1.

ANALIZĂ FIZICO - CHIMICĂ SAU UN PROCEDEU DE MONITORIZARE SE POATE DEFINI AZI CA

UN PROCES DE OBŢINERE A INFORMAŢIEI ANALITICE LA UN PREŢ DE COST MINIM
PROCEDEELE DE MONITORIZARE, PENTRU A PUTEA FI COMPARATE CU ALTE METODE DE ANALIZĂ, ÎN
VEDEREA ÎNLOCUIRII SAU PERFECŢIONĂRII ACESTORA, SUNT INDIVIDUALIZATE PRIN CARACTERISTICI
PROPRII, DINTRE CARE AMINTIM PE CELE MAI FRECVENT UTILIZATE: Exactitatea, Precizia, Selectivitatea,
Sensibilitatea, Limita de detecţie, Durata, Costul.
Exactitatea este măsura încrederii acordată măsurării efectuate cu un mijloc de măsură. Aceasta se referă la sistemul
analitic, în ansamblu, indiferent de locul şi timpul măsurării. Exactitatea se măsoară folosind un material (substanţă)
zis "etalon" - în care încrederea este deplină. Diferenţa dintre valoarea "adevărată", adică aceea recunoscută unanim, şi
cea măsurată o denumim eroare. Este esenţial ca etalonul să fie recunoscut de toate laboratoarele interesate.
Gruparea analizelor individuale în jurul valorii medii se evaluează prin precizie. Schiţa de mai jos ne permite să
caracterizăm două trageri la ţintă, una precisă şi alta imprecise. ILUSTRAREA PRECIZIEI: A-TIR PRECIS ANALOG
CU O ANALIZĂ CHIMICĂ PRECISĂ, B-TIR IMPRECIS ANALOG CU O ANALIZĂ CHIMICĂ IMPRECISĂ. Evaluarea
exactităţii se face cu ajutorul valorii medii a mai multor determinări (i) individuale, xi: x = ∑xi. Precizia şi se
exprimă în procente ale abaterii acesteia faţă de valoarea adevărată:

x A
Exactitatea (%)  Eroarea metodei (%)  100%
A
Selectivitatea (sau specificitatea) este măsura în care rezultatul unei analize este influenţat de prezenţa unui alt
component. De exemplu, pentru identificarea ionului Ni2+ avem la dispoziţie un reactiv numit dimetilglioximă, ce nu
reacţionează cu nici un alt ion. Spunem că aceasta este o reacţie specifică (şi deci metoda este selectivă). Dacă nu
există interferenţe şi singurul component de analizat are analiza bazată pe funcţia y = f(c), numită şi "funcţie de
răspuns", exemplificată în fig. 1 pentru o specie oarecare, atunci panta acestei curbe indică chiar sensibilitatea, S:

y
S ( )
c
Limita de detecţie reprezintă conţinutul minim, sigur detectabil. Rapiditatea se măsoară în unităţi de timp pe analiză.
Costul - preţul unei analize include: materialele, manopera, chiria laboratorului, amorti-zarea aparatelor (uzura
mijloacelor fixe), costurile reactivilor folosiţi, energia şi apa.
2. SPECTROSCOPIA MOLECULARĂ DE ABSORBŢIE
Spectroscopia moleculară de absorbţie se bazează pe absorbţia radiaţiei electromagnetice de către substanţe. În dependenţă de
energia fotonilor absorbiţi deosebim spectroscopie de absorbţie în regiunile spectrului: vizibilă; ultravioletă; infraroşie;
microunde; roentgen. Spectroscopia în regiunea vizibilă şi UV tradiţional poartă denumirea de spectrofotometrie. Energia
fotonilor în aceste regiuni ale spectrului este suficientă pentru transferul electronilor în moleculă de pe un nivel energetic pe altul.
Aportul de bază în modificarea energiei moleculei aparţine transferului electronic, însă în moleculă transferul pur electronic nu
este posibil; de regulă el este condus de modificarea energiei oscilatorii şi rotaţie a moleculei. De acea spectrul molecular de
absorbţie este format dintr-un număr foarte mare de linii spectrale. Liniile cu energii apropiate se contopesc într-o linie de
absorbţie. Întorcându-se în starea de bază, cel mai frecvent molecula pierde energia sub formă de căldură, mai rar – sub formă de
radiaţie. Deoarece numărul de molecule excitate în comparaţie cu numărul total de molecule este mic, căldura eliminată nu
influenţează asupra stării sistemului radiant. Cantitativ radiaţia absorbită este descrisă de legile lui Bouguert-Lambert-Beer şi
aditivităţii.

