Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Efectuat: M. B.
1. Radiațiile ionizante. Definiție. Tipuri.
Radiațiile ionizante: particule sau unde electromagnetice cu o lungime de undă de maximum 100
nanometri (o frecvență de minimum 3 × 1015 Hertz) capabile să producă ioni, direct sau indirect -
razele X, gamma, radiații cosmice; o emisiune de radiație în formă de șuvoiuri alcătuite din
particule elementare sau din cuante electromagnetice microundulare, energia cărora este suficientă
pentru a excita sau ioniza atomii și moleculele mediului expus radiației.
Cele mai cunoscute tipuri de radiații ionizante sunt: radiaţiile alfa, radiaţiile beta, radiaţiile gamma,
razele X şi neutronii.
Radiaţia alfa (α) – radiaţie corpusculară formată din particule încărcate pozitiv (nuclee de heliu),
compuse din doi protoni şi doi neutroni, emisă de izotopi naturali (cum ar fi uraniu, toriu și radiu) și
artificiali (cum ar fi cesiu, plutoniu și americiu). Are următoarele caracteristici:
• nu sunt penetrante, pot pătrunde doar în stratul exterior al pielii (epidermă),
• parcursul în aer este de 3 - 4 cm,
• pot fi ecranate de o foaie de hârtie,
• prezintă un risc sever la iradierea internă (prin pătrunderea radionuclizilor emițători alfa în
organism).
Radiaţia beta (β) – fascicule de electroni sau pozitroni cu următoarele proprietăți:
• puterea de penetrare este mai mare decât a particulelor alfa, având capacitatea de a penetra pielea,
• pot fi ecranate de plastic, foiţă subţire de aluminiu
• prezintă un risc mediu la iradierea interna si externa
Radiaţiile gamma (γ) sunt radiaţii electromagnetice de energii înalte sau fotoni emişi din nucleul
unui atom.
• sunt penetrante, au capacitatea de a traversa complet organismul,
• pot fi ecranate de materiale cu Z mare (Pb),
• prezintă risc radiologic semnificativ la iradierea internă și externă
Razele X sunt radiaţii electromagnetice ionizante situate în domeniul spectral dintre radiaţiile
gamma şi ultraviolete. Diferenţa între radiaţiile gamma şi razele X constă în provenienţa acestora.
Mai exact, razele X sunt produse în afara nucleului (la nivelul învelişului electronic), iar radiaţiile
gamma sunt produse în interiorul nucleului. Razele X, care în general au energii mai mici, au o
capacitate de penetrare a ţesuturilor mai mică, comparativ cu radiaţiile gamma.
Neutronii sunt particule nucleare fără sarcină electrică care:
• sunt foarte penetrante, pot parcurge distanţe mari în aer
• pentru ecranare sunt necesare materiale foarte groase cu conţinut de hidrogen (beton apă sau
parafină)
• prezintă risc radiologic mare asupra organismului.
Radionuclizii pătrunşi în corpul uman se detectează prin sânge, urină (Iod 131, Cs 134 şi Cs 137),
materii fecale (Sr 90). Radionuclizii din sânge trec în ţesuturi, iar restul se elimină prin fecale, urină
şi chiar transpiraţie. În raport de metabolismul ţesuturilor în care se fixează, radionuclizii pot fi
eliminaţi, recirculaţi în sânge şi fixaţi din nou în ţesuturi.
Exemple: Stronţiu 90 se fixează în oase şi se elimină foarte greu; Cs-137 se fixează în organe moi,
muşchi, se metabolizează puternic, eliminându-se destul de uşor; I-131 se fixează preponderent în
tiroidă şi poate produce în timp efecte grave cum ar fi cancerul tiroidian. Se ştie că iodul radioactiv
a fost componenta majoră eliberată la accidentul de la Cernobîl în aprilie 1986, care s-a acumulat în
organismul populaţiei, în special al copiilor rezidenţi în zonele puternic contaminate şi a dus la
dezvoltarea în număr mare de cancere tiroidiene la copii.
Evoluţia maladiilor actinice cuprinde trei perioade: de formare. de restabilire şi consecinţe tardive.
Perioada de formare cuprinde trei etape: iniţială, de latenţă, de dezvoltare a stării.
Din formele extrem de grave numai în forma de tranziţie, în caz de tratament specific la timp şi
eficace, este posibilă supravieţuirea. În forma enterală bolnavii decedează la a 8-a - a 16-a zi. În
forma toxemică bolnavii decedează la a 4-a - a 7-a zi. În forma cerebrală bolnavii decedează în
prima - a 3-a zi.
Pădurea din apropierea centralei nucleare de la Cernobîl este locul ideal pentru a studia efectele pe
termen lung ale radiaţiilor asupra florei şi faunei. Deşi nivelul de radiaţii a scăzut în această zonă,
este încă mult mai ridicat decât cel normal. Cu toate acestea, natura a început să se adapteze la noile
condiţii de aici.
Deși în primii ani de la tragedie fauna din zona era în continuă scădere din cauza numărului de
tumori și anomalii fizice întalnite la toate speciile, de la insecte până la păsări, animalele au început
să se adapteze la condițiile vitrege. Păsările de la Cernobîl s-au adaptat la nivelul mare al radiațiilor
din zonă. Ele produc mai mulți antioxidanți decât ar fi normal și astfel rezistă mult mai bine.
Locuinţele şi fermele abandonate, adică potenţialul deşert, s-au transformat între timp în mlaştini şi
păduri devenite cămin pentru numeroase specii. Zona din jurul Cernobîlului a devenit, spre
surprinderea cercetătorilor, una din cele mai mari rezervaţii naturale din Europa, fără nici o
intervenţie din partea oamenilor. Acum, trăiesc acolo căprioare, lupi, mistreţi, toată fauna din
pădurile zonei temperate.
În primii ani de după explozie, când nivelul de radioactivitate era foarte ridicat, cercetătorii au
descoperit nenumărateexemple de mutaţii, cum ar fi malformaţiile, nanismul, gigantismul sau alte
anomalii, mai ales în rândul plantelor.
Copacii care fuseseră distruşi de explozia iniţială nu putreziseră cum ar fi fost normal, după atâţia
ani. De obicei, un copac se descompune în aproximativ 10 ani, dar aici, după aproape 20 de ani,
arborii morţi sunt încă întregi şi uscaţi. Pentru a vedea în ce măsură radiaţia solului afectează
descompunerea plantelor, biologii a pus mai multe frunze în locuri marcate din pădure şi le-a
cercetat după 9 luni. Cu cât nivelul de radiaţia era mai ridicat, cu atât frunza era mai puţin
descompusă, au observat ei. De asemenea, litiera, stratul de frunze moarte şi uscate din pădurea
contaminată, era mai mare decât în alte regiuni. Concluzia cercetătorilor este că radiaţiile afectează
ciupercile şi bacteriile care ar
trebui să descompună plantele. Acestea nu mai acţionează la fel ca într-un ecosistem sănătos. În
plus, lipsa nutrienţilor din sol, care ar fi asiguraţi de descompunere normală a plantelor, duce la o
creştere foarte slabă a plantelor din zonă. Cercetătorii au remarcat anterior că în această regiune
copacii cresc foarte încet. Cel mai grav este însă că aceste plante moarte cresc riscul unui incendiu
de pădure.
Unii specialiști sunt de părere că împrejurimile se vor regenera cu timpul, însă un lucru este cert:
această catastrofă, creată de oameni, a provocat suferință atât în rândul faunei și a florei, cât și în
rândul oamenilor. Sute de copii s-au născut cu malformații și se vor chinui pentru toată viața lor, iar
alți mii de oameni au suferit și încă suferă de boli incurabile din cauza radiațiilor. Omul, inconştient
de urmarea faptelor sale, provoacă extincţia rasei umane şi totodată, condamnă şi natura.
Explozia de la Cernobîl ne arată că trebuie să protejăm mediul înconjurător cu cea mai mare grijă
pentru ca acesta "să funcţioneze la standarde normale", iar noi, oamenii, să trăim în armonie cu
natura. În viitor, la un moment dat, va fi prea târziu, pentru că o simplă eroare poate distruge viaţa a
milioane de vieţuitoare.