Drept International Privat Necsulescu PDF

ION NECȘULESCU
DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

ION NECȘULESCU
DREPT
INTERNAȚIONAL
PRIVAT
NOTE DE CURS
EDITURA SITECH
Craiova, 2017
Corectura aparţine autorului.
© 2017 Editura Sitech Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere
integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare,
efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o contrafacere. Sunt
acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes
ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.
© 2017 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book
may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted in any form or
by any means, electronic, photocopying, recording or otherwise, without writ-
ten permision from the copyright owner.
Editura SITECH face parte din lista editurilor românești acreditate de CNCSIS
și de asemenea face parte din lista editurilor cu prestigiu recunoscut de CNCS,
prin CNATDCU, pentru Panelul 4.
Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: editurasitech@yahoo.com; office@sitech.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NECŞULESCU, ION
Drept internaţional privat : note de curs / Ion Necşulescu. - Craiova :
Sitech, 2017
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-11-5966-6
34
ISBN 978-606-11-5966-6
CUPRINS
CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
PRIVAT ........................................................................................................... 11
1.1. Diviziunile generale ale dreptului .............................................................. 11
1.2. Noţiuni generale despre specificul relaţiilor internaţionale ....................... 15
1.3. Noţiunea de drept internaţional privat ....................................................... 16
1.4. Principalele materii care sunt studiate de Dreptul internaţional privat ...... 19
1.5. Îndrumar pentru autoverificare .................................................................. 21
1.5.1. Sinteza unităţii de învăţare ............................................................... 21
1.5.2. Teme de dezbateri ............................................................................ 21
CAPITOLUL 2. ELEMENTUL DE EXTRANEITATE ÎN DREPTUL

INTERNAȚIONAL PRIVAT ........................................................................ 22
2.1. Elementul de extraneitate (străin) .............................................................. 22
2.2. Caracteristicile raportului juridic cu element de extraneitate .................... 25
CAPITOLUL 3. CONFLICTUL DE LEGI RAPORTAT LA SFERA

DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT................................................ 27
3.1. Considerații preliminare ............................................................................. 27
3.2. Noţiunea și explicațiile referitoare la conflictul de legi ............................. 27
3.3. Trăsăturile conflictului de legi ................................................................... 28
CAPITOLUL 4. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PRIVAT ........................................................................ 32
4.2. Structura dreptului internațional privat ...................................................... 32
4.3. Categoria normelor conflictuale................................................................. 33
4.3.1. Noţiune şi caracterizare.................................................................... 33
4.3.2. Delimitarea normelor conflictuale de normele materiale ................ 34
4.3.3. Formele de exprimare (izvoarele) ale normelor conflictuale ........... 34
4.3.4. Elementele structurale ale normei conflictuale ................................ 35
4.3.5. Elementul de legătură ...................................................................... 36
4.3.6. Diverse clasificări ale punctelor de legătură .................................... 42
4.3.7. Clasificarea normelor conflictuale ................................................... 42
5
4.3.8. Cu privire la raportul dintre normele conflictuale şi sistemele
de drept ale fiecărui stat .................................................................................... 44
CAPITOLUL 5. CATEGORII DE NORME CONFLICTUALE ÎN

DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT .................................................... 47
5.2. Normele de aplicaţie imediată sau necesară .............................................. 49
5.3. Delimitarea normelor de aplicaţie imediată de normele conflictuale ........ 51
CAPITOLUL 6. DESPRE RAPORTUL DINTRE NORMELE

MATERIALE ŞI NORMELE CONFLICTUALE. CAZURI SPECIALE
ALE CONFLICTULUI DE LEGI ................................................................. 54
6.2. Despre specificul conflictului de legi în situaţia succesiunii de state ........ 54
6.3. Situaţia juridică a statului nerecunoscut sub aspectul conflictelor de legi ...... 55
6.4. Particularităţile conflictului de legi ce se poate naşte în cadrul statelor
în care coexistă mai multe sisteme de drept ...................................................... 56
6.4.1. Deosebiri între conflictele de legi interne şi conflictele de legi
propriu-zise (de drept internaţional privat) ....................................................... 56
6.5. Conflictul de legi determinat de aderenţa (apartenenţa) persoanelor la
anumite religii (aşa numitul conflict de legi interpersonal) .............................. 57
6.6.2. Teme de dezbatere ........................................................................... 58
CAPITOUL 7. SPECIFICUL IZVOARELOR DE DREPT

7.2. Izvoarele interne ale dreptului internaţional privat .................................... 59
7.3. Despre chestiunea practicii judecătoreşti, a practicii arbitrale şi a doctrinei,
ca izvoare de drept internaţional privat ............................................................. 62
7.4. Despre problema existenţei lacunelor de reglementare în dreptul
internaţional privat ............................................................................................ 62
7.5. Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat ......................... 63
7.6. Cutuma internaţională şi uzanţele internaţionale ....................................... 66
7.7. Despre relaţia dintre izvoarele interne şi izvoarele internaţionale ale
dreptului internaţional privat ............................................................................. 67
6
7.8.1. De reținut. Tratate şi convenţii......................................................... 68
CAPITOLUL 8. ASPECTE IMPORTANTE DIN ISTORIA DREPTULUI

8.2. Specificul conflictelor de legi în antichitate .............................................. 71
8.2.1. Etapa statului roman - cetate ............................................................ 72
8.2.2. Perioada imperiului mediteranean ................................................... 73
8.2.3. Perioada imperiului romano-bizantin .............................................. 74
8.3. Teoria personalităţii legilor (sec. V-X) ...................................................... 74
8.4. Teritorialitatea cutumelor (sec. XIII-XV) .................................................. 75
8.6. Şcoala statutarilor italieni (sec. XIII-XV) .................................................. 75
8.7. Şcoala franceză a statutelor (sec. al XIV-lea) ............................................ 78
8.8. Şcoala olandeză (sec. al XVIII-lea) ........................................................... 78
8.9. Şcoala germană (sec. al XIX-lea) .............................................................. 79
8.10. Şcoala italiană a personalităţii legilor (sec. al XIX-lea) .......................... 79
8.11. Şcoala anglo-americană (sec. XIX-XX) .................................................. 80
8.12. Îndrumar pentru autoverificare ................................................................ 81
8.12.1. Sinteza unităţii de învăţare ............................................................. 81
8.12.2. Teme de dezbatere ......................................................................... 81
CAPITOLUL 9. CALIFICAREA ŞI CONFLICTUL DE CALIFICĂRI ÎN

DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT .................................................... 82
9.2. Felurile calificării ....................................................................................... 83
9.2.1. Calificarea primară şi calificarea secundară .................................... 83
9.2.2. Calificarea dată conţintului(ipotezei) normei conflictuale şi
calificarea dată legăturii(dispoziţiei) normei confilictuale .............................. 83
9.3. Problema conflictului de calificări ............................................................. 84
9.3.1. Unele exemple privind conflictul de calificări................................. 84
9.4. Reguli privind soluţionarea conflictului de calificări ................................ 87
9.5.2. Teme de dezbatere ........................................................................... 90
CAPITOLUL 10. INSTITUȚIA RETRIMITERII ÎN DREPTUL

INTERNAȚIONAL PRIVAT ........................................................................ 91
10.1. Considerații preliminare ........................................................................... 91
10.2. Natura juridică a instituției retrimiterii .................................................... 93
10.3. Formele retrimiterii .................................................................................. 94
7
10.4. Despre problema admiterii retrimiterii de gradul I în dreptul internaţional
privat român ...................................................................................................... 95
10.4.1. Excepţii de la regula aplicării retrimiterii de gradul I .................... 95
10.5. Situaţia juridică a retrimiterii de gradul al II-lea în dreptul internaţional
privat român ...................................................................................................... 97
10.6. Retrimiterea şi conflictele interprovinciale (interregionale) .................... 97
10.7. Îndrumar pentru autoverificare ................................................................ 98
10.7.1. Sinteza unităţii de învăţare ............................................................. 98
10.7.2. Teme de dezbatere ......................................................................... 98
CAPITOLUL 11. APLICAREA LEGII STRĂINE ..................................... 99

11.1. Considerații preliminare ........................................................................... 99
11.2. Modurile de aplicare a legii străine .......................................................... 99
11.3. Aplicarea legii străine ca „lex causae” ................................................... 100
11.3.1. Generalităţi ................................................................................... 100
11.3.2. Titlul cu care se aplică legea străină în România ......................... 101
11.3.3. Invocarea legii străine în statul forului ........................................ 101
11.3.4. Proba legii străine ........................................................................ 103
11.3.5. Modalităţi de dovedire a conţinutului legii străine ...................... 103
11.3.6. Problema interpretării legii străine............................................... 104
11.3.7. Modalităţile de remediere a aplicării sau interpretării greşite a legii
străine .............................................................................................................. 104
11.4. Aplicarea legii străine altfel decât „lex causae”.................................... 105
11.5. Îndrumar pentru autoverificare .............................................................. 107
11.5.1. Sinteză .......................................................................................... 107
11.5.2. Teme de dezbatere ....................................................................... 107
CAPITOLUL 12. SITUAŢII DE NEAPLICARE A LEGII STRĂINE

COMPETENTE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT ............... 108
12.1. Considerații preliminare ......................................................................... 108
12.2. Ordinea publică în dreptul internaţional privat român ........................... 108
12.2.1. Noţiune şi trăsături ....................................................................... 108
12.2.2. Asemănări şi deosebiri între ordinea publică de drept internaţional
privat şi ordinea publică de drept intern.......................................................... 111
12.2.3. Distincţia dintre ordinea publică de drept internaţional privat şi
retrimitere ........................................................................................................ 112
12.2.4. Distincţia dintre ordinea publică de drept internaţional privat şi
normele de aplicaţie imediată ......................................................................... 112
12.2.5. Trăsăturile juridice ale ordinii publice de drept internaţional
privat ............................................................................................................... 112
12.2.6. Consecinţele juridice ale invocării ordinii publice de drept
internaţional privat .......................................................................................... 113
12.3. Frauda la lege în dreptul internaţional privat ........................................ 113
8
12.3.1. Noţiune ......................................................................................... 113
12.3.2. Condiţiile de existenţă ale fraudei la lege .................................... 114
12.3.3. Moduri de fraudare a legii în dreptul internaţional privat............ 115
12.3.4. Sancţiunea fraudei la lege în dreptul internaţional privat român . 116
12.3.5. Comparaţie între frauda la lege în dreptul internaţional privat şi alte
instituţii similare ............................................................................................. 116
12.4.1. Sinteza unităţii de învăţare ........................................................... 118
CAPITOLUL 13. CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU ........ 119

13.1. Considerații preliminare ......................................................................... 119
13.2. Formele sub care se poate înfăţişa conflictului de legi în timp şi spaţiu..... 119
13.3. Condiţiile recunoaşterii în România a unui drept dobândit, modificat sau
stins în străinătate ............................................................................................ 119
13.4. Efectele recunoaşterii în România a unui drept dobândit, modificat sau
stins în străinătate ............................................................................................ 120
13.5. Conflictul mobil de legi ......................................................................... 120
13.6. Conflictul în timp al normelor conflictuale............................................ 123
13.7.1. Sinteza unităţii de învăţare ........................................................... 124
9
CAPITOLUL I . INTRODUCERE ÎN DREPTUL
INTERNAȚIONAL PRIVAT
1.1. Diviziunile generale ale dreptului1
În doctrina dreptulului internaţional privat2 s-a apreciat că

această disciplină reprezintă acea ramură de drept a statului român
care cuprinde totalitatea normelor juridice, care reglementează re-
laţiile sociale ce se formează când una dintre părţi, persoană fizică,
nu are cetăţenia română, ori când una dintre părţi, persoană juridică,
nu este înmatriculată în România. Denumirea de Drept internaţional
privat a fost folosită pentru prima dată în anul 1834.
Pentru ca dreptul să îşi atingă finalitatea, este necesară o gru-
pare a elementelor primare ce îl compun, adică a normelor. Astfel,
ramura de drept poate fi definită ca o grupare de norme şi instituţii
juridice care au un obiect comun, ce rezultă din relaţiile sociale pe
care le reglementează fiecare ramură, prin unitatea de metodă folosi-
tă în reglementarea relaţiilor sociale respective şi prin anumite prin-
cipii comune care stau stau la baza lor3 . Astfel de ramuri sunt: drep-
tul constituţional, dreptul penal, dreptul civil ş.a. Dată fiind comple-
xitatea pe care o au relaţiile sociale, această împărţire pe ramuri atât
a dreptului pozitiv, cât şi a ştiinţei dreptului apare ca o necesitate. La
rândul lor, ramurile de drept compun un sistem de drept, dreptul
unui stat, care „ni se înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de to-
talitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al acestora, organizate,
1
Alexandru F. Măgureanu, Principiile generale ale dreptului, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 16
2
Iona Filipescu, Andrei Filipescu - Tratat de Drept internaţional privat, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, p. 27; M. Jacotă – Dreptul internaţional privat, Ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 17; Octavian Căpăţână, Brânduşa
Ştefănescu – Ttratat de drept al comerţului internaţional, Ed. Chemarea, Iaşi,
1997, p. 7; D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat. Tratat elementar,
vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1999, p. 15.
3
http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=1774.
11
structurate într-un sistem pe baza anumitor principii, urmărind o
anumită finalitate”4 .
În funcţie de caracteristicile elementelor ce compun dreptul,
putem deosebi o serie de diviziuni generale ale acestuia. M. Djuvara
recunoaşte ca fiind diviziuni ale dreptului: drept intern (care se apli-
că numai pe teritoriul statului care l-a elaborat) şi drept extern (nor-
me juridice ce au un element de extraneitate, adică de relaţii între
două sau mai multe state, norme din ce în ce mai numeroase odată
cu înmulţirea şi multiplicarea relaţiilor internaţionale); drept deter-
minator (care determină ce trebuie să facă persoanele) şi drept
sancţionator (cel care organizează sancţiunile)5 . Cea mai importantă
diviziune a dreptului abordată de M. Djuvara este însă cea care îm-
parte dreptul în drept public şi drept privat. Diviziunea în public şi
privat, a dreptului, recunoscută de majoritatea doctrinei juridice, este
de altfel mult mai veche, putând fi regăsită şi la jurisconsulţii ro-
mani. La romani, dreptul public reglementa organizarea statului,
precum şi raporturile dintre particulari şi stat, pe când dreptul privat,
se aplica doar raporturilor dintre particulari6 .
Romanii dădeau noţiunii de crimă sensul de faptă ilicită,
sancţionată de ius publicum, spre deosebire de delict, care era o faptă
ilicită sancţionată de ius civile. Această deosebire s-a menţinut pe
toată durata epocii clasice. În epoca următoare, această deosebire şi-a
pierdut importanţa, deoarece ius publicum a absorbit, sub acest as-
pect, ius civile, iar termenii delict şi crimă au devenit noţiuni echiva-
lente. Ulpian recunoştea această diviziune şi punea la fundamentul ei
utilitatea interesului ocrotit printr-o normă juridică, astfel dreptul pu-
blic este acela care priveşte statul, iar dreptul privat este cel care are o
utilitate pentru particular (publicum ius est quod ad statum rei roma-
nae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet).
O altă dovadă a importanţei acestei diviziuni este faptul că ea
este regăsită atât în dreptul intern, cât şi în dreptul internaţional. Di-
4
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All,
1993, p.76
5
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura Librăriei Socec, Bucu-
reşti,1930, vol.1, p.105 şi urm
6
Emil Molcuţ, Drept roman, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p.13.
12
viziunea în drept public şi drept privat subzistă aşadar celei în drept
intern şi drept internaţional, dovedind un grad mai mare de generali-
tate şi o importanţă sporită. Potrivit acestei dihotomii, ramuri de
drept ca: dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul administrativ,
dreptul financiar şi dreptul fiscal sau dreptul procesual (atât civil, cât
şi penal), aparţin dreptului public, iar dreptul civil, comercial, al fa-
miliei, al comerţului internaţional aparţin dreptului privat. Discuţiile
despre funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească statul reprezintă
un subiect major al dezbaterilor contemporane, mai ales în condiţiile
în care se pun întrebări cu privire la eficienţa pe care o mai poate
avea astăzi această structură cu o vechime de aproximativ 6000 de
ani. Mai este astăzi o organizaţie statală clasică aptă să îşi atingă
scopul? Mai poate statul în condiţiile de astăzi, în contextul regiona-
lizării teritoriale (în cazul Europei) şi al globalizării economice, în
faţa problemelor globale din ce în ce mai stringente, ca poluarea şi
suprapopularea planetei sau criza economică, să îşi deservească ce-
tăţenii la cele mai înalte standarde?
Organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene de până acum
demonstrează că organizarea statală nu este sau nu mai este forma
supremă şi deci ultima formă de organizare a societăţii umane. O
structură suprastatală ca U.E., în care statele membre îşi deleagă
doar o parte a suveranităţii (suveranitate ce le-a fost delegată la rân-
dul ei de către propriii cetăţeni), pare să fie mai eficientă în rezolva-
rea unor probleme de mare amploare cum ar fi problemele de me-
diu, dar și într-o mai bună garantare a unor drepturi fundamentale,
prin oferirea mai multor mijloace de apărare a acestora (C.E.D.O. şi
chiar Curtea Europeană de Justiţie, ca instituţii ce completează şi
chiar influenţează instituţiile naţionale, în problemele legate de pro-
tejarea drepturilor omului).
Potrivit lui François Rigaux7 , dreptul public are ca obiect or-
ganizarea statului şi a persoanelor juridice care depind de el, ca şi
raporturile lor cu particularii, organizarea puterii şi a modalităţilor
prin care se exercită. Dreptul privat are ca obiect, potrivit acestui
autor, raporturile dintre persoanele particulare, care nu au o legătură
7
Indicat de Sofia Popescu, în Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p. 218 şi urm.
13
directă nici cu exercitarea puterii, nici cu activitatea agenţilor pute-
rii, ci cu actele particulare cărora puterea le-a acordat autonomie.
Dreptul public, notează Nicolae Steinhardt8 , trebuie menţinut
separat de dreptul privat. Dacă acest lucru nu s-ar întâmpla, continuă
autorul, s-ar realiza dorinţa socialismului, a confuziei dintre stat şi
societate. Aceasta s-ar întâmpla din cauza faptului că dispariţia sta-
tului din dreptul public lasă individul singur, în faţa societăţii, lipsit
de garanţiile şi mijloacele de acţiune, de apărare, pe care i le pune la
dispoziţie organizaţia de stat. Confuzia dintre cele două mari divizi-
uni ale dreptului ar duce la moartea statului, întrucât doar noţiunile
dreptului public permit o alcătuire puternică şi ordonată a statului,
nu înlătură mişcarea normală prin stagnarea consuetudinară. „Acolo
unde ar trebui autoritate, în dreptul public, e izgonită; unde e nevoie
de libertate, în dreptul privat, se aplică metodele dreptului public”9 .
O altă diferenţă importantă între raporturile juridice de drept
public şi raporturile de drept privat apare din punct de vedere al
poziţiei juridice pe care se află părţile. Astfel, într-un raport de drept
privat părţile se află pe poziţii de egalitate juridică, iar în dreptul pu-
blic există un raport de subordonare între individ şi organele statului.
Statul îşi asumă unele sarcini, pe care le consideră de maximă impor-
tanţă pentru chiar funcţionarea sa, sarcini ca organizarea şi înfăptuirea
actului de justiţie, de legiferare, precum şi sarcina executivă. Statul
recunoaşte în alte domenii, cum ar fi proprietatea, relaţiile de viaţă de
familie, iniţiativa economică ş.a., dreptul persoanelor fizice sau juri-
dice de a încheia tranzacţii, aşa cum cred ele de cuviinţă, singurele
limitări fiind cele de ordine publică. În acest tip de relaţii, statul este
situat pe o poziţie de egalitate juridică, la fel ca orice particular.
Este opinia justificată a unor autori10 că intervenţia statului,
prin acte normative, în relaţiile dintre particulari, nu este un criteriu
pertinent de deosebire între dreptul public şi dreptul privat, întrucât
criteriul ştiinţific al deosebirii este acela al calităţii, în virtutea căreia
statul intervine.
8
N. Steinhardt, Principiile..., op. cit., p. 114 şi urm
9
N. Steinhardt, Principiile..., op. cit., p. 115.
10
Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Ştefan
Procopiu, Iaşi, 1993, p. 85.
14
Atunci când statul apare într-un raport juridic ca autoritate ce
deţine puterea, este vorba despre domeniul dreptului public, pe când
atunci când statul apare în calitate de parte într-un raport juridic oa-
recare, este vorba despre un act de drept privat, pe care statul îl în-
cheie ca simplu particular. În virtutea rolului pe care îl are, statul
trebuie să poziţioneze asigurarea libertăţilor fundamentale pe primul
loc în ierarhia obligaţiilor sale. O intervenţie a statului prin norme
imperative ce ar viza aspecte intime ale vieţii cetăţenilor (ca, de
exemplu, încercarea de a norma în întregime modul în care să se
desfăşoare relaţiile de familie) ar avea consecinţe dezastruoase.
Consecinţe la fel de grave ar avea însă şi recunoaşterea posibilităţii
ca dreptul public să fie schimbat prin simple înţelegeri între persoa-
ne de drept privat. Deşi recunoaşterea autonomiei de voinţă are o
importanţă foarte mare pentru orice sistem de drept democratic,
aceasta nu înseamnă că ea este nelimitată. Limita autonomiei de vo-
inţă trebuie să fie întotdeauna ordinea de drept.
Statul poate să acţioneze de iure imperii, atunci când îşi exer-
cită suveranitatea într-un raport juridic. În relaţiile de drept comerci-
al internaţional, de pildă, ca şi în relaţii reglementate de alte ramuri
ale dreptului privat, statul acţionează de iure gestionis, adică re-
nunţă, în acea situaţie, la suveranitatea sa şi participă la raporturi
juridice de pe o poziţie de egalitate cu celelalte părţi, la fel ca o per-
soană fizică sau juridică de ordin privat.
1.2. Noţiuni generale despre specificul relaţiilor internaţionale
Punctul de plecare în formarea societăţii internaţionale este

plasat de majoritatea doctrinei11 în antichitate, când s-au stabilit re-
laţii între entităţi politice, atât în spaţiul european, cât şi în Orient.
11
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa Şansa
S.R.L., Bucureşti, 1997, p. 15; R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional - Introdu-
cere în dreptul internaţional public, Editura All Bucureşti, 1997, p. 22; A. Bo-
lintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura
All Beck, Bucureşti, 2000, p. 9; Nguyen Quoc Dinh, P. Daillier, Alain Pellet,
Droit internationl public 7- ème édition L. G. D. J., 2002, p. 41-82; D. Karreau,
Droit international, 8 édition, Pedone, 2004, p. 9; M. N. Shaw, International
Law, 5-th édition, Cambridge University Press, 2003, p. 13; S. C. Neff, A Short
15
În perioada contemporană, după 1945, societatea internaţiona-
lă cunoaşte un proces de transformare determinat de creşterea numă-
rului statelor prin procesul de decolonizare. Dacă la Conferinţa de la
San Francisco, care a pus bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite, au
participat 51 de state, astăzi sunt membre ONU un număr de 192
state. În planul ordinii juridice internaţionale, fundamentul de acţiu-
ne îl constituie principiul egalităţii suverane a statelor.
După cum se menţionează în literatura de specialitate12, cu ex-
cepţia domeniului securităţii colective şi a atribuţiilor conferite în acest
cadru Consiliului de Securitate al ONU, nu există, în ordinea juridică
internaţională, un organ centralizat care să aibă autoritate asupra statelor.
În literatura juridică română, relativ recentă13, se face referire
la existenţa unor fenomene de centralizare, care se manifestă în ca-
drul unor subsisteme ale dreptului internaţional care privesc anumite
domenii reglementate prin tratate multilaterale. De exemplu, siste-
mul de protecţie a drepturilor omului din cadrul Consiliului Europei,
instituit de Convenţia Europeană a drepturilor omului sau sistemul
juridic al Uniunii Europene.
La nivel internaţional nu se poate vorbi de un sistem jurisdicţio-
nal general şi obligatoriu, recurgerea la mijloacele jurisdicţionale de
soluţionare a diferendelor dintre state fiind, în principiu, voluntară.
1.3. Noţiunea de drept internaţional privat
În doctrina Dreptul internaţional privat14 s-a apreciat că aceas-

tă disciplină reprezintă acea ramură de drept a statului român care
History of International Law, în Internaţional Law, Editura M. D. Evans, Ox-

ford University Press, 2003, p. 31.
12
P. M. Dupuy, Droit international public 7-ème édition, Editura Dalloz, 2004, p. 4.
13
V. Constantin, Drept internaţional public, Editura Universităţii de Vest
Timişoara, 2004, p. 29
14
5 Iona Filipescu, Andrei Filipescu - Tratat de Drept internaţional privat, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, p. 27; M. Jacotă – Dreptul internaţional privat, Ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 17; Octavian Căpăţână, Brânduşa
Ştefănescu – Ttratat de drept al comerţului internaţional, Ed. Chemarea, Iaşi,
1997, p. 7; D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat. Tratat elemen-
tar, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1999, p. 15.
16
cuprinde totalitatea normelor juridice, care reglementează relaţiile
sociale ce se formează când una dintre părţi, persoană fizică, nu are
cetăţenia română, ori când una dintre părţi, persoană juridică, nu es-
te înmatriculată în România.
Denumirea de Drept internaţional privat a fost folosită pentru
prima dată în anul 1834.
Dreptul internațional privat poate fi definit ca ansamblul nor-
melor care reglementează raporturile juridice între persoane, fizice
sau juridice, raporturi prezentând cel puțin un element de extraneita-
te ( cetățenie, obiectul raportului juridic se află în străinătate, locul
încheierii actului juridic care stă la baza raportului sau locul unde
urmează să fie executat actul se află în străinătate etc. ). Majoritatea
regulilor și instituțiior dreptului internațional privat privesc determi-
narea legii naționale care urmează a fi aplicată raportului juridic re-
prezentând un element de extraneitate.15
Din definiţia stabilită pentru Dreptul internaţional privat re-
zultă caracteristicile acestuia:
- dreptul internaţional privat este o ramură distinctă a dreptu-
lui unitar român. Fiecare stat are propriul său sistem de norme con-
flictuale menite să soluţioneze conflictele de legi, specifice Dreptu-
lui internaţional privat, ceea ce nu exclude posibilitatea existenţei
unor asemenea norme stabilite pe calea convenţiilor internaţionale.
Astfel, de ex., adopţia dispoziţia legală privind adopţia unui străin
de către un cetăţean român sau a unui cetăţean român de către un
cetăţean străin, se realizează numai cu aprobarea Oficiului Român
pentru Adopţii, în condiţiile legii române16. Într-un alt domeniu,
cum ar fi de ex., cel al Dreptului comerţului internaţional, reglemen-
tarea relaţiilor sociale ce se formează sunt reglementate cu ajutorul
normelor conflictuale ori al normelor materiale proprii, specifice
raporturilor juridice de comerţ exterior şi de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică internaţională17 .
15
F. Coman, I. Necșulescu și alții. Instrumente practice de drept internațional
public, Ed. Pro Universitaria, București, 2015, p.82
16
Legea nr. 273/2004 – privind regimul juridic al adopţiei
17
O. Căpăţână, B. Ştefănescu – op. cit. p. 133
17
- alegerea sau opţiunea legii competente, a normelor care re-
glementează materia dreptului internaţional privat poartă denumirea
de norme conflictuale. Dar dreptul internaţional privat cuprinde şi
norme materiale sau de aplicaţie imediată, cum sunt de exemplu cele
care reglementează condiţia juridică a străinului. Normele materiale
sau de aplicaţie imediată, în Dreptul internaţional privat, sunt norme
conflictuale deoarece ele fac trimitere la un anumit sistem de drept
(dreptul român, dreptul englez etc.), şi reglementează pe fond rapor-
turi juridice care au în conţinutul lor unul sau mai multe elemente de
extraneitate.
Normele conflictuale alcătuiesc dreptul conflictual care are
menirea de a indica sistemul de drept aplicabil raporturilor juridice
cu unul sau mai multe elemente de extraneitate.
În literatura de specialitate s-a analizat şi denumirea discipli-
nei pe care o analizăm. Cu toate că dreptul internaţional privat face
parte din sistemul de drept intern al fiecărui stat, apreciem că denu-
mirea acestei ramuri de drept, ca fiind „internaţional”, este potrivită,
întrucât, întotdeauna, o parte din cadrul raportului juridic reglemen-
tat de această ramură a dreptului, are un element de extraneitate, de
care nu este posibil să nu se ţină seama.
Deşi s-a apreciat, de către unii autori că utilizarea termenului
“internaţional” în denumirea acestei ramuri de drept este generatoa-
re de confuzii, putând da naştere la interpretări în privinţa stabilirii
originii – interne sau internaţionale – a dreptului internaţional privat,
considerăm că o astfel de apreciere nu este corectă, denumirea de
„internaţional” provine, aşa cum am mai arătat, de la faptul că sunt
reglementate relaţii sociale intervenite între părţi (persoane fizice
sau juridice), care aparţin unor state diferite, ori între cetăţeni ro-
mâni sau apatrizi care nu domiciliază în România. În cadrul oricărui
raport juridic reglementat de Dreptul internaţional privat, o parte
trebuie să fie, ori cetăţean român, ori o persoană juridică de naţiona-
litate română.
Denumirea disciplinei este utilizată pentru delimitarea netă a
dreptului internaţional privat fata de dreptul internaţional public, dar
şi pentru delimitarea Dreptului internaţional privat de orice altă ra-
mură a dreptului intern.
18
1.4. Principalele materii care sunt studiate de Dreptul
internaţional privat
Dreptul internaţional privat are în sfera de reglementare şi

