Diviziunea culpei în managementul școlar

Prof.psihopedagog Geabău Marilena,Scoala Gimnazială Specială nr.4București

Ceea ce-l obligă pe om să facă ceva pentru a exista îl definește ca om.Omul care nu
face nimic, nu e obligat să facă ceva ,nu e om, e un parazit. Autodeterminarea responsabilității
omului e un rezultat al cunoașteriiși al determinării sociale.Asistăm azi la paradoxuri în
pretențiile educaționale ale părinților de genul:educatorul ca și mine/părinte nu trebuie să
oblige copilul să învețe dar ca si fețele mândriei,există și fețele motivării pentru învățare și
asumare a răspunderii.Dacă părinții cred că un copil care nu e obligat să facă nimic e un om
fericit, se înșeală, fiindcă de mecanismul educării pentru asumarea răspunderii depinde
viitorul copiilor noștri și al nostru. In copilăria omenirii, când voia Domnului cobora atât de
aproape de sufletul omului, omul iși construia un orizont de aspirații mai inalt si mai
larg,azi,când voia omului e atăt de inalta și-l rănește cu atingerea ei pe Dumnezeu, omul și-a
pierdut orizontul de aspirații, l-a strivit cu nemăsurarea voinței sale iar profesorul trebuie să
fie dirijor.Diviziunea culpei o manifestă aici instanțele polare ale educației:părinții și
legiuitorul prin Ministerul educației care permit părinților asemenea atitudini.

Învățământul românesc traversează o perioadă sensibilă în care oameni care au prins

rădăcini în sistem , devin determinatori în actul decizional atât pentru subalterni cât și pentru
superiori adesea.Determinismul social și mai ales cel profesional, face din managerii unor
sisteme , mandatarii unor uriașe răspunderi cărora nu le permite timpul să facă față și atunci
își delegă autoritatea către subalterni, unii dintre ei utilizând abuziv autoritatea spre a realiza
între altele și o diviziune a culpei.Este cazul celor care cer superiorilor lor să semneze alături
de ei răspunsuri, decizii și concluzii absolut nerealiste,neadevărate, uneori frauduloase.

Pornind de la refuzuri neîntemeiate în acceptarea inscrierii unui copil intr-o școală primară
și încheind cu refuzul primirii in audiență a unui profesor timp de un an și trimiterea
inspectorului reclamat să facă ,,ancheta,, în școala din care provine profesorul care a reclamat,
diviziunea culpei se regăsește ca abuz în funcție în care două nivele ierarhice fac solidaritate
negativă spre a ,,rezolva ,, probleme.

Școala românească contemporană este o instituție care trăiește drama unei forme fără
fond,resursele alocate pentru desfășurarea activităților didactice fiind tot mai reduse și mai
îndepărtate de necesitățile curente:suporturi materiale pentru exemplificare și formarea
deprinderilor și abilităților de viață pentru o viață.Nu mai există un atelier in care profesorii să
formeze deprinderi de muncă și abilități în termen firesc dezvoltării fizice și intelectuale.

Copiii de azi sunt mai preocupați de profit decât de onoarea efortului prin care se obține
profitul, acest lucru datorându-se faptului că in ultima jumătate de secol , părinții s-au străduit
să facă ei totul sau cât mai mult spre a-i scuti pe copiii lor de efortul pe care l-au făcut ei
cândva, ceea ce reprezintă cea mai mare eroare a educației. Dascălii trebuie să identifice și să
determine copiii să conștientizeze ritmic și continuu:Ce pot face mai bine?!Ce doresc să facă
pentru a avea satisfacție?!Ce trebuie să facă?!-adică să-i motiveze intrinsec pentru competiția
cu ceilalți și cu ei înșiși.Diviziunea culpei are loc la acest nivel între părinți și stat care în loc
să pună mână de la mână pentru a recrea baza tehnico materială, se gândesc care pe care
păcălesc!

Managementul calității în școală mă preocupă întrucât există astăzi o tendință de a transfera

profesorilor răspunderea pentru educația copilului de către părinte dar nu și autoritatea
aferentă educării, există presiunea controlului de către conducere a școlii dar nu și
instrumente și resurse materiale necesare formării în demersul educațional,există eticheta
rezultatelor fără a se constata faptul că singurii investitori in actul educațional sunt profesorul
cu elevii sau preșcolarii cu care lucrează.Statul pune la dispoziție săli de clasă încălzite,
profesori prost plătiți iar eu cred că noi,profesori,copii, părinți,conducere și stat, trebuie să
strângem rândurile pentru a asigura coeziune în actul educațional spre a-i conferi calitate prin
formarea de competențe durabile.

Cea mai penibilă formă de manifestare a diviziunii culpei constă în presiunea unor părinți
asupra profesorilor copiilor lor de a le supraevalua nemeritat odraslele și , aberant, de a-i
determina să-i subevalueze pe competitorii copiilor lor. Deși acest fenomen este o uzurpare a
managementului calității în evaluare, am întâlnit asemenea pretenții în treizeci de ani de
activitate și recunosc, dacă un profesor și-ar putea înregistra discuțiile cu părinții, sancționarea
cu închisoarea a acestor pretenții și alte exerciții de chirurgie morală în triunghiul educațional,
ar duce la o nouă reformă, cea mai importantă în educație-recunoașterea și afirmarea valorilor
reale care să sprijine evoluția economică și științifică.