  E   II ( x)  0 (8.58)
dt 2
2mE 2m  E0  E 
Cu notaţiile k1  2 şi q2  2
, ecuaţia (8.57) are soluţia:  I ( x)  A1eik1x  A1eik1x ,

iar soluţia ecuaţiei (8.58), datorită semnului minus, va conţine exponenţiale reale

 II ( x)  B2eq2 x  B2e q2 x , (8.60)

Impunem condiţiile de continuitate în punctul x  0 , şi obţinem sistemul:

 I (0)   II (0) 
  A1  A1  B2  B2
 d  I   d  II     (8.61)
     k1 A1  k1 A1  q2 B2  q2 B2
 dx 0  dx 0 
Condiţia de mărginire a funcţiei de undă  II ( x) impune ca B2  0 . Din (8.61) se obţin prin calcule simple
rapoartele:

A1 k1  iq2 şi B2 2k1 ,

  (8.62)
A1 k1  iq2 A1 k1  iq2
2
A1
de unde rezultă expresia coeficientului de reflexie: R  1 (8.63)
A1

E0   , q2   , iar din (8.62) rezultă A1   A1

În cazul şi B2  0 . Funcţia de undă în punctul
x  0 se va anula:  I (0)  A1  A1  0 ,
şi rămâne nulă în regiunea II.

În cazul când E0 E0  E , probabilitatea de a localiza particula în regiunea II este diferită de zero

este finit, însă
E0
pe o distanţă faţă de punctul x  0 cu atât mai mare cu cât raportul este mai mic. Această probabilitate
E
1
scade exponenţial cu x , devenind neglijabilă pentru x  1  xq  1 . Mărimea se numeşte adâncimea de
q2
2
q2
pătrundere (sau puterea de pătrundere).

Al doilea exemplu de mişcare a unei microparticule este bariera de potenţial de înălţime şi lărgime finită(fig.4).
80. Bariera de potenţial de înălţime și lărgime finite: cazul E>Ep.
Al doilea exemplu de mişcare a unei microparticule este bariera de potenţial de înălţime şi lărgime finită (fig.4).

Vom determina coeficientul de reflexie şi transmisie pentru o

Ep  x microparticulă nerelativistă de masă m , care se deplasează în lungul
axei Ox venind de la  spre  , în două cazuri: E  E0 ,

E respectiv E  E0 . Vom împărţi spaţiul în trei regiuni, notate cu I, II

şi III.

E0 1) Cazul E  E0

I II III În zona I E p  0 , în zona II E p  E0 , iar în zona III E p  0 .

Soluţiile ecuaţiei Schrödinger, independentă de timp, pentru cele trei
zone sunt:
l x
 I ( x)  A1eik1x  A1eik1x (8.64)
Figura 5. Bariera de
 II ( x)  A2eik2 x  A2eik2 x , (8.65)
potenţial de înălţime şi
lărgime finită  III ( x)  A3eik1x  A3eik1x (8.66)

2mE
unde am folosit notaţiile k1  k3  2
şi

2m  E  E0 
k2  2

Impunem condiţiile de continuitate în punctele x  0 şi x  l , obţinând un sistem de patru ecuaţii cu şase

necunoscute:

 I (0)   II (0) 
  A  A1  A2  A2
 d  I   d  II    1
    k A  k A  k A  k A
 dx 0  dx 0   1 1 1 1 2 2 2 2
   A eik2l  Ae ik2l  A eik1l  A' e  ik1l (8.67)
 II (l )   III (l )   2 2 3 3

 d  II   d  III   ik2 A2eik2l  ik2 A2e ik2l  ik1 A3eik1l  ik1 A3' e  ik1l
    
 dx l  dx l 
Conform cerinţelor problemei vom lua A3  0 , deoarece amplitudinea undei regresive în regiunea III trebuie să
fie nulă (microparticula o dată pătrunzând în regiunea III se poate deplasa în această regiune numai în sensul
pozitiv al axei Ox , întrucât numai există vreo barieră sau un salt de energie potenţială care ar putea întoarce
particula înapoi). Din ultimele două ecuaţii (8.67) vom exprima pe A2 şi A2 în funcţie de A3 , iar apoi din
primele două ecuaţii (8.67) vom exprima pe A1 şi A1 în funcţie de A2 şi A2 . Efectuând calculele vom obţine,
după transformări trigonometrice simple:
  k12  k22  ik1l k22  k12
A1  cos k2l  i sin k2l  e A3 şi A1  i sin k2leik1l A3 , de unde:
 2k1k2  2k1k2

