Sunteți pe pagina 1din 25

TEORIA LITERATURII

Titular de curs: Prof.univ.dr. Andreea LUPU (VLĂDESCU)

SINTEZE DE CURS

ELEMENTE DE TEORIE A LITERATURII

OBIECTIVELE CURSULUI:

1. Structurarea unei concepţii integratoare asupra literaturii, ca expresie a dialogului cultural


universal şi a dinamicii esteticului şi filozoficului, prin:
a. însuşirea unui repertoriu de concepte operaţionale;
b. asocierea cunoştinţelor de literatură universală într-un sistem dinamic, pe baza
metodei comparatiste;
c. aplicarea tehnicilor şi a strategiilor moderne de lectură interpretativă a textului literar
la operele mai vechi ale patrimoniului universal / corelarea acestor creaţii cu literatura
contemporană.
2. Stabilirea unor criterii de valorizare şi ierarhizare a operei analizate în raport cu scrierile
anterioare / contemporane şi ulterioare.
3. Explicarea genezei şi modelării viziunii estetice şi a structurilor literare universale în
sincronie şi în diacronie în diverse spaţii culturale.
4. Evidenţierea specificului autohton – ca expresie a personalităţii culturale a fiecărui
popor – şi ilustrarea prin metodele specifice disciplinei a relaţiei dintre naţional şi universal.

I. LITERATUR(ITATE)A
1. CIRCUMSCRIEREA DOMENIULUI

♦ Diversitatea formelor de manifestare, dinamica lor, complexitatea relaţiilor


stabilite cu filozofia / ideologia, sociologia, antropologia, estetica, artele vizuale / muzica
etc. au dus în timp la concluzia că literatura nu poate fi definită.
♦ Accepţiile termenului de literatură circumscriu obiectul şi specificul,
manifestate de-a lungul timpului, precum şi modificarea perspectivelor şi a punctelor de
vedere asupra acestora.
În diverse epoci, prin literatură s-a înţeles:

1
A. În antichitatea greco-latină
Littera (graphé) = totalitatea operelor scrise, sacre (divinarum) sau profane
(saecularum litterarum).

B. În Evul Mediu şi în Renaştere


(îndeosebi în spaţiul francez)
Literatura = 1. ansamblul cunoştinţelor, echivalent al culturii;
= 2. lucrări „de seamă” din toate domeniile culturii sau dintr-o
anumită specialitate; această accepţie se menţine şi astăzi, cu sensul de „literatură de
specialitate” (medicină, filozofie, istorie, matematică etc.);
= 3. studierea scrierilor ca text filologic (litterae humaniores) sau ca
text artistic (res litteraria, res publica litteraria).

C. În epoca modernă (începând cu secolul al XVIII-lea)


Literatura = 1. artă a cuvântului / a scriitorului creator al unei realităţi
imaginare;
= 2. obiect de studiu al esteticii, criticii şi teoriei literare, caracterizat
prin atribute care îi conferă specificul:
1. caracter fictiv
2. organizare proprie
3. lipsa scopului practic explicit
4. expresie personală
5. funcţie estetică dominantă

D. În contemporaneitate
Literatura = 1. polisistem simbolic, compus din ansambluri ierarhizate de
elemente între care se stabilesc relaţii complexe:
a. opere literare
b. texte critice
c. texte potenţiale (variante, mărturii, documente);
2. act de comunicare, realizat între un emiţător (scriitorul) şi un
receptor (cititorul), utilizând codul (estetic) specific epocii şi canalul propriu (piaţă
literară);
3. text actualizat în timp, prin diverse forme de discurs estetic
(clasic, romantic, modern etc.). În această accepţie, face obiectul adaptării perspectivelor
lingvistice la teoria şi critica literară şi al poeticii. Conceptual, reprezintă obiectul de
studiu al imagologiei, al filozofiei şi al sociologiei culturii, al literaturii comparate, al
istoriei şi criticii literare.

♦ Relaţia literar - nonliterar (ştiinţific)

DISCURSUL TEXTUL LITERAR TEXTUL ŞTIINŢIFIC


Dominanta Afectivă, emoţională Logică, raţională
Intuitivă, Sugestivă Cognitivă, informativă
Expresia Structurată sugestiv Enunţiativ demonstrativă
Sinonimie absentă Sinonimie infinită

2
Polisemie infinită (infinitate de sensuri) Respinge polisemia
Recurge la imagini artistice şi valori Recurge la:
expresive, subiective ale limbajului. - termeni abstracţi
- formule precise
Semnificaţia Subiectivă, individuală Obiectivă
Singulară / personală Generală
Vasriabilă în timp şi spaţiu Universală (neinterpretabilă)
(interpretabilă)
Conotativă, sugerează sensuri figurate Denotativă
Caracter reflexiv (îşi comunică propria Comunică obiectiv
subiectivitate) informaţia

2. TIPOLOGIE ŞI RELAŢII SPECIFICE

Ca subsistem al sistemului culturii, creată în spiritul specific, literatura stabileşte


relaţii proprii, în timp şi în propria ei contemporaneitate, cu manifestările artistice
şi,cunoaşterea din cadrul naţional şi universal.
♦ Îndeplinind anumite nevoi şi împlinind anumite aspiraţii ale diverselor categorii
sociale, răspunzând unor imperative ale epocii, literatura reflectă niveluri specifice de
percepţie şi de reprezentare estetică a lumii.

2.1. Literatură naţională / literatură universală

2.1.1. Conceptul de literatură naţională. Accepţii:


1. Inventar cronologic integral al scrierilor unei naţiuni – accepţie introdusă în
secolul al XVIII-lea de Leonhard Meister.
2. Literatura scrisă într-o limbă naţională – accepţie vehiculată mai ales în
secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a veacului al XXlea. Reprezintă „patrimoniul
naţional scris”, ca expresie a conştiinţei naţionale, reflectată în:
- concepţia asupra universului, a existenţei şi a individului
- viziunea asupra societăţii şi a relaţiilor interumane.
3. Specificul naţional – accepţie elaborată de G. Herder, dezvoltată în romantism
şi continuată în secolul al XX-lea, prin determinismul lui H. Taine, de autori din cele mai
variate orientări / direcţii teoretice: L. Spitzer, E. R. Curtius, E. Auerbach, H.-R. Jauss:
- identifică literatura naţională cu tradiţia (sistem de particularităţi naţionale şi de
valori etice, filozofice, sociale) şi norma literară
- este legat de esenţa literaturii încă de la începuturile sale
- dobândeşte un puternic impact asupra creaţiei în epocile de mari schimbări
politice, asociindu-se cu mişcările ideologice (Revoluţiile burgheze din secolele al XVIII-
lea - al XIX-lea au un reflex in militantismul romantic; literatura „patriotică” şi
promovarea valorilor naţionale sunt o replică la contexte concrete: „independentizarea”
literaturii americane în secolul al XIX-lea; opoziţia tradiţionaliştilor români faţă de
spiritul european al moderniştilor interbelici etc.).