LEGILE ABSORBŢIEI LUMINII Fie un fascicol monocromatic cu intensitatea I0 trece printr-un strat de soluţie cu
concentraţia c şi grosimea stratului l
 LEGILE ABSORBŢIEI LUMINII

* O parte din lumină se reflectă de pereţii chiuvetei, o parte se dispersează şi alta se absoarbe. Ca urmare, intensitatea
fluxului luminos ce iese din soluţie It v-a fi mai mic (It > I0).
Raportul It : I0 se numeşte transmitanţă T. Ea arată ce parte din lumină, care trece prin soluţie se absoarbe. Fracţia
luminii reflectate şi dispersate de obicei este mică şi ea nu este luată în consideraţie.
Transmitanţa, de regulă, este exprimată în procente. Pentru soluţiile absolut transparente T=100%, iar pentru soluţiile
absolut intransparente T=0.
* Selectăm în soluţie un strat cu grosimea dx. Cu cât numărul de particule în stratul cercetat este mai mare, cu atât
absorbanţa stratului v-a fi mai mare. Numărul de particule, la rândul său, este proporţional cu concentraţia şi volumul
soluţiei. În cazul dat numărul de particule este egal cu cdx. Deci, micşorarea relativă a intensităţii luminii poate fi
exprimată prin relaţia:
dI
 kcdx
I
unde k – coeficient de proporţionalitate;
semnul ”–” indică la micşorarea intensităţii fluxului luminos.
Integrăm expresia dată pentru toată lăţimea stratului, adică pentru intervalul x de la 0 până la l (intensitatea fluxului se
micşorează în acest caz de la I0 până la It):
It l
dI
I I  kc0 dx
0

It
ln   kcl
Şi obţinem:
I0
Pentru comoditate înlocuim logaritmul natural cu logaritmul zecimal şi schimbăm cu locurile numitorul şi numărătorul
pentru a ne debrasa de semnul ”–”:
I0
lg  cl
It
Mărimea este numită densitatea optică şi se notează prin A.

A  cl
Pentru soluţia absolut transparentă A=0, iar pentru soluţia absolut intrasparentă A= . Densitatea optică şi transmitanţa
sunt legate între ele prin relaţia:
1
A  lg
T
dacă T se exprimă în procente, atunci:
A  2  lg T
Coeficientul molar de absorbţie reprezintă valoarea densităţii optice a soluţiei în cazul când concentraţia soluţiei este 1
mol/l şi grosimea stratului soluţiei de 1 cm:  =A. Valoarea lui  exprimă capacitatea substanţei de a absorbi lumina
şi nu depinde concentraţia şi grosimea stratului, dar depinde de natura substanţei, de frecvenţa sau lungimea de undă şi
mai puţin de pH şi temperatură.
Această capacitate este limitată şi depinde de structura moleculei:   9 10 P
19

• unde P – probabilitatea transferului energetic în moleculă;

• - suprafaţa de aderare la moleculă a fotonului 10-15. În cazul limită, când P=1, valoarea maximal posibilă
a lui  este de 105 l/cmmol. Valoarea lui  pentru fiecare substanţă poate fi calculată din date
experimentale.
• unde P – probabilitatea transferului energetic în moleculă;
•  - suprafaţa de aderare la moleculă a fotonului 10-15. În cazul limită, când P=1, valoarea
maximal posibilă a lui  este de 105 l/cmmol. Valoarea lui  pentru fiecare substanţă poate fi
calculată din date experimentale.
Tabela 1. Mărimile de bază utilizate în spectrofotometrie.

Deviaţiile de la legea Bouguert-Lambert-Beer

Legea Bouguert-Lambert-Beer este adevărată doar în cazul când fluxul luminos este monocromatic, în
soluţie nu au loc modificări chimice şi coeficientul de refracţie este constant.
Dacă aceste condiţii nu se respectă, coeficientul molar de absorbţie () se modifică şi dependenţa liniară (fig.
2 (1)) A=f(c) devine curbliniară. Dacă  îşi micşorează valoarea, se observă o deviaţie negativă (fig. 2 (2));
dacă creşte – deviaţia este pozitivă (fig. 2 (3)).


Deviaţiile de la legea Bouguert-Lambert-Beer

Motivul deviaţiei de la legea Bouguert-Lambert-Beer pot fi factorii aparent sau real. Factorii aparenţi pot
fi clasificaţi în:
• instrumental – policromismul fscicolului luminos, difuzia luminii;
• chimic – modificările chimice în soluţie.
• Factorul real este cauzat de modificarea coeficientului de refracţie.
Policromismul fascicolului luminos este cauzat de imprecizia instalaţiilor optice: fiecare monocromatizator
are un anumit nivel de precizie.
Pe fig. 3 este prezentat spectrul de absorbţie a unei substanţe cu maximumul densităţii optice în Amax.
Pentru intervalul de lungimi de undă I a fluxului luminos, densitatea optică A v-a reprezenta o valoare medie
pentru toate densităţile optice în acest interval, şi, corespunzător, AI mai mare ca Amax.

La lărgirea intervalului de lungimi de undă valoarea A v-a deveni şi mai mică. Ca urmare, spectrul se va
I
deplasa în regiunea valorilor mai mici lui A. Cu cât concentraţia substanţei v-a fi mai mare, cu atât v-a fi mai
mare diferenţa între valoarea maximală a densităţii optice şi valoarea medie şi cu atât mai esenţială v-a fi
deviaţia de la valoarea A (fig. 4, curba I).
max

La lărgirea intervalului de lungimi de undă valoarea A v-a deveni şi mai mică. Ca urmare, spectrul se va
I
deplasa în regiunea valorilor mai mici lui A. Cu cât concentraţia substanţei v-a fi mai mare, cu atât v-a fi mai
mare diferenţa între valoarea maximală a densităţii optice şi valoarea medie şi cu atât mai esenţială v-a fi
deviaţia de la valoarea A (fig. 4, curba I).
max

Deviaţia v-a fi mai evidentă, dacă intervalul de lungimi de undă II va nimeri asupra părţii spectrului, unde are
loc o variaţie bruscă a densităţii optice (fig. 4, curba II). Din cele expuse rezultă că măsurarea lui A este
necesar de efectuat la acea lungime de undă, unde valoarea densităţii optice este maximală.

Din cele expuse rezultă, că în cazul determinării densităţii optice a substanţelor, spectrul cărora nu posedă un
maximum bine evidenţiat, nu este obligator să tindem la obţinerea unui flux luminos cu un nivel înalt de
monocromatizare (este suficientă utilizarea fotocolorimetrului). Dacă spectrul de absorbţie a substanţei
analizate este îngust (la unii compuşi el poate atinge câţiva nm), în acest caz este necesar de utilizat
spectrofotometrul.
* Interacţiunile chimice ale substanţei în soluţie de asemenea sunt cauza deviaţiei de la legea Bouguert-
Lambert-Beer. Substanţa cercetată poate interacţiunea cu solventul (protonarea sau deprotonarea, asocierea
sau disocierea, etc.) sau cu alţi componenţi ai soluţiei.
În urma proceselor menţionate în soluţie apar particule noi cu alte proprietăţi optice. Din cele expuse rezultă
posibilitatea deviaţiilor pozitive şi negative de la legea Bouguert-Lambert-Beer.
* De exemplu, în soluţia de cromat de potasiu se stabileşte echilibrul chimic:
• 2CrO42 + 2H+  2HCrO4  Cr2O72 + H2O
Uneori forma curbei de absorbţie poate să se modifice la modificarea concentraţiei soluţiei analizate.
Astfel, soluţia indicatorului albastru de metilen posedă maximum de absorbţie la 664 nm, însă la mărirea
concentraţiei de 200 ori la această lungime de undă maximumul deja nu se depistează – el se deplasează la
600 nm.
Aceasta se explică prin formarea la concentraţii ridicate a dimerilor.
Factorii reali ce cauzează nerespectarea legii Bouguert-Lambert-Beer sunt determinaţi de modificarea
coeficientului de refracţie a mediului n şi, corespunzător, cu modificarea vitezei luminii şi lungimii de undă.
La concentraţii mici modificarea indicelui de refracţie nu se ia în consideraţie, deoarece indicii de refracţie a
soluţiei diluate şi solventului coincid .
În cazul necesităţii (soluţii concentrate) se efectuează o corecţie, înmulţind valoarea A sau  cu relaţia .
n
( n 2  2) 2
Modul de prezentare a spectrelor de absorbţie

Spectrul de absorbţie a substanţei (repartizarea energiei absorbite de substanţă după lungimi de undă) poate
fi reprezentat în formă grafică. Modul de reprezentare a spectrelor sânt diferite şi depind de valorile de pe
abscisă şi ordonată. Pe ordonată pot fi depuse densitatea optică (A), logaritmul densităţii optice (ln A),
transmitanţa (T). Pe abscisă pot fi depuse lungimea de undă (), frecvenţa, numărul de undă.
Legea aditivităţii Densitatea optică este o proprietate extensivă a substanţei. De acea densitatea optică
a unei soluţii, în care sânt dizolvate mai multe substanţe, este egală cu suma densităţilor optice ale
fiecărui component. Legea dată poate fi aplicată doar în cazul când fiecare substanţă din soluţie se
supine legii Bouguert-Lambert-Beer şi lipseşte interacţiunea între componenţii soluţiei.
Astfel, densitatea optică a soluţiei în care sânt prezenţi m componenţi la una şi aceeaşi lungime de undă
poate fi exprimată prin relaţia: A  1c1l + 2c2l + ... +mcml
Pe figura 8 sânt reprezentate spectrele a 2 substanţe separate şi spectrul sumar de absorbţie.

Spectrul de absorbţie a unei soluţii dicomponente: 1 – spectrul componentului A; 2 – spectrul

componentului B; 3 – spectrul sumar

• Spectrofotometria reprezintă o metodă cantitativă de analiză bazată pe absorbţia radiaţiei de către

molecule. În metoda dată se aplică legea Bouguert-Lambert-Beer şi legea aditivităţii.

• Metodele de determinare a concentraţiei Metoda graficului de calibrare. Se pregăteşte o serie

din 4-6 soluţii de substanţă analizată cu concentraţia cunoscută, se determină densitatea optică a
acestor soluţii la una şi aceeaşi lungime de undă şi lăţime a chiuvetei, se construieşte graficul
dependenţei Af(c). Dacă se obţine o linie dreaptă (adică se respectă legea Bouguert-Lambert-Beer),
ea poate fi descrisă de ecuaţia
• yax  b,
 • unde x – concentraţia soluţiei c;
• y – densitatea optică A;
• a – coeficientul unghiular (dacă concentraţia este molară, atunci a=);
• b – segmentul pe axa densităţii optice (de la originea de coordonate până la punctul de intersecţie a
dreptei cu axa), adică valoarea densităţii optice a soluţiei „zero” (Azero).
• Corespunzător, ecuaţia graficului de calibrare la măsurările fotometrice are forma
• A=c  Azero
• Valoarea  se calculează pentru fiecare soluţie standard şi se determină valoarea medie. Cunoscând 
se calculează concentraţia soluţiei analizate după valoarea densităţii optice:

A  Azero
c


• Metoda adaosurilor. Esenţa metodei constă în determinarea densităţii optice Ax a soluţiei cu

concentraţia necunoscută (cx) şi apoi în aceleaşi condiţii se determină densitatea optică A1 a aceleaşi
soluţii cu concentraţia necunoscută în care s-a adăugat o cantitate cunoscută de substanţă analizată
c1.
• Astfel, în soluţia a doua concentraţia substanţei determinate este cx+c1, iar densitatea optică a acestei
soluţii (A1) se formează din Ax şi densitatea optică a suplimentului (substanţei adăugate) c1l:
• A1Ax+c1l. Ca urmare vom obţine relaţia:

Ax
cx  c1
A1  Ax

Metoda titrării spectrofotometrice:

În metoda dată drept parametru care îşi modifică valoarea este densitatea optică a substanţei analizate sau a
titrantului (sau ambii). Soluţia titrată într-un vas transparent se plasează în calea fascicolului luminos (în
fotometru sau spectrofotometru) şi agitând se adaogă titrantul. După fiecare porţie de titrant se determină
densitatea optică a soluţiei.

Metoda titrării spectrofotometrice

În titrarea spectrofotometică curbele de titrare se construiesc în coordonatele c a titrantului (sau volumul) –

densitatea optică A. În acest caz este posibil de obţinut diferite forme de curbe (fig. 11): substanţa titrată nu
absoarbe lumina la lungimea de undă dată, iar titrantul absoarbe (fig. 11, a); substanţa titrată absoarbe
lumina, iar titrantul nu absoarbe (fig. 11, b); la lungimea dată de undă absorb şi titrantul şi substanţa titrată
(fig. 11, c).

Tipurile de curbe de titrare spectrofotometrică

În apropierea punctului de echivalenţă, de regulă, se o curbare a dreptelor, fapt, explicat prin decurgerea
incompletă a reacţiei chimice. De acea pentru determinarea precisă a punctului de echivalenţă se efectuează
extrapolarea segmentelor drepte ale dreptelor până la intersecţia loc.
La calcularea volumului soluţiei titrantului se ia în consideraţie modificarea volumului în procesul titrării.
Pentru aceasta valoarea A se înmulţeşte cu expresia (V0+V)/V0, unde V0 – volumul iniţial a soluţiei titrate,
V – volumul titrantului adăugat.

Refractometria – cea mai veche metodă optică de analiză. Metoda este bazată pe determinarea indicelui
relativ de refracţie (n). Refracţia luminii la frontiera de separare a două medii – reprezintă modificarea
direcţiei şi vitezei de propagare a undei luminoase.
Dacă raza de lumină trece din mediul (1) care posedă o capacitate mai mică de refracţie în mediul cu o
capacitate mai mare de refracţie (2), atunci unghiul razei incidente α va fi mai mare în comparaţie cu unghiul
de refracţie β a razei refractate.

Conform legii refracţiei, unde n2 – indicele de refracţie relativ a mediului (2) în raport cu
mediul (1).

Indicele de refracţie poate fi exprimat prin viteza luminii în mediile (1) şi (2):

Pentru majoritatea lichidelor indicele de refracţie are valoare 1,3-1,7. Prin intermediul refractometriei
putem efectua: Analiza calitativă (identificarea compuşilor)indicele de refracţie reprezintă un parametru
specific pentru compusul dat. De exemplu, prin metoda refractometrică se verifică originalitatea
eterurilor uleioase, vitaminelor, siropurilor pe bază de zahăr, etc. Analiza cantitativă bazată pe
dependenţa indicelui de refracţie de concentraţia substanţei. Р

Pefractometric pot fi analizate sistemele formate din 1-, 2- şi 3-componenţi (alcooli, zăharuri,
compuşi farmaceutici, etc.). Totuşi, în fond se efectuează analiza soluțiilor formate din 2 componenţi.
Pentru cercetarea cantitativă a amestecurilor din 3 componenţi este necesar suplimentar de determinat alţi
parametri – densitatea sau viscozitatea.
Caracteristicile metrologice Precizia joasă dar cu cât este mai mare diferenţa dintre indicii de refracţie a
componenţilor din amestec, cu atât precizia este mai mare.
Sensibilitatea joasă din care motiv metoda se aplică în diapazonul concentrațiilor mari (> 1 %).
Selectivitatea joasă deoarece n – este o mărime «nespecifică» (pentru diferite substanţe valorile n pot fi
apropiate după valoare), de aceea metoda se aplică doar pentru analiza substanţelor individuale sau
amestecurilor simple (2–3 componenţi).
Simplitatea executării şi utilajului. Rapiditatea. Cantitatea mică de substanţă pentru analiză
Factorii ce influenţează asupra semnalului analitic

1. Proprietăţile fizico-chimice ale substanţei (natura substanţei): ρ – densitatea: cu cît este mai mare ρ, cu
2
atît este mai mare n; ε – constanta dielectrică: ε = n ; α – polarizabilitatea

Condiţiile externe:
• λ – lungimea de undă: cu cît λ este mai mare, cu atît n este mai mic. Dependenţa n de λ se
numeşte dispersie;
• t – temperatura: cu cît t este mai mare, cu atît este mai mic n;
• р – presiunea (pentru gaze).

3
Concentraţia (pentru soluţii): în cazul când alţi parametri sunt constanţi indicele de refracţie liniar
depinde
nо – indicele
de concentrație:
de refracţie
undea solventului;
nр – indicele de refracţie a soluţiei;
F – factor refractometric analitic;
ω – partea de masă a substanţei în soluţie.
4. Tipul solventului (pentru soluţii)
Toate măsurările refractometrice se efectuează în condiţii externe constante: λ = const, t = const.
De exemplu valoare indică că măsurarea sa efectuat la 20 C, iar indexul D indică lungimea de undă – linia
galbenă-D a sodiului, ce corespunde λ = 589,3 nm).
Sa stabilit, că nu concret indicele de refracţie, dar o funcţie a indicelui de refracţie este direct proporţională
cu densitatea:

f(n) = r·ρ,

unde f(n) – o funcţie oarecare a indicelui de refracţie; r – coeficient de proporţionalitate, numit

refracţie specifică; ρ – densitatea.

Conform formulei Lorenţ – Lorenţ, funcţia dată are forma:

atunci: Înmulţind refracţia specifică cu masa molară obţinem refracţia molară:

Refracţia specifică şi refracţia molară nu depind de condiţiile externe – temperatura, presiunea, starea de
agregare a substanţei.

Refracţia se supune regulii aditivităţii:

1. Regula aditivităţii a refracţiei molare pentru compusul individual: refracţia moleculei este egală
cu suma refracţiilor atomilor sau suma refracţiilor legăturilor chimice:

Rmoleculei = ΣRatomilor
 Rmoleculei = ΣRlegăturilor

Cu ajutorul acestei reguli are loc identificarea compuşilor organici

2. Regula aditivităţii refracţiei specifice şi molare pentru soluţii şi amestecuri de substanţe: refracţia
amestecului este egală cu suma refracţiilor componenților separaţi, luând în considerație concentrațiile
lor:

Ramestec = R1·х1 + R2·х2 ;

ramestec = r1·ω1 + r2·ω2,

unde х – fracţia molară a componenţilor în amestec;

ω – partea de masă a componentului în amestec.

Cu ajutorul acestei reguli se efectuează analiza cantitativă a amestecului binar.

Determinarea concentraţiei
Metoda graficului de calibrare. Poate fi utilizat şi în cazul dependenţei neliniare.
Tabele refractometrice speciale n – ω, alcătuite pentru un şir de substanţe.
Metoda standardelor – după valoarea factorului refractometric analitic F.

Aparate pentru masurari refractometrice

Pentru măsurări refractometrice se folosesc refractometrele de diferite tipuri, unul din cei mai larg folosiţi
fiind refractometrul Abbe.
Părţile de bază a refractometrului Abbe:
• blocul cu prisme: este format din 2 prisme (de măsurare şi iluminare), între care se plasează un
strat subţire de substanţă;
• compensatorul dispersiei: permite de a înlătura dispersia, în rezultatul căreia lumina albă, trecând
prin prisma de măsurare, se descompune, şi frontiera de separare între lumină şi întuneric devine
neclară, colorată în culorile curcubeului;
tubul de vizionare.
Principiul de functionare
este bazat pe măsurarea unghiului limită de refracţie. Dacă raza de lumină trece din mediul (1) cu o
capacitate mai mică de refracţie în mediul (2) cu o capacitate mai mare de refracţie, adică n2 >n1
Cu mărirea unghiului α se măreşte şi unghiul de refracţie β, dar întotdeauna α > β.
Când raza incidentă se deplasează pe frontiera de separare, unghiul de refracţie devine unghi limită:
cînd =90, atunci lim 90

Deoarece , iar la =90  sin=1 Obţinem Astfel, măsurarea indicelui de

refracţie n se reduce la măsurarea unghiului limită .
 METODE REFRACTOMETRICE

• Cercetarea refracţiei luminii la propagarea acesteia prin două medii omogene transparente ce posedă
o frontieră de separare constituie una din cele mai vechi metode optice.
• Metoda refractometrică şi-a păstrat actualitatea şi în prezent ca metodă de analiză a amestecurilor, de
studiere a proprietăţilor substanţelor şi interacţiunii lor în sistemele chimice.
La trecerea razei de lumină prin interfaţa a două medii omogene transparente are loc reflectarea
parţială a luminii de la suprafaţa de separare şi răspîndirea parţială a luminii într-un alt mediu (fig.
1).

Refracţia luminii la interfaţa celor două medii

Direcţia razei în mediul următor se schimbă în conformitate cu legea refracţiei:

sin 1
n2 ( rel.) 
sin  2

Mărimea n2(rel) este numită indice relativ (coeficient) de refracţie a mediului doi faţă de mediul unu.

sin  vid
n2 ( abs.) 
Indicele de refracţie faţă de vid e numit indice absolut de refracţie: sin  2

sin  vid
n1( abs.) 
Dacă pentru mediul unu poate fi notat: sin 1 atunci:

sin 1 sin  vid  n2( abs.) n2( abs)

n2( rel.)   
sin  2 sin  ( vid )  n1( abs) n1( abs)

Indicele de refracţie relativ în raport cu aerul este numit simplu indice de refracţie n: nabs. = nabs (aer) n

La presiunea atmosferică şi temperatura de cameră nabs (aer) = 1,00027, prin urmare: nabs = 1,00027n

Indicele de refracţie depinde de lungimea de undă a luminii incidente, temperatură şi alţi factori externi.

Temperatura şi lungimea de undă, la care are loc măsurarea, de obicei sânt notate ca indici alăturaţi
simbolului n.

Inscripţia n589 indică că indicele de refracţie a fost măsurat la 25°C pentru linia galbenă-D a sodiului cu
lungimea de undă 589 nm.

Indicele de refracţie şi densitatea substanţei se modifică simbat, adică o dată cu creşterea densităţii creşte şi
indicele de refracţie. Prin cercetări teoretice şi experimentale s-a stabilit, că funcţia indicelui de refracţie f(n)
este proporţională densităţii substanţei : f(n) = r
Coeficientul de proporţionalitate r este numit refracţia specifică. Înmulţind r cu masa molară M, obţinem
refracţia molară R: R = M r . Pentru exprimarea funcţiei f(n) şi, prin urmare, pentru calcularea refracţiei
au fost propuse cîteva ecuaţii. O râspîndire largă are formula argumentată teoretic de H.Lorenz şi R.
Lorentz: Refractometrul Abbé

n 2  1M
R 2
n  2

Aplicatii ale determinarilor refractomatrice

• Metoda refractometrica de determinare a concentratiei solutiilor este folosita pe larg in diverse

sectoare ale industriei alimentare datorita rapiditatii cu care se poate realiza contolul procesului de
productie
• Determinarea substantei uscate solubile
• Determinarea concentratiei de zahar
• Determinarea substantelor grase

POTENTIOMETRIA
Metode electrochimice
PowerPoint 2222222