cercetare instituţii juridice care alcătuiesc domeniul dreptului inter-
naţional privat, instituţii care constituie obiectul de studiu ale ştiinţei
juridice având aceiaşi denumire. Astfel art. 1 din Legea nr. 105/1992
cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat
prevede: ”Prezenta lege cuprinde: norme pentru determinarea legii
aplicabile unui raport de drept internaţional privat şi norme de pro-
cedură în litigii privind raporturi de drept internaţional privat.
Raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civi-
le, comerciale, de muncă, de procedură civilă, de procedură comer-
cială şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate”.
Din conţinutul legii nr. 105/1992, rezultă că principalele insti-
tuţii care alcătuiesc domeniul de reglementare şi de aplicare a drep-
tului internaţional privat sunt:
a) stabilirea legii aplicabile unui raport juridic material de
drept internaţional privat. Normele care se referă la această instituţie
sunt norme conflictuale care au drept scop soluţionarea conflictelor
de legi materiale;
b) soluţionarea litigiilor privind raporturile de drept internaţio-
nal privat. Normele de procedură care guvernează litigiile de drept
internaţional privat sunt, de regulă, norme conflictuale, unilaterale
(cum ar fi cele privind competenţa jurisdicţională a instanţelor româ-
ne – art. 149, 150, 151 din Legea nr. 105/1992) şi bilaterale (cum sunt
cele privind legea aplicabilă în procesele de drept internaţional privat
– art. 158-162 din Legea nr. 105/1992), dar şi cele rezultate din nor-
me ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale şi chiar cele consfinţite
de practica judiciară şi cutumiare. Astfel de norme nu sunt numai
conflictuale, ci şi materiale, cum ar fi cele care reglementează con-
diţia juridică a străinului – art. 163-164 – sau cele privind efectele
hotărârilor judecătoreşti străine în România – art. 165-180.
c) Reglementarea condiţiei juridice a străinului în România,
persoană fizică sau juridică, este o altă instituţie importantă ce intră
în componenţa domeniului dreptului internaţional privat.
19
Condiţia juridică a străinului este acea instituţie a dreptului in-
ternaţional privat care cuprinde totalitatea normelor juridice ce re-
glementează drepturile şi obligaţiile pe care le are străinul (persoană
fizică sau juridică) într-o anumită ţară".18
Este ştiut că normele care reglementează condiţia juridică a
străinului în România sunt norme materiale române, deci norme care
aparţin sistemului de drept intern al statului român, urmând să se
ţină seama şi de angajamentele pe care ţara noastră şi le-a asumat
prin tratate şi convenţii internaţionale. Aşadar, condiţia juridică a
străinului este întotdeauna reglementată de dreptul material româ-
nesc, ca drept al statului forului (lex fori), urmând a se ţine seama şi
de angajamentele internaţionale asumate de România.
De reţinut că instituţia condiţiei juridice a străinului nu se
confundă cu capacitatea juridică a străinului, deoarece aceasta din
urmă este reglementată de dreptul conflictual (deci de normele de
trimitere) care face trimitere, de regulă, la legea personală a străinu-
lui (lex personalis).
În cadrul instituţiei juridice ce reglementează condiţia juridică
a străinului se includ şi normele care reglementează regimul juridic
al cetăţeniei române (dobândirea, pierderea, retragerea cetăţeniei
române ş.a.m.d.), dar numai în măsura în care acestea sunt privite
prin prisma drepturilor şi obligaţiilor străinilor"19. Prin cetăţenie se
înţelege „ansamblul normelor juridice care reglementează legătura
politicojuridică dintre o persoană fizică şi un stat, în temeiul căreia
persoana fizică, în calitate de cetăţean, este titularul anumitor drep-
turi şi obligaţii care constituie statutul ori condiţia sa juridică. ”20
18
Universul Juridic, Bucureşti, p. 35, I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed.
Actami, Bucureşti, 1999, p. 29.
19
D.A. Sitaru, Drept internaţional privat. Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p. 47
20
D. Ştefănescu, Evoluţia istorică şi juridică a cetăţeniei în dreptul românesc,
Bucureşti, 1975, p. 4, citat de I.P. Filipescu, în Drept internaţional privat, Ed.
Actami, Bucureşti, 1999, I. Filipescu, A. Filipescu - op. cit. p. 35.
20
1.5. Îndrumar pentru autoverificare
1.5.1. Sinteza unităţii de învăţare
- Sunt diviziuni ale dreptului: drept intern (care se aplică nu-

mai pe teritoriul statului care l-a elaborat) şi drept extern (norme ju-
ridice ce au un element de extraneitate, adică de relaţii între două
sau mai multe sta
te, norme din ce în ce mai numeroase odată cu înmulţirea şi
multiplicarea relaţiilor internaţionale); drept determinator (care de-
termină ce trebuie să facă persoanele) şi drept sancţionator (cel care
organizează sancţiunile).
- În planul ordinii juridice internaţionale, fundamentul de
acţiune îl constituie principiul egalităţii suverane a statelor. Se evi-
denţiază absenţa unei autorităţi suprastatale
- Dreptul internaţional privat este acea ramură de drept a sta-
tului român care cuprinde totalitatea normelor juridice, care regle-
mentează relaţiile sociale ce se formează când una dintre părţi, per-
soană fizică, nu are cetăţenia română, ori când una dintre părţi, per-
soană juridică, nu este înmatriculată în România.
- Dreptul internaţional privat este o ramură distinctă a dreptu-
lui unitar român. Fiecare stat are propriul său sistem de norme con-
flictuale menite să soluţioneze conflictele de legi, specifice Dreptu-
lui internaţional privat, ceea ce nu exclude posibilitatea existenţei
unor asemenea norme stabilite pe calea convenţiilor internaţionale.
1.5.2. Teme de dezbateri
1. Cărei diviziuni a dreptului îi aparţine dreptul internaţional

privat? Motivaţi.
2. Cum poate fi definit dreptul internaţional privat ?
3. Ce înţelegem prin noţiunea de extraneitate ?
4. Care sunt izvoarele normative ale dreptului internaţional
privat ?
21
CAPITOLUL 2. ELEMENTUL DE EXTRANEITATE
ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
2.1. Elementul de extraneitate (străin)
În absenţa unei definiţii legale21, elementul de extraneitate a

primit definiţii doctrinare relativ apropiate. S-a spus, în acest sens, că
elementul de extraneitate este „împrejurarea de fapt în legătură cu un
raport juridic datorită căreia acest raport are legătură cu mai multe
sisteme de drept (ori legi aparţinând unor ţări diferite)”22; „o împreju-
rare de fapt cu privire la unul din elementele raportului juridic şi care
face astfel ca acesta să prezinte legături cu unul sau chiar mai multe
sisteme de drept”23; „o împrejurare de fapt, de natură diversă, care are
legătură cu un raport juridic de drept privat, împrejurare ce îi conferă
raportului juridic respectiv caracter de internaţionalitate”24.
Elementul de extraneitate sau elementul străin constituie prin-
cipalul element de distincţie (de delimitare/particularizare) a rapor-
turilor juridice de drept internaţional privat faţă de raporturile juridi-
ce de drept intern.
Din păcate, elementul de extraneitate nu este definit in termi-
nis de Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat, astfel că acest rol i-a revenit literaturii de
specialitate.
Doctrina defineşte elementul de extraneitate ca fiind o împre-
jurare de fapt în legătură cu un raport juridic datorită căruia acest
21
Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept inter-
naţional privat nu defineşte in terminis, elementul de extraneitate, aşa cum pro-
cedează, de pildă, în cazul raporturilor de drept internaţional privat.
22
I.P Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revă-
zută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 21.
23
D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat, Tratat elementar, vol.I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 124.
24
T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bu-
cureşti, 2005, p. 24.
22
raport juridic are legătură cu mai multe sisteme de drept, ori legi
aparţinând unor ţări diferite25. Rezultă că împrejurarea de fapt care
circumstanţiază raportul juridic de drept privat îi conferă acestuia
legătură cu mai multe sisteme de drept. Ca atare, elementul este stră-
in prin raportare la legea română (ca întreg sistem de drept) sau la
statul român. Aceasta deoarece, aşa cum am arătat la începutul aces-
tui curs, dreptul internaţional privat face parte din sistemul de drept
intern al fiecărui stat, fără a exista un "drept internaţional privat"
(general şi universal) care să reglementeze în mod unitar raporturile
juridice cu elemente de extraneitate.
Unii teoreticieni consideră că elementul de extraneitate nu es-
te o parte componentă distinctă a structurii raportului juridic alături
de subiecte, conţinut şi obiect, deoarece oricare dintre aceste ele-
mente poate constitui un element de extraneitate26.
Realitatea este că raportul juridic de drept internaţional privat are
o structură diferită de cea a raportului juridic stabilit de teoria generală a
dreptului, deoarece elementul de extraneitate este absorbit/integrat de
unul din elementele raportului juridic (subiecte, conţinut, obiect), ele-
ment extraneu fără existenţa căruia raportul juridic ar fi în mod cert şi
exclusiv de drept intern. Dacă, spre exemplu, într-un contract de vânza-
re-cumpărare, una dintre părţile contractante este cetăţean străin, aceasta
nu înseamnă că nu există nici o modificare a structurii raportului juridic
(la nivelul atributelor de identificare individualizare a persoanei) căci, în
acest caz, împrejurarea de a fi “străin” conferă raportului juridic în cauză
caracter de internaţionalitate. Dacă acest element de extraneitate (una
dintre părţi este cetăţean străin sau persoană juridică de naţionalitate
străină) nu ar fi absorbit în structura raportului juridic, nu am mai fi în
prezenţa unui raport de drept internaţional privat.
Majoritatea susţinătorilor tezei conform căreia în structura ra-
portului juridic nu intră elementul de extraneitate, apreciază că ra-
25
Pentru alte definiţii ale elementului de extraneitate a se vedea ; D.Al. Sitaru
Drept internaţional privat. Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 15; I.P.
Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti 1997, vol. I, p. 13;
O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internaţional privat, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999, p . 1
26
I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 11;
D.A. Popescu, M. Harosa, op. cit. p. 124.
23
portul juridic de drept internaţional privat se deosebeşte de raportul
juridic din dreptul intern prin existenţa unuia sau mai multor ele-
mente de extraneitate.27
Vom menţiona, cu titlu exemplificativ, câteva din elementele
de extraneitate, reprezentând componentele structurale ale raportului
juridic de drept privat:
a) subiectele raportului juridic, elementele de extraneitate se
clasifică în funcţie de calitatea acestor subiecte, şi anume : pentru
persoanele fizice: cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa, iar pentru
anumite sisteme de drept chiar şi religia (de exemplu: Grecia). De
exemplu un cetăţean român şi un cetăţean german încheie în Româ-
nia un contract de vânzare-cumpărare a unui bun mobil. Pentru per-
soanele juridice sunt avute în vedere: sediul, naţionalitatea, fondul
de comerţ etc. De ex., o societatea comercială română, încheie un
contract cu societatea comercială, persoană juridică străină cu sediul
în Germania, după legea română unde s-a încheiat contractul sau
după legea străină pe care părţile au ales-o.
b) obiectul raportului juridic, constituie element de extraneitate
locul situării bunului mobil sau imobil, bun ce constituie obiectul ma-
terial al raportului juridic de drept internaţional privat. Spre exemplu,
un cetăţean român îi vinde unui cetăţean francez un imobil care se
află în Elveţia. Precizăm că bunurile situate într-o ambasadă străină
aflată în România se află sub incidenţa unei legi străine nu române,
deoarece teritoriul ambasadei este considerat teritoriu străin;
c) acte juridice şi fapte juridice. În cazul actelor juridice pot fi
elemente de extraneitate. Locul încheierii actului. Spre exemplu, o so-
cietate comercială română încheie, prin reprezentantul său, în Franţa,
un contract cu o societate germană (lex loci actus). Prezintă interes şi
locul unde urmează să se execute (să-şi producă efectele) un contract
(lex loci executionis sau lex loci solutionis). De exemplu, o firmă ro-
mână contractează cu o firmă germană în vederea prestării de către
aceasta din urmă a unor servicii pe teritoriul ţării noastre.
Pentru faptele juridice, pot fi elemente de extraneitate:
1. Locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex
loci delicti commissi). Spre exemplu, un cetăţean român este victi-
ma unui accident rutier produs pe teritoriul Franţei.
27
Idem, p. 11
24
2. Locul producerii prejudiciului (lex loci laesionis), atunci
când acesta diferă de locul producerii faptei ilicite. În privinţa eve-
nimentelor, constituie element de extraneitate locul producerii eve-
nimentului (naşterea, moartea, cutremurul, inundaţia, incendiul etc).
Pentru aspectele procedurale, în doctrină28 s-a arătat că poate consti-
tui element de extraneitate faptul că instanţa competentă să soluţio-
neze un anumit litigiu este străină sau hotărârea judecătorească ori
arbitrală este pronunţată în străinătate. Aşadar, în aceste din urmă
exemple ne raportăm la locul soluţionării litigiului.
2.2. Caracteristicile raportului juridic cu element de ex-

traneitate
În ceea ce privește caracteristicile esențiale ale raportului juridic

cu element de extraneitate regăsim util a prezenta următoarele aspecte:
- raportul juridic cu element de extraneitate se stabileşte între
persoane fizice sau juridice. Statul poate fi parte într-un raport juri-
dic cu element străin, dar poziţia acestuia nu se confundă cu aceea în
care acesta participă la un raport de drept internaţional public. Re-
zultă acesta întrucât unele ţări pot încheia în numele lor, ca subiecte
de drept, raporturi juridice, devenind parte în cadrul unor contracte;
- raportul juridic conţine un element de extraneitate, datorită
căruia raportul respectiv are legătură cu mai multe sisteme de drept29
dintre care numai unul dintre acestea va fi aplicat, şi anume cel de-
semnat de către norma conflictuală a statului forului, a instanţei în
faţa căreia s-a ivit litigiul;
- raportul juridic cu element de extraneitate este un raport ci-
vil, comercial, de muncă, de procedură civilă sau alt raport de drept
privat, existenţa elementului extraneu fiind de esenţa existenţei con-
flictului de legi30 .
Se poate concluziona că într-un raport juridic pot fi unul sau
mai multe elemente de extraneitate şi, ca atare, acel raport juridic de
28
D.A. Sitaru, op. cit. p. 16.
29
Universul Juridic, Bucureşti, p. 23
30
I. Filipescu, A. Filipescu – op. cit., p. 24
25
drept privat este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe
sisteme de drept aparţinând unor state diferite. În astfel de situaţii
putem afirma că există un conflict de legi, care va fi soluţionat prin
normele Dreptului internaţional privat.

Unii teoreticieni consideră că elementul de extraneitate nu este

o parte componentă distinctă a structurii raportului juridic alături de
subiecte, conţinut şi obiect, deoarece oricare dintre aceste elemente
poate constitui un element de extraneitate31. Realitatea este că rapor-
tul juridic de drept internaţional privat are o structură diferită de cea a
raportului juridic stabilit de teoria generală a dreptului, deoarece ele-
mentul de extraneitate este absorbit/integrat de unul din elementele
raportului juridic (subiecte, conţinut, obiect), element extraneu fără
existenţa căruia raportul juridic ar fi în mod cert şi exclusiv de drept
intern. Dacă, spre exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare,
una dintre părţile contractante este cetăţean străin, aceasta nu înseam-
nă că nu există nici o modificare a structurii raportului juridic (la ni-
velul atributelor de identificare individualizare a persoanei) căci, în
acest caz, împrejurarea de a fi “străin” conferă raportului juridic în
cauză caracter de internaţionalitate. Dacă acest element de extraneita-
te (una dintre părţi este cetăţean străin sau persoană juridică de naţio-
nalitate străină) nu ar fi absorbit în structura raportului juridic, nu am
mai fi în prezenţa unui raport de drept internaţional privat.
1. Ce înţelegem prin elementul de extraneitate ?

2. Care sunt caracteristicile raportului juridic cu elemente de
extraneitate?
31
I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 11;
D.A. Popescu, M. Harosa, op. cit. p. 124.
26
CAPITOLUL 3. CONFLICTUL DE LEGI
RAPORTAT LA SFERA DREPTULUI
3.1. Considerații preliminare
În planul ordinii juridice internaţionale, fundamentul de acţiu-

ne îl constituie principiul egalităţii suverane a statelor. Se evidenţia-
ză absenţa unei autorităţi suprastatale. După cum se menţionează în
literatura de specialitate, cu excepţia domeniului securităţii colective
şi a atribuţiilor conferite în acest cadru Consiliului de Securitate al
ONU, nu există, în ordinea juridică internaţională, un organ centra-
lizat care să aibă autoritate asupra statelor. Aceste caracteristici duc
însă la ceea ce poate fi numit un conflict de legi, conflict ce trebuie
să fie rezolvat.
Cauza apariţiei conflictului de legi constă în deosebirile exis-
tente între sistemele de drept ale diferitelor state32. Există conflict de
jurisdicţii ori de câte ori o instanţă sesizată cu un litigiu de drept in-
ternaţional privat trebuie să se pronunţe mai întâi asupra propriei
competenţe33.
3.2. Noţiunea și explicațiile referitoare la conflictul de legi
Existenţa, în cadrul raportului juridic, a unui element de extra-

neitate da naştere unui conflict de legi. Noţiunea de lege din cuprinsul
sintagmei conflict de legi trebuie înţeleasă în sensul de (întreg) sistem
de drept aparţinând unui anumit stat. Practic, pentru a înlătura orice
confuzie, putem afirma că expresia "conflict de legi” este sinonimă cu
expresia “conflict între două sau mai multe sisteme de drept”.
32
În sintagma „conflict de legi”, noţiunea de „lege” trebuie înţeleasă în sensul
de „sistem de drept” aparţinând unui anumit stat.
33
Pentru relaţia între cele două tipuri de conflicte, D.A. Popescu, Corelaţia
dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii, în Fiat Justitia, nr.1/1999,
p. 59-67.
27
Norma conflictuală nu arată în mod direct şi nemijlocit drep-
turile şi obligaţiile părţilor raportului juridic cu element de extranei-
tate. Ea arată numai legea competentă a soluţiona raportul respec-
tiv34 . Conflictul de legi este definit ca fiind situaţia în care un raport
juridic de drept privat, cu unul sau mai multe elemente de extranei-
tate, este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe sisteme
de drept aparţinând unor state diferite35 .
S-a menţionat în literatura de specialitate36, conflictul de legi
este susceptibil şi de o “definiţie metaforică” şi anume: "el este o
întrebare ce se naşte în mintea judecătorului sau arbitrului care so-
luţionează litigiul: “care dintre sistemele de drept în prezenţă se
aplică raportului juridic respectiv?”
În vederea înţelegerii în mod corespunzător a noţiunii de con-
flict de legi vom utiliza un exemplu: o societate comercială, persoa-
nă juridică de naţionalitate română, cumpără prin reprezentantul sau
legal sau convenţional, după caz, încheie la Paris un contract de
vânzare-cumpărare cu societatea comercială, persoană juridică de
naţionalitate franceză, marfa urmând să fie livrată în Bucureşti. Între
părţi se naşte un litigiu generat de neexecutarea corespunzătoare a
contractului de către una din părţi. Problema principală care se pune
este care anume dintre cele două sisteme de drept în prezenţă (ro-
mân sau francez) se va aplica în vederea soluţionării litigiului ? În
acest exemplu, raportul juridic respectiv are mai multe elemente de
extraneitate: sediul persoanelor juridice, locul încheierii contractu-
lui, locul executării contractului, locul situării bunurilor (al mărfii).
3.3. Trăsăturile conflictului de legi
Trăsăturile esenţiale ale conflictului de legi sunt:

a) conflictul de legi are ca unic izvor prezenţa elementului de
extraneitate în cadrul structurii unui raport de drept privat;
34
I. Filipescu, A. Filipescu – op. cit., p. 33.
35
Pentru alte definiţii ale conflictului de legi a se vedea D. Al. Sitaru op. cit. p.
16; O. Ungureanu, C. Jugastru op. cit. p. 7
36
D.Al. Sitaru, op. cit. p. 17.
28
b) conflictul de legi nu implică un conflict de suveranitate
propriu-zis (în sensul dreptului internaţional public), între statul ro-
mân şi cel străin deoarece, dacă, spre exemplu, judecătorul român
aplică legea străină el o aplică pentru că aşa îi indică norma conflic-
tuală română (Legea 105/1992), adică legea forului (lex fori). Deci,
judecătorul investit cu soluţionarea unui litigiu de drept internaţional
privat, va face aplicarea dreptului străin numai dacă, sistemul de
drept român (dreptul internaţional privat – Legea nr. 105/1992) face
trimitere la respectivul sistem de drept străin.
c) raportul juridic de drept internaţional privat, deşi este sus-
ceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe sisteme de drept
aparţinând unor state diferite, va fi cârmuit doar de un singur sistem
de drept şi anume acela desemnat de norma conflictuală ca lex cau-
sae (sistemul de drept aplicabil acelui raport), sistem care poate fi
cel al forului (român) sau cel al unui stat străin. Spre exemplu, dacă
instanţa română este sesizată cu soluţionarea unui litigiu cu element
de extraneitate, iar acesta este susceptibil de a i se aplica mai multe
sisteme de drept (englez, german, francez, italian etc.), judecătorul
va judeca respectiva cauză făcând aplicarea doar a unui singur sis-
tem de drept care este desemnat de către Legea nr. 105/1992 privind
reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional privat, act
normativ ce face parte din sistemul de drept românesc.
d) conflictul de legi este un conflict de legi în spaţiu, adică în-
tre două sau mai multe sisteme de drept care coexistă în spaţiu (sunt
edictate şi se aplică în state diferite), deosebindu-se net de conflictul
de legi în timp;
e) conflictul de legi sau conflictul sistemelor de drept cum l-
am mai denumit, este o noţiune specifică numai dreptului inter-
naţional privat deoarece poate apărea numai în raporturile juridice
cu unul sau mai multe elemente de extraneitate;
f) conflictele de legi, aşa cum s-a admis în literatura de spe-
cialitate37 "sunt compatibile cu raporturile juridice de drept privat
deoarece numai în aceste raporturi instanţa română poate să aplice o
lege străină. Explicaţia acestei soluţii rezidă în faptul că, spre deose-
bire de raporturile de drept internaţional public, în raporturile de
37
D.A. Sitaru, op.cit., p. 19
29
drept internaţional privat părţile se află, una faţă de cealaltă, pe
poziţie de egalitate juridică (de regulă), ceea ce atrage implicit egali-
tatea sistemelor de drept".
În Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat, se arată care sunt raporturile de drept
internaţional privat. Astfel, art. 1, alin. (2) din actul normativ
menţionat prevede că, "în înţelesul prezentei legi, raporturile de
drept internaţional privat sunt raporturi civile, comerciale, de mun-
că, de procedură civilă, şi alte raporturi de drept privat cu element
de extraneitate".
Trebuie să precizăm, în primul rând, că enumerarea legii are
un caracter exemplificativ şi, ca atare, raporturi de drept internaţio-
nal privat pot fi şi alte tipuri de raporturi juridice, spre exemplu, cele
născute din contractul de transport internaţional, din relaţiile de fa-
milie, cele privind dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de au-
tor, dreptul la marcă etc) ş.a.m.d. Se va reţine că tipurile de raporturi
juridice enumerate de Legea nr. 105/1992 nu sunt numai raporturi
de drept privat. Spre exemplu, din dreptul muncii sunt raporturi de
drept privat, în principal, cele referitoare la contractul de muncă, dar
altele aparţin dreptului public (de exemplu, cel referitoare la pro-
tecţia muncii); Practica judiciară ca şi doctrina38au statuat că "rapor-
turile juridice de drept public nu sunt compatibile, de regulă, cu con-
flictele de legi, în sensul că, în aceste raporturi nu există, în princi-
piu, posibilitatea aplicării de către judecătorul român a unei legi
străine. Explicaţia constă în faptul că la aceste raporturi părţile se
află, una faţă de cealaltă, pe poziţie de subordonare juridică, inter-
venind elementul de autoritate al statului român – jure imperii. De
exemplu, dacă avem în vedere raporturile de drept penal cu element
de extraneitate şi principiile aplicabile în materie penală – teritoriali-
tăţii, personalităţii, realităţii etc., legii penale – rezultă că acestea nu
constituie decât circumstanţieri ale aplicării legii penale române. În
cazul în care aceste principii nu îşi găsesc aplicabilitatea, instanţa
română nu este competentă să aplice legea penală română".
Se desprinde concluzia potrivit căreia conflictul de legi este ge-
nerat de prezenţa elementului de extraneitate într-un raport juridic, iar
38
D.A. Sitaru, op. cit., p. 21.
30
cauza apariţiei lui rezidă în deosebirile (importante/însemnate) existen-
te între sistemele de drept ale diverselor state.

Trăsăturile esenţiale ale conflictului de legi sunt:

a) conflictul de legi are ca unic izvor prezenţa elementului de
extraneitate în cadrul structurii unui raport de drept privat;
b) conflictul de legi nu implică un conflict de suveranitate
propriu-zis (în sensul dreptului internaţional public), între statul ro-
mân şi cel străin deoarece, dacă, spre exemplu, judecătorul român
aplică legea străină el o aplică pentru că aşa îi indică norma conflic-
tuală română (Legea 105/1992), adică legea forului (lex fori).
1. Ce înţelegem prin conflict de legi?

2. De ce putem întâlni conflictul de legi doar în dreptul privat ?
31
CAPITOLUL 4. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL
DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
Supunerea faţă de mai multe sisteme de drept presupune şi supu-

nerea faţă de reglementarea conflictului de legi. Acest conflict de legi
este specific dreptului privat, deoarece normele dreptului public sunt
susţinute de suveranitatea statului care le edictează sau care aderă la ele.
Calea prin care un conflict de legi îşi găseşte o rezolvare este alegerea
unei norme conflictuale. Principala normă conflictuală este lex volunta-
tis, adică legea aleasă de părţi, în baza autonomiei de voinţă, de a guver-
na contractul internaţional dintre ele. Participanţii la activitatea comerci-
ală internaţională au astfel posibilitatea de a alege norma juridică aplica-
bilă contractului (atât condiţiilor de fond, cât şi efectelor).
4.2. Structura dreptului internațional privat
În ceea ce privește structura normei conflictuale în doctrină s-

au conturat în doctrină două opinii. După unii autori39, este alcătuită
din trei elemente: conţinutul normei conflictuale, legătura şi legea
aplicabilă (lex causae), în timp ce alţi autori40 apreciază că norma
conflictuală se structurează în două elemente: conţinutul şi legătura.
Prin structura dreptului internaţional privat se înţelege, totali-
tatea actelor normative care reglementează raporturile specifice pre-
cum şi raporturile şi relaţiile dintre aceste acte normative (norme
generale şi norme speciale, norme conflictuale şi norme materiale
ş.a.), precum şi mecanismul lor de aplicare. Prin conţinut al dreptu-
lui internaţional privat poate fi definită ca fiind totalitatea normelor
juridice care constituie şi particularizează această ramură de drept41.
39
T. R. Popescu, Drept internaţional privat..., p. 22.
40
I. P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 37 şi D. Al. Sitaru, Drept internaţional pri-
vat...,p. 27.
41
Pentru o definiţie a conţinutului dreptului internaţional privat a se vedea, spre
exemplu, D.A. Sitaru, op.cit. pag. 25.
32
Constatăm că între noţiunile de conţinut şi cea de structură
există următoarea corelaţie: conţinutul are în vedere toate elemente-
le normative care vizează raporturi juridice cu elemente de extranei-
tate, aflate la un moment dat în vigoare, într-un anumit sistem de
drept, indiferent de sursa/izvorul lor, pe când structura acestei ra-
muri de drept are în vedere legăturile organice şi funcţionale dintre
elementele normative aparţinând dreptului internaţional privat.
Ştiinţa dreptului internaţional privat operează cu următoarea
clasificare, în ceea ce priveşte normele sale juridice: norme conflic-
tuale şi norme substanţiale (norme materiale).
4.3. Categoria normelor conflictuale

4.3.1. Noţiune şi caracterizare
Ca şi celelalte norme de drept, norma conflictuală este o nor-

mă juridică cu o structură proprie, specifică dreptului internaţional
privat şi care are drept scop soluţionarea conflictelor de legi. Prin
urmare, norma conflictuală nu soluţionează fondul raportului juridic
cu element de extraneitate. Ea nu stabileşte în mod direct întinderea
drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din raportul juridic cu element
străin, acest rol revenindu-i normei materiale (care reglementează
fondul şi forma raportului juridic respectiv).
Normele conflictuale arată doar legea competentă să soluţio-
neze raportul jurdic respectiv, mai exact, care dintre sistemele de
drept aflate în concurs sau conflict guvernează fondul raportului cu
element extraneu.
Potrivit literaturii de specialitate42, “cu ajutorul normei con-
flictuale se alege dintre legislaţiile interne aflate în conflict (con-
curs), legislaţia care trebuie aplicată. Din momentul în care s-a de-
semnat sistemul de drept intern aplicabil, rolul normelor conflictuale
încetează urmând să se aplice, în continuare, norma de drept intern
(de drept civil, de drept comercial, de dreptul familiei, procesual etc)
care va cârmui raportul juridic cu element de extraneitate, normă
emisă de un anumit stat.
42
I.P. Filipescu, op. cit., p. 33.
33
Prin urmare, norma conflictuală este o normă de trimitere sau
de fixare la/a sistemului de drept aplicabil, ea având un caracter
prealabil aplicării normei materiale”.
4.3.2. Delimitarea normelor conflictuale de normele materiale43
În scopul realizării unei astfel de delimitări trebuie reţinute, în

principal, următoarele idei:
a) norma conflictuală nu reglementează pe fond (propriu -zis)
raportul juridic cu element de extraneitate, ci numai indică sistemul
de drept (incluzând şi normele conflictuale ale acelui sistem de
drept) aplicabil unui astfel de tip de raport juridic;
b) norma conflictuală are o aplicare prealabilă în raport de
norma materială, aceasta din urmă fiind desemnată de prima. Aşa-
dar, în cazul în care o instanţă română este sesizată cu soluţionarea
unui litigiu, sau, în general, a oricărei probleme născut(e) dintr-un
raport juridic care conţine unul sau mai multe elemente de extranei-
tate, ordinea logică si necesara a operaţiunilor de aplicare a dreptului
(ca sistem de drept) este următoarea:
- instanţa (autoritatea, in diferent de natura ei) îşi va verifica
competenţa, soluţionând în acest mod conflictul de jurisdicţii;
- dacă este competentă (la modul general şi particular) să soluţio-
neze cauza, va soluţiona conflictul de legi pe baza normelor conflictuale
proprii (lex fori) pentru a desemna legea materială competentă.
4.3.3. Formele de exprimare (izvoarele) ale normelor conflictuale
Normele conflictuale române sunt reunite, în marea lor majo-

ritate, în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat, lege generală pentru materia dreptului
internaţional privat. Nu este mai puţin adevărat că, normele conflic-
tuale pot fi conţinute şi de convenţiile internaţionale la care Româ-
nia este parte, acestea fiind denumite de literatura de specialitate,
norme conflictuale unificate.44 Aplicarea normelor conflictuale uni-
43
D:A, Sitraru, op.cit., p. 25
44
Idem, p. 26
34
ficate exclude posibilitatea ivirii concursului de norme conflictuale
ale sistemelor de drept în prezenţă.
Desigur, mai există şi alte categorii de acte normative care
constituie izvoare speciale ale dreptului internaţional privat, dar la
care ne vom referi pe parcursul acestei lucrări. De asemenea, trebuie
reţinut că există numeroase acte normative reglementând materii
diverse, care conţin şi norme conflictuale sau de aplicaţie imediată,
cu relevanţă pentru dreptul internaţional privat.
4.3.4. Elementele structurale ale normei conflictuale
Norma conflictuală este formată din două elemente de structu-

ră: conţinutul (ipoteza) normei şi legătura (dispoziţia) normei, prin
comparaţie cu structura clasică a unei norme juridice aparţinând ce-
lorlalte ramuri ale dreptului intern (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune).
a) conţinutul normei are în vedere, în fapt, ipoteza normei
conflictuale, adică acea parte a normei care cuprinde categoria de
raporturi juridice la care se referă (pe care o evocă).
b) legătura normei are în vedere conflictuale, adică acea parte a
normei care desemnează sistemul de dispoziţia normei drept aplicabil a
cârmui categoria de raporturi juridice arătate în conţinutul normei, prin
raportare la un anumit element de extraneitate, văzut ca punct de legă-
tură al acelui raport juridic cu un anumit sistem de drept.
Aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în doctrină45 „legatura
normei conflictuale se materializează prin punctul de legătură” care
constituie elementul concret şi direct prin care se stabileşte conexiu-
nea dintre raportul juridic (conţinutul normei) şi un anumit sistem de
drept (care constituie legea aplicabilă fondului raportului juridic cu
element de extraneitate, adică lex causae).
Pentru a înţelege cât mai corect structura normei conflictuale,
o să luăm ca exemplu de lucru dispoziţiile art. 18, alin. (1) din Le-
gea nr. 105/1992. Potrivit textului menţionat, “condiţiile de fond
cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea naţio-
nală a fiecăruia dintre viitori soţi”. În acest exemplu, conţinutul
(ipoteza) normei conflictuale îl formează raporturile privind con-
45
D.A. Sitaru, op.cit., p. 27.
35
diţiile de fond pentru încheierea căsătoriei, iar legătura (dispoziţia)
normei este indicarea că aceste raporturi sunt cârmuite de legea
naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi. În cadrul acestui exemplu,
punctul de legătură este chiar cetăţenia fiecăruia dintre viitorii soţi,
aspect pe care îl vom analiza în detaliu, în continuare.
4.3.5. Elementul de legătură
În literatura de specialitate s-a arătat că "elementele prin care

