ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 83/2016
Dosar nr. 35089/3/2011*
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2016
Asupra cererii de recurs, din examinarea înscrisurilor din dosar, constată
următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub
nr. 35089/3/2011, la data de 12 mai 2011, reclamanta SC H.R. SRL a chemat în
judecată pe pârâta SC E.B. SRL solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va
pronunţa să se dispună constatarea executării construcţiilor metalice şi obligarea
pârâtei la predarea acestor construcţii metalice realizate până la data suspendării
lucrărilor ce fac obiectul contractului de subantrepriză încheiat la 06 noiembrie
2006.
Pârâta SC E.B. SRL, prin întâmpinare, a invocat excepţiile prescripţiei dreptului
material la acţiune şi cea a inadmisibilităţii acţiunii.
Reclamanta şi-a precizat ulterior cererea de chemare în judecată, în sensul că
prezenta acţiune are ca obiect obligaţia de a face şi nu constatarea existenţei unui
drept, solicitând obligarea pârâtei SC E.B. SRL la predarea construcţiilor metalice
realizate de către aceasta până la data suspendării lucrărilor ce fac obiectul
contractului de subantrepriză încheiat la data de 6 noiembrie 2006.
Prin Sentinţa civilă nr. 2271 din 18 martie 2013 pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins petitul 1 al cererii de chemare în
judecată formulată de reclamanta SC H.R. SRL în contradictoriu cu pârâta SC E.
SA, ca inadmisibil. S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune
aferent petitului 2 şi s-a respins acest petit ca prescris.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că petitul 1 este
inadmisibil şi că cererea nu poate fi primită întrucât partea are la îndemână o
acţiune în realizarea dreptului - obligaţia de a face - petitul 2 al cererii de faţă.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune s-a reţinut că
la data de 16 noiembrie 2006, reclamanta SC H.R. SRL - în calitate de antreprenor
general - a încheiat cu SC E.B. SRL - în calitate subantreprenor - un contract de
subantrepriză având ca obiect realizarea unei cantităţi iniţiale de 2345 de tone de
structură metalică în cadrul contractului principal de antrepriză generală încheiat cu
beneficiarul SC E.I. SRL, având ca obiectiv realizarea centrului comercial "G.A."
Berceni, termenele de execuţie previzionate fiind 30 octombrie 2006 pentru
începerea lucrărilor şi 08 mai 2007 pentru terminarea lucrărilor.
Societatea pârâtă a executat lucrări potrivit Situaţiei de lucrări nr. 1 din decembrie
2006, emiţând facturi fiscale în valoare totală de 978.745,39 lei, achitate de
reclamantă prin OP din 16 ianuarie 2007.
La data de 23 ianuarie 2007 a fost semnat un proces-verbal de constatare stadiu
lucrări, iar la data de 07 februarie 2007 antreprenorul a solicitat suspendarea
lucrărilor ca urmare a declanşării unui litigiu financiar cu beneficiarul, ulterior
contractul de antrepriză generală fiind reziliat prin Sentinţa comercială nr. 2362 din
11 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti.
Pretenţiile reclamantei au în vedere livrarea construcţiilor metalice realizate până la
data suspendării lucrărilor - 07 februarie 2007 şi prevăzute prin procesul-verbal
încheiat la 23 ianuarie 2007, construcţii achitate de societatea reclamantă.
Potrivit art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, incidente având în vedere data naşterii
raportului de drept dedus judecăţii, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial,
se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar
termenul de prescripţie a dreptului la acţiune este de 3 ani.
S-a reţinut că dreptul societăţii reclamante de a cere predarea confecţiilor metalice
executate până la data notificării suspendării lucrărilor a început să curgă la data de
07 februarie 2007, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
De asemenea, s-a mai reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada vreunei cauze de
întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei.
Totodată, prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine că termenul de prescripţie
a început să curgă de la data la care s-a dispus prin hotărâre judecătorească
rezilierea contractului de antrepriză, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada unei
convenţii a părţilor în sensul suspendării executării obligaţiilor subantreprenorului
până la soluţionarea eventualelor litigii apărute între antreprenorul general şi
beneficiarul final al lucrărilor.
