Iuliu Maniu

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu

Marmației) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Dieta de la
Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României(noiembrie 1928-iunie 1930;
iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului
Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat
în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.

Iuliu Maniu a fost un jurist, unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din
istoria României, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1919. Având o
carieră politică ce s-a întins pe parcursul a 56 de ani, Iuliu Maniu s-a numărat printre
marii oameni de stat ai ţării noastre, luptând cu perseverenţă împotriva tendinţelor
autoritare ca un adevărat apărător al democraţiei.
 S-a implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, iar din
funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent a reuşit integrarea rapidă a administraţiei
din Transilvania în cea a României reîntregite. Calitatea care l-a consacrat în prim
planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care era numit
„sfinxul de la Bădăcin”, locul unde a copilărit şi unde la maturitate se retrăgea pentru
a se odihni. Cu toate acestea, Iuliu Maniu a rămas în conştiinţa publică drept liderul
permanent al opoziţiei, teren pe care nu a putut fi egalat. A dus o luptă neîncetată
împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc, împotriva dominaţiei
lui Ionel Brătianu în viaţa politică şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile
comuniste. Deşi, la început, din ambiţie politică, s-a numărat printre susţinătorii
principelui Carol şi a revenirii acestuia pe tron, când noul rege a manifestat tendinţe
autoritare împotriva principiilor democratice, nu a ezitat să se angajeze într-o nouă
luptă de opoziţie.

Pentru a ilustra crezul politic a lui Iuliu Maniu este semnificativ un episod din
1946, din timpul procesului întocmit de autorităţile comuniste împotriva lui Ion
Antonescu. Adversari de idei, Maniu nu a ezitat să îi ia apărarea mareşalului în faţa
completului de judecată, motiv pentru care se insinua că i-ar fi sprijinit politica
dictatorială. La acestea, Iuliu Maniu a dat o replică memorabilă: „Oamenii politici
sunt adversari, iar nu canibali”.

Originea. Studiile. Implicarea în mişcările naţionale din Ardeal

Iuliu Maniu provenea dintr-o familie de magistraţi, personalităţi de înaltă cultură,

care şi-au legat numele de lupta pentru emanciparea naţională a românilor din Ardeal.
Tatăl său, avocatul Ion Maniu, era descendentul unei familii de nobili români din
judeţul Sălaj, fiind nepotul lui Simion Bărnuţiu. Mama sa, Clara, era sora
memorandistului Iuliu Coroianu. Bunicul lui Iuliu Maniu, adică tatăl Clarei, a fost
vicarul Demetriu Coroianu, care şi-a început cariera de preot în satul Bobota, judeţul
Sălaj, unde avea să se nască aceasta.
 Iuliu Maniu a absolvit cursurile şcolii primare la Blaj, judeţul Alba, iar cele
secundare la Liceul reformat din Zalău, judeţul Sălaj. În perioada următoare, Maniu
urmează cursuri universitare la Facultăţile de Drept din Cluj, Budapesta şi Viena, iar
în anul 1896 obţine doctoratul în ştiinţe juridice. El debutează în activitatea politică
încă din vremea studenţiei, devenind membru al Partidului Naţional Român în 1891,
la vârsta de 18 ani . În perioada aceea, s-a numărat printre susţinătorii „Replicii”
iniţiată de Aurel C. Popovici, ca răspuns la adresa tineretului universitar maghiar prin
care acesta căuta să justifice pactul dualist din 1867. De asemenea, Maniu este
membru fondator şi ales preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior” (1892) şi al
Societăţii studenţilor români, sârbi şi slovaci din Budapesta (1894). Tot în vremea
studenţiei a participat la numeroase congrese ale studenţilor români din Ardeal,
militând pentru unitatea naţională a tuturor românilor.