se stabileşte legătura dintre un raport juridic (cu unul sau mai multe
elemente de extraneitate) şi un sistem de drept se numesc puncte sau
elemente de legătură"46. Aşadar, indicarea sistemului de drept apli-
cabil de către norma conflictuală se face pe baza legăturii existente
între un raport juridic şi un sistem de drept.
Cele mai importante puncte de legătură admise de legea ro-
mână sunt următoarele:
a) cetăţenia. Aceasta poate fi văzută ca legătura politică și ju-
ridică dintre o persoană fizică și un stat, exprimată printr-un ansam-
blu de drepturi și îndatoriri față de acest stat. 47Prin instituţia cetăţe-
niei, într-o viziune clasică, se înţelege ansamblul normelor juridice
care reglementează legătura politico-juridică dintre o persoană fizică
şi un stat, în temeiul căreia persoana fizică, în calitate de cetăţean,
este titularul anumitor drepturi şi obligaţii care constituie statutul ori
condiţia sa juridică48 . In mod tradiţional, cetăţenia este punct de le-
gătură pentru următoarele categorii de raporturi juridice: - pentru
statutul persoanei fizice, adică starea civilă, capacitatea şi raporturile
de familie ale persoanei fizice (art. 11-39 din Legea nr. 105/1992); -
pentru raporturile succesorale referitoare la bunuri mobile (art. 66,
lit. a din Legea nr. 105/1992) ; - pentru jurisdicţia competentă, în
unele cazuri anume prevăzute de lege (art. 150, pct. 1 şi 2 din Legea
nr. 105/1992); Sistemul de drept la care acest tip de punct de legătu-
46
I.P. Filipescu, op. cit., p. 34
47
48
D.Ştefănescu, Evoluţia istorică şi juridică a cetăţeniei în dreptul românesc,
Bucureşti, 1975, p. 4
36
ră trimite poartă denumirea de „lex patriae”, adică legea naţională a
părţilor raportului juridic cu element străin.
b) domiciliul sau reşedinţa. Să ne reamintim cu acest prilej
că, potrivit doctrinei49, prin domiciliu „se înţelege acel atribut de
identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin
indicarea unui loc având această semnificaţie juridică”. Reşedinţa
este „acel atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin in-
dicarea locuinţei vremelnice ori temporare”50 . Reşedinţa sau domi-
ciliul reprezintă puncte de legătură care contribuie la determinarea
normei conflictuale care guvernează următoarele categorii de rapor-
turi juridice: - starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale per-
soanei fizice, în subsidiar faţă de cetăţenie (art. 12, alin. 4 din Legea
nr. 105/1992). Pentru a exemplifica acest punct de legătură, vom
cita dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 105/1992 care prevede că efec-
tele căsătoriei soţilor de cetăţenie diferită sunt reglementate de legea
domiciliului lor comun, iar în lipsa acestuia de legea reşedinţei lor
comune; - condiţiile de fond ale actelor juridice în general, în cazul
aşa numitei localizări obiective, când debitorul prestaţiei caracteris-
tice este o persoană fizică (art. 69, alin. 2 coroborat cu art. 77 din
Legea nr. 105/1992); - condiţiile de fond ale contractului de vânzare
mobiliară, în lipsa unei legi alese de părţi ‚lex voluntatis’, sunt gu-
vernate de legea statului în care vânzătorul (persoană fizică) are, la
data încheierii contractului, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa; - în
măsura în care jurisdicţia competentă se determină potrivit regulii
actor „sequitur forum rei”, domiciliul este punct de legătură în de-
terminarea respectivei jurisdicţii. Spre exemplu, art. 149, pct. (1) din
Legea nr. 105/1992 prevede că instanţele judecătoreşti române sunt
competente dacă pârâtul sau unul dintre pârâţi are domiciliul,
reşedinţa … în România. Sistemul de drept la care acest tip de punct
de legătură trimite se numeşte „lex domicilii”.
c) sediul social. Prin sediu se înţelege "acel mijloc de identi-
ficare prin indicarea unui anumit loc stabilit, în condiţiile legii, cu
49
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptu-
lui civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1998, p. 354
50
Idem, p. 360
37
această semnificaţie"51 . În mod tradiţional, sediul social este punct
de legătură pentru următoarele tipuri de raporturi juridice: - statutul
organic al persoanei juridice. Spre exemplu, art. 40 din Legea nr.
105/1992 prevede că “persoana juridică are naţionalitatea statului pe
al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul soci-
al”, iar potrivit art. 41 “statutul organic al persoanei juridice este
cârmuit de legea sa naţională determinată în modul prevăzut la art.
40; - condiţiile de fond ale actului juridic, în general, în cazul locali-
zării obiective, atunci când debitorul prestaţiei caracteristice este o
persoană juridică (art. 69, alin. 2 coroborat cu art. 77, alin. 2 din Le-
gea nr. 105/992); - unele contracte speciale (contractele de interme-
diere, de muncă etc.); - jurisdicţia competentă, cum ar fi, spre exem-
plu, art. 149, pct. (2) din lege: ”instanţele judecătoreşti române sunt
competente dacă sediul pârâtului, persoană juridică, se află în Ro-
mânia”. Forma sistemului de drept la care acest tip de punct de legă-
tură face trimitere se numeşte „lex societatis”. Cele trei puncte de
legătură analizate până acum (cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa şi
sediul social – lex patriae, lex domicilii, lex societatis – desemnează
sistemele de drept aplicabile în materia statutului persoanei fizice şi
a statutului organic al persoanei juridice şi se subsumează noţiunii
generice de legea personală „ lex personalis”.
d) fondul de comerţ. Fondul de comerţ52 este un ansamblu de
bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe care un co-
merciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în sco-
pul atragerii clientelei şi implicit al obţinerii de profit53 . Fondul de
comerţ, ca realitate juridică, constituie punct de legătură pentru: -
condiţiile de fond ale actului jurdic, în general, în cazul localizării
obiective, atunci când debitorul prestaţiei caracteristice este o per-
soană care are calitatea de comerciant. Spre exemplu, în situaţia în
care părţile (comercianţi) nu desemnează prin lex voluntatis legea
aplicabilă raportului juridic în cauză, se va aplică legea statului cu
care actul juridic respectiv prezintă legăturile cele mai strânse, mai
51
Ibidem, p. 490.
52
Pentru o expunere a concepţiilor privind fondul de comerţ, a se vedea, spre
exemplu, I. Schiau, Curs de drept comercial, Ed. Rosetti, 2004, p. 76-85.
53
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 106
38
precis, legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice (co-
merciant) are, la data încheierii contractului, fondul de comerţ (art.
69, alin. 2 coroborat cu art. 77 din Legea nr. 105/1992); - jurisdicţia
competentă în unele cazuri, cum ar fi cel prevăzut de art. 149, pct. 1
din lege care prevede că, ”instanţele judecătoreşti române sunt com-
petente dacă pârâtul sau unul dintre pârâţi (comerciant/comercianţi)
are fondul de comerţ în România.
e) locul situării bunului reprezintă punct de legătură pentru:
- regimul juridic al bunurilor mobile şi imobile privite indivi-
dual „ut singuli”, dar numai dacă printr-o dispoziţie specială nu se
prevede altfel;
- moştenirea imobiliară (art. 66, lit. b);
- jurisdicţia competentă în anumite cazuri (spre exemplu, art.
149, pct 7, 8, 9). Sistemul de drept la care face trimitere acest tip de
punct de legătură se numeşte „lex rei sitae” sau „lex situs”. În cazul
succesiunii, sistemul de drept aplicabil se numeşte „lex succesionis”.
f) pavilionul navei sau aeronavei este punct de legătură în
anumite cazuri, cum ar fi, spre exemplu, cel prevăzut de art. 55, lit.
(a) din Legea nr. 105/1992: ”constituirea, transmiterea sau stingerea
drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt supuse legii
pavilionului pe care îl arborează nava sau aeronava”.
g) voinţa părţilor „lex voluntatis” este punct de legătură pen-
tru condiţiile de fond ale actelor juridice în general (art. 69, alin. 1)
precum şi al unor contracte speciale (art. 88, 93, 101, 103, 120, 121).
Astfel, potrivit principiului libertăţii de voinţă, părţile pot alege, de
comun acord, sistemul de drept care să guverneze actul juridic pe ca-
re îl încheie. Această modalitate de alegere (desemnare) a legii apli-
cabile (a sistemului de drept aplicabil) unui anumit raport juridic cu
element de extraneitate poartă denumirea de „electio juris”.
h) locul încheierii contractului „lex loci contractus” este
punct de legătură pentru:
- determinarea legii aplicabile contractului, în cazul în care
acesta nu a putut fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a
debitorului (art. 79), „lex loci contractus” având caracter subsidiar.
Astfel, Legea nr. 105/1992, prevede că în situaţia în care nu se poate
determina sistemul de drept aplicabil unui anumit contract prin pres-
39
taţia caracteristică a debitorului, se va aplica legea locului încheierii
contractului. În opinia noastră, această soluţie este cât se poate de
logică, deoarece cel mai adecvat sistem de drept aplicabil unui con-
tract este sistemul de drept din locul unde s-a născut contractul în
cauză, prezumându-se că acesta prezintă cele mai strânse legături cu
legea statului (sistemul de drept) unde a fost încheiat (avem de a fa-
ce cu o aşa numită localizare obiectiva a unui act juridic).
- jurisdicţia competentă, în anumite cazuri (art. 149, pct. 4;
art. 151, pct. 1). Într-o speţă identificata în practica judiciară şi pre-
luată de literatura de specialitate54 s-a reţinut că „prin sentinţa civilă
nr. 165/16 mai 2000, Tribunalul Arad a admis acţiunea formulată la
data de 23 noiembrie 1999 şi a obligat pe pârât să restituie suma îm-
prumutată de 36.000 D.M. sau echivalentul acesteia în lei, calculat
la data plăţii. Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut
că, între părţi, sa încheiat un contract de împrumut în luna ianuarie
1998, în Austria, care a fost consemnat în registrul notarului public
din Viena şi care a avut scandenţa la sfârşitul lunii februarie 1998.
De asemenea, tribunalul a stabilit că litigiul este guvernat de legea
română. În speţă, Curtea de Apel Timişoara, prin dec. civ. nr. 129/
08 noiembrie 2000, a admis apelul pârâtului şi, desfiinţând sentinţa
apelată, a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe cu motivarea
că, litigiul fiind de drept internaţional privat, urmează dispoziţiile
art. 77 alin.( 1) şi alin. (2) din Legea nr. 105/1992, în sensul că legea
aplicabilă contractului este legea austriacă”. Cu toate că speţa – as-
tfel cum a fost redată şi preluată de noi – nu este suficient de îndes-
tulătoare în privinţa elementelor de fapt care trebuie avute în vedere
la pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale, în concepţia noastră,
spre deosebire de soluţia pronunţata de instanţă de judecata menţio-
nata, apreciem ca dacă părţile au fost cetăţeni români cu domiciliul
în România, împrejurarea că au încheiat un contract de împrumut în
Austria, chiar în formă autentică, nu atrage în mod automat conse-
cinţa calificării acestui raport juridic ca fiind unul cu element de ex-
traneitate. În opinia noastră, chiar dacă, în speţă, locul încheierii
54
M. Avram, R. Bobei, Drept internaţional privat. Culegere de speţe, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2004, p. 21 (Curtea Supremă de Justiţie, s. civ., dec nr.
2935/08 iunie 2001 în „Curierul Judiciar” nr. 3/2002, p. 68-69).
40
contractului este în altă ţară decât cea de cetăţenie a părţilor aceasta
nu constituie o împrejurare atât de importantă încât să atragă vocaţia
aplicării unei legi străine motiv pentru care soluţia instanţei de apel
ni se pare cel putin discutabila.
i) locul executării contractului „lex loci executionis/lex loci
solutionis” constituie punct de legătură pentru modul de executare a
obligaţiilor izvorâte din contract (art. 80, alin. 2). Este de remarcat
că locul executării contractului se poate confunda foarte uşor cu lo-
cul prestaţiei caracteristice a debitorului. Însă cele două puncte de
legătură (locul prestaţiei caracteristice a debitorului şi locul execută-
rii contractului) trebuie distinse deoarece, în cazul locului prestaţiei
caracteristice a debitorului se execută doar prestaţia acestuia, în timp
ce în cazul locului executării contractului, se execută, de regula, toa-
te celelalte obligaţiile ambelor părţi contractante. Precizăm că „lex
voluntatis”, „lex loci contractus” şi „lex loci executionis”/”lex loci
solutionis” se subsumează noţiunii generale de “legea actului” sau
“legea contractului” „lex actus”, „lex contractus”.
j) locul întocmirii actului „locus regit actum” este punct de
legătură pentru condiţiile de formă ale actului juridic în general, în
subsidiar faţă de punctul de legătură aplicabil fondului actului, con-
form art. 71, alin. 2, lit.(a) din Legea nr. 105/1992.
k) autoritatea care examinează validitatea actului „auctor
regit actum” este punct de legătură pentru condiţiile de formă ale
actului juridic, în situaţia în care este examinat de autoritatea com-
petentă. Regula „auctor regit actum” îşi găseşte justificarea în aceea
că este firesc ca un anumit act juridic să fie examinat, sub aspectul
condiţiilor sale de formă, în raport de legea (sistemul de drept) sub
imperiul căreia funcţionează autoritatea examinatoare.
l) locul unde se produce faptul juridic ilicit „lex loci delicti
commissi” este punct de legătură pentru regimul juridic al delictului
care este guvernat de legea locului unde s -a comis. Şi această regulă
îşi are raţiunea în faptul că, pentru a putea determina dacă o anumită
acţiune/inacţiune constituie o faptă ilicită, trebuie să apelăm la legea
locului unde s-a comis această faptă, deoarece numai acest sistem de
drept ne poate determina care anume acţiuni/inacţiuni au sau nu ca-
racter ilicit.
41
m) locul producerii prejudiciului „lex loci laesionis” este
punct de legătură atunci când prejudiciul se produce în alt stat decât
cel în care a fost săvârşit delictul.
n) Instanţa sesizată „lex fori” este punct de legătură pentru
aspectele de ordin procedural.
4.3.6. Diverse clasificări ale punctelor de legătură
Punctele de legătură se pot clasifica în două categorii distincte:

- puncte (elemente) de legătură fixe, care nu pot fi deplasate
de la un sistem de drept la altul deoarece acestea, prin natura lor, nu
pot suferi schimbări. Asemenea puncte de legătură sunt, spre exem-
plu, locul unde s-a produs un fapt cauzator de prejudicii, locul situă-
rii bunului imobil etc.
- puncte (elemente) de legătură mobile, care pot fi deplasate
de la un sistem de drept la altul deoarece acestea, în decursul timpu-
lui, pot suferi modificări. Asemenea puncte de legătură sunt, spre
exemplu, locul situării unui bun mobil, cetăţenia unui contractant,
domiciliul persoanei fizice, sediul unei persoane juridice etc.
Importanţa practică a acestei clasificări constă în aceea că fie-
care din cele două puncte de legătură pot produce consecinţe juridi-
ce diferite în cadrul unor instituţii de drept internaţional privat, cum
ar fi frauda la lege şi conflictul mobil de legi. În cadrul acestor din
urmă instituţii, însă, este necesar ca punctul de legătură să fie mobil.
4.3.7. Clasificarea normelor conflictuale
Urmând structura Legii nr. 105/1992 – privind reglementarea

raporturilor de drept internaţional privat, în funcţie de conţinutul lor,
normele conflictuale se pot clasifica, potrivit doctrinei, în:
- norme conflictuale cu privire la persoane (persoane fizice –
art. 11-39 din Legea nr. 105/1992 ; persoane juridice – art. 40-46 din
Legea nr. 105/1992; dispoziţii comune persoanelor fizice şi juridice
– art. 47- 48 din Legea nr. 105/1992);
- norme conflictuale în domeniul dreptului civil, familiei, co-
mercial, muncii, transporturilor, proprietăţii intelectuale, procesual ci-
vil etc. În funcţie de felul legăturii, normele conflictuale se clasifică în:
42
- norme conflictuale unilaterale, care indică în mod direct că,
într-un raport juridic cu element de extraneitate, se aplică sistemul de
drept al unui anumit stat, care este întotdeauna statului forului, adică al
instanţei sesizate. Legea nr. 105/1992 conţine astfel de norme unilate-
rale, din care enumerăm cu titlu exemplificativ pe următoarele:
a) art. 14, alin. 2 prevede „Ocrotirea împotriva actelor de în-
călcare a dreptului la nume, săvârşite în România, este asigurată po-
trivit legii române”;
b) art. 63 prevede: „Drepturile de autor şi de proprietate in-
dustrială ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice străine sunt
ocrotite pe teritoriul României, conform legii române…” Aceste
exemple, după cum este lesne de observat, fac parte din conţinutul
dreptului material substanţial, dar există norme conflictuale unilate-
rale şi în materia dreptului procesual civil cum ar fi, spre exemplu:
a) art. 149, 150 şi 151, în privinţa competenţei instanţelor ju-
decătoreşti române;
b) art. 159, “În procesele privind raporturile de drept inter-
naţional privat, instanţele române aplică legea procedurală română,
dacă nu s-a dispus altfel în mod expres”. - norme conflictuale bilate-
rale (“cu indicare generală sau cu acţiune dublă”55). Aceste norme
reprezintă marea majoritate a normelor conflictuale, ele circum-
stanţiind sfera de aplicare atât a dreptului forului, cât şi a dreptului
străin, deoarece legătura este formulată în mod abstract, punctul de
legătură având caracter general. Legea nr. 105/1992 conţine aseme-
nea norme, spre exemplu:
a) în materia dreptului substanţial: - art. 11, art. 19 “Forma în-
cheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se
celebrează; - art. 40, “Persoana juridică are naţionalitatea statului pe
al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul soci-
al”; - art. 49, “Posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi
reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite
de legea locului unde acestea se află sau sunt situate, afară numai
dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel.
b) în materia dreptului procesual civil: - art. 158, “Capacitatea
procesuală a fiecăreia dintre părţile în proces este cârmuită de legea
55
D.A. Sitaru, - op. cit., p. 35.
43
sa naţională”; - art. 160, “Obiectul şi cauza acţiunii civile în proce-
sele privind raporturile de drept internaţional privat, sunt determina-
te de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. Du-
pă aceeaşi lege se determină calitatea procesuală a părţilor.
4.3.8. Cu privire la raportul dintre normele conflictuale şi

sistemele de drept ale fiecărui stat
Regula generală (de la care există şi excepţii după cum vom ve-
dea) este că norma conflictuală aparţine sistemului de drept al instanţei
sesizate, indiferent dacă aceasta este o instanţă de judecată, de arbitraj
sau alt organ de jurisdicţie.56 Acesta nu este altceva decât o concretiza-
re a principiului că normele conflictuale sunt ale statului forului.
Astfel, dacă procesul se judecă în străinătate, instanţa aplică
norma conflictuală proprie pentru determinarea legii competente. Re-
cunoaşterea hotărârii respective în România nu poate fi refuzată pe
motiv că instanţa care a pronunţat horărârea a aplicat o altă lege decât
cea determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai da-
că procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar
soluţia diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române (art. 168,
alin. 2 din Legea nr. 105/1992). Aşadar, din textul legal citat, rezultă
cu claritate că instanţa aplică norma conflictuală a forului.
Potrivit doctrinei relevante, regula conform căreia normele
conflictuale sunt ale statului forului îşi găseşte justificarea în urmă-
toarele considerente :
- un prim considerent se referă la forţa juridică a normelor con-
flictuale, forţă datorată faptului că marea lor majoritate sunt norme im-
perative (cu excepţia celor din domeniul contractual, spre exemplu).
- instanţele judecătoreşti sunt organe jurisdicţionale româ-
neşti, şi deci ele trebuie să aplice propria lor normă conflictuală,
propriul ei sistem de drept conflictual, adică Legea nr. 105/1992.
- legea cauzei (lex causae) nu este stabilită în momentul sesi-
zării instanţei, ci urmează a fi stabilită abia ulterior ca efect al apli-
56
D.A. Sitaru – op. cit., p. 35; I.P. Filipescu – op. cit., p. 37 – aceste instanţe
aplică pentru determinrea legii competente să cârmuiască raporturile juridice
devenite litigioase, normele conflictuale ale statului căruia îi aparţin.
44
cării normei conflictuale. Mai exact, sistemul de drept conflictual
român (Legea nr. 105/1992) determină ce lege va guverna fondul
raportului juridic cu element străin.
- un alt considerent este acela care îşi găseşte raţiunea în ada-
giul cine alege instanţa, alege şi dreptul, prezumându-se (relativ) că
părţile atunci când au determinat competenţa instanţelor române, au
ales, totodată, şi dreptul conflictual român care în final va determina
ce sistem de drept (lex causae) va fi aplicabil în soluţionarea litigiu-
lui dedus judecăţii.
Practica instanţelor judecătoreşti şi arbitrale române de co-
merţ internaţional57, precum şi literatura de specialitate58 sunt con-
stante în ideea aplicării regulii conform căreia normele conflictuale
sunt cele ale statului forului. Regula potrivit căreia norma conflictu-
ală aparţine sistemului de drept al instanţei sesizate suferă şi anumi-
te excepţi, dupa cum vom menţiona:
a) în arbitrajul internaţional ad-hoc, unde nu există o lege a foru-
lui (lex fori) în lipsa indicării de către părţi a legii aplicabile fondului
litigiului, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe
care ei o vor considera ca fiind adecvată litigiului dedus judecăţii arbi-
trale59. Această excepţie îşi găseşte raţiunea în aceea că, dacă părţile nu
au desemnat sistemul de drept aplicabil fondului litigiului dedus jude-
căţii arbitrale, arbitrii vor aplica legea care prezintă cele mai multe le-
gături cu raportul de drept internaţional privat litigios. Reamintim că
arbitrajul internațional este definit60 ca fiind un mijloc de reglementare
pașnică a diferendelor dintre state de către o persoană – arbitru numită
prin acordul statelor părți la diferend sau o comisie de arbitraj, ai cărei
membri sunt aleși de statele litigante.
b) în cazul retrimiterii de gradul I, admisă de legea română,
atunci când norma conflictuală română trimite la un sistem de drept
57
Pentru practica arbitrală de comerţ internaţional a se vedea, spre exemplu,
Rep. C.A.B., 1982, p. 165; Rep. C.A.B. 1987, p. 12
58
I.P. Filipescu, op. cit., p. 38; O. Căpăţână – Litigiul arbitral de comerţ exteri-
or, 1978, p. 47.
59
A se vedea în acest sens prevederile art. VII pct. 1 din Convenţia Europeană
de Arbitraj Comercial Internaţional, încheiată la Geneva la 21 aprilie 1961 şi
ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963.
60
45
străin, instanţa română va aplica norma conflictuală străină care re-
trimite la dreptul român (lex fori). Bineînţeles că dreptul conflictual
străin se aplică de către instanţele române deoarece dreptul forului
(adică dreptul conflictual român) admite retrimiterea (o reglemen-
tează şi o îngăduie în mod expres), astfel că, în fapt, instanţa română
face aplicarea propriului său sistem de drept.

Norma conflictuală este formată din două elemente de structu-

ră: conţinutul (ipoteza) normei şi legătura (dispoziţia) normei, prin
comparaţie cu structura clasică a unei norme juridice aparţinând ce-
lorlalte ramuri ale dreptului intern (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune).
a) conţinutul normei are în vedere, în fapt, ipoteza normei
conflictuale, adică acea parte a normei care cuprinde categoria de
raporturi juridice la care se referă (pe care o evocă).
b) legătura normei are în vedere conflictuale, adică acea parte a
normei care desemnează sistemul de dispoziţia normei drept aplicabil
a cârmui categoria de raporturi juridice arătate în conţinutul normei,
prin raportare la un anumit element de extraneitate, văzut ca punct de
legătură al acelui raport juridic cu un anumit sistem de drept.
Aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în doctrină61 „legatura
normei conflictuale se materializează prin punctul de legătură” care
constituie elementul concret şi direct prin care se stabileşte conexiu-
nea dintre raportul juridic (conţinutul normei) şi un anumit sistem de
drept (care constituie legea aplicabilă fondului raportului juridic cu
element de extraneitate, adică lex causae).
1. Care este specificul raportului juridic de drept internaţional

privat?
2. Conţinutul normei conflictuale
3. Clasificaţi normele conflictuale
61
46
CAPITOLUL 5. CATEGORII DE NORME
CONFLICTUALE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
PRIVAT
Dreptul internaţional privat recunoaşte conceptul de ordine

publică62. Atunci când principiile fundamentale ale statului forului
sunt în contradicţie cu legile străine normal competente să se aplice
unui raport juridic de drept internaţional privat, instanţa forului poa-
te folosi excepţia de ordine publică de drept internaţional privat.
Prin admiterea acestei excepţii, legea străină nu îşi mai produce
efectele pe teritoriul ţării forului.
La fel ca şi în dreptul intern, în materia dreptului privat, rolul
pe care îl au organele statului este acela de a proteja ordinea internă,
ordine ce este dată de dreptul intern al statului63.
În dreptul privat, autonomia de voinţă se manifestă sub mai
multe forme, în funcţie de diferite ramuri de drept. Astfel, autono-
mia de voinţă poate fi interpretată ca posibilitatea pe care o au
părţile unui contract de a alege legea aplicabilă, precum şi instanţa
competentă de a soluţiona un eventual litigiu (spre exemplu, arbitra-
rea, care este o formă alternativă de soluţionare a conflictelor, ale
căror soluţii pot fi, în principiu, obligatorii pentru părţi sau facultati-
ve, situaţie în care se aseamănă foarte mult cu medierea). În unele
domenii de drept privat, cum este dreptul comerţului internaţional,
este recunoscută o mai largă autonomie de voinţă. În activitatea co-
mercială, datorită multitudinii şi rapidităţii cu care sunt încheiate
raporturile juridice, comercianţii folosesc din ce în ce mai mult în-
scrisurile imprimate, contracte-tip, de adeziune64.
62
2 D. Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, p. 108.
63
D. Al. Sitaru, op. cit., p. 110.
64
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti,
2002, p. 18
47
Categoria normelor materiale sau, aşa cum mai sunt denumite,
norme substanţiale se regăseşte în toate sistemele de drept, ele având
menirea de a reglementa "fondul" raporturilor jurdice. Atunci când
normele materiale reglementează raporturi juridice cu unul sau mai
multe elemente de extraneitate vorbim de norme materiale specifice
dreptului internaţional privat.
După cum vom vedea, în materia dreptului internaţional pri-
vat, aceste norme materiale au un regim juridic aparte, în sensul că
ele sunt destinate să reglementeze un raport juridic de drept inter-
naţional privat pe fondul său, excluzând de plano conflictul de legi
(conflictul dintre sistemele de drept în prezenţă).
Astfel, normele materiale (substanţiale) reprezintă izvor al
dreptului internaţional privat român atunci când raporturile juridice
ce intră sub incidenţa lor au un element de extraneitate. Spre deose-
bire de normele conflictuale, care arată sistemul de drept aplicabil,
normele materiale cârmuiesc în mod direct raporturile juridice cu
unul sau mai multe elemente de extraneitate.
Este util de menţionat că prin norme materiale din punct de
vedere al dreptului internaţional privat trebuie să înţelegem nu doar
normele de drept material (norme civile, comerciale etc.), ci şi nor-
mele de drept procesual care reglementează, in mod direct raporturi-
le juridice cu elemente de extraneitate. Ele au primit această denu-
mire pentru a le deosebi de normele conflictuale şi pentru a le parti-
culariza în raport de acestea.
Tocmai din acest motiv, în doctrina65 dreptului internaţional
privat, normele materiale au fost, la rândul lor, clasificate, în :
- norme de drept material sau substanţial (drept civil, al fami-
liei, comercial, al transporturilor etc.);
- norme de drept procesual (de procedură civilă).
Pentru a înţelege şi reţine specificul aceastei categorii de
norme (materiale) vom menţiona câteva exemple de tipuri de rapor-
turi juridice cu elemente de extraneitate care sunt reglementate de
norme materiale :
a) condiţia juridică a străinului persoană fizică sau juridică în
România (la care fac referire prevederile art. 2, 43, 44, 163, 164 din
65
A se vedea pentru această subclasificare, D.A. Sitaru, op.cit., p. 38.
48
Legea nr. 105/1992 precum cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guver-
nului nr. 194/2002 cu modificările şi completările ulterioare);
b) efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine în Ro-
mânia (art. 165-190 din Legea nr. 105/1992).
5.2. Normele de aplicaţie imediată sau necesară
a) normele de aplicaţie imediată sunt definite de doctrină ca