Apelul reclamantei SC H.R. SRL declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins
de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 292/2013 din 18
martie 2013.
Recursul reclamantei SC H.R. SRL declarat împotriva acestei decizii a fost admis
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 2362 din
24 iunie 2014, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivare, instanţa de recurs a reţinut că instanţele de fond au făcut o cercetare
sumară a situaţiei de fapt, în sensul că nu a fost lămurită poziţia pârâtei cu privire
la cererea reclamantei prin care i s-a solicitat suspendarea efectelor contractului de
subantrepriză din 6 noiembrie 2006, situaţie relevantă asupra stabilirii momentului
de la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv data când se naşte
dreptul la acţiune.
Instanţa de recurs a avut în vedere faptul că prin adresa întocmită la data de 7
februarie 2007 reclamanta a solicitat pârâtei suspendarea contractului până la
soluţionarea litigiului cu beneficiarul construcţiei, iar la data de 23 februarie 2007 a
transmis acesteia o notificare prin care a fost convocată la conciliere pentru data de
14 martie 2007 în vederea reglementării situaţiei juridice a contractului de
subantrepriză. În strânsă legătură cu cele reţinute anterior, în baza probatoriului
administrat, va fi examinată critica referitoare la naşterea dreptului la acţiune de la
momentul pronunţării Sentinţei nr. 2362 din 11 februarie 2009 a Tribunalului
Bucureşti.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr.
345/A din 6 martie 2015, a respins ca nefondat apelul reclamantei SC H.R. SRL -
prin administrator judiciar R.P. SPRL - Filiala Bucureşti.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că notificarea privind
suspendarea executării contractului nu înseamnă o denunţare a contractului şi că în
lipsa acordului expres al subantreprenorului de a accepta reluarea executării,
ulterior clarificării situaţiei juridice a contractului principal, nu se poate susţine o
existenţă a contractului de subantrepriză pentru o durată nedefinită.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu există niciun element în corespondenţă care să
fundamenteze o recunoaştere a subantreprenorului şi astfel să permită o repunere în
discuţie a clauzelor contractuale iniţiale. Nu există nicio clauză contractuală care ar
condiţiona drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de subantrepriză de
executarea contractului principal, cu excepţia art. 2.3 şi art. 18 din contract, şi de
aceea obligaţia subantreprenorului, ca şi drept corelativ al antreprenorului, nu se
supune unei condiţii.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că obligaţia subantreprenorului devenea
exigibilă de la data de 8 mai 2007 conform acordului contractual, astfel că cererea
de chemare în judecată introdusă la data de 12 mai 2011 a fost formulată cu
neobservarea dispoziţiilor art. 1 raportat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC H.R. SRL Bucureşti - prin administrator
judiciar R.P. SPRL - Filiala Bucureşti a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art.
304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei
recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În motivarea recursului, se susţine că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că în
cauză operează prescripţia dreptului material la acţiune, stabilindu-se că momentul
de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data 8 mai 2007.
În opinia recurentei-reclamante, momentul de la care începe să curgă acest termen
al prescripţiei este data de 30 noiembrie 2011 - dată la care s-a finalizat litigiul
dintre antreprenorul general şi beneficiarul lucrării, litigiu aflat pe rolul Curţii de
Apel Bucureşti, înregistrat sub nr. 8187/3/2007.
Totodată, precizează că între contractul de antrepriză şi cel de subantrepriză există
o strânsă legătură de interdependenţă.
Pentru argumentele expuse, recurenta-reclamantă apreciază că în cauză sunt
incidente prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul reclamantei SC H.R.
