Mă gândesc ades la Tine, 487.

La iubirea Ta adâncă,
La fântâna apei vieţii
Ce mai izvorăşte încă.
Doar un pas am mers spre ceruri,
Şi m-ai răsplătit aşa
Cum gândirea cea mai înaltă,
Niciodată nu ar visa...

O, de s-ar deschide cerul

Şi Te-ai coborâ în slavă,
S-ar aprinde înălţimea,
De splendoarea Ta grozavă,
Şi s-ar despica în două
Munţii în curpinsul lor,
De lumina Ta, s-a umple
Muntele Măslinilor.
Ai veni atunci la mine
Şi Te-aş invita la cină,
Şi Ţi-aş dărui cu totul
Inima de pace plină;
Aş privi mereu la chipul
Care a suferit dispreţul
Şi spre fericirea noastră,
A plătit cu sânge preţul.

Dacă voi intra vreodată,

În a nemuririi spaţii,
Ca, în lumea înnoită,
Îngerii să îmi fie fraţii,
Numai prin a Ta iubire,
Voi păşii în veşnicie;
Tu îmi vei fi şi acolo, Doamne,
Cea mai sfântă bucurie!