fiind „acele norme materiale aparţinând sistemului de drept intern al
statului forului care, datorită gradului lor înalt de imperativitate, se
aplică cu prioritate unui raport juridic cu element de extraneitate,
excluzând aplicarea normei conflictuale"66 .
Din definiţia redată se poate observa, după părerea noastră, că
între normele de aplicaţie imediată şi normele materiale nu există
nici o diferenţă de esenţă în privinţa efectelor juridice pe care le ge-
nerează fiecare dintre aceste două categorii de norme. De altfel,
constatăm şi reţinem că, din păcate, după părerea noastră, nici doc-
trina nu este elocventă în privinţa criteriilor logice şi juridice ce ar
putea fi utilizate pentru delimitarea normelor materiale de normele
de aplicaţie imediată, deosebiri relevante făcându-se doar între nor-
mele conflictuale şi normele materiale sau între normele conflictuale
şi normele de aplicaţie imediată.
Într-o altă definiţie doctrinara, preluata, la rândul ei din doc-
trina franceză, « normele de aplicaţie imediată sunt normele a căror
respectare este necesară pentru salvgardarea organizării politice, so-
ciale sau economice a statului » 67 .
În ceea ce ne priveşte, având în vedere că literatura juridică de
specialitate defineşte normele de aplicaţie ca fiind norme materiale,
credem că între aceste două categorii de norme nu există deosebiri şi
mai mult decât atât, pentru acurateţe, ar fi util ca, în viitor, să se re-
nunţe la categoria normelor materiale şi să se opereze doar cu de-
66
Pentru amănunte în legătură cu criteriile propuse pentru definirea şi caracteri-
zarea normelor de aplicaţie imediată a se vedea: I.P. Filipescu, op. cit., p. 39.
67
A se vedea, în acest sens: S.Deleanu; „Normele de aplicaţie imediată sau ne-
cesară în dreptul internaţional privat”, studiu publicat in Revista de drept co-
mercial nr. 10/1999, pag. 71.
49
numirea de « norme de aplicaţie imediată », această şi pentru a eli-
mina orice confuzie între normele materiale de drept internaţional
privat (care în accepţiunea dreptului internaţional privat se referă
atât la nomele substanţiale cât şi la cele procesuale) şi normele ma-
teriale de drept intern (altele decât cele de drept internaţional privat).
Aşa după cum menţionează doctrina, Legea nr. 105/1992 pre-
cum şi alte acte normative speciale, ne oferă câteva exemple de
norme de aplicaţie imediată, cum ar fi:
a) art. 19, alin. (2) din Legea nr. 105/1992 prevede că un ce-
tăţean român aflat în străinătate poate încheia o căsătorie fie în faţa
autorităţilor locale de stat fie a agentului diplomatic ori funcţionarului
consular al României, fie al statului celuilalt viitor soţ . Această pre-
vedere legală înlătură de la aplicare norma conflictuală cuprinsă în art.
19, alin. (1) din aceiaşi lege, care prevede că forma încheierii căsători-
ei este supusă, ca regulă, legii statului pe teritorul căruia se celebrează.
b) art. 110 din Legea nr. 105/1992 prevede că regulile de se-
curitate şi de comportament din statul unde a avut loc un fapt sau act
ilicit trebuie respectate în toate cazurile. Rezultă că aceste prevederi
se aplică cu prioritate faţă de orice alte dispoziţii din sistemul de
drept care cârmuieşte faptul ilicit, conform normelor conflictuale din
art. 107 şi 108 din aceeaşi lege.
c) art. 13 din O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic
al adopţiei prevede: ”Este interzisă adopţia copiilor care nu se află în
evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii…”. Această normă de
aplicaţie imediată introduce o condiţie specială, de fond, pentru
adopţia internaţională, care înlătură incidenţa normei conflictuale
prevăzută de art. 30 din Legea nr. 105/1992, conform căruia con-
diţiile de fond cerute pentru încheierea adopţiei sunt stabilite de le-
gea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează a fi adoptat68 .
68
O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei a fost publicată în
M.Of. al României nr. 120/1997, şi a fost aprobată şi modificată prin Legea nr.
87/1998, publicată în M.Of. al României nr. 168/1998 – care a abrogat expres
Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei. O.U.G. nr. 25/1997 şi Legea
nr. 87/1998, au fost abrogate, la rândul lor, prin Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei, lege care a intrat în vigoare, începând cu data de 1
ianuarie 2005.
50
d) Reglementările privind regimul licenţelor de export/import
în România se aplică în mod obligatoriu tuturor contractelor şi altor
operaţiuni juridice care intră sub incidenţa lor, indiferent de locul
încheierii ori executării contractului respectiv sau de alte elemente.
e) Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor conţine
în art. 30 o prevedere conform căreia “contractul de concesiune va fi
încheiat în conformitate cu legea română, indiferent de naţionalita-
tea sau de cetăţenia concesionarului.
În literatura juridică de specialitate69 a fost făcută o precizare
foarte utilă şi pertinentă, arătându-se că “prin faptul că norma conflic-
tuală este înlăturată de la aplicare, nu trebuie să se înţeleagă că soluţia
normei de aplicaţie imediată este întotdeauna contrară celei date de
sistemul de drept la care ar fi trimis norma conflictuală, ci faptul că în
cazul în care într-un raport juridic este în incidenţă o normă de apli-
caţie imediată, problema conflictului de legi nu se mai pune”.
Doctrina, mai mentionează ca norme de aplicaţie imediată,
“prevederile legale privitoare la operaţiunile valutare, la domeniul
concurenţei, la protecţia consumatorilor, la ocrotirea salariatilor care
încheie contracte de muncă s.a”70
5.3. Delimitarea normelor de aplicaţie imediată de norme-

le conflictuale
Doctrina de drept internaţional privat s-a preocupat (probabil,

doar din raţiuni strict stiinţifice) şi de posibilitatea delimitării teore-
tice dintre normele de aplicaţie imediată si cele conflictuale. Ca re-
zultat al unor astfel de preocupări, s-a postulat că, normele de apli-
caţie imediată se aseamănă cu normele conflictuale prin faptul că
ambele privesc raporturi juridice cu element de extraneitate, şi prin
faptul că ambele aparţin sistemului de drept intern al statului forului.
Unii dintre autorii care s-au preocupat de cercetarea aceastei
probleme ştiinţifice, au formulat diverse criterii care singure sau
cumulate, pot servi la o cât mai exactă delimitare a normelor de
aplicaţie imediată, în raport cu alte norme similare care reglemen-
tează raporturi cu elemente de extraneitate. Astfel de criterii ar putea
69
70
S.Deleanu, op.cit., p.71
51
fi71: criteriile finaliste ( au în vedere normele care apără interese soci-
aleconomice importante şi care se aplica prin intervenţia unor organe
ale statului forului), criterii tehnice (au în vedere apropierea normelor
de aplicaţie imediată de normele teritoriale ori de cele de ordine pu-
blică) şi criteriile formaliste (au la baza ideea că acest tip de norme îşi
stabilesc ele însele domeniul lor specific de aplicare şi care au un obi-
ect de reglementare mai extins decât cel al normelor conflictuale).
Deosebirea fundamentală dintre normele de apliacaţie imediată
şi cele conflictuale, constă în faptul că în timp ce normele de aplicaţie
imediată sunt norme materiale, care conţin ele însele soluţia pe fond,
excluzând orice conflict de legi (deci eliminând aplicarea unui sistem
de drept străin), normele conflictuale sunt norme de trimitere care nu
oferă soluţia pe fond, ci numai desemnează sau indică ce sistem de
drept este aplicabil în cauză. -În finalul acestor scurte consideratii în
legătură cu raportul dintre normele materiale (de aplicaţie imediată) şi
cele conflictuale, mai facem precizarea că normele de aplicaţie imedia-
tă îşi justifică aplicarea prin gradul lor înalt de imperativitate (ele fiind
de ordine publică în dreptul internaţional privat al statului forului), tră-
sătură care face ca statul forului să nu accepte aplicarea vreunei legi
străine, chiar dacă raportul juridic în cauză are în conţinutul său unul
sau mai multe elemente de extraneitate, datorită cărora ar putea avea,
în acelaşi timp, şi legătură cu un alt sistem de drept străin. De aceea, în
literatura de specialitate72 s-a arătat, pe bună dreptate, că „normele de
aplicaţie imediată constituie excepţii de la regula aplicării normelor
conflictuale în raporturile de drept internaţional privat, ele exprimând o
situaţie anormală în această ramură de drept unde situaţia normală este
cea a aplicării normelor conflictuale”.

Normele materiale (substanţiale) reprezintă izvor al dreptului

internaţional privat român atunci când raporturile juridice ce intră
sub incidenţa lor au un element de extraneitate. Spre deosebire de
71
Pentru o prezentare şi analiză a unor astfel de criterii a se vedea, spre exem-
plu: S.Deleanu, op.cit, p. 73-74.
72
D.A. Sitaru – op. cit., p. 42.
52
normele conflictuale, care arată sistemul de drept aplicabil, normele
materiale cârmuiesc în mod direct raporturile juridice cu unul sau
mai multe elemente de extraneitate.
Este util de menţionat că prin norme materiale din punct de
vedere al dreptului internaţional privat trebuie să înţelegem nu doar
normele de drept material (norme civile, comerciale etc.), ci şi nor-
mele de drept procesual care reglementează, in mod direct raporturi-
le juridice cu elemente de extraneitate. Ele au primit această denu-
mire pentru a le deosebi de normele conflictuale şi pentru a le parti-
culariza în raport de acestea.
1. Care sunt caracteristicile şi rolul normelor conflictuale?

2. Delimitaţi normele conflictuale de normele materiale.
53
CAPITOLUL 6. DESPRE RAPORTUL DINTRE
NORMELE MATERIALE ŞI NORMELE
CONFLICTUALE. CAZURI SPECIALE
ALE CONFLICTULUI DE LEGI
Deosebirea fundamentală dintre normele de apliacaţie imedia-

tă şi cele conflictuale, constă în faptul că în timp ce normele de apli-
caţie imediată sunt norme materiale, care conţin ele însele soluţia pe
fond, excluzând orice conflict de legi (deci eliminând aplicarea unui
sistem de drept străin), normele conflictuale sunt norme de trimitere
care nu oferă soluţia pe fond, ci numai desemnează sau indică ce
sistem de drept este aplicabil în cauză.
6.2. Despre specificul conflictului de legi în situaţia succe-

siunii de state
Acest tip de conflict de legi prezintă relevanţă în ipoteza înce-

tării existenţei unui stat la al cărui sistem de drept face trimitere
dreptul conflictual al unui alt stat. Spre exemplu, dreptul conflictual
român - Legea nr. 105/1992 – face trimitere la dreptul statului a că-
rui existenţă a încetat. Într-o asemenea situaţie se pune întrebarea:
care sistem de drept va fi aplicat de către instanţa de judecată româ-
nă: legea statului care a încetat să existe sau legea statului succesor ?
În literatura de specialitate73 problema a fost rezolvată în
funcţie de următoarea distincţie:
„a) dacă statul străin a fost desfiinţat prin constrângere este
necesar a se ocroti interesele legitime ale persoanelor afectate prin
schimbarea abuzivă şi intempestivă de suveranitate. Astfel, se va
ţine seama de principiul voinţei interne (reale) a părţilor actului juri-
73
54
dic şi de principiul interpretării actului juridic în sensul menţinerii
acestuia (actus interpretandus est potius ut valea quam ut pereat)”74 .
"b) dacă statul a fost desfiinţat prin contopire voluntară cu un
alt stat este necesar a se aplica regulile de drept tranzitoriu din trata-
tul de unificare voluntară a celor două state iar, ca principiu, trebuie
să se ţină seama de dispoziţiile intertemporale din sistemul de drept
străin (la care norma conflictuală română a trimis), iar nu de cele
stabilite de legea forului"75 .
6.3. Situaţia juridică a statului nerecunoscut sub aspectul

conflictelor de legi
Cu privire la acest caz, în practica judecătorească şi în literatura

de specialitate, a fost admisă soluţia potrivit căreia legile unui stat ne-
recunoscut de statul forului pot da naştere unor conflicte de legi76 .
În principiu, în sprijinul acestei soluţii literatura de specialita-
te a adus următoarele argumente:
77
a) recunoaşterea statului străin de către statul forului are ca-

racter declarativ, iar nu constitutiv pentru statul respectiv 78; statul şi
ordinea sa de drept există independent de această recunoaştere. În
cazul unei soluţii contrare, consecinţa ar fi încălcarea suveranităţii
statului străin respectiv79;
74
Se poate observa că principul conversiunii actului juridic civil consacrat în
dreptul român în art. 978 Cod Civil are o arie de aplicare foarte largă acesta
fiind, în acelaşi timp, atât o modalitate de remediere a actelor juridice lovite de
nulitate totală, cât şi o regulă de interpretare a actelor juridice
75
În ceea ce priveşte dreptul tranzitoriu, a se vedea O. Căpăţână, Caracteristici
ale dreptului tranzitor în raporturile de comerţ internaţional, partea a II-a în Re-
vista de drept comercial nr. 1/1995,p. 24-29
76
Vezi, în acest sens, I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bu-
curesti, 1995, p. 46-47; T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Ed. Romfei,
Bucureşti, 1994, p. 14-15.
77
A se vedea, D.A. Sitaru, op.cit., p. 55.
78
În acest sens, a se vedea Gr. Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, E.
D. P., 1981, p. 308-309., citat de D.A. Sitaru, în op.cit., p. 57.
79
Pentru caracterul recunoaşterii, a se vedea C. Stănescu, V. Duculescu, Carac-
terul recunoaşterii statelor şi guvernelor în lumina principiilor dreptului inter-
naţional contemporan, în R.R.D. nr. 11/1969.
55
b) dacă nu se aplică legile statului nerecunoscut, atunci ar tre-
bui să se aplice cele care au existat anterior, în acel stat, ceea ce poa-
te duce la consecinţe injuste pentru părţi;
c) fiind vorba de raporturi de drept privat, ar fi injust ca drep-
turile persoanelor participante să fie micşorate sau înlăturate pe mo-
tivul că aceste persoane aparţin unui stat nerecunoscut;
d) judecătorul forului nu este în drept să aprecieze legitimita-
tea unui stat străin, chiar nerecunoscut de statul forului.
6.4. Particularităţile conflictului de legi ce se poate naşte

în cadrul statelor în care coexistă mai multe sisteme de drept
Acest tip de conflict de legi are în vedere conflictele posibile din-

tre legile statelor membre ale unei federaţii (de exemplu, S.U.A.) ori între
provinciile sau regiunile unui stat (de exemplu, Marea Britanie). În aceas-
tă situaţie se vor avea în vedere normele conflictuale edictate în statele
respective. Astfel, referindu-ne la sistemul nostru legislativ, art. 5 din Le-
gea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat prevede că “în cazul în care legea străină aparţine unui stat în care
coexistă mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină dis-
poziţiile aplicabile”. Aşadar, legea forului la care trimite norma conflictu-
ala este cea care soluţionează acest conflict intern (totuşi) de legi.
6.4.1. Deosebiri între conflictele de legi interne şi conflictele

de legi propriu-zise (de drept internaţional privat)
În legătură cu această chestiune sunt de reţinut, potrivit doc-

trinei, următoarele principii:
a) conflictele de legi interne sunt rezultatul manifestării de vo-
inţă a unei autorităţi politice comune, în timp ce conflictele de legi
propriu-zise presupun prezenţa legilor a două state suverane, fiind
rezultatul unor manifestări de voinţă a două sau mai multe autorităţi
politice distincte80.
b) conflictele de legi interne nu presupun existenţa unui ele-
ment de extraneitate, în timp ce conflictele de legi propriu-zise im-
plică întotdeauna existenţa unui element extraneu.
80
O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 68.
56
c) ordinea publică de drept internaţional privat nu se aplică
conflictelor interprovinciale. În astfel de condiţii judecătorul nu poa-
te refuza aplicarea legii altei regiuni invocând ordinea publică de
drept internaţional privat, deoarece toate legile sunt edictate sub au-
toritatea aceluiaşi for legislativ. Totuşi, credem că judecătorul va
putea face aplicarea ordinii publice de drept intern căci legea “regi-
onală” care încalcă o asemenea ordine trebuie înlăturată.
d) retrimiterea nu poate apărea(este execlusă) în cazul conflic-
telor de legi interne.
În ceea ce priveşte acest ultim aspect, în literatura de speciali-
tate s-a arătat că este posibilă apariţia unui caz de retrimitere forţa-
81
tă de gradul al II-lea. Astfel, „atunci când norma conflictuală româ-

nă trimite la legea unui stat federal, ca lege a cetăţeniei, dacă în acel
stat nu există o lege federală privind statutul personal, ci numai legi
ale statelor componente ale federaţiei, punctul de legătură cetăţenia
trebuie schimbat cu domiciliul care operează o trimitere forţată mai
departe (retrimitere de gradul al II-lea), la legea statului membru al
federaţiei care va determina statutul personal”.
In concluzie, conflictele de legi interne (cunoscute sub denu-
mirea de conflicte interregionale, interprovinciale), vizând legi edic-
tate sub autoritatea aceluiaşi for legislativ, nu constituie obiect al
dreptului internaţional privat, ele nefiind conflicte de legi propriuzi-
se care să pună în discuţie aplicabilitatea unui anumit sistem de
drept, astfel că ele fac parte din acelaşi sistem de drept.
6.5. Conflictul de legi determinat de aderenţa (aparte-

nenţa) persoanelor la anumite religii (aşa numitul conflict de
legi interpersonal)82
Conflictele interpersonale au ca sursă, de regulă, diferenţele

etnice sau confesionale între grupuri sociale, conflicte ce se mani-
festă în cadrul aceleiaşi suveranităţi.83 Acest tip de conflict se regă-
81
82
Menţionăm că utilizăm şi noi denumirea clasică a acestui conflict de legi,
denumire utilizată de întreaga literatură de specialitate, vezi, spre exemplu: O.
Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 69; D.A. Sitaru, op.cit, p. 57
83
D.A. Sitaru, op. cit., p. 56
57
seşte în acele sisteme de drept în care religia produce efecte juridice,
precum în dreptul musulman, mozaic, hindus, grec etc.84
Soluţionarea acestui tip de confilict se face după modelul so-
luţionării conflictului de legi propriu-zis. Astfel, instanţa sesizată cu
un asemenea litigiu, va face aplicarea dreptului forului (dreptului
internaţional privat propriu), şi dacă norma conflictuală a statului
forului indică aplicabilitatea dreptului unui stat în care religia este
producătoare de efecte juridice, se va aplica sistemul de drept al
acestui din urmă stat. În această situaţie judecătorul sesizat va trebui
să determine cărei religii îi aparţine persoana în cauză pentru a putea
stabili ce lege din sistemul de drept în cauză i se va aplica.
Spre exemplu, dacă ne referim la procedura de exequatur în
România, spre exemplu, a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de
un tribunal etnic (religios) din străinătate, instanţa română va trebui
să verifice competenţa respectivului tribunal etnic, competenţă ce va
fi cercetată prin raportare legea statului unde hotărârea care se do-
reşte a fi pusă în executare a fost pronunţată.

Doctrina de drept internaţional privat s-a preocupat (probabil,

doar din raţiuni strict stiinţifice) şi de posibilitatea delimitării teore-
tice dintre normele de aplicaţie imediată si cele conflictuale.
Ca rezultat al unor astfel de preocupări, s-a postulat că, normele
de aplicaţie imediată se aseamănă cu normele conflictuale prin faptul
că ambele privesc raporturi juridice cu element de extraneitate, şi prin
faptul că ambele aparţin sistemului de drept intern al statului forului.
6.6.2. Teme de dezbatere
1. Ce sunt normele materiale?

2. Cum este rezolvat conflictul dintre norme materiale şi nor-
me conflictuale?
84
5 Pentru amănunte a se vedea V.D. Zlătescu, Panorama marilor sisteme con-
temporane de drept, Editura Contintent XXI, Bucureşti, 1994, citat de D.A. Si-
taru, op. cit., p. 57.
58
CAPITOUL 7. SPECIFICUL IZVOARELOR
DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT
În dreptul internaţional, normele se creează de către state, prin

acordul lor de voinţă, şi tot ele sunt chemate să le pună în aplicare şi
să asigure respectarea lor, inclusiv prin instituirea unor sancţiuni. În
literatura de specialitate se face distincţie între izvoare materiale şi
izvoare formale ale dreptului internaţional85 .
În literatura de specialitate86, s-a arătat că în materia dreptului
internaţional privat coexistă două categorii de izvoare, şi anume:
izvoare interne şi izvoare internaţionale. Existenţa izvoarelor interne
în dreptul internaţional privat se explică prin aceea că obiectul de
reglementare al acestuia îl formează raporturile juridice care au în
conţinutul lor unul sau mai multe elemente de extraneitate, raporturi
ce se stabilesc între persoane fizice şi juridice, iar nu între state.
7.2. Izvoarele interne ale dreptului internaţional privat
Această noţiune trebuie înţeleasă într-un sens larg, cuprinzând

nu numai legea internă ( ca materializare a vointei juridice a Parla-
mentului) ci şi actele normative emise şi de alte organele competen-
te ale statului respectiv, care sunt subordonate legii, precum şi prac-
tica judiciară, în ţările în care aceasta este considerată izvor de drept.
În ceea ce priveşte izvoarele interne ale dreptului internaţional
privat, este de reţinut că acestea conţin norme conflictuale sau mate-
85
R. Miga - Beşteliu, op. cit., p. 43; A. Bolintineanu, A. Năstase, D. Aurescu,
op. cit., p. 21; V. Constantin, op. cit., p. 97; Nguyen Quoc Dinh, P. Daillier,
Alain Pellet, op. cit., p. 112; P. M. Dupuy, Droit international public 7-ème édi-
tion, Editura Dalloz, 2004, p. 255; J. Combacau, S. Sur, Droit international pu-
blic, 6-ème édition, Montchrestien, 2004, p. 42; M. N. Shaw, op. cit., p. 67; I.
Brownlie, Principles of public international law 6-th édition, Oxford University
Press, 2003, p. 3.
86
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 17
59
riale care au ca scop soluţionarea /reglementarea raporturilor juridi-
ce cu element de extraneitate.
Izvorul principal al dreptului internaţional privat, care conţine
în cea mai mare parte norme conflictuale, îl constituie Legea nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept inter-
naţional privat. Însă, multe alte acte normative constituie izvoare ale
dreptului internaţional privat, cum ar fi, fară a se limita la acestea :
- O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România (
aprobata prin Legea nr. 357/2003, si apoi, iarăşi modificată şi com-
pletată prin Legea nr. 482 din 27.11.2004);
- H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale per-
sonalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misi-
uni cu caracter temporar (modificată şi completată);
- H.G. nr. 547/1990 privind drepturile cetăţenilor români care
realizează venituri în valută la societăţile cu participare românească
în străinătate (cu modificările ulterioare);
- H.G. nr. 288/1993 privind şcolarizarea în România a cetăţe-
nilor din alte ţări, republicată;
- O.G. nr. 60/1998 privind înfiinţarea de extensiuni universita-
re ale României în străinătate (cu modificările ulterioare);
- Legea nr. 203/1999 privind permisele de muncă (cu modifi-
cările ulterioare);
- Legea nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei;
- Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recu-
noaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi
comerială din statele Uniunii Europene;
- O.U.G. nr. 10/2004 privind procedura reorganizării şi a fa-
limentul instituţiilor de credit.
Tot în categoria izvoarelor interne se încadrează şi acele acte
normative care au ca obiect de reglementare alte tipuri de raporturi soci-
ale (aparţinând altor ramuri de drept) dar care conţin şi norme de drept
internaţional privat.În această categorie pot fi incluse, spre exemplu:
- Constituţia României – deoarece reglementează principiile
fundamentale ale politicii internaţionale a statului român şi, prin
urmare, conţine norme care interesează şi dreptul internaţional pri-
60
vat. Dintre acestea menţionăm, cu titlu de exemplu: art. 5 (Cetăţenia),
art. 7 (Românii din străinătate), art. 17 (Cetăţenii români în străinătate),
art. 18 (Cetăţenii străini şi apatrizii), art. 25 (Libera circulaţie), art. 44
(Protecţia proprietăţii private), art. 53 (Restrângerea exerciţiului unor
drepturi şi a libertăţi), art. 135 (Economia), art. 136 (Proprietatea) .
- Codul civil (art. 885, 1773, 1789);
- Codul de procedură civilă (capitolul X privind arbitrajul in-
ternaţional şi capitolul XI privind recunoaşterea şi executarea hotă-
rârilor arbitrale străine);
- Codul de procedură penală (art. 522 care se referă la execu-
tarea dispoziţiilor civile din hotărârile penale străine);
- Codul aerian (art. 10);
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată;
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modifică-
rile şi completările ulterioare;
- Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, cu modificările şi
completările ulterioare (republicată);
- Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 (republicată);
- Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere în Româ-
nia (cu modificările ulterioare);
- Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă (cu
modificările ulterioare);
- O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe,
aprobată prin Legea nr. 241/1998;
- O.G. nr. 65/1997 privind regimul paşapoartelor în România,
aprobată prin Legea nr. 216/1998 (cu modificările ulterioare);
- Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor (cu
modificările ulterioare);
- Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia (modificată);
- Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (comple-
tată şi modificată);
- Legea nr. 1/2000 privind constituirea şi reconstituirea drep-
tului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere
(cu modificările ulterioare);
- Legea nr. 19/2000 privind sistemul de pensii şi alte asigurări
sociale (cu modificările ulterioare);
61
- O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii (cu modi-
ficările ulterioare);
- Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi;
- O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice (cu modificările şi com-
pletările ulterioare);
- Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 3/1997 pri-
vind efectuarea operaţiunilor valutare (cu modificările ulterioare);
- Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României.
7.3. Despre chestiunea practicii judecătoreşti, a practicii

arbitrale şi a doctrinei, ca izvoare de drept internaţional privat
Practica judecătorească nu este izvor de drept, în general şi,

prin urmare, nici de drept internaţional privat. Cu toate că nu este
obligatorie, practica judiciară prezintă relevanţă în materia interpre-
tării normelor conflictuale şi în situaţiile nereglementate expres de
sistemul de drept conflictual al statului forului. Practica arbitrală nu
constituie izvor al dreptului internaţional privat. Totuşi, hotărârile
arbitrale pronunţate de către instanţe arbitrale, la fel ca şi hotărârile
pronunţate de către instanţele de drept comun, prezintă importanţă
pentru interpretarea normelor conflictuale care reglementează rapor-
turile de drept internaţional privat.
Doctrina are un rol deosebit de important în explicarea insti-
tuţiilor şi principiilor care guvernează materia dreptului internaţional
privat însă, la fel ca şi celelealte izvoare, nu constituie un izvor pro-
priu-zis al acestei ramuri de drept.
7.4. Despre problema existenţei lacunelor de reglementare

în dreptul internaţional privat87
Oricâtă atenţie s-ar acorda elaborării unei legislaţii complete

şi complexe, probabilitatea identificării anumitor lacune este, în
87
Pentru analiza acestei chestiuni a se vedea , spre exemplu I.P. Filipescu, op.
cit., p. 57-58
62
practică, destul de mare, deşi, în prezent, datorită sporirii-fără pre-
cedent- a numărului actelor normative care constituie izvoare ale
dreptului internaţional această probabilitate este tot mai scăzută.
Faptul că pot fi identificate astfel de lacune în legislaţie nu constitu-
ie un motiv pentru refuzul de a judeca un litigiu ajuns în faţa in-
stanţelor judecătoreşti sau de arbitraj.
În acest sens, Codul civil român, în art. 3, prevede că „judecă-
torul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau
că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpa-
bil de denegare de dreptate”. Acest principiu care trebuie să stea la
baza înfăptuirii justiţiei este reluat şi subliniat şi de către o lege or-
ganică – Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor. Astfel,
potrivit prevederilor alin. (2) al art. 1 din legea citată, „judecătorii
nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară
sau incompletă”. Noi credem că această regulă este valabilă şi în
litigiile de drept internaţional privat, fie că sunt aflate în faţa in-
stanţelor judecătoreşti, fie că sunt aflate în faţa Curţii de Arbitraj
Comercial Internaţional, de pe langă Camera de Comerţ şi Industrie
a României ori în faţa oricăror alte instanţe arbitrale.
În literatura de specialitate88, s-a arătat că lacunele existente în
legislaţie, în materia dreptului internaţional privat vor pute fi acope-
rite prin analogia legii sau a dreptului. Spre exemplu, până la intra-
rea în vigoare a Legii nr. 105/1992, articolul 2, alin (2), Codul civil
român reglementa doar starea civilă şi capacitatea cetăţenilor români
care se găseau în străinătate, neprevăzându-se absolut nimic despre
starea civilă şi capacitatea străinilor care se găseau în ţara noastră. În
baza principiului analogiei bazat pe identitatea de raţiune, practica
judecătorească a stabilit că şi starea civilă şi capacitatea străinilor
erau guvernate de legea naţională a acestora (lex patriae).
7.5. Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat
Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat sunt

constituite de convenţiile internaţionale (tratatele, acordurile) bilate-
rale sau multilaterale prin care se reglementează probleme de drept
internaţional privat, convenţii la care ţara noastră este parte.
88
I.P. Filipescu, op.cit., p. 58.
63
După felul normelor pe care le conţin, izvoarele internaţionale
ale dreptului internaţional privat se pot împărţi în: izvoare inter-
naţionale care conţin norme conflictuale şi izvoare internaţionale
care conţin norme materiale de drept international (uniforme).
a) izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat
care conţin norme conflictuale89
În această categorie intră, potrivit doctrinei, în principal, con-
venţiile internaţionale care cuprind exclusiv norme conflictuale cum
ar fi, spre exemplu:
- Convenţia pentru a reglementa conflictul de legi în materie
de căsătorie;
- Convenţia pentru a reglementa conflictul de legi şi de juris-
dicţii în materie de despărţenie şi de separaţiune de corp (ratificate
de România prin Decretul-Lege nr. 873/1904);
- Convenţia privitoare la conflictele de legi relative la efectele
căsătoriei asupra drepturilor şi datoriilor soţilor în raporturile lor
personale şi asupra averilor soţilor (ratificată prin D-L nr. 1007/28
feb. 1912) dar şi convenţiile internaţionale care conţin norme con-
flictuale izolate:
- Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri – Viena 1980 (la care România a aderat
prin Legea nr. 24/1991 şi care conţine, în art. 42, o normă conflictu-
ală privind dreptul şi pretenţia unui terţ întemeiată pe proprietatea
intelectuală);
- Acordurile bilaterale privind promovarea şi protejarea reci-
procă a investiţiilor, care conţin practic, în toate cazurile, norme
conflictuale pentru a desemna sistemul de drept după care se defi-
nesc noţiunile fundamentale pe care aceste acorduri le utilizează
(investiţie străină, investitor străin, etc.);
- Tratatele de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi
penală;
- Convenţiile consulare.
b) izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat
care conţin norme materiale (uniforme)90 .
89
Pentru această problematică, a se vedea, spre exemplu, D.A. Sitaru, op. cit.,
p. 63-67
64
Pot fi izvoare ale dreptului internaţional privat şi convenţiile
internaţionale (multi şi bilaterale) care reglementează instituţiile juri-
dice ce formează domeniul specific al dreptului internaţional privat
sau care sunt strâns legate de aspectele conflictuale. Cu privire la
această categorie de izvoare, în literatura de specialitate91 s-au ivit
discuţii, fiind subliniată ideea că „normele juridice uniforme cuprinse
în convenţii internaţionale nu aparţin, în principiu, dreptului inter-
naţional privat, ci ramurilor de drept sau disciplinelor juridice de care
sunt legate prin conţinutul lor (civil, familiei, muncii, proprietate inte-
lectuală, etc., iar cele din materia dreptului comercial aparţin discipli-
nei dreptului comerţului internaţional)”. Aşadar, potrivit celor arătate
de doctrină, interesează dreptul internaţional privat (ca izvoare inter-
naţionale), prin anumite reglementări ale lor, doar convenţii precum:
- Convenţia pentru a reglementa tutela minorilor (D-L nr.
873/3 iunie 1904);
- Convenţia privitoare la interdicţie şi la măsurile de protecţie
analoage (D-L nr. 1007/28 feb. 1912);
- Convenţia privind procedura civilă, încheiată la Haga la 1
martie 1954 (ratificată de România prin Decretul nr. 81/1971);
- Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, New York, 29
ianuarie 1957 (la care România a aderat prin D. nr. 339/1960);
- Convenţia cu privire la drepturile copilului (Legea nr
18/1990 pentru ratificare);
- Convenţia europeană în domeniul informării asupra dreptu-
lui străin, semnată la Londra la 7 iunie 1968 şi Protocolul adiţional
la această convenţie semnat la Strasbourg la 15 martie 1978 ( H.G.
nr. 153/1991 privind aderarea României);
- Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străină-
tate (Legea nr. 26/1991 pentru aderarea României);
- Convenţia de la Haga, din 25 octombrie 1980, asupra aspec-
telor civile ale răpirii internaţionale de copii (Legea nr. 100/1992
pentru aderarea României);
- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia
adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 (ratificată
prin Legea nr. 84/1994);
90
Idem.
91
Idem, p. 64
65
- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie
(semnată la Roma la 4 mai 1950, în cadrul Consiliului Europei, rati-
ficată de România prin Legea nr. 30/1994);
- Convenţia pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Eu-
ropei, adoptată la Granada, la 3 octombrie 1985 (ratificată prin Le-
gea nr. 157/1997);
- Convenţia cu privire la recunoaşterea atestatelor obţinute în
învăţământul superior în statele din regiunea Europei adoptată la
Lisabona la 11 aprilie 1997 (ratificată prin Legea nr. 172/1998);
- Acordul european privind persoanele participante la proce-
duri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, adoptată la Stras-
bourg la 5 martie 1996 (ratificat prin Legea nr. 33/1999);
- Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării
actelor oficiale străine, adoptată la Haga, la 5 oct. 1961 (la care Ro-
mânia a aderat prin O.G. nr. 66/1999, aprobată prin Legea nr.
52/2000).
7.6. Cutuma internaţională şi uzanţele internaţionale
Aşa cum o defineşte literatura de specialitate, cutuma este o

„regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi respectată un
timp îndelungat în virtutea deprinderilor, ca normă socotită obligato-
rie”92 . Cutuma conţine două elemente: un element obiectiv care con-
stă în conduita statelor (mai exact, a părţilor, ca subiecte de drept pri-
vat), relativ îndelungată, repetată în raporturile dintre acestea (condui-
tă manifestată ca deprindere) şi un element subiectiv, psihologic, care
constă în convingerea că o anumită conduită este obligatorie, având
valoare juridică în relaţiile dintre state (conduita convingere).
Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului internaţional şi
interesează dreptul internaţional privat în măsura în care completea-
ză (în caz de lacună) sau interpretează normele juridice de drept in-
ternaţional privat. Acelaşi autor distinge fată de cutume şi defineşte
uzanţele ca fiind „o anumită conduită a părţilor care nu se naşte
dintr-un act ori operaţiune economică izolată, ci este rezultatul unei
92
I. P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 62.
66
atitudini exprimate, expres ori tacit, constant şi ca ceva obişnuit, o
perioadă de timp, mai mare sau mai mică, cu caracter general sau
numai într-un sector de activitate, de exemplu, în comerţul cu cerea-
le ori cherestea, într-un anumit loc, port sau zonă. Uzanţele comer-
ciale implică ideea de continuitate, constanţă, uniformitate a unei
conduite ori reguli, deci aplicarea repetată, ceea ce presupune o pe-
rioadă anume de timp”93 .
Doctrina consideră că, spre deosebire de cutuma internaţională,
uzanţele presupun doar îndeplinirea elementului obiectiv, care constă
în aplicarea unei conduite în relaţiile internaţionale în mod constant,
repetat pe o anumită perioadă de timp. Părţile aplică uzanţele fără a
avea convingerea că este vorba de o normă juridică, ci doar ca o
anumită practică, corespunzătoare unui domeniu de activitate.
Uzanţele internaţionale prezintă relevanţă pentru dreptul in-
ternaţional privat doar în măsura în care completează (în caz de la-
cună de reglementare) sau interpretează normele juridice ale dreptu-
lui internaţional privat. În ceea ce ne priveşte, considerăm că dis-
tincţia dintre cutume şi uzanţe nu este relevantă sub aspectul efecte-
lor juridice la care acestea dau naştere deoarece ambele categorii de
norme de conduită se aplică în virtutea repetabilităţii şi utilităţii lor,
părţile acceptându-le cu convingerea că nu este vorba de o normă
juridică ci de o anumită practică care corespunde necesităţilor de
reglementare specifice unui anumit domeniu de activitate.
7.7. Despre relaţia dintre izvoarele interne şi izvoarele in-

ternaţionale ale dreptului internaţional privat94
În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul internaţional şi

dreptul intern, menţionăm că între cele două sisteme se stabilesc re-
laţii de condiţionare şi influenţare reciprocă. În sistemul nostru de
drept, se aplică principiul conform căruia convenţia internaţională
primează faţă de legea internă.
93
Idem. , p. 61
94
Pentru analiza acestei chestiuni, a se vedea, spre exemplu, D.A. Sitaru, op.
cit., p. 67-69
67
Astfel, art. 10 din Legea nr. 105/1992 prevede că „dispoziţiile
prezentei legi sunt aplicabile în măsura în care convenţiile inter-
naţionale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementa-
re”. În acest sens, există şi alte reglementări care dau prioritate iz-
voarelor internaţionale.
Potrivit Constituţiei, statul român se obligă să îndeplinească
întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la ca-
re este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac
parte din dreptul intern. Tot în Constituţie este prevăzut că dispo-
ziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor
fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România
este parte. Art. 20, alin (2) din Constituţie menţionează că dacă exis-
tă neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile inter-
ne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în
care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
De asemenea, conform art. 27 din Convenţia de la Viena din 1969
privind dreptul tratatelor, statele nu pot invoca legislaţia internă spre
a justifica neexecutarea unui tratat.