SRL Bucureşti - prin administrator judiciar R.P. SPRL - Filiala Bucureşti este
fondat, iar în raport cu considerentele ce vor fi redate în continuare, decizia atacată
va fi casată, iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Chestiunea de drept supusă analizei vizează modul de soluţionare a excepţiei
prescripţiei dreptului material la acţiune, prin prisma căreia recurenta -reclamantă
invocă greşeala instanţei de apel cu privire la momentul de la care începe să curgă
termenul de prescripţie, aşa încât, criticile recurentei formulate sub aspectul
incidenţei motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. se constată ca fiind fondate.
Potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare pronunţată în cauză, instanţa de
apel avea îndatorirea să lămurească împrejurările de fapt cu privire la poziţia
pârâtei SC E.B. SA faţă de solicitarea reclamantei SC H.R. SRL Bucureşti privind
suspendarea contractului de antrepriză până la soluţionarea litigiului cu
beneficiarul construcţiei, în raport cu probatoriul ce urma a fi administrat.
Deşi sunt obligatorii aceste recomandări, potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.,
este de observat că instanţa de apel nu a respectat îndrumările instanţei de recurs în
condiţiile în care a procedat la analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la
acţiune, în lipsa unui probatoriu pertinent şi insuficient, de natură a afecta
corectitudinea raţionamentului judiciar în operaţiunea de stabilire a situaţiei de fapt
cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie,
motivarea fiind bazată astfel pe prezumţii simple.
Astfel, în rejudecare, instanţa de apel a apreciat că notificarea suspendării
lucrărilor, fără precizarea unui termen ce s-ar putea prezuma şi în absenţa reacţiei
şi oricărui răspuns din partea pârâtei, nu este susceptibilă să modifice obligaţia
pârâtei subantreprenor, dat fiind faptul că prin natura ei obligaţia de execuţie a unor
lucrări nu are caracter perpetuu.
Or, procedând la o astfel de analiză, în lipsa unui probatoriu pertinent care să
lămurească concret care a fost poziţia pârâtei faţă de solicitarea reclamantei privind
suspendarea contractului şi notificarea transmisă la data de 23 februarie 2007,
dezlegările instanţei de apel raportate la îndrumările date prin decizia de casare
sunt pur teoretice.
S-a arătat în considerentele Deciziei nr. 2362/2014 că reclamanta a iniţiat proceduri
de suspendare a contractului de subantrepriză, pe notificarea din 7 februarie 2007.
Pentru a putea evalua corect incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la prescripţie,
prin decizia de casare s-a trasat instanţei de apel obligaţia de a verifica dacă
suspendarea contractului de subantrepriză s-a produs în realitate, aspecte ce puteau
rezulta deopotrivă din corespondenţa părţilor, sau din acţiuni sau inacţiuni care să
semnifice suspendarea temporară a acestui contract.
Prin urmare, dat fiind faptul că instanţa de apel în rejudecare nu a respectat
dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în sensul de a administra probatoriu şi de a lămuri
dacă pârâta a acceptat expres sau tacit cererea reclamantei de suspendare a
contractului, rezultă că raportarea directă a prescripţiei la finele perioadei
contractuale ignoră necesitatea stabilirii cu rigoare a stării de fapt.
Soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină şi o
legitimare incontestabilă, ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar,
dispoziţiile evocate limitând însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la
problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe, ceea ce în
cauză nu s-a făcut.
Consecinţa nerespectării îndrumărilor date de instanţa de recurs, respectiv a
încălcării prevederilor art. 315 C. proc. civ., o reprezintă nulitatea hotărârii, motiv
pentru care Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc.
civ., va admite recursul formulat de reclamanta SC H.R. SRL Bucureşti - prin
administrator judiciar R.P. SPRL - Filiala Bucureşti, va casa decizia recurată şi va
trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC H.R. SRL Bucureşti - prin
administrator judiciar R.P. SPRL - Filiala Bucureşti împotriva Deciziei civile nr.
345/A din 6 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a
civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2016.
ICCJ. Decizia nr. 92/2016. Civil. Pretenţii. Recurs →
Vezi și alte spețe de la aceeași

Detalii: https://legeaz.net/spete-civil-iccj-2016/decizia-83-2016