Iuliu Maniu a avut un rol important şi în acţiunea memorandiştilor din perioada

1892 - 1895 (vezi Memorandumul din 1892). Împreună cu Pompiliu Dan a redactat
manifestul „Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească”, în care se exprima
„cumplita indignare faţă de înscenarea judiciară, şi deplina adeziune la
Memorandum”, care constituia „cartea durerilor şi a plângerilor noastre, evanghelia
drepturilor şi a postulatelor şi crezul fericirii noastre naţionale”.Mişcarea
memorandistă a avut un larg ecou european, opinia publică şi oficialităţile luând
cunoştinţă de situaţia reală a românilor din Transilvania
Ascensiunea politică. Parlamentar la Budapesta

În 1897, la vârsta de numai 24 de ani, Iuliu Maniu este ales în Comitetul de

conducere al PNR, devenind astfel unul dintre fruntaşii politici ai românilor din
Ardeal. În octombrie 1898, după terminarea studiilor, Maniu revine în ţară şi se
angajează ca jurisconsult al Mitropoliei Române Unite de la Blaj, funcţie pe care o va
îndeplini până în 1915. În decembrie 1904, a încetat din viaţă Ioan Raţiu, preşedintele
PNR, iar locul său este luat de Gheorghe Pop de Băseşti. Cu acest prilej, Iuliu Maniu
a fost ales vicepreşedinte al acestei formaţiuni politice. În ianuarie 1905, la Conferinţa
Partidului Naţional Român s-a decis adoptarea tacticii activismului, care presupunea
participarea la viaţa politică şi folosirea tuturor posibilităţilor legale pentru afirmarea
şi apărarea drepturilor românilor ardeleni.
 Partidul Naţional Român a decis să participe la alegerile pentru Parlamentul de
la Budapesta din ianuarie 1905. Maniu a candidat în circumscripţia electorală Vinţul
de Jos, din comitatul Alba, însă nu a reuşit să fie ales. În aprilie 1906, Iuliu Maniu a
candidat din nou în aceeaşi circumscripţie şi, de data aceasta, a reuşit să câştige
competiţia electorală cu 558 de voturi . Contracandidatul său, Edrös Armánd, a
obţinut numai 315 voturi. Din acest moment a început ascensiunea omului politic
Iuliu Maniu. Se considera pregătit să facă faţă majorităţii ostile şi agresive de la
Budapesta, dar era conştient de misiunea sa şi deplin încrezător în abilităţile sale.
Maniu cunoştea perfect limba maghiară şi legile statului, era de un calm
imperturbabil şi de o politeţe desăvârşită . La 21 mai 1906, Iuliu Maniu a rostit primul
său discurs în calitate de parlamentar, într-o atmosferă foarte ostilă, fiind întrerupt de
aproape 50 de ori de deputaţii maghiari. El nu s-a lăsat intimidat şi a criticat cu
energie sistemul de guvernare impus în 1867, caracterizându-l prin cuvintele:
„dominaţiunea exclusivismului de rasă şi clasă”. Când un deputat ungur a declarat că
România era un mic stat balcanic zdrenţuit, Maniu a replicat, protestând „cu ultima
energie contra acestei expresiuni foarte jignitoare pentru statul vecin, care nu este
zdrenţuit, ci sfâşiat” . Prin activitatea sa, Maniu a devenit extrem de incomod pentru
autorităţile maghiare, astfel că în 1910 acestea au reuşit să-i împiedice realegerea în
Parlament.

Rolul jucat în Marea Unire de la 1918

În iulie 1914 a izbucnit Primul Război Mondial. Ca şi ceilalţi fruntaşi ai PNR,

Iuliu Maniu a refuzat să semneze declaraţia cerută de guvernul de la Budapesta prin
care se solicita intrarea României în război alături de Austro-Ungaria. După noi
tratative eşuate, în 1915 autorităţile maghiare au decis ca Iuliu Maniu să fie încorporat
şi trimis pe front. Timp de şase luni a urmat Şcoala de ofiţeri de la Sibiu, după care a
plecat pe frontul din Italia. El nu a acceptat să treacă graniţa în România preferând să
nu se angajeze într-un conflict cu autorităţile, care îl putea duce la închisoare. Astfel,
pe perioada războiului, a revenit de multe ori în Transilvania unde a discutat cu
fruntaşi ai PNR despre acţiunile ce urmau a fi întreprinse pentru eliberarea de sub
asuprirea maghiară.
Anul 1918 a marcat un puternic avânt pentru mişcarea de eliberare din
Transilvania. În luna octombrie, locotenentul de artilerie Iuliu Maniu se afla la Viena
cu Regimentul 64 Orăştie. Pe 30 octombrie, la Viena, s-a constituit Comitetul
Naţional al Românilor din Transilvania, sub conducerea lui Maniu, iar în ziua
următoare a luat fiinţă Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români . Acestea au
fost iniţiate pentru organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, Maniu
făcând apel la soldaţi şi ofiţeri „să nu primească nici o poruncă de la străini, nici să
depună jurământ pentru altă armată decât cea românească” .

Iuliu Maniu tânăr

În perioada următoare, Maniu a acţionat pentru organizarea foştilor militari

români din armata austro-ungară şi trimiterea lor în Transilvania, unde s-au pus la
dispoziţia CNRC. Tratativele între CNRC şi noile oficialităţi socialiste de la
Budapesta au eşuat. Astfel, pe 29 octombrie/10 noiembrie, CNRC a notificat
guvernului maghiar decizia de a prelua asupra sa guvernarea Transilvaniei. O nouă
delegaţie a fost trimisă la Arad trei zile mai târziu. De asemenea, Iuliu Maniu a venit
special de la Viena cu această ocazie. Partea ungară a pledat pentru găsirea unei
soluţii provizorii până la Conferinţa de Pace, însă această propunere a fost refuzată
categoric de Maniu: „Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite
ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”. La întrebarea lui Iászi Oskar,
ministrul Naţionalităţilor din Ungaria: „În definitiv ce vor românii?”, Maniu a răspuns:
„Teljes elszakadas” (Despărţirea totală) . În aceste condiţii, la 3/15 noiembrie, CNRC
a publicat manifestul Către popoarele lumii, prin care a comunicat hotărârea de a
convoca o Mare Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea tuturor
teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de aceştia cu Regatul României .
Alegerile pentru desemnarea delegaţilor fiecărei circumscripţii la Marea Adunare
Naţională s-au desfăşurat pe parcursul a 10 zile. Iuliu Maniu a fost ales delegat în
circumscripţia electorală Vinţul de Jos. Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au
desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei,
viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de
Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei 1228 de delegaţi ai românilor
„din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care „decretează
unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea
Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul
cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre” . Rezoluţia Unirii , la care a avut o
contribuţie semnificativă şi Iuliu Maniu, a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa a
peste 100.000 de participanţi. În discursul său cu acest prilej, Maniu declara: „Noi,
onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf
al libertăţii omeneşti [...] rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru
de Rezoluţie, pentru a întemeia pe veci România unitară şi mare şi de a se înstăpâni
pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”.
După adoptarea în unanimitate a Rezoluţiei, Marea Adunare a ales un organism
numit Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele
românilor până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din
sânul acestuia un organism executiv, numit Consiliul Dirigent . În funcţia de
preşedinte al Consiliului Dirigent şi ministru de Interne a fost ales Iuliu Maniu . Din
această poziţie, Maniu s-a preocupat de preluarea întregii administraţii a Transilvaniei,
instalarea autorităţilor statului român în teritoriile eliberate şi asigurarea ordinii şi
liniştii publice. În cursul anului 1919, Maniu s-a deplasat deseori în Vechiul Regat
unde a purtat discuţii cu regele Ferdinand I şi alţi lideri politici, participând şi la unele
şedinţe ale Consiliului de Miniştri.