7.8.1. De reținut. Tratate şi convenţii
- Convenţia pentru a reglementa tutela minorilor (D-L nr.

873/3 iunie 1904);
- Convenţia privitoare la interdicţie şi la măsurile de protecţie
analoage (D-L nr. 1007/28 feb. 1912);
- Convenţia privind procedura civilă, încheiată la Haga la 1
martie 1954 (ratificată de România prin Decretul nr. 81/1971);
- Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, New York, 29
ianuarie 1957 (la care România a aderat prin D. nr. 339/1960);
- Convenţia cu privire la drepturile copilului (Legea nr
18/1990 pentru ratificare);
- Convenţia europeană în domeniul informării asupra dreptu-
lui străin, semnată la Londra la 7 iunie 1968 şi Protocolul adiţional
68
la această convenţie semnat la Strasbourg la 15 martie 1978 ( H.G.
nr. 153/1991 privind aderarea României);
- Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străină-
tate (Legea nr. 26/1991 pentru aderarea României);
- Convenţia de la Haga, din 25 octombrie 1980, asupra aspec-
telor civile ale răpirii internaţionale de copii (Legea nr. 100/1992
pentru aderarea României);
- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia
adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 (ratificată
prin Legea nr. 84/1994);
- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie
(semnată la Roma la 4 mai 1950, în cadrul Consiliului Europei, rati-
ficată de România prin Legea nr. 30/1994);
- Convenţia pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Eu-
ropei, adoptată la Granada, la 3 octombrie 1985 (ratificată prin Le-
gea nr. 157/1997);
- Convenţia cu privire la recunoaşterea atestatelor obţinute în
învăţământul superior în statele din regiunea Europei adoptată la
Lisabona la 11 aprilie 1997 (ratificată prin Legea nr. 172/1998);
- Acordul european privind persoanele participante la proce-
duri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, adoptată la Stras-
bourg la 5 martie 1996 (ratificat prin Legea nr. 33/1999);
- Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării ac-
telor oficiale străine, adoptată la Haga, la 5 oct. 1961 (la care România
a aderat prin O.G. nr. 66/1999, aprobată prin Legea nr. 52/2000).
1. Care sunt principalele izvoare de drept internaţional privat ?

2. Ce se înţelege prin izvor de drept international privat ?
3. Ce este norma conflictuală ?
69
CAPITOLUL 8. ASPECTE IMPORTANTE
DIN ISTORIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL
PRIVAT
În cei aproape 3300 de ani de existenţă atestată, de relaţii in-

ternaţionale95, actele internaţionale şi-au modificat dramatic rolul şi
importanţa. Încheierea de acte internaţionale cu valoare juridică a
devenit un fapt obişnuit şi mai necesar ca niciodată. Ca rezultat al
dezvoltării relaţiilor internaţionale, a avut loc şi o dezvoltare fără
precedent a dreptului internaţional.
Această evoluţie a legislaţiei internaţionale nu a atins până
acum pragul final, din cauza lipsei unei entităţi supreme juridic, a
unui guvernământ global care să asigure unitatea, coerenţa şi obliga-
tivitatea normelor internaţionale. Cu toate acestea, dreptul inter-
naţional influenţează puternic legislaţia naţională, ajungând,în unele
cazuri, până în punctul de a-i fi recunoscută superioritatea, chiar în
detrimentul normelor constituţionale naţionale.
Legea internaţională oferă cadrul în interiorul căruia se des-
făşoară relaţiile dintre statele naţionale. Cadrul internaţional, adică
situaţia internaţională a ţării, relaţiile cu vecinii, cu comunităţile re-
gionale sau internaţionale au o puternică influenţă asupra dreptului,
existând o tendinţă de armonizare a dreptului naţional cu cel inter-
naţional, cu tratatele şi convenţiile semnate şi chiar de unificare a
dreptului în anumite domenii96 . Acest tip de societate funcţionează
în baza unei separaţii a puterilor, respectiv separarea în organe de
deliberare şi decizie; organe de administrare şi reprezentare; organe
de supraveghere şi control.
95
Primul tratat atestat în istoria omenirii datează din 1258 î.e.n., când faraonul
Egiptului, Ramses al II-lea, semnează un tratat de pace cu regele hitit Hattusili
al III-lea
96
R.P. Vonica, op. cit., p. 30.
70
Necesitatea cunoaşterii procesului apariţiei şi dezvoltării nor-
melor dreptului internaţional privat se impune din specificul acestei
ramuri, în raport cu alte ramuri de drept, şi din importanţa diverselor
teorii şi doctrine care au contribuit la dezvoltarea şi soluţionarea co-
respunzătoare a raporturilor juridice cu elemente de extraneitate.
În domeniul dreptului internaţional privat, reglementarea juridi-
că este (mai exact spus, a fost), în general, mai redusă decât în alte ra-
muri de drept şi, de aceea, dezvoltarea acestuia a fost, în primul rând,
doctrinară, aşa după cum am subliniat deja, în “Cuvântul înainte”.
Cu toate că, pentru o mai bună cunoaştere a specificului
sţiinţei dreptului internaţional privat, studierea istoricului diverselor
teorii cu privire la unele din instituţiile fundamentale ale acesteia
prezinta, în conceptia noastră, o utilitate deosebită pentru procesul
de învăţare am constatat şi reţinut ca, din păcate, nu toti autorii de
cursuri ori de tratate dintre cele studiate de noi prezintă, chiar şi nu-
mai într-o formă succintă, o astfel de problematică. In astfel de con-
diţii, am decis, totuşi, sa dedicăm un spaţiu minim prezentării şi ana-
lizei evoluţiei istorice a conflictului de legi si a altor instituţii ale
dreptului internaţional privat, folosindu-ne ca sursa de informare, în
principal, de tratatul de drept international privat al academicianului
Ion Filipescu, tratat publicat de Editura Actami-Bucureşti, în 1999.
8.2. Specificul conflictelor de legi în antichitate
În antichitate, raporturile juridice cu element de extraneitate

au existat în toate statele. Însă, rezolvarea problematicii conflictelor
de legi nu s-a concretizat în elaborarea unor norme de drept inter-
naţional privat. Principalele reguli privind soluţionarea conflictelor
de legi îşi au sorgintea în dreptul roman care a fost considerat cel
mai eficient sistem juridic al timpului.
Considerăm util să remarcăm ideea, amplu analizată de doc-
trină, că dezvoltarea statului roman a cunoscut trei perioade97: sta-
tul–cetate, imperiul mediteranean şi imperiul romano-bizantin.
97
V. Hanga, M. Jacotă, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucu-
reşti, 1964, p. 120 şi urm.
71
8.2.1. Etapa statului roman - cetate98
Perioada statului-cetate, se caracteriza prin aceea că în Roma

antică nu se întrevedeau premise pentru apariţia conflictelor de legi
deoarece economia fiind slab dezvoltată, schimburile cu cetăţile
străine erau cu totul întâmplătoare. Economia restrânsă a Romei a
făcut ca dreptul şi religia să fie destinate numai cetăţenilor, exclu-
zându-se participarea străinilor. Dreptul roman era dreptul rezervat
cetăţenilor. Într-adevăr, aşa cum s-a arătat în doctrină, străinul care
se găsea pe teritoriul statului roman era lipsit de protecţia juridică
acordată cetăţenilor romani.99
În lipsa existenţei unui tratat de prietenie sau a unei convenţii
de ospitalitate, străinul era considerat duşman. Cuvântul hostis indi-
ca atât pe străin, cât şi pe duşman. Întrucât se găsea în afara dreptu-
lui, străinul putea fi jefuit, transformat în sclav sau ucis100.
Aşa cum s-a arătat în doctrină101, în mod cu totul excepţional
străinul care dorea să intre în cetate putea fi primit prin intermediul
a două instituţii: clientela şi ospitalitatea.
Instituţia clientelei era utilizată pentru acea categorie de stră-
ini care erau consideraţi ca având o condiţie de ordin social inferioa-
ră. Această categorie de străini (clienţii) era protejată prin încorpora-
rea acesteia într-o aşa numită gintă.
Spre deosebire de clientelă, institutia hospitalitaţii se aplica
acelei categorii de străini care erau apreciaţi ca având o condiţie de
ordin social superioară, specifică clasei dominante. Această catego-
rie de străini era protejată prin integrarea străinilor respectivi în ca-
drul unor familii nobiliare, însă numai pe bază de reciprocitate.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate102, clientela şi
hospitalitatea aveau ca fundament considerente de ordin religios,
98
I.P. Filipescu, op. cit., p. 81; O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 23-24.
99
100
A se vedea J.P. Niboyet, Le Romain en pays etranger, în „Revue de droit
internaţional prive”, 1933, p. 553 ; Henri Battifol, Paul Lagarde, Droit inter-
naţional prive, Tome I, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris,
1970, p.7 şi urm.( citaţi de I.P. Filipescu, op. cit., p. 81).
101
I. Macovei, Drept internaţional privat, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2001, p. 43
102
I.P. Filipescu, op.cit., p. 81
72
străinul beneficiind la Roma de o protecţie de fapt, temporară sau
definitivă.
În concluzie, în baza acestor sumare consideraţii de ordin isto-
ric, se poate observa că străinilor, nefiindu-le recunoscută personali-
tatea în cadrul cetăţii, era absolut imposibil a se naşte conflicte de
legi, elementul de extraneitate lipsind cu desăvârşire.
8.2.2. Perioada imperiului mediteranean
Începând cu secolul al II-lea î.e.n., imperiul roman devine un

imperiu confederativ de cetăţi, dependente sub aspect economic şi
politic de Roma.
Cetăţile care făceau parte din imperiu şi-au păstrat atât orga-
nele de judecată cât şi propriul sistem de drept. Locuitorii acestor
cetăţi încorporate în Imperiu erau denumiţi peregrini şi, cu toate că
aceştia aveau o condiţie juridică inferioară cetăţenilor, persoana şi
bunurile lor dacă se aflau pe teritoriul Romei erau protejate de către
normele dreptului roman.
Organizarea statului şi introducerea unei administraţii per-
fecţionate au determinat intensificarea schimburilor şi, pe cale de
consecinţă creşterea economică. În aceste condiţii relaţiile dintre
peregrini şi romani, precum şi relaţiile dintre peregrinii din cetăţi
diferite erau reglementate de normele lui ius gentium care era un
ansamblu de norme juridice civile comune pentru toţi locuitorii im-
periului. În raporturile mixte, aplicarea lui ius gentium era impusă
de instanţele romane, dar instituţiile acestuia nu erau suficiente pen-
tru toate raporturile sociale. Spre exemplu, familia sau succesiunea
peregrinilor erau reglementate de propriul lor drept103 .
Treptat, o parte din instituţiile lui ius civile, care se aplicau
iniţial cetăţenilor romani, au fost aplicate peregrinilor şi, prin urma-
re, peregrinii puteau folosi acţiunile civile delictuale sau acţiunea
legii Aquilia.104
103
A se vedea M. Jacotă, I. Macovei, Conflictele sociale şi politice în Cilicia,
provincie din Asia Mică sub administraţie romană, în Analele Ştiinţifice ale
Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi. Ştiinţe juridice, 1994-1996, p. 13 şi urm.
104
A se vedea în acest sens, I. Macovei, op.cit, p. 44.
73
8.2.3. Perioada imperiului romano-bizantin
În anul 212 e.n., prin edictul împăratului Caracalla, locuitori-

lor imperiului, li s-a acordat cetăţenia romană (status civitatis). În
acest timp, deosebirile dintre sistemele de drept se atenuează, ius
civile suferise modificări însemnate, în sensul prevederilor lui ius
gentium, iar conflictele de legi nu mai prezintă interes practic. Dato-
rită acestei situaţii, regulile referitoare la soluţionarea conflictelor de
legi nu sunt introduse în Codul lui Iustinian, rămânând necunoscute.
8.3. Teoria personalităţii legilor (sec. V-X)105
După căderea Imperiului Roman de Apus, populaţia locală

convieţuia cu triburile imigrante. Deşi s-au stabilit pe teritoriul im-
periului, triburile cuceritoare nu şi-au impus sistemul lor juridic, as-
tfel că grupurile care formau populaţia statului erau supuse numai
legilor proprii, adică dreptului roman ori cutumelor tribale. Astfel,
pe acelaşi teritoriu şi în acelaşi timp, se aplicau mai multe sisteme
de drept deoarece fiecare populaţie era cârmuită de propria lege.
Spre exemplu, romanii se conduceau după legea romană, burgunzii
după legea burgundă, saxonii după legea saxonă, francii salieni după
legea salică, francii ripuari după legea ripuară.
Sistemul, prin care pe teritoriul unui stat sunt în vigoare, în
acelaşi timp, legi diferite care aparţin unor grupuri distincte, se nu-
meşte personalitatea legilor.106 Relaţiile juridice erau dominate de
legea personală. În situaţia unui litigiu, fiecare parte era supusă legii
sale proprii iar judecătorul trebuia să păstreze intacte drepturile
părţilor. În operaţiunile mixte, se recurgea la un anumit sistem pentru
determinarea legii aplicabile. De exemplu, la vânzare se aplica legea
vânzătorului, donaţia era supusă legii donatorului, căsătoria se încheia
după legea soţului iar moştenirea se transmitea după legea testatoru-
lui. Aşa cum s-a arătat în doctrină107, „sistemul personalităţii legilor
105
A se vedea, spre exemplu, I.P. Filipescu, op. cit., p. 82
106
Idem
107
M.V. Jacotă, Drept internaţional privat, vol. I, Ed. Fundaţiei Chemarea,
Iaşi,1997, p. 153 şi urm, citat de I. Macovei, op.cit., p. 45.
74
se explică prin concepţia popoarelor imigrante că dreptul lor constitu-
ie un privilegiu exclusiv, fiind aplicabil numai membrilor tribului”.
8.4. Teritorialitatea cutumelor (sec. XIII-XV)108
Prin amestecul demografic al triburilor imigrante cu populaţia

locală, pe fostul teritoriu al Imperiul Roman s-au format grupuri de
populaţie omogenă iar unităţile teritoriale care compuneau aceste
state se aflau sub stăpânirea unui senior.
Din cauza izolării economice şi politice, fiecare seniorie avea
cutumele ei proprii. Cutumele erau teritoriale, aplicându-se tuturor
celor care se aflau pe un anumit teritoriu, regiune sau provincie şi nu
aveau putere în afara teritoriului.
Teritorialismul cutumelor reprezintă sistemul potrivit căruia
toate persoanele ce se află la un anumit moment pe un anumit terito-
riu sunt supuse numai legilor locale (legilor teritoriale).
8.5. Şcoala statutarilor italieni (sec. XIII-XV)109
Începând încă din secolul al XIII-lea, oraşele din nordul Italiei

au început să se dezvolte, situaţie care generat o puternică intensifi-
care a relaţiilor economice. În această perioadă atenţia se concen-
trează pe meşteşugari şi negustori, care au găsit conjunctura favora-
bilă pentru desfăşurarea şi dezvoltarea activităţilor de producţie şi
afacerilor comerciale. Pe măsură creşterii activităţii aceştia dobân-
desc din ce în ce mai multă putere economică, fapt ce a condus la
organizarea acestora în bresle şi ghilde. Mai mult decât atât, negus-
torii au creat organizaţii mai mari şi s-au unit în mari uniuni sau
confederaţii comerciale precum: Liga de Nord, Liga Lombardă, Li-
ga de Legnano, etc.
În fiecare oraş din nordul Italiei se aplicau norme ale dreptului
propriu, care se numeau statute şi norme ale dreptului roman, sub
forma lui Corpus iuris civilis. Dreptul roman reprezenta dreptul co-
mun al tuturor oraşelor şi partea principală a sistemului de drept.
108
Pentru detalii a se vedea I.P. Filipsecu, op. cit., p. 83.
109
I.P. Filipescu, op. cit., p. 83; O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 25.
75
Pe măsura dezvoltării oraşelor şi târgurilor, acestea dobândesc
autonomie în raport cu feudalii pe pământurile cărora se găsesc. Ele
aveau calitatea de seniorii colective, numite comune. Puterea acestor
comune a crescut foarte mult, încât au obţinut independenţa şi faţă de
împăratul Germaniei, care, la acea dată, era şi rege al Italiei, indepen-
denţă consfinţită prin Tratatul de la Konstanz, din 25 iunie 1183.
Dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a comerţului era încetinită
de către normele dreptului cutumiar care avea la bază caracterul eco-
nomiei naturale. Astfel, a fost nevoie să se adopte normele dreptului
roman, care era preferabil normelor cutumiare locale, deoarece acest
sistem roman de drept reglementa raporturile juridice născute pe baza
producţiei de mărfuri şi pe o dezvoltată circulaţie a mărfurilor.
Dezvoltarea semnificativă a relaţiilor comerciale şi a activităţilor
de producţie a făcut ca nici dispoziţiile împrumutate din dreptul roman
să nu mai corespundă standardelor acelor vremuri. În aceste condiţii,
comercianţii şi-au elaborat reguli care să le protejeze interesele, reguli
care se perfecţionau şi se uniformizau în oraşe şi târguri (aceste norme
erau reunite sub denumirea de „jus mercatorum”110 .
În acest context istoric, conflictele de legi apar între dreptul ro-
man şi statutele unui oraş, precum şi între statutele unor oraşe diferite.
Primii care s-au ocupat de soluţionarea acestor conflicte de
legi au fost glosatorii. Potrivit doctrinei111, aceştia erau jurişti ai
timpului care făceau însemnări pe marginea textelor din Corpus „ju-
ris civilae”, însemnări care purtau denumirea de glose de unde şi
denumirea de glosatori (comentatori ai dreptului roman). Aşadar,
soluţiile date de către glosatori nu se fondau pe textele invocate
aparţinând dreptului roman.
Dintre glosatorii deveniţi celebri au o importanţă deosebită
Aldricus, Hugolinus şi Accursius. Doctrina de drept internaţional
privat consideră că glosele lor marchează şi apariţia aceste ramuri de
drept, ca ştiinţă.
In esentă, prin cele mai cunoscute glose şi autori s-au formu-
lat următoarele idei:
110
111
76
a) Glosa lui Accursius este una dintre cele mai cunoscute şi
mai comentate, datând din anul 1128. Aceasta arată că atunci când
un cetăţean din Bologna se află la Modena, el nu trebuie judecat du-
pă statutele Modenei, ci după legea personală.112
b) Glosa lui Aldricus (1170-1200) arată că legea ce va trebui
să o aplice judecătorul într-un proces în care sunt persoane din re-
giuni diferite, având cutume deosebite, este acea lege care i se pare
mai utilă şi mai indicată de împrejurări.113
c) În glosa lui Hugolinus se arată că statutele nu au putere de-
cât în provincia pentru care au fost făcute114 .
In fapt, însă, aprofundarea sistematică a problematicii conflic-
telor de legi a fost făcută de către postglosatori. Aceştia sunt juriştii
care au urmat glosatorilor, cei mai reprezentativi fiind Bartolus,
Baldus, Salicitus, Rocus Curtius.
Sistemul de soluţii conflictuale propus de postglosatori a for-
mat ceea ce se cheamă şcoala italiană a statutelor. Statutarii italieni
au împărţit conflictele de legi într-un număr de categorii de drept
internaţional privat, care erau reglementate de una sau mai multe
norme conflictuale. Principalele reguli formulate de aceştia sunt ur-
mătoarele:
- distincţia dintre normele procedurale şi normele materiale
(de fond);
- regula locus regit actum pentru forma exterioară a actelor ju-
ridice;
- regula lex rei sitae referitoare la bunurile imobile;
-diferenţierea între delicte şi contracte; aplicarea unei legi
unice în materie succesorală115 .
112
113
114
I. Macovei, op.cit., p. 48.
115
J.P. Niboyet, Manuel de droit internaţional privé, Sirey, Paris, 1928, p. 393,
citat de I.P. Filipescu, în op. cit., p. 85.
77
8.6. Şcoala franceză a statutelor (sec. al XIV-lea)116
Deoarece în secolul al XIV-lea Franţa nu era unificată legislativ,

deşi îşi realizase unitatea politică, prezenţa unor sisteme cutumiare dis-
tincte de la o provincie la alta a determinat frecvente conflicte de legi
(mai exact, între cutume). Aceste confilicte între diferitele cutume s-au
intensificat odată cu apariţia Ordonanţei de la Montil les Tours prin
care Carol al VII-lea a dispus codificarea cutumelor în toate ţinuturile
franceze.117 Acestă operă a atras numeroase discuţii din partea jurişti-
lor vremii, ridicându-se problema sferei de aplicare a unei cutume
edictată într-o anumită provincie, precum şi a completării ei în caz de
lacune sau nelămuriri, cu dreptul roman ori cutuma Parisului.
Opiniile juriştilor francezi nu au urmărit altceva decât să dimi-
nueze exclusivismul teritorialităţii cutumelor, poziţiile lor fiind însă
diferite în funcţie de interesul protejării privilegiilor feudale şi dezvol-
tării relaţiilor de schimb. Aceştia au urmărit fie menţinerea particula-
rismului juridic al provinciilor, fie unificarea dreptului civil şi soluţio-
narea conflictelor cutumiare. Aceste două opinii au fost susţinute de
jurişti importanţi ai vremii precum Doumulin şi D’Argentre.118
8.7. Şcoala olandeză (sec. al XVIII-lea)119
Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli sunt Paul şi

Jean Voet, Burgundus şi Rodenburgus. Doctrina promovată de şcoa-
la olandeză are la bază principiul teritorialitaţii legilor, extraterito-
rialitatea fiind admisă numai în privinţa statutului personal. Totoda-
tă, doctrina olandeză aduce ca element de noutate noţiunea de
curtoazie internaţională ca fundament al aplicării legii străine. As-
tfel, fiecare stat are dreptul să refuze aplicarea oricărei legi străine,
iar, dacă acceptă aplicarea acesteia, o va face în virtutea curtoaziei
internaţionale, dacă este în interesul respectivului stat. Chiar şi în
116
I.P. Filipescu, op.cit, p. 85 şi urm.; O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 28.
117
FR. Oliver-Martin, Histoire du droit francais des origines a la Revolution,
citat de I.P. Filipescu, op. cit., p. 86, notă subsol nr. 8.
118
Pentru amănunte în legătura cu fundamentarea celor două opinii, a se vedea,
I. Macovei, op.cit., p. 50
119
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 29; I.P. Filipescu, op. cit., p. 88.
78
această ultimă situaţie, legea străină nu va fi aplicată, fiind înlătura-
tă, dacă aduce atingere ordinii juridice locale.
8.8. Şcoala germană (sec. al XIX-lea)120
Reprezentanţii de marcă ai doctrinei germane sunt Frederich

von Savigny, Waiechter şi M. Schaefner. Savigny a promovat ideea
comunităţii juridice internaţionale, în cadrul căreia este posibilă
aplicarea legii străine pe propriul teritoriu sub condiţia reciprocităţii
(curentul universalist).
Potrivit doctrinei germane121, metoda de soluţionare a conflic-
telor de legi este analiza sediului fiecărui raport juridic, prin cerceta-
rea naturii lucrului sau naturii acelui raport. După Savigny, părţile
unui raport juridic acceptă tacit să se supună legii în vigoare, pe teri-
toriul unde se găseşte sediul raportului determinat prin utilizarea a
două prezumţii: prezumţia de localizare a raportului de drept, în sen-
sul că orice raport are o legătură materială în spaţiu, şi prezumţia de
supunere voluntară a părţilor legii locului unde raportul de drept îşi
are sediul.
8.9. Şcoala italiană a personalităţii legilor (sec. al XIX-lea)122
Teoria personalităţii legilor a fost formulată de către Pascal

Stanislas Mancini. Prin doctrina sa, Mancini a urmărit să fundamen-
teze necesitatea realizării unităţii provinciilor italiene, aceasta fiind
construită pe ideea de lege naţională. În sprijinul acestei idei, Man-
cini susţine că legile nu trebuie să fie produsul arbitral al suverani-
tăţii teritoriale”, ci trebuie să fie elaborate de cetăţenii fiecărui stat,
pentru cetăţenii acelui stat. Se observă, aşadar, că şcoala italiană
promovează curentul personalist.
În doctrină123, s-a arătat că acest curent, ridicat la nivel de
principiu, suferă câteva excepţii şi anume: legea străină nu se aplică
120
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit, p. 31
121
Frederich Karl von Savigny, Tratatul de Drept roman ( System des Heutigen
Romischen Recht, 1849), vol. VIII pct. 361 citat după J.P. Niboyet, op. cit., p.
409, citat de I.P. Filipescu, op. cit., p. 89.
122
I.P. Filipescu, op. cit., p. 89-90.
79
atunci când contravine ordinii publice internaţionale, formulă care
cuprinde normele aplicabile pe un anumit teritoriu; în materie con-
tractuală părţile pot desemna o altă lege decât lex patriae (lex volun-
tatis); locus regit actum guvernează forma actului juridic privit ca
instrumentum.
8.10. Şcoala anglo-americană (sec. XIX-XX)124
Doctrina promovată de această şcoală s-a format mai întâi în

Statele Unite ale Americii şi apoi în Anglia. Având în vedere faptul
că în Anglia nu s-au întâlnit în mod frecvent conflicte cutumiare,
neputându-se forma o doctrină în acest sens, instanţele engleze le
soluţionau făcând aplicarea dreptului englez intern. În timp, doctrina
engleză a dreptului internaţional privat s-a format prin împrumuta-
rea aceluia existent în S.U.A., pe baza teoriei olandeze.125În S.U.A.
datorită faptului că existau state federale care aveau(au) propria lor
legislaţie, problemele conflictuale nu au întârziat să apară.
Joseph Story, întemeietorul doctrinei americane, şi-a construit
sistemul său pe baza teoriei olandeze a statutelor. Ideile doctrinei
anglo-americane sunt următoarele126:
- preponderenţa principiului teritorialităţii legilor, care susţine
aplicarea dreptului intern tuturor raporturilor juridice şi ideea că le-
gea personală este legea domiciliului (lex domicilii);
- drepturile dobândite în virtutea legii străine sunt recunoscute
( aşa cum postulează actuala teorie a drepturilor câştigate), recu-
noaştere ce are loc potrivit formulei comity (politeţe internaţională).
Conform acestei idei, legea străină nu se aplică şi în afara teritoriu-
lui deoarece judecătorul trebuie să aplice legea proprie;
- în materie contractuală, doctrina admite principiul autono-
miei de voinţă (lex voluntatis), potrivit căruia părţile pot alege legea
aplicabilă unui raport juridic prin propria lor voinţă comună;
123
I. Macovei, op.cit., p. 54
124
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 32-33; I.P. Filipescu, op.cit., p. 90-91.
125
126
Pentru fundamentarea ideilor doctrinei anglo americane, a se vedea pe larg,
80
- instituţii precum prescripţia dreptului material la acţiune şi
compensaţia sunt considerate în doctrina anglo-americană ca aparţi-
nând dreptului procesual civil şi, în consecinţă, li se aplică legea fo-
rului, adică cea engleză sau americană.

