Leoaică tânără, iubirea

Nichita Stănescu
- artă poetică erotică neomodernistă -

Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”
din 1964, în care Nichita Stănescu, prin cuvântul poetic esenţial, vizualizează iubirea ca
sentiment, ca stare extatică a eului poetic.
Este considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se prin
transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria
compoziţiei.
Tema o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în
spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu
sinele totodată.
Poezia Leoaică tânără, iubirea este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă
poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman
sentiment, iubirea.
Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul
poetic la apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv,
„leoaica tânără”, explicitată chiar de poet prin apoziţia antepusă, metaforică, „iubirea”.
Aspectul bipolar al iubirii este generat de descendenţa zeului Eros din zeiţa frumuseţii,
Afrodita, şi Zeul războiului, Ares. Prin asocierea iubirii cu leoaica, se sugerează principiul
feminin, regalitatea şi nobleţea sentimentelor. Această nobleţe mai este sugerată şi
cromatic, prin apropierea dintre culoarea leoaicei şi cea a aurului. Tinereţea iubirii trimite
la ideea că iubirea este un sentiment specific îndeosebi vârstei adolescentine. Titlul
evidenţiază şi relaţia dintre concret („leoaica”) şi abstract („iubirea”).
Poezia este structurată în trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe.
Verbul „(mi-)a sărit” din strofa întâi arată revelaţia spectaculoasă a sentimentului,
care este materializat în fiinţa leoaicei. Timpul perfect compus arată o acţiune plasată în
trecut şi finalizată. Începând cu al treilea vers se sugerează un scenariu liric („Mă pândise-n
încordare / mai demult. / Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, / M-a muşcat, leoaica, azi de
faţă”). Verbul „pândise” se situează în paradigma vânătorului. Se arată că eul liric era
conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare /
mai demult”, dar nu se aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă
devastatoare („mi-a sărit în faţă”, „mi i-a înfipt în faţă”, „m-a muşcat de faţă”). Iubirea este
însoţită de sentimente precum aşteptarea şi încordarea. Nichita Stănescu proiectează
imaginile de la interior spre exterior, ca şi cum ar fi circumstanţe exterioare. Pânda este
echivalentă cu „încordarea” interioară, specifică aşteptării iubirii. Colţii albi sunt un semn
al agresivităţii iubirii, dar şi al iminenţei morţii, iar albul acestora simbolizează puritatea
neofitului. Repetarea cuvântului „faţă” la finalul a două versuri consecutive creează efectul
de rimă. Faţa reprezintă o imagine sacră, iar muşcătura semnifică stigmatul iubirii.
Adverbul „azi” actualizează momentul.
Partea a II-a a textului surprinde transformarea sinelui şi a lumii văzute din
perspectiva proprie, sub influenţa iubirii. Sinele devine „centrum mundi”. „Şi deodată-n
1
jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o
strângere de ape. / Şi privirea-n sus ţâşni, / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni /
tocmai lângă ciocârlii.” „Cercul de-a dura”, prin imaginea tridimensională pe care o
creează, reprezintă o sferă, model cosmogonic al perfecţiunii. Universul este pulsatoriu,
după modelul cercurilor de apă („când mai larg, când mai aproape”). „Privirea” şi „auzul”
constituie modalităţi obişnuite de percepţie, insuficiente pentru cunoaştere. Sub impulsul
erosului, se dezvoltă o nouă formă de cunoaştere a universului, ce provoacă emergenţa pe
verticală: „privirea-n sus ţâşni”. Curcubeul reprezintă semnul cosmicităţii, iar prin faptul că
este „tăiat în două”, transcende limitele cunoaşterii. Acesta este un simbol imaterial al
absolutului, al transcendentului, legătura dintre om şi divinitate. Cele două modalităţi de
cunoaştere, privirea şi auzul, sunt supuse transcenderii. Sentimentele au posibilitatea nu
doar de a cunoaşte universul, ci şi de a modifica lumea din perspectiva proprie. Versul „Şi
privirea-n sus ţâşni” ilustrează condiţia umană limitată terestru, dar care are posibilitatea
prin contemplare să atingă dimensiuni cosmice. O altă idee sugerată de acest vers o
constituie elanul sinelui dornic de cunoaştere sub impulsul iubirii, conturând energia
specifică tinereţii. Curcubeul delimitează spaţiul interior de cel exterior, două lumi aflate
într-o strânsă interdependenţă. În faza incipientă, natura este imobilă. Poeţii moderni ca
Nichita Stănescu realizează trecerea de la natura-tablou a poeţilor clasici la cea dinamică,
pusă în mişcare prin vibraţia eului cunoscător: „Şi deodată-n jurul meu, natura / se făcu un
cerc, de-a dura”. Simbolul ciocârliei, pasăre solară, inundă imaginarul poetic de
luminozitate. Aceasta sugerează bucuria supremă prin faptul că este pasărea care zboară cel
mai sus şi are un cântec cu totul aparte.
Reîntoarcerea la sine surprinde modificările suferite, în maniera hegeliană în care
ideea se desprinde de om, evoluează şi se întoarce îmbogăţită. Strofa a treia revine la
momentul iniţial. „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le
mai ştie. / Şi alunecă-n neştire / pe-un deşert în strălucire / peste care trece-alene / o leoaică
arămie / cu mişcările viclene, / încă-o vreme, / şi-ncă-o vreme...”. Sinele poetic îşi pierde
concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare a iubirii, iar simţurile se estompează.
Strofa finală inaugurează o nouă anatomie poetică. Mâna constituie o prelungire a gândirii,
sprâncelele sunt situate în vecinătatea privirii, rolul lor fiind acela de a transmite mesaje şi
sentimente, tâmpla, o altă formă a gândirii, iar barba este situată în vecinătatea rostirii şi a
sărutului. Formele de cunoaştere nu sunt suficiente („dar mâna nu le mai ştie”). Ideea se
referă la cunoaşterea care trebuie să pornească de la percepţii şi senzaţii, dar care trebuie
îmbogăţită prin experienţe proprii. Strălucirea deşertului evidenţiază identificarea luminii
cu absolutul, natura cosmosului fiind una originar luminoasă. În faţa iubirii, toate celelalte
forme ale lumii materiale dispar, rămânând doar imaginea concretă, materială, a iubirii, o
leoaică arămie, apariţie totemică, statuară, care sacralizează iubirea. Conotaţiile malefice
ale acesteia sunt reliefate de expresia „cu mişcările viclene”. Observăm în ultimele două
versuri intertextualitatea cu poezia „Glossă” de Mihai Eminescu („Vreme trece, vreme
vine” – „încă-o vreme, / şi-ncă-o vreme...”). Finalul permanentizează sentimentul şi
eternizează omul prin iubire.
Poezia are un ritm interior, rime mai mult accidentale şi măsură variabilă. Se
remarcă prin concizie, densitate ideatică şi imagistică. Leoaică tânără, iubirea de Nichita
Stănescu este o romanţă cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de poet, stare
2
sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilităţii eului poetic, înălţându-l în
centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forţa miraculoasă a celui mai uman
sentiment.
Poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de
Nichita Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilităţii eului
poetic, înălţându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forţa miraculoasă a
celui mai uman sentiment.
Imaginile poetice se individualizează prin transparenţă, dinamism şi sugestie
semnificativă pentru „obiectul” iubire, întreaga poezie concentrându-se într-o unică
metaforă.