3
2.1.2. Conceptul de literatură universală

Accepţii:
În cea mai sugestivă şi completă abordare românească1 a problemei, se identifică
trei accepţii ale conceptului:
1. „Ansamblul literaturilor naţionale, din toate literaturile, vii sau moarte, din
care s-au păstrat urme scrise sau măcar orale fără nici o discriminare de limbă, politică
sau religioasă.”
Accepţia a fost cristalizată începând din secolul al XVIII-lea prin aspiraţia spre
realizarea antologiilor şi a istoriilor panoramice asupra literaturii.
În secolul al XX-lea, este reactualizată după 1950, prin studiile teoretice (R.
Wellek şi A. Warren, R. Etiemble etc.).
2. „Totalitatea capodoperelor, având o valoare, o consacrare şi o difuziune
universală, testate în timp.” Accepţia:
- sintetizează „modelele exemplare” ce corespund „standardelor universale” care
constituie „patrimoniul umanităţii”
- presupune drept cuvânt-cheie „valoarea literară universală.”
3. Ca funcţie specifică a spiritului uman, „este constituită din suma asemănărilor,
adică a elementelor „comune” tuturor literaturilor naţionale.

2.1.3. Relaţia dintre naţional şi universal în contemporaneitate

♦ Reflectă globalizarea, ca tendinţă politico-spirituală definitorie pentru ultimele


două decenii ale secolului al XX-lea şi pentru începutul veacului al XXI-lea.
● Conceptul de literatură europeană prefigurează ideea unităţii spirituale şi de
cultură, considerând că:
1. Europa este varianta continentală a universalităţii
2. bazele canonice ale literaturii aparţin Greciei antice
3. restructurarea de viziune / sistematizările retoricii provin din Roma antică
4. întreaga evoluţie a percepţiei individului şi societăţii sunt marcate de creştinism
şi de estetica occidentală.
Conceptul cade în desuetudine în ultimele două decenii ale veacului al XX-lea,
din cauza limitelor sale: - minimalizează / ignoră literatura central şi est-europeană
- ignoră literatura celorlalte continente
- marginalizează literatura continentală necreştină.
● Conceptul de literatură generală. Se impune mai ales după 1980:
- anulează: • delimitările naţional / universal.
• soluţia de compromis care consideră valoarea naţională ca expresie a
specificităţii în universalitate
- reactualizează şi redimensionează conceptul de literatură universală prin:
a. afirmarea existenţei elementelor literare comune în toate
spaţiile geo-spirituale
b. legitimarea recunoaşterii / studierii valorilor tuturor
şi oricărei literaturi (naţionale)
c. recunoaşterea unui canon universal, la criteriile căruia sunt
1
Adrian Marino, Comparatism şi teoria literaturii, Polirom, Iaşi, 1998, p. 25-29.

4
raportate creaţiile naţionale.

2.2. Literatura populară

Termenul de literatură populară este utilizat în mai multe accepţii:


2.2.1. Literatură orală (folclor literar)
Particularităţi definitorii în raport cu literatura scrisă („cultă”):
1. Circulaţie orală.
2. Caracter colectiv (ca o creaţie individuală actualizată de-a lungul timpului de
interpreţi diferiţi).
3. Caracter anonim (autorul propriu-zis rămâne necunoscut / pierdut în negura
timpului).
4. Caracter popular:
a. ca o creaţie colectivă, exprimând valori etice şi estetice specifice
b. ca o creaţie de masă, aparţinând culturii populare, distinctă şi interferentă cu
cea livrescă, scrisă.
5. Caracter sincretic. Presupune un cadru ceremonial / ritualic şi asocierea mai
multor arte: muzică, costum / coregrafie.
6. Faţă de literatura scrisă, este (mai) conservatoare. Se structurează pe specii şi
pe formule compoziţionale fixe. Presupune un raport specific şi anumite limite în relaţia
dintre tradiţie şi inovaţie.
7. Este expresia unui profesionalism de interpretare, şi nu de creaţie (nu are
conştiinţa / obiective dominant estetice).
8. Se dezvoltă sincron şi într-o relaţie permanentă cu literatura scrisă:
a. ca expresie a aceloraşi valori filozofice şi moral-religioase naţionale
b. într-un permanent schimb de valori estetice (specii, structuri, teme, motive
etc.).

2.2.2. Literatură de masă / de consum

♦ Reprezintă expresia contemporană a literaturii populare, care devine tot mai


mult de masă (prin difuzare editorială şi multimedia) şi de consum (prin obiective:
relaxare, divertisment, smulgere compensatorie din cotidian / evaziune).
♦ Sinonime particularizante:
● Literatură industrială (factory made literature, literary industry):
- produs al unei industrii culturale şi al unui sistem de difuzare şi de publicitate
- produs literar stereotip, care înlocuieşte individualitatea creatoare şi arta prin
şabloane, clişee
- literatură a societăţii industriale avansate, ca producţie de masă (colecţii
populare: fr. livre de poche, engl. pocket book, sp. libro de bolsillo etc.).
● Literatură comercială (mas-produced literature):
- răspunde „cererii comerciale” a „pieţei de consum” prin best-seller, ca lucrare de
mare tiraj, cu numeroase traduceri / număr considerabil de ediţii / tiraje, realizată prin
respectarea strictă a unor scheme de tehnică literară (clişee tematice, locuri comune ale
acţiunii, stereotipia personajelor, intrigă maniheistă, happy-ending obligatoriu etc.).

5
● Literatură mass-media (recorded literature). Este înregistrată, reprodusă,
difuzată prin audio-vizual ca scenarii şi adaptări pentru radio, film, TV sau este
comentată prin presă şi audio-vizual în rubrici specializate.
♦ Tipuri de creaţii specifice:
- literatura pentru copii şi adolescenţi
- literatura de colportaj / foiletonistică (romanul popular, foileton)
- literatura de aventuri (romane poliţiste, western story, thriller, de capă şi spadă,
sentimentale)
- science-fiction
- scenarii / romane „de groază” / fantastice.

II. OPERA LITERARĂ

1. Perspective şi definiţii
1.1. Opera literară (mimesis) - expresie a relaţiei cu lumea exterioară, este o
imitaţie a realului:
Platon: literatura reflectă imaginile ideilor, ca realitate a lumii fenomenale, iar
„adevărul” ei este filozofic, şi nu concret.
Aristotel: clasifică operele literare în forme ale artei „înalte” şi forme
„inferioare”, subliniind specificul estetic şi evoluţia în timp a conţinutului şi a expresiei.
Auerbach: literatura reprezintă realitatea (= tot ceea ce există), excluzând din
sfera ei literatura de anticipaţie şi fantasticul.
1.2. Opera literară – expresie a subiectivităţii creatoare – este o afirmare
spontană, emoţională, a individualităţii artistice (în viziunea creatorilor romantici, a
avangardiştilor, a scriitorilor postmoderni şi a criticii tradiţionaliste).
1.3. Opera literară – structurare specifică a conţinutului şi expresie lingvistică
(retorică) proprie – este abordată de teoria şi de critica literară din a doua jumătate a
secolului al XX-lea.
1.4. Opera literară ca mesaj estetic comunicat de un emiţător unui receptor face
obiectul abordărilor criticii şi sociologiei literare din ultimii cincizeci de ani.

O definiţie integratoare pentru aceste dimensiuni şi perspective asupra operei


literare este cea propusă de H. Plett în Ştiinţa textului şi analiza de text. Opera literară
este, în linii mari, în accepţia autorului, emiterea („expresivă”), prin intermediul codului
(„retoric”), a mesajului („mimetic”) privind referentul („lumea”, „realitatea”), spre un
receptor (cititorul).

