Tinerii

…sînt interesați de trecut pe cît sînt ne-tinerii de viitor.

Educația

… nu înseamnă doar a fi în vreun fel. Ci și a deveni copoi contra celor care nu sînt precum
spune ea, educația...
Se înțelege că, în paralel, vreo glandă în noi - care vrea să fie altfel - e călcată fără milă în
picioare.

Mă uit în sufletu-mi

...și observ că pisica și cîinele se află adversari rezonabili, față de 'taberele' inimice din
psihismul nostru...
Lansîndu-mă un pic în poveste/legendă/religie, cred că doar între om și diavol se mai află
respingerea îngrozită de acolo (georgelucas-iana Forță trecînd pe rînd cînd la o tabără, cînd la
alta). Diavol fiind altminteri doar partea din noi care nu-i încîntată de reguli sociale. Dar și
ultimele/Paznicul moral, cînd izbutește a sosi din nou la putere, peste personalitatea noastră...

PS
Nu știu dacă să fiu invidios pe semenii care au solidă bute de moară, peste sentimentele
neconvenabile... Și implicit nu stau minge de ping-pong, între jumătăți ale sufletului personal...
„Da, dar nici dumneata nu ai ulcerul dumnealor...”
Se poate. Însă, și la dumnealor se află dor de autoextincție, ca la noi ăia fără ulcer?
.„Nu știu... După cum n-am idee cine te va trage peste niște ceasuri de urechi, pentru a fi
îndrăznit să scrii aiestea de aici...”

Viața socială e-o chestie interesantă

Ea îmi cere să admir, să mă extaziez de-așa lucrare, în loc să gust realitatea... naturală din jur.
Mai exact primul chip de om întîlnit, ori vreo pietricică din mortarul întîiului zid dărăpănat care-mi
iese în drum.

1 
 
 Este drept că în ultimele nu te poți proiecta (pe multiple direcții chiar), cum o poți face în cazul
tabloului.

E un exercițiu intelectual

… (cam la cub...) aparte, să-ți iei vreun vis / țel înalt și să-ți spui, să îți imaginezi cu nu se va
realiza.
O să ziceți că ce urît pot să vorbesc, însă am sentimentul că acolo e o minunată lebădă în
mînă, în defavoarea ciorii de pe gard...

Ordeanisme

Alcoolul (cel ingurgitat pe gîtlejul propriu, mai precis) se află chestie interesantă. Căci - fără
cheltuieli la psiholog - poți afla cum stai cu Fiara din tine.

La o adică nu ai întinde mîna dupe pahar, dacă nu ai poseda cît de cît liberă așa ceva.

Ulterior, pe aceeași notă de plată, poți afla cum sta cu sinistrele slăbiciuni din tine. (dacă vorba
sinistre nu vi-i suficientă, aș folosi în locu-i existențiale)

În rest, cum vă mai merge? Cu singurătatea sub boltă cum mai vi-i?
Ziceți că nu-i frumos a spune așa ceva? Și că mai onest ăi a căuta privire, gîndire a celor de
vîrsta mea?
Bine. Mă voi strădui.
Dar lipsi-vor urări că să fiți iubiți...
 

2 
 
 Are multă trecere, în anii aceștia

… formula „secret”. De pildă „Bucurestiul Secret”. Ori secretele lui X.

Cred că-i prea lesne a căuta explicație, aici, (doar) în firea noastră bîrfitoare… Oare nu ni-i
dorință a ști mai multe despre noi înșine, ființe aflate în chingile sociale? Nu m-ar mira.
A umbla la altul poate fi proiecție a neputinței de-a cerceta în noi. De fapt noi am cerceta acolo,
dacă n-am intui oroare (la cub?), de ce vom găsi...

La cîte egocentrice auzit-ați dinspre subsemnatul

… poate-o mai fi loc de unul...

Oare.
Dacă mă nășteam la 1857, aș fi privit lumea - la un 1918 - asemenea celui care scrie aici?

Aterizat

…(nu spun cine). Din lună ori mai departe.

Pe un panou din metroul bucureștean, un citat din H.M. Berthelot. Zisele dumnealui fiind în
bună parte de complezență (cînd ne vor ceda rușii prin jur, în ultima parte a lui 1917, ne vom
preda urgent adversarului).

„Soldatul este bun, foarte puternic, foarte rezistent, mărșăluitor, nu se plînge niciodată. Românului nu îi
este frică de gloanțe. Atacă plin de vitejie în pofida mitralierelor și salvei de focuri a inamicului, cît
despre ofițeri, cu cîteva excepții, au dat dovadă de curaj și devotament, mai ales ofițerii militari.”

Deduc de-aici că setea de așa vorbe ni-i atît de mare, încît ne dispare prudența - că ele ar fi
neadevărate.
În paralel, acel extras din Berthelot e însoțit de formularea „Povestea Centenar”. Povestea...
Toată treaba asta se face sub egida unui Centru cultural. Pendinte de Cultură adică, iar totul
aflîndu-se sub aripa unei instituții - totuși - a statului.

3 
 
 PS
Nu-i treabă simplă. Să te afli diferit de alții…
Admit în paralel că țara nu te vrea prost. Ci doar lucrează cu materialul clientului.
Altfel nici nu s-ar putea. Ți-ar refuza beneficiarul hainele pe care i le oferi (se înțelege că nu pe
degeaba, ci pentru a-ți sta în turmă/megagrup)

„Înainte de a fi un motiv de sărbătoare, Centenarul ar trebui…

…să fie un prilej de a privi realitatea în față: în ce stare se află, de fapt, România la împlinirea
unui secol de existență?...”

A lua în serios ideea de Centenar (al României de la 1918) îți conferă automat certificat de ființă
umană. Și de la care te aștepți, în continuarea materialului din care am citat, a exista două trebi.
a. Servitul a ceea ce vrea insul de rînd (mai exact categoria pe care-o vizezi, ca gazetar)
să audă.
b. Satisfacerea intereselor tale, ale jurnalistului.

Materialul acela continuă astfel:

„Am fost la ziua comunei Vărăști, în județul Giurgiu, pentru a vedea cum arată o comunitate rurală într-o
zi de sărbătoare și am descoperit imaginea unei Românii înapoiate și triste. Un sat în care au mai
rămas doar copiii și bătrânii. De la microfon se rostește: „Aici sunt oameni cuminți“.
Ziua comunei nu e ziua lor, e tot a politicienilor care vin să fie aplaudați, să împartă pomeni și să-și
reconfirme puterea. Oamenii simpli nu mai contează decât ca purtători de voturi și de regrete după
copiii plecați către alte zări.”
Etc.

4 
 
 „Suntem ceea ce iubim!” (Nichita Stanescu)

Chestie interesantă, adîncul nostru... Se simte tare bine, la zisa reprodusă mai sus. Asta,
pentru că ideea îl gîdilă de la bine spre minunat, iar apoi pentru că vorba aparține unuia ca
Nichita Stănescu. Proiecția în statura socială a ultimului fiind iar motiv de bucurie sufletească (sub
un cer existențial nu întotdeauna roz).
Dincolo de așa ceva, apucă cineva să se întrebe cum ni-i cu iubitul? Eventual cum stă legătura
acestuia cu fiit-ul / fiind-ul nostru?

Îți place de vreun Che Guevara

… doar cînd nu cunoști mare lucru despre acela...

La o adică, el n-a ajuns ca Stalin din stricte motive geografice.

PS
Erată: de fapt, stofa îi este nu de Stalin, ci de Troțki.

Dacă Dumnezeu ar exista

… cred că aș fi un pic supărat, pe El... Mai exact, pentru că nu m-a făcut om normal.
Și care, între altele, să se afle amator de povești. Precum aceasta (culturală!) din imagine.

„Catedrala Încoronării de la
Alba Iulia a fost ridicată cu
sprijinul Casei regale. La 12
octombrie 1922., regele
Ferdinand și regia Maria a fost
încoronați aici în cadrul unei
festivități la care au participat
zeci de mii de români.
Proiect realizat de Centrul
Cultural al Sectorului 1”

Dar Bărbosul vrutu-mi-a fara

îndoială răul! Căci la vederea acelor rînduri meditez automat că la înalta festivitate partidul
ardelenilor (cel Național, și avînd in frunte pe Iuliu Maniu) a refuzat să participe!
Despre așa ceva, nu-i însă patriotic să amintim...

PS

5 
 
 Mă ia un pic rîsul, gîndind că nu știi niciodată cum va fi pomenit un Liviu Dragnea, peste o sută
de ani...

Pe undeva, zise despre Țară

Un rătăcit pe acolo se interesează ce-o fi făcut, acea Țară, pentru el, acel neica Nimeni.
Asemenea nedumeriri nasc automat două lucruri. Iritare, deloc mică. (Respectiv) neputință de-a
răspunde acelui paria. Și anume că Uite, bre, Țara a făcut cutare și cutare pentru matale...

Hotărît lucru, pot fi suspectat de toate infamiile

Invidie pe reușita altora, de pildă. Dar mă uitam ieri la

denumirea „Bulevardul Elisabeta” și nu mă dumiream care
fură meritele acelei suverane. Nu spun c-a fost ultima
împiedicată, dar de-acolo și pînă la a fi botezată o arteră
centrală a Bucureștiului...
În același timp, la o poză cu stabilimentul din strada
Plantelor, unde s-a prăpădit Eminescu, mă traversează
curiozitate...

„Aproape de mahalaua Mîntuleasa, București, 1900/ Pe

strada Plantelor, la numărul 9.Locul unde a murit Eminescu.”

Dacă nu era geniu etc., dînsul trăia mai mult / o ducea

mai bine între 33 și 39 ani?

Înțeleg că Ferdinand I și regina Maria

…nu au statui în țară, la momentul acesta (cu excepția frescelor de pe Arcul de Triumf). Tot
acum, îmi par să fie și cei mai adulați monarhi, ai noștri.
Nu îndemn neapărat, pe această cale, a le produce imortalizări publice, în piatră sau metal.
Asta și pentru că tem de lucrări excesiv de moderniste.
Apropo de monarhi și statui, oare cîți dintre noi se proiectează în Carol I? De fapt, nu cred că ne
proiectăm în vreun Ferdinand, unde interesantă ni-i atmosfera, ori elogiile care sosesc aceluia (noi
fiind, via proiecție, deja în anturajul său, al acelei rubedenii-de-treabă, cît și auguste). La regina
Maria vor fi existînd proiecții directe, în ființă (su sînt aceea), eventual văzînd în el un părinte).

PS

6 
 
 Ferdinand pare să fi avut o statuie, în ceea ce-i numit Primul rond de pe șoseaua bucureșteană
Kiseleff, raportat la Piața Victoriei.

Am o problemă în a rezona cu aceia

… chit că-n manuale ei ne sînt glorioșii înaintași.

Am avut relații mai reci în familie, ori fost-am corijent la educație socială - nu știu exact de unde
mi se trage... Ori mi-i de la glanda lipsă, a proiectatului în forța/notorietatea (bănuită, a) acelora.

Idem, de la hipertrofia altui compartiment. Și grație căruia mă pot imagina (cu sensibilitatea
aferentă) în preajma acelora.

Tocmai pomenisem de monarhii noștri...

Eu l-aș avea, drept oarece model, pe Carol I... Asta, deși nu avem multe în comun (ori tocmai
de aceea, în sensul că aș vrea să-i fur din calități, și pe care - inerent - nu le am...).
Ce chestie... Iar eu nefiind perfect. Pot exista mentori care să formeze, alții lîngă care să te
simți bine (dar atît), după cum vreunii sînt toxici. Cu toată subiectivitatea afirmînd, cred că pe
Carol II și Mihai i-aș trece în așa categorie (altminteri eu avînd multă simpatie pentru ultimul).
Oare-și mai iau și alții modele, dintre regii noștri?

PS1
A lua drept model pe careva posedă și-o componentă-drog, în sensul că vrem a dobîndi cutare
însușire a aceluia, dar să nu o putem prelua (oricum așa modificare nu se face lesne).

PS2

7 
 
 Zîmbesc... Pînă acum vreun an nu eram interesat de subiect (și chit că pe la 30 ani ai mei am
încercat să 'fur' comportamental de la vreunii). L-a pus naiba însă pe-un preopinent. a mă întreba:
Dumneata ai modele prin viață?!”
„Nu, n-am”, am răspuns ATUNCI.
Apoi par să mă fi schimbat nițel, inclusiv glosînd pe subiect, precum mai sus.

PS3
Mihai I a căpătat vreun nick, a la Ferdinand cel Loial ori Voievodul Culturii?
Foarte probabil nu (ori barim pe moment), pentru că așa adăugiri sosesc îndeobște de la țuțări
blagosloviți material, iar în paralel formula e popularizată de propaganda unui stat întreg...

„Construcția podului feroviar „Regele Carol I“

… de la Cernavodă, opera inginerului român Anghel Saligny, a durat mai mult de 5 ani. În
momentul inaugurării (1895), era cel mai lung din Europa și al treilea, ca lungime, din lume.”

N-am izbutit niciodată să mă mîndresc cu vreo realizare ori alta a vreunui compatriot (dar nici
căzînd în elogii cosmopolite, din afara fruntariilor...).
Nu-mi pot proiecta nevoia de valoare în realizările altora. Poate-n viața viitoare să-mi sosească
așa glandă.

Port discuție, pe undeva

… despre importanța istorică a reginei Elisabeta. Constat cu așa prilej că se află rarisime
situațiile în care dăm dreptul altuia să judece altfel decît noi. Ultima constatare poate părea
neașteptată. Deși îmi pare foarte reală.
Acel caracter surprinzător îmi pare datorat a doi factori. Cel dintîi este traiul nostru în zone unde
se gîndește asemănător. Iar noi înșine, totodată și din motiv de subordonare, nu sîntem contraziși
ori nu contrazicem pe alții.
În același timp, intervine educația. Care, impunîndu ideea toleranței sau măcar a
nonagresivității, ne lasă impresia că nu există o problemă, a neacceptării de către individ a altui
punct de vedere.

La chestiune, educația se află precum religia. Bagă în minte idei ce ajung să pară realitate, dar
nu sînt. De pildă dreptate ori adevăr.
Legat de ele, nu o dată le susținem căci ne aduc folos. Eventual șantajăm / punem la punct pe
alții cu ideea lor. Revenim iute însă la naturalul nostru, cînd interesele ființei personale ne-o cer.

Concluzionînd.
E nenatural să accepți alt punct de vedere. Așa ceva se poate realiza doar prin intermediul
compensațiilor. „Îți ofer acest avantaj / stare de bine, dacă accepți o idee diferită de a ta”

8 
 
 Similar acționează respectul pentru vreo persoană cu alt punct de vedere - dar și acesta e legat
de starea de bine ce furnizează, respectiv ce nu deranjează în noi.

Nu scap ocazia

… de a răsfoi publicații (zic eu) vîrf de lance in ale mersului societății. „Ziarul Financiar” nu-mi
mai ajunge sub ochi, dar mi-s accesibile 'Șapte seri".
Pe cînd lecturez ultimul număr, îmi sare in minte vorba unora: "Decît bătrîn și bolnav, mai bine
tînăr și sănătos!". Te trec toate apele, in calitate de senect fără școală și idem succes, la vederea
junilor reușiți de acolo...

Zeul Gînd

… mă duce la întrebarea prin ce e mare Ilie Moromete. Sosește și răspuns, la curiozitate.

Sinapsele se mai zbuciumă de vreo două (mii de) ori în zonă, apoi apare altă iscodire... Cu
cine, prin copilării, aveam genul de încontrări care au condus la viața-mi intelectuală de azi?

"Fură mai multe contribuții, meștere, nu doar alea.. "

Oare de ce Iisus putea spune

spre Cer (cu revolt-amărăciunea aferentă) : „Doamne, de ce m-ai părăsit?”, iar insul normal n-
are voie, a proceda astfel?

Oare voi sta cîndva de vorbă cu Dumnezeu?

La chestiune, se află o chestie tare frumoasă... Ești pisat la cap că totul e dominat de un Divin,
dar se află interzise meditațiunile precum a mea, de mai sus.
La o adică, nici asupra cruntelor pedepse ce te pasc (cu-așa mîrșavă atitudine) nu vin semeni a
te pune-n gardă. De frică, nu vin. De ne-obișnuit, care poate-i mai turburător de minte și suflet,
decît frica...

9 
 
 „Klaus Iohannis, reacție la scandalul Valiza…

… Acest infractor Dragnea, care s-a cocoțat în vârful partidului și al statului, progresează în
domeniul fake news”

Presupunînd că istoria se repetă, și că o întorsătură a dumneaei ar aduce - într-un regim

dictatorial impus din afară - pe dnii Iohannis și Dragnea în aceeași celulă... Cum s-ar privi?
La Sighet, cîndva, oare cum comentau ex-politicienii duelurile lor de altădată?
Ziceți că altădată, între oamenii politici, se afla atmosferă de Eden?

„Am răbdat îndelung

… dar azi nu am mai rezistat!! Iar ca atare ridicat-am ochi spre cer: "Doamne, unde-o să ajungă
țara asta?! "
Răspunsul din Înalturi a sosit prompt: "Da' ce-ți veni, bă?"
La care i-am arătat Stăpînului ceresc bunătate de măr, la doi pași (plus in spațiu public) de statia
de metrou Leonida. Și plin de roadă, fie și nu chiar ca-n galantare de hipermarket. Pe lîngă el trec
zilnic sute, mii de tineri numai buni să înșface așa fructe eco. Dar nu o fac, nici să-i pici cu ketchup!
"Și care e problema, mon cher?"
Păi în vremea mea, preaslăvite, culegeam de verzi așa fructe... Aveam radar in ochi, nu alta,
spre așa delicii urbane... De-asta intreb, ce alte capete de lume Ne rezervi...
"Tu chiar crezi că Io n-altă treabă de cît să planifice cataclisme, pentru voi? Și mai ales acum
vara, cînd pînă și unul ca mine își ia oleacă de concediu?! Dar ia stai! Nu erai matale ăla cu
acceptarea realității, cu care mi-ai făcut pînă și mie capul mare?!"
Păi...
"Nici un păi! Fă bine și-ntinde-o cu așa idei, pînă nu mă inervez!!"

10 
 
 „Suntem convinşi

… că cele mai interesante poveşti le vom afla la faţa locului, în sălile expoziţiei.”
Nu izbutesc și pace să uzitez de-un termen foarte la modă: 'povești'. Iar asta pentru că-l găsesc
sinonim cu subiectivitatea, eventual neseriozitatea.
Zic ultimul cuvînt pentru că acel om se vrea și luat în serios, pe cînd spune acea... poveste.

Mărturisesc spășit

… a nu fi citit Moromeții (dincolo de bucata ce s-a aflat în manualele de română, cu elevul

premiant căruia i s-a făcut rău... Doar am văzut ceva secvențe din filmul lui Stere Gulea.
Dincolo de faptul că marile valori au nevoie ca de apă, de-un cerc unde ele sînt
acceptate/adulate (în afara lui, necadorisindu-le nimeni cu doi bani).
Simt că meritul lui Preda va fi fost de a surprinde naturalețea vieții (că asta trece apoi prin
tehnici de condei, respectiv mici parti-pris-uri ale autorului, e altă discuție). Este ceva ce aș numi
sindromul (grupul) Divertis. Sau, ceva mai puțin, Mihai Bendeac. Și anume (oarecum)
reproducere a vieții așa cum este ea.
Așa ceva devine performanță în condițiile în care ne aflăm educați cu diverse clișee. Și în care
trebuie să intre oamenii despre care vorbim (mai exact o facem pe scena publică, căci între noi,
acasă, intervine primordial omeneasca aplecare spre bîrfă). În acest condiții, reproducerea nudă a
comportamentelor, situațiilor ajunge să fie o performanță.
Aplecarea spre exprimări avînd la bază clișeele, ce dă bine prin societate vine și din dorința de-
a ne fi apreciată munca de elev silitor, ce respectă învățatele pe la școală.

Zic și eu, ca tot aterizatul în afara lumii.... Opiniile-mi conțin, nu zic nu!, acreală, frustrări și alte
alea, dar parcă nu le-aș da cu totul la gunoi, din așa motiv...

Mă aflu curios... Își ia cineva ca model de viață (mai exact de relație cu aceasta) pe Ilie
Moromete? Uita ăsta, subiect de meditațiune înaltă! Idem, de ce nu ne-alegem așa subiect,
pentru meditațiune înaltă...
PS1
Nu neg că mă aflu un om pus pe distrus... Dar parcă-i ceva putred și spre lucrurile unde dau cu
parul vorbei. Cel mai mult mă indispune acolo (nici nu mai contează ce sechelă a copilăriei oi
poseda...) faptul că aceia nu acceptă discuțiune, asupra lucrurilor, În sensul: „Domnule, noi avem
altă părere, dar să fim cu toții sănătoși!...”
Se înțelege că din așa punct pleacă alt motiv de explorare.
(Tot) se înțelege că rezultatul unor așa investigații nu-l voi duce pe lumea ailaltă, la plecare.
Dar e un mod de-a-mi ocupa timpul, la vremea unui rol pe care nu eu mi l-am stabilit, pe cînd sosii
în viață...

PS2
La o adică, scrisele-mi țin tot de sindrom/stil Divertis. Singura diferență față de cei care-i dau
numele este producțiile dumnealor respectă limite. Sociale. Alții nu le respectă, în
observațiile/producțiunile lor, iar ca urmare sucesul printre oameni sositu-le-va exact la Paștele
Cailor.
11 
 
 „Domnule, te sugestionezi negativ!!”
Se poate, dar cu interioru-mi - care dorește să zică asta - eu nu mă cert.

„Monica Macovei: “Voi apăra lupta anticorupție

… până la ultima suflare a vieții mele””

Asta îmi aduce aminte de zisa dlui Ion Iliescu, cum că din politică se iese doar cu picioarele
înainte. Or, nu putem ști cum vom vedea lucrurile spre capătul vieții. Și de unde dl Iliescu nu mai
zice pîs, întru politică...

„La rădăcina răului din societate

… stă eşecul educaţional” (acad. Solomon Marcus)”

Interesantă ființă, aceea umană. Și, implicit, acea construcție pe care-o generează, pe numele
ei Societate.
Eu nu cred că există rău în societate, ci realitate. Și care, tot în opinia mea, nu se drege prin
educație. Pentru că, în cazul ultimei, la frîie i se află oameni. Deci automat și dînsa va fi
imperfectă. Cu acea imperfecțiune structurală, dumneaei se (va) duce să clădească un ideal (mai
exact unul la pătrat, adică stîrpirea, și a Răului). Vezi să nu țină!
Înțeleg foarte bine, în paralel, că regretatul acad. Marcus și vorbele-i se află sumă a nevoilor
sufletești de prin societate. Dar de-acolo și pînă la a i le lua foarte în serios, dacă nu a ridica
statuie chiar, distanța e măricică...

„ La scurtă vreme, în 1933…

… naziștii au devenit cea mai importantă forță politică din țară. Președintele Germaniei din
acea vreme, generalul Paul von Hindenburg, l-a numit pe Adolf Hitler în funcția de cancelar al
Germaniei. Acesta a fost începutul uneia dintre cele mai sângeroase dictaturi din istoria
umanității, în care numele lui Adolf Hitler a devenit sinonim cu crima și cu teroarea.”
De acord. Ei, naziștii, au fost gunoaie... Dar noi ce am învățat de pe urma prestației dumnealor,
respectiv a modului cum i-au tratat contemporanii?
Mi-e teamă că nimic.

12 
 
 Mă uit la pledoaria cuiva, pentru istorie

Încheie așa:
”A te dezinteresa de viața semenilor înseamnă a ocoli esența umană și a plonja în
superficialitate. Iar necunoașterea trecutului se răzbună pe noi clipă de clipă, aruncându-ne în
marasm și în incertitudine. În consecință, istoria este o formă de cunoaștere a vieții și ne ajută, de
exemplu, ca atunci când trecem pe la Voroneț să-l înțelegem mai bine pe Michelangelo, pe când
picta Capela Sixtină și ca atunci când citim sau vedem o piesă de Shakespeare să-l pătrundem
pe luminatul boier Ienăchiță Văcărescu, acela care ne-a dat teatrul ca să-l păzim ca pe-un lăcaș
de muze … Dar cine mai știe azi ce sunt muzele?”
.
Păcatele mele...
Fără îndoială, textul de unde am extras merit citit cu atenție, și întru resorturile de funcționare al
oamenilor de tipul acelui autor. Dar de obiectivitate mai poate exista într-o activitate care nu doar
pune pe soclu muzele, dar și trage de urechi pe alții, să nu le dau atenție? La chestiune, oamenii
precum acei autori nu nu se află singulari. Aș putea reprezintă că reprezintă spiritul locului,mai
exact acea parte a Stăpînirii, recte 'departamentul' Cultural.
E interesant acolo amestecul de infantilism plus altceva. Mai exact un primitivism ajuns a
stăpîni, și care din acest motiv se află fudul. Trage pe alții de urechi.
Mă veți întreba aici dacă eu însumi nu trag de urechi, acum, prin așa scrise. Posibil să nu, mai
exact să trag de urechi.

Prin viața asta e sănătos a nu crede că dreptatea e la tine. Dar tot am sentimentul privitorului la
împărat și hainele lui (dacă nu lipsă, măcar mai mult mai fistichii decît îi place a recunoaște).

Revenind un pic la ultimul text citat, cam fiecare afirmație de acolo e discutabilă. De pildă că
„necunoașterea trecutului se răzbună pe noi clipă de clipă, aruncându-ne în marasm și în
incertitudine”.
Iar dincolo de asta, el incită la cercetare, ce-i vine vreunuia să țină acel discurs. Iar altora, de la
revista Apostrof de pildă, să-l ia în serios...

„I-am ascultat și pe Ciprian Porumbescu și George Enescu

… doi titani ai sufletului muzicii românești. De această dată, vom merge...”

Ca opinie strict personală, în momentul în care declari pe careva titan, s-a isprăvit cu simțul
critic, și implicit cu posibilitatea de a evolua... Bineînțeles, nu-i obligatoriu a-ți dori să evoluezi, sub
soarele ăsta...
Oarecum la chestiune, mi se întîmplă a observa - deloc rar - un fenomen. Există oameni
școliți/citiți ba chiar și capabili a vehicula apoi noțiunile, ideile dobîndite pe acea cale. Se află însă
acolo doar cărămizi. Aduse de alții. În lipsa mortarului (fie și furnizat de alții...), dar mai ales a
dispunerii proprii într-un zid, mie-mi pare acolo doar un scrîșnit - se ierta dacă amestec mere cu
pere, obiecte cu sunete...
Poate privesc de sus către aceia, dar le lipsește originalitatea, Amprenta proprie.

13 
 
 (iar de aici intervine o vorbă din „Omul care a văzut moartea”, a lui Victor Eftimiu parcă: „Ce să faci cu
[originalitatea], în orașul nostru...?]

Aș îndrăzni să punctez încă o caracteristică a acelui gen de minte - altfel nu singura existentă
pe cîmpul de care pomenesc imediat mai jos. Ea se produce exclusiv într-un mediu propice. Al
inșilor gîndind asemănător/la fel.

PS
Se poate explora, ce-i vine vreunuia a declara drept titan pe-un muzician. Ca părerea a mea,
sufletul nostru poate fi interesat și de alți făuritori de sunete. De sunete în general. Asta, pe fondul
firii noastre schimbătoare, care azi poate plăcea ceva, iar peste un ceas ori an altceva.
Intuiția îmi indică aici, la respectivii adulatori, o plăcere de-a gargarisi cu pieptul înainte. Și în
mediul unde-s și alți semeni, asemenea. E un fel de ieșit cu nevasta în atmosferă caragialiană, și
scos ușor gambeta spre alt apropitar, ieșit în drum.
Minte zbanghie, mai exact a mea, la așa tablou mi-i imposibil a nu gîndi către Spiridon. Cel
oropsit social, de către jupînul pomenit mai sus,dar care vrea să-i ia locul.s-ajungă ca el......

În materie de aflat

… cam totdeauna rămîi - vorba fraților noștri de ginte latină - sur ta soif. Mai exact cu setea
nerezolvată.
Mă uit la chestia asta cu Suta de ani și nu pricep îndeajuns asupra motivelor oamenilor din
umbră care trag sforile. Care au pus și pun în mers fenomenul.

Încercînd să fiu doar plastic, dumnealor sînt precum dracul. E bine să mai vorbești de ei, dar să nu
ajungi a-i vedea la față...

Fără îndoială, cînd pun de-așa observații, la bază mi se află și supărarea de-a nu fi băgat în
seamă, ca orice infantil care se respectă.
Dar.
Pe de o parte, sesizez superficialitatea. Dacă scuturi mai tare pe-acei entuziasmați de Supă,
vei descoperi că ei cunosc mai nimic despre Eveniment, în cel mai bun caz o mînă de clișee.
Apoi, e-o aiureală a celebra România Mare. E ca și cum ai face entuziastă trimtere (și cu girul
Statului) la unirea efectuată de Burebista. Și de care înțeleg că se întindea pînă în fosta Ceho-
slovacie.
Mai exact. Trei dintre cele patru mădulare care se aflau țanțoșe cu Regatul român la 1918 nu
se mai află azi acolo. Ba chiar vreo trei dintre ele nici n-au șanse a reveni vreodată la matcă, iara
sta nu neapărat pentru că-s vremile nefericite, ci pentru că ar încălca regulile jocului, în baza
căruia avem Transilvania (in extenso, și restul țării...)

14 
 
 Am un sentiment prost, de-a mă ști cam singurel între oameni care gîndesc precum fanii acelei
Sute. La chestiune, dat-am ieri peste niște animatori ai unei file Fb numită IstoriaPeRăzătoare.
Se află, aș putea spune, prototip al modului de gîndire în acel megagrup (mint, pe un anumit
palier al lui - diferențierea făcîndu-se funcție de școala urmară, respectiv poziția în fagure, în
acces la mierea oferită de Stat)
Dincolo de vorba Istorie pe răzătoare, și reclamînd nițică investigație psiho (în sensul benign).
Se ia un citat din Ion Nistor, iar apoi i se plînge pe umăr. Dacă vrei pe-acolo puțin mai mult
picioare pe pămînt, apare un sport de-a nu se lăsa călcați pe bătăturile subiectivității. Inclusiv
clasică plîngere, că i-ai jignit. Dar și lunecoșenia în sine, cuprinzînd inclusiv între a se face că nu
au înțeles ce ai zis.
E urît ce spun, dar nu-i neapărat grandomanie, în a spune că te simți prost/al dracului de
singur, între oameni fie și îndrituiți de Domnul a spune că unu și cu unu fac trei,

Punct de vedere

Istoria e cum e... Iar noi oameni, doritori a pune găteje pe focul simțirii noastre de bine (a se citi
drog, împotriva cenușiului existenței).
În așa condiții, ai la dispoziție luptele dintre români și militarii Puterilor Centrale, din 1916. Te
poți simți bine, în așa situație, admirînd disciplina, forța unora. Sau preamărind tocatul asemeni
cărnii de chiftele, de care-a avut parte tabăra opusă acelora.
Din fericire, și pe căi sufletești de explorat, te poți simți bine preamărind pe-aceia care se
aruncat imprudent către mitralierele germane.
Asta, și pentru că nu mori tu. Iar la o sută de ani după acele multe ultime-extincții (ăsta da
subiect de postare, să intuim cu ni-i atunci, sub boltă plumburie de noiembrie, a Robăneștilor!),
asta dă bine în ochii altor gînditori ca noi.

15 
 
 „În 1985, cînd [Marin] Preda plecase deja în eternitate

… pentru că „timpul n-a mai avut răbdare…“

Interesantă chestie, alde Cultura... Nu se cade acolo a zice, că Marin Preda dusu-s-a din prea
mult amor pentru alcool.
Nuuuu... Spunem că timpul nu a mai avut răbdare.

**

”La toate acestea, Stere Gulea răspunde cu modestia unui artist autentic care își cunoaște
menirea...”
Multe decenii stat-am nepricepător. Că de ce tipii școliți nu pot fi imparțiali, în vederile lor
asupra lumii. Acuma, un pic-un piiic, încep a pricepe. De ce nu-s imparțiali.
„De ce, domnu...?”
Pentru că, inevitabil, la frîiele personalității ne vor fi tujur primitivele.

Am și eu o idee fixă, cu primitivul din noi... Însă, inevitabil, la anul pe vremea sta voi avea altă idee fixă,
renunțînd la asta, cu primitivul din noi...

PS
„Istoria unui film cult”
Ca părere a mea, de nebun al satului (și privitor spre hainele împăratului) Un lucru cult e acela
care a ajuns bici - dintr-un material, la origine, nu neapărat nobil.
Cultura se află o treabă care funcționează într-un mediu septic, cu tipi interesați - din motive
care se pot discuta - a face bici din ceva, iar apoi a păstra acel rezultat.
Zisele mele pot fi numite feed-back, de la un tip care nu gîndește ca noi. Cu acazia asta vă
aflați în fața unui examen: „Tipii care nu gîndesc precum noi pot avea dreptate?”...

16 
 
 „Un film de o forță emoțională ieșită din comun

Regizorul-scenarist a căutat să releve nu un Preda «solar», nu o «lume scăldată în lumina

eternă a zilei de vară», ci o lume învăluită în clarobscur, o lume a umbrelor misterioase, o lume
filtrîndu-și marile neliniști într-o îngemănare a zilei cu noaptea, o lume străbătută – în subteran –
de fior tragic și doar la suprafață de umor, un ethos cutreierat de vise“ (Eugenia Vodă)”

Mă aflu ticăloasă vorbă lungă...:

Pîn-să aflu părerea criticilor (una divină, l-aș parafraza aici pe Stănică Rațiu)... Dacă mă duc la
acel film și simț ce-mi iese din măruntaiele sufletului strict-personal, tușesc?
Fain lucru Societatea...
Ba și ființa umană.

Again.
„Un film de o forță emoțională ieșită din comun.”
Cînd vreunul toarnă așa, poți fi sigur că nu le are cu emoțiile. Ci doar cu șarlatania. Cu dorul
de-a trăi bine.

Interesant fenomen, zic eu

Să scrii la trăscău vreo chestie (de pildă eu, și aici).

După care să te jenezi grozav cîteva zile, de acele idei, pentru ca - revăzîndu-le după vreo
două săptămîni - să realizezi a nu fi fost acolo un cap de țară.
Ci ăl mult o naștere de copil. Cu zoaie.
Și din care, curățat prin trecerea unor zile, apare un dolofănaș.

Ideile de tipul celor ieșite la alcool sînt cele vînturîndu-se altminteri prin inconștient de multișor
timp. Dar nu li se dă voie a ieși afară. Căci ar fi îngrozitoare, pentru educația noastră (cea care
tocmește acel paznic, la bariera spre conștient). Dl Bachus ridică acea barieră. Și cade lumină pe
respectivele idei.
Cîteva zile se lasă cu tărăboi, dar se află acolo situație precum a insului de rînd ajuns cu așa-
zisul plic în fața lui N. Ceaușescu (pe cînd ultimul ieșea într-un loc public, barim în primii lui ani de
șefie se avîntau din asistența populară inși solicitănd casă, butelie ș.a.). Tipul era săltat urgent de
presari, însă deja fusese văzut de restul oamenilor prezenți. Așa că i se rezolva doleanța.)
Acea idee a alcoolizatului, fie și bruftuluită o perioadă, a văzut lumina. Și a fost văzută.

Bineînțeles că există idei și idei care ies la alcool. Unele, o spun din experiența-mi, nu-s de
repetat în vremuri domoale. dar nici de pus la zid. Căci se află lecție de modestie. Mai exact de
ceea ce nu știm că ducem, noi măgarii Creatorului, în adîncurile personale...

17 
 
 Vremuri frumoase

Acelea de azi, mai exact.

În care, într-o incintă publică (fie și găzduită de internet), poți ba felicita o instituție de forță, ba o
trece Dunărea:

Între golani există o vorbă urîtă

Și anume, Scula nu știe carte. La ea îmi zboară gîndul, cînd privesc o zisă: „Fiecare zi e un dar
de la Dumnezeu” Insul lansînd așa vorbă se simte bine, juisează (aș putea zice), dar pas a oferi
detalii, dacă-l întrebi despre Dumnezeu. Și darurile-I.

Acolo se află de fapt dublă supușenie. Sufletului propriu, respectiv celui social, care încurajează
respectiva atitudine.
.
Idem cînd sînt elogiați militari participanți la al doilea război balcanic (1913) - cel care ne-a adus
mari belele în 1916 și 1940, iar finalmente rămaseerăm și fără dobînditul Cadrilater.
Scula e interesată doar de acele statui, de eroismul afișat - și atît. Idem cînd vorbim de făurirea
României moderne/Mari.

Pe de altă parte, și-alăturea unei vorbe de Bastos („Eu, în nemernicia mea...”), pe cînd zăresc
așa construcții le văd două componente de interese: al omului simplu, cel amator de povești
(care-i fac bine la trecerea prin viață), respectiv al 'mădularului uman de Stat'. Adică al
seamănului aflat în edificiul statal - pre palier mai înalt ori mai jos.

După cum:
„Lucrarea a fost construită în cinstea eroilor români căzuți la datorie în campania din 1913”

Mama mă-sii... Aici e puțin zis sadism! Ce datorie (dar tot e bine că nu-i pomenit entuziasm la
dat viața!) am, a da cuiva ce-am mai prețios în existența asta?
Citeam recent despre refugiul amărăștenilor, în toamna 1916. Sînt convins că aceia gîndeau
doar la Unirea cea Mare și la frații de peste munți...

Mă uit la modul nostru de funcționare

Statul, din motive de interese personale, nu-și bate capul dacă o statuie publică despre
dobîndirea Cadrilaterului (căpătat în 1913 și pierdut cu brio apoi în 1940) își are rostul...
Interesele fiind a domoli latentă tensiune socială prin așa obiecte de cult (căci într-un fel sînt),
iar pe de alta a menține idee că e normal să-ți dai viață pentru țară (adică El - pre cei 237.500
kmp durîndu-i în cot ce nație-i mai mare peste ei).

18 
 
 În răstimp, omul simpu e mulțumit de existența acelui dumnezeu, ampănuntele despre el fiind
ultimul lucru cu care-și bate capul. Ori despre un zeu Nichita Stănescu. Ce murit-a devreme,
nefericit și alcoolic. Esențial este să existe dumnezei.

Prin ultima titulatură nu defăimez pe-la cu majusculă, din Cer, cît indic rudele cu mai puțin brand, ale
Aceluia.

Revăd articolul de aici

… pe cînd îmi adun postările pe Facebook pentru sticla de aruncat în ocean...

Privesc la intro.
„De un an și jumătate România e o arenă în care zeci de boxeri imaginari încearcă să-și
salveze viețile. Ei sînt politicieni ai tranziției, oameni ai șpîrlei, ai învîrtelii. Zi după zi, într-un șah
infinit, încearcă să pună mutarea finală pe tabla de șah întru victoria lor. Iar noi sîntem spectatorii,
căci doar o dată la patru ani avem voie să intervenim cu adevărat. Ce e de făcut? Ce vor face
oamenii care muncesc sau antreprenorii corecți? ”

Fără îndoială poate-s excesiv în zisele-mi ce urmează. Dar tot o spun.

Exista cîndva o vorbă: „... ori e prost, ori securist”. În pasajul reprodus, simt în respectivul și
securism, și prostie (mai exact un fel de limitare a minții, și chit că autorul se produce în revistă de
minți fine).
Faptul că acel condei dorește a face pe plac publicului său, iar totodată că ultimul se află
numeros nu-mi domolește din constatare.

19 
 
 „Pentru a reuși pe toate planurile

…este recomandat să îți dezvolți următoarele calități esențiale: gândirea pozitivă; încrederea
de sine; inteligența emoțională; abilitățile de comunicare şi relaționare; motivarea; putere, respect,
recunoaștere; libertate personală, toate sunt calităţi prin care reușești o dezvoltare personală,
profesională, juridică și politică de succes.”

Numai bine meditam în dimineața asta la o chestie...

La vîrsta-mi de mijloc, și într-un demers pe care alții îl numesc dezvoltare-personală (eu îi ziceam
autoeducație) mă străduiam sî elimin o trăsătură ce-mi părea a mă-ncurca prin viață. Astăzi, mai
spre cap existență, îmi doresc s-accept vreo trăsătură personală zice-se aducînd neplăceri.
Am intuiția, în ultimul caz, că voi reuși exact precum în primul.
Dar admit că umple fain timpul...

Apropo de veteranii de război

… cei care încasează firifirici, în raport cu beneficiarii de pensii speciale.

Mai descopăr cîte ceva despre omenie, mai exact despre particularitățile firii umane...
Mai exact, ce se află la baza ne-spusului nostru, cum că armata nu-i neapărat o instituție utilă.
Căci, de pildă, ce-a făcut ea între 1945 și 1989, decît a apărat un sistem social / un jug, datorită
căruia am dus-o mai rău decît dacă nu se afla, acea armie națională.
Apropo de ultima afirmație, mă uit pe moment spre acea lipsă de apetit. Și anume de-a medita
dacă armata locului e o treabă folositoare. Acea interdicție intră în fibră la vremea copilăriei (poeții
pot indica aici laptele supt de la mamă). Nu ai voie a comenta, a gîndi la așa ceva (altminteri
mintea, de felul ei, poate zbura la cele mai neașteptate idei - de-aia, la o adică, nu mai trăim în
grotă...).

Ulterior, pe-așa find, unii fac o carieră, în aparatul statului. Mai jos ori mai sus. Și nu le-ar
plăcea, să nu mai fie acolo pe treaptă înăltuță, ci cătană de rînd. Tulburătoare (aceluia) este și
situația celui care va fi fost - să spunem - maistru militar. Ori plutonier - eventualitate în care a
primit leafă, rost în viață iar - la final de existență - oroare că aceea s-ar fi putut desfășura și altfel.
În același timp, stăpînă pe meleag se află și Obișnuința. Plus umana teama de schimbare - de
pildă la banal gînd „Cum ar fi fără armată, în viața noastră?...”.
Teamă este și față de cum ar fi, de sosește cotropitor străin. Ori Ardealul din 1914 ar fi ajuns a
fi fost complet maghiarizat.
Păi, după vreun disconfort al Ion-ului devenit Janos, simt că pe nepoții acestuia îi durea drept în
cot, de naționalitatea avută cîndva de tacs-su mare.
O să ziceți că mă aflu ticălos mitocan, cu așa vorbe, dar anunț că părerea mea e și mai
proastă, despre aceia care - la nedumeriri precum ale mele - se înfurie. Se înfurie și-atît. Și
socotind în paralel că, de erau alte vremuri, de mult îmi luau gîtul (este drept că și eu aș fi tăcut
chitic, pe-așa drăcești subiecte).

20 
 
 Viitorul

… sperie mai rău decît trecutul.

”Brazilia are un nou președinte

… Jair Bolsonaro a spus că „Dumnezeu este deasupra tuturor” și că Brazilia e o țară

creștină...”
Există o problemă, în afirmațiile de mai sus. În momentul în care te declari creștin, Dumnezeul
tău nu înghite ceilalți Dumnezeu, al necreștinilor. Or, în cel mai bun caz, admite că prin Cer există
și alți Dumnezei, al sutelor/miilor de alte religii de pe pămînt.
Corectați-mă dacă greșesc.

PS
(Din nou) ca opinie strict personală, eu nu cred că e Ceva, deasupra tuturor. E cer gol, și atît.
Este drept că așa ceva e dureros de admis. Bașca faptul că reduce mult cîmpul de acțiune al
demagogilor.

Eu unul

… aș demola Mausoleul eroilor comuniști. Asta, și pentru a semnaliza cîrmuitorilor politici din
vreun prezent că faptele lor se află demolabile, dacă exagerează cu sentimentul nemuririi...
Menținerea acelui monument îmi semnalizează caracterul amoral al Statului. Care, de dragul
solidității instituțiilor sale, păstrează - să zicem în holul de onoare al Guvernului ori al Ministerului
de Interne - și miniștrii din perioada comunistă.
De felul meu, altminteri, nu sînt un inamic orb al amintitei perioade.

**

Îmi vine a glosa despre caracterul amoral al statului. Cînd realiez că despre așa subiect vor fi
opinat minți strălucite (instinctul fuge către Hannah Arendt, de pildă) mă las păgubaș. Cu jena (de
ignorant) aferentă.

Frumoase-s momentele în care te afli îndrăgostit...

Că veni vorba, dumnealor se află clipe trecătoare. Căci, fie și cu dragostea vieții aflîndu-te
alături (o pomenesc să mă aflu în treabă, eu nefiind fan acelei unicități), îți vezi și de altele, după
cum e imposibil să nu se ivească prin rărunchi și sora dragostei, adică ura...
21 
 
 Ajung, îndemnat de un terț

… la un recent articol al lui Horia-Roman Patapievici.

Mărturisesc a fi uimit, de erudiția, de ușurința asociațiilor (înalte) existente în acel material.
În același timp, nu pot scăpa din vedere că totul poate fi privit și cu ochiul unui om-din-exterior.
Unul care nu e cucerit de cultură. Și poate nici nu-i dus mult, de mintea personală.
Nu știu de ce trăiesc sentimentul că simpla pomenire a unui așa observator - în acel cîmp și
care, totodată, nu-i ins pornit pe opinii - indispune, acei măreți mînuitori de idei. Și-așa ajung iar la
o idee simplă. Dincolo de toate ni-i inconștientul. Primitivul.
Doar aparent ultimul nu are de-a face cu înalta cultură.

În același timp, simt nevoia a lua apărarea unor blamate zise ale dlui Patapievici.

Eu unul cred că, dacă nu ești de acord cu zisa cuiva, îți justifici acel dezacord. A sta doar
înfuriat (bașca ascunzînd că acelea-s zise de dinainte de 1989, totuși), cred că nu e o treabă.

Patapievici pomenește milioanele de omuleți patibulari.

Știu că ține de scosul pietrei din fîntînă (aruncată de nebun și care pune la treabă înțelepți...),
dar poți demonstra, dacă nu ești de acord cu acea afirmație, că aceia compatrioți nu se află nici
omuleți, nici patibulari.
Dincolo de acestea, există și calea de-a explora ce-i venise dlui Patapievici cîndva, s-afirme
acele lucruri. Este drept că așa demers dezarmează vreo furie pe respectivul. Riști doar să te
crezi mai deștept ca dînsul - pericol nu chiar de colea...

**

”Pe malul rîului Ilisos se află doi oameni care vorbesc ore în șir despre lucrurile care, pentru ei,
sunt cele mai înalte. Corpurile lor se văd; lucrurile înalte care îi animă nu se văd. Care sunt mai
22 
 
importante? Corpurile care se văd sau lucrurile înalte, care nu se văd? Revin mereu la imaginea
lui Socrate și a lui Phaidros pe malul rîului Ilisos, pentru că această imagine a fost aleasă de
Benjamin Fundoianu în eseul prin care l-a evocat pe Lev Şestov, la puțin timp după moartea
acestuia — „Sur les rives de l’Ilissus” (1938). Atunci cînd doi oameni se întîlnesc cu adevărat şi
discută cu pasiune despre lucrurile care le stau la inimă, partea de nevăzut dintr-unul
îmbrățișează partea de nevăzut a celuilalt. Ei sînt exact în situaţia lui Socrate şi Phaidros, pe
malul rîului Ilisos.” (Horia-Roman Patapievici)

De cîte ori sînt pornit pe-așa texte, stau atent și la subiectivitatea-mi. De pildă oftica ne-a nu mă
afla și eu sub reflectoare. Ori dacă n-am vreo iritare de altădată, pe niște adulți (inclusiv dintru
familie) din copilăria mea.
Posibil să fie amîndouă, împreunate. Mai exact, atitudinea a doi adulți, care se dădeau lei, și nu
te băgau în seamă (cu atît mai puțin eventualele mirări infantil-incredule, la adresa savantlîcurilor
vehiculate în discuția lor).

Eu m-am uitat de curînd la niște zise ale lui Socrate, și n-am fost entuziasmat. Vă mărturisesc a
sta prudent și la urcatul în slăvi al ziselor cuiva (fie el și Dumnezeu, darmite vreun grec destupat
de-acum trei milenii).
Ultima atitudine mi-i instinctivă (asta înseamnă în baza unor experiențe asimilate deja în
adîncul personal), dar și privind genul de - pardon! - pastile vehiculate în citat.
Ultimele fiind înfoituri (metaforii) din condei, dar și afirmații a la stau de vorbă ore întregi. Ori a
îmbrățișa parte de nevăzut a celuilalt.

Înțeleg că există oarece rezonanță, dar de-acolo și pînă la a îmbrățișa partea de nevăzut din
celălalt... De unde opinia-mi, cam tulburătoare de lume, că la mijloc e un banal fabricat de drog ce
dă bine la suflet. Și mai puțin adevăr (altminteri, nu subsemnatul jonglează cu vorbe din categoria
Adevăr...).

E interesant că, după ce suie discuția în Olimpul (să zicem, al) minții, autorul de acolo se
exprimă astfel: „ Lucrul îngrozitor care s-a petrecut cu noi în 2012 este că ura politică s-a aliat cu
gangsterismul politic pentru a-și satisface setea de răzbunare.”

Nu spun că nu ni se află fiară prin suflete. Dar, a trata despre dînsa precum mai sus, după ce în
prealabil glorificasei pe Socrate, Fundoianu și Șestov, parcă nu e o treabă cu scaun la cap...
De fapt, nici nu contează pe cine glorifici. Esențial este că, automat, vei vorbi în proporție de
rău similară, pe alții.

"#Corupția ucide."

Cred că nu și inteligența celui care ia în serios pastila. Asta, pentru că i. cu pricina nu există.
Dacă ar ființa, ar trata mai domolit subiectul...
Subit, îmi aduc aminte de-o vorbă despre S. Freud / psihanaliză: "...lezează excesiv narcisismul
uman".

23 
 
 Avvocato del diavolo

În dreapta se află, totuși, arhetipul feminin al meleagurilor noastre... Blond însemnînd, dincolo
de glumele superioare, neagresiv. Sîni mari, putință lesnicioasă de-a alăpta, a copiilor urmînd
amorului matur. Buze mari, semnal că ne acceptă (nouă arzîndu-ne altminteri pipota, de-a fi
sărutați cu foc).