 k12  k22  sin 2 k2l

2 2
A1
R  2 2
A1 4k1 k2   k12  k22  sin 2 k2l
(8.68)
2
2 2
A3 4k k
T  2 2 1 2
A1 4k1 k2   k12  k22  sin 2 k2l
Înlocuind pe k1 şi k2 în expresia transmisiei T , obţinem:

4 E  E  E0 
T (8.69)
l 
4 E  E  E0   E02  sin 2  2m  E  E0  
 
Expresia (8.69) a transmisiei T prin barieră prezintă maxime de valoare egală cu unitatea şi minime de valoare:

4 E  E  E0 
Tmin  (8.69)
4 E  E  E0   E02

Condiţia de maxim pentru
l
, de unde rezultă
l 
T este ca numitorul relaţiei (8.69) să fie minim, adică sin  2m  E  E0    0
 
2m  E  E0   n , unde n  0,1,2,........

Această condiţie impune anumite valori ale energiei, care este astfel cuantificată în funcţie de numărul întreg n:
n 2 2 2
En  E0  (8.70)
2ml 2
T este ca numitorul relaţiei (8.69) să fie maxim, adică
Condiţia de minim pentru
l  l 
sin  2m  E  E0    1  2m  E  E0    2n  1 , cu n număr întreg. Această condiţie
  2
impune pentru energie valorile:

 2n  1 2
2 2
En  E0  (8.71)
8ml 2
Se poate observa că pentru microparticule de acelaşi tip (şi aceeaşi masă) o barieră de energie potenţială
acţionează ca un filtru, lăsând să treacă cu probabilitate maximă particulele care au energia egală cu oricare dintre
valorile (8.70), şi cu probabilitate minimă particulele cu energia egală cu oricare dintre valorile (8.71).

În sfârşit în cazul E E0 , putem observa că transmisia T va fi egală cu unitatea, indiferent de valorile lăţimii
barierei l .
81. Bariera de potenţial de înălţime și lărgime finite: cazul E<Ep.

2) Cazul E  E0 (efectul tunel)

2mE
În zona I E p  0 , în zona II E p  E0 , iar în zona III E p  0 . Cu notaţiile k1  k3  2
şi

2m  E0  E 
q2  2
, soluţiile ecuaţiei Schrödinger (funcţiile de undă pentru stările staţionare) pentru cele trei

zone sunt:

 I ( x)  A1eik1x  A1eik1x (8.72)

 II ( x)  B2eq2 x  B2e q2 x , (8.73)

 III ( x)  A3eik1x  A3eik1x (8.74)

Impunând condiţiile de continuitate în punctele x  0 şi x  l , şi procedând în continuare ca la punctul 1),
obţinem expresia transmisiei în efectul tunel:

4 E  E0  E 
2
A
T 3  (8.74)
2l 
4 E  E0  E   E0  sh  2m  E0  E  
A1 2

 
Acelaşi rezultat se poate obţine mult mai uşor plecând de la formula (8.69) şi observând următorul artificiu: dacă
în (8.65) - ecuaţia Schrödinger staţionară pentru regiunea II din cazul E  E0 - facem substituţia k 2  iq2 , se
obţine chiar ecuaţia Schrödinger staţionară din cazul E  E0 . Aceasta conduce la următoarele schimbări în
(8.69):  E  E0  trece în  E0  E  , iar funcţia sin 2 k2l trece în sh 2k2l .
Pentru a calcula transmisia unei bariere de potenţial în cazul efectului tunel, trebuie parcurse următoarele etape:

- se calculează puterea de pătrundere a microparticulei în regiunea barierei, după formula de definiţie:

2
1
 ;
q2 2m  E0  E 

1
- se compară lărgimea l a barierei cu puterea de pătrundere; în cazul l , se poate calcula transmisia barierei
q2
după formula (8.74); în caz contrar, transmisia devine complet neglijabilă datorită exponenţialei pozitive din
formula funcţiei sinus hyperbolic