2. Structura operei literare

2.1. TEXTUL

- reprezintă conţinutul purtător de sens (= mesaj)

6
- este dependent de formă, actualizându-se prin discurs (există ca operă numai
prin / în relaţie cu categoriile discursului, care îl concretizează)

■ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ÎN TEXTUL LIRIC

Textul liric se structurează pe următoarele componente:

●Tema

Reprezintă:
a. semnificatul global al textului (ideea fundamentală, care structurează
mesajul)
b. centrul / focusul atenţiei pentru receptor
c. un inventar (relativ) restrâns prin gradul înalt de generalitate; de exemplu: ■
viaţa / moartea
■ timpul
■ natura şi universul
■ omul şi ansamblul relaţiilor sale (cuplul; socialul / politicul)
d. varietatea provine din tratarea diferită de la un autor la altul şi din
diferenţele de viziune şi de discurs
e. este selectată în funcţie de personalitatea creatoare, de epocă şi de tipul de
discurs (gen / specie, proză / vers, curent / orientare).

●Ideea

Este unitatea de sens care structurează tema ca problematică (sferă de aspecte


selectate) şi ca varietate de atitudini (faţă de care autorul se distanţează sau cu care se
identifică ori pe care le denunţă).
Ex: tema războiului în epopeile antice (Iliada, Odiseea, Eneida) se structurează pe
confruntarea unor sisteme de valori (datorie, prietenie, forţă morală etc.), pe ideile de
sacrificiu, răzbunare, suferinţă etc.

●Motivul

Este unitatea semnificativă a textului care structurează ideea, cu o reprezentare


tipică / consacrată simbolic în diversele tipuri de discurs:
- spre deosebire de temă, este unitatea subordonată; mai multe motive pot
structura o temă
- spre deosebire de idee, are o reprezentare simbolică proprie, consacrată
- variază în funcţie de gen, specie, temă. De exemplu: tema războiului în epopeile
antice, structurată pe ideea confruntării, se dezvoltă prin motivele:
~ eroism / laşitate
~ trădare / credinţă
~ barbar / civilizat(or).

●Imaginea

7
Accepţiile termenului:
1. Reprezentare psihică legată de imaginaţie
=reprezentare cu maximă putere de sugestie , structurată prin:
-comparaţie-imaginea metaforică: „lună , tu, stăpână a mării”
-exagerare: -imaginea hiperbolică –„Eram un boţ cu ochi din Humuleşti”
-semnificanţi consacraţi-imaginea simbolică:
Ex laurul, simbolul creatorului / umanistului împlinit
Ex albina, simbol al hărniciei
Ex: leul, simbolul forţei
2. Întreaga operă sau un element structural al acesteia:
-Amintiri din copilărie reprezintă imaginea copilăriei universale
-Moş Costache din Enigma Otiliei este o imagine a avarului.
3. Figură retorică / de stil
=deviere de la uzul lingvistic normal, schimbare care creşte sugestivitatea textului
artistic (sau oratoric(, centrat pe funcţia poetică.
-nu este un ornament, ci constituie modul de concretizare a sensurilor figurate
-structurează sensurile conotative, subiective, contextuale
-este un element primordial de structurare a nivelelor din componenţa textului
literar: -fonologic
-lexical
-morfologic
-sintactic
-semantic
-analizate de lingviştii din Grupul μ de la Liège, în Retorica generală (1970), au
fost clasificate în mai multe categorii.
Categorii de figuri de stil identificate de Grupul μ:

1. metaplasme (figuri de sunet, fonologice)

♦ aliteraţia=repetare a unui sunet / grup de sunete cu efect eufonic, auditiv


Ex: „Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie” (m. Eminescu)
♦ asonanţa=repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte / rima
interioară
Ex: ;;casa-i goală ca o oală” (T. Arghezi))
♦ anagrama=schimbarea ordiniii literelor în cuvânt
Ex: Mitru Perea= Petru Maior în Ţiganiada, de I. Budai-Deleanu
♦ calamburul=asocierea a doi termeni omofonici, cu efect comic / umoristic:
Ex: banul este un nume rar (=numerar!)

2. metasememe (figuri semantice, tropi)


- sunt delimitate de Roman Jakobson în două categorii:

a) seria substitutivă (metonimică)= cuprinde înlocuirile de termeni cu efect


expresiv în cadrul textului.

8
♦ metonimia= înlocuirea unui termen cu un altul, pe baza oricărui raport logic, cu
excepţia raportului parte-întreg.
Ex: metonimie cauză pentru efect: „La noi sunt lacrimi multe” (O. Goga)
Ex: metonimie efect pentru cauză: „Codrul clocoti de zgomot” M. Eminescu
Ex. metonimie autor pentru operă: „în bucata dumitale am găsit puţin
Eminescu.” (T. Maiorescu)
Ex: metonimie instrument pentru acţiune: „E sabie în ţară. Au năvălit tătarii.”
V. Alecsandri
Ex: metonimie abstract / simbol pentru concret: Se află în primăvara vieţii.
Ex: metonimie particular pentru general: „Mănâncă şi el o pâine la casa mea.”
Ex: metonimie simbol pentru nume: „Tot ce stă în umbra crucii...”-M.
Eminescu
♦sinecdoca = denumirea unui obiect (gramatical) cu numele altuia
Tipuri şi exemple:
a) sinecdoca parte pentru întreg:
Ex: „Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii”(= sugestie
pentru femeie) –M. Eminescu
b) sinecdoca singular pentru plural:
Ex „Bolliac cânta iobagul”
c) sinecdoca întreg pentru parte:
Ex: A bea un vin bun.
d) sinecdoca materie pentru obiect:
Ex „Îmbrăcat în purpură (= sinecdocă pentru împărat)
e) sinecdoca prin care se evocă o însuşire în locul obiectului care o
are:
Ex: „În Divanul domnesc bombăneau necăjite bărbile albe”( bărbile
albe sugerează boierii)-Al. Odobescu

b) seria calificativă / analogică (metaforică)

-Sugerează însuşirile obiectului, îndeobşte prin analogie:


♦ epitetul
= exprimă o însuşire a unui obiect sau a unei acţiuni
clasificare
a) după formă: -epitet simplu: „farmec dureros” (Eminescu)
-epitet dezvoltat: „părul ce-i ajunge la călcâie” (Eminescu)
b) după numărul figurilor asociate:
-epitet dublu: Ex: „Lacul care-n tremur somnoros şi lin se
bate.” (Eminescu)
-epitet triplu: Ex: „Cum izbucnesc deodată din depărtate,
ascunse, adânci izvoare”
-epitet în cumul: Ex. „Bucegii în plină iarnă, fără uriaşul,
abundentul, profundul, afânatul, sclipitorul, imaculatul, mereu reînnoitul lui strat
de omăt” (Geo Bogza)
c) semantic
-epitet ornant= exprimă o însuşire proprie, obişnuită a obiectului

9
Ex. „verdea, vesela câmpie” (V. Alecsandri)
-epitet metaforic (individual) = exprimă o caracteristică specifică
a obiectului sau legată de o împrejurare anume.
Ex. „Flori albastre tremur’ ude în văzduhul tămâiet” (M.
Eminescu)
♦comparaţia
= figura de stil prin care se evidenţiază asemănarea dintre două obiecte, pentru a
conferi un plus de sugestivitate / expresivitate a textului.
Ex: „Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea” (M. Eminescu)
-structura presupune:
T.1.= termenul care se compară ( în Ex.=„te iubesc”)
T.2.=termenul cu care se compară (în Ex. =”ca zeul nemurirea”)
♦metafora
= comparaţia subânţeleasă, redusă la T.2., pe baza unui raport de analogie.
Tipuri de metafore:
a) in presentia = menţine ambii termeni ai comparaţiei, fără corelativ (ca,
precum, întocmai, asemenea etc)
Ex: „Cuibar rotind de ape”(T.1.=apele [sunt ca un]+T.2. =cuibar
b) in absentia (implicită) =comparaţia iniţială este redusă la T.2.
Ex: „Cântecul tău a umplut clădirea mea toată” (Arghezi)
c) sinestezică = structurează sugestia pe senzaţii percepute de mai multe simţuri:
Ex: „lavandă sonoră” (T. Arghezi)
Ex: „bulgări fluizi” (M. Eminescu)
d) în lanţ = asociază mai multe metafore sau metafore şi termeni metaforici
(epitete, comparaţii etc)
Ex: „Eu nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea,/În flori,
în ochi, pe buze ori morminte”. (L. Blaga )
Ex. asociază:M1 (=flori), M2 (=ochi), M3(= buze), M4 (= morminte)
♦ alegoria
= metafora „prelungită”, dezvoltată narativ
-după opinia unor teoreticieni, metafora în lanţ este de fapt alegorie.
-distincţia între cele două figuri constă în faptul că alegoria are o unitate
semantică, un nucleu de semnificaţie metaforico-simbolică, dezvoltat şi cu
ajutorul altor figuri de stil.
Ex: - Mioriţa are la bază comparaţia existentă în mentalul colectiv:Moartea este
ca o nuntă cu cosmicul.
Metafora : „...la nunta mea se dezvoltă alegoric prin naraţiunea simbolică:
„a căzut o stea / am avut nuntaşi.... / preoţi munţii mari /
paltini lăutari / păsărele mii / Şi stele făclii.”
♦ personificarea
= figura metaforică prin care se transferă acţiuni, limbaj, calităţi proprii
animatelor asupra inanimatelor sau noţiunilor / conceptelor abstracte, pe care le
concretizează expresiv.
Ex: „Codrule,.../Tu din tânăr precum eşti,/Tot mereu întinereşti” (M. Eminescu)
Ex: „Cu grele răsuflete, apele dorm” (L. Blaga)
Ex: „Amor, care adoarme şi legi ţi datorie” (Gr. Alexandrescu)

10
3. metalogisme (figuri de gândire, logice)

-aceste figuri depăşesc nivelul cuvântului


-presupun construcţii mai ample, putând asocia mai multe alte figuri:
♦ antiteza
-asociază doi termeni sau grupuri de cuvinte / enunţuri cu sens opus, pentru a
reliefa estetic contrastul de esenţă dintre semnificaţiile lor.
Ex: „Lumina altora ucide vraja.../Dar eu, eu cu lumina mea...” (L. Blaga)
Ex: „Căci voi, murind în sânge, ei pot să fie mari” (M. Eminescu)
Ex: „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane” (T. Arghezi)
♦ hiperbola
-exagerează amplificând sau minimalizând proprietăţile fiinţei, obiectului, ideii,
stării, acţiunii respective.
Ex: „Gigantică poart-o cupolă pe frunte / Şi Vodă-i un munte” (G. Coşbuc)
Ex: „Ca întreg aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” (M. Eminescu)
♦ litota
-sugerează mai mult decât se exprimă în enunţ
-spre deosebire de hiperbola care diminuează, se realizează prin recursul la
negarea contrariului unei idei, ca atenuare în planul expresiei şi modalitate de
reliefare
Ex: „Bucuria părinţilor n-a fost proastă” (I. Creangă)
Ex: „o, tu nici visezi bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!” (M. Eminescu)

4. metataxe (figuri de construcţie)

-se realizează la nivelul sintactic şi al topicii în enunţ


-enumerăm figurile cele mai cunoscute din ciclul de studii preuniversitare:
♦ inversiune
♦ enumerare
♦ repetiţia
♦ anacolutul
= întreruperea unităţii gramaticale a textului şi continuarea lui la distanţă cu alte
forme gramaticale decât cele fireşti
-este considerat greşeală de limbă
-apare în textul literar ca:
-sugestie de caracterizare a personajelor
-marcă a oralităţii textului
Ex: „Rad’un semn i se făcea” (folclor)
-forma literară pentru Ex = Lui Radu un semn i se făcea
♦ dislocarea sintactică
-schimbarea topicii textului, prin plasarea la distanţă a termenilor astfel reliefaţi,
cu scopul de a ambiguiza mesajul
Ex: „Trandafiri aruncă tineri, căci vrăjiţi sunt trandafirii / De-un cuvânt al sfintei
Vineri” (M. Eminescu) – topica gramatical corectă: Aruncă trandafiri tineri (= proaspeţi)

11
ELEMENTE COMUNE ÎN TEXTUL EPIC ŞI DRAMATIC

● Subiectul:

- Este prezent numai în opera epică şi dramatică


- Reprezintă conţinutul reflexiv, afectiv, ideologic, etic al operei (în viziunea
formaliştilor ruşi, „modul în care cititorul ia cunoştinţă de fapte”)
- Nu trebuie confundat cu
■ tema, faţă de care este subordonat, concretizând-o
■ acţiunea, dat fiind că subiectul nu se limitează la evenimente / întâmplări, ci
presupune relaţiile dintre ele şi perspectivele auctoriale, modul de combinare a unui
număr restrâns de situaţii-tip. De exemplu: tema războiului în epopeea antică se
structurează pe motivele selectate prin dezvoltarea subiectului (motivarea, organizarea,
desfăşurarea evenimentelor din diferite perspective sau din cea a naratorului).

● Fabula:

- constituie nucleul de fapte (întâmplările, acţiunea)


- structurează operele fabulative - epice (poem / epopee, nuvelă, roman)
- dramatice (drama, comedia)
- lirice (poeme alegorice)
Ex: -în epopei -evenimentele din taberele în conflict
- acţiunile registrului sacru
- înfruntările dintre tabere

●Personajele:

Reprezintă actanţii unei acţiuni, înfăptuitorii evenimentelor care fac subiectul


operei epice / dramatice.
Teoreticienii literari au identificat mai muzlte categorii de personaje:
■ Teoreticianul literar E. M. Forster distinge în Aspecte ale romanului:
personaje plate = au rolul de a pune în relief personajele principale / mai
importante în text
Ex: însoţitorii, slugile, confidenţii, membri ai familiei fără relevană, soldaţi,
indivizi din mulţime, precupeţi etc.
personaje rotunde = au un portret complex, fizic şi moral
sunt descrise în diversitatea relaţiilor (sociale, afective)
îndeplinesc un rol important în text
Ex: pot fi: -protagoniştii
-personajele principale
-personaje secundare, relevante în desfăşurarea acţiunii
■ Categoriile canonice de personaje sunt:
1) din perspectiva relaţiei cu realitatea, personajele pot fi:

12
- fantastice
-istorice / contemporane
--realiste / fantastice
2) din perspectiva tipului de operă în care apar, personajele pot fi:
- mitice, baladeşti, romaneşti, legendare, simbolice, „cu cheie”
3) în funcţie de importanţa în desfăşurarea acţiunii
-protagonişti = eroii textului narativ / dramatic, cei mai importanţi actanţi
-personaje principale = implicate în fabula textului
-personaje secundare = sunt actanţi fundal în textul narativ / dramatic
-personaje episodice = legate de un singur incident, prezenţă nesemnificativă în
text
4) în funcţie de obiectivul reprezentării simbolice:
- personaje individual(izat)e = reprezintă indivizi cu un statut definit în operă şi cu
un profil socio-psihologic clar formulat
- personajele colective = reprezintă un grup unitar, social, profesional,
confesional, etnic / comunitar
5) în funcţie de natura lor, personajele pot fi:
-personificări = animale sau obiecte cărora li se atribuie caracteristici umane
-metamorfoze
-personaje-idee / simbolice
-actanţi neindividualizaţi
■ În funcţie de raportul dintre erou şi perspectiva asupra acţiunii, personajele
pot fi:
a) „construite din spate”
– au asupra acţiunii / celorlalte personaje o perspectivă mai restrânsă decât
creatorul (= cunosc mai puţine lucruri decât autorul / naratorul)
-Ex: -Ionuţ, protagonist al romanului Fraţii Jderi (volumul Ucenicia lui Ionuţ)
de M. Sadoveanu
Ex: -Ghiţă din nuvela Moara cu Noroc, de I. Slavici
b) „împreună cu” = personajele au o perspectivă de aceeaşi amploare cu autorul
Ex: eroii din -autobiografii- Nică din Amintiri din copilărie
-memorialistică / jurnale – Maitreyi, M. Eliade
c) „din afară” = personajele au o perspectivă mai amplă decât autorul
Ex: Fred Vasilescu şi D-na T. din romanul Patul lui Procust de Camil
Petrescu

ELEMENTE SPECIFICE TEXTULUI EPIC

- Structurează textul prin categoriile naraţiunii:


1. Modul specific de expunere:
Este naraţiunea, asociată eventual cu descrierea / monologul / dialogul.
2. Categoriile naraţiunii
Spaţiul şi timpul (acţiunii) în textul literar:
-Spaţiul poate fi:
- mobil = se poate schimba pe parcursul operei
-fix= cadru unic al acţiunii, neschimbat pe parcursul întregii opere

13
timpul poate fi:- cronologic (liniar), cu sau fără anticipări
- - acronologic – retrospectiv (al rememorării)
- cu dislocări = salturi / treceri bruşte
3. Persoana (care povesteşte) reprezintă instanţa (vocea) narativă în:
■ naraţiunea heterodiegetică – naraţiune la persoana a III-a (vocea naratorului
/ autorului)
■ naraţiunea homodiegetică – naraţiune la persoana I (vocea personajului /
martorului).
Apare în memorialistică, autobiografii, jurnale, romane retrospective.
4. Modalitatea narării
- permite distincţia dintre autor – narator - personaj
- creează perspectiva asupra faptelor narate, prin poziţia naratorului
■ neimplicat (omniscient) – povesteşte la persoana a III-a (în stil indirect)
■ implicat în acţiune, stil direct:
- narator-personaj
- narator-martor / reflector
5. Focalizarea reprezintă perspectiva, punctul de vedere asupra acţiunii narate:
■ focalizarea zero (naraţia nefocalizată) = autorul este omniscient şi
povesteşte în ordinea (crono)logică a evenimentelor
■ focalizarea externă = naraţia este obiectivă, autorul se distanţează „neutru”
■ focalizarea internă = naraţia se face din punctul de vedere al unei voci
(personaj, narator).

ELEMENTE SPECIFICE TEXTULUI DRAMATIC

♦ Conflictul dramatic – opoziţia de forţe aflate în luptă. Poate fi:


- interior – lupta sufletească între:
■ porniri contrare ale eului
■ sentimente, opţiuni ale personajului şi presiunea lumii exterioare.
De exemplu: în drama istorică Vlaicu-Vodă de Al. Davila:
■ Vlaicu – demnitate şi datorie
■ Mircea – sentiment şi datorie
- exterior – confruntarea între tabere adverse situată la nivel:
■ politic: Vlaicu – Clara; Kaliany - Ţară
■ social: Vlaicu – boieri (până în momentul deconspirării).

♦ Acţiunea dramatică:
- Structurată pe o anumită gradaţie (care se poate uneori încadra în momentele
subiectului).
- Construită pe acte (actele cuprinzând mai multe scene) sau tablouri.
- Permite concentrarea asupra momentelor esenţiale şi salturi în timp (actele
prezentând etape sau rememorări / anticipări ale evoluţiei personajelor).
În drama Vlaicu-Vodă, acţiunea:
■ este structurată pe cinci acte
■ respectă înlănţuirea clasică a momentelor subiectului.

14
♦ Personajele au întotdeauna o funcţie simbolică în piesă. Ele realizează un joc
specific, între distanţarea autorului, care „dispare” în spatele lor, şi implicare (sunt
implicit purtătoare de cuvânt pentru mesajul piesei sau reprezintă diferite perspective /
opţiuni posibile faţă de problematica propusă).
- Protagonistul = erou central
- Personaje centrale
- Personaje de relief (subliniază / evidenţiază personajele centrale).
- Personajul simbolic
- Personajul colectiv
■ Dau culoare locală şi de epocă.
♦ Indicaţiile scenice constau în:
- Lista personajelor.
- Paranteze privind prezenţa şi mişcarea scenică a personajelor:
■ au funcţie expozitivă (cele care preced textul):
~ prezintă statutul şi relaţiile dintre personaje
~ încadrează în epocă
~ înregistrează portretul fizic al personajelor
■ se substituie prezenţei autorului în text (în cadrul scenelor):
~ reprezintă elemente de descriere:
- gesturi
- mimică
- mişcare în scenă
~ se substituie naraţiunii, creând contextul dialogurilor.
4. Elemente de structură a genului:
♦ Conflictul dramatic – opoziţia de forţe aflate în luptă. Poate fi:
- interior – lupta sufletească între:
■ porniri contrare ale eului
■ sentimente, opţiuni ale personajului şi presiunea lumii exterioare.
De exemplu: Vlaicu-Vodă:
■ Vlaicu – demnitate şi datorie
■ Mircea – sentiment şi datorie
- exterior – confruntarea între tabere adverse situată la nivel:
■ politic: Vlaicu – Clara; Kaliany - Ţară
■ social: Vlaicu – boieri (până în momentul deconspirării).
♦ Acţiunea dramatică:
- Structurată pe o anumită gradaţie (care se poate uneori încadra în momentele
subiectului).
- Construită pe acte (actele cuprinzând mai multe scene) sau tablouri.
- Permite concentrarea asupra momentelor esenţiale şi salturi în timp (actele
prezentând etape sau rememorări / anticipări ale evoluţiei personajelor).
În drama Vlaicu-Vodă, acţiunea:
■ este structurată pe cinci acte
■ respectă înlănţuirea clasică a momentelor subiectului.
♦ Personajele au întotdeauna o funcţie simbolică în piesă. Ele realizează un joc
specific, între distanţarea autorului, care „dispare” în spatele lor, şi implicare (sunt

15
implicit purtătoare de cuvânt pentru mesajul piesei sau reprezintă diferite perspective /
opţiuni posibile faţă de problematica propusă).
- Protagonistul = erou central
- Personaje centrale
- Personaje de relief (subliniază / evidenţiază personajele centrale).
- Personajul simbolic
- Personajul colectiv
■ Dau culoare locală şi de epocă.
♦ Indicaţiile scenice constau în:
- Lista personajelor.
- Paranteze privind prezenţa şi mişcarea scenică a personajelor:
■ au funcţie expozitivă (cele care preced textul):
~ prezintă statutul şi relaţiile dintre personaje
~ încadrează în epocă
~ înregistrează portretul fizic al personajelor
■ se substituie prezenţei autorului în text (în cadrul scenelor):
~ reprezintă elemente de descriere:
- gesturi
- mimică
- mişcare în scenă
~ se substituie naraţiunii, creând contextul dialogurilor.
4. Elemente de structură a genului:
♦ Conflictul dramatic – opoziţia de forţe aflate în luptă. Poate fi:
- interior – lupta sufletească între:
■ porniri contrare ale eului
■ sentimente, opţiuni ale personajului şi presiunea lumii exterioare.
De exemplu: Vlaicu-Vodă:
■ Vlaicu – demnitate şi datorie
■ Mircea – sentiment şi datorie
- exterior – confruntarea între tabere adverse situată la nivel:
■ politic: Vlaicu – Clara; Kaliany - Ţară
■ social: Vlaicu – boieri (până în momentul deconspirării).
♦ Acţiunea dramatică:
- Structurată pe o anumită gradaţie (care se poate uneori încadra în momentele
subiectului).
- Construită pe acte (actele cuprinzând mai multe scene) sau tablouri.
- Permite concentrarea asupra momentelor esenţiale şi salturi în timp (actele
prezentând etape sau rememorări / anticipări ale evoluţiei personajelor).
În drama Vlaicu-Vodă, acţiunea:
■ este structurată pe cinci acte
■ respectă înlănţuirea clasică a momentelor subiectului.
♦ Personajele au întotdeauna o funcţie simbolică în piesă. Ele realizează un joc
specific, între distanţarea autorului, care „dispare” în spatele lor, şi implicare (sunt
implicit purtătoare de cuvânt pentru mesajul piesei sau reprezintă diferite perspective /
opţiuni posibile faţă de problematica propusă).
- Protagonistul = erou central

16
- Personaje centrale
- Personaje de relief (subliniază / evidenţiază personajele centrale).
- Personajul simbolic
- Personajul colectiv
■ Dau culoare locală şi de epocă.
♦ Indicaţiile scenice constau în:
- Lista personajelor.
- Paranteze privind prezenţa şi mişcarea scenică a personajelor:
■ au funcţie expozitivă (cele care preced textul):
~ prezintă statutul şi relaţiile dintre personaje
~ încadrează în epocă
~ înregistrează portretul fizic al personajelor
■ se substituie prezenţei autorului în text (în cadrul scenelor):
~ reprezintă elemente de descriere:
- gesturi
- mimică
- mişcare în scenă
~ se substituie naraţiunii, creând contextul dialogurilor.

2.2. DISCURSUL LITERAR

♦ Reprezintă actualizarea textului ca eveniment comunicativ (structurează


elementele textului în opera propriu-zisă).
♦ Concretizează în creaţie elementele definitorii ale literaturităţii textului ca act
specific de comunicare:
■ categorii estetice
■ genuri şi specii
■ curente literare şi mişcări culturale

a. Categoriile estetice

Frumosul Urâtul
♦ Prezent în toate operele literare canonice. ♦ Prezent în opere literare clasice /
♦ Este dinamic în timp, variind în funcţie tradiţionale, ca:
de contextul şi de gustul epocii (receptor / ~ element de contrast estetic / moral
„piaţă literară”) şi de viziunea creatoare ~ reprezentare a antivalorii
(emiţător / „producător”). ~ polarizare a negativului.
- În clasicism, se defineşte prin: ♦ În operele moderne (începând cu
■ echilibru, simetrie, armonie Baudelaire) poate face obiectul creaţiei,
■ aspiraţia spre perfecţiune formală prin estetica urâtului, care îi reliefează
■ asocierea cu: virtuţile expresive şi eventuala
- sublimul în tragic complementaritate / indisociabilitate cu

17
- graţiosul frumosul).
- fantasticul ♦ Se poate asocia cu celelalte categorii, ca:
- În romantism: ■ element de contrast cu frumosul /
■ este expresia dezechilibrului provenit din sublimul / graţiosul
antiteze puternice (eu – societate; psihic – ■ element complementar cu fantasticul /
fizic; aspiraţii – mijloace; etc.) grotescul / comicul (ironic, sarcastic,
■ se asociază cu: umoristic)
- sublimul şi urâtul ■ element de potenţare, cu tragicul.
- grotescul şi fantasticul ♦ Element antiestetic faţă de frumos şi de
- tragicul şi comicul maximă expresivitate artistică, îşi menţine
- În (post)modernitate: în postmodernitate forţa de sugestie
■ se restrânge la maximum / dispare din estetică asociindu-se cu absurdul /
sfera de interes a scriitorului grotescul / fantasticul.
■ se concentrează în sau nuanţează urâtul,
grotescul, satiricul, parodicul

Sublimul Grotescul
● Sunt raportabile una la cealaltă, ca expresii ale excesivului şi ale iregularităţii formale.
● Sunt categorii estetice antitetice prin esenţă:
♦ Exprimă desăvârşirea, perfecţiunea ♦ Este expresia
absolută, exemplară, idealitatea - monstruosului
supraomenescul, „divinul”valorilor pure: - diformului
- a. ca dominare a comunului în situaţii- - incoerentului
limită: - dezechilibrului bufon.
■ în operele clasice / canonice ♦ Situabil la limita dintre tragic şi comic.
■ caracteristic speciilor considerate ~ Până la experienţa romantică este
„înalte” în antichitate şi în perioada cultivat pentru valenţele sale parodice şi
premodernă: epopee şi tragedie satirice.
■ element de contrast în poemul şi în ~ Romantismul îl revitalizează ca
poezia romantică de meditaţie expresie pentru „sluţenie şi îngrozitor”.
■ în epopee, prin eroic şi prin patetic „comic şi bufon”, „ceva profund, axiomatic
sacrificial şi primitiv”, „comic absolut” (V. Hugo,
■ în tragedie, prin spiritul datoriei şi Prefaţă la drama Cromwell).
prin credinţă ~ Modernismul şi avangarda (în veacul
■ în poemul romantic, prin spiritul de al XX-lea):
jertfă în numele idealului ■ Asociază grotescul cu burlescul
- b. ca reflectare a frumuseţii absolute a (comicul caricatural, uneori vulgar,
naturii şi a cosmicului, percepută sub antieroic şi de negare a grandiosului /
aspectul lor: sublimului).
■ solemn şi impunător ■ În teatrul sfârşitului de secol este
■ înălţător şi grandios asociat cu = absurdul
♦ Implică intens receptorul printr-o maximă = iraţionalul tragic-simbolic al
tensiune psihică / afectivă. pierderii de sine / a capacităţii de
♦ Se poate structura la nivel de: comunicare într-un univers mimetic, redus
- viziune la automatisme, iraţional.

18
- mesaj
- stil
- limbaj.

Fantasticul
Este o categorie estetică definitorie pentru opera literară de imaginaţie, stranie, insolită şi
cu personaje ireale.
♦ Respinge sau contrazice explicaţiile, motivaţiile sau logica realului.
♦ Evocă posibilul nelimitat prin:
- abolirea raţionalului
- renunţarea la timpul şi la spaţiul concret, obiectiv.
♦ Depăşeşte limitele realului, prin miraculos şi supranatural.
♦ Deformează realul prin fabulos.
♦ Se manifestă la toate nivelurile textului:
- teme şi motive:
■ călătoria dincolo de limite (pe tărâmul celălalt, în gând, în rai / iad)
■ visul şi halucinaţia
■ moartea şi învierea; viaţa de dincolo
- acţiuni şi personaje:
■ sfinţi / draci veniţi pe pământ
■ fiinţe metamorfozate
■ animale / obiecte personificate
■ idei abstracte, alegorizate
♦ Cultivat în toate epocile literare, în proză sau în versuri şi în toate genurile:
- în folclor = basme, legende, poveşti, snoave, balade
- în literatura cultă = baladă, epopee, poem eroic
= nuvelă, roman, povestire
= tragedie, dramă istorică, feerie.

b. Genuri şi specii

♦ Genul „este o grupare de opere literare bazată, teoretic, atât pe forma externă
(metrul sau structura specifică), cât şi pe forma internă” (atitudinea, tonul, scopul în
general, subiectul şi publicul căruia ele i se adresează) – R. Wellek şi A. Warren.
♦ Presupune delimitarea unor „tipuri de creaţie, surprinse în mecanismul creaţiei
înseşi, în atitudinea cea mai specifică a eului creator, care este autoreflectarea şi
distanţarea” (A. Marino).
♦ Are ca expresie versul sau proza.

● Genul liric

19
În versuri sau proză exprimă direct subiectivitatea autorului, ca viziune asupra
societăţii şi a lumii:
- lirica de meditaţie
- poezia descriptivă.
şi ca (auto)reflectare a universului interior: creaţia confesivă.

A. Speciile genului liric în versuri


– interferează temele:
- pastelul, elegia (pastorală), romanţa = asociază poezia descriptivă cu reflecţia
şi cu confesiunea (erotică);
- reflecţia lirică se nuanţează encomiastic (= laudativ) în odă, mobilizator în imn,
filozofic în meditaţie / elegie / poem;
- în poemele cu formă fixă în transmiterea mesajului se pune accentul pe
virtuozitatea tehnică:
■ Sonetul = poem de 14 versuri împărţite în 4 strofe (2 catrene şi 2 terţete).
■ Rondelul = poezie în care primele două versuri sunt reluate ca refren la
mijlocul şi la sfârşitul poemului, ca sinteză a ideii lirice.
■ Glossa = poem filozofic având un număr de strofe egal cu numărul versurilor
din prima strofă; fiecare strofă, începând cu a doua, comentează câte un vers din prima
strofă, pe care îl conţine ca ultim vers, iar ultima strofă reia în ordine inversă versurile din
prima.
■ Gazelul = poem constituit din 5 – 15 distihuri, în care fiecare al doilea vers are
aceeaşi rimă cu cele două versuri ale distihului iniţial.
B. Scrierile în proză
-Aparţin genului ca expresie directă a (auto)reflectării prin contemplaţie proprie
liricului.
- În această categorie intră: poemul în proză, evocările, tablourile şi peisajele /
scenele de interior.
- Pot avea valenţe lirice secvenţele expozitive / descriptive sau analitice din
operele lirice sau dramatice (demonstrând indisociabilitatea genurilor).
- Tipul de implicare / (auto)referenţialitate este marcat specific în proză sau în
vers, prin selecţia persoanelor gramaticale, ceea ce permite schiţarea unei tipologii a
lirismului:

♦ Liricul confesiv (lirica eului):

■ p e r s o a n a I s i n g u l a r:
= expresie a subiectivităţii care se autoreflectă în poem ca eu liric
= vocea este diferită de autorul efectiv şi de experienţa / existenţa sa
biografică
= proiecţie estetică a viziunii autorului, a interpretării creatoare a unei
experienţe, atitudini, aspiraţii simbolic generalizabile
■ p e r s o a n a I p l u r a l = este expresia sentimentului apartenenţei /
integrării poetului într-o anumită categorie (familie spirituală, generaţie, neam etc.) şi a
conştiinţei exprimării în numele acesteia

20
♦ Liricul reflexiv (filozofic / erotic)

■ prin persoana a II-a exprimă


= generalizarea filozofică
= confruntările afective / de idei (ca termen al unei antiteze) sau implicite:
eu… tu, noi… voi

♦ Liricul narativ-simbolic (poematic)

■ Recurge la narativitatea epicului ca suport al unei alegorii


■ se structurează pe simboluri angajate într-o acţiune alegorică (dar care nu
trebuie confundată cu personajele); de exemplu:
- Mama de G. Coşbuc
- Mircea şi Baiazid din Scrisoarea III de M. Eminescu
- Cătălina şi Hyperion din Luceafărul
■ Recursul la persoana a III-a în acest caz nu este o marcă a narativităţii, ci o
formă de „camuflare” (disimulare) a poziţiei auctoriale, prin:
~ lirica rolurilor - autorul evocă atitudini, concepţii, perspective atribuite
anumitor categorii umane; de exemplu: Zburătorul de I. H. Rădulescu, Riga Crypto şi
lapona Enigel de I. Barbu;
~ lirica măştilor – confruntă simbolic, în cadrul scenariului alegoric, poziţii
îndeobşte opuse (creatorul / geniul şi lumea; căutătorul de absolut şi societatea
expunându-şi propria atitudine, implicit printr-o voce „purtătoare de cuvânt”-mască); de
exemplu: Luceafărul de Mihai Eminescu; Shakespeare de M. Sorescu.

● Genul epic

- „Include, efectiv,totalitatea literaturii de tip narativ” (A. Marino)


- „Eul se autoreflectă pe durata naraţiunii obiective sau subiective” (A. Marino).
Literatura de tip narativ
♦ Reprezintă operele epice, cu un subiect care dezvoltă temporal acţiunea
personajelor
♦ Specii cultivate:
■ în proză
- în folclor: snoava, povestea, legenda, basmul
- în literatura cultă: povestirea, schiţa, nuvela, romanul
■ în versuri
-epopeea
-balada
-legenda
● Genul dramatic
Totalitatea operelor literare scrise în formă de dialog / monolog şi menite a fi
reprezentate pe scenă aparţin genului dramatic.
În genul dramatic, „eul se autoreflectă în tensiunile interioare sau în conflictele
exterioare (genul dramatic – tragic) ori în atitudini critice, ridicole, satirice (genul
dramatic – comic)” (A. Marino).

21
Caracteristici
1. Moduri de expunere:
♦ dialogul = dominant
♦ monologul (aparteul) – personajul împărtăşeşte direct
spectatorilor gândurile, intenţiile
♦ vorbirea colectivă (corul-specific tragediei antice)
2. Genul se structurează pe elementele menţionate la Text şi Discurs

Specii canonice:

♦ tragedie – piesă gravă cu final trist, în care omul este zdrobit de destin
-este cultivată în:
- antichitatea greco-latină (la: Eschil, Sofocle, Euripide, Seneca)
-Renaştere şi clasicism: Shakespeare, Corneille, Racine

♦ comedie – piesă veselă, cu final fericit, bazat pe hazul stârnit de situaţii /


caractere / limbaj, apariţie
-poate fi: - comedie de caractere: Coana Chiriţa, de V. Alecsandri, Take, Ianke
şi Cadâr, de V.I.Popa
- comedie de moravuri: O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale
-comedie grav-reflexivă / lirică: Steaua fără nume – M. Sebastian

♦ dramă – piesă cu sfârşit trist, în care se îmbină elementele vesele cu cele triste,
urâtul şi frumosul, pentru a da impresia de autenticitate (de adevăr) al vieţii; ca specie
reprezentativă, de sinteză, a genului, se confundă cu noţiunea de piesă de teatru.
În literatura universală:
♦ în antichitate: apare ca dramă satirică (cu satiri), la greci
♦ în Evul Mediu: dramă liturgică – cu baza în ceremoniile religioase creştine
♦ în Renaştere, prin dramele shakespeariene se prefigurează teatrul istoric modern
♦ secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea dezvoltă drama burgheză, cu subiecte din
actualitate
♦ în secolul al XIX-lea: bazele dramei moderne sunt puse de V. Hugo, care îi
fixează caracteristicile:
■ amestecul dintre:
- frumos şi urât
- comic şi tragic
-real(ism) şi fantastic
■ respectul faţă de adevărul (complexitatea) vieţii.
În literatura română:
♦ Se dezvoltă începând cu secolul al XIX-lea, după modelul lui V. Hugo.
♦ Tipuri (cu ilustrări din literatura română):
■ Drama istorică:
- Răzvan şi Vidra – B. P. Hasdeu
- Despot-Vodă – V. Alecsandri
- Vlaicu-Vodă – Al. Davila

22
- Apus de soare – B. Ştefănescu Delavrancea
- Avram Iancu – L. Blaga
- Petru Rareş – H. Lovinescu
- Răceala, A treia ţeapă – M. Sorescu
■ Drama psihologică / de idei (filozofică)
- Năpasta – I. L. Caragiale
- Jocul ielelor – Camil Petrescu
Meşterul Manole – L. Blaga

Specii mixte:

♦ Melodrama = opera dramatică în care acţiunea (complicată, neverosimilă), cu


scene pline de tensiune, alternează cu elemente comice, patetice, violente.
-Se afirmă spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.
- Unele procedee legate de amestecul categoriilor estetice (comic – tragic; sublim
– grotesc; frumos – urât) şi de intensitatea conflictualităţii şi a efectelor dramatice vor fi
dezvoltate de drama romantică.
-De exemplu: Al Dumas-fiul, Dama cu camelii.

♦ Vodevilul = specie de comedie uşoară (fără elemente grav reflexive), de


divertisment, în care sunt intercalate cuplete cu interpretare vocală şi acompaniament
orchestral.
-De exemplu: V. Alecsandri, Piatra din casă.

♦ Antipiesa = aparţine antiteatrului / teatrului absurd contemporan.


- Anulează categoriile dramaticului: conflictualitatea, îndeosebi exterioară,
spaţiul, timpul, personajele cu o identitate precisă.
- Încearcă readucerea teatrului la esenţa lui originară (tragic-grotescă) şi la
formula iniţială (concentrată în cuvântul monologat / dialogat).
- De exemplu: E. Ionescu, Cântăreaţa cheală. Samuel Beckett, Aşteptându-l pe
Godot.

23
TEMATICA DE EXAMEN

TEORIA LITERATURII ŞI LITERATURĂ UNIVERSALĂ

ANUL I semestrul I

Titular de curs: prof. univ. dr. Andreea LUPU

Pentru lucrarea de verificare pe parcurs se vor pregăti temele 1–16.


(inclusiv). Celelalte teme sunt subiecte pentru examenul semestrial.

1. Problema definirii literaturii


2. Literatura universală şi literatura naţională. Definire. Obiect de studiu
(exemple)
3. Conceptele de literatură europeană şi literatură generală
4. Literatura populară. Accepţiile termenului. Caracteristici. Genuri şi specii
(exemplificări)
5. Literatura populară / literatura scrisă
6. Termenul de literatură industrială / literatura de consum
7. Best-sellerul (definiţie exemplificări
8. Literatura comercială şi literatura mass-media (definiţie, exemplificări)
9. Opera literară – accepţiile termenului
1o. Opera literară ca mimesis. Explicarea şi ilustrarea conceptului în timp
11. Textul operei literare. Definiţie. Elemente comune celor trei genuri
12. Structura textului liric (exemplificări)
13. Acţiunea operei epice /dramatice. Elemente componente
14. Discursul literar. Definiţie. Relaţia dintre text şi discurs. Componentele
discursului
15. Categoria estetică de frumos
16. Categoria estetică de urât. Urât / frumos în diacronie
17. Categoriile estetice de Sublim şi grotesc
18. Categoria estetică de fantastic
19. Genul liric. Definiţie. Liricul în proză şi în versuri (exemplificări)
2o. Rolul persoanei gramaticale în structurarea mesajului liric (exemplificări)
21. Genul epic. Definiţii. Specii ale genului epic în proză şi în versuri
22. Subiectul şi fabula în cadrul operei epice. Relaţia dintre ele
23. Componentele specifice discursului narativ
24. Tipuri de perspectivă narativă în opera epică
25. Focalizarea în opera epică (definiţie şi exemple)
26. Naraţia nefocalizată (definiţie şi exemple)
27. Genul dramatic. Relaţia dintre gen şi categoria estetică de dramatic. Elemente
de structurare a piesei de teatru
28. Drama şi melodrama (definiţie, tipuri, exemple)
29. Teatrul absurdului (definiţie, relaţia cu teatrul tradiţional, formula estetică)
3o. Tragedia şi drama. Definiţii. Tipologie în diacronie. Diferenţe

24
BIBLIOGRAFIE
Bibliografie minimală obligatorie: SINTEZE DE CURS

Bibliografie facultativă
:
1. Brunel, Pierre, Critica literară, Cartea Românească, Bucureşti, 2000, p. 71-
123.
2. Ciorănescu, Alexandru, Principii de literatură comparată, Cartea Românească,
Bucureşti, 1997, p. 71-126.
3. Iosifescu, Silvian (coordonator), Analiză şi interpretare. Orientări în critica
literară contemporană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. [Prezentările fiecărei
orientări.]
4. Marino, Adrian, Biografia ideii de literatură. V. Secolul 20. Partea III, Dacia,
Cluj-Napoca, 1998, p. 47-118.
5. Şklovski, Viktor, Despre proză. I. Consacrat mai ales prozei occidentale,
Univers, Bucureşti, 1975, p. 11-23.
6. Walzel, Oskar, Conţinut şi formă în opera poetică, Univers, Bucureşti, 1976, p.
329-423.

Bibliogafie suplimentară
:
1. Claudon, Francis, Compendiu de literatură comparată, Cartea Românească,
Bucureşti, 1997, p. 11-39.
2. Culler, Jonathan, Teoria literară, Cartea Românească, Bucureşti, 2003, p. 138-
149.
3. Hennequin, Emile, Critica ştiinţifică, Univers, Bucureşti, 1981, p. 17-26.
4. Moissan, Clément, Istoria literară, Cartea Românească, Bucureşti, 2000, p. 17-
21.
5. Nasta, Mihai, şi Alexandrescu, Sorin, Poetică şi stilistică Orientări moderne.
Prolegomene şi antologie, Univers, Bucureşti, 1972, p. 195-234.
6. Pânzaru, Ioan, Practici ale interpretării de text, Polirom, Iaşi, 1999, p. 5-55.
7. Plett, Heinrich, Ştiinţa textului şi analiza de text. Semiotică, lingvistică,
retorică, Univers, Bucureşti, 1983, p. 10-49.
8. Santerres-Sarkany, Stéphane, Teoria literaturii, Cartea Românească, Bucureşti,
2000, p. 18-32, 40-47.

25