Necesitatea cunoaşterii procesului apariţiei şi dezvoltării nor-

melor dreptului internaţional privat se impune din specificul acestei
ramuri, în raport cu alte ramuri de drept, şi din importanţa diverselor
teorii şi doctrine care au contribuit la dezvoltarea şi soluţionarea co-
respunzătoare a raporturilor juridice cu elemente de extraneitate.
a. În domeniul dreptului internaţional privat, reglementarea
juridică este (mai exact spus, a fost), în general, mai redusă decât în
alte ramuri de drept şi, de aceea, dezvoltarea acestuia a fost, în pri-
mul rând, doctrinară, aşa după cum am subliniat deja, în “Cuvântul
înainte”. simultana – formarea capitalului social prin aportul asocia-
tilor care constituie societatea;
b. continuata (subscriptie publica) – formarea capitalului soci-
al si cu contributia altor persoane decat acelea care initiata societa-
tea, adica decat fondatorii.
1. Descrieţi principalele momente şi curente în evoluţia drep-

tului internaţional privat.
81
CAPITOLUL 9. CALIFICAREA ŞI CONFLICTUL
DE CALIFICĂRI ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
PRIVAT
În această materie cea mai importantă şi utilă regulă este cea

stabiliă de legea romană de drept international privat. Astfel potrivit
Legii nr. 105/1992, calificarea se face după legea forului (lex fori).
Această regulă rezultă cu claritate din art. 3 din actul normativ
menţionat, text care prevede că, atunci „când determinarea legii
aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei insti-
tuţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea
juridică stabilită de legea română”.
Una dintre operaţiunile logico-juridice principale şi primordi-
ale, în acelaşi timp, pe care o desfăşoară doctrina soluţionării con-
flictului de legi este calificarea. Aceasta a fost definită ca fiind „ope-
raţiunea logico-juridică de determinare a sensului exact şi complet al
noţiunilor juridice care exprimă conţinutul şi legătura normei con-
flictuale, pentru a vedea dacă un raport juridic se include sau nu în
aceste noţiuni”127.
Cu alte cuvinte, instituţia calificării normei conflictuale, spe-
cifică dreptului internaţional privat nu reprezintă altceva decât o
operaţiune de interpretare a normei juridice, operaţiune specifică
dreptului comun.
În literatura de specialitate, s-a arătat că „a califica un fapt, o
relaţie, un raport înseamnă a indica în care dintre categoriile şi
noţiunile juridice existente se încadrează acestea, spre a deveni un
anumit fapt juridic, raport juridic, act juridic”128. Astfel, în cazul
unui raport juridic cu element de extraneitate, pentru a afla ce lege
va cârmui efectele juridice ale acestuia, trebuie să determinăm cu
127
128
T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, p. 83
82
care lege (ca sistem de drept) are legătură raportul respectiv; indi-
caţia ne-o va da punctul de legătură care localizează raportul juridic.
9.2. Felurile calificării

9.2.1. Calificarea primară şi calificarea secundară
Doctrina defineşte calificarea primară ca fiind „cea care de-

termină legea competentă, în sensul că legea competentă să guver-
neze raportul juridic respectiv depinde de felul în care se face califi-
carea. Calificarea primară se face după lex fori”129.
Doctrina defineşte calificarea secundară ca fiind „subsecventă
calificării primare şi nu influenţeaază desemnarea legii aplicabile.
Calificarea secundară este posibilă şi intervine deabia după ce s-a
făcut calificarea primară şi este o problemă a legii interne; ea este
dată de lex causae. A determina dacă un contract are caracter civil
sau comercial este o problemă de calificare secundară”130.
Aşadar, calificarea secundară este o problemă de drept intern
(altul decat dreptul internaţional privat al sistemului de drept deter-
minat a fi aplicabil prin intermediul calificarii primare) şi se referă
la legea competentă (civilă, comercială, procesuală, de muncă, etc) a
guverna raportul juridic concret cu element de extraneitate.
9.2.2. Calificarea dată conţintului(ipotezei) normei conflic-

tuale şi calificarea dată legăturii(dispoziţiei) normei confilictuale
Între cele două aspecte ale calificării primare, doctrina reţine

următoarea deosebire: - în cazul calificării dată conţinutului normei
conflictuale, se schimbă însăşi norma conflictuală iar (ca sistem de
norme de drept international privat /de norme conflictuale) , pe
când, în cazul calificării date de legătura normei conflictuale, se
schimbă chiar legea aplicabilă, ca intre sistem de drept .131
129
130
Idem.
131
83
9.3. Problema conflictului de calificări
În diferitele sisteme de drept, instituţiile juridice care exprimă

conţinutul şi punctul de legătură al normei conflictuale pot să aibă
înţelesuri(acceptiun) diferite cu privire la un raport juridic cu ele-
ment de extraneitate. În astfel de situaţii, suntem în prezenţa unui
conflict de calificări.
În literatura juridică de drept internaţional privat, conflictul de
calificări a fost definit ca fiind „situaţia care apare atunci când
noţiunile din conţinutul şi/sau legătura unei norme conflictuale au
înţelesuri diferite în sistemele de drept susceptibile de a se aplica
unui raport juridic”132.
9.3.1. Unele exemple privind conflictul de calificări
Pentru a înţelege cât mai bine instituţia conflictului de califi-

cări, prezentăm câteva exemple, citate în mod tradiţional în lucrările
de specialitate în materia calificării. Aceste exemple preluate din
doctrina de specialitate sunt împărţite pe fiecare componentă a
structurii normei conflictuale (conţinutul normei şi legătura normei).
A. Exemple privind conflictul de calificări referitoare la
conţinutul normei conflictuale.
Un prim exemplu este consacrat în doctrină sub denumirea de
testamentul olandezului.
„Un olandez şi-a redactat în Franţa propriul testament în formă
olografă. Codul civil olandez, în art. 992, interzicea cetăţenilor olan-
dezi de a redacta asemenea testamente şi prevedea că această inter-
dicţie se aplică şi în cazul testamentelor olografe efectuate în străinăta-
te. Pe de altă parte, legea franceză considera valabilă această formă de
testament. În această situaţie se pune problema calificării. Astfel, con-
form dreptului francez, testamentul olograf era calificat ca fiind o pro-
blemă de formă şi, în consecinţă, sub aspectul dreptului internaţional
privat, se aplica „locus regit actum”, care trimitea la dreptul francez, ce
considera testamentul ca fiind valabil. Însă, potrivit Codului civil olan-
132
D. A. Sitaru, op. cit., p. 74. Pentru alte definiţii a se vedea, O. Ungureanu, C.
Jugastru, op.cit., p. 36
84
dez, testamentul olograf era calificat ca o problemă de capacitate a ce-
tăţeanului olandez şi, în consecinţă, conform normei conflictuale „lex
patriae”, în conţinutul căreia intra, testamentul olograf era suspus legii
olandeze care invalida testamentul”133.
Un al doilea exemplu prezentat de literatura de specialitate134
îl reprezintă o speţă din practica arbitrală de comerţ internaţional.
„Astfel, s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare între o
firmă română şi o societate în comandită simplă cu sediul în Germa-
nia. Conform dreptului german, societăţile în comandită simplă nu
au personalitate juridică. Societatea germană a acţionat firma româ-
nă în faţa instanţei arbitrale de comerţ internaţional pentru pretenţii
legate de acest contract. Firma română a ridicat excepţia lipsei capa-
cităţii procesuale active a societăţii germane, invocând faptul că, în
conformitate cu dreptul român, o entitate fără personalitate juridică
nu poate acţiona în justiţie. Conform dreptului german însă, socie-
tăţile în comandită simplă, deşi lipsite de personalitate juridică, be-
neficiază totuşi de capacitate procesuală. Problema care s-a pus în
faţa instanţei arbitrale a fost cea a calificării instituţiei capacităţii
procesuale. Dacă această instituţie este calificată ca o problemă de
procedură, ea ar fi suspusă normei confilictuale lex fori care, în
speţă, era dreptul român, conform căruia respectiva societate comer-
cială nu ar fi avut capacitate procesuală, fiind lipsită de personalitate
juridică. Dacă, însă, capacitatea procesuală este calificată ca o pro-
blemă de capacitate ea intră în conţinutul normei confilictuale lex
societatis (care se referă la statutul organic – inclusiv capacitatea
juridică – a societăţilor comerciale) şi care, în speţă, trimite la drep-
tul german, deoarece sediul societăţii era în Germania. Conform
dreptului german, societatea are capacitate procesuală, deşi nu are
personalitate juridică. Instanţa arbitrală a făcut calificarea conform
dreptului român, care interpretează capacitatea procesuală ca o pro-
blemă de capacitate, şi, deci, a introduso în conţinutul normei confi-
133
Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé 5-ed., Dalloz, 1996, p.
194-195; H. Batiffol, P. Lagarde, Droit international privé, Paris, 1971, vol. I.,
p. 347-348, citat de D.A. Sitaru, op.cit., p. 75
134
A se vedea Hotărârea C.A.B. nr. 23/1974 comentată de O. Căpăţână, Capaci-
tatea procesuală a societăţilor comerciale străine lipsite de personalitate juridică
în R.R.D. nr. 8/1977, p. 73-75 citată în D.A. Sitaru, op. cit., p. 75.
85
lictuale lex societatis care trimite la dreptul german, conform căruia
societatea avea capacitate procesuală. În consecinţă, excepţia lipsei
capacităţii procesuale a societăţii germane, invocată de partea româ-
nă a fost respinsă”.
Un al treilea exemplu se referă la două instituţii juridice cu o
deosebită frecvenţă practică, şi anume: prescripţia extinctivă şi
compensaţia. Aceste doua instituţii sunt calificate diferit în dreptul
român şi în dreptul anglo-saxon, spre exemplu. Astfel, în dreptul
român aceste instituţii privesc aspecte de fond care se aplică în ma-
terie contractuală, şi, deci, intră în conţinutul normei conflictuale
„lex contractus”; în dreptul englez şi american ele sunt probleme de
procedură, intrând în conţinutul normei conflictuale „lex fori”135.
Un alt exemplu, se referă la dreptul statului de a culege succe-
siunea vacantă existentă pe teritoriul său, care poate fi calificat ca un
drept de moştenire, supus legii succesiunii „lex succesionis”, sau ca
un drept originar al statului, decurgând din suveranitatea sa, caz în
care se va aplica legea locului situării bunului „lex rei sitae”.
În fine, un ultim exemplu pe care-l avem în vedere în aceasta
subsecţiune priveşte celebrarea religioasă a căsătoriei. Astfel, aceas-
tă chestiune poate fi calificată ca un aspect ce ţine de condiţiile de
fond ale căsătoriei (capacitatea soţilor), aplicându-se legea personală
a viitorilor soţi „lex personalis”, dar poate fi calificată şi ca o pro-
blemă de formă a încheierii căsătoriei, supusă legii statului pe terito-
riul căruia se încheie.
B. Exemple privind conflictul de calificări referitoare la legă-
tura normei conflictuale.
a) Sediul social poate fi calificat ca fiind sediul real sau sediul
statutar al persoanei juridice. Astfel, potrivit art. 40, alin. (1) din Le-
gea nr. 105/1992, „persoana juridică are naţionalitatea statului pe al
cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social”.
Se poate observa că textul citat se referă la sediul statutar, adică se-
diul stabilit prin actul constitutiv. De asemenea, conform alin. (2) al
textului menţionat „dacă există sedii în mai multe state, determinant
pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice este sediul real”.
Pentru a nu da naştere la interpretări diferite, în alin. (3) al textului
135
D. A. Sitaru, op. cit., p. 76
86
citat se defineşte noţiunea de sediu real ca fiind locul unde se află
centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare,
chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit direc-
tivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state136;
b) Momentul şi locul încheiereii contractului între absenţi este
diferit în funcţie de fundamentul avut în vedere pentru determinarea
acestor aspecte. Astfel, spre exemplu, în dreptul român, momentul
încheierii contractului între absenţi (inter absentes) se determină po-
trivit teoriei informării (art. 35 Cod comercial) grefată pe teoria re-
cepţiei, în timp ce în alte sisteme de drept (common law) momentul
încheierii contractului se determină potrivit teoriei expedierii;
c) locul executării contractului este diferit în funcţie de de-
terminarea felului plăţii (cherabilă sau portabilă).137
d) domiciliul persoanei fizice, în dreptul român, este conside-
rat a fi acolo unde respectiva persoană îşi are locuinţa principală,
statornică. În alte sisteme de drept, cum ar fi cel englez, domiciliul
este considerat a fi acolo unde persoana fizică are intenţia de aşeza-
re permanentă, fără a-şi pierde domiciliul stabilit anterior în ţara ce-
tăţeniei de origine, în speţă Anglia.
9.4. Reguli privind soluţionarea conflictului de calificări
În această materie cea mai importantă şi utilă regulă este cea

stabiliă de legea romană de drept international privat. Astfel potrivit
Legii nr. 105/1992, calificarea se face după legea forului (lex fori).
Această regulă rezultă cu claritate din art. 3 din actul normativ
menţionat, text care prevede că, atunci „când determinarea legii
aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei insti-
tuţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea
juridică stabilită de legea română”.
136
Pentru o analiză convingătoare şi documentată a problemelor pe care la implică
persoana juridică in dreptul internaţional privat, a se vedea, spre exemplu:
S.Dumitrache, „Persoana juridică în dreptul internaţional privat,, Editura Lumina Lex.
137
În dreptul nostru civil, de regulă plata este cherabilă, numai prin excepţie
aceasta devenind portabilă
87
Trebuie să precizăm că regula soluţionării conflictului de cali-
ficări în funcţie de legea forului, comportă şi anumite excepţii în
sensul că soluţionarea calificării se va face după alte legi sau criterii.
Cele mai importante excepţii de la calificarea după lex fori
sunt următoarele:
- calificarea dată de părţi,
- calificarea legală, - calificarea secundară,
- calificarea noţiunilor din norma conflictuală străină în caz de
retrimitere,
- calificarea instituţiilor juridice necunoscute în ţara forului,
- calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul internaţional adhoc.
În continuare, vom prezenta, pe scurt, fiecare din excepţiile de
la calificarea după lex fori:
A. Calificarea dată de părţi (prin voinţa părţilor).
În baza principiului autonomiei de voinţă, părţile pot determi-
na ele însele conţinutul noţiunilor utilizate într-un act juridic, dar
numai în materia unde se aplică lex voluntatis. Spre exemplu, părţile
pot prevedea în contract că momentul încheierii contractului între
absenţi (inter absentes) este determinat de sistemul declaraţiei, sau
că interpretarea contractului se va face exclusiv în funcţie de voinţa
declarată expresă etc.
B. Calificarea legală.
În situaţia în care anumite norme de drept internaţional privat,
incluse în legi interne sau în tratate internaţionale, definesc şi chiar
interpretează anumite noţiuni cu care operează, sensul acestor
noţiuni este cel dat de normele respective.138 Spre exemplu, art. 51
din Legea nr. 105/1992 prevede că în înţelesul legii, platformele şi
alte instalaţii durabile de exploatare a resurselor submarine situate
pe platoul continental al unui stat sunt considerate bunuri imobile şi,
ca atare, sunt supuse normei conflictuale lex rei sitae. Se poate lesne
observa că, legiuitorul a înţeles să încadreze în categoria bunurilor
imobile platformele şi alte instalaţii durabile de exploatare a resurse-
lor submarine chiar dacă astfel de bunuri pot fi deplasate de la un
loc la altul, deci prin natura lor, sunt bunuri mobile.
138
A se vedea spre exemplu, O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 38.
88
C. Calificarea secundară.
Calificarea secundară presupune, înainte de toate, o calificare
primară. Calificarea secundară, intervenind după ce legea aplicabilă a
fost determinată şi fiind o problemă de drept intern, se face după lex
causae (ca intreg sistem de drept aplicabil acelei cauze şinu doar ca lege
de drept substanţial ori de procedură aplicabilă unui caz concret)139.
Un exemplu de calificare secundară ni-l oferă prevederile art. 50
din Legea nr. 105/1992 care dispune că „natura mobiliară sau imobilia-
ră cât şi conţinutul drepturilor reale asupra bunurilor se determină în
conformitate cu legea locului unde se află sau sunt situate, prin deroga-
re de la art. 3”. Aşadar, calificarea imobilelor se face după lex rei sitae,
care este lex causae (dar privită ca întreg sistem de drept, incluzând şi
normele conflictualela tării locului de situare a bunului.)
D. Calificarea noţiunilor din norma conflictuală străină în
caz de retrimitere.
În situaţia în care norma conflictuală română face trimitere la
un alt sistem de drept, iar normele conflictuale ale acestuia retrimit
la dreptul român (retrimitere de gradul I), instituţiile juridice din
norma conflictuală a celuilalt sistem de drept se califică după acest
din urmă sistem140.
E. Calificarea instituţiilor juridice necunoscute în ţara forului
Există situaţii în practica normativă a anumitor state în care,
unele sisteme de drept reglementează instituţii care nu-şi găsesc co-
respondent în statul forului. În astfel de cazuri, calificarea instituţii-
lor juridice necunoscute de legea forului se face potrivit sistemul de
drept care le cunoaşte141.
F. Calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul internaţional

ad-hoc
Datorită faptului că în arbitrajul internaţional ad-hoc142 nu
există o lege a forului (lex fori), tribunalul arbitral nu este obligat să
139
Idem
140
141
Este cazul instituţiilor: „trust” din dreptul anglo-saxon şi „aufhebung” din
dreptul german.
142
Pentru amănunte referitoare la arbitrajul ad-hoc sau ocazional cum mai este
denumit, a se vedea, spre exemplu, T. Prescure, Curs de contracte civile, Ed.
89
facă calificarea după sistemul de drept al ţării unde unde are loc ar-
bitrajul. În astfel de situaţii, calificarea se va face după sistemul de
drept considerat de către arbitrii ca fiind cel mai oportun (potrivit).
Astfel, în principiu, arbitrii ar putea considera ca fiind cel mai po-
trivit sistemul de drept cu care cauza respectivă, în funcţie de izvo-
rul acesteia, prezintă legăturile cele mai strânse.

Cele mai importante excepţii de la calificarea după lex fori

sunt următoarele:
- calificarea dată de părţi
- calificarea legală
- calificarea secundară
- calificarea noţiunilor din norma conflictuală străină în caz de
retrimitere
- calificarea instituţiilor juridice necunoscute în ţara forului
- calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul internaţional ad-hoc.
1. Prezentaţi operaţiunea de calificare a normelor juridice
Rosetti, 2003, p. 455 şi urm, precum si: T.Prescure şi R.Crişan, Curs de arbitraj
comercial, Editura Rosetti, Bucuresti 2005.
90
CAPITOLUL 10. INSTITUȚIA RETRIMITERII
ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
În literatura de specialitate143 retrimiterea a fost definită ca fi-

ind „acea situaţie juridică apărută în cazul în care norma conflictuală
a forului trimite la un sistem de drept străin, în întregul său (deci
inclusiv la normele conflictuale ale acelui sistem de drept), iar aces-
ta din urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu primeşte trimi-
terea ci, fie trimite înapoi la dreptul statului forului, fie trimite mai
departe la dreptul unui stat terţ”.
În dreptul internaţional privat instituţia retrimiterii144 presu-
pune întotdeauna un conflict în spaţiu al normelor conflictuale. Prin
urmare, în abordarea problematicii retrimiterii este necesar să facem
o analiză toeretică a acestui tip incident ce poate apare în procesul
de soluţionare a unui anumit conflict de legi. In acest scop, premi-
sele teoretice ale acestui demers sunt următoarele:
Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale desemnează acea
situaţie în care normele conflictuale din cadrul fiecărui sistem de
drept în prezenţă coexistă.
Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale se poate clasifica
în două categorii: conflict pozitiv şi conflict negativ.
a) Conflictul pozitiv există atunci când fiecare normă conflic-
tuală din structura sistemelor de drept în prezenţă face trimitere la
propriul său sistem de drept. De exemplu, „un cetăţean german, cu
ultimul domiciliu în Franţa, moare în această ţară lăsând o avere
mobiliară. Se pune problema cărei legi va fi supusă succesiunea:
143
Pentru amănunte referitoare la arbitrajul ad-hoc sau ocazional cum mai este
denumit, a se vedea, spre exemplu, T. Prescure, Curs de contracte civile, Ed.
Rosetti, 2003, p87, precum si: T.Prescure şi R.Crişan, Curs de arbitraj comerci-
al, Editura Rosetti, Bucuresti 2005.
144
Acest termen a fost folosit pentru prima dată într-un proces celebru în Franţa
– „Cazul Forgo” pe care îl vom prezenta în capitolul de faţă.
91
legii germane, ca lege naţională a defunctului sau legii franceze, ca
lege a statului pe al cărui teritoriu a avut ultimul domiciliu? Norma
conflictuală germană atribuie competenţa legii naţionale a defunctu-
lui, deci, legii germane care reglementează materia succesiunilor.
Dimpotrivă, dacă un astfel de conflict se va ivi în faţa unui tribunal
francez, acesta va face aplicarea legii interne franceze deoarece,
norma conflictuală franceză supune succesiunea mobiliară legii ul-
timului domiciliu al defunctului”145.
De asemenea, într-un alt exemplu preluat din literatura de
specialitate, se pune problema stării civile a unui cetăţean român cu
domiciliul în Anglia. Dacă problema mentionată se ridică în faţa in-
stanţei engleze, aceasta va aplica norma sa conflictuală lex domici-
lii, care trimite la sistemul de drept englez. Dacă, însă, speţa apare în
faţa instanţei române, aceasta, conform normei conflictuale lex pa-
triae (art. 12 din Legea nr. 105/1992), va aplica dreptul român146.
Având în vedere exemplele menţionate, trebuie să precizăm că
acest tip de conflict (pozitiv) exclude retrimiterea, el soluţionându-se
prin aplicarea de către instanţa înaintea căreia s-a ivit litigiul a propriu-
lui sistem de drept, adică prin aplicarea legii forului (lex fori).
b) Conflictul negativ apare în situaţia în care fiecare dintre
normele conflictuale ale sistemelor de drept în coliziune face trimi-
tere, fie la sistemul de drept al celuilalt stat, fie la sistemul de drept
al unui stat terţ fără a declara aplicabil propriul sistem de drept.
După cum se poate observa, retrimiterea presupune cu necesi-
tate un conflict negativ al normelor conflictuale.Asa fiind, pentru
existenţa retrimiterii este necesar a fi întrunite în mod cumulativ
următoarele condiţii147:
- să existe un conflict negativ în spaţiu al normelor conflictua-
le cu privire la un anumit raport juridic cu element de extraneitate;
- norma conflictuală a statului forului să admită retrimiterea,
adică să trimită la întregul sistem de drept străin.
145
O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internaţional privat, Ed. All
Beck, Bucureşti, 1999, p. 39
146
147
92
10.2. Natura juridică a instituției retrimiterii
În literatura de specialitate148 retrimiterea a fost definită ca fi-

ind „acea situaţie juridică apărută în cazul în care norma conflictuală
a forului trimite la un sistem de drept străin, în întregul său (deci
inclusiv la normele conflictuale ale acelui sistem de drept), iar aces-
ta din urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu primeşte trimi-
terea ci, fie trimite înapoi la dreptul statului forului, fie trimite mai
departe la dreptul unui stat terţ”.
Într-o altă opinie149, retrimiterea a fost definită ca „acea instituţie
a dreptului internaţional privat provocată de conflictul negativ dintre
normele conflictuale în coliziune cu privire la un raport juridic cu ele-
ment de extraneitate în sensul că fiecare normă conflictuală conferă
celeilalte competenţa de a cârmui raportul juridic respectiv”.
În opinia noastră, retrimiterea reprezintă acea instituţie, proprie
dreptului internaţional privat, care apare în situaţia în care norma con-
flictuală a statului, în faţa căruia s-a ivit un litigiu cu element/elemente
de extraneitate sau orice altă împrejurare care a determinat un conflict
al normelor conflictuale, trimite la dreptul unui alt stat, a cărui normă
conflictuală retrimite, la rândul ei, la dreptul statului în faţa căruia s-a
ivit iniţial litigiul sau retrimite la dreptul unui stat terţ.
Ca exemplu de retrimitere prezentăm o speţă consacrată şi
considerată clasică de către literatura de specialitate (preluată din
aceasta), şi anume speţa Forgo.
„Un copil bavarez din afara căsătoriei, Forgo, născut în Bava-
ria trăieşte în Franţa de la vârsta de cinci ani. El moare la Pau la vâr-
sta de 68 de ani, lăsând o importantă succesiune mobiliară pentru
care nu a întocmit testament. Rudele colaterale, după mamă au in-
trodus petiţie de ereditate în faţa instanţei franceze. După legea fran-
ceză, dezbaterea succesiunii se făcea după normele de drept de la
ultimul domiciliu al defunctului. Domiciliul legal sau de drept al lui
de cujus rămânea în Bavaria pentru că în Franţa nu a întocmit for-
malităţile pentru stabilirea unui domiciliu legal. Legea franceză a
trimis, aşadar, la legea bavareză. Potrivit acesteia din urmă, succeso-
148
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 40, D. A. Sitaru, op. cit., p. 85
149
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 40.
93
rilor colaterali după mamă le revenea o parte din moştenire. Petiţia
de ereditate a fost admisă de Curtea de la Bordeaux, dar în recursul
statului francez – reprezentat de administraţia domeniilor – s-a con-
statat că norma conflictuală bavareză supune succesiunea mobiliară
domiciliului de fapt, retrimiţând la legea franceză. Curtea de Casaţie
franceză a acceptat retrimiterea şi a aplicat legea materială franceză,
după care succesiunea era considerată vacantă şi, în consecinţă, a
fost atribuită statului francez150.
10.3. Formele retrimiterii
În dreptul internaţional privat, retrimiterea este de două feluri:

a) retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă sau trimite-
rea înapoi) există atunci când norma conflictuală străină retrimite la
dreptul forului, adică la dreptul statului în faţa căruia s-a ivit iniţial
litigiul. Spre exemplu, în situaţia unui litigiu având la bază un raport
juridic cu element de extraneitate, dacă acesta s-a ivit în faţa in-
stanţei române, iar normele conflictuale române trimit la dreptul
unui alt stat care, la rândul său, trimite înapoi la dreptul român, sun-
tem în prezenţa unei retrimiteri de gradul I;
b) retrimiterea de gradul al II-lea (retrimiterea complexă,
trimiterea mai departe, sau dubla retrimitere) există atunci când
norma conflictuală străină trimite la dreptul unui stat terţ (la dreptul
unei a treia ţări). Se poate observa că, spre deosebire de retrimiterea
simplă, retrimiterea de gradul al II-lea nu mai trimite la dreptul sta-
tului în faţa căruia s-a ivit iniţial litigiul, ci trimite la dreptul unui
stat terţ. Spre exemplu, în situaţia unui litigiu având la bază un ra-
port juridic cu element de extraneitate, dacă acesta s-a ivit în faţa
instanţei române, iar normele conflictuale române trimit la dreptul
unui alt stat care, la rândul său, trimite, nu înapoi la dreptul statului
în faţa căruia s-a ivit iniţial litigiul, ci la dreptul altui stat (terţ), sun-
tem în prezenţa retrimiterii de gradul al II-lea.
150
94
10.4. Despre problema admiterii retrimiterii de gradul I în
dreptul internaţional privat român
Regula în dreptul internaţional privat român este cea a admi-

terii retrimiterii de gradul I. Această concluzie se desprinde din pre-
vederile art. 4, alin. (1) din Legea nr. 105/1992, potrivit căruia „dacă
legea străină, determinată potrivit dispoziţiilor ce urmează, retrimite
la dreptul român se aplică legea română, afară de cazul în care se
prevede în mod expres altfel”.
În sprijinul admiterii retrimiterii de gradul I, în literatura de
specialitate151 s-au adus următoarele argumente:
- trimiterea de către norma conflictuală a forului la un sistem
de drept al unei alte ţări nu reprezintă o obligaţie pentru aceasta, ci o
opţiune deoarece această din urmă ţară are posibilitatea să aplice
dreptul străin sau să retrimită la sistemul de drept iniţial.
- retrimiterea simplă reprezintă o modalitate de coordonare a
sistemelor de drept aplicabile, în sensul că normele conflictuale în
prezenţă (care aparţin unor sisteme de drept diferite) sunt aplicate în
mod succesiv (un sistem de drept trimite la un alt sistem de drept,
acesta din urmă retrimiţând la primul) ;
- retrimiterea este necesar a fi admisă şi pentru ca o hotărâre
(judecătorească sau arbitrală) pronunţată, în urma retrimiterii, sub
reglementarea unui anumit sistem de drept să poată fi recunoscută şi
pusă în executare şi sub reglementarea altui sistem de drept, adică în
statul străin care a retrimis la dreptul forului.
10.4.1. Excepţii de la regula aplicării retrimiterii de gradul I

Am arătat că în situaţia în care legea străină retrimite la drep-
tul român se aplică legea română. Totuşi, există şi situaţii în care
retrimiterea de gradul I nu este admisă în dreptul internaţional privat
român. Aceste situaţii apar atunci când legea le prevede în mod ex-
pres. Acest aspect rezultă cu claritate din teza finală a art. 4 din Le-
gea nr. 105/1992, care prevede că, în cazul retrimiterii de gradul I,
se aplică legea română “afară de cazul în care se prevede în mod
expres altfel”.
151
D.A. Sitaru, op. cit., p. 88; I.P. Filipescu, op.cit., p. 121 şi urm
95
Una dintre excepţiile care constituie obiectul analizei noastre
se regăseşte în materie contractuală unde primordial este principiul
autonomiei de voinţă „lex voluntatis”. Astfel, potrivit art. 73 din Le-
gea nr. 105/1992, „contractul este supus legii alese prin consens de
părţi”. Aşadar, dacă părţile au ales legea aplicabilă contractului, in-
stanţa în faţa căreia s-a ivit litigiul nu va putea să aplice dispoziţiile
privitoare la retrimitere, deoarece se prezumă că părţile au ales o
lege străină doar prin prisma dreptului său material nu şi a dreptului
său conflictual. Acest lucru este prevăzut expres în art. 85 din Legea
nr. 105/1992 care prevede că „legea străină aplicabilă contractului
… cuprinde dispoziţiile sale de drept material, în afară de normele ei
conflictuale”. Aşadar, retrimiterea nu va putea fi aplicată deoarece
ea nu este prevăzută în normele de drept material al statului a cărui
lege a fost aleasă, ci este prevăzută în normele conflictuale care, po-
trivit legii, sunt excluse de la aplicare.
Prevederile art. 85 din Legea nr. 105/1992 sunt foarte bine-
venite deoarece, în lipsa acestora, s-ar putea încălca în mod flagrant
principul autonomiei de voinţă, părţile riscând să fie trimise la dreptul
altui stat. Dacă ar fi altfel, dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 105/1992 ar
fi fost aplicabile doar atunci când legea aleasă de părţi nu ar fi trimis la
dreptul altui stat. Or, în momentul în care părţile fac alegerea aplicării
unui anumit sistem de drept, este clar că ele au intenţionat să se aplice
cu prioritate dispoziţiile de drept material şi procesual ale sistemului de
drept ales, iar nu dispoziţiile dreptului conflictual ale acestuia.
Un alt argument în sprijinul acestei teze îl reprezintă şi pre-
zumţia (relativă) că părţile, alegând aplicarea unui anumit sistem de
drept, cunosc prevederile legale ale acestui sistem, prevederi care le
conferă contractanţilor o anumită siguranţă în ceea ce priveşte deru-
larea contractului dintre acestea.
Afirmam mai sus că, în materie contractuală, părţile pot, prin
propria lor voinţă, să aleagă legea aplicabilă contractului pe care l-
au încheiat. Dar ce se va întâmpla în situaţia în care părţile nu au
uzat de o astfel de posibilitate? Se va putea aplica retrimiterea?
Răspunsul la o asemenea întrebare îl putem afla din interpre-
tarea dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 105/1992, care prevede că
“în lipsa unei legi alese … contractul este supus legii statului cu care
prezintă legăturile cele mai strânse”. Expresia „legii statului cu care
96
prezintă legăturile cele mai strânse”, din dispoziţiile legale menţio-
nate, are în vedere un mecanism juridic de localizare obiectivă a
contractului respectiv, în raport cu sistemul de drept cu care acel
contract prezintă legăturile cele mai strânse şi nu cu legea conflictu-
ală a forului căci, aşa cum s-a arătat în literatura juridică152, „preve-
derile art. 77 sunt incompatibile cu retrimiterea”.
10.5. Situaţia juridică a retrimiterii de gradul al II-lea în

dreptul internaţional privat român
Fără a intra în detalii, în legătură cu o astfel de pozitie legisla-

tiva, precizăm de la început că, în dreptul internaţional privat ro-
mân, retrimiterea de gradul al II-lea nu este admisă. Acestă conclu-
zie rezultă neîndoielnic din alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 105/1992
în care se prevede că “retrimiterea făcută de legea străină la dreptul
altui stat este fără efect”. Astfel, în situaţia în care norma conflictua-
lă română trimite la un sistem de drept străin, iar norma conflictuală
străină trimite mai departe, la dreptul unui stat terţ, se va aplica le-
gea materială şi procesuală a statului la care trimite norma conflic-
tuală română. Mai concret, dacă instanţa română este sesizată cu un
litigiu de drept internaţional privat şi constată că legea conflictuală
română trimite, spre exemplu, la dreptul francez, iar acest ultim sis-
tem de drept trimite la dreptul altui stat (belgian, olandez, etc.), in-
stanţa română va aplica dreptul material al statului francez.
10.6. Retrimiterea şi conflictele interprovinciale (interre-

gionale)
Din analiza făcută în paginile anterioare, am văzut cum şi

când se aplică retrimiterea, în situaţia în care trimiterea se face la
legea unui stat în care există un singur sistem legislativ. Urmează să
evocăm, foarte pe scurt, şi situaţia aplicării instituţiei retrimiterii în
cazul în care trimiterea pe care o conţine norma conflictuala se face
la dreptul unui stat în care coexistă mai multe sisteme legislative.
După cum am văzut în capitolele anterioare, în cazul în care norma
152
97
conflictuală română trimite la o lege străină, aparţinând unui stat în
care coexistă mai multe sisteme legislative, dreptul acestui stat de-
termină dispoziţiile aplicabile (art. 5 din Legea nr. 105/1992).

