Hermeneutică - privire de ansamblu

Arta înţelegerii; metoda şi tehnicile folosite pentru a interpreta un text; condiţiile

care fac posibil procesul de înţelegere ca întreg. În teologie este înţeleasă în
contrast cu exegeza - prima fiind înţeleasă ca partea teoretică, iar a doua ca
practica interpretării.

Etimologia nu este clară; este conţinută în numele lui Hermes, care în mitologia
greacă era mesagerul şi purtătorul de cuvânt al zeilor. El este văzut ca
inventatorul vorbirii şi scrierii.

Hermeneutică generală şi specifică

Hermeneutica văzută ca o disciplină filozofică generală trebuie distinsă de
formele specializate cum ar fi cele legale sau teologice, care sunt destinate a
interpreta diferite grupuri de texte sau să răspundă unei anumite nevoi.
Hermeneutica generală îşi are originea în antichitate. În Peri hermeneias (Despre
interpretare) Aristotel se ocupă cu logica afirmaţiilor. Abordarea sa tratează
problemele hermeneutice ca aparţinând domeniului logicii, a dominat tratarea
sporadică a subiectului până în sec. 18. Doar începînd cu lucrarea lui
Schleiermacher s-a realizat of hermeneutică generală adevărată.
În loc de a se concentra asupra regulilor care guvernează intrepretarea textelor
Schleiermacher a mutat accentul asupra precondiţiilor care fac înţelegerea
posibilă. Înţelegerea greşită este o problemă universală care ameninţă toate
formele de comunicare şi de aceea este nevoie de o teorie a hermeneuticii
generale. Cauza interpretărilor greşite stă în individualitatea scriitorului sau
cititorului. Deşi limbajul presupune convenţii împărtăşite între persoane,
experienţa unică a individului nu poate fi exprimată adecvat prin acest mediu.
Primitorul are nevoie de ajutor pentru a reproduce sensul expeditorului în propria
conştiinţă. Oferirea acestui ajutor este sarcina hermeneuticii. Schleiermacher
face distincţie între intrepretarea gramaticală şi cea tehnică sau psihologică.
Prima este doar un pas pregătitor pentru a doua, care reprezintă înţelegerea în
sensul deplin al cuvântului.
Ideea hermeneuticii generale a fost dusă un pas mai departe de Dilthey când a
aplicat-o la fenomenul istoriei. Înţelegerea are de a face nu numai cu
comunicarea lingvistică, ci şi cu conştienţa istorică. Dar posibilitatea şi
problemele înţelegerii sunt înrădăcinate în această conştiinţă. Pe de o parte oferă
o legătură cu trecutul, pe de altă parte provoacă experienţa alienării. Înţelegerea
cere un efort conştient de a depăşi această distanţă istorică. Interpretul trebuie
să se transpună din prezent în trecut. Înţelegerea este o reexperimentare a
experienţei originale. Această reexperimentare nu este niciodată identică cu cea
originală, dare este codeterminată de orizontul istoric al interpretului. Cu toate
acestea prin conştienţa istorică interpretul are acces la trecut aşa cum acesta a
fost exprimat în manifestările tradiţiei şi culturii trecute. Textul de interpretat nu
este doar al unei comunicări lingvistice, ci al întregii moşteniri culturale a
umanităţii în care este conţinută experienţa interpretării trecutului. Pentru a
interpreta această moştenire, ştiinţele sociale şi umaniste au nevoie de o metodă
distinctă: cea a înţelegerii în contrast cu cea a explicări, metoda ştiinţelor
naturale.
Orizontul hermeneuticii este explicat în continuare de Heidegger. Pentru
Schleiermacher accentul este încă asupra individului şi problemelor legate de
comunicarea interpersonală. Dilthey merge un pas mai departe aducînd
perspectiva epistemologică şi include istoria şi tradiţia ca parte a gândirii sale
într-un efort de a explora dimensiunile hermeneutice ale conştienţei istorice.
Pentru Heidegger problema hermeneutică este şi mai cuprinzătoare şi
fundamentală; ea este ontologică. Interpretarea este modul în care apare
realitatea., este parte constitutiva a însăşi fiinţei. Existenţa unei persoane vine în
fiinţă printr-un act al interpretării. Realitatea este textul care trebuie interpretat şi
această realitate include propria existenţă a persoanei. Elementul distinctiv al
procesului de interpretare este istoricitatea, care este continuu în natura sa. În
acest context istoric Heidegger îşi dezvoltă conceptul de cerc hermeneutic.
Intrepretarea nu începe niciodată de la zero. Interpretul aduce o anumită
preînţelegere în acel proces. Această preînţelegere este provocată atunci cînd
sunt expuse noi posibilităţi pentru existenţă prin evenimentul înţelegerii, care
duce la o modificare sau revizuire a propriei înţelegeri a interpretului. În final,
această înţelegere modificată devine noua preînţelgere în noua fază a
procesului. În conjuncţie cu cercul hermeneutic, Heidegger spune că comunicării
posibilităţilor existenţiale prin limbaj este fundamental existenţei umane. În
consecinţă se dezvoltă noţiunea de limbaj ca şi casă a existenţei. Încercarea de
a înţelege, de a descoperi posibilităţi pentru existenţă este unul dintre factorii
care duc înainte istoria umanităţii.
Astfel de la sensul tradiţional de reguli tehnice care să guverneze intrpretarea,
scopul hermeneuticii s-a lărgit pentru a include dimensiuni de comunicare,
epistemologicie şi în final ontologice.
Ideea lui Heidegger ca adevărul propoziţional ar trebui însoţit cu adevărul
descoperirii are consecinţe importante pentru Gadamer. Hermeneutica nu este
doar o chestiune de metodă, care caută cunoaştere sigură obiectiv, ci trebuie să
deschidă un dialog prin care se recunosc posibilităţi ale existenţei. Un dialog care
se întinde între trecut şi prezent, între text şi interpret, fiecare cu orizontul său.
Ţelul interpretărilor este fuziunea între aceste orizonturi; mediumul prin care
aceasta are loc este limbajul. Limbajul nu este o obiectivizare a gândirii, ci ceea
ce ne vorbeşte. În acest sens existenţa noastră este una lingvistică. Implicaţia
este că intrepretul se află întotdeauna în linia tradiţiei, pentru că aici trecutul şi
prezentul fuzionează constant. Tradiţia conceptul înrudit de „istorie efectivă“
rerpezintă aspecte importante ale hermeneuticii lui Gadamer.
Critica adusă lui Gadamer de Habermas şi Apel începe la acest punct. Pentru ei
acceptarea necritică de către Gadamer a tradiţiei ca având autoritate şi
înţelegerea sa ontologică a limbajului pune în umbră faptul că limbajul poate fi
folosit ca un mediu al dominării. Ei dezvoltă o „hermeneutică critică“ bazată pe
exeperienţa manipulării şi propagandei şi alimentată de o suspiciune cu privire la
pretenţiile de adevăr ale tradiţiei. Ţelul este acela de a dezvălui interese ascunse
subliniind interacţiunea normală cu trecutul. Astfel hermeneutica devine o ştiinţă
socială în forma unei critici aduse ideologiilor.
În disputa dintre hermeneuticile filozofice şi critice, Ricoeur are un rol
semnificativ. Aducând la un loc hermeneutica, fenomenologia şi structuralismul el
îşi arată abilitatea de a media între aceste abordări care par a se exclude
reciproc. Dar prin teoria sa a despre conflictul interpretărilor Ricoeur
demonstrează că hermeneutica filozofică, orientată mai mult spre înţelegerea
trecutului şi a semnificaţie sale pentru prezent, şi hermeneutica critică
direcţionată mai mult spre viitori şi schimbarea prezentului, ambele sunt
unilaterale cînd sunt susţinute ca poziţii absolute. Ricoeur dezvoltă o
hermeneutică ce altoişte o interpretare existenţială asupra analizei structurale. El
demonstrează cum o analiză a unei naraţiuni cu ajutorul procesului metaforic
poate deschide lumea în faţa textului.
În asociere apropiată cu ideile lui Gadamer şi Ricoeur, Tracy îşi construieşte
teoria sa hermeneutică pentru teologia creştină accentuând natura hermeneutică
a articulării teologice creştine. În acelaşi timp el demonstrează nevoia de o
hermeneutică specială pentru interpretarea materialului biblic.
Nevoia unei hermeneutici biblice pentru interpretarea textelor biblice a dus la
diferite încercări de a stabili hermeneutici biblice sau sacre în contrast cu cele
profane sau seculare. Dar diferenţa nu stă în diferite metode şi tehnici cerute de
textele biblice, în natura specifică a acestor texte şi în comunitatea hermeneutică
în care acestea sunt citite. Hermeneuticile generale şi specifice s-au influenţat
întotdeauna şi vor continua să o facă. Modificări majore în hermeneuticile
generale se vor reflecta întodeauna în aplicările lor specifice/specializate. Din
partea sa hermeneutica biblică a fost responsabilă pentru dezvoltări importante
în heremeneutica generală.