După cum. Dacă nu ne-ar fi fost răs-spus, că acea pictură e nemaipomenită și respectată în
toată lumea, am fi sesizat acea figură, pe pînza adăpostită de-un anticariat?

Oare tipii pricepuți la Cultură

… apucă să observe, cît rămîne - în așa spectacole - din tandrețea de zi cu zi (întreb retoric,
intrucît - bineînțeles - dînșii nu dau atenție fleacului pomenit de mine)?
In rest, e interesantă nevoia sufletească a destulora, de la un 2018, pentru așa manifestări... La
mijloc îmi pare să fie dorința umană de notorietate. De (a fi) deasupra-altora.
Și uite așa ajungem iar la niște primare mici și fixe...

Nu întrebați cum de mă rabdă pămîntul. Nici eu nu am aflat.

24 
 
 Din ce simt eu

… drama de la clubul Colectiv (incendiu,. 2015) a deranjat multora (supraviețuitori, firește)

pretenția de omnipotență.
La chestiune, ultima perioadă a societății românești îmi pare una de mult-sporit egoul personal
(treceți-mă liniștiți pe acea listă, căci nu mă supăr!). In acea pozițiune, pică tare prost să ne
descoperim vulnerabili, in față durerii și/sau Morții, de pildă.

**

"Mai doare pe cineva?" (cele de la Colectiv)

Eu mi-aș pune problema dacă am învățat ceva, din acea situație de acum trei ani. Știu însă că
așa ceva constituie obicei tare urît. Și preferabil fiindu-i să te doară, la 2018 și în veci ...

**

Ca opinie strict personală, ce a urmat Colectiv mi-a părut din categoria 29 ianuarie 1990.
Același negru în cerul gurii.

Din puțul frustrărilor

Ale mele. Și carele nasc afirmații ca mai jos...

Cîți dintre aceia slăvind România Mare au idee cum fu cu aceasta? Mai exact că două provincii
dintre acelea se află azi irecuperabile (idem sudul Basarabiei), in vreme ce Republica Moldova
doar legată - să zicem cu ordin de la NATO - s-ar cupla cu noi...

Nu merg de felu-mi la teatru

Asta pentru că-mi ajunge spectacolul (cam dramă) dintre nevoile sufletului personal, care se
iau de gît apoi cu educația, respectiv realitatea.
La care situație iar privesc în Sus, spre ce socoteli și-o avea Șeful...

Interesată situație...

Niciodată (pot bănui că de teamă...) nu întrebăm pe Dumnezeu, dac-o avea și el o

responsabilitate, pentru cele din jur.
Frica...

25 
 
 Sărbătorirea Unirii cea Mare

… este ca și cum aș petrece eu acum, la ideea că am împlinit cîndva - să zicem - 24 ani.

Eu nemaifiind cel de atunci. Și nici România cea din 1918 (adicătele îi lipsesc Cadrilater,
Bucovină de Nord, ba și Basarabia, care nu se înghesuie a reveni alături de frații ei...)
Dar ce contează așa fleacuri, la vremea eternelor nevoi umane... Ale omului de rînd, respectiv
ale liderilor societății.

Îmi place vorba „împreună”. Se folosește de spiritul nost' cel gregar.

Altminteri, nu-i frumos să spui, `Domne, ce spirit gregar avem... O minune!”.

Șed cu ochii ca pe butelie, pre existența-mi

… că să nu se sfîrșească prost (asta, deși toate existențele se termină așa...) Prin urmare,
cînd strîmb din nas la vreunele din jur, stau măcar în teorie atent, să nu merg și mai prost, dect
pînă acum...
Cu așa teamă (neputincioasă?) mă uit la o serie de cărți. Se înțelege că nu orice e obligat a
gîndi ca subsemnatul. Dar acesta din urmă, cînd ajunge la vreun Dostoievski nu spune că acela e
ticălos (mai ales că i-a dăruit 'cărămizi', la zidul personal ridicat cîndva). Ci doar că e prăfuit. mai
mult ori mai puțin.
Mă trage pofta spre lectura Jurnalului de la Păltiniș. Dar iar mi se pare cam demodat. În paralel,
și deși mă dau deștept, eu neizbutind a descoperi idei folositoare mie, acolo...
Iar de-aici discuția trage spre mitologia greacă... Mai exact spre personajul Midas. Ăl de
transforma orice lucru într-un metal (nu-i spun aur, ca să nu se interpreteze, a mare lipsă de
modestie...), dacă-l atingea. Cam așa paț de cînd m-a năpădit poziția de nebun al satului. De
privitor neînregimentat la hainele împăratului.
În rest, întrucît simt a exista belele mai mari pe lumea asta (decît gică-contrismul academic pe
care-l practic), parcă n-aș face din paranteza ultimă un capăt de țară.

Că veni vorba. Și la idee meditînd în ultimele vremuri.

Ne tot urăm sănătate. Dar treaba asta ne lasă neantrenați în fața nesănătății ce inevitabil ne va
urma (asta, dacă nu dă o mașină sănătos peste noi, și ne scapă de problemă).
26 
 
 Mă uitam la un domn tare în vîrstă (și tot atît de șubred) ce suia treptele unei policlinici
oarecare. Ăsta da subiect de concurs literar! Și anume, cum ne-am simți în locul lui.

Mi-a rămas mintea la Jurnalul păltinișean

… al dlui Liiceanu. Nu știu de ce simt eu că un ucenic, dacă tot se școlește (entuziast) pe lîngă
un magistru, ar face bine să-l depășească.
Am stat și eu cîndva, în preajma unui profesor, și spun că m-am descurcat onorabil ulterior. De
pildă în ale scriselor despre munte.
Este drept că lumea se află ceva mai complexă. Nu o dată, a frecventa un nume mare dă bine
în cariera pe care ți-o făurești ulterior. Mai ales cînd se schimbă regimul politic, iar acela a fost un
disident.

Din ciclul ”Cum de-l rabdă pămîntu?!”

(nu spun pe cine)

„[Azi-ul seamănă cu epoca din perioada retragerii romane în fața malaxorului barbar, atât de
limpede descrisă de Blaga, în „Trilogia culturii”:]
„Istoria de înaltă anvergură presupune totdeauna ca organ al ei, o populație de energii
organizate. Istoria, ca izbucnire pe plan major a unor potențe stilistice, nu se poate decât anevoie
închipui fără de o dinamică pornită de puternice centre de viață, având la dispoziție cultura
sătească, materialul și sufletul uman, rural, ca un substrat sau ca un mijloc efectiv utilizabil.
Focarele de viață concentrate, cu raze emise pentru canalizarea energiilor anonime, sunt
purtătoarele sau cel puțin coeficientul cel mai important al istoriei, ca «istorie».”

Parcă n-aș lua de litera a Evangheliei, ce spuneau Blaga ori Rădulescu-Motru. Asta și pentru
că pe istorie, pe Cyrgerea timpului o doare-n cot de mărețiile din citat.
Apropo. Eu nu prea l-am citit pe Blaga. Chiar așa din topor se exprima? Mă aflu un neica-
nimeni, dar tot pot simți cînd vreunul amestecă idei brute, adică luate din cărțile altora și netrecute
prin sensibilitatea proprie.
E de citit cu atenție (admit că nu am făcut-o cu atenție maximă) zisa lui Blaga - eventual și
altele - dar teamă mi-i că nu iese prea bine la examen.

„perioada retragerii romane în fața malaxorului barbar”

Nu știu dacă e valabilă și-n filosofie o idee din studiul istoriei, dar aș evita judecățile morale,
dacă vreau să cunosc lumea. Malaxor + barbar. Or acolo văd o banală felie de realitate.
Totodată, mă uit aiurea la așa pretenție: „Istoria de înaltă anvergură” Există și una de joasă
anvergură, ori Blaga - om normal - ținea a susura plăcut, la ureche de public al vremii?

27 
 
 Oare unde se află potențial

… de subiectivitate mai mare? În ograda Istoriei, ori a Filosofiei?

Nașpa dilemă.

Ferească Dumnezeu

… să nu vezi lucrurile precum vehiculatorii vorbei ”Nihil sine deo”!

Ori aceia care formulează „Seniorul Corneliu Coposu”...

Pornind de la această declarație

… a președintelui Iohannis: „România e total nepregătită pentru preluarea președinției

Consiliului Uniunii Europene, iar actualul guvern e un accident al democrației”.
Meditez de subit cum ar fi un top, al diplomației probate de președinții postdecembriști. Cred că
Ion Iliescu ar ieși pe locul întîi, în bine. Ne putem așterne la vorbe, de ce cred asta.

Că veni vorba de I.I., mă uitam la zisa-i „Din politică se iese cu picioarele înainte”...
Frazele de genul acesta au multă trecere la sufletul omenesc, cel doritor de măreții, de ștampile
aplicate mediului. În practică însă, ce-a declarat dl Iliescu la 75 ani nu-i obligatoriu să aibă de-a
face cu ce va fi ajuns să simtă/cugete/opineze același la 88.
Treburile se află diferite. La 75, dumnealui se afla încă pe picioare, iar mintea funcționa
onorabil. După niște ani, corpul s-a degradat, iar prin banală regulă de trei simplă nu mai poate
ieși aceeași concluzie. Spun asta și observînd că dumnealui nu mai declară nimica...
Fără îndoială nu se pot pune aici ștampile, că așa pață toți. Un Neagu Djuvara pare să fi fost
constat inclusiv la senectutea avansată (vorba dumnealui, a judecat tot ca la 26 ani...). Dar aș ține
cont de acel semnal. Că-i foarte posibil a nu rămîne aceiași, sub asaltul celor proprii bătrîneții.

„Suntem onorați să fim printre primii care anunță

… și susțin realizarea celui mai frumos album de familie din România, "Albumul unei națiuni.”
Ce feste joacă și istoria asta... Naționalismul ajunge iar la modă.
Fără îndoială mi-e vină, dacă așa Val m-a luat pe nepregătite. Idem talazul oamenilor tineri
care pun dezinvolt umăr la așa construcție...

28 
 
 „Bulgariei i se va ridica supravegherea MCV, României nu.

Suntem mai deștepți, sau mai proști decât bulgarii?”

Nu. Ne aflăm doar sub vremi. Sub realitate.
Meseria de ziarist și-o avea satisfacțiile ei. Dar n-aș practica-o, avînd în vedere amputările
subiective/interesate la care obligă. Zic asta apropo de ochii peste cap ai dlui Popescu. „Suntem
mai deștepți, sau mai proști decât bulgarii?”
Ce chestie... La o situație inevitabil complexă, dl Popescu pune totul în cheia lui a fi sau nu
deștept (era să zic 'dăștept'...).

Idei puține și fixe

Ale mele. Și apropo de umărul cvasigeneral pus la ideea Centenarului (inclusiv de generații
tinere).
Îmi fuge mintea la atitudinea pleiadei interbelice, mai exact aceea cuprinzînd pe Mircea Eliade.
Oare cît a ieșit ea, prin fronda-i, din regulile jocului?. Cît a reclamat înnoire din temelii, și cît a
respectat din 'legile' locului/jocului? Pur instinctiv zicînd, îmi pare că aceia au umblat ceva mai
mult la schimbare.
Bineînțeles că nu solicit acum, a fi imitați respectivii. Doar executam o comparație. Care, la o
adică, e mai degrabă o incitare în explorarea subiectului.

Că veni vorba, a ce ne animă prin viață - acum ori acum o sută de ani. În volumul „În Bucegi”
de Nestor Urechia, cineva se plînge de sufletul negru al politicienilor... Adică al acelorași (Take
Ionescu, Ionel Brătianu etc.) pe care îi lăudăm noi azi, drept model de onestitate, mintoșenie șcl.
Așa imagini ar merita alături și un eseu despre oale și ulcele. Valabil la acei înaintași, însă și la
niște descendenți - nu spun cine...
„C'eșt' copil, Ordene?!”
29 
 
 Sînt mulți care deplîng

… dispariția unor clădiri (să zicem interbelice).

Cărămida, ori alte elemente constitutive, au însă și ele o durată de viață. După aceea, a
menține acea construcție valorează probabil cît a ridica trei noi...
În paralel, cam niciodată acei îngrijorați nu spun: „Uite, dau un pol pentru a fi restaurată acea
casă valoroasă...”

”Trenuri cu refugiați români

… din Bucovina ocupată de către trupele sovietice.”

Sovieticii procedau un pic asemenea nouă, în Ardealul anului 1919? Adică intrau într-o
provincie unde slavi de-ai lor se aflau majoritari?

„Primul act de rezistență este oficial și este organizat de Marele Stat Major Român: un batalion
special, o unitate teritorială a Armatei Române, este creat și antrenat pentru a lupta împotriva
invadatorului sovietic și a NKVD-ului: Batalionul Fix Regional din Bucovina.”

A avut mult succes, acel batalion?

Nu mi-s dragi rușii, dar nici de dragul compatrioților naționaliști nu mor...

Cînd cineva consideră lucru de stat pe soclu

… vreun roman Moromeții, l-a răsfoit? Respectiv, avut-a pricepere literară, cît să vadă dacă-i
mare (ori nu)?
30 
 
 Privesc trailer-ul Moromeților II. Cînd vreo lucrare un subiect istoric, însă o face inevitabil pe
gustul generației contemporane acelei producții culturale.
Cîndva, Moromeții (ca fruct cinematofragic, dar și social) s-a numit 'Setea'. A lui Titus Popovici
și Mircea Drăgan. Mai apoi, 'Departe de Tiperrary', în 1973.

Cum va fi peste 50 ani, nu știu. Ci doar că vreun film despre 1945 îi va respecta gusturile la
putere.

Minunata sămînță

… decurgînd din recunoașterea: „Nu am soluție, la problema cutare...”.

Omul din lună

(Era și un roman, demult, cu titlul ăsta...). E vorba de subsemnatul.

Mîine e aniversare de la demonstrația brașovenilor, din 1987 (mai exact, a unor brașoveni...).
Stejărel Olaru, istoric, vorbește despre acel moment.
Cred că am o părere greșită despre un istoric. Mai exact îi văd alături obiectivitatea (la o adică,
dacă un medic ar proceda precum dumnealui și mulți alții, în trei zile ni s-ar gusta coliva...).
În același timp, și iar aflîndu-mă inuman. N-am văzut inimoși, în așa situație, să se întrebe dacă
nu au greșit și ei pe undeva. Dacă nu era loc de procedat mai deștept, din parte-le (nu de alta,
dar prinde bine la viitorul clinci de respectivul fel).
În același timp… Dacă îmi aduc eu bine aminte, acei bravi muncitori brașoveni au devastat ditai
sediul județean al partidului?
Or, parcă nu e o treabă.

„Să adâncim mormântul educaţiei româneşti. Andronescu Vol. 4”

Afirmația de mai sus e precum înmulțirea cu zero. În sensul că lăudata educație e totuși, un
Napoleon (născut) mort.
Deseori mă întreb ce se-alese de munca vreunui Spiru Haret (presupun că va fi fost depusă cu
bună credință). Răspunsul mi-e că nimic... Vînturarea ideii de educație și că ce nemaipomenit
prinde ea e pentru ăia... needucați. Ori măcar neprivitori atenți prin jur.

31 
 
 Pe mine m-au învățat la școală că, între zisele cuiva și mesajul său nonverbal, e sănătos să-l
aleg pe ultimul. Ca urmare, privesc zîmbetul / atitudinea din poza dlui autor.
Șarlatan.

La o discuție despre felație

… cineva opinează: ”Depinde la care capăt […] te afli..”

Pe la faza sînului am trecut toți. Prin urmare, la psihanaliză ne-ar găsi cam aceeași dorință,
adaptată se înțelege la cele ce-am întîlnit prin viață (adică dorință de dominare, între ele, a
ființelor lui Dumnezeu)

Totodată.
Nu se știe niciodată (iar războaie mai putînd sosi) cum voim a îndupleca vreunul mai tare ca
noi...

Nu izbutesc și pace

… să cad lat la ideea de Cultură (la o adică, mi se pare interesant un studiu cum ajungem să
slujim Aceleia. Eventual să nu-i spunem „Dă-te mai încolo”).
Din 'Jurnalul de la Păltiniș': „Seara bem ceai în camera lui Andrei. Acesta ne povesteşte ideea
cărţii sale Elemente de filosofie a peisajului şi ne citeşte câteva pagini remarcabile ...”

Puteți să spuneți ce vreți. Iar în paralel eu să-mi recunosc mitocănia structurală. Dar, cînd
cineva îmi duce pe la nas vorbe din categoria 'remarcabil' (trec peste faptul că privește producția
unui amic...) devin arici. Prudent. Și atent la ce vrea să ascundă acea vorbă.

După cum.

32 
 
 ... Despre disjuncţia natură-peisaj în civilizaţia europeană. Noica îi dă ideea deschiderii cărţii
către un peisaj al viitorului care nu mai este al Terrei şi despre rolul picturii abstracte în descrierea
peisajelor din lumile posibile. ”
Fie și dinspre un ateu zisă... Dumnezeule mare!! Un viitor care nu mai e al Terrei. Lumile
posibile. Cred că-i acolo bucată din ciclul Și nimica mișcă.
La o adică, orice ins afumat poate glosa despre ce-i trece prin cap. Și-i trec destule, din cîte îmi
aduc aminte... Deci le iei pe-acelea, le pui pe hîrtie și te faci om... Întru cultură.
Este drept că nu-i chiar așa. Nu te faci așa iute om, în acel domeniu. Unde pare să fie precum
într-o butadă Camil Petrescu („Ultima noapte de dragoste...”). Nou intrat, ai a duce oale de
noapte, ale celor de mai sus. Și ale stabilimentului în general.

„Norii lui Petru ne trimit la ideea unui peisaj absolut, faţă de care natura terestră ar rămâne doar
un caz particular şi relativ...”

Tot așa... Construim pe ceva care nu există.

Intervine Constantin Noica: „Nu nesocotiţi secolul 20; e un moment bun al culturii, care se
întoarce cu egală grijă către trecut şi viitor.”Noica ne vorbeşte apoi despre cele două cosmotizări
survenite în cultura Europei: o dată, cu filosofia elină, care elimină haosul mitologiei; a doua oară
cu creştinismul (tot ispravă greacă, prin Pavel – Antiohia, i se pare lui Noica). După haosul ştiinţei
pe care-l trăim în epocă trebuie să vină din nou un agent cosmotic; ne trebuie iar un grec.”
.
Din partea insului-fără-glandă care mă aflu.
Simt acolo, pe lîngă rigorile oalei de noapte de care pomeneam (adică nu ajungi lesne la nivelul
unde să caște gura la tine noii veniți) se află o plăcere de-a bate cîmpii. Un pic delir aș spune,
cunoscînd valențele hedonice/de simțit bine ale acestuia.
Declari știința din epocă haos, apoi impui că trebuie să urmeze cutare lucru. Încheierea fiind pe
măsură: „Ne trebuie iar un grec.”

Se înțelege că din parte-mi ar fi o mare ticăloșie, să întreb pe dl Liiceanu cum fu cu ivirea acelui grec.

În rest / încheiere.
Mă aflu barcă pe valuri. ceva din interior voiește a mă da deștept, pe calea tipului de meditații
de mai sus. Nu pot să mă opun.
Deocamdată barim (îmi miros totuși slabe șanse a putea schimba ceva în conduită..).
PS
Pomenisem în text despre vorba 'remarcabil'. Ceva asemănător întîlnesc în reclama la o carte.
Tărășenia pe care o subliniez e veche de cînd lumea. Dar nu o pot ignora. Pentru succesul de
public vizat, doamna autor completează cu șarmul personal. E omenesc. Dar nu pot să nu văd că
autoarea își recunoaște pe acea cale insuficiența volumului, în raport cu ce așteaptă să
atingă/primească.

33 
 
 Îmi recunosc limite mai des

… decît s-ar bănui... Și invers, caut să nu scap calitățile celor cu care voi fi intrînd în diferend.
De pildă, meditez dacă ea, Cultura, nu are amestec pozitiv în reușitele nemaipomenite ale Științei
actuale.
În același timp, mi-e greu să nu mă uit pe uliță. Și să gîndesc unde se află influența
nemaipomenitei Culturi (românești, în cazul nostru), asupra oamenilor.
De la acest nivel al explorării, adică dna C. nu lasă urme palpabile întru civilizarea noastră, e de
mers în cercetare către Cum supravieuiește, totuși. Cum își încordează mușchii, a multă
sănătate.
Bineînțeles va fi existînd o explicație.

Hm... Ca mersul pe bicicletă.

După ce găsești o explicație, dacă nu fugi a identifica alta, asupra mersului lucrurilor, riști să-ți
pice bicicleta... Bineînțeles se poate medita aici nițel asupra angoaselor existențiale...

Că tot se aniversează azi revolta de la Brașov, 1987

… pleacă gîndul la acțiuni similare care s-au desfășurat, în România, de atunci pînă azi.
N-am studiat teorii ale comportamentului mulțimilor, dar privind spre acele demonstrații o
caracteristică îmi pare dorința de-a intra în casa adversarului (ceea ce-i însoțit, datorită firii
omenești, cu a face zob pe-acolo).
Recunoscîndu-mi anterioara minte a cocoșului, cred că-i de domeniul evidenței, ca acel corp (al
demonstranților) să se manifeste precum un ins primitiv. Nu s-ar structura astfel, dacă nu ar dori
roadele animalului care este creat prin acel tip de adunare.
Bineînțeles că există și-o socoteală din tîrg, pe lîngă aceea de acasă. Adică uneori nu ține...
Dar tot te poți folosi, de emanația-în-aer a acelei forțe brute, pentru a intimida. Și chit că în față ți
se află un cîștigător legitim de alegeri (interesele tale fiind mai stringente).
Legat de aceleași limite (mai exact cînd adversarul se dovedește suficient de puternic), îl poți
lua prin învăluire. Adică ocupînd centrul urbei (cazul din aprilie-iunie 1990, dar și cu alte prilejuri -
34 
 
executat totodată de ambele tabere politice, se înțelege că nu simultan....).
.
Încălzit cu meditația, am mers un pic la 1945. Unde primul set de demonstrații a 'ținut'
finalmente (este drept că ajutat decisiv de prezența trupelor sovietice precum și a trimisului lui
Stalin - altminteri acțiunea aceea nu pornea, ori sfîrșea ca o Griviță din 1933). Nu și al doilea, al
celor care pierduseră puterea și voiau s-o recupereze.

Am îndoieli că aceia voiseră doar să omagieze onomastica regelui, altminteri nu se produceau exact în
actuala Piață a Palatului. La o adică, comuniștii au reacționat dur tocmai pentru a împiedica ceea ce vor
fi ghicit bine la adversari, și anume dorința de-a ocupa instituții.

„Constantin Țurcanu, eroul din Războiul de Independență

,,,ce a intrat în istoria și conștiința românilor prin poezia cu același nume a lui Vasile
Alecsandri.... ”
Ok, îs de dus și la stîlpul infamiei, și la psiholog - pentru astă-mi pornire de fluturatul vorbei
români. Dar nu mi-i a bună (pentru dumneaei și simpatizanți), cu ea... E totuși infantilizare, un fel
de sclipici aruncat peste ceva (prin definiție șubred, dacă are nevoie de-a măreție!).
Iar dacă doamna Istorie ne scoate în drum vreo încercare, e posibil să facem Poc..
A la pățita Uniune Sovietică, care tot apăsat-a pe accelerator cu comunismul, pînă - pentru a nu
se face praf de tot - a trebuit să revină cu mîna ei (adică eliberîndu-și ea însuși sateliții, ăia fiind
altminteri bine-cotropiți) la fruntariile-i de pe la 1680.
Apropo de istorie, și de ideea lecțiilor acesteia. Nu prea știu ca Ea să revină, la idei mai vechi...
Iar dacă o face, a la vreo restaurație pe undeva (de la Iacob II al Angliei încoace), se lasă
finalmente cu efect de arc, de praștie. Într-adevăr, vreun Iran se ocupă cu așa ceva azi, cu un
întors la calende. Dar e posibil să iasă din acea experiență nițel căpiat. Și ca Irakul vecin, imediat
după Saddam.

Mingi la fileu

„Orson Welles a spus odată că pentru rolul din "Nașul" și-ar fi vandut sufletul...”
La această ultimă idee, mă uit la (fie și răposatul Welles) și stau în cumpănă, dacă la data acelei
declarații avea sau ba sufletul vîndut deja..

Legat de rol din Nașul. Iar subsemnatul aflîndu-se fan (deloc) spre corolele cu minuni. Orice rol
mare (se înțelege că al altuia, nual nostru) ține pînă apare obișnuința, a noastră cu el. Iar în
paralel apariția altor partituri executate magistral. Căci așa e scena minții, ne-infinită...
35 
 
 În același timp, tot sufletul are nevoie să decreteze că un rol e mare, că un actor fuse luat de
model de mulți (pentru a ne prioiecta noi mai bine ăn ale, altminteri...) etc.
Numai suflet să nu fi, cu așa scindări!...

Ca părere a mea, de ins rătăcit...

Am sentimentul că în scrieri precum ale dumneavoastră agrăiesc doar cele luate de prin cărți.
Nu intervine nici suflet (în sensul că ghicești măcar o mică nesupunere, la ideile/regulile primite),
nici simț critic.

În lumina ultimului (mai exact a lipsei lui), simt la mai mulți condeieri - psihologi ori ba, și ai
momentului - tendința de-a îmbina ce au lecturat la alții.
Iar asta cu îmbinatul deja ar fi o performanță, căci ar presupune intervenție proprie (cu ales de
la un autor o chestie, de la altul alta)... Deseori e preluat și-atît din cărți psiho. Cu autori de foarte
multe ori pe același tipic, cu cel pomenit mai sus.

„Epicur și adepții lui din Antichitate

…și de mai tîrziu cereau omului să fie fericit căutînd plăcerea. Dar defineau plăcerea maximă
drept „absența durerii“, astfel încît starea de fericire supremă era ataraxia, adică „netulburarea“
minții și a trupului – oricum, ceva foarte diferit de satisfacțiile hedonismului vulgar.” (Andrei
Cornea)

Mie unuia, barim, îmi par destul de primitivi acei antici, altminteri amintiți cu mult respect de dl
autor. Zisa mea nu e neapărat blasfemie, ci atitudine a vreunui om care, spre deosebire de
Epicur, se află cățărat oarecum pe zisele acestuia, dar și pe-ale altora, care au viețuit mintos în
ultimele două milenii și jumătate.
Pot respecta pionieratul aceluia, însă atît.

36 
 
 Știu că atitudinea mea poate afecta Corola cu minuni a lumii, dar nu e treaba mea, ci a
Dumneaei - dacă se află fragilă...

*
”Oricum, cred că întrebarea fundamentală, stîrnită cîndva de cazul „ateului moral“, nu mai
poate fi evitată: formulat brutal, dacă se poate trăi drept, frumos, înțelept, dar și plăcut fără
autoritatea Cerului, de ce mai este nevoie de Cer?”

Stau și gîndesc la funcționarea tipului școlit (bănui că acesta citește revista Dilema, de unde
am extras cele de mai sus), care are nevoie a i se comunica pe tipic „[a] trăi drept, frumos,
înțelept...”. Mie unuia îmi pare că lucrurile stau mai complexe, întru pomenitele dreptate,
frumusețe etc., iar în paralel am dubii că nu posedăm - de asemenea - opusele acelora...

Tot despre materialul pomenit anterior

… al dlui Andrei Cornea.

„Epicur și adepții lui din Antichitate și de mai tîrziu cereau omului să fie fericit căutînd plăcerea.
Dar defineau plăcerea maximă drept „absența durerii“, astfel încît starea de fericire supremă era
ataraxia, adică „netulburarea“ minții și a trupului – oricum, ceva foarte diferit de satisfacțiile
hedonismului vulgar.”

Deși n-o să vă vină a crede, îmi re-privesc deseori scrisele, pentru a vedea dacă nu am greșit
ori exagerat pe undeva. Așa fac și cu cele de mai jos, despre înapoierea anticilor (de un Aristotel
simt că e mai greu cu datul jos de pe soclu..).
E dreptul lor, la vreun an î.e.n. a umbla după fericite, ba și una supremă (m-aș fi mirat să nu fie
așa...). Dar nu știu dacă aia e o treabă... Mai ales că dumnealor nu ținteau a o atinge prin
suportarea neplăcerii, respectiv admițînd că fericirea se află iute-trecătoare, ca unitate de timp a
momentului... Ci căutau s-o obțină prin <ataraxia, adică „netulburarea“ minții și a trupului>.
La chestiune, și chit că nu se practică, mi-ar plăcea să dau o fugă-n antichitate, cu vreo mașină
a timpului, și să privesc ochii / crîmpeie de viață a celor vehiculînd despre ataraxie și similare.

După cum.
Privesc spre d. autor Cornea (înțeleg că e și profesor universitar, spre marea mea invidie...) și
mă uit că-i dispare prudența/vreun dram critic în fața spuselor anticilor...
Pot bănui din ce motive nu face asta. Unele care țin de omenesc.

Măgar. Și fără maneră.

„Epicur și adepții lui din Antichitate și de mai tîrziu cereau omului să fie fericit căutînd
plăcerea...”
Dacă unul ca mine ar fi cerut respectivilor să fie în vreun fel oarecare, este se înnebuneau de
plăcere? La o adică, e instructiv a sta atent cărui compatriment primitiv din noi, îi sînt fiice unele
vorbe ori gesturi de-ale noastre. Cînd ceri altuia să fie în vreun fel, e un mod discret (și deseori
funcționînd doar în mintea noastră) de-a lua în stăpînire lumea.
Se înțelege c-aveți deplin drept a pune lupa incluziv pe gesturile și ideile zavergiului carele cu
onor mă aflu...

37 
 
 ”După votul covârșitor

… înregistrat la adoptarea Rezoluției privind statul de drept în România, eurodeputatul Mircea

Diaconu a susținut un discurs apăsat în Parlamentul European și le-a transmis colegilor din
„democrațiile mari europene” că ar trebui mai degrabă să fie îngrijorați de propriile probleme, nu
de România.”

Pornind de la aceste zise... N-am urmărit activitatea CE, doar am lăsat instinctul să fie într-
acolo. Care a sesizat un fel de scorțoșișm (de la scorțos). Se poate glosa despre acesta din urmă,
ce și cum. Ce fel de omenesc a izbutit să se impună la fruntea acelei organizații (în genul
doamnelor puritane, cu banii soțului, din fruncea americană).
Dincolo de asta, nu-mi pare că acea Ființă cu acces decisiv la butoane ar putea face față
inteligent, vreunor neașteptate din viața benignă (sic) a Europei. Inevitabil îmi fuge mintea aici la
Liga Națiunilor. Nu, nu-s pe același tipic, însă aș fi atent la ce-a făcut-o pe-aceea (în nici 20 ani)
să rămînă în urma timpului său. La chestiune. ONU îmi pare să moară mai frumos.

Zic și eu, că de-aia mi-a dat statul minte...

Încă nu pricep

… ce rost are amplasarea steagului național.

Nu o spun ironic. Doar încerc să-mi dau seama cum servește simțului bine, cînd e plasat să
spunem în (oarecum) miezul țării, pe Claia Mare a Jepilor bucegiști..
Poate-i un zeu confecționat-pe-loc. Și implicit vreun mod de-a nu ne simți singuri ori
neputincioși, pe acel teritoriu.

Totodată, mă întreb cît de solidă este instituția statului național, la noi și oriunde, dacă e nevoie
a flutura în locuri cît mai numeroase, steagul național. Probabil e ceva a la mersul pe bicicletă,

38 
 
unde dacă nu mai pedalezi, pe teren plat, te vei opri... În paralel, deplasatul cu pricina fiind ceva
plăcut (se poate discuta, cui mai mult, și cui mai puțin, dintre componenții societății).
Simt că veți fi de acord, că zisele mele se află nevinovate. Partea proastă-i (și admit asta) că
așa cercetare molcomă dă prost acelui edificiu. El avînd nevoie a fi stropit doar cu un anumit fel
de 'apă'
E ca la religie, aici... Crede/nu cerceta, și te vei simți bine...

Un simțit bine direct, ca avînd zeu protector deasupra, și un altul indirect, că nu te pedepsește un
Paznic, dacă nu faci cum ți s-a spus, în familie, școală etc.

Înțeleg mai greu Biserica și ale ei

Iar dac-o înțeleg, nu simpatie-mi rezultă...

Deci Nicolae II al Rusiei își duce poporul în abatorul primului război mondial. În 2000, el este
însă canonizat (cu familie cu tot, inclusiv țarina cea fascinată de Rasputin...)
La așa situație, stai și te întrebi cît Dumnezeu au oamenii aceia din fruntea pravoslavnicei
biserici ruse...

Este drept că în paralel mai intervine un lucru. Este omul simplu, care în nevoia de dumnezei și
sfinți ignoră subtilitățile pomenite de mine... A tăiat Ștefan cel Mare (al nostru) oameni cu carul?
Preacurvit-a?
Nu contează...

Bun sau rău

… (deși e loc acolo de-un car de nuanțe....), comunismul a fost înainte de toate un val al
istoriei.
Și implicit încă un semn că oamenii-s supt vremi.

Nu-ș' ce-mi vine în minte ideea asta...

Dacă am întreba azi fantoma regelui Carol I, cum i se pare a fi evoluat țara (de lume nu mai
întreb...), oare ce-ar zice? De un lucru sînt sigur...: ar fi deja negru de supărare, de cum s-a purtat
acel carne din carnea lui, ba purtînd și același nume... E vorba de Carol II.

Oare de ce-ar fi mai supărat Carol I, de lume, decît alții?

Cred că-i la mijloc educația. Să faci numai / să vrei să fie numai în felul cutare...
Se înțelege că acel lucru nu-i, totuși, posibil... La o adică, de acolo i s-a tras și moartea, la 27
septembrie 1914. Nu a fost cum voia el.
39 
 
 N

„Corupții din PSD ne scot din UE

…Protestam, le cerem demisia”

Să fiu iertat. Din unghiu-mi barim (cel foarte arogant), zisele reproduse mai sus stau prost în
privința inteligenței, cît și a obrazului.

Corupții. Ne scot din UE. Le cerem demisia. Iar acolo fiind crema soțietății!
Oare cum vor reacționa frații useriști, de vor sălta vreodată la Putere, iar din stradă le vor cere
unii demisia? Încerc să mi-l închipui pe d. Barna, ajuns șef al Camerei Deputaților...

Mă uit la chipurile de soldați români

… din imagine și caut să-mi dau seama cît de marcați erau aceia de ideea Marii Uniri...
Or veni, dacă-s invitați azi la o ședință de spiritism?

.
40 
 
 Fotograful Alex Gîlmeanu, pe cînd aduce imagini istorice pe siteul său, extrage chipuri... Cred
că și poza de aici merită așa tratament. Iar apoi speranța că vreun Marin Preda din viitor va scrie
pe subiect...
Îmi imaginez un Ilie M. sub forma unui V. Rebengiuc, în gloata din imagine. Nu prea merge...
Ăștia par mai înapoiați. .
La chestiune, cîtor dintre ei le-au fluierat gloanțele pe la urechi, în 1907?

De la o vreme

… mă străbate des gîndul că omul (normal) e un mic d. Goe. Care vrea să vie, și să-i fie.
Că veni vorba de om normal, el nu poate funcționa decît în gașcă. Iar asta nu neapărat pentru
că altminteri i-ar sosi cineva cu toroipanul. Cît pentru că în gașcă poți fi d. Goe.
De pildă ca pe fila Fb Rânduaiala. Unde te plîngi de comuniști, uitînd că la vremea simpatiilor
lui legionare un (lăudat) Ernest Bernea nu oferea porumbei ai păcii, inamicilor... Tot acolo, și
pentru că nu are cine să-l contrazică, un (răposat) Dumitru Stăniloaie poate spune orice.

„Intersecţia dintre Centura Capitalei şi Șoseaua Berceni

… blocată de protestatari. Oamenii se plâng că traficul a devenit cel mai mare coșmar”
Niște dezvoltatori imobiliari din zonă au de scos un ban cinstit. Vinzi altfel, cu stație de metrou
la centură. Una (stația) făcută de oficialități.

„Bucureştiul e un oraş în care, pur şi simplu, nu se mai poate circula. Cei care stau la periferie
ajung să piardă 3 ore pe zi doar cu drumul către serviciu şi spre casă”
Cînd vreun om își cumpără autoturism, meditează o secundă că două corpuri nu pot încăpea în
același spațiu? Acela știe doar că el are nevoie de mașină. Și că alții trebuie să-i dea facilitățile
pentru a se putea bucura de ea.

„Eu vreau să vie/fie!”

Eu mă aflu în afara suitei Împăratului

De unde privesc (nițel mirat...) inclusiv la vorba asta, „De-aceea e frumoasă arta, că ne
salvează de lumesc”.
Teoretic, și trăscăul sau drogul salvează de lumesc.

Se înțelege că nu voi schimba eu ordinea lumii. Dar tot am sentimentul unei construcții tare
fragile acolo, în regatul Artei (ori al Religiei). Nu întîmplător acolo se adună doar cei care au
aderat la regulile jocului. Și anume că unu și cu unu fac trei.
41 
 
 Mari poame

… ăștia cu ideea salvatului de una ori alta!

La o adică, stau și mă întreb dacă nu-i o proiecție a ideii că noi înșine (ființa umană, cu ale ei
angoase) ne aflăm de salvat... Nu m-am mira. Un ce (ființa-mi) care doar teoretic e al meu, într-
un mediu idem...
Se poate spune că ale mele rînduri sînt macabre, dacă nu mai rău. La o adică, și Eugen
Ionescu glosa asemănător, iar el nu-i beștelit dintr-atît, ci chiar adulat.
„Da' ce bre, matale ești ăla?!”

Vedeți de unde mi se trag dintre frustrări, defulate apoi în scrise precum pe aici? Păi, din faptul
că alții aveau voie de un lucru, iar plodul care m-am aflat, nu....
„Există și aici explicații (la acceptat Ionescu, în lume), care n-o să-ți placă...”
42 
 
 Eu aș respecta ziua națională

… dacă, la cîteva decenii, nu i-ar veni chef să se schimbe. Moment în care toate valorile
anterioare (cîntate de niște mii de rapsozi) nu mai fac doi bani, în schimb răsar din senin altele. Și
ele cu pretenția de eternitate plus buric al pămîntului.

O să ziceți că-s porc

… deși mă aflu poate doar candidat estet. Oare cum se afla calitatea epidermei de pe
posteriorul doamnei? Zic asta pentru a puncta un motiv pentru a trăi fericit în acei ani (e cazul dlui
însoțitor/soț din imagine).
Ce chestie... Dacă aș fi trăit în epocă, foarte probabil aș fi arătat precum acel domn.
Pesemne și privitori la 2100 ai ființei mele prin urbe vor avea un disconfort, în a se presupune
în hainele epocii mele...

„Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă

… scrisă cu meșteșug, despre viața și moarte, condimentată deseori cu accente comice. ”

Mereu vă admir, pe dumneavoastră adulatorii Culturii. Cum puneți botul la formulări al căror
primitivism mie unuia (în bestiala-mi nemodestie) mi-s evidente.
Puternică și emoționantă.

43 
 
 Scrisă cu meșteșug.
Despre viață și moarte.
Șcl.

„Mesajul Papei Francisc pentru politicieni pe timp de zaveră...”

Dacă eu m-aș apuca a da sfaturi Sanctității Sale, s-ar înnebuni de plăcere? Cum, Dînsul are
voie a da îndrumări, iar vreun altul spre dînsul, nu?
În rest, nu pot să nu admir ce inteligent atinge Francisc nevoile sufletești ale oamenilor (în
paralel nescăpîndu-și din vedere interesul Sanctității Sale, ale taberei de interese pe care o
reprezintă).

„Pacea cu Creaţia, redescoperind măreţia darului oferit de Dumnezeu, dar şi partea de

responsabilitate care revine fiecăruia dintre noi ca cetăţeni ai lumii, cetăţeni şi actori ai viitorului.“
Între altele. Și dincolo de neclarul (pe care îl bănui căutat) al formulelor citate mai sus. Știți ce
ușor se face tărășenia reclamată (în citat) de papă? Bați din palme și gata. sosit-a deja pacea cu
Creația!...

„Partea de responsabilitate care revine fiecăruia dintre noi ca cetăţeni ai lumii, cetăţeni şi actori
ai viitorului.“
Nu am nici o responsabilitate, dintre cele pomenite de Papa Francisc. Asta, pentru că nu-mi pot
asuma ceva, cîpă vreme lumea a fost creată după cum a vrut altul/Altul, iar în paralel nu mi-a ales
eu configurația (de putirințe asupra mediului) la naștere.
Prin urmare, a mă lansa în vreun demers doritor sp modifice prezent și viitor mi se pare o
aiureală. Respectiv o pastilă de dat gata ființe omenești normale.

PS

44 
 
 Deseori îmi fuge gîndul la o idee. Cînd Dumnezeu zărește, pe întinsul creat de El, garagaragii
precum Sancitatea Sa, e de acord sau ba?
Mi se sperie mintea c-ar fi de acord...

A servi ceea ce publicul vrea să audă.

De pildă, că dacă faci treaba cutare (îndeobște rămasă la stadiul dezideratului, ivit cînd citim
zise precum ale lui Hawking), viața îți oferă un bonus.
În paralel, și de-acum privind la acel clip, dorințele sînt deformate de educație. De pildă, că e
realizare de căpătîi a-ți apăra țara.

În general, e bine văzut să ai dorințe, și mai puțin să spui că nu-ți știi așa dorințe, ori că vreo doar să
zaci, c-o bere alături.

Sentimentul de supunere regulilor sociale se află unul demn de atenție. Le acceptăm de teamă
(că ne ia dracul/moartea dacă nu o facem), respectiv cu speranță că ne va drege angoasele
dobîndite odată cu venirea în viață.
Mai e acolo, probabil, un lucru. Și anume viețuitul (ceva mai apropiat decît o face subsemnatul)
de semeni, de massa socială a acestora. Probabila duce (oarece) satisfacție. Iar în paralel
componenții aceia se tem de ceea ce ar putea surveni, dacă nu se ală împreună/turmă.

Rareori (deloc?) mi-am privit visele/iluziile, cu atenție

Probabil nu o voi face nici după ce spun astea...

A fi om normal

.. înseamnă că lecturezi un text precum cel de mai jos și să nu-ți pui problema dacă autorul lui
exagerează ori chiar minte.

„Acest învăţător gorjean, Emilian. I. Bâldea, grav rănit în Războiul de Reîntregire, rămas infirm, a
refuzat pensia de invalid de război motivând că statul a ieșit slăbit din război, iar el are pamânt și
pădure care să-i asigure existența.
Cum însă regimul comunist i-a reprimat pe făptuitorii României Mari, eroul Emilian I Bâldea intră şi el în
atenția organelor statului, acuzat de convingerile sale politice și antisovietice. Avertizat de iminenta sa
arestare, în noaptea de 25-26 mai 1947 își scrie TESTAMENTUL, document de o excepțională valoare
morală care ar trebui să ne fie îndreptar nouă şi generaţiilor viitoare:
„M’am gândit la acest lucru în urmă pregătirilor ce simt că se fac că să fiu arestat din cauza credințelor
și simțămintelor mele românesti, de către oameni care afișează pe la toate raspântiile că reprezintă

45 
 
 democrația nouă. Bănuind că din cauza suferințelor ce port în corpul meu de pe urma războiului din
1916-1918, n’aș putea să suport regimul la care aș fi supus acolo unde aș fi dus și din această cauza
firul vieții mele s’ar întrerupe, m’am hotarât să las pe această cale câteva recomandări și dispoziţiuni
soției mele și copiilor mei. În primul rând le reamintesc să nu uite că sunt români și această
recomandaţiune să treacă mai departe din tată în fiu atâta timp cât va dura neamul meu. Să nu uite că
cinstea și omenia sunt podoabe cu care s’au mândrit înaintasii mei și la fel să ramâna și celor care vor
veni după mine. Să fie iubitori ai bisericii și gliei strămoșești. Să fie întotdeauna îmbrăcaţi în haina
modestiei. Să lucreze în viața lor mai mult pentru binele public decât pentru al lor personal. Să fie
oameni ai datoriei în orice direcție ar activa în viața lor pe care o doresc plină de fapte bune. Să nu
considere puținul ce le ramâne de pe urma mea ca o încurajare la trândavie ci să fie sîrguinciosi și
chibzuiți... Tuturor, o caldă îmbrăţişare de soț și părinte în clipa când voi fi despărțit de viață iar țării
mele pe care am iubit-o și pentru care m-am jertfit îi urez viitor de aur. ”
A fost arestat și în față completului de judecată își reafirmă convingerile antisovietice declarând că
„Dacă poporul rus vrea să aibă recunoștința poporului român să ne dea BASARABIA înapoi”.
După proces a fost condamnat și încarcerat la închisoarea Văcărești, unde a avut șansa să reziste
perioadei de detenție. După eliberare se întoarce în sat și se implică activ în viață comunității pâna în
ziua de 23 martie 1970 când a încetat din viață.
( Ţîrlea Ion - Targu Jiu Odinioara - Crâmpeie de istorie şi parfum de epocă )

Legat de o afirmație de pe acolo.

„A fost arestat și în față completului de judecată își reafirmă convingerile antisovietice

declarând că „Dacă poporul rus vrea să aibă recunoștința poporului român să ne dea
BASARABIA înapoi”

Hai să privim spre situația acelei bucăți de pămînt.

Ea pleacă din trupul principatului Moldovei la 1812. Pe atunci, nu era la modă principiul
naționalităților, în coagularea unui stat. Ci pur și simplu supusul la care era mai tare.
Venea turcul, spuneai ca el. Trimitea același greci pe tron, te adaptai și lor. Pe acest sistem
bănui că au primit și rînduiala rusească.
Ideea cu statele naționale apare ceva mai tîrziu în acel secol. Dincolo de faptul că opincarii nu
au avit vreo treabă cu el, noutatea e adusă, iar apoi vehiculată în mediul lor, de boieri (care vor
admite votul universal abia peste un secol, ba și-atunci sub amenințarea dezastrului militar).
În Basarabia, nu e vînturată acea noutate. ca urmare, localncii urmează ce s-a întîmplat a le
aduce soarta, pe meleagurile lor. Și care, totodată, le intră în sînge, drept obișnuiță. Și implicit a
doua natură. În paralel, basarabenii nu-și dau cu părerea dacă ar dori să se unească cu Valahia
în 1859, și-n general problema nu le intră în preocupările diurne.Spun asta invitînd totodată un
mic pus în locul acelora.
Este drept că-n 1856-77 o parte a provinciei revine la Moldova/Principatele Unite/România, dar
ca un făcut este o zonă cu mai puțin moldoveni/români decît restul țării.

La chestiune, oamenii de-acolo s-au știut de 'moldoveni'.

Oricît ne-o suna nouă de frumos, pentru trans-pruteni lucrurile vor fi ținut de așa zise: „Unii de
la București, cine o mai știu pe unde e și ăla, spun că noi sîntem români, nu moldoveni...”.

Bon.
După 1878 basarabenii o țin pe-alor. Mai exact pe ce le-a lăsat soarta (doar o chestie de multă
baftă a făcut ca, la 1812, să nu ajungă toată Moldova la ruși, iar în consecință să privească
46 
 
lucrurile toți moldovenii, precum basarabenii... Așa că la 1917-18 basarabenii-s vorbitori de limbă
asemănătoare cu frații de peste Prut, dar totuși altceva.
Eu nu spun acum că să deie Dumnezeu a mai sta o mie de ani despărțiți de noi. Nu. Însă nu
văd de ce-aș fugi de asupritorul rus, pentru a da de gargaragiul de același sînge cu mine.

PS
Mă uit spre zisele lăudatului și patriotului învățător (în postarea de care pomenesc inițial) și nu
pot să nu sesizez sacul de sfaturi/directive pe care le dă altuia. Gestul fiind altminteri vechi,
omenesc și acoperind dorința de-a stăpîni seamănul.
Nu de alta, dar așa gargaragii sar trei metri în sus, dacă e să le dea altul, lor, sfaturi de viață...

Ferice de acela care își poate plînge, domol, de milă...

Dincolo de faima socială proastă, a unei așa lamentări, interiorului copleșit de griji/groază în
fața unei situații de viață îi sînt mai la îndemînă alte atitudini, între care (auto)învinovățirea. Sau
refularea de-a dreptul.

"Sărbători ca în poveștile copilăriei să aveți"

Nu știu cum se face că nu am nostalgii legate de copilărie. Primul moment... de poveste cred
că mi-a fost apropierea pe la vreo 12 ani, de sexul opus, cît și aflarea sub un cer plin de stele (se
întîmplau la Cheia de Prahova). Cele două lucruri se petreceau în aceeași zi, însă nu
concomitent.
Apoi a venit îndrăgostitul la 14 ani. Și azi mă tulbură teribil, amintirea acelor momente. Unii
vorbesc de fluturi în burtă... La subsemnatul tulburarea cu pricina, greu descriptibilă, cred că-i o
idee mai sus de plexul solar...

„Cu ce cărţi începem anul”

Păi, recitesc „Pe aripile vîntului”, de M. Mitchell. Dacă îmi amintesc bine, a ieșit în deceniul
patru. Mă întrebam singur, în fața paginilor ei, dacă nu-s demodat ori puțin-priceput în gustul
marilor valori. Nu-i obligatoriu să fiu. PS Nu știu cum esteți dumneavoastră, dar eu privesc
fenomenul cultural din exteriorul său. Mai exact mă aflu tip care n-a fost luarât în malaxorul ei (și
de unde se iese cu ideea că Dumneaei e nemaipomenită). Pe-așa tipic (al meu) privesc domeniul.
Cel cultural (se poate extinde și la omenesc...). Unde ai nevoie de nou, de ce-a apărut în ultima
vreme în librării (se află de ne-bon-ton a nu fi la curent), dar și să lauzi valoarea vreunuia cu placă
de marmură pe fosta-i casă.

47 
 
 Dau undeva peste un clip

… cu un (să-i spunem) blasfemiator de Biblie.

E interesant că suporterii ultimeia nu fac vreun exces de finețe / înțelepciune, către derapaje de
tipul celei de mai sus. Prin urmare stau și mă înreb care e mai... diavol dintre ei.

Mă aflu anomalie de om

Asta, din mai multe motive. Din așa poziție, mă uit la perfect-omenescul (care cuprinde inclusiv
dorință de a înșela) din acel clip. Un clip cu pretenții de noi-perfecți (iar dușmanul, ticălos)
.
„Sunt aici la [la manifestație contra guvernului] pentru ăsta mic...[copilul aflat alături]”
„La Centenar românii sunt la capătul răbdării.”

În aceeași calitate, de eroare a evoluției darwiniene, mă uit la zise ale președintelui Iohannis. .
Într-o parte, deplînge dezbinarea între actualii cetățenii ai României, alimentată - se înțelege - de
inamicii politici ai domniei sale... În alta pomenește de idealul Unirii de la 1918. Și al României mari.
Ultima afirmație, încurajată și despre un articol asupra Bucovinei (lecturat recent de mine)...

”Această creștere a populației Bucovinei, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care a continuat, însă într-
un ritm mult mai temperat, și în prima parte a veacului următor, în condițiile în care un număr
semnificativ de români părăseau regiunea pentru a emigra în Moldova, explică ucrainizarea din prezent
a nordului provinciei istorice, zona dintre Prut și Nistru. Politica pro-slavă autorităților austriece nu
însemna neapărat o politică anti-românească. Dimpotrivă, în prima parte a secolului al XIX-lea,
administrația încerca să evite depopularea provinciei, promițând amnistia emigranților care se vor

48 
 
 întoarce, precum și ajutor pentru refacerea gospodăriilor. Însă aceste măsuri nu au stopat strămutarea
voluntară a românilor, mai ales din centrul și nordul Bucovinei.”

... îmi pune brusc o problemă.

De ce ungurii ar fi ticăloși/„revizioniști” cînd pomenesc de Ungaria Mare (care cuprinde teritoriile
pierdute de dînșii la 1918) iar noi nu, cînd vorbim de România Mare? Și în numele căreia și acum
revendicăm Bucovina de Nord plus Cadrilaterul, pe de o parte iar pe de alta Basarabia. Primele
două nu aveau majoritate românească, la momentul în care le-am dobîndit. Dar am avut forța
(care la 1940 avea să ne lipsească).
O să spuneți aici că Bucovina de Nord a fost a lui Ștefan. O fi fost, dar în timp (dacă înțeleg eu
bine, și prin contribuția românilor de acolo..) majoritatea ni s-a pierdut. Iar criteriul cu pricina, al
majorității, fiind acela care ne-a permis să luăm Ardealul, Banatul și Crișana.
Și ajung la Basarabia.

A cărei situație din 1918 o văd pe fila-i Wikipedia. Se află acolo, în evenimentele de acum o
sută de ani, un omenesc desăvîrșit. Inclusiv o înțelegere Averescu - Cristian Rakovski, la care se
renunță cînd forța ne-o permite.
Basarabenii nu s-au înghesuit a se uni cu noi, nici la 1917-18, nici după 1989. Faptul că un Sfat
al țării face afirmații pompoase la un moment dat, într-un context militar oarecare, nu schimbă
datele problemei. Dar noi vrem să-i trecem strada, inclusiv la adăpostul pretenței că dumnealor
sînt români și vor a se uni cu România. De 28 ani ei ne spun că nu vor unire, dar noi o ținem
langa.

Dincolo de astea, se poate interesa careva ce-mi vine să fac așa afirmații. Mărturisesc spășit a
se afla la bază nesiguranță existențială (i se pot discuta originile, particulartățile...). Și care se
simte tare prost, într-un mediu omenesc. Mai exact unde-i absolut normal să se întămple ce se
întîmplă (de pildă poveștile interesate despre Unire).
Bineînțeles că la acest stadiu se poate întreba, „Da' de ce stai domne, între noi, dacă emiți
ticăloșii ca mai sus iar în paralel nu ești ca noi?”. Păi, una că nu am unde pleca și nici nu mi-ar
veni (căci familiar, totuși, mi-i doar ce am avut și am în jur), iar apoi acestc riticism mi-i pavăză de
apărare. A renunța la el m-ar expune deranjului existențial personal.
Om vedea ce-o ieși.
În paralel, mă uit la filme de război ceva mai serioase și admit că traiul mi-i mai roz.
Dar tot greu suportabil.

Pornind de la un articol al lui Stelian Tănase...

… legat de monarhia noastră, mai exact aceea de după 1989.

Am fost un sprijinitor al ei, o vreme. Iar pentru Mihai I am îndurerată simpatie. La un moment
dat. și nu neapărat legat de vreun gest al defunctului rege, am realizat că nu prea își mai are
locul, la noi. Pe de o parte, pentru că lumea se află emancipată, asta însemnînd și a privi mult mai
critic (decît înainte de 1947) gesturile, atitudinile capului încoronat. În același timp, caracterul
insului ajuns rege e chestie de loterie. Poți să nimerești un Carol I, dar și un nepot al acestuia. De
chiu de vai, în republică la patru ani putem schimba alesul care nu s-a ridicat la înălțimea
așteptărilor.
.
49 
 
 Zăbovind un pic asupra figurii lui Mihai I, o fi fost el ins corect și delicat, dar asta i-a îndepărtat
îndrăzneala, curajul. Căci nu poți să le ai pe toate. Mihai I îmi poate fi drag, însă nu pot a vedea în
dînsul altceva decît un om, sub soare.

”Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României”

Un lucru foarte urît. Și anume să întrebi în ce a constat și constă acea ocrotire, a Sfîntului
Andrei.
E de bun simț să-ți pui așa întrebare, dacă tot ți se vorbește de acel ocrotitor?

Cînd cineva ne aduce acuzații

… din categoria egoism ori lipsă de bun simț, dincolo de toate i-am făcut impresia că ne aflăm
mai prostuți.
În paralel cercetați spre acuzator, cum îi stau calificativele, in domeniile cu pricina...

Veți fi auzit de vorba „Dezvoltare personală”

Fie și folosind altă titulatură, îi sînt fan de mai multe decenii (așa vrea un ceva din interior, din
motive de extins cu alt prilej).
E interesant că scopul a rămas la fel, însă (cam) o dată cu trecerea în vîrsta a treia lucrurile s-
au schimbat. Dacă anterior interiorul se simțea al naibii de bine cînd lecturam ori discutam/îmi
vorbeam despre așa proces, actualmente acel adînc nu mai vrea și pace să audă de vreo
intervenție, cum că mi-ar prinde bine să se modifice într-un fel ori altul.
Tot ce pot face, căci totuși buza arde a schimba (măcar nițel) din comportamente, ține de
sugestii, idei plasate la limita conștientului, și totodată cu mare grijă ca acel adînc (reacționînd
prompt, și de cele mai multe ori nefavorabil) să nu se indispună.
Pe vremuri, totul era ca-n crucea verii; flori, păsărele, tirade auteducative, și toți - adînc ori
suprafață - dădeam semnale a fi fericiți. Asta e. Și neștiind - nici măcar în această ultimă treime a
vieții - dacă putem modifica ceva prin noi...

50 
 
 Ce stă scris

… prin materialele favorabile așa-zisului Centenar e una... Cu practica de acum 100 ani am stat
însă un pic diferit. De pildă, aceea din ochii militarilor noștri, retrăgîndu-se dinspre Turtucaia ori
Oltenia. Ori în atitudinea bucureștenilor la intrarea trupelor Puterilor Centrale în București.

”Va recomand sa cititi excelentele memorii ale lui Vasile Th. Cancicov despre reactia bucurestenilor la
ocuparea Capitalei. Va veti ingrozi!”

Ne aflăm oameni. Adică ne dăm cu învingătorul. Care poate fi Mackensen (sau Tolbuhin, cel
din 1944), dar și mai-marele locurilor de la 2018.
Dacă tot nu se face a ne opune ultimului, ne înfrățim (servindu-i indicațiile, întru patriotism de
pildă), iar din așa unghi ne confecționăm și de-ale noastre povești, de simțit bine.
Cum că înaintașii au fost eroi. Și foarte încîntați a merge să sufere ori să moară în tranșee (cu
rudele aferente, lăsate de izbeliște acasă).

Privesc în oglindă

… și zăresc acolo pe de-o parte frustrare afectivă (termen altminteri superficial), dar și ghinion
de-a fi altfel.
La un recent dispărut, multă lume spune „Dumnezeu să-l ierte”. Unul nu meditează care era
relația aceluia cu Preaînaltul (ce să mai tragi pe-aceia la vreo discuție, despre cum e cu iertatul
aceluia, respectiv cum îi va fi dusului peste vreo mie sau un catralion de ani etc.!). Cum vedea
lucrurile în domeniu (nu spun că se afla satanist, Doamne-feri!)
Este drept că oamenii cu mai puțină teamă existențială văd partea plină a paharului, și anume
coeziunea socială întreținută de așa vorbe... Și nu aceea goală, de-a te simți aiurea în fața unor
semeni iute jucători cu vorbele.

Există o vorbă a unui călător francez

… de acum două secole, la care îmi fuge des gîndul. Umblînd prin nesfărșita țară a acestora,
de Custine remarca: „Si vous grattez le Russe, vous trouverez le Tartare”. Tradus liber: dincolo de
aparența rusului se află firea de tătar.
Ne școlim, producem apoi opuri (deseori) de calitate, dar apoi revenim la naturalul nost'. Am
descoperit așa înclinație la mai multe condeie, de felul lor echilibrate la vîrsta de mijloc. E cazul
materialului de aici:

„A trecut și Centenarul care trebuia să fie virful istoric, climaxul glorios al ultimilor 30 de ani sau măcar al
acestui ciclu electoral. Ziua gloriei românești! În fine, ne-am dezmeticit după atîtea imnuri si fanfare,
discursuri patriotice și pas de defilare. Privim în urmă nedumeriți – și vedem că nu a rămas nimic. Am și
uitat data de 1 decembrie 2018. Cum altfel? Întregul an a fost o batjocură și o sfidare la adresa bunului

51 
 
 simț. Clasa politică a dat măsura incapacitatii sale cronice de a face ceva cît de cît serios și durabil. S-
au ținut de parăzi, ceremonii, cocarde tricolore și aplauze. Dar mai ales de scandaluri. Marea tema
naționala a fost tot anul cum să scape de pușcărie Dragnea&Co. Halal viziune asupra României, a
trecutului și viitorului ei! (Stelian Tănase)

E interesant că așa oameni, dacă s-au aflat anterior interesați a satisface anumite așteptări
(academice) din mediul social, și ulterior se află atenți la cererile 'pieței'... Atîta doar că este vorba
de una mai primitivă, pe care o recunoști după nevoia de vinovați, care sînt identificați de cele mai
multe ori în mărimile momentului (între care, ca la orice oameni curajoși, stau pe loc de frunte
politicienii).
În paralel, condeiul cu pricina rămîne un supus social. Și care, de pildă, păstrează pe loc
glorios entități precum Centenarul.

Ca părere a mea

…despre apelul omului la 'umbrela' Bisericii, cred că s-o sta binișor acolo.
Dar și cînd apare vreo (inerentă) fereastră în norii protectori, cred că groaza de realitate li-i mai
mare decît ateilor, care de chiu de vai se vaccinează întrucîtva... Asupra Scenei prin care trecem,
la vremea respirărilor noastre.

Mă aflu tare critic pe aici

Dar simt că nu m-ați văzut vreodată dorind moartea așa-zisului păcătos.

În paralel, n-am susținut a vreodată a fi altceva decît om. Adică făptură cu defecte/insuficiențe.

Multă lume e supărată

… că americanii ne-au bombardat în al doilea război mondial. Ba au și monument în memoria

aviatorilor căzuți, în Cișmigiu!
Scăpăm însă dn vedere niște amănunte. Noi declarasem război Statele Unite, fie și în virtutea
funcționării alianței în care ne găseam în decembrie 1941.
Într-adevăr, Conducătorul momentului spera ca - în acea alianță - să poată recupera partea
Ardealului cedat în 1940 ungurilor. Dar, în acea căutare a interesului propriu, intrasem în echipă
cu niște oameni care voiau să instaureze o ordine aparte, în lume. Și cu care SUA, puterile
democratice ale lumii în general, nu se puteau împăca în nici un chip.
Faptul că în acea confruntare au avuit... tovarăș un alt rău, și anume Uniunea Sovietică, nu
schimbă foarte mult datele problemei.

52 
 
 Ți se sperie nițel gîndul

… sesizînd cum îți arată dorințele zice-se inconștiente. Multe, mari și de copil alintat.
(„Păi dacă nu erau așa, de mult le primeam în rîndul lumii!”)

Loc fiind altminteri pentru toți, sub soare...

Oamenii de acțiune nu le au nici cu biserica, nici cu filosofia.

Oare cum se simt dumnealor la urmă, cînd lucrurile nu se mai vor dominate (fiind acolo ca la
Napoleon, adică îndeajuns să pierzi o dată)?
„Nu fu vrerea lor, coane, a se afla așa...”

Dacă la 1806-1812

… huliții ruși obțineau Principatele pînă la Dunăre (adică de tot), actualii naționaliști români ale
cui emisfere trupești pupau actualmente?

Privim mulți semeni

… atinși de 'rigor mortis', pină s-ajungem și noi la stadiul (altminteri complet nesenzitiv) cu
pricina.
Nu mi-i neapărat aici spărietură de moarte. Cît explorare a vieții.

Terți.

– „Basarabia nu prea a fost a noastră...”]

– ”Cum nu a fost a fost (cum nu este) a noastra?”

Opinia mi-e strict personală. Și admițînd din start că-s eu mai speriat de bombe (și implicit
foarte prudent la ce îmi pun sub nas inclusiv compatrioții).
Îmi pare un pic de trecut strada, ce se face pe la noi în direcția basarabenilor. La vest de Prut,
are multă trecere ideea de Românie, de români(sm). Or, întîmplător la basarabeni (și din motive
care se pot explora) lucrurile se văd altfel. .
Iar de aici ajung la ciudatele vorbește așternute de subsemnatul inițial. Îmi lasă un sentiment

53 
 
prost, de nesiguranță, campania românească vizavi de basarabeni. Și al cărei subiectivism simt c-
ar putea cădea și-n alte direcții (de pildă a propriilor cetățeni), dacă nu a făcut-o deja.
O să ziceți aici că și eu sînt român. Oi fi, mai exact născut pe-aici și vorbitor de maternă
românească, dar nu iau pe nemestecate lucrurile.

“Nădăjduiesc că bunul simţ şi omenia românului vor triumfa

… că cetăţenii ţării vor pricepe adevărul din ce li s-au petrecut în ultima jumătate de secol”.
“Cred că pentru tânăra generaţie de azi, cel mai important lucru pentru a înţelege trecutul este să
i se ofere pilda unui prezent mai bun. “ (Corneliu Coposu)
.
Inevitabil, și dl Coposu se afla demagog. Altminteri, eu cred că întreaga branșă, a politicienilor,
se află minată. Și anume de obligativitatea serviriii către electorat a ceea ce dorește acesta să
audă.
Este drept că demagogii nu se află la fel. Departajarea se face în funcție de bunul simț posedat.
Corneliu Coposu ședea onorabil, la acest capitol.

„Iohannis, care trădează interesele României...” (L. Dragnea)

(altminteri așa acuză nefiind singulară în peisajul nostru politic...)

Vorba trădare presupune, cred eu, multe nuanțe. Între ele, a considera că exclusiv dușmanul
notru îi încalcă prevederile. Respectiv, că noi înșine nu putem pica în așa mîrșăvie (a trădării)...
Dar în a cărei ogradă pot fi găsite oricînd acuze la care să picăm noi înșine prost...
Ideea de trădare presupune - la nivel înalt - și faptul că unii se află suficient de puternici, pentru
a lua gîtul vreunuia acuzat de așa ceva.

Nu o dată, și întrucît vremile-s schimbătoare, și retezătorii de gîturi apucă vremuri în care-n

ograda trădării e găsită vreo acuză ce li-i ducătoare în Valea Plîngerii. Nu cea din basme, ci din
preajma Jilavei Bucureștilor...

Pe o filă net oarecare

… nu cad lat la ideea de luptători anticomuniști... Altminteri adusă de aceia în discuție pentru a
lovi în primarul Firea.
Și încep frații să mă plimbe prin toate minunățiile persuasive, pe subiect (în general, plimbarea
are loc strict prin intermediul linkurilor, dumnealor avînd totuși probleme cu a putea convinge
proprio motu). Îi declar la un moment dat unuia:
„Puteți bănui că există inși care, din diverse surse, cît și din rar nonpartizanat al gîndirii, își pot
face o părere care să nu fie (măcar lesne) modificate prin vizitarea unui muzeu să spunem? În
54 
 
cazul ultimuia, recunosc pînă și din pozuța care însoțește siteul cum îi stă cu șmecheriile
persuasive. Acceptați că există oameni cărora le merge mintea bine, asta pentru că nici nu sînt
supuși clișeelor sociale.
Între noi fie vorba. Aș putea glosa deloc puține, legat de formule din categoria „Memoria ca
formă de justiție”. Acolo e-o banală tîrguială, ”Eu îți gîdil ție plăcute de prin suflet, domnule
vizitator, și matale te faci paznic prin societate, al ideilor pe care le vehiculăm noi aici . Și anume
cum că tabăra mare e nemaipomenită, respectiv a suferit pe nedrept”*

Mă uit mai îndeaproape la ce site e vorba...

Nu vă supărați. Dar acel Memorial mi-i cunoștință veche. Am scris nițeluș despre dumnealor,
organizatorii. Ba și despre potentații ajunși acolo.
Știu că-i neplăcut a fi nimerit peste unul mai mintos ca voi. Dar acceptați totuși realitatea. Luați
olecă istorie de amănunt (îndeobște este egal una serioasă, mai ales în anii noștri) și-o să vedeția
colo cît de strict în pix îi durea pe-acei deținuți, la vremea cînd fură mahări, de amărăștenii epocii
lor. Adică erau oameni.
Și între altele cununînd și botezînd, cînd viața le-a fost favorabilă. Fără griji de ce le poate
aduce ziua de mîine. Ba un C. Argtoianu a fost atît de deștept, că s-a întors prin 1946 din Elveția,
convins că sovieticii îl vor numi în funcții înalte...

“Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie

… memoria singură poate fi o formă de justiţie” (Ana Blandiana)

.

55 
 
 Poate-s eu pornit,împotriva corolelor cu minuni... Dar în spatele frumoasei formule citate se află
convingerea emitentului - din greu primitivă - că adevărul e la el. C-alde înaltul concept filosofic de
Memorie este identic cu modul său (întîmplătoar, foarte convenabil sieși) de-a vedea lucrurile.

Chestii care nu-i frumos, a (le) spune...

Oare am mai fi patrioți, ori religioși, dacă nu ni s-ar inocula acele percepte în copilărie (în
paralel cu amenințarea nuielei: „Te abandonăm = moarte, dacă faci altfel!”)?

„Geniul lui Puccini

… a izbândit la Opera Naţională Bucureşti!”

E interesat că, dacă la vorba asta spui că nu rezonezi și pace cu sunetele aceluia, susțintorii
săi nu-ți dau dreptul la părere diferită, ci te declară pe matale prostuț, ori măcar nepriceput în ale
finețurilor înalte.
Tot legat de idee geniu Puccini și alții, mereu m-am uitat foarte mirat către libretul pieselor care
le-au adus gloria. Și-n care am sesizat un infantilism ce nu se pomenește, barim dincolo de clasa
a doua primară. Corectați-mă dacă greșesc!

„În urmă cu 29 de ani

… românii apărau cu propria viață libertatea și democrația. Idealurile Revoluției din Decembrie
1989 stau la baza Constituției noastre, care este garanția supremă că sacrificiul pentru drepturi și
56 
 
libertăți fundamentale nu a fost în zadar. Astăzi, memoria acestor martiri este întinată de
încercările disperate ale unor infractori, în frunte cu Liviu Dragnea, de a impune amnistia și
grațierea. România nu se va întoarce la epoca de neagră amintire a partidului-stat.”
.
Dincolo de faptul că în decembrie 1989 apărau minunățiile amintite de dl președinte doar vreo
2% dintre compatrioți (dl istoric A.M. Stoenescu are o socoteală și mai exactă la chestiune, îi iese
ceva cu zero virgulă). Asta în vreme ce un alt 2% (tot români, pentru a cita pe dl Iohannis)
reprima cu spor la cel dintîi.
La așa discursuri mă uit iute care i-i interesul oratorului. Și-l descopăr iute. Unul din categoria
„Scoală-te tu ca să m-așez eu”. Ori barim ”Nu-mi sta în drumul spre puterea absolută (bă,
Dragnea!)...”
Dacă Dragnea nu i-ar fi fost ciot Aliotmanului, nu l-ar fi păscut condamnări ori așa discursuri din
inimă (se înțelege că unele strict pentru suporterii noștri!)...

Nu-i frumos a sonda viitorul cuiva

… mai ales cînd nici matale (adică eu) nu ești ușă de biserică. Dar ale dlui Iohannis mi-l indică,
după încheierea carierei politice, precum îl vedeam pe Dumitru Popescu-Dumnezeu, în preajma
bucureștenei Piețe a Iancului. Negru la față.
Suficiența față de semeni - iertați a preciza tocmai subsemnatul următoarele... - e-o chestie
care pretinde totuși măsură. Diluante, măcar periodic. Dat îndărăt. Și chiar pupat din cînd în cînd
Piața Endependenți.

„Monumentul Eroilor C.F.R. din Piața Gării de Nord”

Încep să capăt deformație... Cînd aud de eroi, îmi fuge gîndul la cum vor fi fost aduși ei cu forța,
a se jertfi..

O reclamă ieri, la televizor

Se ocupa de-un preparat farmaceutic pentru dureri în gît. Ingredient de bază i se afla...
naționalismul. „Românii suferă în procent de ...% de așa belea (a durerii în gît)”. În paralel,
personajul feminin din reclamă își proteja beregata cu-o țesătură avînd motive populare.
Pînă aici e frumos... Dar inevitabil am văzut în acel demers general (al românismului umflat cu
pompa, de la 2018) o regresie psiho. Nu spun asta cu dispreț, de tip care nu ar da îndărăt prin
viața lui, ci doar zărind acolo o chestie de matematică. Mi-i vizibil, an acea atitudine a societății
noastre actuale, un pas înapoi, mai exact spre ceea ce ar părea primitivism.
Atîta doar, că tot aritmetica mă obligă să accept că există un mtoiv, pentru așa opțiune.
Un rău mai mare, prin preajmă.
57 
 
 Îmi pare că un ce, al momentului și viitorului, amenință teribil alcătuirea noastră actuală. Acel
'teribil' o suna exagerat, dar e posibil să nu-l folosesc aiurea (mi-ar putea fi imputat doar: „Ah,
conedeierii ăștia, cu sensibilitatea lor!!”
În modul în care evoluează/merge lumea, se întrevede o situație care indispune actualii
conducători ai României - mai văzuți ori ba. N-am idee cît li-i grijă de țară (treabă subiectivă
altminteri, și anume binele unei țări), și cît de pozițiunile pe care au ajuns să le ocupe, în
construcția statală. Și care le fac bine la suflet.
Noi, inșii simpli, ne dregem nevoile sufletești după cum găsim prin calea noastră (joasă). Mai o
sticlă, un mers la munte, un meditat la nemurirea sufletului. O pătură de compatrioți, poate mai
dotată interioricește, se drege pe acele paliere de conducere/importanță (poate o minte mai
deșteaptă ca a mea am explora și mai bine fenomenul...)
Ceea ce se întrevede în viitorul lumii tulbură acel (mega)grup. Și a cărui bunăstare nu e
alcătuită doar din avantaje materiale orid e poziție, cît realmente din atitudinea de părinte, care
grijește de cei aflați în oblăduirea lui (le fac ăst credit de onestitate). Și ei văd mai bună - pentru
noi - această rgeresie, această întoarcere la ultimul stadiu în care (li s-a părut lor) națiunea s-a
simțit bine / fu solidă.

Că veni vorba de națiune, ea în sine se află supusă, adică mergînd după cum îi indică
păstorul/păstorii. Populația locului nu avu treabă multe veacuri cu naționalismului, dar sosi la un
moment dat ucaz (în sens local, nu neapărat rusesc) și-a îmbrățișat noua orientare, ce i s-a
arătat. Aș minți să nu admit că i-a existat și compensații, naționalismul fiind o treabă ce face bine
la suflet (că s-a putut anterior supraviețui și fără el, e altă poveste, legată de firea umană).

Deci cam așa îmi pare a sta situația. Un ceva în fața onor poporului nostru, care sperie. El pare
să fie legat, ca principală cauză, de hemoragia creată prin deschiderea granițelor. Este, i-aș putea
spune, o experiență pe propria piele - mă refer la aceea a guvernanților, care deseori au pîrghii
mai bune și mai complexe, în a se informa despre prezentul pajiștei avută în oblăduire.
Există apoi inerenta anticipare că un ceva dori-va să înlocuiască vacuumul creat. Un ceva
exterior (căci, dincolo de gînduri frumoase, e foarte posibil ca plecații noștri să nu se mai întoarcă
în veci). iar de aici provine a doua mare grijă, fie și pe moment existentă doar în calcule.
.
Zic și eu de dimineață, să mai treacă vremea...

„Legătura dintre credință și tradițiile populare

… este una profundă, iar colindele sunt expresia muzicală populară a unității de credință și de
neam a românilor...” (patriarhul Daniel)

Prea Fericitul e om. Prin urmare, își acoperă interesele nu chiar avuabile cu vorbe mari. Și
prinzătoare la publicul său. Cel pe care și-l dorește a nu scădea.
În paralel, privește spre cerul lumii cu speranță că vor veni și timpuri mai bune, pentru pajiștea
de interese pe care o păstorește (nu o spun cu răutate, ci căutînd a pricepe lucrurile). Sau măcar
ca actuala situație să nu se degradeze mai iute decăt o face (repet, raportat la interesele zonei
din care face parte Patriarhul).
Am exagerat pe undeva? Am văzut (caragialiește zicînd) mai enorm decît se cade?

58 
 
 Ca părere a mea, chestia cu tradițiile ține totuși de teamă față de viitor. Una analizabilă, de
minți mai deștepte ca a mea.
Pășind poate în și mai mare ticăloșie, privesc spre Daniel Ciubotea ca om. Cum l-a dus viața.
Nu am avut onoarea să-l cunosc, ci doar să lecturez memoriile lui Valeriu Anania. Teoretic, eu
trag aici cam multe concluzii din trei file de carte. însă tot rămîn cu mintea la o treabă simplă, și
anume ducerea bărcuței personale a fiecăruia, pe valurile vieții.
Am dat cu vreun par, ori pînă și un așa zefir, de privire către baza existenței noastre sperie?
„Păi ce te miri? Orice raportare spre zona de care spui e hiperdinamitardă sufletului!”

„„Identitatea va reconfigura spațiul politic din zona euro-atlantică

… și nu numai. Să ignori chestiunea identitară în România, în acest moment, mi se pare o

iresponsabilitate” (prof. Dan Dungaciu)
Dincolo de întreaga frumoasă expunere a materialului de mai sus, nu aș scăpa din vedere un
amănunt. Iresponsabilitatea (se înțelege că a altora...) pomenită de mai sus e în raport cu ceva.
Și anume interesele dlui autor Dungaciu.
Nu-mi spuneți că nu ne există interese, de cînd ne naștem și pînă ne ducem de suflet....
Despre acelea se pomenește însă mai rar sau deloc. În schimb, îs aduse la rampă vorbe mari, și
făcătoare totodată de mult bine la inima auditoriului NOSTRU.

„Reacția unui economist după ce s-a uitat la PRO TV

… pentru prima oară după 10 ani: M-am înfiorat. Pur și simplu nu-mi imaginam că poate exista
așa ceva. Tot, dar absolut tot ceea ce se numește știre pe respectivul post este propagandă”

Pe cît mă duce mintea, prin așa afirmații (altminteri plecate strict spre publicul dumneavoastră)
recunoașteți statutul de adversar redutabil al acelui post TV. Al taberei geo-politice pe care o

59 
 
reprezintă el. În paralel, de acea tabără vă apărați niște interese. Personale, respectiv ale
(mega)grupului dumneavoastră.
Zis-am ceva aiurea/nepoliticos mai sus? În rest, admit că a te uita dincolo de aparențe se află
lucru tare urît...

Borfasii penali Liviu Dragnea, Tariceanu

… (tradator de TARA si NEAM)... ”

Cînd stabiliți criteriile după care Țara e trădată, întrebați și pe-alții, ce părere au? Ori țineți cont
doar de interesele dumneavoastră, materiale și sufletești?
În același timp... Dacă eu țin morțiș a-mi trăda țara, dumneaei ce păzește în răstimp? E atît de
bleagă, încît s-o turbure nemerniciile mele de trădător?

„Criza Occidentului nu e de suprafață”

Afirmația asta îmi aduce aminte de bancul cu alde capitalismul aflat pe marginea prăpastiei. Și
de unde se uita în jos, la comunismul aflat deja în abis...

60 
 
 PS
Oare cum văd lumea, aceia care îndeamnă/subsidiază așa materiale?
Am dat cu vreun par, prin întrebarea de mai sus? Cred că nu. Căci le dau voie, acelor tipi din
spate, a-și avea nevoile, aspirațiile lor sub soare.

„18-19 noiembrie 1950 - este ucis în luptă Toma Pirău (zis Porâmbu)

… luptător al rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraş”

Nedumeriri tîmpite. Ale mele.
Ăștia, cînd s-au apucat de rezistență armată, au întrebat pe careva, dacă vede lucrurile
asemenea lor? Nu zic asta pentru a le găsi acelor curajoși bube în cap, dar realmente în pare
acolo egocentrism. În sensul că acel luptător... (să admitem ideea) a ținut cont doar de pornirea
lui, pe care apoi - din motive de bunpstare sufletească - a înfășat-o inclusiv în vorbe mari.
Teoretic, vorbele mele de aici au toate păcatele din lume. Dar găsesc inevitabil a le pronunța.

Am primit un compliment frumos

Nu sînt trădător de țară, ci traducător al acesteia.

Nu mă îmbăt cu apă rece, asupra vorbei cu pricina (de pildă în sensnul complimentului
asemănător făcut cîndva spre Caragiale, cum că el a oferit nu „Momente”, ci Monumente).
Observațiile-mi despre numita țară, despre mediu nu au cum fi pentru urechile, pentru mintea
oricui. Ultima nefiind o chestie specială, în raport cu altele, ci pur și simplu diferită. Adică oi
traduce eu din acel spațiu, însă numai pentru unii.

Monumente... Mi se întoarce mintea la idee.

Firea noastră omenească e speriată de Jur, motiv pentru care vrea construcții asigurătoare.
Inevitabil, unele (doar) în mintea noastră. Mai exact, vrea confecți(onar)e de cocoon roz, care
inevitabil primește în paralel iluzie și că ar fi etern, de-acum încolo. Vorba cu monumentele e în
categoria asta. Or, realitarea se află schimătoare în sine. Iar edificiile de simțit bine, amintite mai
sus, au durată scurtă (dorindu-se a fi înlocuite curînd cu altele).
Parcă aș prefera să știu că totul e neclar, ba și nebătit în cuie - în vreo bunăstare a lui.
Nu e lucru deloc ușor, căci inclusiv sufletul subsemnatului e supus dorului de acel roz ...

Cam tîmpită chestie, să viețuiești cu un ceva străin în tine. Inconștientul, pentru a mă exprima savant,
adică...
În paralel, ajung să zîmbesc de caracterul vieții. Ești precum un răcan, care-i echipat (greoi) de alții,
apoi dus într-un teren îndeobște deloc amabil. Și ți se zice a trăi pe-acolo. Printre șrapnele / pericole.
În toată acea scenă, putirința ta de-a alege este minimă. Nu ai ales mediul, nu te-ai ales ca tine.
Îți rămîne doar lăudatul - de către religioși - liber arbitru (la o adică banală tărășenie de-a scăpa pe
Dumnezeu de responsabilitate). Adică în mediu și cu mijloace ale altora să pui de-o descurcăreală.
.
Aș minți s-ascund că zisele-mi sînt marcate de vizionarea în ultimele zile a unor episoade din seria HBO
Band of Brothers. Fie și discutînd toate astea la un loc - admit! - călduț, am rămas cu mintea la zisele
61 
 
 unui locotenent, teoretic sprit de pe linie.
„Abia în momentul în care accepți că poți să mori oricînd ești un bun soldat”
Cam așa și cu scrise de-astea de făcut părul măciucă.
Abia după ce realizezi caracterul Scenei din jur apuci să te mai liniștești... Ba chiar, mirosind idioțenia
situației, cu atît rîzi mai tare.

Întrebați de ce nu pun și eu pe-aici, ca tot omul, gif-uri cu „Viața ie frumoasă”? Ci vin cu tîmpenii ca mai
sus... .
Nu știu ce să zic...

PS
Privesc pelicule precum Band of Brothers, eventual meditez la perioade totalitare ale omenirii și
realizez cît de frumoase vremuri am apucat, la ăst 2018...
Că veni vorba, făceam spume la gură legat de d. președinte Iohannis... Cînd te gîndești că
acum 30 ani aș fi fost făcut praf (iar cuvintele-s sărace...), pentru acele afirmații... .
Mi-e greu să uit asta.

O poză, pe undeva, cu o tînără pereche, la 1930

Deși iarnă afară (iar dumnealor încălțați cu ceea ce se numeau galoși), mintea a zburat -
curioasă - la cum va fi fost calitatea epidermei doamnei, mai exact aceea de la fese.
E amuzant că în așa situație curiosul își atrage blam. Deși n-a dat cu parul.
(ba face și-un compliment acelei femei).
În schimb, nu se uită nimeni la bucătăria interdicțiilor, în drumul acelui gînd. Eventual ce bucăți
din sufletul nostru sînt încarcerate.
„Nu e toți ca matale, bre...”

„Urmează o perioadă cu inflație majoră

… cu pușcării golite, cu inegalitate uriașă între partid și restul lumii și cu o adâncire progresivă
a sărăciei. Fibra socială cea mai bună a țării este deja plecată și văd un val nou de plecări. Vom
rămâne doar cei blocați aici sau pentru care este prea târziu.”

Dl Striblea se află ziarist de rasă. Adică subiectiv și părtinitor - cît cuprinde.

Deseori caut a intui cum arată un jurnalist, după ce trece pe hîrtie așa ceva. Care i-i dispoziția.
Cît nu doarme noaptea, de-acel sfîrșit al lumii (locale) de care pomenește.
Dincolo de toate miros ceva banal: „Mie să-mi fie bine!”. Eventual și „Dă-i în măsa!” Căci așa e
firea umană.

62 
 
 Jignirea...

O rană (altminteri interioară și deloc nouă) a cărei responsabilitate o aruncăm altuia...

Se înțelege că inclusiv subsemnatul procedează astfel, adicătele cu blam pe alții! „Tu ești dă
vină, că mă doare pă mine, de cînd lumea!”

Un distins prieten se află zilele acestea în Sri Lanka

… (adică în zona subcontinentului indian). El vizitează între altele un templu budist.

Mi-a fost imposibil să nu întreb, dacă Iisus Hristos are circulație acolo (pot bănui că nu).
Teoretic, eu-s ticălosul, cu așa întrebare. Dar am o problemă, cu oamenii pe care-i tragi de
mînecă, la vreo chestie unde ți se pare că nu vezi rău, iar aceia se strîmbă la tine.

Deseori, la scrise-mi de pe aici

… stau eu primul foarte atent, dacă nu vin cu formule de ins aflat la marginea vieții, adică pe
ducă (puteți să-i spuneți și bot în bot cu o doamnă în negru)... Și care - e vorba de scrisele-mi –
pot strica dispoziția onor semenilor plini de viață...
Cred cu totuși că observațiile cu pricina țin totuși de un banal alt-unghi. Care altminteri nu-i
similar cu preajmă-a-extincției, cît cu ghinion de-a fi altfel...

Mă uit la vorba fraților din poză. Că să nu te iei în serios.

Mișto lucru, sufletul omenesc... Cum se simte el bine, cu așa zisă... Mica problemă este să nu
întrebi un lucru mic. Și anume ce e aia a te lua în serios. Om îl faci, pe vehiculatorul acelei
formule. Parcă îi zăresc fizionomic, la contactul cu nedumerirea de care vă spuneam.
De la acel stadiu, frumos nu-i însă a stărui în hă-hă-hă, că ce mască a rămas. Ci acceptat că
sufletul omenesc așa funcționează. Cu acea dorință, de respectivele îndemnuri (pe net ori ba), în
condiții... măgărești (adică ducem, dar nu știm ce).
Iar apoi e de acceptat a viețui între așa semeni (de felul lor, nici 99,9% din omenire!).
Sau barim de încercat.

63 
 
 A fi om înseamnă să judeci în alb și negru

De pildă despre Ion Antonescu. Ori Basarabia.

Cel de-al treilea mareșal al nostru îmi trezește sentiment de dramă existențială (a lui, și chit că
toți avem parte de așa ceva, la o adică). Un 'frate' al contemporanului său (întru prezență pe culmi
politice, nu neapărat ca vîrstă) Mihai I.
În rest, nu-mi bat capul dacă a făcut bine sau rău, dacă a fost de treabă sau ba. Mă mulțumesc
să accept acea felie de realitate, cu învățămintele ei (mai exact, că viața merge cum vrea ea, nu
noi).

„Domnule Ordean... S-o fi năcut omul în stare să accepte realitatea...?”

Depinde de procent... 100% nu cred că poate însă cineva, oricît s-ar antrena.

„Lucian Boia și criza statului de drept”

Am sentimentul că uneori tragem lucrurile în Pat Procust. De exemplu, că trebuie musai să

existe stat de drept.
Ferească Sfîntul a nu-mi fi drag acel S.d.d.! Însă parc-aș sta atent și la cum moaș-sa să mă
adaptez, la o realitate ce are probleme, a sta în tiparele statului de drept...

Pe undeva

… mențiune că ne vom aduce aminte împreună - la o întîlnire indiscutabil proximă - despre un

amic dispărut. Mi-e imposibil să nu realizez niște caracteristici ale acelui demers („Să ne amintim
despre X...”). O facem îndeobște în termeni sociali. Admit că aceia se pot afla mai mult decît
naturali cuiva, însă rămîn sociali - cu artificialitatea aferentă..
Poate din același motiv (plus al inevitabilului nostru omenesc), rememorarea va fi numai de
bine. Iar în același timp nu va avansa prea tare, întru cunoașterea persoanei cu pricina.
La chestiune, brusc realizez cît de puțin am apucat să cunosc pe respectivul. Asta, deși furăm
apropiați mulți ani. Îi intuiesc a exista ceva dincolo de ambalaj (altminteri plăcut, însă ferm), dar
nu pot realiza mare lucru, ce...

Poate livresc meditînd, prim gînd exploratoriu zboară spre răni existențiale. Și acoperite cu
pomenitul/omenescul ambalaj indicat mai sus.

N-am umblat pe la școli

… dar pe-acolo se predă că omul rămîne tot om, indiferent de numărul diplomelor acumulate?
64 
 
 „Micile plăceri nu sînt o bază solidă pentru fericire“

N-am prea studiat despre fericire... Așa că întreb pe alții. Cînd se vorbește despre fericire, în
preajmă ni-i și un criteriu numit durată?
Simt că ultimul nu e luat în seamă... Asta, pentru că s-ar duce naibii giudețul bunăstării, din
acea vorovire...

La vorba din imagine

… urmează doar să cădem de acord ce e aia adevăr al propriei vieți.

Stau uneori cu impresia că avem nevoie de vorbe cît mai fără cap și coadă, grație cărora
sufletul noastru să evadeze un pic din tărîmul vieții cu cap și coadă (altminteri, unele al naibii de
neplăcute).
Într-o vreme îmi punem problema dacă prin adînc niscaiva filoane nu-s e simt bine, la sosit de
vorbe fără cap și coadă, dpdv rațional. Există și așa situații (de pildă „Țara noastră-i dulce pajiște
albastră...”) dar deseori vorbe precum cea extrasă de la Preda țin de banală evadare cu orice preț.

„Chirilă, REACȚIE după eliberarea lui Udrea:

… „LUAȚI de aici JUSTIȚIE. HOȚII în LIBERTATE””

M-am nimerit căndva în preajma unei cățele, cu pui mititei. Se afla foarte vehementă cînd
doreai să-i iei fățiș dintre copilași, însă nu se prindea cînd îi subtilizai dintre ei, pe șest. La acea
situație îmi trimit mintea rîndurile citate mai sus. În momentul în care nu simți nevoia de nuanțe, la
o situație de viață, ci numești acolo - scurt - „Hoție”, mi-e teamă că poți fi jucat pe degete destul
de lesne.

65 
 
 Legat de chestiune, am trăit mult timp cu speranța că sîntem mai destupați decît în decembrie
1989, atunci cînd ne dădeam cap în cap... După 28 ani, simt că nu-i obligatoriu a ne găsi mai
breji, decăt atunci.
Aș putea sune că dimpotrivă, întrucît - și parafrazînd un dicton al locului - mintea mai multă a
adus și... vulnerabilități pe măsură.

21 decembrie. 1989 mai exact.

Cum trec epocile... Eroism, minunății, însă rămîn în urmă.

La fel s-a petrecut și cu ce vor fi găsit generații trecute important, în viața lor. Vreun 24
februarie sau 8 noiembrie 1945. Le-a(u) fost răscruce, zenit în existența lor, iar apoi încet s-a
scurs din prim plan.
Din amintire, finalmente.

„Dragi prieteni, ne vedem sâmbătă, la Girafă.”

Mă aflu nițel uimit, de lipsa nuanțelor la distinsul filosof Mihai Șora... Există ăia care au
dreptate, la Girafă, și adversarii dumnealor, care nu au...
.
Legat de producțiile actuale ale dlui Șora, îmi zboară mintea la o poză. Doi amici montaniarzi,
pe vîrful Picătura din Bucegi. Unul poartă cască de protecție, altul nu.
Ulterior/peste ani, cel dintîii nu va mai găsi necesar accesoriul respectiv, în vreme ce al doilea
nu și-o va mai scoate de pe cap (se înțelege că-i vorba de mersul pe munte, de de situații
urbane). Căci niciodată nu știi cum te schimbă trecerea timpului.
N-am răsfoit prea multe de-ale dlui Șora, dar parcă nu le-avea cu stilul de azi. Era altceva
(inclusiv la precedentele vremuri de zaveră, din 1990).

Dacă așa vru Cronos, însă...

66 
 
 PS
Apropo de lipsa nuanțelor, mi-i de vis urît, constantînd așa ceva inclusiv la minți cu pretenții.
De pildă vîrfurile de lance, Pleșu și Liiceanu.
Dincolo de cunoștințele dobîndite în scoli (dar și de cerințele mediului unde ne-am propus
afirmare), rămînem oameni. Cu parti-pris-ul, dar și cu dorința de-a plăcea în grupul nostru.

PS
Întreaga postare a dlui Șora:
„Vai și-amar…“
Prima oară când am auzit această vorbă trebuie să fi avut zece ani.
Nu am o amintire punctuală, nu era spusă într-o situație anume, care să-ți rămână în minte, să se fixeze
pe retină, să se așeze într-un colț al memoriei afective. (Și să rămână acolo, înțepenită pe veci.) Am
simțit-o mereu ca pe o expresie vagă, cu un conținut emoțional global și neanalitic. Una dintre acele
multe construcții ale limbii române care nu te smulg din rădăcini, nu te zguduie, golite fiind tocmai de
furia alcătuirii lor inițiale.
Pe scurt, f o r m u l e.
Dar anul acesta, pompos numit „Anul Centenarului“, mai mult decât în alți ani apăsători ai României,
vorba aceasta s-a umplut de conținutul ei năprasnic:
vai și-amar de țara noastră!
Dragi prieteni, ne vedem sâmbătă, la Girafă.

E interesant

… că pătura cu pretenții a fi cea mai destupată (din țară) se manifestă precum în poza de mai
sus ori în zisa dlui Chirilă („Asta e ţara în care dacă nu furi eşti prost").
Oricît de educați am fi, rămînem oameni.

*
Categoria #rezistentă nu e mai deșteaptă ori mai inteligentă ca altele. Pur și simplu ea, în baza
unei vitalități superioare, dar și a unui ego umflat pe temeiul că e școlită/europenizată, se simte
suficient de puternică pentru a revendica o poziție dominantă în societate.
67 
 
 O să spuneți aici că ea este totuși inteligentă... Se poate, dar nu îndeajuns încît să observe
belelele pe care inevitabil le aduce inteligența....

Îmi zboară mintea la zise ale lui Gustave leBon, cum că adunările umane se comportă precum
cel mai primitiv ins de acolo. La o adică, acele momente permit insului zice-se educat să se
coboare cu vioioșie la starea lui naturală.

La un articol al lui C.T. Popescu

… găsesc la comentarii un extras dintr-o piesă a Adei Milea. "Ceausescu n-a murit! /
Istoria ne-a pacalit / Noi suntem vii si mortii / Ceausesti suntem cu totii"…
Admit din start a mă afla ticălos, și căruia îi pute tot. Însă.
Presupunem că merg la autoare și întreb ce înțelege prin a avea noi comportament de
Ceaușescu. Ori că istoria ne-a păcălit. Etc.
Am sentimentul că sîntem doritori a căpăta, prin așa scrise, un fel de grandoare existențială.
Fiind acolo umflat al unui fapt de viață, respectiv un dor de evadare din cotidian (din... existența
reală). Din experiența-mi, insul se irită cînd îi ceri detalii despre așa afirmații/atitudine. Probabil
pentru că îl repune în stadiul inițial.
Mi-aduc aminte o poveste ce ni s-a citit la grădiniță (acolo țin minte, deși conținutul ei nu va fi
cadrat cu orientarea ideologică a vremurilor). Un ins de rînd făcea un mare bine lui Dumnezeu, iar
acesta îi promitea a-i îndeplini dorințele. Prin urmare, acel tip de rînd s-a apucat a-i solicita. Întîi
să fie boier în sat. Apoi și mai sus. Conte. Prinț.
Parcă fusese pus în gardă să nu ceară a fi Dumnezeu... Cert este că a reclamat și această
postură. Este momentul în care pierde tot. La acest stadiu îmi duce gîndul cînd vreun poet
(precum în textul Adei) e solicitat să dea detalii, despre vorbele lui. Se teme a reveni la stadiul
inițial.

68 
 
 În paralel, ne putem pune la discuție cum ni-i cu sentimentul de inferioritate, de nimicnicie de
prin existență.

La o zisă a cuiva

.. că nu-i frumos a duce lucrurile în plan personal, m-am întrebat - cu voce tare - ce e rău în
acel dus... Și acolo se irită insul, dacă soliciți detalii.
Cred, la acel gen de chestiune, că există un șablon impus de societate, de paliere ale acesteia
mai joase ori mai înalte. Și care-or fi justificate. Cert este că acel individ, temnător în vreo discuție
de ideea luării-personal, e neantrenat cînd îi vine acea idee sub ochi. Mai exact, al are o cutie a
Pandorei cu ordin să nu umble la ea. Și care, dacă e deschisă, se află tare vulnerabil în fața
entităților ce 'zbucnesc de acolo.
Poate că acel luat personal ține de rezonatul cu celălalt. Care, însă, nu-i neapărat să fie ca în
filme. Dimpotrivă.

Nu am pretenția aici de a epuiza subiectul. ba chiar a poseda ochi just asupra lucrurilor.
Cert este că omul normal (și suficient de școlit, asupra noțiunii...) se irită pînă și cănd o aduci în
discuție. Că „Hai să dăm un ochi, cum e cu acel luat personal...”. La respectivul, totul e simplu. El
e stăpînit de o voce: „Nu iei lucrurile eprsonal, iar în paralel vînturi ideea că nu e bine s-o facă nici
altul”. Atitudine de militar (grad inferior, altminteri) disciplinat.
Rămînînd de studiat mai mult (admit că asta nu va mișca stelele pe cer...) de unde vine
deranjul de luat-personal... Iar la baza a tot să fie dorința noastră de regresie.

Încheiere.
Ajunge un ciocan, la un car cu oale.

„ LA NOI CULTUL EROILOR LIPSESTE CU DESAVARSIRE ....

DE MONUMENTE CE SA MAIZIC ....RUINA ...”

Sper să n-ajung prea curînd a lua-n serios ideea de eroi... Eu unul văd în aceia niște tipi luați
prin amenințarea morții de lîngă familie și țarină, duși să se chinuie și chiar moară în condițiile de
iad ale tranșeelor, iar apoi (din motive pe care le putem discuta) declarați eroi.
O chestie de explorat se află motivele pentru care oricare neajuns în tranșee (din prezentul
acelora, respectiv viitorime) aplaudă ideea de erou. Aici îmi scapă gînd urît spre pelicula Matrix,
unde cu răposații din borcane sînt alimentații cei aflați în viață...

Am descoperit anul acesta

… la vremea aniversării lui 1989, că nu mai simt nevoie a privi înapoi.

69 
 
 Admit că revederea vreunor imagini de-atunci (de pildă ale lui L. Gâlmeanu) mă tulbură, însă
un ceva din interioru-mi ținea pleca de-acolo, cu atenția. Fără îndoială se află în așa renunțare și
vîntoase interioare incomode, care se vor fi agățînd de acele momente dramatice. Dar și vreun
ceva căruia i se pare aiurea, a ședea cu gînduri spre momente care se îndepărtează de la un an
la altul.
Scriam deunăzi pe-o imagine a muntelui Pietrei Craiului sudice că mi-au fost tare dragi acele
locuri. Mai exact au fost celui care care eram pe la 27-35 ani. Cam așa aici, la gînduri spre 1989.
Nu mai sînt demult acela.
În același timp (și încă nerezonînd cu interiorul, care vrea a privi azi ori înainte), cred că multe
din ideile de acum 29 ani se află de revizuit. Ori de coborît de magazia eroică.

„29 de ani...

,Din actele dosarului rezultă că pentru păstrarea puterii, prin acțiunile desfășurate și măsurile dispuse,
noua conducere politică și militară instaurată după data de 22.12.1989 a determinat uciderea, rănirea
prin împușcare, vătămarea integrității fizice și psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare
de persoane, fapte care se circumscriu condițiilor de tipicitate ale infracțiunii contra umanității prevazute
de art. 439 alin. 1 lit. a, g, i si k Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
Incidentele armate produse într-un număr mare de localități indică faptul că s-a acționat după un plan
prestabilit, ce avea drept obiectiv preluarea puterii de către noi lideri și legitimarea acestora" - Parchetul
Înaltei Curți de Casație și Justiție.”
.
Cînd pomeneam despre necheful a mai privi înapoi, spre 1989, cred că mi se trage și din
sentimentul inutilității... Și anume, acela al tragerii de mînecă - a vreunora ori altora.
Aș puncta doar un lucru. Noi ne aflăm precum unghia, pe mapamondul acesta. Este motivul
pentru care, de foarte multe ori (mereu?), alții trag sforile pe întinsul patriei dragi. Asta s-a
întîmplat și în decembrie 1989 (am aflat asta din cărți de istorie onorabile).
A face proces despre revoluție, dar a ignora micimea planetară de care pomeneam mi se pare
aiurea. Dau voie vreunora să fie oameni, dar nu mi-aș pierde vremea cu rechizitorii precum acela
citat. Nu știu cît, în acel proces, e nevoie de justiție și cît de circ oferit mulțimii (iar în paralel hîrtie
goală de pus la dosarele birocraților UE).

Poate-i mai bună, legat de 1989, o Carte albă, precum aceea a colectivului Vladimir
Tismăneanu. Aceea în sine se afla părtinitoare, însă tot era un pas înainte, legat de raportarea la
anii comunismului.

Judecata din procesul Revoluției e una aiurea... Nu în sine, că judecă, ci pentru faptul că
smulge felii de realitate, dintr-un trup istoric, apoi le tratează în funcție de necesitățile socio-
politice ale momentului (2018).
Hazos este că este demersul este pus în practică (tot) de un mădular al Statului, același care a
generat 1989 (nu-l pun la zid pentru asta, căci face și El ce poate - doar constat...)

70 
 
 „Pus astfel in lumina, ancorat in sinergia faptelor

… recursul la universalitate nu eludeaza meandrele concretului"

Dacă nu mă înșel, aceste vorbe aparțin lui Ion Iliescu (în prima parte a lui 1990). Nu le-am dat
atenție, în amănunt, doar făcînd haz de ele, atunci imediat după Revoluție.
Mă uit acum ceva mai atent la ele și văd să existe vreo problemă acolo. Un om se referă ceva
mai elevat despre o felie a realității. Se poate discuta că-i (excesiv de) prețios în zise, dar ideea e
bună, după cum nici înșiruirii de cuvinte nu aș avea ce să-i reproșez, în sine.
Era acolo un om trăind într-un anumit mediu, care se exprima în ton cu acela.

Legat de situație, a citatului reproșat, aș puncta două lucruri. Pe de o parte un grup adversar
caută bube în cap respectivului. Totodată, aceia, dar mai ales adversari de rînd ai tehnicistului
orator nu privesc în amănunt acele zise. Ei au doar nevoie să facă haz de un seamăn. Îi încurci
rău de tot cînd le soliciți detalii, despre atitudinea lor. Mai exact ce văd aiurea, acelor vorbe. În
grupul/gașca lor, esențial este săs e rîdă de acela. Motivul este doar pretext. Iar atmosfera locului
mai mult decît binevoitoare, cu aceia. Una în care să spui că unu și cu unu fac trei, dar nu se miră
nimeni, cîtă vreme ideea în cauză conferă/furnizează bunăstare. Vreo curiozitate exterioară, de
acel 1=1=3, riscă să coboare în realitate acei oameni, unii trăind pe moment în superioritate (și
bășcăloasă) asupra altor semeni. Realitatea fiindu-ne neplăcută (motiv pentru care avem nevoie
de acel cocoon între amici/comilitoni).

Răutăți, însă poate adevărat...

„Romanii din '89 au iesit in strada pt o viata mai buna si pt libertate. Romanii de azi nu au
inteles sacrificiul martirilor si au inlocuit viata mai buna si libertatea cu nepasarea...”
Mi se sperie gîndul că aș putea întreba compatrioții (eu nu le am cu formula Românii....) de
atunci ce și cum aveau în cap. La cît de împiedicați erau, prin secvențele tv rămase de-atunci,
cred că s-ar afla de Gaiță, Divertis, Bendeac șcl.
Se înțelege că și alții, de la un 2050, vor rîde de cum ne manifestăm noi acum... „Hă-hă-hă, ce
[nașpa] scria fraierii ăia...!”

”Am gasit prin PC astea

… si m-am gandit ca e bine sa le vada si astia mai tineri. Gasiti la link-ul acesta fotografii [din
decembrie 1989] apartinand D-lui Laurentiu Galmeanu: ...”
Nu cred că-s ticălos, cît voi să văd toate fațetele unei situații. Dacă te uiți la acel tip de imagini,
devine obligatoriu să te uiți și la cum se aflau gazetele (fie și libere) din vremea aceea. Eventual
la secvențele video, ale epocii.
La chestiune, priveam de curănd spre vorba „Cutare nu are niciun Dumnezeu” Am mirosit acolo
nițică supărare că acel paria nu intră în cercul lui „Azi mă perii tu pe mine, mîine eu (sau altul mai
fraier) pă tine...”

71 
 
 Dacă în vreun film cineva dansează cu lupii

… e foarte aplaudat. Dacă tu, om simplu, spui că dansezi/dialoghezi cu iarba - ești luat cu
Huo!, respectiv trimis la Spitalul 9 / Obregia.
Probabil trebile stau ca în armată. Bătem cîmpii doar la ordin, și-n corpore.
("Păi matale ce credeai?!...")

Spuneam ieri

… că nu mai sînt tentat a privi spre decembrie 1989. Și numai bine îmi ajung ochi pe un volum
din bibliotecă, și anume „Crimele Revoluției...”
În principal, autorul Grigore Cartianu tratează acolo despre transmisiunea celei ajunse
Televiziunea Română Liberă. Mizanscena, scenariul de-acolo se află cît să rămîi cu gură căscată
(nostrum culpa altminteri...). Cam fiecare intervenție în fața camerelor de luat vederi din acele zile
e minuțios aranjată. Și cuvintele acelora care grăiau pasămite spontan erau alese cu grijă.
Asta e.
În schimb, stau uimit ba și pic în admirație - la mașinăria în stare să producă așa spectacol (în
show descopăr, inițial surprins, inclusiv pe patronul unei edituri unde am lucrat astă vară, Boris
Zingher/Singer).
Ce mi-e un pic de mirat se află nu doar mintoșenia acelei mise en scene, ci și prestația
actorilor. Nu aceea din fața camerelor de vederi, din perioada amintită, ci întreaga sagă, mai
exact de la racolarea acelora, apoi la 'activarea' lor (sub oblăduirea unor supraveghetori), pînă la
faptul că nu știu să existe defecțiuni între acei pălmași. Nu a dat niciunul pe goarnă, cum s-ar
spune, despre operațiune (deși ultima, minților ceva mai destupate barim, se află vizibilă). Asta în
condițiile în care rolul acelor actori a fost destul de ingrat, în sensul că un vanitos ar fi avit
probleme, la momentul repunerii în dulapul cu marionete.
Spun ultimul lucru observînd cum pînă și cei interpretînd roluri mai ample sînt scoși uneori în
decor.

Poate doar un Ion Iliescu să aibă traiectorie mai lungă, dar el iese deja de pe scena inițială, a mișcării
ce acaparează puterea politică postdecembristă, pentru a juca pe scena Istoriei. Și de unde e scos fără
menajamente de Aceasta, la cea cînd Dumneaei decide (2005, respectiv anii în care va fi descoperit că
din politică poți ieși înaintea stării picioarelor-înainte).

Probabil că toți acei actori - precum de la TVRL - nu posedă vanitatea inimoșilor normali (aceia
care țin să iasă curent în relief). Rămîn uimit de mintoșenia celor care au știu să-i aleagă, iar
ulterior să-i pună în mișcare conform planului lor (dacă nu ale unor mai mari ca ei...). Uimit și,
mărturisesc spășit, în admirație.
Om de serviciu (nu acela cu mopul și găleata!), al dumneavoastră Mircea Ordean.

72 
 
 Simplă observație

Și în sensul că sesizez (să presupunem...) un mecanism, dar nu l-aș putea urma ușor, chiar
dacă aș vrea... Mai exact, proiectul uman mi-ar fi mai puternic.

„Poezie fără sfârşit: „Paterson“ (filmul) este o extraordinară analiză a mecanismelor rutinei, şi a felului în
care acestea pot fi depăşite, pentru a găsi şi a crea frumuseţe şi poezie în şi din orice detaliu (iar pentru
aceasta Jarmusch a re-apelat la stilul său atât de specific, rafinat de el în filmele anilor ’80). Zi de zi, de
luni până vineri, Paterson se trezeşte la ora 6 (fără ceas deşteptător!) şi execută aceleaşi lucruri, într-un
„ritual“ al rutinei căruia îi suntem tributari mulţi dintre noi. Poezia şi frumuseţea pot transpare însă în
orice detaliu, cum ar fi o cutie de chibrituri cu literele scrise în formă de megafon, punct de plecare al
unui „poem de dragoste“ (a cărui progresie, pe parcursul zilei, în mintea lui Paterson ne este redată
minuţios). Poezia este, aşadar, „o fântână în mare“, ne demonstrează acest superb film, totodată un
exerciţiu de reîntoarcere la poezie, de regăsire a acesteia, un imn adus supravieţuirii acestei arte de
temelie.”
(Scuzați de lungimea citatului!, n. MO)

Ne dregem din ale sufletului prin ceea ce dori a fi aport sporit de plăceri. Din cele clasice (din
proiectul Speciei), dar și culturale.
Mult mai rar izbutim a dobîndi plăcut/suportabil prin rezistența la... ne-plăcut.

„Popor de primitivi, 95% inculti, needucati, salbatici

… mancatori de porci mici si seminte, curve si turnatori, râgâitori de bere, milogi manipulabili in
cautare de orice mocangeala. Demnitate pula. Omenie pula. Sobolani!”

Din ce am observat eu (și fără pretenție că adevărul mi-e în brațe), aceia din vest se află mai
indulgenți cu punctul de vedere al altuia. Ultima idee nu viețuiește singură, ci va fi survenit după
epoci de spart capul între aceia, pe motiv de gusturi diferite. Apoi, se va fi pornit o spirală
ascendentă, la care acea toleranță (iinițial de strict slogan) a dus și la scăderea sentimentului că
celălalt ne vrea cu siguranță răul.

73 
 
 În așa condiții, va fi existînd un fel de autocenzură, vizînd să nu deranjăm interlocutorul cu idei
inflamabile. În general însă nesiguranța existențială este acolo mai redusă, motiv pentru care nu
ține să explodeze prin atitudini/subiecte agresive.
Zic și eu, nu dau cu parul...

„Îmi place la Noé că este un cineast postmodern

… (ca atitudine, nu ca mijloace) care vorbeşte despre lucrurile (şi emoţiile) primare, esenţiale:
moartea, sexul, drogurile..”
Postmodern... Implicit, valorile culturale. Și punctînd despre ele că doresc de la public
entuziasm, pentru ceea ce vîntură ele (că și acelui public îi place a cădea entuziast, e altă discuție)
Unul dintre motivele pentru care stau prudent în fața valorilor culturale este că ele se află
supuse plictiselii. Nu neapărat a mea (deși nu mi-o neg). Ci a acelora care simt nevoia să
inventeze altceva nemaipomenit (i-ar fi și greu a menține entuziasmul inițial, cîtă vreme orice
sursă de excitabilitate își pierde în timp putința de-a mișca ținta umană).
Nu spun că societatea e aceeași la vremea cînd își agrea eticheta modern(ist)ă, respectiv
ulterior. Dar în acel 'postmodern' văd nevoia de nou. De altceva care să excite măreț (și ducîndu-
ne astfel mai suportabil prin existență). În paralel, omenirea educată cît de cît are tendința de-a
grămădi valori. Mai exact reține curentul X, dar și pe-acela care (pe principiul epuizării plăcerii de
moment, de care am pomenit mai sus) care l-a detronat.
Admit că mă aflu un pic răutăcios/agresiv-a-tout-azimuth spunînd astea, însă chiar greșit nu-i, a
identifica acolo omenească lăcomie.

PS
Se înțel ege că pot fi urecheat nițel, cum că la materialul de unde extrag în astă postare nu văd
li lucruri de aplaudat. Și pe care să le tratez în baza unei minți ori fineți sufletești de chiar tembele.
Da. Admit spășit. Pînă acum nu am reușit să fiu mai amabil cu acel tip de scrise. Deși, fără
îndoială, poate merită. Of.

74 
 
 La niște zise reproduse din anticul Seneca

Există două lumi depărtare între mine și Seneca. Una e cea fizică, a celor 2000 ani scurși de la
vremea cînd se ivea acel fruct al mintoșeniei.
După cum. La nivel conștient putem glosa frumos despre multe. Pe care să nu putem a trece
însă în practică, nici orator, nici public entuziasmat de ce zice acela.
La o adică, un lucru extrem de important în existența omenească este procurarea de iluzii. Între
ele, că e de ajuns să fii încîntat de vreo idee (a altuia), pentru a poseda deja fericirea, care îți va
suprima etern deranjul existențial. În același timp, același timp scurs de atunci mă face să fiu
înțelegător cu Seneca. Și să nu-i reproșez că nu se apleacă asupra dedesubturilor situațiilor pe
care le pune la zid (de pildă lingușeala). Ori că, dacă-l caut bine la scrise, dumnealui însui
lingușește, fie și în altă măsură ori în alt mod.

„Domnule O., cu dumneata nu se poate construi nimic! Doar pulverizezi ce piatră pe piatră apucă a
pune amărîta asta de omenire...”

„Maria Magdalena / Mary Magdalene

… (Marea Britanie-SUA-Australia, 2018), regia Garth Davis, cu: Rooney Mara, Joaquin
Phoenix, Chiwetel Ejiofor. Distribuitor: Ro Image 2000. Data premierei [în România]: 30 martie
2018.
Nu am pretenția de-a fi urmărit toate peliculele de acel tip, dar nu am întîlnit vreunele în care
filme despre religie să conțină minim criticism despre informațiile biblice, iar în paralel să nu-și
învelească narațiunea cinefilă în 'amplificatoare' de diverse tipuri.
Deunăzi, am nimerit la Antena 3 o emisiune interesantă, despre cum diriguitorii setează
credința supușilor. De bine ce spuneam c-am apucat pe... Dumnezeu (acela al ideilor libere) de
picior, cuvîntătorul de-acolo a făcut marșarier, cum că ce băieți de treabă se află Dumnezeu tatăl,
respectiv fiul său, între altele credinciosul de rînd rezonînd mult cu ei.

Despre relația cu Duhul Sfînt nu s-a pomenit nimic.

Că veni vorba, și în ton cu un mai vechi obicei prost al subsemnatului, oare cum stau de vorbă, Sfăntul
Duh cu ceilalți din Treime?
E interesant aici că ridici o banală problemă de bun simț. Mai exact dacă aceia conduc îmmpreună
lumea, păi or avea interacțiune. Sînt gata să vizualizăm cum va arăta scena în care subsemnatul va fi
condamnat la un catralion de ani, prin smoala Marelui Subsol...
Nu vei vedea însă mutră mai iritată, la boși religioși ori simpli credincioși, la așa curiozitate!
Deși, politicos ar fi să ți se răspundă, ori măcar spună, că nu ne duce mintea, că cum procedează
dumnealor (altmniteri, dac te miros mai prostuț, șmecherii din branșă au pregătite niște
discursuri/afirmații mai mult decî sforăitoare).

La așa reacție, mă întreb (cu mintea pe care o voi fi avînd de la mai-marii cerurilor) de unde se trage
acea iritare.

75 
 
 Cred că e un amestec. De oroare existențială (acoperită de acceptul credinței, respectiv de
propovăduitul ei altora), dar și de sentimentul fiarei ce se simte stăpînă pe pămînt. Pe mediu.
.
Dincolo de astea (însă privindu-le).
Oare în rai, cînd presupun că voi ajunge, s-or găsi (că de-aia e rai!) tipi care să-mi explice frumos,
despre mirările-mi de față? Ori și ăia (îngerii, de pildă) se vor uita urît?
Simt că și ei se vor uita urît.
Nasol.

PS
Dar dacă-l întrebi pe Belzebuth aceleași chestii, ăsta ce va zice?
Nu vă uitați strîmb la zisele-mi de mai sus. Căci am în bandulieră altele și mai nașpa. Mai exact despre
ce i-i prin viața unui om, de ajunge să gîndească așa.

Vorba cu 'penalii', cea mult vehiculată azi

Mi-e greu să nu observ că ea circulă într-o societate, aceea românească, unde nu-s bătute
recorduri întru corectitudine. În același timp, nu cred că acele acuze - aduse lui L. Dragnea și
comilitonilor - prind și la suporterii acestora din urmă. Totodată, intelectualicește vorbind, o mare
parte a populației nu rezonează cu așa vorbă (și unde în cel mai bun caz prinde „La
pușcăriiieeee!”)
În ce privește #rezistenții aruncînd (spre alții) așa acuză, am sentimentul că nu-și bat capul,
dacă demersul lor are succes, pe ansamblul societății. Și nu-și bat din cel puțin două motive.
Nevoile lor sufletești privesc doar acea eliberare de agresivitate, spre cel identificat drept dușman.
În același timp, nu contează acuza în sine, cît primatul pe care acea minoritate are impresia că
dobîndește - via tumultul străzii - , asupra restului compatrioților.

PS
N-aș ascunde că agresivitatea se află principal combustibil inclusiv celui care scrie observațiile
de față...
Estem oameni.

Dacă nu ni s-ar spune la școală

.. iar apoi prin societate că Ateneul Român e o chestie nemaipomenită, ne-am mai prosterna
lui, respectiv am mai freca altora ridichea, dacă nu fac la fel?
Eu unul, cred că nu...

Oare a nu fi entuziasmat de Ateneul român (ceea ce nu-i egal cu a-i cere demiolarea...) ține de
postCultură, ori de ocol al amintitei Culturi?
Apropo. Am auzit de postmodernism și altele asemenea... O exista și Postcultură?
Probabil nu.

76 
 
 Th. Stolojan spunea cîndva, din calitatea-I de premier, că există lucruri cu care nu se glumește... Sună
frumos, dar nu admitea gluma inclusiv datorită fragilității entității ce-avea de apărat.

Adevărul despre revoluția din 1989

Nu prea mă pricep la finețurile ideii de „condiție umană”, însă parcă tot sub cupola ei aș duce
adevărul cu pricina.
Care-i unul simplu. Și similar ființei umane, în trecerea-i sub soare.

Se află fir neînsemnat de nisip (dacă nu praf), în schimb a primit în cîrcă responsabilități. Să
caute hrană. Să umble după vreo femeie care nu are chef de el, doar pentru că așa îi ordonă
Specia (sau invers, o doamnă alergînd după un domn carele...). Etc.
Pe-asa tipic văd Decembrie 1989 al nostru. Adică, ne aflarăm prea neînsemnați, pentru marile
vînturi planetare (ori măcar local-statale) care au mișcat lucrurile. În același timp, ceva contribuție
am avut și noi la marasmul care a fost căzut atunci. Mai exact, prea tare nu ne-am opus
sistemului ce ne-adusese la sapă de lemn...

Se înțelege că nu-i o treabă a spune omului simplu cele de mai sus. În paralel, există niște
nevoi de coeziune ale societății, respectiv ale dezamorsării de
tensiuni ce pot apărea inevitabil în viața unei mega-alcătuiri
umare.
Prin urmare, se ajunge la noțiuni de tip poporul a făcut
schimbarea din decembrie 1989, că morții de-atunci sînt eroi, și tot
așa.

PS
Am întrebat confratele de Facebook - care aduce acea imagine
(înțeleg că din Sibiu) - ce înseamnă adevărul/Adevărul pomenit
acolo.
N-a fost în stare să răspundă.
În schimb, a glisat după un timp spre ideea de adevăr asupra
revoluției cu pricina. Și pe care nu-l vom afla (datorită acelor
mîrșavi compatrioți care se opun din toate puterile)

„Cîțu: Prin taxa bancară

… Dragnea și Teodorovici doresc să transfere datoria publică la Moscova și să fim prizonierii

lor...”
La o afirmație precum a dlui Cîțu, e util să întrebi care e problema, dacă acea datorie se
transferă la Moscova... În răspunsul respectivilor, vei identifica exact firea pe care aceia o
reproșează moscoviților. Bașca supărarea că le-ar putea fi cineva mai mare, în ograda lor.

77 
 
 Cineva îmi reproșează că am lipsit

… la ora de istorie (mai exact la cum se află predată ea în școli).

Or.
Prin definiție lecția de istorie e plină de subiectivism... Unul care altminteri face bine Stăpînirii,
cît și cetățenior asemenea dumitale.

Îmi pare bine c-am lipsit la ora de istorie. Cum acel domeniu mi s-a aflat totuși unul favorit, l-am
explorat pe cont propriu.

Într-un clinci pe undeva

… (căci la altceva nu mă pricep) îmi sare în minte vorba Ubi bene, ibi patria. Adică, unde pe
planeta asta mi-i bine, acolo mi-i și patria.
Dictonul acesta are faimă proastă, în lumea socială. Îl răsucesc însă pe-o parte și alta, și pricep
mai greu... De ce să nu-mi fie bine unde vreau eu, ci s-o fac (să admitem că-i posibilă așa
anasînă) unde vor alții?

„Marlene Dietrich, femeia fatală și misterioasă...”

Ăștia ce redactează ca mai sus (de fapt, publicul luînd în serios vorba), au văzut femei la viața
lor? Respectiv cum arată ceea ce i-ar putea fi numit mister?

Interesant lucru, viața socială. Și implicit vorbele care prind bine pe-acolo.
Cred că-ți pierzi individualitatea, ba și luînd de literă Evanghelie afirmații precum aceea citată
sus, aici...
Vor fi existînd însă și avantaje, ale respectivei pozițiuni...

PS
Stau și mă întreb dacă nevoia de-a spune vreunei femei că-i fatală nu ascunde chestii de
explorat la psihanalist. Inclusiv vreun pic de dor al morții (cea personală, nu voită altuia) .
Apoi, nu cred că Marlene avea succes la domni ceva mai tari pe picioare. La ea, esențial se
afla fluturarea unei sexualități multă cît și stăpînită. Treaba asta dă gata pe-aceia în căutarea unei
stăpîne. Ori la cei fascinați de curva locului în care au copilărit (spre mama proprie fiind mai greu
de emis simpatii, neaflîndu-se atractivă).
Spre deosebire de alte femei, Marlene nu-mi părea a-și pierde capul că pe vreun moment nu
reușea a-și satisface torentul sexual. Se rezolva cumva, inclusiv cu duș la baie, eventual cu
persoane de același sex.
Intrînd în umană competiție cu careva care nu izbutea a-și înfrîna acel apetit, categoric ea era
mai tare. Mai… impunîndu-și regulile.
Deși va fi fost o dominatoare de treabă.

78 
 
 *
Din motive respectabile, societatea își dorește bărbații nițeluș în categoria boilor. Și cel mult a
taurilor mult înfrînați/împiedicați. Din unghiul interesului Ei, așa-i mai bine.
Fiind ins cu imaginație, poate-ar fi de meditat, cum arată Societatea sub forma unui om - cu
vanitățile, fricile și sentimentele acestuia -, în momentul în care-o amenință extincția?
La cîte altele animă sfera culturală, și nu numai, așa idee a mea n-o fi capăt de lume...

Eu unul nu izbutesc să trăiesc, acum

Mai fug la o mie de ani înainte, ori înapoi, după cum deseori dau o raită pe lumea ailaltă, după
care mă întorc cu sacoșele pline (au marketuri mai procopsite ca Aici-și-acum)....
Dincolo de glumă. Și privind spre ființa numită om.
La așa zisă, lansatorul ori admiratorii ei se indispun, dacă soliciți detalii ori altă părere.
E interesantă chestia asta din noi care are nevoie ca de apă de lucruri pe care nu zăbovește,
cu mintea. Înțeleg perfect c-acolo se află o treabă inconștientă, ce adapă la nevoile sufletului (pe
două paliere principale, al doilea fiind legat de social) . Dar tot nu pot scăpa din vedere
cacteristicile fenomenului.

79 
 
 ”Ce frumos, ce afacere profitabilă pentru
inimă

… să oferi o bomboană unui copil şi să primeşti înapoi

un zâmbet nepreţuit ca valoare!”
M-oi afla eu ticălos, dar nu izbutesc să văd minunea
din ochii unui copil. Probabil am lipsit la lecția unde-i
plantată așa idee în mintea omului social. Ori coerciția
socială mi-a fost dintotdeauna antipatică (că prelungeam
acolo de-ale familiei personale, e altă discuție).
Că tot îmi deschisesem mintea la subiect, m-am
întrebat cum o privi omul needucat subiectul. Cum o fi
prin junglă, tropicală sau ba. Or, e foarte posibil ca
pornirea omului 'natural' să fie a ucide copiii care nu-s ai
clanului său. Eventual să tragi niște scatoalce din senin și
acelora.

Mă aflu om care poate gîndi la așa ceva fără a executa fulgerător salt către punerea în practică.

Misterul unei femei

În nemernicia-mi, simt acolo dorință a acelui poet de a reveni în maica-sa (nu în sensul
freudian…). Pot detalia, de ce cred asta.

La o adică, cea mai cunoscută injurie națională e mai legată de ce spuneam mai sus, decît de sadismul
trecerii unui corp mare printr-un spațiu mic...

Folosesc prudent vorba

… potrivit căreia (nu) se învață din istorie. Apelez însă aici la ea...
Nu-mi pare că poporul român a învățat din evenimentele lui decembrie 1989.
Cu nuanțările:
a) poate că nu se poate învăța...

80 
 
 Mai exact, nevoi de-ale sufletului/primitivului nostru sînt mai importante decît savantlîcuri, chit
că ultimele pot evita praguri de sus (și implicit să ne moară copilul aiurea, la vreo Zăpăceală
precum aceea din decembrie).
b) nu aș opera ici pe categorii, cum că șefii noștri statali s-au deșteptat foarte mult, cu acel
prilej. Căci nu-mi par (cu ne-modestia aferent zicînd) mult mai destupați ca atunci.
c) Într-adevăr, la nivel mondial există exemple clasice de popoare schibate - e vorba de ale
Germaniei ori Japoniei...
N-aș dori însă nimănui modificare benefică avînd la bază catastrofele acelora...

În Parlament sunt pana in 500

… dar niciunul intrat pe criteriii de valoare intelectuala sau profesionala...”

Respectivii se găsesc acolo datorită celui mai valoros criteriu posibil. Au spus onor Electoratului
că se află nemaipomenit, respectiv că vrerile Sale vor fi gata mintenaș.
De la acest stadiu al discuției, e liber la dat cu piatra.
Cea biblică.

Mi-a ajuns sub ochi un studiu

… a trei autori (Andrei URSU, Mădălin HODOR, Roland O. THOMASSON), despre decembrie
1989.
Mărturisesc a fi fost dezamăgit de ce-am lecturat acolo. Mai exact de spiritul acelor rînduri, pe
care îl văd corijent la disciplina Obiectivitate.
Iar raportat la evoluția cercetărilor istorice de la noi îndrăznesc a-l plasa în dreptul stilului din
anii 1990-95.

După acest ani, sosind tabăra lor la guvernare, mulți înfierbîntați pe subiect au lăsat-o mai moale. În
același timp, au fost extrem de utile emisiuni TV precum a lui Marius Tucă, unde s-au putut vehicula
informații, cît și idei în sine.
Pentru ca prin 2004 să avem interesanta serie „Lovituri de stat...”, a lui A.M. Stoenescu

81 
 
 Paranteză în paranteză... Dacă aplaud ultima lucrare nu înseamnă că ea-i perfectissimă).

Eu unul sînt adeptul dictonului Fără ură și părtinire.

Înțeleg perfect pe-aceia care îl ignoră, însă ceea ce rămîne nu prea mai e istorie. Dumnealor,
subiectivii, pornesc la studiu cu idei preconcepute, despre actorii epocilor la care se referă. Idei
care împart aproape fără excepție acei actori în buni și răi.
Se prea poate ca vreunii să fi fost mai ticăloși, iar alții mai cuminți, dar vreau să fiu lăsat eu, ca
cititor, a decide care avu ghinion, la naștere, să viețuiască în medii care l-au făcut lepră, și care
nu. Ca urmare, îmi doresc înfățișate faptele, zisele aceluia, și mai puțin că ce fiară va fi fost.
Din ce-am înîlnit pînă acum, Lucian Boia mi se pare cel mai obiectiv (chit că unele mici răutăți
ale domniei sale mi se par de evitat). Cu precizarea că nu am lecturat foarte mulți specialiști în
domeniu (dar le pot bănui gradul de omenesc, sub soarele patriei noastre), consider că doi autori
extrem utili, pe acel cîmp al Istoriei românești (contemporane), își au totuși marotele dumnealor,
tributare pe de o parte naționalismului, pe de alta zoneid e societate pe care o simpatizează.
Un Grigore Cartianu e pornit pe ruși, de pildă. Altminteri tonul său se află al insului
independent, în vreme ce A.M. Stoenescu are sensibilitate pozitivă spre ideea de stat. Unul
român, căci și dumnealui îi stau prost sovieticii...

O să mă întrebați că ce-i rău dacă nu dumnealor nu-i înghit pe ruși. E dreptul lor, însă n-aș fi
mai catolic decît papa, în sensul că - mulțumită unui conațional Ceaușescu, și-al unui popor ce nu
prea a zis pîs la acesta, am ajuns în decembrie 1989 să-l dorim pe sovietici, pentru a ne scăpa de
dictatorul de-același sînge cu noi.
În același timp, putea să se dea un general ca Gușă (ori alți naționaliști de după spartul tîrgului)
în cap și-n fund, că nu ne-am fi putut rușilor, dacă prin absurd le-ar fi ars acelora a ne vizita. Cu
trupe regulate.

Legat de optica-mi, nu-s fan al Moscovei, ci doar nu fac deosebire între omeneștile unui străin și ale
unui - zice-se - de-al meu.

Aș vorbi de bine în materialul Ursu-Hodor-Thomasson faptul că, în premieră, cineva nu mai

saltă cu colții pe generalul Nicolae Militaru. Și pe care anterioară toată floarea istoricilor locului
plasaseră în bestie neagră (deși, de pildă, nu citează nimeni picior de dovadă, că ar fi fost agent
sovietic).
Că veni vorba, acuza de a.s. e de tot hazul, întrucît nu doar ni se părea nouă c-am ascuns ceva
de ei, dar deseori îi informam chiar noi ce și cum, de pildă cum e cu armata noastră cea
participantă la Tratatul de la Varșovia.

Pe bd. Brîncoveanu, din Capitală

… întîlnesc la doi pași unul de altul două sedii de partid. Și care, dincolo de experiența USL
(de la debutul acestui decenii) s-au aflat antagonice. E vorba de PSD, respectiv PNL.
La PSD, vitrina se află goală (în sensul lozincilor). Vecinii, însă, nu mai prididesc cu CV-uri, ale
partidului, respectiv animatorilor săi de azi. Se află acolo potrete din vechime, cu citat antebelic
despre democrație, dar și pomenire a titlurilor profesionale ale celor de azi (din acea filială de
sector, mai exact).

82 
 
 Ultima desfășurare mi-a trimis mintea la confecționare de nobilitate. Și care, previzibil, dă bine
categoriei de electorat a acelei formațiuni. În schimb, PSD pare mai puțin peren (istoricește
vorbind), ba chiar șubred - ca valori pe care să ne exulți printre intelectualii țării. Cu toate acestea,
dacă vîntul nesiguranței bate puternic la altitudini înalte, la 'sol' PSD șade larg și solid ancorat.
La prima vedere, situațiunea trimite spre paradox. Acesta conținînd neștiință de-a noastră, plus
rigiditate în fața schimbării.

Admit că mi-i neaccept al realității

Dar tot privesc mirat spre susținătorii titrați ai PNL, care laudă Brătienii, dar nu-mi par să fi
răsfoit relatări oneste despre aceia.
Dumnealor, părinții (istorici, ai) partidului, aflîndu-se oameni. Cu bune și mai puțin bune. Cu
glorioase, dar și destule chifle.

Povesteam lunile trecute despre o expoziție cu facsimiluri din presă de veac 19, cum era dat I.C.
Brătianu de toți pereții, de opozanții săi politici.
.
Deduc de-aici că la acei intelectuali peneliști se află mai presante nevoile sufletești ce duc la
măsluirea istorică. Admit că intervine-acolo și-o interdicție socială, de a trata de zei corifeii
Neamului.
Că veni vorba, și neinformat aflîndu-mă, am luat în serios glorificarea de către americani a
Părinților națiunii (a lor...). S-a întîmplat a urmări un serial (nu chiar nou, al HBO) despre John
Adams, al doilea președinte al S.U.A., după G. Washington) Să te ții, și-acolo, un omenesc prima
poci zice!

Dacă nu ni s-ar fi spus

… c-alde coloana de metal ridicată de Brâncuși la Tărgu-Jiu e-o chestie nemaipomenită, am

vorbi reverențios despre ea? Ori, trecînd pe-acolo, am spune: „Ce dracu mai țin ăștia asemenea
aiureală?!”.
Pînă la urmă, la baza acelei atitudini se află două chestii braț la braț. Și anume nevoia noastră
de nobilitate, prin proiecție în așa lucrări (dar și într-un autor faimos), respectiv teama de-a fi altfel
decît o cere Societatea. Ultima, din anumite motive, dorește/impune să declarăm lucrarea cu
pricina drept nemaipomenită.

PS
Deși nu-s chiar idiotul satului, nu văd legătura dintre acea figură și infinit. Nu le am cu teoria
artei, însă parcă prin cu totul altceva aș simboliza infinitul (și presupunînd că nu aș face pe mine
din start, gîndindu-mă la nesfîrșirea boltei de deasupra capului...).

83 
 
 Depresia

Fără îndoială, în domeniu și-au dat cu părerea minți infinit mai pertinente decît a mea (de pildă
D. Stimerling). Dar simt că depresia izvorăște din neputința ((din fericire ne-eternă) de a ne mai
fabrica iluzii. Care iluzii sînt necesare pentru a putea compensa refulate de prin inconștientul
nostru. Și care-s în acea stare pentru că ne sînt insuportabile.
Cum și mîine e o zi, ne va reveni sănătoasa putirință a fabricării de iluzii. Cît și a putinței de-a
fixa bine piatra de moară, pentru butia refulatelor...

PS
Mi-ar place, cîndva, un coleg de cazan (cu smoală) cu carele să mai schimb o idee ori alta, ca
cele de mai sus.
Că veni vorba, mi-amintesc o frescă cu iadul, din bisericuța Dealului Mitropoliei (București).
Dumnealor, prelații, au voie a opina despre iad. Dacă solicită detalii suplimentare vreun rătăcit,
păi strîmbă din nas...
Ziceți că ăsta nu e subiect, pentru frumoasă zi de de 30 decembrie? Se poate, dar a nu se uita
ce ziceam desore butie plus piatră de moară (alea din suflet). La o adică, sufletul nostru va fi
perceput despre un disconfort existențial ori altul încă din burta mamei. Ca urmare, e foarte
posibil ca el să știe demult, ce vă spun eu aici.

O prietenă

… are amabilitatea să-mi explice ce înseamnă ”Halleluiah / Aleluia”. Și anume „Lăudat să fie
Domnul!”
Of.
Și suflînd greu din cauza intredicțiilor, de pe lumea asta...

Domnul în cauză nu pare să stea bine cu opinia de sine, din moment ce-are nevoie să fie
lăudat. Adicătele să i se spună că-i de valoare. Și care, cam aritmetic, ascunde o părere a aceluia
că nu face doi bani. Corectați-mă dacă greșesc.
Este drept că același Domn poate să fie tratat cu laude și fără s-o ceară. Se practică așa ceva,
dinspre sicofanți.
La chestiune, priveam ieri parcela-din-urmă a lui Dan Iosif, din cimitirul Eroilor Revoluției. Îi fac
prezumție lui Dan a se fi aflat om destul de modest, și care totodată e posibil să nu-și fi bătut
capul cu locul pe unde îi va umbla fantoma, pănă la judecata finală. Prin urmare, diverși din jur
vor fi ideea să nu-l depună în locurile libere de acolo, ci în ditai buricul acelui tîrg. Iar crucea să-i
fie oleacă mai mare, decît cei duși cu 18 ani înaintea lui... Totul pe principiul: „A fost subsecretar
de stat la Revoluționari, și-am mîncat și noi o pîine de pe urma lui...”.
Om fi luptat noi pentru libertate (cum scrie în zona de care vorbesc), însă Orwell nu ne
părăsește. Unii-s mai egali ca alții...

PS
N-aveam pînă ieri idee că în spațiul de care vă zic se află depuși și uslașii căzuți la 23
decembrie 1989, în fața Ministerului Apărării Naționale. Ba chiar șeful lor, Gheorghe Trosca,
odihnește acolo.
84 
 
 În cazul ultimului, și cu subiectivitatea aferentă spunînd, că Trosca nu avea vreo față de ticălos,
sau măcar de ins cazon. Pare să fi fost un tip o idee mai senin decît am bănuit (altminteri, nu îl
trec în rînduril herumivimilor terești).

Oare ce față face acum, pe unde e? Mai exact: „Ia-uite bă, mă vorbește careva de bine, colo jos/sus...”

Viața.

Că veni vorba. Și apropo de prăpăstiile pe care înșir aici.

Ele se află precum mersul pe munte în zone accidentate. E un flirtat cu lumea ailaltă, în urma
căruia viața ni se pare mai frumoasă,

Mă aflu porc

Unul ce-a scăpat de Ignat (au zis cuțitarii că le stric mesele de sărbătoare, așa că m-au lăsat a
viețui, prin coteț...).
Mă uit la zisele dlui Paleologu...

„"Speranța e un prost sfătuitor", spunea Tucidide, așa că nu vă faceți iluzii că la anul va fi mai bine:
Dragnea va continua să conducă România pe noi culmi de prosperitate și progres, luptînd cu avînt
împotriva multinaționalelor, băncilor, lăcomiei capitaliste, agenturilor soroșiste și anti-românești.
Ca să fiți pregătiți, vă pun la dispoziție interviul meu cu Tudor Mușat din 6 decembrie. O singură eroare
s-a strecurat în intervenția mea: minunata formulă "un sot trouve toujours un plus sot qui l'admire" îi
aparține lui Boileau, nu lui La Rochefoucauld.”
.
...și mintea zboară la ideea de ființă umană.
Care te poate plimba prin înalturi culturale, dar își păstrează intacte omeneștile. De pildă a
interveni partizan (cît și subiectiv) în problemele prezentului său. Nu lipsesc aceleiași nici
trimiterile la prostie. Se înțelege că a altuia.
În paralel, și tot legat de înalturi, pot bănui că d. Paleologu le frecvenează și pe acelea ale
credinței, despre care vorbește foarte evlavios în răstimpuri?

85 
 
 Îmi mențin părerea... Înalturile (mai exact cele amintite) ne furnizează îndeobște confort, pentru
a sta în continuare supuși animalicului din noi.

PS
Apropo de fondul nostru, acela de după haine fine... Digi TV relatează despre 30 decembrie
1947. O face în stilul de mai jos:

„Cum a fost forțat Regele Mihai să abdice

Capacană, șantaj și o amenințare îngrozitoare.”

Pomeneam deunăzi de psihoza națională, de condamnare strașnică, dar în baza unor dovezi
minime, a generalului Nicolae Militaru. Aici văd o alta, mai degrabă luatul pe nemestecate a
afirmației lui Mihai I că o mie de tineri urmau să fie executați, dacă nu abdica el.
Mie unuia afirmația mi se pare supectă de neadevăr. Ori mințea P. Groza, iar suveranul nu s-a
prins, ori băsnește ultimul.

Însăși fraza conține vorbe de clasa a treia. Tineri. O mie. De executat (hodoronc-tronc).
Toată știrea Digi de care vorbesc vădește un partizanat de trib/gașcă, la care nu te-ai aștepta
în cazul unui grup de oameni cu pretenții de finețe a interiorului dumnealor...

La o recentă zisă a subsemnatului despre Brâncuși

… cineva ține să-mi ofere link spre un material despre acesta. Îl răsfoiesc (plăcîndu-mi încă o
dată „Pasărea în spațiu”) .
Pe cînd mă aflu, rușinat, gata-gata să-mi retractez anterioarele, răsare în minte un drăcușor.
„Se află dram de contestare, ori măcar de ne-entuziasm, în acele scrise despre Brâncuși?”
Nu, nu se află. E ca-n scrisele religioase. Cineva a fost măgar la un moment dat, față de
Coloana tîrg-jiană, dar pe urmă a devenit admirator, fondînd de pidă o lojă masonică în localitate.
Arta îmi pare precum religia (ori naționalismul/patriotismul). Face doi bani cîtă vreme te afli
aderat la principiile,la regulile ei de bază. Pe care să nu le contești, ci dimpotrivă, să le consideri
nemaipomenite.
86 
 
 Întrucîtva tratasem ieri subiectul, cum că aderăm la așa ceva din teamă (de ce ne-ar putea
surveni nesupunerii), respectiv din dorință de nobilitate - fie și una de netrecut în Almanahul
Gotha (al rangurilor princiare).
Pînă aici pot înțelege, după cum pot înțelege și nevoia de-a se uita strîmb la rarii semeni ce
riscă a le strica petrecerea. Dar parcă tot aș ridica două degete, cum că unu și cu unu fac totuși
doi...
.

Cineva îl declară pe George Ogăraru

… (ex-fotbalist, iar actualmente antrenor la echipa secundă a lui Ajax Amsterdam) drept
nesimțit, plus infatuat.
Zăbovesc pe acea idee, a nesimțirii cuiva... Teoretic, acel ticălos se află insensibil la niște reguli
morale. Atîta doar că regulile morale nu-și au curs în adîncul sufletului nostru (cel ocupînd ca 99%
din psihism)
Oare ce-o deranja însă, de fapt, la acel om? Cred că e vorba de neatenție la nevoile interioare
(inavuabile, dacă nu inconștiente de-a dreptul), ale celui care-acuzăm pe altul de nesimțire.

Cum ziceam, acuza e completată cu aceea de a fi infatuat. De la ultima, mă simt obligat să

pătrund cu cercetarea pe-o anumită uliță. Infatuatul ne privește de sus. Deci ne calcă nefericit -
fără s-o știe altminteri - pe complexul propriu de inferioritate. În sine, superioritatea cuiva naște
inițială dorință de-a ne da la pulpana aceluia, pentru a învăța de la el, respectiv pentru a fi
protejați. Nu-i deloc exclus ca pe-acolo, în acel vis de a sta sub ființa superioară nouă, să fie și o
drăgostire de acela.
Ținta noastră umană nu are cum să nu ne dezamăgească, însă.
Zic. Nu dau cu parul. Iar de-oi face proiecții dinspre ale mele, asta e - mi le asum...

La o aiureală asemănătoare, cineva se interea dacă mă aflu psihanalist. I-am răspuns că-s
doar copil nebun al satului. Mai exact care s-a întîmplat să scape malaxorului social. Cu
dezavantajele aferente, de pildă disconfort de-a fi apropiat fizic altor oameni.

87 
 
 Ferice de acela

.. care își poate suporta sentimentul de rușine.

Îndeobște, de acesta ori altele fugim îngroziți, pentru a nu ne mai sta pe piele fierul său înroșit.

Am nimerit pe fila Fb a președintelui moldovean

Dincolo de o neașteptată (și curată) limbă... română, conținutul postărilor m-a îndemnat de-o
paralelă cu fila dlui Iohannis.
Rezultatul comparației îl țin doar pentru mine.

Încurcată treaba cu Republica Moldova

Mai exact a relațiilor României cu dînsa.

Simt acolo o rubedenie traumatizată istoric. Și avînd comportament de copil mult neglijat
anterior (motiv pentru care se află la un stadiu jos al dezvoltării interioare). Prin urmare, dacă nu o
gîdili îndeajuns, evită să aibă de-a face cu tine. Dacă o tratezi cu multă atenție, ți se urcă în cap.
Na dilemă! (citez din clasici, mai exact din I.L. Car.)

Nimeresc întîmplător

… pe fila publicației România Liberă.

Am mai răsfoit-o din an în paște, în ultimele... decenii, însă acum sînt surprins... Orientarea-i
actuală poate fi caracterizată de articolul „Este vrednic!” (elogiac, despre patriarhul Daniel),
semnată de naționalist-ortodoxul Iulian Capsali.
Inevitabil, pun de-o comparație între ce era la un 1990 România Liberă (la care ne închinam toți
opozanții acelui moment) și ce e azi. N-am dubii că șefii/investitorii acelei gazete își socotelile lor
cît se poate de pertinente. Că în general totul curge, inclusiv în cazul ăluia care așterne postarea
de față.
La situațiune, mi-i inevitabil a nu scăpa gînd o scară a curgerii umane, întocmită de I.L.
Caragiale. Unde se pornește de la ultra-anarhistul insului de 18 ani, pentru ca acela să ajungă la
final de viață ultra-conservator.
Or exista și excepții? Admit că eu nu mă aflu printre ele (mi-ar fi și greu, cîtă vreme am ajuns a
simpatiza spre Pesedeu...). Parcă dl Mihai Șora a dus traiectorie originală... Din anarhism
sprijinind Spania republicană la 20 ani, a trecut la bătrînețe în stări așezate, pentru ca la post-
bătrînețe să revină ins al baricadelor/Girafei din fața muzeului Antipa.
La o adică, itinerariul domniei sale e favorizat de lunga-i existență, în vremi în care (de la Adam
încoace) insul comun expiază ceva mai devreme.
88 
 
 Notam, în ultima-mi postare...

„Am mai răsfoit-o din an în paște, în ultimele... decenii, însă acum sînt surprins...”
Vorba 'a fi surprins'. Cea avînd multă trecere, anii aceștia - prin reclame și nu numai.
Înțeleg perfect că prin adîncul nostru (unde se află glandele de simțit mult-bine) nu circulă
regulile scaunului-la-cap. La moment sorocit, poți spune cu graiul „Io-s un cremenal!”, iar în
viscere să nască plăceri de paradis.
Dincolo de asta, și zăbovind olecuță în plan rațional, eu unul văd ideea surprinderii ca fiind de
două neamuri. Mai exact plăcută, respectiv ne-plăcută. Chestie valabilă și-n cazul surprizei, de
asemenea cu multă trecere în gîrleniana (de la Gîrleanu) lume a celor care nu cujetă.
În nemernicia-mi, n-am putut să nu simt că acele vorbe au succes datorită unei exasperante
liniarități ce va fi dominînd sufletul. Și unde orice schimbare de aer (existenșial) e bună - nici nu
mai contează de care.
Oricum ar fi, dacă dai curs ofertei de angajare a unui supermarket ce-ți promite o carieră
surprinzătoare, nu știu dacă-i o treabă... Cert este că poți ajunge într-o capcană, de unde un
anumit tip de imobilism (personal-uman) te va face să evadezi mai greu...

Apropo de așa scrise. În preumblarea-mi de ieri prin Herăstrăul bucureștean, întîul drum scos
în cale a trimis gînd spre I.L. Caragiale (chit că s-a dovedit a fi alt seamăn, de care însă tot voi
pomeni mai încolo).
De la clasicul nost', mintea a fugit fără să întrebe (probabil în căutare de plăceri) la o relatarea
a aceluia, despre amicul său Delavrancea. Care la un moment dat îi sosește în vizită la Berlin. .
Și pe care nea Iancu îl toacă mărunt, într-un text al său.
În situațiunea respectivă, cînd un amic e făcut (totuși) zob, relație cu un gîrbaci din preajma
condeierului de față (adică eu) este inevitabilă. Biciul cu pricina fiind „N-ai nici un Dumnezeu,
ticălosule!” Neavutul în cauză privind nu atît credința pe la biserică, cît faptul că nimeni de prin jur
nu scapă de stropșelile respectivului păcătos.
Dincolo de măruntaiele respectivei acuze (demnă de-o postare separată), nu știu de ce-l simt
pe Caragiale demn a figura în așa categorie. Așa-mi zice nernernicu-mi instinct.
Ca un făcut, la doi pași - în acea preumblare - dau de bustul lui Mark Twain. Parcă nici el nu-i
afara categoriei de care vorbesc... (la o adică, de era 'inside', nu mai aduca să devină M.T...)

Hotărît lucru (și respectînd dictonul că oricînd e loc de mai rău...) postarea asta merită un Va
urma...

„Mie mi se pare jalnică ideea lor

… (a rușilor, n. MO) ca ne-au eliberat de fascism..,. prin comunism.”

Discursurile noastre au rarisim (deloc?) drept țintă urechile inamicului, ci privesc exclusiv spre
grupul din care facem parte.
La chestiune, priveam recent la zisele unui om politic. Vorbele-i ar fi convins în veci un seamăn
din tabăra adversă. Asta, pentru că acel discurs viza exclusiv producerea de plăcere - publicului
său, cît și oratorului.
În context, plăcerea se produce de cele mai multe ori prin falsuri. Unele care au. totuși, trecere
în cocoonul cel securizat, alcătuit de cei care gîndim la fel.
89 
 
 O să ziceți aici că mă aflu troll plătit de ruși, dar tot întreb. Dacă s-ar foi nițel rușii (cu divizii cu
tot) la doi pași de granița noastră, cît de repede ar renunța domnul de mai sus la opinia-i?

„De ce suferim atât de tare

… când pierdem iubirea? Nu mai am răspunsuri; doar viaţa pe care am trăit-o. Durerea de
acum face parte din fericirea de atunci”.. (Anthony Hopkins)
Fără îndoială mă aflu eu cîrcotaș (pentru treaba asta, am primit corespondență oficială că am
asigurat loc în iad). Dar nu știu de ce pierderile de acel tip sună altfel în realitate...
De fapt, știu de ce sună altfel. Pierderea legăturii cu persoana dorită e o treabă strict personală,
ba și pendinte în cea mai mare parte de inconștient (cel deloc amator de cuvinte). Dl Hopkins și cei
ca el, însă, au neapărat de vorbit pe scena publică (ba și născut simpatii/ entuziasm, pe acolo).
Prin urmare, se ajunge la genul de discurs de mai sus.

Ca fapt divers, eu unul nu iau în serios vorbe precum iubirea și fericirea. Aceasta întrucăt ele
semnalizează a nu fi avut, de fapt, contact real cu văpăi pentru altul, respectiv frînturi de simțit al
naibii de bine. Probabil la bază li se află îndemnul social: „Lasă, bă, plăcerile, că te ia dracu!...Ai o
școală de făcut / o familie de întreținut / niște nepoți de supravegheat”

Oare ce tip de legi vor guverna lumea

… peste o sută de ani? Spun asta cu ochi rămași pe-o zisă dintr-un text berlinez al lui IL
Caragiale...

„Eu urmez cu atenție, iar birjarul priveste la noi cu mult respect, crezîndu-ne negustori strãini, veniți sã
luãm în tăiere pădurea împărăteascã a orașului.”
.
Pe-atunci tăierea de pădure pare să fi avut alt regim. Te rugau s-o pui la pămînt (contra bănet,
se înțelege).

Ascultatul telefoanelor are faimă proastă

… dar pîn-la urmă ni-i acolo teamă de-a fi descoperiți că nu ne aflăm precum pozăm.
În paralel, care s-o pricepe la psihologie ar putea glosa despre unul (sau una, ca părinte
interiorizat?), pre nume SuperEgo.

90 
 
 Oare noi, practicanții exprimării cu umor

.. nu vom fi dorit la origini s-aducem astfel zîmbetul, pe chipul unui părinte trist? (dacă ultima
expresie vi se pare excesivă, să știți că e loc de sinonime și mai nașpa...).
Inevitabil, la chestiune, gînd îmi fuge și la dl I.L. Car. Că ironia e fruct și al altor interioare aparte
nu schimbă datele problemei.

Razvan Gheorghe dixit

„Mircea Ordean[,] trol redus mintal”

Ce să facem, domne, dac-așa ne-a fost scris... Uite, deunăzi am întlnit pe strada a doua mea
ursitoare, aia care mi-a fost cea mai a dracului (mi-a lăsat un neuron și jumătate, zîcînd că mi-
ajunge!)... I-am zis de la obraz: „Bine, fă nenorocito, păi se poate pentru ca să...?!”
Pas de-a putea sta însă de vorbă cu ea! A divorțat de curînd, ba i-au oprit și apa rece acasă (se
fac niște lucrări în blocul ei)... Lume amărîtă.

PS
Răzvane,
Este că n-ai mai dat de troli reduși mintali care să te întoarcă așa frumos?? Imaginează-ți cum
sînt trolii normali (de pildă frati-miu) ori geniile (tataie Trolius) de pe ulița noastră!

Mi-a stat toată ziua pe limbă

… dar pîn-acum m-am abținut. Dar zăgazuri de prin ființă cedatără (și să te ții ulterior pumni în
cap din partea lui SuperEgo, că de ce m-am dat deștept!).
La TVR1, imediat după miezul nopții, începe un grupaj de scenete umoristice. Port-fanion
acolo, Toma Caragiu. În anul în care am intrat sînt exact 42 ani de la dispariția lui.
Cred că avem o problemă, cu interesul pentru acele producții... Sînt totuși chestii de acum 50
ani! Foarte posibil să existe o problemă cu prezentul, a unei largi categorii de compatrioți ...
(am mai spus-o undeva... Interesul pentru acea generație de comici este ca și cum la un 1970
lumea ar fi fost interesată de pleiada Maiorului Mura - film de la 1928 parcă...).
În paralel, iar dumneavoastră putîndu-mă acuza de mîrșave idei fixe, în spectacolul oferit
înainte de ora 12 de către ProTV puteau fi remarcate bentițele tricolore. Ba la urechea Geaninei,
ba la chipiul lui Bobiță etc. Erau pe acolo și urări, despre unire între noi - și nu aia erotică, ci că să
stăm pe aici, pe această arie geografică...
Alt semn ciudat zic eu (și referindu-mă la pasul înapoi ordonat de autorități, către ultimul
cogulant statal care ne-a prins bine, și anume naționalismul)...

Deseori mă întreb singur dacă nu exagerez cu ideea de mai sus. Însă instinctul îmi spune că
nu. E o mișcare, cu influențare, cu dat telefoane - inclusiv la agenții de publicitate (ce să mai spun
de mari entități media!). „Folosiți cele legate de patriotism, de naționalism... 'Românii'...

91 
 
 Cum am mai zis-o cîndva, se prea poate să existe multă îngrijorare, legată de hemoragia de
concetățeni plecați în Occident, și care șubrezește coagularea socială a locului. Situația este cu
atît mai neplăcută cu cît sosirea de imigranți (în număr mare) va fi inevitabilă.

PS
Postarea s-a pornit urma unor laude citite undeva la adresa peliculei „Nea Mărin miliardar”.
E interesant că nici un entuziasmat de-acolo n-o vedea drept demodată (ceea ce, la o adică, ține
de mintea cocoșului).

„Imagini care arată disperarea imigranţilor

… de a ajunge în Europa”
E un val care va atinge și România. Iar asta inclusiv pentru că îl vom permite noi, cînd
hemoragia compatrioților spre Vest va slei locul.
Atunci se va vedea cîți bani va face campania naționalistă de azi, a statului român. Și legat de
care nu-mi pot da seama exact... E mișcare cu multă perspectivă, ori numai o încercare a
diriguitorilor de azi de a-și salva locul călduț, pe durata existenței lor.

Apropo de atitudine în problema migrației. Noi vorbim mult despre valori europene, dar de la
boss-ul continentului, Germania, nu luatărăm nimic, în materie de tratament al nou-veniților.
Am preferat cartea naționalismului.
Asta, deși unora le-a ieșit pe ochi, cu ea. Adică Franței.

O apetisantă doamnă

… (la ale cărei dorințe am avut nerușinarea de a nu ieși) mă declară multe, din categoria în-
negru-văzătoriu asupra lucrurilor. Apoi dau - în altă parte - peste clasica urare adresată PSD.
Și unde comentez.

”Mereu mă întreb, cînd cineva lansează asemenea suave cuvinte, dacă e dorință acolo de
felație activă, ori pasivă... De la Freud încoace, totul e posibil pe acel tărîm. Felația pasivă e-o
treabă urîtă, socialmente zicînd, însă tot e mai bună decît recunoașterea nevoii de sînul mamei,
eventual de-a ieși naibii din lumea asta, fie și pe unde am venit.”

Păi.
Legat de zisele aceluia. Și posedînd mintea pe care o am. Ce trebuia să zic? Să mă fac a
ploua? Să aplaud? Am zis ce văd, acolo.
Chestia asta cu negru-văzătoriul este ca și cum te-ai jena a spune că s-a ivit vreun cer de
furtună deasupra. Dacă iese soarele, mi-s primul care să dau chiot încîntat, iar apoi să fug cu
izoprenul, către pajiște.

92 
 
 „Fenomen îngrijorător pe piaţa muncii

Nu a putut fi stopat nici cu majorarea masivă a salariilor”

Din start remarc faptul că DigiTV e în tabăra angajatorilor, în sensul că le urmărește cu
precădere interesele, cînd emite un material ca aici.

Pe de altă parte, meditez la un lucru. Dnii angajatori cu probleme, de ce nu se duc și dînșii în

străinătate, cu priceperea lor, așa cum au făcut-o angajații care le lipsesc? Au mai puțină
elasticitate și îndrăzneală decît emigrantul de rînd?

Dacă majorarea aceea (masivă) nu a dres lucrurile, înseamnă că piața s-a încăpățînat a o
vedea insuficientă.

Pornind de la o inscripție

… pe un zid oarecare („Salvați Roșia Montană”).

Actuala mișcare #Rezist îmi pare a fi pornit din #Salvați Roșia Montană, altoită pe parcurs cu
ramură (foarte neagră în cerul gurii) de #Colectiv.

Pînă la urmă cum a rămas cu Roșia?

Dacă cineva m-ar întreba cum a rămas cu Piața Universității din 1990, oare ce i-aș răspunde?
M-ar lua ca din oală...
"Te alinți, domnu..."

93 
 
 „Ştiinţa, faţă în faţă cu Biblia.

…Americanii susţin că Potopul din vremea lui Noe s-a produs de fapt la ţărmul Mării Negre...”
Ce chestie... Am sentimentul că primordial în receptarea unei știri nu e veridicitatea ei, ci faptul
că este acceptată de majoritatea (mega)grupului nostru... Altfel nu traduc formularea
„Americanii...”, cînd acolo e vorba de un ins, ori zece/o sută dintre cele două sute și ceva de
milioane, ale pomenitei nații.
E aici și o dovadă a modului binar/bloc în care judecă mintea omenească, fie și teoretic trecută
prin școli înalte (cazul telespectatorilor Digi...). Americanii. Și nu o parte mică ori mare a lor..
Pe-aproape, de remarcat este faptul că ne interesează doar ce e legat de noi. Dacă potopul era
indicat a fi fost în Marea Interioară a Japoniei, nu mai avea nici un chichirez informația.

Eu unul nu cred în ideea vreunei ambarcațiuni care a salvat specii etc. Iar aici nu mă uit către
argumente a la unde va fi stat hrana ființelor de acolo, respectiv socoteala de-acasă arareori se
potrivește cu aceea din tîrg - în ale ființelor suite, respectiv apucate finalmente a mai fi coborîte.
Dar întreaga istorie este una religioasă, mai exact voitoare a pansa la sufletul supușilor. Iar prin
definiție pansează la suflet lucrurile neadevărate. De cele adevărate fiind sătui pînă peste cap.

Mă uit spre un fenomen

Ai prin suflet vreo chestie băgată la beci. Mai exact o părere prea îndrăzneață, pentru alții ori
chiar tine însuți. Și-are un moment în care, sub impuls alcool sau orice mai ridică temporar butii
peste suflet, afli de el ori îți vine a ți-o recunoaște și altora.
Într-o primă fază nu-ți vine. Ți-e frică, de cum te va trata lumea pentru acea zisă. După o vreme
sosește curaj îndeajuns, și-o dai pe goarnă, cum s-ar spune la mine în cartier. Și imediat observi
că n-a căzut cerul (că peste un ceas ori zi poate sosi nuia de la paznic interior nus chimbă cursul
general al lucrurilor. Acea idee nu se va mai întoarce la beciul cu interdicții).
Zic astea observînd azi cum scrisele mele (ca de obicei critice...) pe fila DigiTV conțineau
dorință de-a fi băgat în seamă de aceia, respectiv destulă oftică pentru că așa ceva nu s-a
petrecut pînă acum.

Aș minți s-acund că și spre vreo revistă Dilema sînt animat de asemenea sentimente... La o adică, nu
eu m-am făcut așa, ci Ăl de sus / Aiureala cu Rost din jur
.
O să spuneți aici: „Bine, domne, și ce-ai rezolvat?! Te-ai făcut nițel de rahat în general, iar
aceia ar avea un motiv în plus, pentrua se feri de așa persoană zdruncinată...”
Nici o problemă... Aia să fie unica belea, că nu mai șed cu-acelea prin suflet! La o adică, pericol
ar fi să nu-mi crească vanitatea: „Am fost în stare să le-o zic, tîlharilor ăia de la Dii, ba și amicilor
dupe Feisbuc!”.

Închei cu speranță că așa notațiuni, ale mele în general nu vă indispun, dragi amici întru
Zuckerberg Place! La o adică, nu dați la gunoi așa scrieri. Căci nu știți la ce impas al existenței
aveți nevoie și de alte cărămizi interioare, decît cele vechi (și care v-au adus în omenescul
impas).

94 
 
 Cum, n-aveți prin viață impasuri?! Atunci, felicitările mele, dacă nu chiar teribilă invidie, pe-așa
inși ocrotiți din Înalturi...

Am revăzut aseară pelicula Matrix

Cea dintîi din seria de trei.

Nu mi-am mai bătut capul cine știe ce cu ea în ultimii ani, după ce anterior o făcusem.
Mai exact îmi legasem de ea o serie de iluzii existențiale. De pildă că voi putea opri gloanțele
precum Neo. Ori că voi putea vedea dincolo de curgerea 'cifrelor' proprie vieții.
Într-o primă fază, aseară, am avut sentimentul c-au fost iluzii nerealizate. De fapt au fost
realizate, în bună parte.

Mica problermă ar fi doar faptul că bluza ce-mi venea minunat la plecarea trenului din București
(se înțelege că o spun metaforic) nu mai aduce fericirea în Predealul unde am ajuns, fie și în lună
de august.
Mai exact, actualmente mă aflu trecut la vîrsta a treia. Și nu știu de unde moaș-sa a apărut alt
val de disconfort (rezolvat anterior, cît de cît, cu bluză mișto în orașul lui Bucur). Și apucîndu-mă
de căutat antidoturi ăstuia.
La chestiune, a vîrstelor, teoretic a treia a nașpa. Simt că are însă și niscaiva avantaje. De pildă
sentimentul că ai o privire mai complexă mai exactă asupra vieții - chit că asemenea știință, în
sine, drege doar în parte, din ale epocii.
La o adică, disconfort-sub-soare ne va fi însoțit toate viața. Dar acoperit căndva cu joacă, apoi
cu sex, alcool, eventual endorfinele produse de specie, dacă ne achităm conștiincios de creșterea
progeniturilor.

PS
Indicam deunăzi despre cărămizile comportamentale, ce pot fi luate de la vreun seamăn. Mă
strădui săptămînile astea să iau de la un amic. El, la rîndu-i, își confecționase de asemenea o așa
rezervă (nu e obligatoriu să fi realizat conștient asta!), din care mai lua vreuna, cam la șapte ani
după ce le pusese acolo.
Din ale lui, am pus deoparte acum 20 ani. Mi-ar fi plăcut să pun mai multe în zidul meu (nu în
sens Pink Floyd...), însă naturelul nu-mi vru...

95 
 
 SRI și-a schimbat imaginea main...

Nu știu dacă acea siglă li-i nouă, ori mai veche…

Privesc spre ael cap dacic. Și de lîngă care lipsește vreun element amintind de Mama Romă.
E interesant că ultimul lucru ce mai amintește de acea filiație latină se află menținerea scrierii
cu sunt și î din a. Bănui că există motive, în acest din urmă caz, în bună parte tributare

96 
 
obișnuinței, Dar și ținutului de bunic răposat la fereastră, pentru a ne mai sosi o vreme pensie a
onorabilității.
Comuniștii, în ai lor 45 ani, n-au marșat prea tare pe latinitate (întrucît Roma se afla într-un stat
capitalism, iar în paralel putea genera dorințe de vizitare/emigrare). Ba chiar ideea dacității a fost
umflată de dînșii, prin jubileul spre Burebista și-al său 'stat centralizat'. De la 1990 însă, s-a
manifestat o tendință gonflării originii dacice, în paralel cu a estopării celei latine. Lucrurile se vor
fi datorat pălirii mitului latin, în condiții în care puteai circula într-acolo, iar în paralel mintea
supușilor români se afla mai puțin permeabilă poveștilor create de Stat. Totodată, în condiții de
libertate, oameni care nu puteau aspira la vreo nobilitate cultural vestică au pornit a căta
stabilitate interioară prin identificarea cu geto-dacii, mai apropiați animalicului din noi (ceva mai
liber în sine, dar și lăsat de izbeliște de propaganda oficială).
Latinitatea, invocată oficial, iar apoi urmată de intermediari și supuși, a prins bine cîndva.
Și anume pe cănd se avea de format un stat național, iar între războiaie pentru a reteza (credeam
noi) din revendicările ungurești.

Astăzi statalitatea locului pedalează pe altă formulă. Aceea a românității.

PS1
Mi s-a-ntîmplat a trimite acum vreo 4-5 ani un CV al subsemnatului, la SRI. I-am întrebat dacă
au nevoie de-o minte ca a mea (aș minți s-ascund c-am trimis așa ceva inclusiv la Ambasada
Rusiei - la Chinei neaventurîndu-mă de așa ceva...)
Nu mi-a parvenit vreun răspuns.

Probabil nici n-aș putea fi rotiță, în vreun organism social. Nu-i ușor de acceptat, dar sper să
izbutesc a-mi zări limitele.
În rest, e frumos a spera... Și chit că, mai încolo poți vedea că nu ți-a ieșit
La o adică, esențial îmi este dincolo de toate gestiunea segmentului de viață pe care-l am în
față (asta nu înseamnă că mă voi descurca lesne pe-acolo, respectiv că nu voi căpăta vreo față
speriată, de Bolta-cerului: „matale ești ăla carele scria entuziast-superior pe Feisbuc?”).

PS2
Pe sigla SRI: „Patria a priori.” Bănui că prinde bine celor păstoriți de SRI, respectiv de tatăl
dumnealui în general. Adică de Statul român. Asta e.

„Dumnezeu să îmi odihnească Părinții!”

Dau voie din start la orice poziție, despre așa subiect (eventual, de pus în locul celuilalt)
N-am izbutit niciodată a gîndi spre părinții mei duși prin cheia iertatului, de către Dumnezeu.
Nici întru odihna cea pomenită mai sus. Mi-a fost (tocmai mie, superficialului și aerianului) o
relație mai terestră. Și cu destule contrarii.
Dragoste, dar și dezinteres - dacă nu rezervă intenționată, iar asta în primul rînd din teamă față
de ei (și poate mai puțin de lumea cealaltă). Dar și lacrimă, respectiv duioșie, spre ei. Iar ca
amintire despre ce-mi fură, și după o campanie de furie acum niște ani (pe unul din ei), îi văd cu
defecte, dar și cu destule eforturi pentru progenituri, la o ștachetă de care simt deseori a nu mă fi
ridicat, în relația cu proprii mei copii.

97 
 
 ”Diploma de profesor, anul 1923”

Diferențe. Între alcătuirea subsemnatului, și a altora.

Eu pot vedea că acel profesor a comunicat elevilor,
succesiv, valorile lui Ferdinand, ale regenței, ale lui lui
Carol II șcl - nu o dată în contradicție una cu alta (de
pildă asupra principelui-fugar, sau, după 1947, asupra
regalității). În același timp nu-l pun la zid, pe-acel om
sub vremi, numit profesor. în sistemul de învățămînt
românesc.
Omul normal nu suportă însă așa nuanțe. Are nevoie
doar de alb, de glorios, iar deseori de contrariile
acestora - cînd e de pus la zid vreun inamic. Și se
înfurie, dacă percepe un văzător diferit, în preajmă...

Oarecum la chestiune. „Exact pe urmele Vitoriei Lipan, eroina din Baltagul: Borca - Crucea
Talienilor - Pasul Stânişoara, Munţii Stânişoara...”
Orice s-ar spune, acolo e o chestie livrescă. E ca și cum aș pune de-o poveste cu personaje
mergînd pe munte, iar ulterior alții le-ar admira, inclusiv aranjînd ture tematice.
Se înțelege că lucrurile stau un pic mai complexe. Dincolo de toate, la mijloc pare să fie dorul
nostru - inclusiv ca adulți - de ceea ce se află numite povești. E locul unde sufletul are libertate a
croi situații în roz. Și cu pretenții de realitate.
Și-uite-așa iar ajungem la Bolta cerului (nici nu mai contează cum i-i culoarea...)!

„Sub Dragnea, suntem împinși departe de Occidentul

… care ne-a deschis drumul către independență și libertate” (C.T. .Popescu)

Dl Popescu se află demagog. Și nu puțin (adică demagog).
Îl întreb și eu, din post de aiurit... Dacă nu aveam independență, cu ce mă afecta?
La ultima-mi vorbă, de ce pot paria că un închinător la așa vorbă mare se va înfuria teribel, în
paralel ultima grijă fiindu-i să-mi răspundă mie domol...

La toate cele de mai sus, nu știu dacă eu - distins băgător de băț, spre cîinii de peste gard - mă
aflu ticălosul maxim. Simt că mi se trage, în așa atitudini ale subsemnatului, nu de la clasica
agresivitate decurgînd din nesiguranță existențială, ci de la oftica că (sic) apropiații nu se află de
încredere, deși la pastile mari (și generatoare de iluzii copiilor) nu-i întrece nimeni...
Se înțelege că se pot stabili paralele cu mediul unde crescut-am, dar asta nu schimbă tare mult
datele problemei...

98 
 
 E a treia oară

… cînd pornesc postare pe subiectul de mai jos (de două ori am renunțat, căci simțeam a nu
esențializa fericit).
Interviu la Radio France In ternationale fi cu dna Vera Șandor (unul dintre cei doi psihanaliști pe
care i-am frecventat).
Tîmpit sentiment, că ești (subsemnatul, mai exact) mai smart decît un fost profesor... Pe de o
parte lumea te vede lipsit de modestie, pe de alta tu însuți știi că acela o rămîne superior în
destule felii de cunoaștere... Iar totodată fericirea nu-ți va sosi, prsupunînd prin absurd că ești mai
breaz ca acel fost dascăl.
Apoi. Poți încerca să-i vindeci pe alții, folosind psihanaliza, dar să rămînă destule nemișcate la
tine... Zic asta observînd cum doamna Șandor declară copiii ca fiind nevinovați. Ori cînd vorbește
de adevăruri (în psihanalză, mai exact)...
În paralel, se prea poate ca orice fel de relație umană (de pildă aceea a intervievatului cu
realizatori emisiune plus ascultători) să aibă nevoie de anumite falsuri, care să creeze condițiile
simțitului bine împreună.

„Adevarurile profunde ale psihanalizei...”

Există adevăruri în psihanaliză? Iar dacă da, cîte secunde durează? Respectiv în cît timp iluzia
dobîndită pe acea cale e năpădită de un alt val de disconfort existențial?”

Nu cred că hipercriticismul subsemnatului

… se află chestie neapărat bizară. Ci pur și simplu mă aflu un accident de construcție

interioară. Și care zărește diferit de alții, prin jur.
Pe undeva, pe-o filă nostalgică : „Tot acolo, în "[strada buicureșteană] Romulus 53" a fost
ultimul domiciliu al lui Ionel Teodoreanu și al Stefanei Velisar- Teodoreanu. Exista și o placa pe
zidul casei, care amintea lucrul acesta. Evident, placa a dispărut demult...casa nu mai are stilul de
atunci...E un simplu sediu de firma și atât !!!”
Eu, al lui Ordean, am niște probleme în a mai omagia, la 2018, un Ionel Teodoreanu. Omul e
totuși depășit / demodat... Ori măcar picat la testul istoriei, ce din epoca sa reține pe alții (care și
ei vor părea la un moment dat precum vreun Costache Negruzzi, azi).
De felu-mi, umblu emoționat pe strada Pitar Moș din București, dar acea adolescentină crispare
mi-i strict personală, nu aș proslăvi autorul Medelenilor către alții, doar pentru că am nostalgii
pentru (personajele) Olguța și Dan Deleanu.

Între chestiile de care societatea noastră are nevoie ca de află două lucruri.
Nevoia de:
- nobilitate. Declară una-două minunății, prin jur, pe care și le trece în CV.
- perenitate. Mai exact, voiește ca valoarea x, de la un moment dat, să se afle eternă.

99 
 
 Pe o filă de istorie bucureșteană

… , un avizat pomenește de intersecția Căii Victoriei cu strada (numită în interbelic) Marconi

(cred că e vorba de inventatorul radioului)
Am impresia că ne aflăm mai puțin cosmopoliți, la 2018, decît în perioada interbelică... La
chestiune, nu știu dacă ne-au inoculat comuniștii vreun autohtonism feritor de recunoaștere a
valorii străinilor, și nu l-am avut de cînd lumea (dacă nu cumva îl posedă întreaga specie umană)

Mi s-a părut mai mult decît necesară existența, în Bucureștiul de azi, a unei străzi care să
amintească de președintele american W. Wilson, ale cărui idei (iar dînsul reprezentînd poate cea
mai puternică țară învingătoare în WWI).
Comuniștii au demarat / zgîndărit vanitatea locului, iar ca efect se află faptul că amintim doar de
vreo 'rudă' precum cehul Thomas Masaryk ori francezul de Gaulle (cel sosit în conștiința noastră
prin intermediul voinței lui N. Ceaușescu). Mai există statui de turci (în zona bucureșteană Perla),
iranieni (Khayam) și similari.
Se înțelege că-n situație se află totală justificare. istoria ne-a dus pe unde ne-a dus, iar noi
purtăm efectele acestui mers.

Avem nevoie ca de aer

… de afecțiunea și considerația celorlalți. Unul din modurile de a o dobîndi se află mîngîiatul

copilului mic, din aceia. Care înseamnă inclusiv a te plînge de cei care îi provoacă disconfort. Nu-i
ok, în așa demers, a te întreba dacă și acei 'copii mici' nu au vreo contribuție, la situația reclamată..
Partea proastă-i că, dacă explorezi mai tare acea felie de realitate, ajungi la contribuția lui
Dumnezeu (eventual a sorții nașpa).
Căci altfel nu pot numi dusul unor oameni, în anii ‘60-80 în apartamente de bloc, și a cărora
alimentare calorică - pe calea termoficării pe cvartale - a devenit azi inevitabil desuetă.
Mai exact generatoare de mari costuri.

PS
Nu-i obligatoriu ca acei căinați să trimită mulțumiri autorului unei material precum cel din
Adevărul (de obicei nu o fac). Însă vor mai veni pe acea filă de ziar, încîntați că li se ia apărarea.
Fila avînd reclame.

100 
 
 „Am intrat în istorie cu un strigăt al disperării

… devenit emblematic pentru destinul naţional până azi al României: „Munţii noştri aur poartă,
Noi cerşim din poartă-n poartă.“
Dl Săraru se află mult demagog.

*
Ciudată disperarea ardelenilor, care n-au purces altminteri la vreun 1907, precum frații
regățeni...

Zisa lui Goga reprodusă mai sus îmi aduce aminte de-un pasaj, din însemnări de călătorie ale
lui Const. Stere („Viața romînească”, pe la 1906). Poetul se scula tîrziu, căci sporovăise cu
muzele (cam așa formula Stere), în noaptea precedentă... De la căldurică, gargaragiul se plîngea
de cerșitul nației...

*
„Dr. Radu Rey - un Apostol al muntelui românesc...”
Astea-s vorbe care prind bine la cei ce n-au suit pe munte. Că le mai folosesc și montaniarzi nu
schimbă datele problemei (ei adresîndu-se tot nepricepuților în domeniu).

Am rămas cu mintea la zisele lui Octavian Goga

”Munţii noştri aur poartă, Noi cerşim din poartă-n poartă.“

Interesantă simbioză/conlucrare, văd în zona acelor versuri!

101 
 
 Oarecum neașteptat, vorba cu cerșetorii nu ajungea/privea pe adevărații amărăștenii. La care
nu ajungea gazeta ce găzduia pe Goga. Și care, de-ar fi ajuns totuși, n-avea șansă a rezona cu
firea acelor nefericiți.
Versuri precum cele cu pricina vizează altă categorie.Și cu burta cît de cît plină, dacă nu chiar
mai mult de-atît (aș putea-o numi chiar middle-class, a epocii Goga, dar supraiețuitoare
spiritualicește și azi, cu speranțe de maximă perpetuare în viitor). Pe de o parte, aceștia din urmă
nutresc sentimentul copilului (și el) cu burta plină, cum că e nedreptățit - în omeneasca dorință
de-a domina mediul. Prin urmare, el se proiectează în cerșetorii din versul de tip Goga. Fiind
încîntat, totodată, că cineva sus-pus îi declară justificate solicitările. În paralel, acel ins se simte
bine, căci pune umărul la construcția socio-culturală. Și unde dă bine a fi interesat de literatură
etc.
De la acel palier, al middle class (ramura transilvană de 1900, și nu numai), respectivii încîntați
de zise Goga perorează - să zicem din calitate dascăl școală - spre alții. Care-l ascultă, însă nu
mai percutează (din diverse motive, inclusiv pentru că n-or da de alții mai jos ca ei) precum acei
profesori. Dar acei mini-Goga se simt bine (căci așa sîntem făcuți, a ne entuzisma din orice
fleac...).
În răstimp, care-o cerși prin urbe ori cătun n-are vreo treabă cu versurile înălțătoare...

O să-mi ziceți aici despre metafore, despre transfigurare artistică (parcă așa îi zice), dar n-aș
aplauda atare manevră. Ține de-o parafrază la Dostoiesvki: totul riscă să devină permis.

Complexe chestii

Mă refer la acel cumul de refulate care face să ne enervăm, la vreo felie de realitate...
Ideea îmi vine văzînd cum mă înfurii din senin, pe un biet anunț (la metrou), de învățat limba
portugheză..

Dacă lecturam cărțile obligatorii, în școala generală

… (în liceul seral ulterior, nu au mai existat așa pretenții), îmi mai ardea azi a cita din
Constantin Stere, cel răsfoit de capul meu, cam tot pe atunci?

102 
 
 Eu i-aș crede pe cei de la Memorialul Sighet

… dacă n-aș vedea în acțiunea lor un perfect-omenesc.

De pildă vederea în alb-negru. Plus altele (între care necheful de-a discuta dacă au procedat
corect).
Totodată, mi-e imposibil să nu meditez dacă, prin așa lucrare, Ana Blandiana nu îngropa
simbolic (dar inconștient) visele de mărire ale tatălui ei.
E urît ce spun, dar aritmetica psihologică spre așa rezultat mă trimite.

Privesc spre genul de statui famelice/moderniste, ăntru 2018, din curtea fostei închisori
sighetene. Simt că, trăgînd lucrurile spre gusturile contemporanilor, anulezi vreo posibiilitate a lor
de-a se identifica asupriților de altădată. La o adică, e de ajuns a citi Lena Constante (ori ne-
prietenul ei Belu Zilber) pentru a descoperi 'la sursă' atmosfera concentraționară. Cred că așa
statui mai degrabă încurajează superficialitatea (dar una din care cele două părți - organizator
muzeu, respectiv public - ies cîștigate).
În paralel, cîrcotașii sînt admonestați: „Hai, bre, lasă-i și pe ei să se bucure... Să se simtă
bine...”

„Da, aici are dreptate Tî Toader

… Justiția Română trebuie reformată din temelii – de vreme ce a putut să scoată în vârful
grămezii un specimen ca el.” (C.T. Popescu.)
Dl. Toader se află banală hîrtie de turnesol a României de la 2014-2018. Spun 2014 deoarece
cam de-atunci s-au așezat semințele pentru victoria PSD din 2016.
Că veni vorba. Oare fără interludiul ca premier al dlui Cioloș, scorul din 2016 ar fi fost același?
Mai exact, mișcarea președintelui Iohannis (profitînd de Collectiv) a fost inspirată? Simt că nu.

*
Acel hulit sistem de justiție (de care eu altminteri nu mi-aș bate atît capul) este efect inclusiv al
stilului de gazetărie pe care îl practică dl. Cristian Tudor Popescu.
Este drept că dînsul prestează jurnalistic, precum o face, la presiunea publicului (mai exact a
segmentului domniei sale de cititori). Dacă acesta din urmă s-ar fi aflat mai domol, și condeiul de
care vorbesc ar fi curs pe măsură, prin tastatură.
Estem probabil oameni sub vremi.

103 
 
 21 iunie 1931, dezvelirea monumentului lui Take Ionescu

… în apropiere de fosta lui locuinţă. Monumentul a fost „opera sculptorului Ernest Dubois şi a
fost aşezat pe un soclu cilindric înalt, împodobit cu altoreliefuri, şi prins pe o platformă între două
nuduri mari răsturnate pe spate care simbolizau Nistrul şi Tisa.”
La așa zisă, o voce din mileniul trei o voce din public (cel virtual) decretează, scurt: ”Mare
chestie, și vox populi...”:
La ea sosește nedumerire: „Nu inteleg legatura... În vremea respectiva poporul nu prea avea
cuvant”

Cel puțin de la romani încoace autoritățile au avut grijă să ofere circ ori similare. Și care mai
detensionează din energia difuză (dar de care nu știi cănd explodează) a masei. Eu văd statuia
din imagine un compromis între interesele guvernanților (sună pompos?) și ale omului relativ-
simplu (din urbea respectivă barim, deși va prins bine și la Dorohoi).
Relativ-simplu înseamnă cel intrat în hora do ut des. A unei mîini ce spală pe alta. Institutorul,
funcționarul, familia lui. Și care e gîdilat cu ideea de poveste, dar și lăsîndu-i-se impresia că se
află la aceeași masă cu zeii - din cer cît și pămînt.
Existau/există și pături la care asemenea dulcețuri nu prind. Dar pentru acelea s-au inventat
instituții precum jandarmeria, dacă ies din rînd. Este drept că lor nu li se cerea/cere a interpreta
ode spre figurile mitologice ale respectivei societăți, asta și pentru că nu intră în jocul pomenit mai
sus, și-n general nu merg la școală.
În imagine există și oameni legați pe alte căi de autorități. De pildă simpatizanți ai partidului
aflat la putere, și care a ridicat acea statuie. Ori angrenați în mecanismul aceluia. Bașca gură-
cască.

104 
 
 Ferice de acela

… ce izbutește să fie indulgent cu sine însuși. Bineînțeles că-i vorba de procentul putinței de-a
fi indulgent cu amintita persoană...
Foarte mult acolo intervine însă teama inconștientă, de vreunele din jurul nostru.
În așa situație, care-i mai mare prin inconștient socotește că puteam evita acea durere dacă ne
comportam mai bine. Speriat el însuși (acel mai-mare), nu se mai uită că ai făcut absolut tot ce
puteai, la momentul respectiv. Ci plasează (altminteri absolut natural) vină/durere calului-care-
trage. Lucrurile neputînd fi schimbate. Sau barim nu pot fi, cînd dorești asta. În ajutor vine aici
zisa unui profesor (care altminteri va fi luat și el noțiunea din înțelepciunea unui alt confrate), care
spune că schimbi ceva în tine atunci cînd nu ții morțiș să faci așa ceva.
Sună nițel aiurea, însă psihologia este un domeniu unde paradoxul zburdă liber. Cît și util.

„Loviluția din 1989 încondeiată de Cărtărescu, Buzura, Țepeneag ș.a.”

Opiniile celor pomeniți în articol sînt vădit interesante (fie și stînd eu în gardă, cît vor fi ale
omului, și cît ale scriitorului).
Eu unul văd însă decembrie 1989 drept banal mers al istoriei. Al realității. Poate și din acest
motiv nu caut vinovați (asta, nu pentru că vreun aspect al acelor momente nu poate durea, ci
pentru că lucrurile se află foarte complexe)

PS
Ignoranță. A mea, despre „Orbitor”-ul domnului Cărtărescu.
Am răsfoit vreo două foi, într-o bibliotecă, și nu mi-a potrivit (acceptănd în paralel opinia lumii
bune, că e stil foarte înalt, acolo).
Cu ocazia articolului de care vă pomenesc aici, mă apropii mai mult de acea carte, de căpătîi a
epocii noastre.

*
Apropo de a căuta vinovați. Discuție despre regele Mihai. Admiratori, pe acolo... Aceștia din urmă

105 
 
au mai totdeauna tendința de a-și sui adulatul pe soclu de statuie. Or, așa pozițiune îmi pare să
trădeze că de fapt n-am apucat să rezonăm, să cunoaștem pe acela...
La o adică, avem nevoie de zei, nu de a-i cunoaște viața omului voit pe acel post. Căutatul de
vinovați, de care pomeneam inițial, de fapt nu are prea multă treabă cu realitatea (chit că,
altminteri, ne aflăm etern imperfecți, deci făcători de rău altora). Ci mai degrabă cu nevoile
noastre sufletești.

„Mă gândesc câteodată la acel soldat care plângea

… în ziua plecării mele din România, în gara de la Sinaia. Mă întreb cine era el, ce s-a
întâmplat cu el. Mi-am pus deseori această întrebare. Căci nu i-am uitat nici chipul, nici lacrimile:
ele simbolizau durerea tuturor românilor care mă vedeau plecând în exil...” (Mihai I, despre 3
ianuarie, 1948).

Stimez ultimul nostru monarh, dar mai sus se afla din greu demagog. Tuturor românilor (fie și
cu nuanța „care mă vedeau plecînd în exil”)...
Posed elasticitatea de-a observa o trăsătură la vreun personaj istoric și de a nu-mi modifica
întreaga părere (altminteri inerent subiectivă) despre acela.

La un material (al subsemnatului) despre 1989

… mă mai uit o dată la o zisă.: „În amintirea celor căzuți în decembrie 1989 pentru dreptate și
adevăr”.
Procedăm exact pe dos - raportat barim la optimizarea traiului nostru. În loc să ne uităm pe
unde vom fi greșit, apucăm drum contrar, la care toate (favorabile taberei noatre) devin minunăție.
Mulți din cei care-au murit la așa-numita revoluție s-au dus inclusiv din naivități, grabă, aiureală,
foarte probabil și alcool. În același timp, dacă a curs atunci dureros sînge (de pildă compatriotul
ochit de un lunetist), e de învățat că marile tabere. istoria, realitatea merg cum vor ele. Nu noi,
inșii simpli și iute creatori de povești convenabile.

Zicînd năvalnicele de mai sus doar observ. Nu cer acelora să se schimbe.

Despre insul arogant

… respectiv despre semenii pe care-i agasează acesta.

Asemănător îmi par a sta lucrurile (într-o lungă listă, altminteri) cu aceia reclamînd cîrcotașii.
Mai exact cum le-o fi cu teama de zguduiri. Ori de nou (asta, între inevitabil altele...)

106 
 
 „Geniul lui Puccini a izbândit la Opera Naţională Bucureşti”.

Mă uit la figura contemporanului care pronunță cele de mai sus...

Trec peste faptul că oboseala, din poza pe care ne-o pune la dispoziție, nu prea are treabă cu
forța vorbei (fie ea și livrescă) 'geniu'... Mă întreb cum i-o fi în interior, cînd pomenește de geniu.
De Puccini. Simt, cu răutatea aferentă, că se află precum la alcoolici. E nevoie de doză mare,
pentru o bine-dispunere mică...
Pe de altă parte, așa l-a dus viața, pe acela (pe melomanul în cauză).

Când am nevoie de un hohot mare de rîs

… meditez la rostul vieții.

Că veni vorba, iau în seamă acea idee abia acum, la tomnatică etate. Prin tinereți, era ultimul
lucru spre care să-mi trimit neuronii!

Auto-învinovățirea

… ține îndeobște de inconștient. Deci vine și pleacă după bunul plac al acelui tărîm
Independent. Pentru fratele vitreg al acestuia, adicătele Conștientul, este un semnal că nu sîntem
îndeajuns de atenți cu interesele noastre personale, respectiv limitele noastre că ființă umană.
Prin definiție, învinovățirea nu ține niciodată cont de interesele persoanei pe care o vizează.

*
Că alcătuire, vinovăția îmi pare alcătuită dintr-o frică să-i spun generică, în combinație cu
urmele in suflet ale intervenției unui părinte/tutor de altădată.
Îndeobște, nocivitatea învinovățirii îmi pare a decurge din sastisirea obosită a acelui adult (cu
durată mai scurtă ori mai lungă) de existența copilului cu pricina.

*
Voi întrece vreodată intru valoare scriitura lui Teodor Mazilu (am în vedere a sa "Ipocrizie a
disperării"), pe care l-am avut mult timp ca model? Șanse cred că am.

107 
 
 A ne inflama către vinovații (cei foarte ticăloși) de la Revoluție

Eu am o părere, cum că sîngele de atunci a fost util, căci fără el nu ar mai fi pornit mașinăria
statală.
Legat de așa năstrușnică idee, mă întreb cum ar fi dacă ar pica subit regimul din Coreea de
Nord. Să te ții distracție. Cît și ochi spre România, că cum a procedat ea, la situație
asemănătoare.

Întru titulatura a ce fu acum 29 ani, mi-e greu a da un nume. Revoluție / lovitură de stat /
Evenimente.
I-aș spune, barim de la mine spre...mine, Decembrie 1989. Poate chiar fără majusculă, la acea
ultimă lună a anului. Căci fu treabă foarte complexă, atunci... Și cu nevăzută flamură, a lui „Omul
e sub vremi/realitate”

Azi am cerșit afecțiune, la niște semeni

"Stimabile, îți pieriră nuanțele?"

Aparte sentiment, jena de noi înșine

M-a pălit azi dimineață, pe cînd îmi revedeam niște poze de la 18 ani.
Asta e. Și poate că ce nu omoară, întărește.

"Ticălosule! Te și văd peste cîteva zile, cu lungă postare despre jena de sine, numai așa, ca să
ne faci nouă părul măciucă!..."
Eu?! Se poate, domnu, să ziceți așa ceva..?!"

Dau roată ideii de umilire/umilință

Latura ei pasivă, mai exact. Cînd îi sîntem țintă. Tîmpită, sinistră, dar și foarte prezentă, în
existență.
Nu-i obligatoriu să existe antidot, împotriva ei (decît, în cel mai bun caz, permanenta fugă, cam
ca ai lui Morpheus din fața agenților Smith - din „Matrix”...).
Parc-aș rămîne totuși, pe cît se poate (ticălosul de adînc al omului avîndu-și legile sale), atent
la el... A fi umilit...
Nu strică a ține pe-aproape și tărășenia aia de care spuneam dimineață. Jena de sine.

108 
 
 Dacă ideile de aici vi se par aiurea, e posibil să aveți dreptate. Dar eu tot nu aș uita de ceea ce
se numeau demult 'grajduri ale lui Augias'. Și din care e sănătos a mai goli nițel, din cînd în cînd,
căci nu toți au un Hercule, între cunoscuți - să facă lună acolo în două ceasuri...

Rămînînd în domeniu psiho, mai spre seară am descoperit un fruct copt. În suflet. Și datorită
căruia e sănătos de-acum înainte a considera că mai am un copil. E vorba de năzdrăvanul din
interior.
Nu mai ține cu a-l lua-n șuturi, respectiv a-l copleși cu vinovăție. Mai bine să-l iau de fiu, și să-
ncerc un comportament de părinte destupat. Să-ncerc, ziceam, căci nu-s tocmai părintele de care
ziceam, iar dincolo de asta - și inclusiv pentru atei - Dieu dispose...

„A înnebunit al lui Ordean.”

Ticălos gînd

… mi-a dat azi prin cap (și pornind de la însemnul Centenarului, pe vagoane metrou).
Oare a ieșit vreun moldovean în stradă, la întîia cedare a Basarabiei (adică 1812)? Sau vreun
muntean ori ardelean (doar știau că-s frați cu toții, cel puțin din vremea lui Mihai Viteazul!)?
De la așa idee, m-am întrebat ce-o fi intervenit, pe parcurs, de-am ajuns una-alta, iar finalmente
să punem logo-uri cu „Sărbătorim împreună”. Să mor dac-o spun cu răutate! Sînt doar curios cum
a intervenit o boare dinspre vest, apoi o alta, cu toate altoite pe firea noastră răsăriteană, iar
finalmente avînd ce sîntem azi....

Apropo de campania Centenarului, nu-mi trebuie minte multă pentru a identifica (și) acolo o
încercare de aglutinare, mai exact în condițiile hemoragiei de compatrioți, spre vest.
Nu știu care îi poate fi eficiența, Centenarului și co. Hemoragie fi-va în continuare. Iar totodată
venetici de prin Asia tot vor sosi, ba chiar solicitați de noi. În aceste condiții, mă paște bănuială că
înalți oameni de stat de la noi sînt străbătuți de-o anumită omenească. „Mie să-mi fie bine, cît
trăiesc...” (cu eventuala completare, și mai urîtă, „După mine, potopul!”)
Odată alunecat pe toboganul nemerniciei, și privind totodată acel logo, vorba „Sărbătorim
împreună”, atent aleasă de șmecheri, mi-a dus mintea la ideea de turmă. Doar aceea grăbește a
fi împreună. Oarecum la subiect, mi se pare o impolitețe față de compatrioții de altă naționalitate,
a o ține gaia mațul cu „româniii...”.

Situația ar fi fost greu de prevăzut în 1989-90, dar la o adică are grijă vreodată Mersul lumii de
planurile noastre? (nu transmiteți ultima idee fraților #rezist, căci se supără...)

109 
 
 M-am scos.

Un an de zile am ce lectura, înainte de culcare. „Pe aripile vîntului”.

Nu știu ce faimă are cartea în ochii criticii literare, dar mie-mi place grozav naturalețea ei. În
paralel, copilul mic din mine se-nnebunește a citi despre alți năzdrăvani,și-anume Rhett Butler și
Scarlett O'Hara...

Reținută azi: „Bogații declară războiul, însă de dus îl duc săracii...”

PS
O să ziceți că terminați, inclusiv așa roman-fluviu, în cel mult o lună... Nicidecum în vreun an,
cum spusei eu mai sus. Alții se află superficiali însă, boemi... Ciupesc azi un pic de aici, mîine de
colo. Dar întotdeauna fiind de găsit ceva nou, un unghi ascuns anterior, asupra lucrurilor... (cu
ceva trebuie să ne umplem și noi vremea, în existența asta!).

Cînd inconștientul reproșează ceva

… nu vine cu argumente. Ci cu forța. Aceea a realității mai tare decît noi, pe care a
înmagazinat-o în decursul unor experiențe trecute.

PS
Poate-i sănătos ca măgarul să știe ce duce.

Există locuri

… unde, pe vreun maidan cu mărăcini, a răsărit modernă și curată fabrică de bere.

Ori de Coca Cola, precum în preajma gării Ploiești Vest. Oare ce ni-i la mijloc, de nu
privim/apreciem acolo, ci plîngem, la duse ruine, precum ale fabricii bucureștene de bere Grivița?
Orice-ar fi, e mai puternic filonul din noi ce vrea descărcare prin așa nostalgie/reproș, decît
acela de simpatie pentru o falnică/nouă clădire... De fapt, ultima (clădirea nouă...) indispune. Din
mai multe motive.
Iar cine e capabil să lucreze în acel nou building/fabrică, nu-și bate capul cu nostalgii. Are altele
pe cap.

Nu spun ' cestea cu răutate. E doar un unghi nou.

La chestiune, mă întreb undeori de unde mi se trage, acest gen de intervenții. Foarte, foarte
posibil din familie. Aceea de unde provin. Un puștiulică turuia de curiozități asupra celor din jur.
De-acolo mi se trage, de la ce a urmat.

110 
 
 „As fi de acord cu un examen pentru a avea drept la vot....”

Criteriile fiind care?

În același timp, democrația prin definiție cuprinde și dreptul de vot al tuturor. Iar asta nu
neapărat din dragoste pentru vreo pătură mai amărîtă, ci pentru că aceea ar deveni un pericol
pentru societate, dacă nu i se dă sentimentul a participa cu decizii la viața societății.

Cine ridică problema din citat, prin definiție are mari șanse pentru descalificat, la examenul cu
pricina...
Totodată, și apropo de categorii teoretic mai puțin deștepte. Multă lume se plînge de asistații
social. Într-adevăr, se cheltuie ceva bani acolo, însă mai rău ar fi dacă aceia ar ieși la drumul
mare, din lipsă de mijloace existențiale. Nu-i mai poți a lua cu tunul ca în alte timpuri (acum fiind
problemă pînă și folosirea electroșocurilor, de către polițiștii angrenați în conflicte de stradă).

„La gura sobei se află măicuța, bunica maternă

… care se apropia de cahlele de teracotă maronii ca să-și încălzească mîinile înghețate, iar
mai apoi căuta în lada de după horn un fular sau un ciorap de lînă, început pentru vreunul dintre
nepoți...”
Stau și mă întreb dacă dl autor a avut realmente pomenita - în text - bunică. Dac-avea, nu cred
că îi ardea a scrie precum mai sus.

*
„Dragoș Bogdan este filolog și bragagiu, fondator al Bogdaniei, bragageria cu povești a
Bucureștiului”
În cartea de vizită de mai sus simt un dublu mesaj. Și fiind de ales pe care îl luăm în serios.

*
„Să spui o poveste la gura sobei este în sine o poveste, pentru că a fost odată ca niciodată și
nu va mai fi vreodată, însă a fost aievea, pentru că de n-ar fi fost, nu aș fi povestit.
De ce la gura sobei? Pentru că de acolo începeau poveștile: unde se terminau treburile zilnice
ale casei, curățenia, mîncarea și „grijitul“ copiilor, începeau serile lungi de iarnă, în care familia se
aduna în camera mare, lîngă sobă, și se povesteau vrute și nevrute.”

Prin definiție, pentru a uni membrii unui (mini/mega) grup, e nevoie de fals. Altceva nu se poate
transforma în numitor comun. Apoi acel fals e stropit apoi cu apă-de-minune. Rezultă un produs
ce naște plăcere, componenților acelui grup (e și cazul distinșilor dilematici - autori plus cititori).

Mi-a plăcut o zisă a englezului Bernard Law Montgomery

… feldmareșal în ultimul război mondial: „Orice diavol ți-ai alege, privește-l în ochi”

111 
 
 Iar de-aici pleacă un ceva care strică pofta unora... Și anume nuanțele, la măreția citată. Și
unde ai de ales a te livra acelei idei cu mîinile legate, pentru o plăcere fugară, respectiv a roboti în
jurul ei, obținînd finalmente un ceva mic, dar util.
Eu aș extrapola vorba lui Montogmery, spunînd că-i util a ne privi orice diavol din viață în ochi,
poftt de noi ori ivindu-se el de unul singur. Se înțelege că zise pe aici îs una, iar întîlnirea cu Acela
cam altceva. Asta, și pentru că deseori lucrurile se află neclare în viața noastră, între altfele
suficient de ambigui cît să nu ne mai ardă, oria duce aminte de frumoasa vorbă citată mai sus.
Dar barim e de încercat.

*
Teoretic, bucata de mai sus se poate da-n figuri de erudiție și alte alea, poate și complexînd
oleacă, din acest motiv. Vă mărturisesc că nu aș ține să fiu ăl mai breaz, ci aș prefera să fiu
ucenic al unuia mai destupat ca mine. Că așa ceva nu prea există, ori dacă este are și destule
bîzdîcuri, cît să-ți treacă dorul de amiciție academică, e altă poveste.

Mai-marii metroului bucureștean

… se află oameni conservatori. Păstrează denumiri de locuri care au fost înlocuite de multișor,
la suprafață... Piața Muncii, 1 Mai ...
În paralel, îmi pare curioasă adoptarea denumirii Laminorului... O exista acolo o arteră
omonimă, dar nu cred că-s șanse, în viitoarea mie de ani, a se mai ridica vreo fabrică
(metalurgică) pe acolo ..

Din ciclul închinat anticelor grajduri ale lui Augias

Sentimentul că ceilalți ne urăsc...

Asta e totuși partea frumoasă a lucrurilor, întrucît psihologii asigură că, de fapt, atunci ne urîm
noi, pe noi înșine..

Prăpăstiile așternute de subsemnatul aici

... e posibil să prezinte asemănări cu scrisele Bibliei. Mai exact până la o vârstă să nu te apleci
asupra acelora...
Oare ce față o să am cînd, în vreo strană pentru octogenari, o să dau filă după filă, a unei cărți
oarecare.. ?
"Sper totuși să isprăvești pînă atunci Pe aripile vîntului...'

112 
 
 Multe putem face in viață

… dacă putem suporta disconfortul.

Dacă.

Presupunem că liderul simpatizat de mine

… și pe care nu-l știam corupt, este acuzat de așa ceva.

Aici îmi pare să se încurce niște planuri, și nu neapărat fericit. Plăcutul ține de inimă (ne putem
întinde la vorbă, ce și cum). Chestia cu corupția e un lucru destul de abstract, și oricum din alt
plan...
Care nivel presupune înainte de toate un anumit de oftică, pe-ăle din jur, poate din viață în
general. Și care se agață - ca pretext (căci nu își permite a spune c-are nevoie a datului cu barda-
n Dumnezeu) - de povestea cu alde corupția.
De-aia spuneam că există două filme (scuze, planuri...) diferite.

În același timp. Și roata învîrtindu-se. Nu știi niciodată cînd e luat la întrebări simpatizatul
propriu. Ceva îmi spune, în așa caz, că nu vom abandona curînd simpatia pentru acela. Ar fi ca
renunțat la apă, în vremi de secetă.
Plăcutul cuiva nu le are cu rațiunea.

*
A furat X? Într-adevăr (și presupunînd că judecata i-a fost corectă), e-o treabă urîtă. Onorabilul
e just să meargă la pușcărie (legat de poziția-i în partid, în politică în general, este de văzut ce
trebuie să primeze: acel verdict juridic, ori dorința electoratului său de-al vedea în parlament).
Partea proastă este însă că întreg domeniul reclamă în continuare multe nuanțe. Inclusiv aceea
a unei curiozități: cît am ezita noi, dacă lădoiul cu bănet ne-ar fi în preajmă?

„Bulibașa din Gilău

… va fi înmormântat lângă Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial”

113 
 
 Eroi sînt acei bărbați care au avut chef maxim a pleca de la casele lor, pentru a suferi și muri în
tranșee. Ultimele fiind la doi pași, pe la Stalingrad/munții Tatra, și-n condiții atmosferice numai
bune...

PS
Cred că m-aș răsuci în groapă, văzînd cum întoarce propaganda, împreună cu urmașii mei cei
conformiști, datele existenței mele... Eu, Vasile al lui Sacîz (să zicem...) cel dus la Cotul Donului,
m-am chinuit ca dracul și-a murit cu o mare rană-n piept (asta cînd n-au jucat tancurile sovietice pe
mine).
Peste niște decenii, și ajuns eu în cer (să presupunem...), văd că-s declarat erou, care nu
dormea noaptea de pericolul hidrei bolșevice pri al recuperării Basarabiei... Îmi ține de cald că-s
vorbit așa, ori că pionierii (sau echivalentul lor de 2018) vin a pune flori la mausoleu, de nu mai pot!

„ Care cred românii că este cea mai importantă problemă

… cu care se va confrunta țara noastră în 2019”

S-o fi obosit careva de-un sondaj - cum gîndesc, pe problema respectivă, cei de altă
naționalitate decît românii?
La chestiune, mă traversează ciudat gînd... Oare, cînd sosi-va inevitabilul val de imigranți, ne-
românilor le va sta acela mai nasol, ori mai domol decît românilor?

Peste o sută de ani

… destui vor regreta că nu au avut norocul să trăiască în 2019...

La adică, toți vor clama atunci că ce caractere alese umblau sub soare, cu un veac în urmă.

O parte din subsemnatul

… mai exact sectoru-i animalic, vrea să lovească în niște rînduri ale lui Mircea Cărtărescu.
Să văd pe unde scot cămașa.
"Soarele își acoperă petele cu prisos de lumină"

Deseori ne aflăm dezinvolți

… întrucît evităm zonele incomode (nouă) ale vieții. Zic asta (și) cu ochii în oglindă.

114 
 
 Îmi privesc tendința de a idealiza unii oameni

Chestie nu neapărat nouă, altminteri. Și aflîndu-se perfect umană.

E un domeniu (interior) de umblat cu mănuși. Și unde-i sănătos, în cazul dezamăgirilor, să nu
fie aruncat și 'copilul', odată cu apa murdară din cadă...

Poți simți uneori nevoia unei cure de amoralitate

Modele pe acolo putînd fi Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi.

Că veni vorba, nu aș lua pe nemestecate ideea-surată, de imoralitate. Care-i stabilită de alții.
Și în funcție de interesele / comoditatea dumnealor

„Mesajul lui Michel Houellebecq: viaţa nu are sens fără stima de sine”

Un megacîrcotaș ca subsemnatul nu doar contestă ce spune dl. autor mai sus, ci și meditează
ce-i vine a spune acele lucruri. Mai exact unde fac ele bine, în sufletului dlui Michel, respectiv al
publicului dînsului.

PS
M-aș feri de vorba 'sens al vieții'. Probabil mi se trage de la Teodor Mazilu (`Ipocrizia
disperării”). La o adică, poate există. Dar e posibil a fi unul care nu ne convine.

Nu am idee cît își bat oamenii simpli capul cu ideea de sens al vieții (iar cînd o fac, se sperie...).
Dar simt că atunci cînd Societatea purcede la așa ceva, dorește a neutraliza o angoasă de două
ori mai mare decît a individului, pe acel subiect. Asta, pentru că masa este și mai bîzdîcoasă decît
individul, întru spărieturi de sub boltă...

Rămîn cu ochii pe o zisă

„În toate romanele lui Houellebecq personajul principal este, în mod invariabil, un bărbat de tip
european, dezabuzat şi cinic, dezgustat de viaţă şi mai ales de civilizaţia occidentală.”
În paralel, privesc la imaginea acelui autor oferită de Radio France Internationale.

Fără îndoială, zisa-mi de mai jos reclamă să arunc eu însumi ochi în oglindă, pentru a vedea cum stau
la criteriul de care voi vorbi.

115 
 
 E posibil să ne aflăm la stadiul copilului nemulțumit de ceea ce primește, inclusiv de la viață.
O fi absolut normal. În același timp, privesc spre tipul de cititor ce-are nevoie de idei precum ale
autorului amintit. Am sentimentul a exista la ei situația de care amintește un banc: „Operația
reușită, pacientul mort”. Operația fiind modelarea socială.

Om rău. Eu, adică.

„Viaţa nu are sens fără stima de sine”
Mă uit la imaginea autorului și mă întreb cum o sta cu stima de sine. Gura păcătosului?

Înțeleg mai greu

.. ce nevoie avem de povești de dragoste, cînd acel sentiment ni-i la îndemînă, în viața reală...

„Milioane de oameni n-au deschis niciodata o carte

... A vrea sa le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumusetea muzicii lui Mozart.”
Nicolae Manolescu e un om pe care-l stimez. Însă tot aș avea următoarele comentarii, la zisa
dumisale. Cineva apucă să aprecieze Mozart în baza unei educații. Fără acea educație, i-ar fi
acolo banală (și incomodă) scîrțîială.

Totodată.
Prin educație înțeleg învățătură despre finețurile acelei muzici, dar și insuflarea de teamă (pe
un fond plantat altminteri în familia de origine) că îți va fi rău dacă nu asculți - fie și în sensul că se
va uitata mama strîmb (ceea ce nu-i de colea), iar în paralel nu vei putea sui la nivelul social dorit
de ai tăi..
Ce nu agreez eu la acea lume bună muzicală este că nu acceptă că respectivele piese sînt
valoroase doar în cercul lor. Dumnealor vor a extinde acel calificativ la nivelul întregii omeniri. .

116 
 
 Deduc de aici că dumnealor se află oameni. Cu doza aferentă de primitivism.

„Klaus Iohannis îi explică ministrului Tudorel Toader

.. de ce nu o vrea pe Adina Florea la șefia DNA”

Păi, și dincolo de savantele paragrafe explicative, pentru că doamna aceea nu face parte din
tabăra sa! Aceea zice-se politică, însă în realitate cu gheare și colți în căutarea puterii.

Mi se sperie gîndul, cum o fi atmosfera, la acel nivel. O simt aceeași ca în vreun 1938, cînd un
general de jandarmerie purcedea scurt la execuții (ordonate de monarhul timpului), ori prin 1948-
54...
Aritmetica fenomenului mi se pare simplă. Unei vietăți deja fiară din proiect i se oferă puterea,
ori măcar perspectiva acesteia. Deduceți dumneavoastră singuri cît e Dumnezeu (în sens
înțelepciune, mizericordie, sens al curgerii lumii etc), în acela/aceia.
Așa simt eu. Dacă mă înșel, nu-i cap de țară a recunoaște că am greșit (sper ca ultima treabă
să nu se petreacă în vreo odăiță cu gratii..).

„În anul de grație douăzeci nouăsprezece, am trei dorințe

.. : 1. să scăpăm de ei, 2. să scăpăm de ei, 3. să scăpăm de ei”

117 
 
 Dl Șora are un mod aparte de a glumi (se înțelege că acel gen d discurs se practică numai între
amici. În afara lui, ai surprize)

Ceva îmi spune că dlui Șora nu-i dă prin cap o chestie. Și anume ca și alții că aibă o dorință
asemănătoare, însă privindu-l pe dînsul. Și anume: 1. să scăpăm de Șora, 2. să scăpăm de Șora,
3. să scăpăm de Șora”.
Teoretic, eu mă aflu aici măgar, dar tonul îl dădu onorabilul filosof (sic)...

PS
Chiar el o scrie? Ori vreun 'nepot' interesat de 'pensie'?

Un pic bizar

Cu cît un subiect e mai aproape de baza ființei noastre, cu atît e mai ocolit/evitat.
La chestiune. Ateii au belelele lor prin viață, dar e foarte posibil să le lipsească și dezamăgirile,
legate de El.

Dacă vreun ins comun

… zicea vorba de aici, îi dădeam vreo atenție? Cred că nu.

"Oameni, oameni, semănați / Cu iubire, cărările..." (Aurelian Andreescu, cîntăreț de altădată)

Mă pălise azi

… o delicioasă ură pe cineva. După care a venit imediat interdicție, cum că nu-i deloc frumos
așa ceva. Nu știu cum se face că acela care interzice ura o posedă vădit, în suflet. În paralel, n-ai
sa vezi la el explicație, de ce e nașpa să urăști. Cu atît mai puțin nu vei vedea de la acela zise
domoale, și cu scaun la cap.

Ura îmi pare să fie de cel puțin două feluri. Aceea care posedă intimidare, din partea celui urît,
respectiv cea lipsită de așa. Cea dintîi poate fi utilă. În sensul învățămintelor, al autocunoașterii
La o adică, și a doua face bine. În sensul plăcerii de a urî pe acela/aceia. Respectivul fiind
deloc înger.

PS
Cînd insul urît ne intimidează, e de văzut cîtă dragoste pitită ni-i, spre acela.
Și care nu-i obligatoriu să fie ca-n pelicula Brokeback Mountain (ci mai rău).

118 
 
 Cîrcotașii

Oare ei arată altora pe unde să treacă strada? Ori laudă morala ce-i animă? Parcă nu.
Totodată, în afirmațiile sale, cîrcotașul are dreptate?

Un amic mă asigura azi

… pe trepte la Piața Rahova, că e mișto să fii barză chioară.

I-am răspuns, înăcrit, că nu toți are norocul ăsta...

„Pe mine nu mă reprezintă, ca român

…, dăncilă (sic), năstase, dragnea și restul comuniștilor.”

Ai tot dreptul să nu te reprezinte! Partea proastă este că aceia care se simt reprezentați de
dumnealor se află jumătate dintre votanții de acum doi ani.
De curiozitate. Cine te reprezintă pe dumneata, din sfera politică (eventual și umană, a țării)?”

Îmi privesc scrisele de imediat mai sus... Simt că, dacă te pronunți cu vehemența acelui
„nereprezentat „dancila, nastase, dragnea si restul comunistilor.”, cam prin definiție nu te simți
reprezentat de cineva.
Acea duritate sosește tocmai din a te simți singur și amenințat, prin viață! Că și subsemnatul se
află așa individ nu schimbă prea tare datele problemei...

Oare de ce

… atunci cînd acuzăm pe altul a fi ratat, nu putem oferi o vreo explicație, despre ideea de
ratare (umană)?
N

Urît obicei

Şi anume de-a dori prea mult de la viaţă.

119 
 
 De pildă, de la susținătorii valorilor europene... Și anume că-i frumos a se exprima în ton cu ele.
Nu ca aici:
„Fiecare discurs de la București al responsabililor europeni a fost câte o lovitură zdravănă
pentru suveraniștii ceaușisto-securisto-decebaliști autohtoni! Sâc! ”

Hazul aparte al unor așa zise este că emitentul lor (pe numele-i mic Doru) venise în 1990 a
pune umăr la implementarea democrației, vehemența-i pe felie ducînd la expulzare, din partea
guvernului fesenist al epocii....

Bucuriile simple

Prețul scăzut la mere din ultimele luni (în schimb e mare la cartofi și ceapă. Cum se află la
Johnny Walker, n-am idee)

Apropo.
Veți fi observat fără îndoială că nu s-a aflat acolo vreun întăritor, din categoria „cu adevărat...'
Cum e într-un titlu de carte: „Despre lucrurile cu adevărat importante”
N-am apucat să-ntreb așa condei, așa partizan al respectivei idei care e deosebirea între
chestiile cu adevărat importante, și cele doar importante... Simt însă (iar de la o vreme,deși pot
părea scrîntit, mă încred în instinctele-mi) că acela va fi deranjat, de curiozitatea-mi.

Pe care drum să duc de aici discuția...? Căci am două, ca necesare în expunerea-mi... Hai pe
acela al numerelor de revistă România Literară pe care le-am răsfoit de curînd. Și trecînd pe
parcurs către pe altul, din preajmă.
Expunerile oamenilor de cultură nu se pot lipsi de energizante. De pildă:

„Volumul, MINUNAT (s.m.), de dialoguri pe care [...] l-a realizat cu [...] În partea a doua a momentului
din 18 noiembrie, [...], un duet REMARCABIL forjat deja de, iată, două decenii – au oferit un delicat și
FOARTE CALD concert live de chitară...”

Înțeleg de mai sus că, dacă spui „duet forjat de două decenii”, nu-i suficient.

Ideea cu pricina se află hiperextensibilă... Teoretic îi stă la bază firea umană Dar tot vă invit a
merge pe un an plan.
Există în Bucegi un traseu alpin. Nu prea dificil (deși destui își rupseră gîndul pe acolo!), însă
de notorietate. Este vorba de Valea Seacă a Caraimanului, mai exact de porțiunea finală a
acesteia, numită Hornurile.
Dacă legat de treimile inferioare ale respectivului drum am mai răzbit exprimări romantice, cu
privire la Hornuri se află dispărut vreun chef de gargară.

Cred că așa ceva se petrece nu doar datorită contactului nemijlocit cu un mediu care nu
tolerează joaca (aceea alpină aflîndu-se, totuși, din alt film), cît și faptului că acela amorezat de
așa locuri e preocupat mai degrabă de experiența în doi, cu acel teren.
Am în vedere aici ce ar putea scrie/spune el altora ulterior. Căci pe moment nu-ți arde, fiind
acaparat de contactul nemijlocit / impunînd contact total cu prezentul. Chiar și-așa, nici de acasă
nu știu să fi picat careva la poezii (minus una din 1933, dar oricum încheiată cu promisiunea că
120 
 
nu va mai călca pe-acolo). Îmi pare să fie acolo (iar subiectul fiind oricum de extins) un contact,
un simțit care exclude bătutul de tobă.

Lucrurile pot fi extinse și la alte drumuri de acel fel. De pildă, n-am văzut transmisii live din Fisura
Albastră.

Probabil pentru că-ți piere cheful de așa ceva, cînd te știi, pardon de expresie, cu hăul/moartea
la fund...

Mă reîntorc la jucătorii cu vorbele. Inevitabil am a merge la origini.

Una ar fi aceea religioasă. E de studiat aici ce-i vine insului a se adresa înaltului, problemelor
de acolo după cum o face. Cert este că, pe linie socială, îmi pare că la un moment dat niște tipi
îndestulați n-au mai fost cu mulțumiți cu bunăstarea. În sensul a cum se simțeau (cu angoasele
de la natură), dar și al datului bine în ochii altor semeni. Angoasele aveau nevoie de drog pentru
evadat din realitatea (de pildă curgerea textului creat), dar de aprecieri din partea semenilor.
Pe așa fond îmi pare a fi plecat cultura de tip literatură. Și care s-a dezvoltat pe sistemul
spiralei ascendente. Întreg mediul era unul, totuși, lipsit de contestări, iar totodată admis/încurajat
de Societate (din motive nu chiar greu de intuit).
Esența de-acolo s-a perpetuat prin educația, în sensul că noii-veniți în societate erau cultivați
că edificiul cu pricina se află nemaipomenit (naiba luîndu-i dacă judecau altfel - îmi pare rău, dar
se află de zis și acest ultim amănunt...).

Revenind la opul lui Paleologu, primul pasaj dintr-un extras la care am acces pornește cu un
desăvîrșit omenesc. Și anume a da sfaturi altuia:

„Degeaba esti serios daca nu stii sa fii atent si daca nu esti perspicace (atentia inteligenta e totdeauna
perspicace). Cine contempla cu atentie lucruri neluate in seama, socotite insignifiante, efemere, acela
are toate sansele sa descopere esente, detalii revelatorii.”

Nu mai trec în drumul vecin (cel privind un drum de munte), ci doar compar cu ce-i pe acolo.
Spusele lui Paleologu mi se par de o teribilă superficialitate. Fie și una acceptată de majoritate.
Și măcar de-ar fi singurul omenesc de acolo. Dar sînt și altele. De pildă bobîrnace. Cu toatele
făcînd bine sufletului omenesc. Ultimul lucru, prin definiție, e posibil în zone de timp și spațiu unde
nu intervin prea tare neplăcute, către același suflet...

PS
„Cu adevarat importanta e fericirea. Veti spune: ei bravo, mare descoperire! Toata lumea e de acord cu
asta! (Aproape toata lumea; sunt unii, feriti-va de ei, care fac pe grozavii si dispretuiesc fericirea.)”

Admit în paralel că există tipuri de minți cărora le pică bine... În același timp însă, nu uit un
lucru. Cultura are nevoie să nu dea la coș ceea ce, de fapt, s-a demodat. E acolo un gen de
acumulare, simt eu, ce dorește a clădi/menține măreția. Cea proprie. Și care evită a da ochi critic
spre cele adunate în CV-ul personal.

PS2
Nu spun că nu se află muncă și mintoșenie, în domeniul purecat mai sus.

121 
 
 PS2
Revin…
„Volumul, minunat, de dialoguri pe care [...] l-a realizat cu [...] În partea a doua a momentului
din 18 noiembrie, [...], un duet remarcabil forjat deja de, iată, două decenii – au oferit un delicat și
foarte cald concert live de chitară...”.

Cu ticăloasă aroganță spunînd, am impresia că acele vorbe mari trădează - de fapt - lipsă a
sensibilității. Și a fineții a minții (și implicit a sufletului din dotare).

„Împotriva Amnistiei si Gratierii”

De curiozitate, i-aș întreba pe aceia cum văd condamnările unor Ion Antonescu, Iuliu Maniu și
alții. Simt că s-ar ivi faldurile Ei. Ale subiectivității omenești. Cu oratoria aferentă. Și posibilă
supărare că nu gîndești ca ei.

Mă uitam ieri la un film cu James Bond

Se zicea pe-acolo:
„Prima regulă a jurnalismului: să oferi ce vrea publicul”.

122 
 
 Pe cînd coc în minte un material despre Basarabia

.. merg cu explorare spre ideea de popor. De nație.

Acolo, dacă nu gîndești precum ceilalți (să zicem despre faptul că basarabenii sînt români),
întîia pornire față de rătăcit este să-l inviți a pleca, din acel sîn (al poporului local). Mai exact,
peste hotare. Și teoretic au dreptate. Căci ne organizăm, din principiu, pe ideea unor valori
comune, și carele să reziste exteriorului.
La așa situație, faptul că te-ai nimerit a veni pe lume, iar apoi a viețui pe același areal geografic
deja nu mai contează. Ești străin. Dacă nu chiar nisip în angrenaj.

„Răul există în lume

… din cauză că oamenii nu sînt în stare să-și spună poveștile”

O surpriză, pentru subsemnatul.
Ca o minte destupată, aceea a oamenilor de la Dilema, să ia în serios acea vorbă.
O să-mi spuneți aici că zisa e pusă la șto, acolo. Nu cred.

Să văd eu dacă înțeleg bine situația... Există o realitate. Neplăcută. Cum nu vrem s-o
acceptăm, o declarăm rău/rea. Apoi, purcedem a găsi soluții, acelui rău. Și anume că, dacă ne-
am spune poveștile, ne-ar fi mai bine. Dar oamenii nu pot asta (se poate înțelege aici și că de-ai
dracului nu vor...).
Cu riscul de-a părea într-o ureche, pasajul reprodus îmi semnalizează inclusiv agresivitatea
ființei umane. Căci, de pildă, ce altceva este să reproșeze unui amărăștean că nu reușește să fie
ca-n poveștile roze?

La chestiune, vă spuneam c-am frunzărit săptămînile acestea dintr-un volum al trilogiei Orbitor,
de Mircea Cărtărescu.. Nu aș contesta valoarea de scriitură a acelei cărțj (deși, succesul e este
datorat și vîntului geo-politic favorabil). Ori munca/mintoșenia autorului. Nu strîmb din nas nici la
stilul (numit de inițiați) fantastic și asemănătoare. Dar nu pot să nu văd că întreaga desfășurare
de finețe, de acolo, acoperă animalic.
Și deloc puțin.

Mai exact, cînd în pagini mediocre te-apuci a înjura un Ion Iliescu, e una În ale Orbitorului,
fierea se află înmulțită cu doi (dacă nu mai mult), căci acuza e sporită de mijloace artistice în sine,
dar și de combustibilul (întru facerea de rahat, a acelui inamic) decurgînd din așa-zisul fantastic.
În zonă, nu am nimic dacă autorul amintit are a pomeni de invitația făcută în copilărie de-un
cogener, că să și-o tragă în fund (cu penisul). Așa s-o executa literatura. Mă uit strîmb, însă, cînd
se vorbește de violul (ba și colectiv) efectuat asupra Revoluției Române.

PS
Se înțelege c-aveți deplin drept a spune, că subsemnatul e tare ofticat (dacă n-o fi făcut și
bube!) de succesul dlui Cărtărescu.

123 
 
 Într-o publicație stimabilă

.. și venind dintr-un condei tot așa:

„Termenul de desemnare republica e frecvent folosit în Republica Moldova, în primul rînd pentru că face
parte din denumirea oficială a statului, dar probabil şi din alte motive. Pot fi la mijloc modele şi tradiţii
sovietice, dar poate şi evitarea unei identificări producătoare de confuzii: simplul Moldova ar trimite şi la
restul regiunii istorice, din componenţa României. În acelaşi spaţiu cultural, formula limba noastră era şi
este folosită de unii vorbitori pentru a evita eticheta înşelătoare limba moldovenească.”

Pomeneam recent despre alcătuirea unui popor majoritar. A unui mega-grup care și-a alcătuit
organizație statală. Acolo, vreun gînditor-diferit nu prea are ce căută, în vreme ideologia locului
(sădită prin diferite mijloace) o găsești inclusiv la persoane inteligente și cu bun simț.
„Republica Moldova”
Mi se pare mie, ori și cehii îndrăgesc așa gen de vorbă? Probabil li-i un mod de a se
individualiza, într-un context geografic pe care nu îl găsesc amabil pentru ei. Poate li-i și căutare
de nobilitate (inclusiv la cehi, căc nu știi niciodată ce ni se ascunde dincolo de aparențe).

Pornind de la aceste idei. Și dincolo de trecutul străzii, pe care un anume stat vecin îl practică
față de basarabeni.
Aceia, dintre Prut și Nistru, se simt bine cum îs. A veni să le spui că își bagă coada rușii ori
rusofonii nu mi se pare o treabă. Pînă la urmă, un malaxor al istoriei a dus lucrurile unde se află.

124 
 
Cu rusofoni mulți. Și Crăciun sărbătorit în ianuarie. Bașca faptul că-s plecați - de lîngă cei ajunși
ulterior români - de două veacuri.
Sună frumos cum că-s frații noștri, iar în paralel vrem să-i eliberăm de plaga rusificării. Atîta
doar că, din interiorul acelui grup (cetățenii R. Moldova), lucrurile se văd altfel.

Nu se cade însă, a te pune în locul lor. Ci frumos este să vehicula ideile inoculate, ca cetățean
normal al statului vecin lor (mai exact la vest). Cum că limba moldovenească e o aiureală/
parșivenie. Asta, în situația-n care aceea se află (banală) rezultantă a locului. Iar în paralel
trecutul de stradă fiind o chestie universal nu tocmai plăcută, mai exact pentru ăla care-i dus pe
trotuarul de vizavi.

Simt că dacă, la așa stadiu al vorbirii, pomenesc despre adevăr și Platon, nu rezolv nimic...

Apropo de Basarabia / Republica Moldova

Să presupunem că la un 1750 vin niște ardeleni și ne solicită a ne uni cu ei. Avînd cu toții
aceiași limbă și trăgîndu-ne de la Decebal și Traian. Ce i-ar fi răspuns, să zicem, cosîngeanul din
Muntenia?
Ar fi zis...
”Se prea poate să fim de același neam... Dar eu trăiesc de veacuri cu turcu', și mi-i familiar. Iar
matale, chit că ești frate, te afli din altă lume...”

Care era mai destupat la sud de Carpați putea face trimiteri puțin favorabile, în istoria comună (și în
care ne-am luat gîtul reciproc), ori ar fi punctat filosofice din categoria „Obișnuința e a doua natură”.

„Cititul e o continuă deslușire a tainei unei emoții“

… – interviu cu Jón Kalman STEFÁNSSON”

Contează foarte mult pe cine-ai în faţă, cînd emiţi vorbe precum acelea citate.
La chestiune, poate exista ghinionul unui curios, doritor să știe care e diferența între continuă
deslușire a tainei unei emoții, și doar deslușire a acelora. Ca opinie strict personală, am îndoieli
că fanii unor așa texte excelează în emoții... Iar dacă dl autor o poseda emoțiuni, le bănui din cu
totul alte domenii sufletești.

„Dacă aţi avea puterea

… să rezolvaţi, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, pe care aţi rezolva-o?

125 
 
 Iubirea reciprocă. Să fie iubire reciprocă şi să nu aibă sfîrşit. Reciprocă şi nesfîrşită. Iubirea. Eu
am fost de multe ori îndrăgostit, asta mi-a şi ţinut scrisul în viaţă. Iubirea reciprocă a unei femei cu
un bărbat. O femeie, eventual chiar Eva. Paradiziacă, şăgalnică, cu un măr…”
De aici fiind extras și titlul articolului: „Să fie iubire reciprocă şi să nu aibă sfîrşit.”

La chestiune, îmi sare în ochi dorința: „Să fie...” Deci nu e. Și nici n-a fost. Iar asta fiind valabilă
întregii lumi.
După care. Și întrebînd umil. Cîți cititori încîntați de așa ceva au avut parte de iubit?
.
„Nu e voie, bre, de așa ceva... Familia, cariera înainte de toate...”
.
PS
Privesc și spre Brumaru... Spre zisele-i despre amorurile personale.
Nu știu cît de răsfățat al Erosului fu d. poet, însă scrisele-i sînt vădit pentru impresionarea
auditoriului (treabă care nu le are, din principiu, cu adevărul)

La zi de Eminescu

… continui să privesc spre acel fenomen (creat în social).

Personal mi se pare un pic aiurea să stabilești Mit de căpătîi a vieții culturale (și nu numai)
locale un om care a creat pe la 1875-1880. În sensul că a avut la dispoziție doar cele acumulate
în lume, pînă atunci. Iar de atunci apărîndu-ne în viață destule alte noi, mintoase lucruri.

Legat de poezia Eminescu, ea rămîne o alcătuire de cuvinte, la care vreun ne-partizan privește
indiferent. Ori o tratează critic, rezultatul nefiind onorabil pentru Luceafăr (era, totuși, filosofia
prezentului - cel de atunci...).

În sine, mi-e simpatic Eminescu, din motiv de rezonanță unele comune... Dar atît. Și prin vremi
fiindu-mi simpatici destui alții.
Pe de altă parte, dacă mulți compatrioți ai momentului îl privesc pe Eminescu precum o fac, nu
le-aș da peste degete. Ba îi pot și înțelege.

PS
126 
 
 În ultimele zile am dat jur ideii de dilemă. La care există o definiție DEX - ca orice de pe acolo,
optimizabilă în sine.
Vedeam în ea o neputință de a opta. Un nefast (sau măcar obositor rămas în balanță). De a
decide în privința mersului următor.
Cred că rubedenie cu aceasta se află expunerea din amonte despre Eminescu. Este drept că,
în acea situație, e posibil a nu fi nevoia unei decizii.
Bineînțeles că or exista firi umane care să se simtă neplăcut acolo, în sensul că dumnealor și-
ar dori (nu contează din ce motive) a opri doar una dintre idei. La o adică, dacă așa vor
dumnealor...

PS2
Pe cînd aleg imagine pentru această postare, ating iar ideea de mit. În sensul că acela despre
Eminescu funcționează obligatoriu cu poza-i de la 19 ani. Dacă pui vreuna de mai încolo, se rupe
filmul...
Adepții mitului sînt însă majoritari, și puternici (nu neapărat acela de pe stradă, cît middle-class
a fenomenului - dăscălimea în sens figurat, plus naționaliștii - și boșii cei foarte pragmatici
societății)

”Adevărul” se plînge

… că actualul ministru al Culturii se află nițel împiedicat întru Eminescu, și limba română în
general. Cred că-i valabil și în cazul acelei iritări vorba cu ai grijă ce-ți dorești. Un tip mai destupat
n-ar lua foarte în serios mitul Eminescu, ba ar explora și în jurul termenului de Cultură.
Ce chestie... Ideile sfinte nu admit nici explorarea prin jurul lor, ce să mai spun de
contrazicere...

Interesant acest fenomen, al creatului de statui

Mai exact al deciziei, de-a face cuiva așa ceva.

Zic asta observînd că un C. Argetoianu e lipsit de vreuna, în București (posibil chiar și la
Craiova). Titulescu are însă, foarte probabil mai multe pe întinsul țării
Pot bănui care-s motivele unei așa absențe, a conului Costică, de pe vreun soclu (ar da idei, la
gîndit pe picioare proprii)

PS1
Mă simt un pic singur... Marea majoritate a semenilor nu-și pune probleme ce-i cu statuile pe
care le întîlnește în drum... În general (și barim pînă sosim la 60-70 ani) și reprezentările
religioase sînt „niște ăia, pe polița de sus din camera lui mamaie...”.
Așa o fi normal.
.
PS2
Precizare utilă.

127 
 
 Argetoianu nu fu nici pe departe vreun serafim. Dar îi apreciez mintea brici. Că ea nu l-a ferit
finalmente de o tragică gafă (aceea a reîntoarcerii în țară la 1946, cam drept între zăbrelele
comuniștilor, e altă poveste...

Cineva (om tînăr), spunea că va dormi în cort

… pe zăpezile din locul montan X.

Nu știu ce mi-a venit să întreb cum se mai face dragoste în cort (ca să nu fie discuții, parc-am
indicat că e vorba de un amor hetero). Cetățeanul cu pricina s-a bășicat.
Nu v-aș fi spus de incident dacă nu găseam pe undeva mențiune despre un loc unde au locuit
Eminescu și Veronica Micle. Aici mi-a țîșnit altă idioțenie. Oare în ce stil se iubeau?

Unii mai măgari ca mine se pot întreba dacă serveau oralități.

Din ce mi-a trecut pe la urechi, nu s-a discutat vreodată treaba asta. Iar asta, chit că ține de
niște momente tare plăcute. Iar acolo e vorba de ditai miturile naționale, nu de vreun doi-lei din
Văscăuți. Oare de ce-i asemenea fereală?
Eu nu spun că trebuie să țipe oamenii, pe uliță, cum s-au împreunat cu alesele inimii.
Doar eram curios de ce se tace, asupra acelui domeniu.

Se înțelege că întrebările aduc cvasiautomat răspunsuri, dar nu v-aș plictisi (și) cu ele...
.
PS
Mă uit la zisele-mi de mai sus și verific cît e acolo dorință de a mă da deștept.
De-a atrage atenția.
Cred că-i mai degrabă interes pentru un ceva necercetat, din jur (la o adică, asta m-a trimis și
decenii la rînd pe munte...). Furia-mi existențială e posibil să mi se tragă și de la faptul că, la
vremea copilăriei, mi se va fi dat peste nas la așa curiozități.

Îmi iese în cale

… un număr al unei revistei literare

Stau și mă întreb cu stă gradul de subiectivitate, al unui intelectual față de omul simplu. Foarte
posibil să fie mai mare. Asta și pentru că, ieșit mai puțin prin lume, are un ego mai mare, de
satisfăcut...

Pe acolo, dau de niște zise:

„H.-R. Patapievici și-a găsit tema în marota paradisului.
<Foarte tîrziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. Încă de cînd mă lăsasem
fascinat de ideea posibilității de a-și începe viața din nou, de astă dată perfect – iar asta s-a întîmplat
cînd am descoperit, la șaptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante –, eram deja în căutarea
paradisului.> (p.12)

128 
 
 În consecință, autorul îl va căuta, dar fără să-l găsească, în ideile filosofiei, în plăsmuirile teologiei, în
schemele logicii, în acordurile muzicii. Cel mai aproape de Eden se va simți citind Paradisul lui Dante,
literatura reușind să-i dea ceea ce teologia, știin'a și filosofia nu reușiseră...”
Etc.
.
Mie unuia mi se pare mai simplu a medita direct despre cum o fi raiul. Ăla real (ceea ce
cuprinde și eventualitatea să nu fie. Asta pentru că locul e ocupat de raiul vreunui Allah. Ori să nu
fie deloc, vreun spațiu dincolo de ce vedem).
La aceleași zise, am a mă revolta - motive ar exista - ori a asta neplăcut uimit. Fără îndoială, pe
oricine poate pica sentimentul că adevărul e la el. În ăst moment, așa privesc și eu lucrurile. Pe
de altă parte, în față am mulți oameni, ba și un edificiu imens. Al Culturii. Și care aplaudă zise
precum acelea citate.

Situația nu mi se pune de revoltă, furie, ci de supraviețuit. Vorba psihologilor, sentimentele-

paravan nu mai pot acoperi Din-spatele lor.
Mă uit la acele locuri unde, după teoria mea, unu și cu unu fac trei. E vorba de ce spun
dumnealor. Dar ei sînt mari, poate și eterni ca spirit, iar eu unul singur, respectiv mîine-poimîine
părăsind această scenă a ideilor.
E nițică neplăcere. Una legată de sentimentul din copilărie, cînd voi fi zărind inși bine plasați în
ierarhia... străzii unde locuiam. Și cărora mai tîrziu, ceva mai rebel, le-aș fi spus figuranți. Aceia
bătînd cîmpii cu suficiență. Neluîndu-te în seamă, iar totodată ei subzistînd acolo, în micul Olimp
local. Iar asta deși ziceau lucruri contestabile. Și posedau morgă superioară, deși vor fi fost
tembeli. Dar din stirpe de boieri, pe care plebea locului nu-i deranja.

Dincolo de așa amintiri, foarte posibil ca lucrurile să stea așa inclusiv la scară mare, aceea
culturală mai exact. La acest stadiu, ar fi de explorat, cum de-ajung așa oameni a ține frîiele
domeniului - cel cultural. O spun cu născîndă plăcere exploratorie.
Dincolo de plăcerea furiei, există și aceea mai așezată a deslușirii realității, iar apoi a o lua cum
e (chit că etern vor fi părți ale ei de mirosit).

PS
Mi se sperie gîndul c-aș putea da ochi prin Dante (cel descriind paradisul). Iar m-aș înfuria.
„Dumnezeule, de așa ceva își pierd acele mărimi capul?!”

Dac-aș avea minte mai multă

… aș pune de-un studiu. Și anume ce ne vine a stabili cheie de boltă a spiritualității locului pe
Eminescu (care mie, altminteri, mi-i simpatic).
Că veni vorba. Fie și dotat cu nemaipomenita lui minte, lui Eminescu i-a dat vreodată prin cap
de cultul care l-a privit, după moarte?

129 
 
 Cît o fi izbutit să tulbure apele

… în domeniu, acel (iconoclast) număr despre Eminescu din revista Dilema, de prin 1998?
Azi privind lucrurile, după ce s-a pornit campania statală de naționalism (a ultimilor ani), am
impresia că nimic.
Asta e.

„Ne-am născut pentru a fi fericiți”.

Mă uit spre ideea de fericire. Am impreesia că-i acolo o compensație pe care Societatea o
acordă supușilor ei, pentru faptul că în ograda Ei nu mai pot urmări plăcerile naturale. Mai exact
un amor(ezat) energic, libertate, îndrăzneală (ultimele două fiind rude cu nesupunerea-cînd-îmi-
pică-prost).
Trăgînd un pic spre egocentricul de față, nu-mi amintesc să fi vehiculat - în scris ori verbal -
despre fericire. Ci doar nu mi-am pus mare frînă dorințelor. De a iubi, de a merge în vijelioasele
escapade montane (adică în abrupt montan), de a nu spune sărut-mîna cui n-aveam chef. Într-
adevăr, există pe aici și ceva inconveniente (twain-ianul Huck Finn le-o fi simțit și el, pre pielea
lui), dar asta nu cred că alterează cele zise de mine, despre fericire.

De fapt, ceva căreia i-aș pune titulatură de fericire m-a pălit la viața-mi. Două (sau mai multe) în
adolescență - pe tipicul pomenit de Jean Cocteau/Jean Gabin: „Le jour ou quelqu'un vous aime,
c'est tres beau...” Apoi, un zăcut depresiv după băutură, care brusc s-a lăsat cu o jumătate de zi
nemaipomenită. Socoteala fiziologică nefiind tare complicată.
Mai sosi așa ceva de curînd, să fie trei luni. Un roz sufletesc. Un ceva ducînd gîndul la Eden.
Parcă după vreo trei ore a trecut.

Klaus Iohannis zice cîte ceva

… despre Ziua Cărții, și cultură în general.

Mă uit și realizez cît de diverse-mi sînt sentimentele, față de domnia sa. Aproape tot palierul.
Și negative, și pozitive. Iar din alt unghi privind, mai din adînc, dar și dinspre suprafața oceanului
inconștient.

„Eminescu e românul absolut

… L-am definit eu: sumă lirică de voievozi” (Petre Țuțea)

În timp ce lansăm vorbe de tipul celei cu românul absolut, medităm cum s-ar simți Eminescu, la
așa caracterizare? Se pare că nu.
130 
 
 Ar fi inuman.

PS
Nu înțeleg care-i deosebirea între cei care trag pe nas și-aceia gustînd vorbele lui Bogza de
mai jos, respectiv cultul lui Eminescu în general...

„Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru pe Pământ, într-o noapte ploioasă, au ajuns la
marginea unui sat și abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i
sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând : – Cine bate ? / – Oameni buni! / Atunci
omul, potolind câinii, i-a poftit în casă, unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn, și a început a
da porunci, dar cu blândețe. / – Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fântână
după o ciutură de apă proaspătă. Ilenuța, ia vezi de o oliță cu lapte proaspăt. / Și le-a dat să se spele și
să se șteargă cu ștergare albe și i-au ospătat și i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a
gutuie și a busuioc …
A doua zi iar le-a dat să se spele, i-a ospătat și le-a pus în traistă niște mere cum nu mai văzuseră și le-
a urat drum bun. Și cum au ieșit din sat, Sfântu Petru a început să se roage : – Doamne, fă ceva pentru
oamenii ăștia, că tare ne-au primit frumos ! / – Ce-ai vrea să fac Sfinte Petre, c-ai văzut că nu erau
nevoiași. / – Doamne, fă ceva ca să-și vadă măcar odată sufletul ! / – Să-și vadă sufletul spui, Sfinte
Petre ? / – Da, Doamne, să-ți poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul cel de-acolo ! / – Bine,
Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor la satul din vale. / Iar după o vreme, în neamul
acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”

Nu mă pricep în ale filosofiei istoriei

… , dar în cazul României pot identifica un lucru. Și anume schimbările aproape cu 180 grade
ale orientării. Trec aici peste cele decise de afară, de pildă trecerea spre comunism. Ori poate
chiar și 1989 (cînd altminteri aproape întreaga populație se săturase de privațiuni)..
La venirea lui N. Ceaușescu, în 1965, se trece în direcție opusă internaționalismului prosovietic
de pînă atunci. Prin campania naționalistă din ultimii ani idem (și raportat la europenismul total
anterior). Ultimele două îmi par a se fi executat în folosul garniturii conducătoare (aceea
transpartinică și, în general, de dincolo de politic).

Zic toate astea gîndind la cum o arăta următorul switch (despre care foarte e posibil să nu-l
apuc).

Mulți dintre noi nu se simt

… bine dacă nu clarifică, sau mai exact nu mafaldesc / pun ștampile pre viitor..
Subsemnatul însă, tip sucit, aduce ideea de care vă spun după care 'o lasă în tîrg'.
Nerezolvată.
„Ce urît!”

131 
 
 Fragilitatea și, totodată, soliditatea miturilor

De pildă al lui Eminescu.

Slăbiciunea decurge, în cazul ultimului, din faptul că e bazat pe imaginea lui E. de la 19 ani (ba
și în cazul aceleia destui simt nevoia s-o stilizeze, s-o treacă via creion spre stadiul lor de
maturitate interioară). Dacă te-apuci a-ți însoți gîndurile, entuziasmul despre acel semi-zeu pe
alte imagini ale lui, se rupe firul.

.
Soliditatea vine din nevoia generală de mituri. De dumnezei mai mici și la purtător.
La prima vedere, stau uimit față de cei gîndind precum doamna de la post scriptum Și care sînt
mulți-mulți. Legat de ei, îi văd cu minte de secol 19, dar nu cred că e o treabă, a sta speriat, că
unde-o să ajungem cu așa majoritate.

PS
Iuliana Chifu:
„Ziditorul de geniu a Limbii si Literaturii Române, precum Meșterul Manole...ceea ce Eminescu a zidit nu
s- a surpat, a dainuit.
Dumnezeu a facut cel mai frumos ,,dar" Romaniei...un poet nepereche, un poet romantic, un eseist si
gazetar exceptional, implicat în viata sociala si politica a țării.
Eminescu a fost redus la tacere pentru ca s a opus noii orînduiri politice de dupa anul 1870 si
influențelor din vest... si astazi unii, asa zisi ,,critici" induc ca Eminescu este depășit, ca a fost
ultranationalist, ca ar trebui sa ne debarasam de el, ca e scheletul nostru din dulap.
Eminescu a fost si este scutul tarii si a Limbii literare romanesti...curata, pura, plina de iubire si dor.
Eminescu este dorul nostru... care doare.
.
„Ultimul suspin al lui Eminescu ”
Dumitru Manolache, Ziarul „Lumina”
„A vorbi despre Eminescu înseamnă uneori a-ţi asuma riscul posibil de "a ucide", din prea puţină
pricepere, "Taina Eminescu". Şi totuşi o facem. Discutăm despre Eminescu, din dragoste şi datorie
pentru el şi pentru neam. Altfel, am fi eterni demisionari din viaţă. La 15 iunie 2011, pentru a 122-a oară,
românitatea mai vorbeşte încă o dată despre poet. Fie şi numai pentru a-i adânci şi mai mult taina.
Pentru că dacă nu l-am fi avut pe Eminescu "trebuia să ne dăm demisia", cum spunea Emil Cioran. Or,
românul nu umblă dezertor prin istorie.”

132 
 
 Tot înspre Eminescu

Și făcînd (inevitabil) abstracție de entuziastele scrise puse în contul lui, și al Veronicăi Micle.
Mărturisesc a fi descoperit doar ieri alăturata imagine a iubitei poetului.

O voință aparte, pe chipul Veronicăi. Nu știu anul imaginii, însă pare să aibă acolo vreo 36 ani
(putînd coborî cifra la 32, avînd în vedere caracteristicile vremurilor)

Păi.
Privindu-i pe cei doi, îmi pot imagina cum se comportau cînd se aflau împreună? Eventual cum
ținea palma la cap un Eminescu dimineața, dacă se trezea cu vreo migrenă?
Aici mi se poate spune că nu aș mirosi bine realitatea. Dar tot o văd mai apropiate decît vorbele
mari puse în seama lor.
.
*
Mai toate condeiele pe care le întîlnesc - vorbind despre Eminescu - au marcă a ideilor sociale
în care (inevitabil) s-au format. Și care-l socoteau Luceafăr și co., pe acela. În paralel, toți aceia
(mai entuziaști ori numai entuziaști) au deranj dacă, prin absurd, le apare vreun gîndind-diferit
prin jur...
Asta, pentru că sînt oameni.

Similar, mă uit spre biografia lui Eminescu. Acolo:

133 
 
 „Poetul avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice
ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gândire ale
Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de
idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o
vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi
ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă,
sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut
eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul
deplin al culturii române.” (Wikipedia)

Revăd acolo alte două trăsături umane (completate/întărite prin acțiunea creației omului, și
anume societate) Este creat un cocoon, cum că Heraclit și restul citaților se află nemaipomeniți.
Deși vreun rătăcit, și respectîndu-le altminteri eforturi sau pionierat, poate privi spre rîndurile lor și
să spună: „Aici, afirmația dînsului scîrțîie... Uite de ce...!”
Acea situație este apoi extinsă la nivelul întregii societăți. Iar ca urmare, lumea începe a vorbi,
a socoti universul inclusiv în cheia acelui (oarece) fals.

Lucrurile stau cît se poate de îndreptățite (căci așa solicită specia noastră, via inevitabila
organizare în societate), însă totuși unu și cu unu de acolo nu fac doi. Altfel, zis, dacă am măsura
în acea cheie distanța pînă la lună, nu ne-ar da 384.000 km...
.
Și iar mă pălește amar sentiment de singurătate, cînd că pînă și un simpatizat (de mine, întru condei)
George Călinescu simte nevoia a-și încheia apoteotic opul despre viața lui Eminescu...
Acesta find urmă fiind om.
Și pe care, dacă l-ai întîlni pe stradă, ai fi tentat a gîndi cu totul altele.

PS
Imaginea Veronicăi avînd copii este de cînd avea 18-19 ani. Aceeași fermitate i se putea citi pe
față (ba poate frustrare în plus. Un Scarlett O 'Hara a la moldave...)

134 
 
 Pomeneam de filosofii

… pe care i-a studiat Eminescu la Viena (i-ar ulterior i-au înrîurit gîndirea).
E interesant că, dacă te referi la aceia și spui că s-au aflat stimabili, deștepți (de o sută de ori
ca tine), deschizători de drumuri, nu e ok.
Nu e de ajuns. Din parte ți se vrea entuziasm, mai exact al insului supus acelora.
Cheia nu este „acela e mai deștept ca mine”, ci e un mic dumnezeu căruia îi trebuie pupate
picioarele.
Atitudinea e posibil să se afle în esența umană însăși.
.
Supărarea cu pricina mai sosește dintr-un motiv. Și căruia i-aș spune Sindromul oalei de
noapte (cea stînd sub pat, în vremea străbunicilor).
Supărați pe nesupus nu-i neapărat acel [echivalent de] Schopenhauer (e de cercetat aici cum
ar vedea acesta lucrurile...), ci intermediarii. Aceia supărați că riscă a risc a fi întrerupt lanțul. „Noi
îl lăudăm pe acela, iar nu ne lauzi pe noi”

Cu riscul de a mă repeta, Camil Petrescu pune unui personaj al său spusa că nu oricine duce oala de
noapte a șefului liberal Ionel Brătianu... O duce conu Alecu [Constantinescu], căruia i-o duce acel
vorbitor, a ultimului urmînd a fi transportată de mai noii sosiți în partid.

Idei puțin și fixe

Despre Eminescu. Mai exact despre inimoșii lui suporteri.

Dacă spui că tratezi cu rezerve vreun scris al acestuia, sosi-vor mintenaș diferite reproșuri, la
adresa persoanei tale. Rarissim vei fi întrebat însă asupra motivelor reticenței tale. Iar după ce vei
spune ce și cum, pînă și acel din urmă curios va strîmba din nas.
Motivul e foarte simplu.
Existența acelor inimoși e bazată pe acel cult (și similare). Dacă îl afectezi, e ca și cum i-ai
trage spre buza morții.

„Eminescu-i untdelemnul candelelor de prin schituri

…E dinamica absurdă a mai multor infinituri

Si ascunsă-n labirintul unei transe geniale
E gramatica perfectă a virtuților morale
Ca un flux al conștiintei într-o lume fără norme
Viciată și coruptă în nenumărate forme
Stă de veghe-n veci Poetul cu credința și cu slova
Peste Țara Românească, peste-Ardeal, peste Moldova...”
.

135 
 
 Eu i-aș crede, pe cînd dumnealor scriu de-astea, dacă n-ar exista acolo două omenești... Și
anume identificatul unui dușman, în paralel cu săltatul propriei persoane.
Te doare un pic capul, văzînd cum respectivii bat toba valorilor morale, cînd din scrisul lor
rezultă cu totul altceva...

Există apoi și joaca de-a vorbele (una în folos propriu, se înțelege). Transă genială. Gramatica
perfectă. Lume fără norme etc.
.
Că veni vorba. Am luat ieri de la bibliotecă memoriile reginei Maria. Unde ea îi face cu mult ou
și oțet pre politicienii vremii. Inclusiv pe Ionel Brătianu. Ori pe propriul ei soț, regele Ferdinand.
Responsabilii recent isprăvitului Centenar proslăveau însă acei politicieni.

Ajunsesem la bibliotecă în căutarea volumului Lucian Boia, despre Eminescu. Eram curios să revăd
cum luase naștere mitul acestuia. Cartea era împrumutată altcuiva, așa c-am adunat ce mi-a sărit în
ochi, pe-acolo.

Ca părere a mea, laudă pe Eminescu aceia care nu s-au obosit să afle cine a fost, respectiv
membrii Aparatului. Adică angajații pentru întreținerea ideilor sociale (între care, Miturile).

La bibliotecă

… apuc din raft și o carte de Silviu Brucan (1917-2006). Și care posedă îndeobște faimă
proastă, între compatrioți. Mie unuia îmi este însă simpatic.
Ultimul sentiment fiind la plecarea-i inconștient (adică în prealabil e dictat de acolo), iar totodată
eu avînd rezerve la multe dintre gesturile ori scrisele lui (aș sta de pildă mai prudent în a pune
ștampile peste o epocă...)
Dar simpatiile pleacă de la potrivirile de fire. Și dumnealui îmi pare a fi fost un realist (specie
numită de unii drept cinici). Iar poate decurgînd de aici i-a stat necramponatul de vreo poziție
socială ori alta. Asta i-a permis ca, după o tinerețe cu simpatii staliniste, să privească altfel
lucrurile, ajungînd ca în decembrie 1989 să fie nu doar cel mai destupat dintre cei implicați în
Evenimente, dar poate dintre toți compatrioții (pe aproape mi s-a părut a fi Ion Petru Culianu, este
drept că acesta nemirosind chiar imediat dedesubturile marii Răsturnări românești).
.
Lui Brucan (pseudonimul gazetăresc i-a devenit nume) îi aparține zisa potrivit căreia românii
vor avea nevoie de 20 ani pentru a deprinde democrația, afirmații care a sfîrnit nesfîrșite furii, la
începutul lui 1990. Ulterior, dureroasa pretenție a ajuns să fie tratată - în public - în neașteptată
cheie Murphy: „Brucan a fost un optimist”.
A iritat în epocă și zisa „stupid people” înspre compatrioți, tradusă corect ori ba.

Am privit cu interes spre copilăria și tinerețea lui Saul Brucăr, fiu de negustor înstărit, pus însă
la pămînt de criza economică a interbelicului. Am fost curios cum a ajuns la simpatii comuniste. În
sine, trecutul economic ori vreun tratament antisemit nu mi-au părut a putea contribui la așa
opțiune politică. E posibil să fi contribuit acolo și atmosfera din familie. Brucan pomenește sec
despre tată-său, iar de mamă deloc.
Nu știu să fi pomenit vreodată nici de cele trei surori. În schimb s-a aflat plăcut impresionat de
căldura pe care i-o transmitea Gh. Gheorghiu-Dej. Dar a respins - cu prețul aferent - orice
136 
 
apropiere de primitivul Ceaușescu (ceea ce nu-l împiedică să-i vadă calitățile, iar totodată să
puncteze trăsături mai puțin glorioase ale lui Dej)
.
Brucan nu se jenează de trecutul lui stalinist, pe care și-l explică, în contextul epocii. Îl paralel,
spune că astăzi se jenează de multe din materialele pe care le-a semnat, în presa comunistă
interbelică (la chestiune, nu-mi aduc aminte ca vreun liberal ori țărănist să regrete ce scrisese
altădată...).

În deceniul șase activează în diplomație, ca ambasador în SUA și la ONU. Poate și în urma

unor nepotriviri cu noul ministru de externe Corneliu Mănescu ajunge director al Radioteleviziunii
(1962-66). Va pleca și de acolo, simțind că nu poate lucra cu Ceaușescu.
Între 1966 şi până la pensionarea din 1978, Brucan predă Socialism ştiinţific la Institutul de
Medicină şi Farmacie din Bucureşti. În privința lui exista fără îndoială o derogare, întrucît nu
reușise să termine nici măcar liceul. Inclusiv în epocă s-a aflat însă un om deschis la noul existent
în lume, ca urmare emițînd păreri critice despre mersul socialismului (îi aparține afirmația că dacă
nu se va reforma eficient, socialismul nu va apuca anul 2000). În paralel întreține legături cu
mediile științifice occidentale (interviuri, conferințe), iar totodată nu i se supune lui N. Ceaușescu.
Dimpotrivă. Fie și cu spatele asigurat dinspre Washington și Moscova (dar nici acesta nu a căzut
din lună, ci a urmat eforturilor lui Brucan în acea direcție!), este poate cel mai puternic adversar al
dictatorului român.
.
Multe din afirmațiile lui Brucan despre decembrie 1989 sînt contestabile (el continuă continuă
să plaseze responsabilitatea teroriștilor către Securitate). Iar totodată zisele despre acei ani sînt
prăfuite, mai exact justificate (și chiar avangardiste!) în raport cu evenimentele, însă incapabile să
trezească interes uman. Însă demersul de-a cerceta în activitatea sa poate identifica, prin cenușa
inutilităților rejectate de timp, destule lucruri interesante.
.
PS
Scrisele-mi de aici, luatul de valul cantității, îmi trimit mintea la niște zise Brucan, despre
meditațiile pe care le dădea în liceu. Pe calea lor, a ajuns să știe mult mai bine de pildă latina...
La acest stadiu al acestui material, mă gîndesc dacă și azi Grupul de Dialog Social este cu un pas
înapoi în urma spiritului lui Brucan. Cred c-ar fi o dezbatere interesantă, pe acest subiect (fie și
născut, apoi propus de un amator, recte subsemantul).

Omul deștept

.. cunoaște că ideea de sens diferă de la un ins la altul. Seamănul și mai deștept meditează ce
e aia (lipsă de) sens și ce vrea ea de la viață (se înțelege că asta nu-i schimbă cantitatea de
plăcut și neplăcut, care îi traversează existența, per total ...)

137 
 
 Pe undeva

… biografii de ajunși în închisorile comuniste.

Din ce-am citit eu pînă azi (și n-am răsfoit chiar puține...), n-am văzut pe careva să mediteze
dacă el, suferindul, nu se putea comporta mai deștept, în relația-i cu sistemul ticălos care l-a dus
după crunte zăbrele...
Se înțelege că acel gen de scrise se află amice cu obiectivitatea precum focul cu apa.

Că veni vorba, întîlnesc undeva o zisă. Ceva în genul „Adevăratele valori nu se erodează în
timp”. Valorile (ba și adevărate!) fiind vinul Purcari.
Și iar mă-ntreb ce mă-sa-n cur învîrte Dumnezeu prin cer. Nu în sensul să pedepsească așa
gargaragii, cît ce-i este în cap (ori îi fu, cînd cu făurit lumea)
Au! Om mă fac, la judecata de apoi. După ce c-am păcate din greu, o să mai vie și-un
judecător cu mintea lui Dumnezeu, a mă sancționa...
.

Intoleranța din anii aceștia, a compatrioților

De care, altminteri, nu fac vreun cap de țară, ba și mă uit dacă nu exagerez eu.
E posibil, totuși, să nu exagerez... În primitivul (materialicește) deceniu zece, un Cristian Tudor
Popescu putea dialoga în studiouri TV cu diferit-gînditorul Gabriel Liiceanu. Astăzi. așa ceva nu
mai e posibil....
Privesc totodată campania cu „Români-în-sus, români în jos...”. Și care n-a apărut de nebună,
ci urmare a unor necesități la nivel social. Românirea cu pricina (a se scuza verbul inventat pe
loc) poate semnaliza lipsă de identitate, dar și sentimentul al singurătății - pentru poporul cu
pricina.
Oare ce a intervenit, între un 1998 și actualul 2019?
Aici, apropo de polarizarea actuală, a fost președinte Băsescu. Iar în paralel, campania
anticorupție a acestuia a scos din categoria jocului o seamă de gesturi, pentru a trimite în zona
penitenciarului... E prea mult însă, pentru a crede că de aici se trag cele de azi...

Foarte probabil ca românii să nu fi primit bine, întru sănătate a sufletului, deschiderea

granițelor. Putința de a călători. De a vedea pe la alții. Naționalismul, buna părere de sine în acel
context ținea de ne-văzul adversarului / celui față de care ne credeam mai breji. Posibil să aibă și
asta aport la disconfortul general de azi...

138 
 
 Posibil ca sursă a micii zăpăceli de azi să fie și creșterea bunăstării materiale. Într-un fel, om fi
precum minerii din anii 70, despre care se spunea că au Dacii, pe care le conduc deseori în
papuci/șlapi.

Dar dincolo de toate, e posibil ca mersul lumii / raportat la colțul nostru ori la întregul ei / să nu
fie neapărat unul spre bine. Sau mai exact, cu destule neașteptate.
.
Spre deosebire de alte considerații, rîndurile mele nu țin să facă lumină. Era doar un trecut în
revistă, un explorat timid spre ceea ce mi se păruse o problemă a momentului, în românime.

Am avut azi cîteva cuvinte puțin amabile

… la adresa lui Dumnezeu.

Cred că sentimentul unei ființe supranaturale, creator și întreținător a tot ce ni-i în jur se află
proprie oricărui om. Pe ea, la o adică, se alcătuiesc religiile locale (ale unui grui izolat, să
spunem), iar finalmente cele extrastatale.
Religia, care e sădită în noi prin căi asupra cărora nu apucăm să ne dăm cu părerea, conferă
oarece siguranță existențială. Prin urmare, se naște un paradox, în sensul că acei conformiști se
află și cel mai puțin exploratori spre ideea de Dumnezeu. Către care începi a iscodi, ceva mai
complex, abia la anaghie.
Acel punct se află răspîntie. O categorie este a celor care încep a frecventa asiduu biserica. Ori
a lectura prin metrou cărți sfinte. O altă categorie, din diverse motive, ajunge să se simtă
neajutorat / fără sprijin din înalturi. De aici, sentimentul că nu e nimeni Acolo.
Cum avem permanent în noi glanda că există un creator (poate-i acolo o translare a impresiilor
din întîiul an de viață), deseori ne reapropiem de credință, însă numai în sensul reproșurilor. Că
El este, dar nu face treaba care se cuvine. Iar de aici lucrurile se leagă de ale Bibliei, în sensul că
îi atribuim Dumnezeului zisele din ea, cu respectat adevăr de pildă, și-l, considerăm neserios că
tolerează încălcări flagrante în lume.

Faptul că aceeași Scriptură face trimiteri între altele la judecata de apoi, pentru incorecți, nu domolește
focul acelui trecător prin viață...

Cred că am mușcat din măr

Mai exact din stilul de-a scrie istorie al dlui Lucian Boia. Pentru asta nu am fost gonit din rai, dar
cînd dat-am azi peste volumul „Toamna pătimirii noastre” (1916), de Vartan Arachelian, n-am
izbutit să avansez printre paginile ei.
Se află acolo pasaje ale autorului, dar și extrase din condeie patrioate de acum 100 ani (de
pildă Oct. Tăslăuanu). Subiectivism cu carul. Scriitură după cum ne vine nouă bine politic,
respectiv după cum ne cere dorul interior, a urca pe unii și-a coborî pe alții.
Folosesc rar vorba de mai jos, dar îi e cazul. M-a luat un pic de greață. Fizică. Plus o idee de
amețeală.

139 
 
 În paralel, mă uit la subiectivismul de azi. Același. Niște tipi de la fundația Corneliu Coposu n-
au vreo treabă, în întorsul istoriei după cum le vine lor bine... Și măcar de-ar fi numai ei...
Că veni vorba, Moise Guran spune azi că Europa civilizată nu înghite PSD. La care meditez
scurt că nu e treabă civilizată să te pretinzi civilizat tu însuți. Respectiv să uiți că noțiunea e
pendinte de mulțimea bordeielor ce tratează despre dînsa.

”V-ați pus întrebări despre comunismul românesc

… și nu ați găsit răspunsuri mulțumitoare?”

Da și nu. Adică (mi) le-am pus, iar apoi am găsit răspunsuri mulțumitoare. Aș puncta doar că,
peste un timp, și urmare a inerentelor modificări mintale, respectiv a informațiilor noi ce voi
acumula, opinia la chestiune mi se va modifica.

Similar.
„Ați dori să găsiți răspunsul la întrebarea dacă în România comunismul a fost ALTFEL decât în
celelalte țări foste comuniste?”

Păi de ce ar fi trebuit să fie la fel? Noi, ca oameni, teritoriul, ori zarul istoriei în sine ni le-am
avut la fel?

PS
Am citit cu nesaț cărțile lui Vladimir Tismăneanu, prin 1995. Nu izbutesc și pace să mă apropii
însă de scrierile sale prezente. Părtinire cît încape, acolo (oare aceasta este, prin definiție, legată
de lipsa nuanțelor, în judecăți?)

Presupunînd că textul aparține realmente lui Eminescu

… Foarte posibil da, însă e bine să păstrăm rezerve.

El este acolo gargaragiu exact cît politicianul de care se plînge.

140 
 
 În același timp, E. apăra la gazeta „Timpul” interesele Partidului Conservator. Care beneficia de
votul cenzitar, iar ca urmare nu avea nevoie a vinde povești înstăriților din așa-numitul colegiu I.
.
Zisele din imagine mi se pare la greu contestabile. Dar admit că gazetarul de-acolo se adresa
unui anume tip de copil, șezînd el fie și în corp de om mare.

Rîd și plîng

… , la vederea înregistrărilor video din TVRL, în decembrie 1989.

Din istorie sau realitate poți învăța, dacă nu te iriți că nu-s precum în visele tale de animal
comod. Admit în paralel că anumite nevoi sufletești pot fi mai mari, mai stringente decît dorința
de-a învăța din jur.

„Securitatea română, un cal troian?”

Am impresia că-i în firea omului, a nu dori să termine o treabă începută. Ori o explorare, în
vreun subiect oarecare.
Căci în titlul reprodus mai sus eu asta văd.

„Singura cale de mântuire ar fi imitarea tăcerii.

…Dar limbuția noastră este prenatală. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, suntem în
mod chimic legați de cuvânt.” (Cioran, Silogismele amărăciunii”)
.
141 
 
 Una la mînă, Cioran nu are în vedere acolo, că ideea de mîntuire se află totuși discutabilă. Ci -
într-un demers cu doi pași, gemeni - o scoate din contestabil, iar în paralel o suie la cer. Apoi, ca
un bun creștin, el stabilește altuia o ștachetă foarte înaltă. A tăcerii. Deși naturalmente noi nu
sîntem capabili de asta (din n motive).
Pe acest drum, insul căruia îi este pusă ștacheta e declarat inferior. Și nu oricum, căci nu doar
un sec sentiment de inferioritate avem a ne drege, ci batjocoritor: „Neam de flecari, de
spermatozoizi guralivi...”.
După astă tărășenie, tot fratele Cioran e nemulțumit... Ca să-l citez, e cu amar pe limbă (de
ceilalți).

PS
Cioran turuia prin scris, și se plîngea în paralel că altul e limbut.

„Momentele emoționante

… petrecute în fața Ambasadei României din Paris ”

Deseori

… cînd caut una pe net, dau de alta. De pildă, de participarea (fotbalistul) Cornel Dinu la zilele
imediat de după 22 decembrie 1989.
M-am aflat susținător al clubului Dinamo București, într-o anumită epocă. Acolo l-am avut
oarece idol (optică de-a dreptul curentă pe la 12 ani) pe Cornel Dinu. În general el mi-a rămas
favorit în acel cîmp, datorită putinței de-a strînge din dinți, de-a trage de sine.

Pe cînd îi citeam un interviu, ... m-au pălit ceva accente critice, dar imediat după aceea mi-am
amintit un moment demult... Era la peluza estică a stadionului Dinamo. Să fi avut subsemnatul
vreo 11 ani și jumătate. Dinu (spre 21 ani atunci) se afla și el pe acolo, alături de un domn la vreo
40 ani. Priveau jocul (unul pierdut, cu U Cluj?) și discutau, foarte probabil nu neapărat de fotbal.
Mi-au lăsat ambii un sentiment de seriozitate, chit că al fotbalistului îl îndepărta spiritual de
puștiulicii admiratori. Fu acolo din parte-mi un sporit al simțămîntului, ca de la un copil spre un
matur oarece model (sau măcar de care-ar vrea să fie protejat - admiteți așa necuviință din partea
unui oarece știutor de psihologie).
Pe cînd contestam în mintea-mi unele zise ale lui Dinu despre Revoluție, acea imagine nu-mi
dădea pace. Mai exact mă simțeam un pic vinovat. Chiar și așa, nu pot să nu fiu conștient că azi

142 
 
mă aflu și un om măricel, am ajuns împreună senecți (între noi sînt vreo zece ani). E o ciocnire de
contrarii, în interior.
Aș mai spune doar că, pe cînd criticeam în minte (vă asigur că motivele nu-mi erau chiar
aiurea, dl Dinu aflîndu-se om), m-a trecut teamă că ar pune știutele-i tunuri (polemice) pe
subsemnatul. De aici am scăpat mai ușor, ca unul care are die despre natura umană, și implicit
de modul în care poate fi transpus jiu-jitsu în diferendurile înfocate de păreri...

Ceva asemănător stau lucrurile cu idolul muzical din adolescență. Care acum e moșulică. Și
acolo (aici nevăzîndu-l vreodată în carne și oase) e un poc! de contrarii.
Omul tînăr care îți înflăcăra adolescența, oarecum el venind dintr-o lume superioară (nu
neapărat cea vestic-geografică!). Iar acum ambii - tu și el - precum vă găsiți.

Înțeleg că pot fi și situații mai triste, decît cele înfățișate de mine. Și anume să nu te mai
recunoști în adolescentul de altădată, ori să fi uitat de-a dreptul că ai fost așa ceva...

Tîrziu, ca vîrstă

.. am făcut oarece pace între mine și insul liber / animalul din mine...

Încep să-l înțeleg

…pe (starețul) Zosima, cel din „Frații Karamazov”.

143 
 
 PS
A-l pricepe e una, a-l urma - de pildă pe drumul religios, e alta...

**
E posibil că mă fi înșelat cu zisa-mi precedentă, despre karamazovianul Zosima (oameni
sîntem, greșim...).
Am dat o vizită, pe semi-lumea ailaltă. De unde, după un zăcut în hinterland, revin în semi-
lumea asta. Cea roză.
Să mă explic un pic. Zisa despre personajul rusului era legată de putința de-a tăcea, pe cînd
vede omul una ori alta (și pricepe din ele, se înțelege). Partea proastă este că există un pendul
Maxwell. Care duce insul captiv (vieții, respectiv firii lăsate lui cadou, nici nu mai contează de
către Cine) în extrema opusă. Unde s-apucă a spune de-astea precum aici.

Întrebați cum e pe semilumea ailaltă? Nașpa.

Oricum ar fi, mă aflu acum pe semilumea asta. A subsemnatului. (cum e pe la ăilalți, nu
opinez). Dl în cauză fiind setat / ursit a nu sta și el domol, la mijloc, între cele două extreme... Ca
toată lumea normală.
E haios că fiecare semilume te ia la șuturi. Că de ce ai fost dincolo, de ce te-ai comportat cum
ești obligat, pe acolo... De parcă acela s-ar fi înnebunit, de respectivul balet!.

De bine ce-am revenit cu forțe proaspete

… (nu mai repet de unde), zvîrl venin al criticismului pe nevinovata revistă Dilema (se înțelege
că putem explora ce-am eu taman cu aceia, dar piere apoi chef a citi restul postării...)
.
”Visele ne ajută să #rezistăm – ”
(PS Spre rușinea-mi, inițial nu văd haș-tag-ul... Deci e de bîrfit în proxim prilej)
”Pe Sanda Roșescu o cunoaștem (și o iubim) mai ales din lungul dialog cu Gellu Naum din volumul
Despre interior-exterior. Ce se știe mai puțin e faptul că, după plecarea în Franța, în 1979, Sanda
Roșescu, ingineră chimistă de meserie, a devenit analistă jungiană („interpret de vise“, cum cu
modestie își spune) în grupul lui Étienne Perrot, psihanalist francez renumit pentru traducerea cărților lui

144 
 
 Jung în franceză. Iar după întoarcerea în România, în 2010, Sanda Roșescu a tradus mai multe cărți
extraodinare, unele publicate de Editura Nemira”
Etc.
.
Numai bine mă întorc dintr-un voiaj (aș minți să spun că mi l-am dorit!) pe semi-lumea ailaltă.
Adică dintr-o depresie cum scrie la carte.
Ca părere a mea. Dac-apuci a te adresa conștientului cu ideile de mai sus, respectiv a zice
altora de una și alta pe felie, mi-e teamă că nu ai apucat a vedea măcar umbra diavolului... Nu vă
uitați strîmb de ultima vorbă... Îl pot trage lesne pe împielițat într-un discurs psihanalitic.

**
Judec mult, profund (și prost, firește!)… Rîndurile din articol sînt de la un anumit tip de om,
pentru o anumită categorie de cititori. Cu toții se află la vîrsta de mijloc. Unde joaca e încă
permisă.

PS
Apropo de Jung.
Ori ce s-ar spune, domnul cu pricina trăit-a acum o sută de ani. Și, pornind de la atitudinea
noastră față de dînsul, se află precum Eminescu. Adică se neagă (din motive explorabile) că
lumea a mers înainte, de atunci..

PS2
Cînd vreunul din jur vi se pare că bate cîmpii, se află de fapt acolo minunat prilej de a sonda
inconștientul. Regulile ultimului, mai exact. Dacă am înțeles eu bine de la corifeii branșei,
inconștientul reprezintă 99% din psihism.

De ce am sentimentul bazat altminteri doar pe intuiție, că Freud se lasă mai greu tras în poezie - mai
exact în scrieri docte de admiratori extaziați?
Presupunînd că am dreptate, deduc de aici că Jung lasă loc de bătut cîmpii. Unii de făcut plăcere
generației de mijloc.

145 
 
 Bietul Mugurel!

L-am idealizat (avut model șcl). Ceea ce sună frumos, dar la bani mărunți tot un tată mai bun
(decît al meu) cătat-am pe-acolo... Vi se pare a suna urît, pînă aici?... Stați însă că e loc de mai
nașpa (eventual de învățături, vreunora...)!
Acel interes, de tată optimizat (altminteri e fiind venit pe lume la 1957, iar tata la 1916) e roz în
prima-i parte. După un timp, și dac-apar valuri ale vieții (să zicem alea dintre etatea a doua și a
treia), treaba se complică. Mai exact, începi să proiectezi în acel tată ideal și nemulțumirile
acumulate în relația cu tatăl personal - ce n-a vrut, și pace, să fie ca în vise... Iar de-aici,
distracție...
Și mai dulce este cînd ești luat matale însuți de tatăl cu Pricina, dar te prinzi de asta după o
vreme). Iar dincolo de dulcele acelui admirator, te trezești săgetat cu n-avusese timp/curaj acela a
lansa spre propriul tată...
În paralel, propriul fiu ne va arăta obrazul, că nu fuserăm nemaipomenit. Așa atitudine nu-l va
scuti însă a păți la fel cu urmașul său (asta, dacă va avea vreunul...)
.
Vă doare capul?
Scuze!

Nu-i treabă simplă

… să dai ascultare instinctului. Cel din dotare.

Culmea este că el vede perfect (e o mașinărie deloc livrescă, ci pusă de specie în slujba
supraviețuirii noastre). Atîta doar că intră în conflict cu multe altele, din restul personalității
noastre... Cele supuse, de-acolo, regulilor sociale, dar și speriate de cîte mai au de stăpînit, în
infinitul realității din jur...

Nu.
N-am uitat ce spusesem despre pendulul lui Maxwell, acum ceva timp.

M-am lăudat la viața-mi

… la cota de alcool aferentă, a ținti spre poziție Caragiale, a fi ca el / a-l depăși.

Din unghiu-mi, treaba se vede ca știință de-a trimite vorbe spre inconștient public (barim felia la
carele consideri cuvenit a vorbi).

Îh.
E vorba de-a fi ales idol, chiar dacă tu nu te-ai înnebunit de așa ceva. O fi fost încîntatat
Caragiale, de cultul care i s-a ivit? Posibil să da, dar mai ales să nu.
Oare, în aulă de universitate bucureșteană, la care mă strădui s-ajung a conferenția, cîți mai
rămîn în sală?

146 
 
 Am avut la un moment dat supărare

… pe dumneaei Specia, că ne îndrepta - via endorfine - către ce direcții îi picau ei bine.

Să zicem procreerea. După aceea am realizat că tot ea ne servește droguri, cît să uităm de
belele existenței de zi cu zi. Mai exact acelea din primele două treimi ale vieții. Finalmente,
căzutărăm nițel la pace, eu și himera pe care mi se părea a zări pe cer... Ca atare, privesc la o
piesă care-mi păli cunoștința pe la zece ani.
Era pe acolo, prin România chiar, și trăgeam cu urechea... Piesele de la vîrsta de 10-20 ani, iar
apoi de mai încolo și-au avut farmecul lor, dacă un ceva din ființa mea nu ar fi avut setat (de
altcineva) a mă simți minunat.

Mă dau deștept, pe undeva

Sper să nu uit curînd, că acolo e doar jumătate din mintea/sufletul/persoana mea.

La așa zisă, îmi fuge gînd că doar de la prăpăstios Dostoievski îmi va fi sosit sugestie, a mă
clădi - precum mă descopăr acum...

În rest, mărturisesc spășit a nu mă recunoaște, în rusul de acum două secole... (m-aș fi aflat
într-o ureche, de-aș fi acceptat așa arhitect-total). La așa idee, dumneavoastră puteți sosi a
întreba cu cine pasca mă-sii binevoiesc a rezona, sub acest cer cultural... Păi, sub ăla cultural,
mai greu, Sub cerul real, rezonez de sar capacele, aceluia care-mi lecturează impresiile

Colțul bețivului

Alcoolul în sine (poate și altele) doar ridică o barieră. Spre adîncul nost'.
Din acel stadiu ni se află de ales. Să eliberăm reconfortantele herghelii cu mustangi - energici,
plus liberi - ori să ne explorăm fricile, îngrozirile (nici nu mai contează cum s-au născut!) din
aceeași Magazie...
Hai noroc!

PS
Fiind suficient - zic eu - un ciocan la un car cu oale, nu detaliez la ultimu-mi paragraf.

"Domnu Ordean...
În psihismul de zi cu zi opțiunile nu stau cam tot așa...?"

Ba parcă da ... Nu vrei să facem amîndoi echipă, Spirite, căci pari mai deștept ca mine...

"Dacă ne potrivim la fire, facem."

147 
 
 Interesant sentiment

… acela care - pe nu puțini dintre noi - ne oprește a ne adresa lui Dumnezeu...

.
„Păi parcă matale erau ateu...”

Așa e, însă vorba cu pricina se află al naibii de complexă. Trec aici peste faptul că, din
eleganță, nu i-a scuturat nimeni pre credincioși, cu privire la ocaziile în care simt cerul al naibii de
gol...
.
Deci, vorbitul spre Dumnezeu…
Te lauzi toată ziua, ori întreaga săptămînă (ori viață) că nu crezi în Dumnezeu, și hodoronc-
tronc, pe cînd deretici prin casă, te trezești adresîndu-te Aceluia... (de Dumnezeii măsii pomenim
cu alte pioase ocazii...). Că ce frumoasă îi e lumea, ori ne-apucăm a-i solicita ceva. De care ne
arde buza.
Dinspre un ateu privind lucrurile, cred că nu strică, a încerca acel dialog. (nu am informații de la
oameni serioși, că El ar fi răspuns vreodată, cu un glas pe care I-l bănui fain...) . Cine-i în stare a-l
demara (cum spuneam, fie și cu capul în cele menajere), deja e mai bine dispus decît acela
căruia nu-i prin cap, a îndrăzni de-așa năstrușnicie...

PS
Trufie.
Cu ce-s amărîte scrise de-ale mele, în comparație cu ale lui Nicolae Steinhardt? (sănătos este -
cred eu - a veghea la repere, în umbletul nost' prin viață... De pildă, cîți ani-lumină mai am pînă la
Eminescu? 20 sau numa cinșpe?)

„Eminescu e românul absolut…

L-am definit eu: sumă lirică de voievozi” (Petre Țuțea)

În timp ce lansăm vorbe de tipul celei cu românul absolut, medităm cum s-ar simți Eminescu, la
așa caracterizare? Se pare că nu. Ar fi inuman.

PS
Nu înțeleg care-i deosebirea între cei care trag pe nas și-aceia gustînd vorbele lui Bogza de
mai jos, respectiv cultul lui Eminescu în general...:

„Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru pe Pământ, într-o noapte ploioasă, au ajuns la
marginea unui sat și abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i
sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând : – Cine bate ? / – Oameni buni! / Atunci
omul, potolind câinii, i-a poftit în casă, unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn, și a început a
da porunci, dar cu blândețe. / – Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fântână
după o ciutură de apă proaspătă. Ilenuța, ia vezi de o oliță cu lapte proaspăt. / Și le-a dat să se spele și
să se șteargă cu ștergare albe și i-au ospătat și i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a
gutuie și a busuioc …
A doua zi iar le-a dat să se spele, i-a ospătat și le-a pus în traistă niște mere cum nu mai văzuseră și le-
148 
 
 a urat drum bun. Și cum au ieșit din sat, Sfântu Petru a început să se roage : – Doamne, fă ceva pentru
oamenii ăștia, că tare ne-au primit frumos ! / – Ce-ai vrea să fac Sfinte Petre, c-ai văzut că nu erau
nevoiași. / – Doamne, fă ceva ca să-și vadă măcar odată sufletul ! / – Să-și vadă sufletul spui, Sfinte
Petre ? / – Da, Doamne, să-ți poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul cel de-acolo ! / – Bine,
Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor la satul din vale. / Iar după o vreme, în neamul
acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”

Privesc spre oarecarea simpatie

… pe care o am, pe la un timp, pentru pesediști.

E posibil că mi se tragă de la un risipit de speranțe. În onestitatea taberei opuse.
Admir spășit că, dedesubtul acelei foi (psihologice) de varză, s-o află copilul mic din mine, ce
aștepta altădată să fie băgat în seamă, de către mai măriceii din jur. Copii sau adulți.
Veți întreba aici, nedumeriți, dacă nu mă simt (mai) vulnerabil, cu așa mărturisiri. Nu, nu mă simt.

Dincolo de automata întrebare

… dacă noi îl întrebăm pe acel ticălos, cum o duce cu viața...

Ca fapt divers, pățesc de la o vreme (ori devin eu mai sensibil
la așa capitol) să mă duc cu inimă deschisă, entuziastă spre
vreunul/vreunii și să am răspuns rece ori deloc de acolo. La o
adică, m-ar durea drept în cot de așa refuz, însă un val mă duce
iar și iar spre aceia, doar doar o pica niscaiva atenție. Probabil
că va sosi timp în care, acrit de bătăi la uși închise, mă voi lăsa
de acel dor a fi (eu băgat în seamă.
În paralel, mă strădui a observa realitatea (după un timp vine și acceptarea ei).. Oarecum ies
din pielea mea și privesc întreaga scenă. Cu mine și acela.

Dincolo de toate, ultimele gesturi conferă ceva liniște la inimă, dar în paralel știu că mîine vor
sosi alte belele sufletești, la care înhăma-mă-voi din nou... Cică așa e viața.

E interesantă o chestie...

Dacă spui acelor entuziaști că nu iubești România / țărișoara noastră scumpă, treaba cu pricina
e interpretată cum că o urăști. La o adică, nu o urăsc însă - trăgînd linie - pot spune că mă simt
bine cu ea.
Priveam de curînd niște rute feroviare pe YouTube. Se aflau minunate, ca natură traversată.
Dar cele din România-s ale mele... Acea familiaritate face cît toate recordurile posibile în alte
părți.
149 
 
 Bineînțeles, dacă sosi-voi cîndva pe-acolo, pin frumoase străinătățuri, îmi pot face familiare
acele locuri. Iar de atunci și iubi.

Apropo de a urî

Nu e treabă simplă să accepți că altul te urăște (simpla părere, că altul parcă te-ar urî deja
duce la concluzia anterioară...).
Mda... Să accepți că altul te urăște. Nasol.

Întrebați dacă se întîmplă a urî și eu pe altul? Parcă da.

Psihologie cică abisală

Vă mărturisesc o chestie (și fruct al unor observații din ultima vreme). Scrisul meu pe-aici îmi
face bine, dar și strică.
La origine / baza existenței de zi cu zi , avem un disconfort. El se drege în mai multe moduri.
De pildă prin muncă. Ori condimente (hulibile sau ba) ce niciodată nu ajung a domoli pe lungă
durată acea neplăcere. Disconfortul acela este atenuat prin simpla ședere în cîmpul conștient,
care prin definiție amputează virulența sentimentelor de dincolo de dînsul (și făcînd parte din
psihismul acelui om).

Scrisele de aici pot avea un grad mai mare ori mai mic de ingrediente ce îndepărtează de acel
disconfort (existențial). Se află un mic furt al căciulii, chit că deloc a condamna. Cu cît încerci să
dregi ale adîncului, cu atît nota lui de plată (și de neevitat) fi-va mai mare.
Nu poți nici a sălta parul, că de ce te zvîrli, domnule, înspre droguri de făcut (nițel) viața
minunată.
Cred că ceva soluție este măsura. A te îmbăta cu apă rece, precum subsemnatul cu așa scrise
între oameni/către sine, iar ulterior a nu uita totalitatea celor din existență. Nu, ultima nu-i plăcută.
Mi-aduc aminte că, pe cînd îmi venise a buchisi prin psihologie, cineva declara drept
dezagreabilă-al-naibii întîlnirea cu propriul inconștient. Deci n-am venit cu ideea de acasă, doar
pentru a vă produce domniilor voastre bau-bau...

150 
 
 Scrisele-mi despre apetitu-mi pesedist

… din ultima vreme porniseră de la o postare a Cristinei Țopescu, pe care Florin Iaru a preluat-
o pe fila lui. Doamna Ț. se oferea a da lecții premierului Dăncilă, legate de calitatea discursului
domniei sale. Iar din acel stadiu, s-a întins discuție contradictorie, în curtea lui Florin.
Dincolo de argumentele subsemnatului, acolo, și de a căror forță polemică nu am de ce să mă
îndoiesc. Puternice lanțuri se află simpatia pentru cineva (eventual ura pe altul)! Sesizam la
opinenți-mi că nu nu-i traversa vreo îndoială, despre vreo bucată din textul dnei Țopescu. Să
spună dumnealor: „La vorba asta, parcă am rezerve... Iar aici îndrăznesc să fiu în dezacord cu
dumneavoastră...”. Nu, totul era aplaudat în bloc, după cum nici adversarului (mai exact dnei
Dăncilă) nu i se găsea vreun dram de circumstanță atentuantă.
Atitudinea, între noi fie vorba, mi s-a părut curioasă, cîtă vreme acolo se aflau oameni cu
pretenție a fi școliți (și a da lecții altora...). Dar. Și pentru că, la dracul (meu) lăsat în libertate, aia
ar mai lipsi, să nu mă uit nițel critic în oglindă...
Am privit dacă eu am reproșuri pomenitei doamne blondă (uite-așa simt eu nevoia să acord
adjectivul, mai sus...) Pînă să m-apuc a găsi vreunul, mă și luase cu-o moleșeală dulce, la care
orice-aș fi găsit blamabil arăta ca dracul, întru seriozitate... Of... Cum zicea Margareta Pîslaru
(cîntăreață din Demult) despre inimă?

Naționalismul de acest fel

… mai ales în secolul 21, mi se pare un fel de beție de care - vorba cea veche - se va da
inevitabil s(e)amă, la un moment al istoriei (altminteri nu foarte depărtat). Nu ne antrenăm deloc
pentru ce vine, ci preferăm a merge în verificate forme de succes din trecut.

151 
 
**

„ Astfel, la finele domniei lui Petru Rareș, o comisie austriacă de investigație consemnează posibilitatea
unirii Maramureșului cu Moldova, dintr-un motiv foarte simplu: „fiindcă cea mai mare parte dintre
locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie
și la obiceiuri”. Or, toate aceste argumente fac parte din etnicitate și arată o anumită conștiință de grup,
bine sedimentată în jurul anilor 1550.”

Nu-ș foarte școlit întru logică, dar tot privesc curios la zisa de aici. Deci o comisie austriacă
spune ceva. Că maramureșenii se potrivesc cu moldovenii... Atîta doar că austriecii nu spun nimic
de vreo conștiință de grup, cu atît mai puțin de etnicitate. Astea le aduce din burtă-i dl președinte
al Academiei.
Pot fi destule treburi contestabile în zisele dlui Pop, dar simt că dumnealui nu-i naiv cît să iasă
cu acele idei din mediul comilitonilor, mai exact unde nu-l contrazice nimeni.

PS
În subiectivismul meu, găsesc neașteptată prezența la un capăt istoric al Academiei Române a
unui Titu Maiorescu, iar la altul al președintelui ei de acum. Dar, la o adică, Dieu și realitatea
disposent... Iar totodată lasă loc de explorat, de ce lucrurile nu merg cum pică bine minții vreunui
cîrcotaș...

Poate disperarea nu e un lucru îngrozitor

… dacă ne supunem lui din timp...

.
**
.
Oricare dintre jumătățile sufletului (adică cea animalică, respectiv educată) ni se află la cârma
comportamentului, poate e bine să nu o ignorăm, pe aceea ajunsă deoparte.

"Dramele există doar in mintea noastră"

Este drept că acolo, în capul nostru, se poate intîmpla să doară teribil. Și chit că prin exterior
realitatea își vede netulburată de ale ei...

**

Aparte sentiment, să te simți inferior cuiva.... Pentru ce are in cap, ori a realizat prin muncă.

152 
 
 Mult timp am stat cu impresia

… că stăpînirea de sine se află un fel de dop pus naturalului din noi. O nuia peste ochi, vrerilor
din adînc (între ultimele trec și neplăcutele, ce-apar în fața sarcinilor de îndeplinit, ori a simplei
prezențe prin lume). Mult mai apoi m-am prins că de fapt e vorba de-a stărui pe simțămîntul
neplăcut. Și de a nu fugi, cu durere ori dispreț (că mărimilor noastre ne sosește așa necuvenită pe
cap).
Ideea mi-a venit încă o dată pe cînd meditam la (ne)acceptatul cum sîntem. Nu o dată, în calea
acelei îngăduințe stă neputința de-a suporta vocea/joarda din interior, care ne sancționează un
gest ori un gînd.
Fără îndoială, există pe lumea asta interdicții pe care-i foarte sănătos a le lua în seamă, De
pildă a nu ne reprezi cu capul într-un zid. Ori de a nu înjura reprezentantul autorității ori diverși
semeni. Însă, apropo de vocea pe care o pomeneam, de cele mai multe ori ea e subiectivă (ca să
nu zic sadică). Și, deci, ar fi loc să-i spunem că nu se află de luat în seamă. Acel zis, cel puțin
într-o primă fază, doare. deseori mult, dacă nu spre buza insuportabilului (despre cele dincolo de
acel hotar, discutăm cu alt prilej).
Ca să vedeți cu ce-și bat unii capul..
.
PS
Din puțul modestiei.
Oare scrisele-mi despre suflet au ajuns mai deștept decît ale scriitorului Teodor Mazilu, spre
care priveam cîndva ca la Everest? Ziceți că mă aflu sinistru? Așa e.

Personajului dintr-un tablou

… nu-i poți fi decît supus, ori ins încîntat a fi găsit acolo

un dumnezeu cu are să se joace. Eu însă abia de la așa
figură naturală, a lui Cuza, pot porni să rezonez cu el, să-l
înțeleg.
Oare cum rezolvă alții nevoia de-a rezona, cu vreau
seamăn? După cum, și recunoscînd c-am lecturat doar
1% din ce cărți bune de psihologie vor fi existînd...
Dorința de a rezona cu altul e semn de imaturitate, de -
cum ar spune pricepuții - blocat în evoluție?

Mă uit la disputele care apar

… (pe net) între oamenii simpli.

Că ni se află la frîiele personalității primitivele, asta știam. Dar acum aflu că nu prea-și bate
nimeni capul acolo de (contra)argumente. Preocupare dintîi îmi pare intimidarea adversarului, sau

153 
 
măcar dezumflarea acestuia, îndeobște prin apăsat zone sufletești ce nasc inferioritate. Iar cînd
nu se poate (și sîntem în defensivă), împrobodirea aceluia.
E reperabil pe-acolo și încercarea de-a sădi în sufletul adversarului lehamitea, și implicit să-l
facem a abandona un demers - care ne pică nouă prost.

Se plîngea cineva azi

… de ideea tristeții.
N-am idee cum văd alții problema dar eu unul cred că dacă vrei să ai parte de opusul tristeții
(simt că-i vorba de entuziasm, chef maxim de-a trăi etc. - chit că ne-eterne), cea mai sigură cale
este de-a zăbovi pe-acea tristețe.
Din principiu, acele țîșniri interioare se află de scurtă durată. E în constituția lor să fie astfel.
Atîta doar că, din diverse motive, nu le suportăm, iar de-acolo și-nimica-mișcă. (Teodor Mazilu
avea o vorbă tare interesantă, în „Ipocrizia disperării”, cum că refuzul nostru de-a privi spre așa
sentimente le dă, de fapt, viață...).
Tristețea are un statut să-i spun special... Face parte dintre atitudinile pe care Societatea nu le
prea agreează (din motive care-i prind dumneaei bine...). Prin urmare, din teamă să nu fim
descoperiți cu așa sentiment în brațe, de către alții, o zvîrlim cît colo. Iar treaba asta se soldează
nu doar cu acel nimic-mișcător de care pomeneam, dar și lipsa noastră de antrenament, în acel
domeniu (fie el și dureros o vreme).

Prin urbe

La Universitate, monumentul (dacă nu exagerez în așa numire) lui Cristian Pațurcă. Cu vorbele-
i „Mai bine mort decît comunist...” etc.
Nu-i dubiu că s-ar alege praful de Soțietate, cu de-alde d-ăștia ca mine. Dar mie unuia zisele de
acolo, situația istorică de care țin mi se par niște chestii de multișor, respectiv față de care lumea a
evoluat. Recte, dacă te-apuci cu-acel tipic a rezolva vreo situație publică, de azi, nu te-alegi cu
nimic. Pe de altă parte, dacă societatea funcționează așa, și-o avea motivele ei întemeiate. Și
chit că rătăciți asemeni mie se uită mirați...

Pe undeva, zisele din alăturata imagine

Ghicești iute omul normal. Căci găsește vină la altul. Căruia el

îi este, totodată, superior.
Înrudită se află aici ideea că (doar) celălalt trebuie să se
schimbe. El să nu mai voteze cu topoarele (pe scena politică
găsindu-se altminteri și oneste drujbe...). Noi, nu („.., niciodată!”,
vorba Andei Călugăreanu). Ci să rămînem la fel.
154 
 
 Am sentimentul

…că se joacă de-a vorbele mari taman ăia mai primitivi, mai animalici dintre noi.

„Ești cît dăruiești”

Eu unul nu dăruiesc (dar nici nu fur de la altul). În condițiile astea, cît sînt?
Presupunînd că sînt puțin ori deloc, e vreo problemă?

Apropo de animalic. Imaginați-vă ce ochi, a băieți pașnici, fac tipii de pe-acea filă Fb cînd le
sosesc sub ochi zise precum ale mele. Ori lăudătorii de (vorbe ale lui) Ion Ianolide.

Acum vreo două decenii

… printre intelectuali avea faimă proastă o autoare (de romane amoroase) pe nume Sandra
Brown.
Mă uit la ce gustă domnnii spălați de azi:

„Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viață și
moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului,
e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu
toți vecinii de bloc...”

După un mic haz (ca orice tembel care se respectă), simt că există motive, pentru care lucrurile
se petrec după cum o fac...

Oarecum la chestiune. priveam ieri la panoul din imagine, cel invitînd spre State. Acolo fiind un
stil interior, al celui ce poate fi captat, cu acea idee publicitară.
Nu cred că greșesc spunînd că, dînd curs îndemnului (cu traversare de Atlantic cu tot), același
individ va da de cu totul altă lume, decît visează el (la pătrat?) aici. Că se va înnegri el nițel la față
e una, dar stau și mă gîndesc cum își scot banii tipii care nasc/produc așa invitații. Cred că sînt
din tagma celor care produc și invitațiile roze către incintele de (video-)chat erotic.
155 
 
 Apoi.
E foarte posibil ca multă lume (tînără și) bună să pățească precum cel-traversînd-Atlanticul.
Venim cocoloșiți dinspre copilărie și adolescență, apoi dăm de rigorile economiei de
piață/corporatiste. Îmi pare să fie un șoc, acolo, altfel neputîndu-mi explica apetitul pentru gama
ideii de 'poveste' (în detrimentul celei de 'întîmplare' ori 'situație de viață').

Oare cum va arăta așa generație, mai încolo? (spun din simplă curiozitate, nu din dor de a-i
vedea storși etc.)

Apropo de generații, și fugindu-mi recent gîndul la generația BUG Mafia and co, oare ce-o mai
face? (vezi paranteza de imediat mai sus, chit că pînă și-așa delicatețe poate pica prost, pe
subiect...)

Iar mă plimb

… precum copilul zice-se nevinovat, cu un ac

mic-mic, în mînă. Și în preajma unui balon (și
nefiindu-mi vină, că acela se află tare fragil).
Am nimerit un promo la această piesă, pe un
ecran de la metrou. Imediat mi-am pus problema
care e legătura, între personajul literar de la
origine, și concepția artistică a respectivei
adaptări.
Nu mi-a părut, a exista vreuna.
Pe de altă parte, era acolo (și adaptînd o vorbă
a anglo-saxonilor) o situație. Adică acei realizatori
plus spectatori aveau nevoie de ce-i acolo.

Metaforizînd un pic, jucîndu-se cu trupul

bunicului (ținut la geam) primind și după moarte
pensie, acela a ajuns să arate mult diferit față de
ce fu la origine. Mai exact în raport cu ce fu după
ultima respirație.

Am multe defecte

… nu și pe acela de-a identifica în jur proști / prostie.

Dacă am o problemă cu ideea de prostie este că nu izbutesc să miros ce vrea ea să indice.
Barim în tonul pe care îl simt atașat acelei acuze/ desconsiderări.
Tot pe acolo, cred că mai intervine un lucru. Cei care declară pe altul drept prost nu-și cunosc
omeneștile minusuri, prin viață. Sau refulează la greu, în privința lor.

156 
 
 **
Mi-a rămas mintea la acuza de prost(ie).
Cred că așa ceva merge doar într-un mediu sept. Fără agenți deranjanți. Căci văd acolo două
probleme. Prima este neconștientizarea faptului că noi înșine nu sîntem perfecți. Or asta, într-un
spațiu real, se lasă cu probleme. Apoi, nu sîntem atenți că acel prost și-o avea și calități, ori
măcar dotări cît să ne replice dur (daă îi lipseau, nu supraviețuia cît să-l declarăm noi azi prost).
Una din însușirile existenței noastre este capacitatea de a ne izola, de factorii deranjanți (aș
minți să spun că fac excepție...). Din așa locuri ferite de belele ne putem poza în inși puternici.
La o adică, facem și noi ce putem sub soarele ăsta, pe o scenă generală pe care nu noi ne-am
ales-o.

1987, Brașov

Înțeleg mai greu un lucru, la acea revoltă brașoveană. Dacă nu se intra, iar apoi devasta în
Consiliul județean, care era problema? Nu spun că o demonstrație doar în exteriorul acelei clădiri
ar fi fost aplaudată de autorități, însă devastînd a ridicat minge la fileu represiunii.
Poate grăiesc eu din cărți, însă forță demonstrezi în momentul în care te poți stăpîni.

Ciudată alegere are insul simplu...

Te hingheresc eu, statul de aceeași naționalitate cu a ta (de pildă în armată, la vreme de pace
sau război), ori vreun străin - care ar ocupa țara?
Oare Dumnezeu prin cer ce învîrte, în fața unei așa situații?

PS
Cel mai sadic din toată povestea este că victima ajunge a face declarații (dacă n-o crede
realmente interior) că-și iubește țara, că e gata să-și dea viața pentru ea. (Culmea ar fi ca, adus
prin vreo ședință de spiritism, așa entuziast să declare și după moarte chestii ca acestea!)

Îmi permiteam recentissim

… să identific o însușire a ființei umane, și anume de a-și crea un cocoon. Unde, simțindu-se
bine datorită acelei izolări, să-nceapă a-i înfoia (sic) mușchii, pentru sine, dar și către sine ori alții.
Îndrăznesc a mai identifica o caracteristică. Și anume zisele rămase-n-aer (altă denumire nu-mi
sosi, în graba redactorii de aici): „Nu poți avea un astfel de discurs! Și câtă ură poate încăpea în
el!” Dacă te-apuci a solicita acolo detalii, se lasă cu stop-cadru (dar nu în sensul cinematografic)
în gîndire, la vehiculatorul acelui tip de vorbe. De pildă, să-ntrebi ce e aia ură, ori la ce-i dînsa
nașpa.
157 
 
 Totul se petrece de parcă am avea în noi o broască, și unde-i de ajuns să trimiți 'chei' precum
acea vorbă, pentru a se deschide ușă către toate înțelesurile noțiunii de ură (ori similare).

Nu știu exact cum se petrece educarea oamenilor pe acea felie, cert este că ei ajung să
reacționeze stas, la vreo idee. De pildă, la ceea de ură, dresații (pardon, educații) știu că nu e de
bine, iar că inconștient trebuie să se revolte/uite strîmb într-un fel anume. Toată treaba, și
revenind la cocoonul de care pomeneam iniția,, se petrece în spațiu unde nu apar nedumeriți ca
mine, respectivi domni ce replică cum că-și bagă picioaele, că-i doare-n cot de acuza cu pricina.

„ K. Iohannis, la decorarea unor supraviețuitori ai Holocaustului

"Acapararea discreționară a puterii poate avea efecte grave"

Mare figură, d. președinte Iohannis... Face dînsul ce face, și-și trage spuza pe turtă...

**
Mie mi-i simpatic domnul cu pricina, de la Cotroceni (căci așa-s regulile atracției, nu întreabă..),
dar nu pot să nu observ cît de poamă se află... Pardon, cît de om!

**
Mă uit în sacoșă. Obiectivitatea-mi se află încă acolo..
Am sentimentul că d. Iohannis se află cel mai primitiv prezident pe care-l avu țara asta. Dîndu-
mă deștept, în cele ce urmează, cred că i se trage de la (cel puțin) două treburi. Și dintre
cadourile (sic) pe care i le-a făcut viața. E impunător fizicește. Și stăpînit. Cu acelea în brațe,
dînsul nu s-a mai obosit a șlefui ceva în interioru-i.
Similar e posibil să i se afle și bafta de-a fi ajuns președintele țării. Mai exact, pe la 75 ani i se
va afla mai multă negreală în ochi, decît dacă ar fi stat doar primar în Sibii (la plural, folosind aici
tipicul dintr-o nuvelă negruzziană).

Dilemă

Să îți iei ca model uman / să te identifici cu un de-al tău din topor, ori cu un străin spălat?

Paiul din ochiul altuia

Spuneam ieri că președintele Iohannis nu îmi pare să fi excelat în autoșlefuire.

Pe de altă parte, privesc spre momentele în care avem a face marșarier. Legat de un gest al
nostru, ori vreo idee. Plăcut nu e. Dar un ceva îmi spune că e totuși util.

158 
 
 Intrarea în Europa

.. ne-a adus îndepărtarea de mamă noastră fondatoare, Roma.

A rămas doar tatăl Dacul.

„Vrem să le propunem românilor

…o echipă solidă, competentă și experimentată.” (omul politic X,

din Dreapta)
Am și eu, ca tot omul normal, o idee fixă... Chestia asta cu „românii” (de pildă în contextul „le
propunem românilor”) mi se pare ca înmulțirile cu zero. Mai exact, dai îndărăt la o tărășenie de
secol 19 - adică naționalismul -, iar apoi vrei să iasă roz, ce întreprinzi în baza acelei premise...

Formațiunea politică Plus

…își prezintă candidații la viitoarele alegeri.

Mă uit la semenii de acolo și meditez de-un lucru. Dacă ne aflam la un 1955, cu cîtă ardoare se
aruncau aceiași în barca vremii? La o adică, așa lucru mi se pare absolut natural. Să tinzi spre
mierea lumii unde trăiești.
Ca idee. Să zicem că Dej și ai săi nu băgau la pușcării pe liberali (lideri și membri de rînd). Iar
apoi în invitau în partidul comunist. Cîți dintre brătieniști își făceau pui de scrupul?

Pe monitoare din stațiile de metrou

… un îndemn: "Asumă-ți riscuri!".

Incerc să înțeleg și pe tinerii în nevoie de așa vorbe, și pe maturii care s-au închis la față
inclusiv în urma eșecurilor urmînd cîndva unor riscuri asumate năvalnic...
E interesant că zise precum cele de mai sus (ale mele) sînt primite nefavorabil pentru că umblă
la cel mai prețios capital posibil: iluziile.

159 
 
 Oamenii care primesc

… din partea noastră calificative negative sînt, de fapt, aceia care nu ne satisfac nevoile
sufletești (putem discuta care-s alea). Cu parul neputînd da spre ei, le sancționăm (așa-zise)
abateri de la regulile sociale. Ori îi declarăm inferiori valoric nouă.
Dacă aceia ne-ar gîdila nițel, ne-am înmuia urgent.

”Calomnia, amnistia și pușcăria”

L-am urmărit aseară pe dl Popescu, pe cînd trata acest subiect (privind ziariștii) la un post TV.

„ E de domeniul evidenței că domnii Ștefănescu și Nicolicea, reziduuri cu gură din vremea lui
Ceaușescu (aceasta este o insultă, pentru care pot să fac proba verității), nu vor altceva decât
arestarea tuturor celor care îi înjură. Asta înseamnă legea pentru ei. /…/
Iată de ce, răspunsul complet la întrebarea „Ar trebui să fie posibil ca un jurnalist să facă pușcărie
pentru ce spune?” este: acum, nu, dar, într-o bună zi, da.

Ca opinie a mea, fiecare ar trebui să plătească pentru calomnii. Inclusiv cu închisoare.

În același timp, nu pot să nu realizez că gazetarii sînt supuși nu doar animalicului din
dumnealor (doritor a zvîrli cu parul prin jur), dar și cerinței feliei de public pe care o servesc. Și
care, simt eu, se află tare subiective, mai exact - și pentru a cita un termen la modă - doritoare de
povești. Adică de neadevăruri care să (le) meargă bine la suflet.
Prin urmare, gazetarul e presat a inventa mai mult ori mai puțin pentru a nu-ți pierde auditoriul,
cel iute migrator la condeie ce nu se-mpiedică în scrupule.
Așa-mi pare mie, barim...
.

160 
 
 Mintea

… e chestia aia, din noi, care nu o dată umblă de capul ei. Și care în seara asta mi-a reamintit
o vorbă:
„Fericirea începe în clipa în care îți pierzi speranța/iluziile”
Cu ocazia asta, mi-a adus și-o explicație cu cap și coadă. Cînd avem iluzii/speranțe, și oricît de
frumos or suna ele în sine, de fapt dumnealor compensează o mare neplăcere (a interiorului
nostru) în prezent, ba deseori chiar și în viitor. De unde bănuiala că acela care nu are nevoie de
iluzii (prea multe?) se simte mai bine cu nebuniile prezentului...
Apropo de idee, pe undeva am lecturat azi înaltă curiozitate: „Cine sînt eu?” (la care urmau
savantlîncuri , numai bune să te trimită în gaură de șarpe, datorită lipsei tale de doxă). Într-o
primă fază am rămas blocat, neputînd răspunde (la o adică era și întîia oară cînd mi-am pus
problema).
Am bănuit, instinctiv, că un răspuns onest la idee nu poate fi decît unul cu făcut păr măciucă.
După un minut, și fără nevoie de forceps, s-a ivit lămurirea. Mă aflu un Ceva în trecere pe Aici.

La televiziune

… un clip despre campania „România educată”. Care-i demarată de președintele țării și are
suportul unor obraze alese, precum Victor Rebengiuc, Mihai Șora, Oana Pellea.
De felu-mi nu-s prăpăstios, pe latura Ce poame-s ăia, 'tu-le muma undeva...!! Însă în clipul cu
pricina tipii de pe-acolo se întrec în flașnete, cu gaura aferentă în obraz.
Simt că întreaga campanie n-are absolut nici o legătură cu alegerile prezidențiale din toamnă.
Doar ajunsese la cer strigătul nostru, după repere umane, iar dumnealor, șmecherii, se grăbiră a
ni le oferi - unele și unele...

PS
O merita și Victor Rebengiuc un sul de hîrtie igenică (precum aducea dînsul altora, în
decembrie 1989)? Simt că da. Eventual pot arăta pe zisele-i din ultimii ani, de ce cred asta.

161 
 
 Banal dereticat prin bucătărie

Țîșnește gînd la un amic recent dispărut. Au trecut o lună și jumătate, de viețuit Dincolo... L-o fi
întîlnit pe Dumnezeu?
Una la mînă, e de meditat asupra naturii gîndului. Care-i automată, adică nu întreabă cînd
iese. Prin urmare, nu văd de ce aș fi tras de urechi, asupra acelui produs interior (destul că
posed așa zonă, de capul ei, exact în ce mi-e mai drag, adică în mine...)
În general însă, nu se întinde nimeni - dintre conformiști - cu tine la discuție, pe acel subiect.
Iar de-aici pornește sport aparte. Pe de o parte, aceia strîmbă din nas, că vii cu vreo așa idee.
Detalii nu-ți dau, de ce nu ar fi bine Trebuie să ghicești tu singur, pe cînd te afli înregimentat între
supușii societății... Ultima chestie e valabil la multe, din țarcul societății. Să intuiești tu singur,
urmare a urechilor ciulite de la naștere încoace, ce e bine și ce e rău. Mă refer la treburile
delicate, nu la cele care se pot comunica verbal, a la „Nu-ți șterge nasul cu mîneca hainei...”.
.
Revenind la oaia văzutului lui Dumnezeu.
Bineînțeles că dinspre supușii social normalitatea se vede într-un fel, iar dinspre un rătăcit ca
mine altfel. De pildă, mie-mi pare ciudat dresajul. Mai exact, ți se spune că, la caz deces careva,
e de spus și făcut cutare lucru. Din ce-am observat eu, rarisimi ies din acel tipic. „Dumnezeu să-l
ierte”, și pe urmă la revedere.

**
L-o fi văzut? Iar de aici, sosește altă necuvenită. Și anume răspunsul: „Nu știu ce să zic...”.
Îndeobște se dă răspuns ferm, ori se refulează subiectul (care irită și societatea, și sperie,
societate plus individ).

Cînd te gîndești

… că Iugoslavia (cu a ei inimă, Serbia) se afla cîndva cea mai destupată, în comportament, din
tot Estul Europei... Valurile istoriei au suit-o acolo, iar apoi tot ele au coborît-o.

162 
 
 Ca opinie a mea, mult timp Serbia va ședea la coadă, ca spirit în Europa. Sabotată fiind, în
primul rînd, de gîndul că a fost ceva, cîndva (la chestiune, am o mare admirație pentru Austria,
care după 1918 nu și-a bătut capul cu ce-a fost... La așa atitudine, avu și șansa ca mai-marii
Europei să nu accepte unirea ei cu Germania)

”Îți ținem pumnii strânși, #TibiUseriu! Se poate!”

Categorii diferite.
Majoritatea oamenilor normal văd în modul de mai sus, vreo comuniune cu un reușit social.
Alții, preferă (dacă e cazul) relația în doi. Adică se închipuie a fi doar el cu acela.
Lucrurile se vor fi trăgînd din parcursul personal anterior. Ultima categorie neajungînd a face -
în copilărie - echipă cu cei din jurul său, și implicit, sub imperiul perceptelor sociale dobîndite pe
parcurs, să se manifeste precum în citat...

Apropo de tipul ideilor

… din recentul-mi post, despre cunoaștere Dumnezeu (la vreo lună după ce am ajuns Dincolo).
Lucrurile de care nu se discută. De pildă, despre disconfortul nostru (cel real) că vreo biserică a
fost demolată, în epoca Nicolae Ceaușescu. Și care ar cuprinde inclusiv faptul că, la vreo
dărîmare de lăcaș sfînt dinainte de 1948 (de pildă a bisericii Sârindar), nu facem același caz...

Ordeanisme

Îmi pun deseori problema cam care-i atmosfera în lumea puterii din România (foarte probabil,
lucrurile stînd asemănător și în multe alte locuri din lume).
Mi se cam face părul măciucă, de ce anume intuiesc acolo. De fără-mamă-ul și tată (mi s-o afla
și hipersensibilitate la mijloc, în sens de reacții excesive, însă și putirință mai mare decît la alții să
miros lucrurile). Apoi, mi se face răspîntie. Am de ales să iau lucrurile cum sînt (iar prin zăbavă
susținută pe idee să-mi reduc disconfortul), ori să mă revolt precum doamna Mungiu, în articolul
de mai jos..
Poate am gustat din fructul oprit și, implicit nu mai e loc de întoarcere, însă mi-i potrivită întîia
variantă. În teritoriul social de care pomeneam aflîndu-se, la o adică, banală fire umană. Și care
ar împine inclusiv pe unul ca mine a fi la fel de fiară, dac-ar mirosi gustul mierii.
La o adică, dacă umbli atent în suflet, s-ar putea să iasă socoteală de o frică mai mică la mine,
decît - cumulată: conștient și inconștient - la doamna Mungiu...

PS
Sînt primul care să-i recunoasc Alinei M. o minte brici. Dacă nu la pătrat.

163 
 
 **

Cînd mă uit la tipi precum militarii din imagine mereu îmi zboară mintea la interbelicii generali
Gavrilă Marinescu și Ioan Bengliu (nu știu de ce mă sperie mai tare aceia, decît garnitura
Bodnarenko...). Dar n-o fi vină nici unuia, că Dumnezeu a creat așa tipuri umane, iar în paralel
vreun sensibilos ca subsemnatul n-are forță a se avînta și el, în acea lume de luptă.
În același timp, nu știu cum stau lucrurile în mintea dnei Mungiu. Dar eu unul mă gîndesc dacă
nu-și are și masa largă de compatrioți contribuția ei, la faptul că pe culmi ni se află oameni
precum cei din poză/textul dnei Mungiu. Eu cred că da, însă fără să aduc din asta vină cuiva.

După cum, și vorba mea apărînd ciudată, mă uit cum stă Dumnezeu cu alde contribuția la
situația pomenită mai sus.
Nu, nu-s religios. Ci doar voitor să explorez lucrurile din mai multe unghiuri. Iar totodată
interesat a-mi trece mai frumos timpul pe care îl am de cheltuit, în trecerea-mi sub soare..

„Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului

… este momentul din an în care ne aducem aminte, cu tristețe și respect, despre una dintre
cele mai mari tragedii din istoria umanității - coșmarul în care niște oameni au putut să
construiască o industrie pentru a omorî milioane de alți oameni, doar pentru că erau diferiți...”
(Dacian Cioloș)

Chestia asta cu Holocaustul este totuși treabă delicată... Nu că aș aplauda acele deportări plus
crematorii, dar ceva nu fu... cusher nici cu situația evreilor, prin diverse state ale lumii.
Înțeleg că dumnealor au putere, și nu puțină, în actualul concert mondial de forțe, dar poate-i
de zis că era o situație tîmpită. În care o comunitate ținea și să nu renunțe la individualitatea ei,
dar și să acapareze cît mai mult din locurile cu miere (fără îndoială în baza competenței,
altminteri).
164 
 
 Cei mai puțin competenți erau însă majoritari, și la ei acasă. Na belea.

Cînd o fi vreunul antisemit, ca mine se să se afle... (că veni vorba, de ce simt că partizanilor suferințelor
evreiești le pică prost și neutrii? Asta, pentru că dînșii nu pot fi altceva decît oameni.)

La chestiune… Discuțiile umane despre vreo situație au nevoie de concluzii cît mai ferme, dacă
se poate și cu identificare de vinovați. Or, nu știu de ce simt eu că mai bine cunoști realitatea (și
presupunînd că asta interesează pe cineva) și rămînînd în neclar, respectiv observînd fatalitatea
ce guvernează lumea.

Ieri seară

… în omenească încercare de a-mi îndulci existența, mi-a fugit mintea la o piesă muzicală ce-
mi plăcea în adolescență. „Ce faci tu”, a lui Mihai Constantinescu.
Pentru întîia oară am privit mai rațional textul. Și mi s-a părut o dublă măgărie acolo.
Una, că trage (cu șmecheră oratorie) de o persoană care nu vrea să mai audă, de acel
rapsod/autor de text. Apoi, pentru că ultimul își ia de aliat, în acel demers, opinia publică din jur.
Care-mi pare a spune cam așa: „Ai văzut domne, ce insensibilă?... Ce frumos îi spune el, iar ea
nimic!...”

Ca fapt divers, nu am vreo problemă în a mă scinda interior, cu o parte ca mai sus, iar cu o alta gustînd
melodia cu inegalabila sensibilitate a vîrstei de 15 ani...)
.
Nu v-aș fi spus de astea dacă nu nimeream acum cîteva minute un text al lui Ernest Bernea. Și
unde opinia publică ți-o retează: „Ce lucruri frumoase spune dînsul acolo, iar matale, ca un
ticălos, te bagi în vorbă...”

Ca idee:
„,,De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât
legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.”
L-aș crede, dacă nu ar fi binevoit să adere legionarismului. Și căruia nu i s-a dus buhul, de
iubitor al semenilor. Plus că, barim de la un număr de neuroni în sus, miroși cu cine ai de a face,
în autori de așa texte...

Mă aflu un singular, cu așa unghi de vedere, din vreo două motive. Nu-s intrat în hora lui „Azi
șmecheresc eu, mîine matale...- închizînd reciproc ochii” ”. Prin urmare, nu am aderat nici la
grupuri, unde nu o dată se urmărește - inclusiv prin așa vorbe - un statut mai înalt în societate.

PS1
Pe Wikipedia:
”Revista „Rânduiala”, având o atitudine culturală și politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca
Lucian Blaga, Radu Gyr și Haig Acterian. Gruparea de la „Rânduiala” s-a încadrat în tendințele epocii
de a întrupa idealul „tinerei generații”, sprijinind mișcarea legionară până la asasinarea lui Corneliu
Zelea Codreanu, liderul mișcării legionare.”

165 
 
 N-au mai făcut-o din acel moment din groază că i-ar putea suprima Carol II și pe ei. Anterior,
pariez că textele le erau pline de slogane legionare, de pildă ne-teama de moarte...

PS2
Text Bernea:
„Destine frante in inchisorile comuniste Cuvinte premonitoare ale lui Ernest Bernea, cel care va ispasi
fara vina 13 ani in inchisori...
,,De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de
toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N’au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de
grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a
înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.
E multă frumusete în lume dar oamenii orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică
încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între
popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Vieata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din
urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu
are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci
când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni; îl ai odată cu vieata.''
(Ernest Bernea, Indemn la simplitate, Marturisiri pentru un om nou)

A servi omului ce vrea să audă. De pildă, Mărturisiri pentru un om nou...

Multe lucruri citim prin cărți

… dar ajungem să le confirmăm, prin experiența noastră, nu chiar curînd...

De pildă, Alex. Beldie îmi povestea cîndva despre introducerea alimentării cu electricitate pe
Platoul Bucegilor. Și unde prima opțiune, a unor fire amplasate pe stîlpi a sucombat datorită
condițiilor atmosferice. Mai exact chiciurii, care, la informarea aceea, mi-a sunat a gol... Abia
revăzînd săptămînile acestea cabluri bucureștene lungite pînă la pămînt de chiciură amrealizat ce
se întîmplase, acolo pe Bucegi...
166 
 
 Asemănător stau lucrurile cu cititele despre (sentimentul de) vinovăție, despre care citisem că
acoperă neplăceri sufletești mai mari. Abia zilele astea (și procesul cognitiv-sufletesc fiind
probabil departe de-a fi încheiat) observam că vinovăția îți dă sentiment - fie și al naibii de
neplăcut - că rezolvi situația de acolo.
În acest timp, în spate stă un animalic/needucat de care ești îngrozit, că nu izbutești a gestiona,
a domoli (și, implicit, că unde naiba o s-ajungi cu așa ceva, în dotare...).

Mă plîngeam ieri

… a fi tip foarte superficial. E posibil să fi exagerat. Ori măcar să nu fi privit la alții din jur.
Pe o filă a unor cățărători autohtoni, e indicată apariția unei cărți a alpinistului Reinhold
Messner. . Comentariu, deloc. Or, dacă tot e de căpătîi acel op, frumos este să-ți expui
entuziasmul (eu, altminteri, văd orice activitate umană sub soare ca posedănd bune și mai puțin
bune)
O face în schimb fila de la care este preluată informația. Și anume HelloBusteni.

„De la Messner avem mereu ce invata. El spune asa...

<In primul rand, e vorba de ce se petrece cu omul la apropierea de munte. Cine-l urca se-
ntoarce alt om. Nu se schimba muntele cand il urcam noi; omul se schimba. Muntele nu pateste
mare lucru, decat cand construim acolo cabane, poteci, drumuri, teleferice sau alte infrastructuri.
Nu putem sa lasam decat niste zgarieturi cu coltarii. Dar in om se petrec multe. Acolo sus cad
toate mastile si chiar si pe urma, ajuns jos, camaradul isi arata adevarata fata. ... Nu exista nici un
alt motiv, nici o alta motivatie sa urci pe munti decat propria pasiune, ambitia, entuziasmul starnit
de natura>.
Frumos, nu? Mie mi-a placut asa ca v-o recomand si voua. O carte care o sa va aduca un plus
in experienta voastra de viata, pe munte si in general in natura.”

Eu personal, cînd nu văd acolo platitudini, observ un minunat limbaj de lemn (ori măcar social).
Limbajul social fiind convenție care-i turuită între noi, pentru a nu se instaura liniștea - ca semn că
nu prea avem rezonanțe comune.

167 
 
 Părăsind nu foarte mult subiectul , adică apropo de omenești, privesc în după amiaza asta o
cruce de lemn din Piața Universității (București). ”Glorie eternă eroilor neamului căzuți pentru
libertate!”
Eu unul cred că tipul care-a făcut crucea are vreo treabă, cu acei morți din decembrie 1989. Ori
dacă are, urmează pe nemestecate tiparul pe care l-a văzut în jur. În Societate.

Apropo de superficialitate, nu-mi pare că stă vreunul - din trecători - a medita cum arată
gloria/glorificarea, ba și una eternă. Dacă aceia vor fi glorificați peste 10, 50 etc. ani. Și prin
urmare domnul cu alde crucea nu bate cîmpii.

Că veni vorba, glorifică azi cineva pe ăia de la 1948? Căci ei ar fi înaintașii pe-felie ai celor duși în 21
decembrie 1989.
Cred că nu. Mai degrabă-s elogiați cei muriți prin războaie.

Apropo.
N-am văzut placă omagială, ori acțiune de omagiere a celor săltați în toamna 1956, pentru
solidarizare cu revolta maghiară. Spun asta atent la fenomen. Pare să nu fie atractiv a pomeni de
unii mici, și din negura timpului)
Dincolo de toate, în fabricantul crucii aceleia eu am văzut un om perfect. Cu aferentul suflet, de
d. Goe.

Mă aflu primul

… care să convină că nu voi ajunge bine, cu modu-mi de-a vedea lucrurile (Ivan Karamazov
scrie pe mutra mea, cu damblageala finală aferentă)…
Dar pe cînd doi stimabili intelectuali ai prezentului pun de-o conferință ca mai jos, gîndu-mi fuge
urgent la alcătuirea lumii. Și la o caracteristică a Dînsei: Cele mai mari idei-s egale cu zero, dacă
nu circulă în cercul nostru de amici/admiratori.
Iar de-aici poate pleca subiect de... conferință, cum decurge conviețuirea - sub soare - a
nenumăratelor cocoon-uri de simțit bine, ale oamenilor normali. Se ciocnesc între ele? Se face o
medie? E o întrecere, care fraierește mai eficient pre nehotărîții din preajmă? Contează totodată

168 
 
vîntul istoriei, mai exact care tabără geopolitică e mai tare (și care ne ajută, pe frumosul principiu
al mîinii ce spală pe alta, firește...)?

„Spiritualitate daco-românească...”

Eu unul am rămas (ca tot snobul) fan mai degrabă al spiritualității romane. Cea a înaintașilor de
la Roma. Una e să mă identific cu Decebal ori Dromichete, și alta cu Octavian August ori Marc
Aureliu...
În rest, mă-ntreb de un's-o fi tras reculul ăsta la daci? Probabil, de la deschiderea
postdecembristă a granițelor. Cînd părți din Poveste nu au mai putut fi susținute (pînă să fie
părinți de legendă ai noștri, romanii fură tătici de zi cu zi ai italienilor).
Este drept că și comuniștii suflaseră în spuza autohtonității, dar tot rămîn un mirat, de această
identificare în tipi cu barba neîngrijită și-un căciuloi tras pe cap... Plus cam nimica trecut pe hîrtie,
din nemaipomenita lor spiritualitate.

PS
”Tradiții autentice”
Ca opinie a mea, cînd cineva are nevoie de așa întăritoare („autentic”, ”adevărat”), simt că acel
om se află nesigur pe forța-i de persuasiune, barim în raport cu efectul pe care și-l dorește asupra
altora.

Ca părere a mea

… fie și neblagoslovit de Mafalda, nu-i a bună cu așa gen de identificare - spre daci -, din
partea multor compatrioți. Dacă la un moment dat ne ciocnim cu vreo altă civilizație (venită fie și

169 
 
pe calea zilierilor necalificați necesari în economie), va conta foarte mult cît de (ne-)fresh este
zeul fondator...
Că veni vorba, observ că americanii au unii ceva mai tereștri, cît și mai apropiați istoricește.
Părinții fondatori (adică George Washington și echipa). Prin urmare, nu mă miră că-s fruncea
lumii.

N-o să mor în patul meu...

Întreb retoric. Oare poporul acela a făcut tot ce se

putea (să zicem în 1870-1930), pentru a nu se ajunge
acolo? Mă aflu un pic idealist în ce spun, recunosc! Dar,
ca filosof ratat ce mă aflu, e normal să-mi pun și
asemenea problemă.
Mai sînt curios de un lucru. Și poate tot retoric.
Sprijinitorii punctului de vedere din afiș nu agreează,
logic, antisemiții... Dar cum i-or privi pe neutri? Pe liber-
cugetători (în sensul ideilor)?

Numai bine întrebam niște studenți

… de ce nu dau ochi atent spre un mit (uman) al formațiunii lor montane.

Pe undeva, o imagine (de-acum un secol) cu Al. Vlahuță și B.Șt,. Delavrancea e primită cu
elogii: „Mari scriitori ai literaturii romanesti !” „Ce oameni avea Romania !”
Să fiu iertat, dar nu izbutesc să rezonez cu ceva care avea succes (ideatic, respectiv de stil) acum
100 ani... Pe de altă pare, și trecînd spre motivele entuziasmaților de mai sus, eu am impresia că
pentru a elogia scrise precum ale acelora trebuie neapărat să nu te fi uitat atent la ele...

170 
 
 În același timp, nu-mi aduc aminte de cineva care să fi grăit ca mine, în ultimele decenii ori azi.
Deși mie unuia lucrurile-mi par evidente. Bineînțeles că aici e de explorat, de ce zisele-mi de aici
nu fac doi (la suma unu plus unu). Mai exact de ce realitatea e altfel, cu destupați care nu-și bat
capul, în direcția pomenită mai sus.

Știu. Îs cîrcotaș. Și frustrat pîn' la Dumnezeu .

(că veni vorba... Ce ziceți... Să tragem mîine o postare despre ce e frustrarea și ce vrea ea dă
la viață?)

În felia sa

… i-aș spune 2D, d. autor vede foarte bine lucrurile.

„O boală letală: vanitatea

” Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Loveşte în proşti (care devin fuduli) ca şi în deştepţi (care devin proşti).
Sminteşte, în egală măsură, pe urîţi şi pe frumoşi, pe talentaţi şi pe netalentaţi, pe credincioşi şi pe atei, pe politicieni şi pe
„simplii cetăţeni“, pe laici ca şi pe aparţinătorii clerului. Reuşeşte să transforme complexele de inferioritate în complexe de
superioritate, încurajează impostura, amputează simţul ridicolului, inhibă orice urmă de umor, de decenţă, de generozitate.
Eul propriu pîrjoleşte totul în jur: realitatea devine materia primă a unor ambiţii private, ceilalţi devin adversari sau unelte,
viaţa nu mai e trăită decît ca o mare ocazie pentru un cult egolatru...” etc.

Există însă și un 3D. La care încerci să tratezi lucrurile cu înțelegere. Iar asta nu din vreo
pornire tip maica Tereza, cît pentru că acel ins vanitos n-a ales el, a sosi în lume cu așa
caracteristică.
Pe de altă parte, iar de aici păscîndu-mă 4D, înțeleg perfect nevoia vreunui autor ori a
publicului omenesc, de a-i fi prezentate lucrurile în unghiul din articol. și nu cum propun eu.

171 
 
 PS
Sînt multe contestabile (din strict punct de vedere al minții mele, barim), în zisele dlui Pleșu.
Dar îi dau voie să fie om normal. Anomalie aflîndu-se subsemnatul.

**
„Trebuie, totuşi, să admit că vanitatea e mai aproape de utopia de sine a intelectualului decît de
metabolismul lăuntric al „omului simplu“. Un ţăran vanitos păstrează, în exerciţiul vanităţii sale, o
anumită candoare...”

Oare de unde nevoia aceasta de-a căina omul simplu? Să fie clișeu social (iar noi grăbind a
servi, așa ceva...)? Ori vreo rezonanță cu eternul primitiv din noi?
Se înțelege că întrebările-mi de mai sus se află doar punct de plecare, în explorarea
subiectului...
.

E interesantă, firea umană...

Pe de o parte, se trag perii la greu, unui Corneliu Coposu (1914-1995). Și cărora nu le zice
nimeni, că-s de neam prost. Iar dacă vii și punctezi că-i nițel contribuția acelui Senior, dacă în
momentul dobîndirii puterii PNȚcd nu a putut oferi un prim-ministru (ci a recurs la Victor Ciorbea),
tu ești declarat ticălos...
Similar, la o poză (vezi comentarii) cineva ține să adauge: „Un om frumos...din toate punctele
de vedere. Ca toti oamenii care au trăit acele vremuri, ca si azi, urmașii lor.....oameni smeriti,
binevoitori, îngăduitori, cu nadejdea, omenia si credința in suflet”

172 
 
 Cred că e chestie de educație, aceea a întregii societăți, ca asemenea bateri de cîmp să fie
permise... Motivele fiind probabil simple. Laudele fac bine la suflet, iar acela o lasă mai ușor cu
omenescul par din dotare, iar în același timp nici nu ajunge frustrat, cu ochi înnegriți, cît să iasă
din concertul social de zi cu zi.
Altminteri imaginile acelea se află dramatice.

Mă uit la o postare a președintelui Republicii Moldova

În paralel, niște localnici (tot de pe acolo) vor ”MOLDOVA MARE, DE LA MUNȚI PÎNĂ LA
MARE!”
E interesant că românii (sau barim aceia mai militanți dintre ei) o țin cu ”frații basarabeni etc.”
(și doritori a se uni cu Țara), însă ignoră (voit ori ba) punctul de vedere de mai sus. La mințile
simple e un pericol a lua contact cu puncte de vedere diferite (inclusiv al celui socotit dușman).
Căci dezarmează/înmoaie. Și-atunci e preferată izolare de aceia, cultivînd totodată un cocoon de
idei care să ne prindă bine.
Eu unul îi înțeleg pe respectivii 'moldoveni'. Ce le vine a-și dori Moldovă Mare . La o adică, și ei
sînt oameni, de pildă precum diriguitorii de la București (ori aiurea). Vor a stăpîni cît mai mult.
Cum realitatea faptică rămîne cea care este, ne mulțumim cu gîndurile. Cu discursurile.

PS
Că veni vorba de Dodon. Mi se pare mai elegant cu adversarii politicii, decît europeanul (și
neamțul) nost', Klaus Iohannis.

173 
 
 Am rămas cu ochii

… la pagina Fb a lui Igor Dodon. Președintele moldovean, mai exact..

Mă uit la comentarii. Mai exact la cele cu nume românești (le fac prezumția că nu sînt
executate pur propagandistic). Și care se vădesc susținătoare a ideii de stat moldovean.
Între altele, eu unul privesc indispus cum acei comentatori nu strîmbă din nas la texte în limba
rusă, vehiculate în mediul lor. Or. Realizez că li-i obișnuință. A trăi cu rușii, de acolo. Și în sfera
de influență slavă.
Li-i a doua natură.
În răstimp, ceea ce spunem noi, de la vest de Prut, se află ceva diferit de obișnuința lor.

În același timp, bănui la aceia sentimentul „La mine-n sat fruntaș”. În paralel, noi propunîndu-ne
a fi cea mai disprețuită provincie (datorită înapoierii), dacă se alătură României.
174 
 
 Urîtă treabă

Și anume să te descoperi a fi singur, ca fire.

Mă uit de pildă la o prezentare a lui Iuliu Maniu. Totul e făcut elogios, acolo. Asta deși omul a
avut de toate: și bune, și mai puțin bune. Pesemne că se prăvale cerul, dacă le pomenim - ba și
domol - pe toate...
În paralel, privesc la zise ale lui Corneliu Coposu: „Sunt convins că politica este o activitate
morală și nu poate fi delimitată de etică și de onestitate”.
Onestitate era, fără îndoială, cînd îi spunea lui Emil Tocaci să nu voteze președintele partidului
din care făcea acela parte, ci pe Emil Constantinescu. Ori cînd îl invita pe Corneliu Vadim Tudor
în PNȚcd (primele luni ale lui 1990, relatare C-tin Ticu Dumitrescu). Șcl.

PS
„În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947...”
Mintea lui Maniu și-a colaboratorilor pe unde umbla, cînd ticăloșii comuniști le întindeau
respectiva capcană?

**
În același registru, al singularității de unghi.
Imagine din Piața Universității, 1990. Despre ceea ce a fost numit Punctul 8 al Proclamației de
la Timișoara (care solicita îndepărtarea din cursa electorală a comuniștilor ce avuseseră ranguri
superioare).
Fără îndoială, realitatea se află suverană. Adică tipii altfel ca subsemnatul se află majoritari, iar
totodată - cu ei - societatea merge ok înainte. Dar mie unuia mi se pare o mică aiureală, să nu te
uiți dacă acel gest istoric a fost o chestie deșteaptă. Mai exact, el nu a avut efecte atunci, iar
astăzi aș vedea lucrurile drept un gest nedemocratic. Ca să elogiezi astăzi acel Punct 8 nu mi se
pare o treabă deșteaptă. El reprezentînd totuși un eșec.
Cum ziceam și inițial, Societatea, respectiv oamenii funcționează însă altfel. Mai exact au
nevoie să-și adape inima pe căi precum acel mod de-a vedea - după 30 ani - respectivul paragraf
programatic. La o adică, în spate a tot pare să existe sentimentul (respectiv încurajarea lui, de
către diriguitorii) că omul de rînd poate multe (totul?), că lucrurile merg cum vrea el.
175 
 
 Iar asta prinde bine coeziunii, funcționării sociale.

„Ca să pui la un loc, fără să clipești

… într-o provocare murdară cuvintele bani și SRI alături de sănătate și copii, trebuie să fii un
soi de monstru..”
De la o vreme mă uit la așa tipic de vorbe. Ele-s adresate inconștientului (se înțelege că strict
acela al amicilor...). Prin urmare, au o problemă dacă le întrebi de sănătate/detalii. În spatele lor
se găsește un nene interior (cam acru, după gustul meu), carele se irită, că nu ai înțeles deja.
Că-l obosești, Căci are atîtea pe cap.

PS
Ca părere a mea. Cine aduce în oratorie ideea copiilor se află rudă spirituală cu gitanul
folosindu-și-i ca ghioagă. Am îndoieli că aceia-s străbătuți de mare dragoste pentru copiii lor.

În situația de mai jos

… mi-e greu să uit că în paralel alții au militat / militează pentru o Moldovă Mare, independentă
de România... Nu pot face abstracție de aceia, mai ales dacă voiesc să am un spectacol cît mai
complex al realități.
Legat de zise ca ale mele, nu poate fi decît interesantă reacția unor așa inimoși (altminteri, cu
toții amorezați de Ștefan cel Mare...). Ești declarat trădător, ori în cel mai rău caz trădător. Asta
deși matale doar vezi situația. Nici măcar nu-ți dai cu părerea, în genul cutare tabără e ticăloasă.
E de ajuns să nu fii cu ei.

Cînd te gîndești că hulitul dicton - „Cine nu e cu noi...” - nu-i propriu comuniștilor, ci întregii specii
umane...
176 
 
Iar în subsidiar să declari ceea ce punctez eu pe aici.
.
PS
Zboară mintea la frații care umpluseră zidurile țării cu vorba „Basarabia e România!”. N-aveau
ei vreo treabă, în a mîzgăli pe unde - să am pardon - li se scula...
În paralel, ultima grijă le era să întrebe prin Basarabia dacă ăia de pe-acolo-s de acord cu ei
(mai exact, cîți...)

Dacă stai să te gîndești

… există și ceva mai rău decît tristețea. Și anume dezorientarea (existențială) acută. Atunci, nu
ești pregătit nici măcar pentru tristețe (care, de chiu de vai, e o stare totuși de siguranță. Stai trist,
dar nici n-ai sentimentul că uite-acuși vine torpila de viață, dacă nu moartea năpraznică de-a
dreptul)

Mi-am găsit distracție

Mă uit la schimburile de replici, între unioniști și adepții moldovenismului, pe un grup al acestui

din urmă curent. Dincolo de asta, e-o interesantă felie de realitate, acolo...

177 
 
 Nu-i lucru simplu

… să-ți recunoști greșelile.

Mai ales acelea pentru care ești tentat să-ți iei la șuturi fiara din tine.

Ne-am afla mai căliți prin viață

… dacă ne-am putea suporta/consuma vinovățiile...

În loc de-a sta îngroziți, de dînsele...

Ce-am priceput eu din istorie

… este că totul depinde de vînturile ei.

Și între care survin momente de acalmie. Precum cel din anii aceștia.
Dacă acele mișcări de aer se-apucă a porni spre est, mi-e teamă că eforturile de statalitate
proprie, dintre Prut și Nistru, nu vor face mulți bani. Și invers; dacă sosește vînt către occident, va
exista o Moldovă Mare, ori chiar o Românie așișderi (dar avîndu-și capitala pe Răut).

Discut azi

… cu un distins fost coleg din presă. Dînsul e de părere că cineva nu poate fi neutru, în priviri
asupra politicii/socialului (de pildă asupra Securității). O avea dreptate, în sens.. biologic, însă a te
lăsa (strădui, să fii?) dus de valul... normalității nu cred că e o treabă.
Iar în context... Nu cred că aș trata personalitatea/persoana lui Iuliu Maniu așa cum e văzută ea
îndeobște. N-aș putea. Căci nu ne aflăm la fel, eu și susținătorii fostului om politic. Eu m-aș
strădui să fiu obiectiv, în privirea-mi spre el. iar în paralel să încerc a rezona cu dînsul, ca
persoană (că asta o trăda niște probleme, în copilăria-mi, nu mă descurajează).

178 
 
 E interesant, și sperînd că nu-mi repet zise de-altundeva, că un om îți devine simpatic abia
după ce iei cunoștință de (niște) defecte de-ale lui... Poate că abia atunci ți devine posibilă relația
cu el, anterior copilul din noi văzînd în el un mic zeu/un plasat prea sus de ființa noastră (dacă
folosesc incorect pluralul în ultimele-mi zise, semnalați-mi).

179 
 
 „Citiți... Citiți copiilor, nepoților...”

(despre Iuliu Maniu, în viziunea Memorialului Sighet și-a adepților lui)

Memorie scurtă?
Tipii care îndeamnă tinerii/copiii a citi cutare ori cutare lucru (prin definiție favorabile celor
dintîi...) își mai aduc aminte cum gîndeau, cum priveau lucrurile în copilărie sau tinerețe? Am
impresia că nu. Ideile (poate și valorile) părinților fiind ultimele pe care să le îmbrățișăm (conștient
barim), atunci. Iar asta, pentru că așa vrea Specia, la acea etate a fiilor săi...

PS
Revin cu mintea la afirmația (a cuiva, într-o postare anterioară a mea) că nu pot exista neutri.
Păi. Cred că nu pot exista întrucît atotputernică ni se află vorba: „Cine nu e cu noi, e împotriva
noastră”.
Ultima afîndu-se nițeluș precum zise atribuite de Caragiale unui Trahanache ori (nevestei lui)
Pristanda. Adică nu le putem accepta din start primatul, ci e nevoie se ocoluri culturale (în cazul
primeia, că este creație comunistă).

De multe ori

… vinovăția / Superego ne pălesc atunci când partea conștientă nu sprijină (total) gestul care
primește respectivele șuturi interioare.
O să ziceți aici: "Cum, domne, să sprijinim partea din noi care vrea necuvenita/nelegiuită cutare
sau cutare?!". Da! Pentru că astfel te va asculta altfel, cînd îi vei spune că o înțelegi, însă nu ne
putem produce în situația cutare sau cutare. E îndeajuns, nu o dată, a-i da voie acelei (zice-se)
necuvenită să se joace prin curtea interioară, și nu neapărat pe uliță ori între notabilitățile satului...
Se întelege că încap nuanțe sau unghiuri noi de vedere, la zisele-mi de mai sus...

Cînd bărbații fac haz de blonde

într-un fel fac de propria mamă. Dacă nu aceea reală, măcar aceea arhetipală.
Blondele-s deseori precum curvele ordinare, dintr-un banc. Adică se regulează cu alții, nu și cu
noi (hulitorii dumnealor)...

Interesante-s refulările

… (din care simțim doar un zvîc neplăcut, în piept), pe cînd Superego respinge o dorință erotică
a Sine-lui...

180 
 
 "Tocmai la aia ți s-a aprins cheful, ticălosule? Ce dracu, nu vezi cum e?! Adică nu e ca tine, ba-i
și din alt film social (inferior, mai exact)... Și nasoală cît cuprinde!!"
"Da, maestre (e ziua proastă a respectivului Sine...) da' uite ce chestii sufletești am a-mi drege
cu dînsa..." "Cuuum?! Taci! În halul ăsta-mi-ești?! Piei, să nu te văd!!!..."
Etc.

În timpul ăsta, proprietarul trupesc a toate (și creație a Altuia, totodată) așteaptă metroul,
neștiind teoretic ce se petrece în el...

Nu e treabă simplă

… să asculți discursul hedonistului din tine.

Asta mai ales când te pregătești să mergi la un interviu de job (unul inferior, firește...).

Îmi privesc masca de tip arogant

… și mă întreb în fața cui voi fi jucat prima dată acest rol... Foarte posibil inclusiv în fața tatălui
meu care era orice, numai om prost nu.
E interesantă aici o chestie din categoria Funcția creează organul... De la acea mască, în timp,
m-am ales cu o minte ceva mai răsărită. Este drept că vulnerabilitățile acelor timpuri de început
nu au binevoit s-o întindă...

Mi-a devenit reflex

… ca, în fața scriselor de copil cuminte ale vreunui adult, să mă uit pe unde le șade pitită
inerenta agresivitate.

181 
 
 În dosul unor scrise nostalgice despre fotografia anilor 30, se afla iritarea că tinerii de azi
preferă telefoane mobile, respectiv selfie-urile.

Am ajuns la o vârstă

… la care nimic nu e mai reconfortant, decât o pasă de gândire negativă /prăpăstioasă.

De fapt, cine ajunge la psihanalist (și pe bani deloc puțini) după așa ceva tînjește. Să-și dea
voie a gîndi negativ. Și din toți rărunchii conștienți.

La o imagine a Smarandei Brăescu, aviator interbelic

… n-am de lucru și spun că n-o dădea frumusețea afară din casă/carlingă.

De toate îmi spun frații de pe acel grup (majoritatea întru bătut obrazul), dar nu și la chestiune.
Finalmente îmi sare țandăra (cînd nu îmi sare?) și le spun c-au o problemă cu libertatea
sexualității, respectiv că preiau din frustrările asupra înfățișării, ale vreunui părinte de-al
dumnealor.

PS
Rar se întâmplă să-mi replice careva: "Domnule, nu-s de acord cu ce zici matale mai sus.
Putem vorovi ce și cum, dacă găsești necesar. Să ai o zi bună". Nu. Ci am de-a face cu oameni.

Oare cînd se schimbă

… (măcar un pic) din ființa unui om? Atunci cînd citește pe siteuri deștepte despre dezvoltare
personală, ori cînd își spune "Am cacarisit-o..."?
"Domnule Ordean, și mai multe șanse de schimbare-s după groaza la care nu-i mai arde, a
spune ca dumneata mai sus.. "

Inclusiv ieri

.. am făcut niște afirmații pe aici la care amicilor mei le vine să-și ia cîmpii, din așa prietenie (fb)
nefastă... E vorba, de pildă, de postarea care a primit însoțire o poză de la metroul bucureștean.
Azi, cred că întîlnesc a n-a oară mișto făcut către un tip, fie el și atipic în peisajul nostru (acela
citadin, căci în rural situația i-o fi și mai trăznită, aceluia). E vorba de bărbatul doritor să atragă
atenția, inclusiv prin vestimentație colorată.

182 
 
 Or. Cred că lucrurile se învîrt acolo în jurul ideii de viol.
Pentru a rămîne la stadiul unui singur ciocan la un car cu oale de așa ceva-s traversați. Mai
exact de faptul că ei ar putea fi ținta unui viol. Al unui mascul. Dar nu acela din poză.
Îmi permit a merge cu această supoziție la orice psiholog vreți domniile voastre. Se înțelege că,
în paralel, aveți voie a bîrfi ce vreți, despre adîncurile subsemnatului.

Dincolo de toate. Și inclusiv de ideile/opticile religioase. Ne aflăm ființe primitive care primesc -
pentru putința traiului dumnealor în societate - un tratament. O ducere la beci unor animalice din
noi.
Pe cînd scriu ca mai sus, nu fac decît să privesc acolo, în pușcăria cu pricina. Pot fi subiectiv
ori să mă înșel în observațiile-mi ori concluziile reieșite, însă un lucru e cert. Acea pușcărie.
Nu recomand deschiderea porților ei. Nici nu socot însă, a fi cap de lume să dau ochi acolo.

„Cazul valetului care se pretinde chirurg estetician

… a lăsat o Românie întreagă perplexă...”

Cazul celui care afirmă că România (întreagă!) e în vreun fel, în vreme ce de fapt 95% din
Aceea nu are (și nici nu va avea) vreo treabă cu subiectul, cum se numește?

Știți ce e aia neputință?

Păi, e o chestie care survine la puține la puține ceasuri după ce-mi zic: „Să mor dacă mai turui
pe Facebook! Și mai ales cu inerentele mele acreli...”

Mă uit la individ

.. și meditez deodată dacă nu-i vreo invenție, a

propagandei românești. Cîte cărți putea duce
peste ditai munții? Zece? 15?

În paralel, românii ardeleni stăteau bine la

capitolul tipografii. Ce rost avea ca vreun iubitor de
cultură să achiziționeze de la editura Vama
cucului?!
Poate dacă acele opuri se aflau hipernihiliste -
altfel nu văd rostul acțiunii.

183 
 
 Totodată, cît apuca să scoată din vînzarea lor, iar astfel să-și scoată cheltuielile, traiul sub soare în
general?!

Am impresia că vorbele alea (cu granița în mijlocul țării) se află inventate, de echivalentul
gargaragiilor actuali, de pe Fb... Mă uit și la figura amicului. Păi subsemnatul se află nimic, în
materie de nas pe sus, în raport cu al lui Cîrțan!

**

Habar n-aveam unde a murit Cîrțan, dacă nu dădeam cu ochii pe o poză în Fb.
Ceva cu o grădină de vară în Sinaia, unde ar fi murit dumnealui (Wikipedia indică același oraș).
De unde bănuiala-mi, că i s-a tras de la apa de izvor.

Legat de dînsul, și afîndu-mă trecut de vîrsta lui 1 plus unu fac trei, îmi pare un tip în al cărui
comportament niște responsabili cu propaganda au văzut un os de ros. Și s-au pus a produce, pe
eternul princiupiul al mîinii ce spală pe alta. A Statului, pe-a dumneaei plebea. Ultima
nemaisuportînd să stea în jug doar de teama gîrbaciului, ci dorind povești frumoase.
Și tărășenia cu mersul (ba și pe jos!) pînă la Roma mi se pare cusută cu odgon alb. Inclusiv că
localnicii n-aveau altă diurnă treabă decît să cază lați la vedea lui Cîrțan, cel zice-se ca scurs din
basoreliefurile Columnei traiane.
.
PS
„De-a lungul vieții sale a călătorit prin Ungaria, Austria, Italia, Elveția, Egipt, Germania, Ierusalim și în
atâtea locuri prin țară. Dacă alți călători celebri și-au dedicat viața expedițiilor din dorința de a descoperi
noi teritorii, ori pentru a se îmbogăți, Badea Cârțan a călătorit pentru a vedea cu ochii săi strămoșii
poporului român și din dragoste pentru istoria lor. Badea Cârțan a fost cunoscut, îndrăgit, prețuit de
bărbații politici, de oamenii de cultură, de mediile patriotice din Vechiul Regat.
Badea Cârțan se întoarce la oi după fiecare aventură. Dar o altă idee nu-i da pace lui: vrea să facă
negoț cu cărți. Cărți românești. ” (Wikipedia)

De la oi dai o fugă la Ierusalim (pe jos), apoi revii la tîrlă. Apoi, face negoț, cu cărți. Și unde nu-i
frumos a întreba cum stătea cu supraprețul, eventual cine își permitea să le achiziționeze.
Oare cum arătau ochii, fizionomia tipilor care inventau de-astea? Erau mai drăcești decît ale
mele?

Apropo de Badea Cîrțan. Și de faptul că moare la Sinaia (și nu altundeva).

184 
 
 Îi privesc atitudinea, fizionomia și simt acolo genul de fanfaron plebeu, care la un moment dat
ajunge să placă (din motive studiabile) unui boier. Ce pare a fi fascinat de primitivitatea frustă a
aceluia, dar ei fiind totuși uniți de un ceva comun. De-un fel de progresism. Ori de cele care au
făcut să fie umblați prin reflectoare interbelicii Petrache Lupu ori Gogea Mitu.
Ultimii doi nu posedau stofa necesară, însă Cîrțan e posibil să-și fi pierdut mintea, în sensul
limitelor egoului. La acest capitol, îmi zboară gînd la Ion Creangă, respectiv la un comiliton dintr-o
asociație revoluționară 1990. Ultimul, macaragiu, contribuise la îndepărtarea statuii lui Petru
Groza din Cotroceni și urcase brusc în reflectoare (fie și ale Opoziției de atunci). N-a sfîrșit bine
(1994).
La o adică, din această categorie (și cu nuanțele aferente) e posibil să fi făcut parte și
personaje de tipul lui Călin Nemeș ori Cristian Pațurcă. E acolo, probabil, un tip de salt prin
straturi ale societății pe care îl poate efectua doar un anumit tip de om, și îndeobște cu același
final.

Ca de obicei, la scrise ale mele, sînt binevenite observații, respectiv extinderi ale subiectului.
.
PS
Creangă nu a sfîrșit precum alți pomeniți de pe-aici, dar este exemplu al unei anumite atracții a
contrariilor, dinspre înstăriți către vreun ins și lumea de jos...

185