În dreptul internaţional privat, retrimiterea este de două feluri:

a) retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă sau trimiterea
înapoi) există atunci când norma conflictuală străină retrimite la
dreptul forului, adică la dreptul statului în faţa căruia s-a ivit iniţial
litigiul. Spre exemplu, în situaţia unui litigiu având la bază un raport
juridic cu element de extraneitate, dacă acesta s-a ivit în faţa in-
stanţei române, iar normele conflictuale române trimit la dreptul
unui alt stat care, la rândul său, trimite înapoi la dreptul român, sun-
tem în prezenţa unei retrimiteri de gradul I;
b) retrimiterea de gradul al II-lea (retrimiterea complexă, tri-
miterea mai departe, sau dubla retrimitere) există atunci când norma
conflictuală străină trimite la dreptul unui stat terţ (la dreptul unei a
treia ţări). Se poate observa că, spre deosebire de retrimiterea sim-
plă, retrimiterea de gradul al II-lea nu mai trimite la dreptul statului
în faţa căruia s-a ivit iniţial litigiul, ci trimite la dreptul unui stat terţ.
Spre exemplu, în situaţia unui litigiu având la bază un raport juridic
cu element de extraneitate, dacă acesta s-a ivit în faţa instanţei ro-
mâne, iar normele conflictuale române trimit la dreptul unui alt stat
care, la rândul său, trimite, nu înapoi la dreptul statului în faţa căruia
s-a ivit iniţial litigiul, ci la dreptul altui stat (terţ), suntem în prezenţa
retrimiterii de gradul al II-lea.
- Ce înţelegem prin retrimitere?

- De câte feluri este retrimiterea?
98
CAPITOLUL 11 . APLICAREA LEGII STRĂINE
Trebuie să facem precizarea că, nici în privinţa aplicării dreptu-

lui străin, nu se aplică principiul jura novit curia, intrucâ neaplicarea
dreptului străin, atunci când o astfel de soluţie se impune şi când este
posibilă, în fapt, echivalează cu neaplicarea propriului sistem de drept
(încălcarea dispoziţiilor normelor conflictuale). Acest lucru rezultă
din prevederile art. ,7 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, care dispune
că „partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada
conţinutului ei”. Din redactarea textului rezultă, prin utilizarea raţio-
namentului „per a contrario”, că judecătorul nu este obligat să apeleze
la sprijinul părţilor pentru determinarea conţinutului dreptului străin
aplicabil, aceasta fiind doar o posibilitate (o facultate).
11.2. Modurile de aplicare a legii străine
Trebuie ştiut că în activitatea juridică de soluţionare a conflic-

telor de legi, una dintre soluţiile ce poate fi aplicată de instanţa foru-
lui este aplicarea legii străine, fie că aceasta a fost aleasă de părţi, fie
că ea fost determinată ca fiind incidentă prin aplicarea normei con-
flictuale a forului.
Mai înainte de a vedea care sunt modurile de aplicare a legii
străine, trebuie să precizăm că o lege străină nu se aplică niciodată
de către o instanţă română prin propria ei forţă, ci numai pentru că o
normă juridică română trimite la ea (legea străină). Rezultă că, legea
străină se aplică numai în temeiul, în limitele şi sub condiţiile impu-
se de legea statului forului.
În literatura de specialitate153, s-a arătat că legea străină este
aplicată de instanţa judecătorească română în două moduri principale:
-ca „lex causae”
-şi altfel decât „lex causae”.
153
A se vedea în acest sens, D.A. Sitaru, op.cit., p. 94
99
11.3. Aplicarea legii străine ca „lex causae”
11.3.1. Generalităţi
O lege străină este aplicată ca „lex causae” atunci când norma

conflictuală română face trimitere la ea. Trebuie să precizăm că, în
această situaţie, legea străină este privită ca un întreg sistem de drept
la care norma conflictuală română trimite.
Este util de precizat că dreptul străin este obligatoriu a fi apli-
cat de către instanţele judecătoreşti române numai dacă norma con-
flictuală a forului (norma conflictuală română) face trimitere la aces-
ta. Dacă norma conflictuală română nu face trimitere la sistemul de
drept străin, instanţele judecătoreşti române nu ar putea face aplica-
rea legii străine deoarece, în această situaţie, ar fi încălcate în mod
flagrant normele conflictuale române. Ca atare, pentru a se aplica
dreptul străin este necesar ca norma conflictuală română să facă tri-
mitere expresă la acesta, legea străină aplicându-se fie datorită ca-
racterului preponderent imperativ al normelor care alcătuiesc dreptul
conflictual român, fie datorită faptului că părţile au ales, de comun
acord (lex voluntatis) legea aplicabilă raportului juridic de drept in-
ternaţional privat. Bineînţeles că legea străină, determinată de către
voinţa părţilor (deci putem spune dreptul străin este aplicat ca lex
causae prin intermediul lex voluntatis) este aplicată raportului de
drept internaţional privat cu titlu de lex causae în virtutea faptului
că dreptul conflictual român (art. 73 din Legea nr. 105/1992) permi-
te acest lucru.
Trebuie să precizăm faptul că aplicarea legii străine este inde-
pendentă, de regulă, de condiţia reciprocităţii. Acestă soluţie este
prevăzută expres în art. 6, alin. (1) din Legea nr. 105/1992, potrivit
căruia “aplicarea legii străine este independentă de condiţia recipro-
cităţii, afară numai dacă dispoziţiile ce urmează sau legi speciale nu
prevăd altfel”.
Aşa cum, pe bună dreptate, s-a observat în literatura de speci-
alitate, „termenul de reciprocitate este privit în sensul de identitate
de reglementare în cele două sisteme de drept în prezenţă (român şi
străin)”154.
154
100
În legătură cu acest ultim aspect trebuie adăugat că în situaţia
în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea acesteia
este prezumată relativ de către lege, dovada solicitându-se Ministe-
rului Justiţiei care, prin consultare cu Ministerul de Externe, stabi-
leşte situaţia reală (art. 6 alin. 2 din Legea nr. 105/1992).
11.3.2. Titlul cu care se aplică legea străină în România
Literatura juridică română155 admite că legea străină se aplică

în calitate de element de drept156. Aceasta, spre deosebire de alte
sisteme de drept, cum ar fi cel englez, francez, american, etc., unde
dreptului străin îi este conferită valoarea unui element de fapt. Re-
zultă că, dreptul străin se aplică în România cu acelaşi titlu (elment
de drept) ca şi dreptul intern, aspect ce dă naştere mai multor efecte
juridice în acest sens.
Înainte de a trece la analiza principalelor consecinţe ale apli-
cării dreptului străin ca element de drept, trebuie să mai precizăm că
în literatura de specialitate157 s-a arătat că "prin drept străin se
înţeleg atât normele materiale, cât şi cele conflictuale străine la care
normele conflictuale române fac trimitere".
11.3.3. Invocarea legii străine în statul forului
Aplicarea legii străine în statul forului este o chestiune de ma-

ximă importanţă deoarece legea străină poate profita sau, dimpotrivă,
dăuna părţilor sau numai uneia dintre părţile raportului juridic cu ele-
ment de extraneitate. Spre exemplu, să ne imaginăm că legea străină
155
I. Filipescu, M. Jacotă, Drept internaţional privat, Ed. Didactică şi Pedagogi-
că, Bucureşti, 1968, p. 86; M. Jacotă, Drept internaţional privat, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 98; I. Nestor, Principiul jura novit curia în
cadrul aplicării legii străine de către instanţa română în Studii şi cercetări juridi-
ce, nr. 2/1965, p. 245 şi urm; I. P. Filipescu, op. cit., p. 90; O. Căpăţână, B. Şte-
fănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, Ed. Academiei, Bucureşti,
1985, vol. I, p. 151
156
Pentru analiza detaliată a teoriilor exprimate în legătură cu titlul cu care se
aplică legea străină, a se vedea I.P. Flipescu, op.cit., p. 191-192
157
101
admite divorţul numai dacă ambele părţi sunt de acord cu acesta (di-
vorţul prin consimţământ mutual), în timp ce legea forului (legea statu-
lui în faţa căruia s-a adus spre judecată litigiul) admite divorţul şi în
afara consimţământului mutual al părţilor. În alte situaţii părţile ar pu-
tea avea interesul să nu invoce legea străină pentru a evita cheltuielile
care s-ar ocaziona pentru proba şi stabilirea conţinutului legii străine.
Având în vedere aspectele menţionate, se pune problema dacă
aplicarea legii străine poate fi făcută de către instanţa de judecată, din
oficiu, sau aceasta se aplică doar dacă partea interesată o invocă?
Fără a intra în analiza diverselor opinii exprimate în literatura
de specialitate, arătăm că în dreptul internaţional privat român, in-
stanţele judecătoreşti sau arbitrale au obligaţia ca, din oficiu, să
identifice şi să aplice legea străină. Bineînţeles că invocarea legii
străine poate fi făcută şi de către partea interesată în condiţiile dove-
dirii aplicabilităţii (incidenţei) acesteia.
Dat fiind faptul că de cele mai multe ori legea străină aplica-
bilă unui raport de drept internaţional privat este desemnată de nor-
me conflictuale imperative, instanţa de judecată română, în virtutea
rolului activ, este obligată, din oficiu, să invoce legea străină dar cu
respectarea principiului contradictorialităţii şi al garantării dreptului
la apărare, fiind imperios necesar ca acest aspect (al aplicarii să fie
pus, în prealabil, în discuţia părţilor.
De asemenea, aşa cum am precizat, partea interesată poate in-
voca aplicarea dreptului străin în virtutea principiului disponibili-
tăţii, indiferent dacă norma conflictuală română care trimite la drep-
tul străin are sau nu caracter imperativ.
Totodată, atunci când norma conflictuală română nu este im-
perativă, în virtutea principiului disponibilităţii şi în materiile unde
funcţionează lex voluntatis, părţile pot renunţa, de comun acord, la
aplicarea dreptului străin, apelând fie la lex fori, fie la altă lege stră-
ină. Spre exemplu, dacă părţile au inserat în contract o clauză de
alegere a legii aplicabile (electio juris sau pactum de lege utenda,
cum mai sunt cunoascute astfel de inţelegeri/clauze), în favoarea
aplicării legii străine, ele pot renunţa, de comun acord, la acesta.
În consecinţă, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, re-
zultă că „dreptul român îmbină, sub aspectul invocării legii străine,
principiul rolului activ al judecătorului cu cel al disponibilităţii”158.
158
102
11.3.4. Proba legii străine
În dreptul internaţional privat român, sarcina probei legii stră-

ine se împarte între judecător/arbitru şi părţi. Astfel, în situaţia în
care aplicarea dreptului străin este obligatorie şi în baza rolului activ
al judecătorului/arbitrului, instanţa de judecată/arbitrală va lua, din
oficiu, toate măsurile în vederea stabilirii conţinutului legii străine
aplicabile. În acest sens, instanţa poate dispune administrarea orică-
ror mijloace de probă necesare.
Trebuie să facem precizarea că, nici în privinţa aplicării dreptu-
lui străin, nu se aplică principiul jura novit curia, intrucâ neaplicarea
dreptului străin, atunci când o astfel de soluţie se impune şi când este
posibilă, în fapt, echivalează cu neaplicarea propriului sistem de drept
(încălcarea dispoziţiilor normelor conflictuale). Acest lucru rezultă
din prevederile art. ,7 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, care dispune
că „partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada
conţinutului ei”. Din redactarea textului rezultă, prin utilizarea raţio-
namentului „per a contrario”, că judecătorul nu este obligat să apeleze
la sprijinul părţilor pentru determinarea conţinutului dreptului străin
aplicabil, aceasta fiind doar o posibilitate (o facultate).
11.3.5. Modalităţi de dovedire a conţinutului legii străine
Potrivit art. 7, alin. (1) din Legea nr. 105/1992, “conţinutul

legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări
obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui
expert sau un alt mod adecvat”.
În ceea ce priveşte forţa probantă a mijloacelor de dovadă
provenind din străinătate, în literatura de specialitate159 s-a arătat că
"în principiu, ea trebuie asimilată celei prevăzute de legea română.
Astfel, dacă proba utilizată are caracter oficial, ea face dovadă ire-
fragrabilă, dar dacă proba este neoficială, ea va face o dovadă relati-
vă, putând fi combătută prin dovada contrară".
În situaţia în care este imposibil de stabilit conţinutul legii
străine, art. 7, alin. (3) din Legea nr. 105/1992 prevede că se aplică
legea română.
159
103
În afara argumentului de text în favoarea aplicării legii româ-
ne atunci când există imposibilitate de probare a legii străine, în li-
teratura de specialitate160, au mai fost aduse următoarele argumente:
- litigiul nu poate rămâne nesoluţionat pe motivul necunoaşte-
rii legii străine, deoarece judecătorul ar putea fi culpabil de denegare
de dreptate;
- se prezumă juris tantum că, acceptând competenţa instanţei
române, părţile au înţeles să se aplice în mod subsidiar legea română
în cazul imposibilităţii de probare a legii străine.
11.3.6. Problema interpretării legii străine
Legea străină determinată prin aplicarea normei conflictuale

române va fi interpretată potrivit regulilor de interpretare prevăzute în
respectivul sistem de drept. Aşadar, un raport juridic cu element de
extraneitate nu va putea fi guvernat de un sistem de drept, să presu-
punem german, iar normele acestui sistem de drept să fie interpretate
cu ajutorul regulilor altui sistem de drept, să presupunem, francez.
11.3.7. Modalităţile de remediere a aplicării sau interpretării

greşite a legii străine
În cazul în care legea străină desemnată, cu titlu de lex cau-

sae, a reglementa un anumit raport juridic cu element de extraneita-
te, este greşit aplicată sau interpretată, căile de atac sunt aceleaşi cu
cele aplicabile în dreptul naţional. O precizare se impune, însă, în
legătură cu posibilitatea promovării recursului în interesul legii. S-a
pus problema dacă această cale de atac poate fi promovată, evident
de către Procurorul General.
Fără a intra în detalii, considerăm, alături de alţi autori161, că
recursul în interesul legii nu poate fi promovat pentru greşita aplica-
re sau interpretare a legii străine, deoarece această cale de atac are
ca scop aplicarea şi interpretarea unitară a legii române pe întreg
teritoriul ţării, nu şi a legilor străine. În schimb, această cale de atac
160
161
104
poate fi promovată pentru greşita aplicare sau interpretare a normei
conflictuale române, ceea ce înseamnă că, indirect, se pot corecta şi
eventualele trimiteri eronate la dreptul străin.
11.4. Aplicarea legii străine altfel decât „lex causae”
În acest tip de situaţii, legea străină, fie constituie o condiţie a

aplicării legii forului, fie se aplică deoarece părţile au făcut în mod
explicit referire la ea în contractul lor, încorporând-o contractual.
Câteva exemple de cazuri în care legea străină este aplicată
altfel decât „lex causae”162.
A. Pentru aplicarea legii străine este impusă condiţia recipro-
cităţii, asemenea situaţii fiind reglementate de Legea nr. 105/1992,
în art. 43, alin. (2), art. 162, alin. (2) şi (3), art. 167, lit. c), precum şi
în alte legi, cum ar fi Codul Comercial – art. 237 ( în măsura în care
acest articol mai este în vigoare, în prezent).
B. Efectele unei hotărâri judecătoreşti străine sunt recunoscu-
te în România numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii:
- hotărârea străină să fie definitivă potrivit legii statului unde a
fost pronunţată (art. 167, lit. a din Legea nr. 105/1992);
- instanţa străină care a pronunţat hotărârea, a avut, potrivit
legii sale, competenţă să judece litigiul (art. 167, lit. b);
- hotărârea străină să fie executorie, potrivit legii instanţei ca-
re a pronunţat-o, în măsura în care se cere executarea acesteia (art.
174, lit. a).
C. În situaţia chestiunilor prealabile de natură civilă în proce-
sul penal, dacă acestea sunt supuse unei legi străine, instanţa română
va trebui să ţină cont de respectiva lege străină, ca o condiţie pentru
aplicarea legii penale române.
Această soluţie este firească deoarece chestiunile prealabile ce
se ivesc în procesul penal, fiind de altă natură decât penală, şi anu-
me de natură privată (civilă, de dreptul familiei, comercială etc.),
urmează regimul conflictual aplicabil raporturilor juridice de drept
162
Precizăm că aceste cazuri în care legea străină este aplicată altfel decât ca
lex causae au fost preluate din literatura de specialitate, vezi în acest sens: O.
Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 83
105
privat, fiind distincte de latura penală a faptei. O asemenea conclu-
zie se desprinde şi din prevederile Codului de procedură penală (art.
522), potrivit căruia executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre
judecătorească penală străină se face potrivit regulilor prevăzute
pentru executarea hotărârilor civile străine.
Situaţia este identică în cazul în care legea penală română se
aplică în temeiul principiului universalităţii (art. 6 Cod penal), când,
pentru aplicarea legii române, se impune condiţia dublei incriminări.
Această situaţie nu interesează însă dreptul internaţional privat, fiind
vorba de aplicarea numai a unor legi penale, română şi străină.
D. Cazul în care legea străină se aplică ca urmare a încorporă-
rii (recepţiunii) contractuale de către părţile contractante.
Recepţiunea contractuală a legii străine poate exista în cazul
în care părţile contractante fac trimitere la o lege străină, nu pentru
ca aceasta să se aplice contractului lor, cu titlu de lex causae, ci cu
scopul de a face din legea străină un mijloc de interpretare sau com-
pletare a clauzelor contractului respectiv.
Între aplicarea legii străine ca lex causae şi recepţiunea con-
tractuală a unei legi străine există deosebiri de regim juridic, astfel:
- în cazul recepţiunii contractuale a legii străine, aceasta nu
este privită ca un întreg sistem de drept, ci părţile contractante fac
referire la o anumită lege din sistemul de drept respectiv, sau la o
altă reglementare juridică concretă;
- spre deosebire de aplicarea legii străine ca lex causae, lege
care îşi păstrează caracterul de element de drept, în cazul recepţiunii
contractuale legea străină este coborâtă la rangul de clauză contrac-
tuală (element de fapt). Consecinţa directă a acestei deosebiri rezidă
în aceea că, în timp ce legii străine, ca lex causae, i se aplică insti-
tuţii specifice, precum calificarea, retrimiterea, stabilirea conţinutu-
lui, consecinţele greşitei aplicări sau interpretări etc., legea străină
recepţionată contractual urmează din punct de vedere al probei, in-
terpretării, consecinţelor neaplicării etc. regimul juridic aplicabil
clauzelor contractuale.
- în timp ce legea străină recepţionată contractual rămâne în sta-
rea (ca si continut normativ) în care se afla la momentul când este în-
corporată contractului, fără a mai interesa, deci, sub acest aspect, even-
tualele modificări pe care această lege l-ar suferi pe parcursul execută-
106
rii contractului şi nici chiar abrogarea ei, în acelaşi timp, legea străină
privită ca lex causae se aplică întotdeauna cu conţinutul său din mo-
mentul în care norma conflictuală a statului forului trimite la ea.

11.5.1. Sinteză
O lege străină nu se aplică niciodată de către o instanţă româ-

nă prin propria ei forţă, ci numai pentru că o normă juridică română
trimite la ea (legea străină). Rezultă că, legea străină se aplică numai
în temeiul, în limitele şi sub condiţiile impuse de legea statului foru-
lui. În literatura de specialitate158, s-a arătat că legea străină este
aplicată de instanţa judecătorească română în două moduri principa-
le: -ca „lex causae” -şi altfel decât ca „lex causae”.
1. Cum se aplică o lege străină?

2. Ce înţelegem prin lex causae?
3. Ce înţelegem prin legea forului?
107
CAPITOLUL 12. SITUAŢII DE NEAPLICARE
A LEGII STRĂINE COMPETENTE ÎN DREPTUL
Potrivit doctrinei, ordinea publică de drept internaţional privat

român este formată din „ansamblul principiilor fundamentale de
drept ale statului român, aplicabile în raporturile cu element de ex-
traneitate”163. Aşadar, instanţa poate stabili, în fiecare caz în parte,
dacă legea străină normal competentă contravine sau nu ordinii pu-
blice de drept internaţional privat din ţara forului.
Potrivit art. 8, alin. (1) din Legea nr. 105/1992, “aplicarea le-
gii străine se înlătură:
a) dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat
român;
b) dacă a devenit competentă prin fraudă . De asemenea, con-
form alin. (2) al textului menţionat, în cazul înlăturării legii străine,
se aplică legea română.
În legătură cu situaţiile în care legea străină normal competentă
nu se va putea aplica unui raport juridic cu element de extraneitate, gă-
sim utile a fi cunoscute şi reţinute următoarele idei (cu privire la ordinea
publică în dreptul international privat precum şi la frauda la lege):
12.2. Ordinea publică în dreptul internaţional privat român

12.2.1. Noţiune şi trăsături
Potrivit doctrinei, ordinea publică de drept internaţional privat

român este formată din „ansamblul principiilor fundamentale de
drept ale statului român, aplicabile în raporturile cu element de ex-
traneitate”164. Aşadar, instanţa poate stabili, în fiecare caz în parte,
163
164
108
dacă legea străină normal competentă contravine sau nu ordinii pu-
blice de drept internaţional privat din ţara forului. Astfel, în practica
judiciară s-a reţinut şi apreciat că, instanţa română, fiind sesizată cu
soluţionarea unui litigiu având ca obiect constatarea nulităţii absolu-
te a unui testament (redactat de catre un notar) întocmit în Germania
care conţinea un legat conjunctiv, a reţinut că – în ciuda faptului că
potrivit legii germane, testamentul este valabil – conform art. 8 din
Legea nr. 105/1992 aplicarea legii străine este înlăturată de la apli-
care dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat ro-
mân. Ca atare, având în vedere faptul că art. 857 Cod civil român
interzice legatul conjunctiv, instanţa a considerat că testamentul este
contrar ordinii publice de drept internaţional privat român şi a con-
statat nulitatea absolută a testamentului165.
Din cele mai sus arătate, se pot desprinde, aşa după cum s-a
reţinut de către doctrină, trăsăturile ordinii publice de drept inter-
naţional privat:
- este o excepţie de la aplicarea legii străine normal competente;
- este un mijloc-remediu în aplicarea legii străine;
- pe plan procedural reprezintă o excepţie de ordine publică de
drept internaţional privat, excepţie de fond ce poate fi invocată de
orice parte interesată sau de instanţă din oficiu.
Într-o altă speţă identificata în practica judiciară şi redată de
literatura de specialitate166 s-a reţinut că „reclamanta „A.”, regie au-
tonomă cu sediul în Bucureşti, a solicitat instanţei române de jude-
cată aprobarea dizolvării convenţionale anticipate a societăţii co-
merciale cu răspundere limitată, constituită de reclamantă la Manga-
lia în anul 1993, două societăţi comerciale din Roma, B., respectiv
C., şi societatea comercială D din Malta (în prezent, o astfel de
acţiune este de competenţa judecătorului delegat de la registrul co-
merţului). În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că măsura di-
zolvării anticipate a societăţii comerciale cu sediul la Mangalia a
165
Dec. civ. nr. 2160/2001 a Curţii de Apel Timişoara în Curierul Judiciar, nr.
12/2003, p. 9-11, citată după M. Avram, R. Bobei, Drept internaţional privat
român. Culegere de speţe, Ed. All Beck, Bucureşti 2004, p.27
166
M. Avram, R. Bobei, op.cit., p. 39 (Curtea Supremă de Justiţie, s. com.,
dec.com. nr. 718 din 20 mai 1996, în „Journal du droit international” nr.2/2002,
Juris Classeurs, Paris, 2002, p. 516-517).
109
fost votată în adunarea generală extraordinară de societăţile comer-
ciale „B”., „D”. şi „A.”.
Din punctul nostru de vedere, deşi redarea acestei spete nu
contine toate elementele necesare unei fidele înţelegeri a situaţiei de
fapt şi de drept evocate, ea comportă, cel putin la nivel teoretic, ur-
mătoarele probleme de drept:
Competenţa de a decide dizolvarea şi lichidarea anticipată şi
convenţională a unei societăţi comerciale de naţionalitate română, în
speţă cea înfiinţată în Mangalia, în 1993, revine Adunării Generale
Extraordinare a Actionarilor(A.G.E.A.) în conformitate cu Legea nr.
31/1990. Asa fiind, hotărârea Adunării Generale Extraordinare
(A.G.E.A.) a societăţilor comerciale de naţionalitate italiană privind
dizolvarea societăţii de naţionalitate română din Mangalia nu poate
avea nici un efect direct cât priveste statutul organic (existenţa juri-
dică) al respectivei societăţi.
În privinţa hotărârii Adunării Generale Extraordinare a regiei
autonome „A” (prin ipoteza speţei, reclamanta „A” este o regie au-
tonomă şi nu o societate comercială şi, ca atare nu are A.G.A!), pre-
supunând că ar fi existat o astfel de hotărâre, ea nu ar fi putut produ-
ce efecte asupra societăţii din Mangalia, decât dacă asociatul acestei
societăţi, respectiv R.A, ca asociat unci-presupunem, ar fi decis di-
zolvarea şi lichidarea.
O altă problemă de drept pe care o ridică speţa citată este aceea
dacă o hotărâre a Adunării Generale Extraordinare a Actionarilor unei
persoane juridice străine poate produce efecte, în mod direct, în Româ-
nia asupra existenţei unei persoane juridice române. În condiţiile Legii
nr. 105/1992, credem că astfel de hotărâri sunt contrare ordinii publice
de drept internaţional privat român, şi efectele acestora nu vor putea fi
recunoscute în România deoarece potrivit art. 41 alin. (1) şi (3) din le-
gea menţionată, statutul organic al persoanei juridice este guvernat de
legea sa naţională, iar statutul organic al filialelor unei persoane juridi-
ce este supus legii statului pe al cărei teritoriu şi-a stabilit propriul se-
diu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-
o. Or, în speţă, societăţile „B” şi „D” (una de naţionalitate italiană şi
cealaltă de naţionalitate malteză), fiind calificate ca filiale ale recla-
mantei „A” vor fi supuse, în ce priveşte statutul lor organic, legii itali-
ene şi respectiv legii malteze, iar societatea din Mangalia va fi supusă,
sub acelaşi aspect, legii române.
110
În ceea ce priveşte soluţia pe fond pe care instanţa ar fi trebuit
să o pronunţe, suntem de părere că aceasta ar fi trebuit sa fie respin-
gerea cererii ca nefiind de competenţa de atribuţiune a instanţelor
judecătoreşti.
12.2.2. Asemănări şi deosebiri între ordinea publică de drept

internaţional privat şi ordinea publică de drept intern
Doctrina remarcă ideea că, în diverse planuri, este utilă efec-

tuarea unei comparaţii între cele două forme ale ordinii publice As-
tfel, în urma unui astfel de demers se pot reţine următoarele asemă-
nări şi deosebiri :
Asemănări:
- ambele instituţii protejează interesele fundamentale ale sta-
tului forului;
- ambele îşi au izvorul comun în dreptul intern;
- ambele urmăresc înlăturarea aplicării unei legi, cu precizarea că
ordinea publică de drept intern controlează actele juridice ale părţilor.
Deosebiri:
- în timp ce ordinea publică de drept intern stabileşte limitele
principiului libertăţii contractuale, ordinea publică de drept inter-
naţional privat indică limitele aplicării dreptului străin în statul foru-
lui. Altfel spus, ordinea publică de drept intern sancţionează actele
juridice care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri (spre
exemplu, art. 5 Cod civil), în timp ce ordinea publică de drept inter-
naţional privat exclude de la aplicare legea străină care a devenit
competentă a fi aplicată în statului forului prin încălcarea legii.
- o altă deosebire relevată de doctrină167 constă în aceea că "nu
toate normele de ordine publică în dreptul intern sunt de ordine publică
în dreptul internaţional privat, în schimb normele cu caracter de ordine
publică în dreptul internaţional privat păstrează acelaşi caracter şi în
dreptul intern". Cu alte cuvinte, sfera ordinii publice de drept intern
este mai largă decat cea a ordinii publice de drept internaţional privat.
167
O Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 51
111
12.2.3. Distincţia dintre ordinea publică de drept internaţio-
nal privat şi retrimitere
În literatura de specialitate168, s-a arătat că ambele instituţii se

aseamănă prin faptul că „presuspun o neconcordanţă între sistemul
juridic al statului forului şi sistemul juridic străin”. Deosebirea
esenţială constă în aceea că retrimiterea presupune o necorelare între
dreptul conflictual al statului forului şi dreptul conflictual străin, în
timp ce ordinea publică presupune necorelări între dreptul material
şi procesual al statului forului forului şi legea străină.
12.2.4. Distincţia dintre ordinea publică de drept internaţio-

nal privat şi normele de aplicaţie imediată
Ambele tipuri de instituţii au drept scop protejarea normelor

care guvernează principiile fundamentale ale statului forului, având
ca efect înlăturarea de la aplicare a legii străine şi aplicarea legii
statului forului (lex fori).
Cele două instituţii se deosebesc prin faptul că norma de apli-
caţie imediată înlătură ab initio norma conflictuală competentă şi,
deci, în această situaţie nu se pune problema aplicării unui sistem
drept străin, norma de aplicaţie imediată soluţionând ea însăşi pe
fond raportul juridic de drept internaţional privat, în timp ce ordinea
publică de drept internaţional privat se invocă numai după ce dreptul
conflictual român a fost aplicat, pentru a înlătura efectele dreptului
străin care ar fi fost competent, efecte ce contravin principiilor fun-
damentale ale dreptului statului forului.169
12.2.5. Trăsăturile juridice ale ordinii publice de drept in-

ternaţional privat
În doctrină170 s-a arătat că ordinea publică de drept internaţio-

nal privat prezintă următoarele caractere esenţiale:
168
O Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 51
169
170
112
- caracter naţional, datorită faptului că ordinea publică se in-
terpretează potrivit dreptului român, mai exact conform dreptului
forului (deci, potrivit legii statului unde legea străină se invocă pen-
tru a fi aplicată);
- caracter actual, în sensul că instanţa statului forului trebuie
să ia ca punct de referinţă conţinutul ordinii publice din momentul
pronunţării hotărârii, iar nu cel din momentul încheierii actului juri-
dic sau din momentul în care hotărârea străină, a cărei recunoaştere
se solicită în România, a fost pronunţată într-o altă ţară sub inci-
denţa altui sistem de drept;
- caracter de excepţie de la regula potrivit căreia dreptul stră-
in, normal competent, trebuie să se aplice raportului juridic cu ele-
ment de extraneitate.
12.2.6. Consecinţele juridice ale invocării ordinii publice de

drept internaţional privat
Potrivit art. 8 din Legea nr. 105/1992 aplicarea legii străine se

înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat
român, situaţie în care se va aplica legea română. Din conţinutul
prevederilor legale menţionate, se poate deduce cu uşurinţă faptul că
ordinea publică de drept internaţional privat produce două categorii
de efecte: unul negativ şi unul pozitiv. Efectul negativ constă în fap-
tul că legea străină, care este în mod normal competentă, este înlătu-
rată de la aplicare. Efectul pozitiv constă în faptul că, în locul legii
străine înlăturate, se va aplica legea română.
12.3. Frauda la lege în dreptul internaţional privat

12.3.1. Noţiune
În dreptul internaţional privat fraudă la lege există în situaţia

în care părţile unui raport juridic, folosind în scop fraudulos (ilicit)
un mijloc de drept internaţional privat, care prin natura lui este licit,
au făcut aplicabil acelui raport juridic un alt sistem de drept decât
cel normal competent să se aplice171. Mai concis, frauda la lege con-
171
D. A. Sitaru, op. cit., p. 127; T.R. Popescu, op. cit., p. 104; I.P. Filipescu, op.
cit, p. 150; O. Căpăţână, B. Ştefănescu, op. cit., p. 154-155. O. Ungureanu, C.
Jugastru, op. cit., p. 53-59.
113
stă în crearea, prin mijloace licite, dar în scopuri ilicte, a unei breşe
de aplicare a unui sistem de drept în detrimentul altui sistem legisla-
tiv care ar fi fost în mod normal competent.
12.3.2. Condiţiile de existenţă ale fraudei la lege
Pentru existenţa fraudei la lege, este necesar a fi îndeplinite în

mod cumulativ următoarele condiţii:
a) schimbarea voluntară şi frauduloasă a punctului de legătu-
ră privitor la un raport juridic
În legătură cu această primă condiţie, este necesar să precizăm
că schimbarea punctului de legătură nu este posibilă decât în cazul
normelor conflictuale cu legături variabile, adică cu puncte de legătură
mobile. De exemplu, pot fi schimbate cetăţenia şi domiciliul persoanei
fizice, sediul persoanei juridice, locul situării bunului mobil, etc.
Având în vedere aspectele menţionate, rezultă că frauda la lege nu este
posibilă în cazul punctelor de legătură fixe. De exemplu, locul situării
imobilui, locul producerii delictului şi al prejudiciului.
Într-o altă ordine de idei, este necesar să fie vorba de materii
în care părţile îşi pot manifesta voinţa deplasând punctul de legătură
de la un sistem de drept la altul.
De asemenea, schimbarea punctului de legătură trebuie să fie
reală, efectivă, în caz contrar aflându-ne în prezenţa simulaţiei.
b) utilizarea unor mijloace licite
Astfel literatura de specialitate172 a exemplificat câteva din
mijloacele licite care ar putea fi utilizate pentru a frauda legea, şi
anume: “persoana fizică îşi schimbă legal cetăţenia sau domiciliul
dintr-un stat în altul, persoana juridică îşi mută sediul într-un alt stat,
părţile încheie actul juridic într-un alt stat decât cel de care sunt le-
gate în mod firesc, toate acestea fiind prin ele însele operaţiuni juri-
dice licite, care fac incidentă o normă conflictuală care, prin punctul
său de legătură, atrage aplicarea în cauză a unui alt sistem de drept
decât cel normal competent să se aplice raportului juridic respectiv”.
c) să existe intenţia de a frauda legea
În literatura juridică de specialitate173 s-a arătat într-un mod
edificator că intenţia de a frauda legea "există ori de câte ori părţile
172
173
O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 54
114
utilizează o anumită norma conflictuală în scopul exclusiv de a se
sustrage legii normal competente" să se aplice raportului juridic de
drept international privat respectiv. Aşadar, frauda se concretizează
în scopul urmărit de părţi, care constă în excluderea sistemului de
drept normal competent în vederea aplicării altui sistem de drept.
d) rezultatul obţinut prin fraudarea legii să fie ilicit
Pentru a fi ilicit, rezultatul obţinut de către părţi este necesar
să contravină normei conflictuale din cadrul sistemului de drept care
ar fi fost normal competent. De asemenea, aşa cum pe bună dreptate
s-a arătat în doctrină174 rezultatul realizat de către părţi prin schim-
barea punctului de legătură "trebuie să fie mai favorabil acestora
decât cel care s-ar fi obţinut dacă s-ar fi aplicat sistemul de drept
normal competent".
12.3.3. Moduri de fraudare a legii în dreptul internaţional privat
În literatura de specialitate175, s-a arătat că „fraudarea legii în

dreptul internaţional român, se poate face, de regulă, în două modalităţi:
a) Într-un raport juridic de drept intern se introduce fraudulos
un element de extraneitate, care declanşează artificial un conflict de
legi iar, prin aplicarea normei conflictuale normal competente pen-
tru ipoteza creată, se trimite la un alt sistem de drept decât dreptul
intern (care ar fi fost în mod firesc aplicabil acelui raport juridic).
Spre exemplu, la o societate comercială legată, în mod normal, prin
elementele ei definitorii de dreptul român, părţile convin-prevăd se-
diul în străinătate, în scopul de a eluda legile fiscale româneşti. As-
tfel, se creează artificial un conflict de legi (elementul de extraneita-
te fiind sediul social în străinătate) iar, prin aplicarea normei conflic-
tuale normal competente lex societatis (art. 40, alin. 1 din Legea nr.
105/1992), se face aplicabil acelei societăţi dreptul străin, în locul
celui român.
b) Într-un raport juridic care are deja un element de extranei-
tate, părţile schimbă, în scop fraudulos, punctul de legătură, făcând
aplicabil acelui raport juridic, prin intermediul normei confilictuale
174
175
115
aplicabile pentru noul punct de legătură, un alt sistem de drept decât
cel normal competent conform normei conflictuale iniţiale”.
12.3.4. Sancţiunea fraudei la lege în dreptul internaţional

privat român
Înainte de a preciza ce sancţiune trebuie aplicată în cazul fra-

udei la lege, este necesar a se face câteva precizări.
În primul rând, frauda la lege trebuie sancţionată, chiar dacă
sistemul de drept român era competent să se aplice în temeiul unei
norme conflictuale care nu este imperativă, deoarece ceea ce se
sancţionează este frauda.
În al doilea rând, sancţiunea fraudei la lege în dreptul internaţio-
nal privat român are un caracter subsidiar faţă de alte sancţiuni de
drept internaţional privat şi, în special, faţă de înlăturarea legii străine
pentru încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român.
Cât priveşte sancţiunea care ar trebui aplicată fraudei la lege,
în literatura juridică s-a opiniat pentru inopozabilitatea actului de
fraudare a legii şi nu pentru nulitatea acestuia176.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, indiferent dacă a fost
fraudat dreptul român în favoarea unui drept străin sau invers,
sancţiunea care se impune este înlăturarea de la aplicare a legii care
a devenit competentă prin fraudă, aplicându-se sistemul de drept
care ar fi fost competent înainte de a se frauda legea.
Nu putem fi de acord cu teza nulităţii deoarece orice act juri-
dic trebuie interpretat în sensul aplicării lui. Or, dacă aplicăm legea
care ar fi fost în mod normal competentă, suntem exact în situaţia în
care legea nu ar fi fost fraudată.
12.3.5. Comparaţie între frauda la lege în dreptul inter-

naţional privat şi alte instituţii similare
a) frauda la lege în dreptul internaţional privat şi frauda la

lege în dreptul intern.
176
116
Tot în doctrină177 s-a arătat că “există fraudă la lege în dreptul
intern când părţile unui raport juridic fără element de extraneitate
aplică o dispoziţie legală prin deturnarea ei de la scopul firesc pentru
care a fost edictată de legiuitor, eludând, astfel, prevederile unei alte
legi interne, imperative, care le este însă defavorabilă”.
Cele două instituţii se aseamănă prin prisma condiţiilor de
existenţă care sunt similare. De asemenea, în ambele cazuri se încal-
că legea în mod indirect, iar finalitatea este încălcarea legii normal
competente.
Cele două instituţii se deosebesc prin aceea că, în cazul frau-
dării legii în dreptul intern, se rămâne în cadrul aceluiaşi sistem de
drept, în timp ce, în dreptul internaţional privat, se fraudează un sis-
tem de drept în favoarea altui sistem de drept. De asemenea, frauda-
rea legii în dreptul intern presupune schimbarea conţinutului rapor-
tului juridic, pe când, în cazul fraudării legii, în dreptul internaţional
privat se schimbă conţinutul faptic al normei conflictuale.
b) fraudarea legii în dreptul internaţional privat şi simulaţia
Asemănări:
- Ambele procedee implică un act de voinţă comună a părţilor
prin care se creează sau se modifică, în aparenţă, un conflict de legi;
- Mijloacele folosite pentru a frauda legea au caracter licit.
Deosebiri:
- Frauda la lege presupune existenţa unui singur act juridic
(cel încheiat în scopul de a frauda legea), în timp ce simulaţia presu-
pune, prin natura ei, două acte jurdice: actul public şi actul secret;
- Frauda la lege presupune în mod necesar o deplasare a
punctului de legătură de la un sistem de drept la altul. În schimb,
simulaţia presupune una dintre cele trei forme ale sale de manifesta-
re (fictivitate, deghizare, interpunere de persoană), fiind exprimată
prin actul aparent care conţine doar o voinţă publică, nereală, voinţa
internă, reală fiind încorporată în actul secret;
- Frauda la lege are întodeauna un scop ilicit, în timp ce simu-
laţia poate fi făcută atât în scopuri licite cât şi ilicite.
c) fraudarea legii în dreptul internaţional privat şi ordinea
publică în dreptul internaţional privat
177
117
Ambele instituţii menţionate se aseamănă prin faptul că, prin
ipoteză şi în concret, unui anumit raport juridic cu element de extranei-
tate nu i se aplică sistemul de drept normal competent. Altfel spus,
ambele instituţii reprezintă excepţii de la aplicarea firească a legii ce
trebuie sa guverneze raportul juridic cu element de extraneitate.
Deosebiri178:
- "În cazul ordinii publice, cauza de înlaturare a aplicare a le-
gii străine este de natură obiectivă, şi anume legea străină, prin
conţinutul său, încalcă principiile fundamentale de drept ale statului
forului, în timp ce, la frauda la lege, cauza de neaplicare este de na-
tură subiectivă, şi anume legea forului (sau legea străină) este înlătu-
rată de la aplicare datorită activitaţii frauduloase a părţilor;
- În cazul ordinii publice, sancţiunea constă în înlăturarea
efectelor legii străine şi aplicarea, în locul acesteia, a legii forului, în
timp ce, în cazul fraudei la lege, sancţiunea va consta în înlăturarea
legii pe care părţile au făcut-o aplicabilă prin fraudă şi, în locul ei, se
va aplica sistemul de drept care a fost eludat".

În dreptul internaţional privat fraudă la lege există în situaţia

în care părţile unui raport juridic, folosind în scop fraudulos (ilicit)
un mijloc de drept internaţional privat, care prin natura lui este licit,
au făcut aplicabil acelui raport juridic un alt sistem de drept decât
cel normal competent să se aplice179. Mai concis, frauda la lege con-
stă în crearea, prin mijloace licite, dar în scopuri ilicte, a unei breşe
de aplicare a unui sistem de drept în detrimentul altui sistem legisla-
tiv care ar fi fost în mod normal competent.
1. Ce este retrimiterea?
2. Prezentaţi cauzele de neaplicare a legii străine competente
178
179
D. A. Sitaru, op. cit., p. 127; T.R. Popescu, op. cit., p. 104; I.P. Filipescu, op.
cit, p. 150; O. Căpăţână, B. Ştefănescu, op. cit., p. 154-155. O. Ungureanu, C.
Jugastru, op. cit., p. 53-59.
118
CAPITOLUL 13. CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP
ŞI SPAŢIU
Conflictul de legi în timp şi spaţiu există în cazul în care efectele

unui raport juridic născut, modificat sau stins sub incidenţa sistemului
de drept al unui stat, se cer ulterior a fi recunoscute într-un alt stat.
13.2. Formele sub care se poate înfăţişa conflictului de legi

în timp şi spaţiu
În mod practic, acest tip de conflict se poate prezenta sub do-

uă forme:
a) atunci când dreptul se naşte, se modifică sau se stinge în ca-
drul sistemului de drept intern al unei anumite ţări şi se invocă în ca-
drul sistemului de drept al altei ţări decât aceea în care s-a născut.
Spre exemplu, doi cetăţeni italieni se căsătoresc în Italia (deci
dreptul se naşte în sistemul de drept intern al statului italian), iar ul-
terior unul sau amandoi solicită în România recunoaşterea efectelor
căsătoriei încheiate/celebrate în Italia.
b) atunci cănd dreptul se naşte, se modifică sau se stinge în
cadrul sistemului de drept internaţional privat al unei ţări şi se in-
vocă apoi în cadrul sistemului de drept al altei ţări.
Spre exemplu, doi cetăţeni, unul italian iar celălat grec se că-
sătoresc în Italia şi, ulterior, solicită recunoşterea efectelor căsătoriei
în România.
13.3. Condiţiile recunoaşterii în România a unui drept do-

bândit, modificat sau stins în străinătate
Pentru a fi recunoscut un drept dobândit în străinătate este ne-

cesar a fi îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
- Dreptul să se fi născut, modificat sau stins conform legii
străine competente. Această condiţie presupune ca dreptul să se fi
119
născut (modificat sau stins) cu respectarea cerinţelor impuse de le-
gea străină compententă.
- Dreptul dobândit în cadrul unui sistem de drept al unei ţări
va produce efecte într-o altă ţară numai dacă, între timp, nu s-a creat
în ţara unde se solicită recunoaşterea, un drept nou care fie îl include
pe cel creat în străinătate, fie îl exclude pe acesta din urmă180.
-Dreptul dobândit în străinătate să nu fie contrar ordinii publi-
ce de drept internaţional privat român.
13.4. Efectele recunoaşterii în România a unui drept do-

bândit, modificat sau stins în străinătate
Dreptul dobândit în străinătate produce toate efectele pe care i

le conferă legea străină sub care s-a născut, modificat sau stins. În
acest sens, trebuie să facem precizarea că acest drept, dobândit în
condiţiile arătate, nu poate produce în România mai multe efecte
juridice decât în ţara unde s-a născut, modificat sau stins.
13.5. Conflictul mobil de legi
a) noţiune
Conflictul mobil de legi există atunci când un raport juridic cu
element de extraneitate este supus succesiv la două sisteme de drept
diferite, datorită schimbării punctului de legătură al normei conflic-
tuale aplicabile181. Spre exemplu, doi soţi, cetăţeni italieni, îşi
schimbă cetăţenia, devenind cetăţeni români. Aşadar, într-o astfel de
situaţie se va putea pune problema de a şti ce lege va guverna efec-
tele căsătoriei lor : legea italiană, ca lege a statului pe teritoriul căru-
ia s-a celebrat căsătoria, sau legea română ca lege a statului în care
şi-au schimbat cetăţenia? Răspunsul la o astfel de problemă (conflic-
tul mobil de legi) în drept, are semnificaţia soluţionării, în plan men-
tal şi juridic, a unui astfel de conflict.
b) analiza comparativă a conflictului mobil de legi cu alte in-
stituţii juridice similare
180
181
A se vedea D.A. Sitaru, op. cit., p. 149; I.P. Filipescu, op. cit., p.176 şi urm
120
b.1.Comparaţia dintre conflictul mobil de legi cu cel de legi
în timp şi spaţiu.
Asemănarea dintre cele două instituţii rezidă în aceea că ambele
presupun coexistenţa în spaţiu a două sisteme de drept diferite, sisteme
care au incidenţă succesivă, în timp, asupra aceluiaşi raport juridic.182
Deosebirea substanţială dintre cele două instituţii constă în
aceea că în cazul conflictului de legi în timp şi spaţiu nu are loc nu-
mai schimbarea punctului de legătură, cum se întâmplă în cazul con-
flictului mobil de legi, ci şi data la care apare conflictul respectiv
este diferită.
b.2. Comparaţia conflicitului mobil de legi cu conflictul în
timp al legilor interne
Conflictul mobil de legi se aseamănă cu conflictul în timp al
legilor interne prin împrejurarea că ambele tipuri de conflicte presu-
pun aplicarea succesivă a două sisteme de drept.
Cele două tipuri de conflicte se deosebesc, totuşi, prin faptul că
„conflictul mobil de legi apare între sistemele de drept a două state di-
ferite, în timp ce conflictul în timp al legilor interne apare în cadrul
aceluiaşi stat”183. De asemenea, în cadrul conflictului mobil cele două
legi pot rămâne în vigoare (fiecare dintre ele în statul care a emis-o),
lucru care nu se întâmplă în cazul conflictului de legi interne, în cadrul
căruia legea nouă o abrogă şi o înlocuieşte pe cea veche.
c) domeniul de aplicare a conflictului mobil de legi
Înainte de a trece la indicarea domeniilor în care poate apărea
conflictul mobil de legi, este necesar să menţionăm că singurele rapor-
turi juridice care pot genera conflicte mobile de legi sunt cele cărora li
se aplică norme conflictuale cu puncte de legătură mobile. Aşadar, ra-
porturile juridice guvernate de norme conflictuale cu puncte de legătu-
ră fixe nu sunt susceptibile de a genera conflicte mobile de legi.
Domeniile în care poate apărea conflictul mobil de legi sunt
următoarele:
- statutul personal, prin schimbarea cetăţeniei sau domiciliului;
- statutul organic al persoanei juridice, prin schimbarea sediu-
lui social ;
- statutul real mobiliar, prin deplasarea de la un sistem de
drept la altul a bunului mobil. În materia drepturilor reale imobiliare
182
183
121
conflictul mobil de legi nu este posibil, în această materie aplicându-
se regula lex rei sitae;
- în materia succesiunii testamentare, care este guvernată sub
aspectul formei de legea naţională a testatorului, atunci când testato-
rul îşi schimbă cetăţenia în timpul vieţii.
d) problema soluţionării conflictului mobil de legi
Principiul care stă la baza soluţionării conflictului mobil de legi
este acela că se vor avea în vedere dispoziţiile normelor conflictuale
sau ale altor norme juridice din sistemul de drept al statului forului.
Aşa cum s-a arătat în doctrină184, modul de soluţionare a con-
flictului mobil de legi "diferă de la caz la caz", aplicându-se fie le-
gea veche, fie legea nouă, fie se arată data până la care se menţin
efectele legii vechi şi data de la care începe să se aplice legea nouă.
Ca exemple de soluţionare a conflictului mobil de legi, cităm
câteva texte din Legea nr. 105/1992 pentru a releva cele trei situaţii
indicate anterior:
a) legea veche are prioritate
- în materia relaţiilor personale şi patrimoniale ale soţilor, le-
gea naţională comună sau legea domiciliului comun al soţilor conti-
nuă să reglementeze efectele căsătoriei, în cazul în care unul dintre
ei îşi schimbă cetăţenia sau domiciliul (art. 20, alin. 2);
b) legea nouă are prioritate
- în materia succesiunii mobiliare, aceasta este supusă legii
naţionale pe care o avea defunctul la data morţii (art. 66, lit. a); -
condiţiile, efectele şi anularea unei hotărâri prin care se constată
moartea prezumată … sunt guvernate de ultima lege naţională a per-
soanei dispărute (art. 16);
c) se aplică atât legea nouă cât şi legea veche
- întocmirea, modificarea, sau revocarea testamentului sunt vala-
bile numai dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile fie la data
întocmirii, modificării sau revocării, fie la data decesului testatorului,
conform oricăreia dintre legile următoare: legea naţională a testatorului,
legea domiciliului acestuia, legea locului întocmirii, modificării sau re-
vocării actului (art. 68, alin. 3). Mai trebuie să precizăm că, în unele si-
tuaţii, se aplică principiul legii mai favorabile. Un exemplu în acest sens
184
122
ne este oferit de prevederile art. 15 din Legea nr. 105/1992 care dispune
că „apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere
majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă”.
În fine, în cazul în care pentru soluţionarea conflictului mobil
de legi nu există o reglementare legală, în literatura de specialitate s-
a propus aplicarea prin analogie a dispoziţiilor prinvind rezolvarea
conflictului de legi în timp din dreptul intern185.
13.6. Conflictul în timp al normelor conflictuale
a) noţiune
Conflictul în timp al normelor conflictuale este acel tip de
conflict care presupune înlocuirea unei norme conflictuale vechi cu
una nouă din cadrul aceluiaşi sistem de drept.
b) conflictul în timp al normelor conflictuale ale statului forului
În literatura de specialitate s-a arătat că “soluţionarea acestui
conflict se face prin analogie cu soluţionarea conflictului de legi în
timp din dreptul intern, cu respectarea principiului constituţional al
neretroactivităţii legii şi numai în măsura în care legea nouă nu pre-
vede expres altă modalitate de soluţionare”186.
c) conflictul în timp al normelor conflictuale sau materiale
din dreptul străin, care se aplică în calitate de „lex causae”
Conflictul apare în situaţia în care norma conflictuală a statu-
lui forului face trimitere la un sistem de drept străin în care au inter-
venit modificări ale dreptului material sau ale dreptului conflictual,
între momentul naşterii raportului juridic şi cel al litigiului187
Soluţionarea acestui tip de conflict se va face prin aplicarea
normelor de drept tranzitoriu prevăzute în sistemul de drept străin, la
care norma conflictuală română a făcut trimitere ca lex causae. În
acest sens, art. 5 din Legea nr. 105/1992 prevede că „în cazul în care
legea străină aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme
legislative, dreptul acelui stat determină dispoziţiile aplicabile”.
185
186
187
123
Există şi situaţii de excepţie când acest tip de conflict nu va fi
soluţionat potrivit dreptului tranzitoriu străin. Asemenea situaţii sunt:
- Atunci când dreptul tranzitoriu este contrar principiilor fun-
damentale ale ordinii juridice a statului român (statul forului). În
această situaţie, s-a propus soluţionarea conflictului fie prin aplica-
rea dreptului tranzitoriu al statului forului (adică statul român), fie
prin aplicarea legii străine vechi.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că cel mai indicat ar fi să se
aplice dreptul tranzitoriu al statului forului şi în nici un caz legea străi-
nă veche, deoarece ordinea juridică încălcată este cea a statului forului
şi, în al doilea rând, prin aplicarea legii vechi aceasta ar ultraactiva.
- Atunci când modificările legislative intervenite în dreptul
străin nu au nici o legătură cu sistemul de drept român sub imperiul
căruia raportul juridic a luat naştere.

În mod practic, acest tip de conflict se poate prezenta sub do-

uă forme:
a) atunci când dreptul se naşte, se modifică sau se stinge în
cadrul sistemului de drept intern al unei anumite ţări şi se invocă în
cadrul sistemului de drept al altei ţări decât aceea în care s-a năs-
cut. Spre exemplu, doi cetăţeni italieni se căsătoresc în Italia (deci
dreptul se naşte în sistemul de drept intern al statului italian), iar ul-
terior unul sau amandoi solicită în România recunoaşterea efectelor
căsătoriei încheiate/celebrate în Italia.
b) atunci cănd dreptul se naşte, se modifică sau se stinge în
cadrul sistemului de drept internaţional privat al unei ţări şi se in-
vocă apoi în cadrul sistemului de drept al altei ţări. Spre exemplu,
doi cetăţeni, unul italian iar celălat grec se căsătoresc în Italia şi, ul-
terior, solicită recunoşterea efectelor căsătoriei în România.
1. Analizaţi conflictul de legi în timp.

2. Analizaţi conflictul de legi în spaţiu
124
BIBLIOGRAFIE
Elaborarea prezentei lucrări s-a făcut în conformitate cu actele

normative în vigoare, la momentul publicării lucrării, și următoarele
opinii doctrinare au fost avute în vedere:
1. A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept inter-
naţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2000
2. R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional - Introducere în
dreptul internaţional public, Editura All Bucureşti, 1997
3. Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1998
4. O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului
internaţional, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, vol. I
5. Chirica Dan, Studii de drept privat, Ed. Universul Juri-
dic,București, 2010
6. Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu – Tratat de drept
al comerţului internaţional, Ed. Chemarea, Iaşi, 1997
7. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a
dreptului, Editura All, București, 1993
8. V. Constantin, Drept internaţional public, Editura Univer-
sităţii de Vest Timişoara, 2004
9. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura Librăriei
Socec, Bucureşti,1930, vol.1
10. St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1998
11. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
12. F. Coman, I. Necșulescu și alții. Instrumente practice de
drept internațional public, Ed. Pro Universitaria, București, 2015
13. P. M. Dupuy, Droit international public 7-ème édition,
Editura Dalloz, 2004
14. I. Filipescu, M. Jacotă, Drept internaţional privat, Ed. Di-
dactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968
15. I. P. Filipescu , Tratat de Drept internaţional privat, Uni-
versul Juridic, Bucureşti, 2005.
125
16. I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bu-
cureşti, 1999
17. I.P Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional
privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucu-
reşti, 2005
18. Aurelian Gherghe, Drept international privat, Universul
Juridic, București, 2011
19. Gr. Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, E. D. P., 1981
20. V. Hanga, M. Jacotă, Drept privat roman, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1964
21. M. Jacotă – Dreptul internaţional privat, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1976
22. M.V. Jacotă, Drept internaţional privat, vol. I, Ed. Fun-
daţiei Chemarea, Iaşi,1997
23. Dan Lupescu, Drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex,
București, 2010
24. I. Macovei, Drept internaţional privat, Ed. Ars Longa,
Iaşi, 2001
25. Alexandru F. Măgureanu, Principiile generale ale dreptu-
lui, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
26. Emil Molcuţ, Drept roman, Editura Press Mihaela, Bucu-
reşti, 2000
27. T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bu-
cureşti, 1994
28. D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat. Tra-
tat elementar, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1999
29. Sofia Popescu, în Teoria generală a dreptului, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000
30. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional pu-
blic, Casa Şansa S.R.L., Bucureşti, 1997
31. D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat. Tra-
tat elementar, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
32. T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2005
33. T.Prescure şi R.Crişan, Curs de arbitraj comercial, Editura
Rosetti, Bucuresti 2005.
126
34. D. Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001
35. D. Ştefănescu, Evoluţia istorică şi juridică a cetăţeniei în
dreptul românesc, Bucureşti, 1975
36. O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internaţional
privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
37. Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a drep-
tului, Editura Ştefan Procopiu, Iaşi, 1993
38. V.D. Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane
de drept, Editura Contintent XXI, Bucureşti, 1994.
127

Drept International Privat Necsulescu PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept International Privat Necsulescu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ION NECȘULESCU

DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

© 2017 Editura Sitech Craiova

© 2017 Editura Sitech Craiova

Editura SITECH Craiova, România

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CAPITOLUL 2. ELEMENTUL DE EXTRANEITATE ÎN DREPTUL

CAPITOLUL 3. CONFLICTUL DE LEGI RAPORTAT LA SFERA

CAPITOLUL 4. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL DREPTULUI

CAPITOLUL 5. CATEGORII DE NORME CONFLICTUALE ÎN

CAPITOLUL 6. DESPRE RAPORTUL DINTRE NORMELE

CAPITOUL 7. SPECIFICUL IZVOARELOR DE DREPT

CAPITOLUL 8. ASPECTE IMPORTANTE DIN ISTORIA DREPTULUI

CAPITOLUL 9. CALIFICAREA ŞI CONFLICTUL DE CALIFICĂRI ÎN

CAPITOLUL 10. INSTITUȚIA RETRIMITERII ÎN DREPTUL

CAPITOLUL 11. APLICAREA LEGII STRĂINE ..................................... 99

CAPITOLUL 12. SITUAŢII DE NEAPLICARE A LEGII STRĂINE

CAPITOLUL 13. CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU ........ 119

1.1. Diviziunile generale ale dreptului1

În doctrina dreptulului internaţional privat2 s-a apreciat că

1.2. Noţiuni generale despre specificul relaţiilor internaţionale

Punctul de plecare în formarea societăţii internaţionale este

1.3. Noţiunea de drept internaţional privat

În doctrina Dreptul internaţional privat14 s-a apreciat că aceas-

History of International Law, în Internaţional Law, Editura M. D. Evans, Ox-

Dreptul internaţional privat are în sfera de reglementare şi

- Sunt diviziuni ale dreptului: drept intern (care se aplică nu-

1.5.2. Teme de dezbateri

1. Cărei diviziuni a dreptului îi aparţine dreptul internaţional

2.1. Elementul de extraneitate (străin)

În absenţa unei definiţii legale21, elementul de extraneitate a

2.2. Caracteristicile raportului juridic cu element de ex-

În ceea ce privește caracteristicile esențiale ale raportului juridic

2.3. Îndrumar pentru autoverificare

Unii teoreticieni consideră că elementul de extraneitate nu este

2.3.2. Teme de dezbateri

1. Ce înţelegem prin elementul de extraneitate ?

3.1. Considerații preliminare

În planul ordinii juridice internaţionale, fundamentul de acţiu-

3.2. Noţiunea și explicațiile referitoare la conflictul de legi

Existenţa, în cadrul raportului juridic, a unui element de extra-

3.3. Trăsăturile conflictului de legi

Trăsăturile esenţiale ale conflictului de legi sunt:

3.4. Îndrumar pentru autoverificare

Trăsăturile esenţiale ale conflictului de legi sunt:

3.4.2. Teme de dezbateri

1. Ce înţelegem prin conflict de legi?

4.1. Considerații preliminare

Supunerea faţă de mai multe sisteme de drept presupune şi supu-

4.2. Structura dreptului internațional privat

În ceea ce privește structura normei conflictuale în doctrină s-

4.3. Categoria normelor conflictuale

Ca şi celelalte norme de drept, norma conflictuală este o nor-

4.3.2. Delimitarea normelor conflictuale de normele materiale43

În scopul realizării unei astfel de delimitări trebuie reţinute, în

4.3.3. Formele de exprimare (izvoarele) ale normelor conflictuale

Normele conflictuale române sunt reunite, în marea lor majo-

4.3.4. Elementele structurale ale normei conflictuale

Norma conflictuală este formată din două elemente de structu-

4.3.5. Elementul de legătură

În literatura de specialitate s-a arătat că "elementele prin care

4.3.6. Diverse clasificări ale punctelor de legătură

Punctele de legătură se pot clasifica în două categorii distincte: