Tehnici folosite pentru dezvoltarea moralității

Educaţia morală este un proces continuu, toate disciplinele de învăţământ cu situaţiile educative
specifice având o contribuţie în sfera morală. În funcţie de vârsta copiilor, de contextul general, de
conţinutul utilizat drept suport pentru educaţia morală, educatoarea poate alege strategii analogice,
inductive, deductive, algoritmice, euristice etc.Există, pe lângă metodele şi situaţiile generale de predare-
învăţare, metode specifice de educaţie morală, ele fiind utilizate pentru formarea conştiinţei morale (mai
ales metodele expozitive) sau pentru formarea comportamentului moral al copiilor (metode acţionale).

Dimensiunea morală a educaţiei reprezintă o componentă esenţială atât a procesului instructiv-

educativ cât şi a acţiunii exercitate de familie, mediul social, colectivul de copii, având ca scop formarea
conştiinţei şi conduitei civilizate a preşcolarului în conformitate cu normele sociale şi cu particularităţile de
vârstă. Toate activităţile din grădiniţă au influenţă şi în direcţia educării morale, dar acest aspect este
urmărit cu preponderenţă în activităţile din domeniul educaţiei pentru societate.

METODELE ŞI PROCEDEELE EDUCAŢIEI MORALE

Între componentele educaţiei, cea morală ocupă un loc deosebit datorită rolului pe care-l joacă în
afirmarea şi integrarea în societate a copilului. Comportamentul moral se bazează pe cunoştinţe,
sentimente, convingeri, deprinderi şi obişnuinţe, o voinţă puternică, încât urmărirea şi formarea acestora
pretinde nu numai un program bine articulat ci şi un sistem coerent de metode şi procedee prin care să
putem preveni apariţia unor eventuale obstacole şi să asigurăm realizarea la nivel ridicat a tuturor
obiectivelor urmărite.

Formarea unui comportament moral pretinde o metodologie şi o strategie complexă, variată,

dinamică şi adecvată numeroaselor componente care trebuie formate şi dezvoltate. Nu atât numărul
metodelor şi procedeelor utilizate în acest proces reprezintă o dificultate, cât integrarea lor într-un sistem,
articularea lor într-o metodologie flexibilă, adaptabile diverselor situaţii în care se găseşte educatoarea şi
preşcolarul.

Principalele metode care stau la dispoziţia oricărui cadru didactic sunt: povestirea, explicaţia morală,
prelegerea morală, convorbirea morală, dezbaterile morale, problematizarea, studiul de caz, exemplul,
exerciţiul moral, aprecierea şi sancţionarea sau aprobarea şi dezaprobarea. Abilitatea şi măiestria
educatorului îl vor ajuta să adapteze fiecare procedeu sau metodă la specificul situaţiei pe care o are de
rezolvat. Metodele verbale se îmbină cu cele practice. Aprobarea şi dezaprobarea se pot succeda uşor,
după cum metoda explicaţiei poate urma un exerciţiu sau un exemplu, sau analiza unui caz.

Domeniul educaţiei morale este delicat şi de aceea cere competenţă şi artă pentru a soluţiona
numeroasele probleme pe care le ridică formarea profilului moral al unui copil. Aceasta înseamnă că un
cadru didactic trebuie să ştie să aleagă şi să folosească cu măiestrie metodele care-i pot oferi şansele cele
mai mari de succes.

De asemenea, nu trebuie să uite nici un moment că această bogată metodologie va trebui să fie
permanent însoţită de exemplul său personal, de atitudinea ireproşabilă din punct de vedere moral în
toate împrejurările.
 Cadrul organizatoric al educaţiei morale are valenţe formative importante în cazul utilizării metodelor
cu abilitate. Se face necesară evaluarea nivelului educaţiei morale a fiecărui elev, pentru a putea
supraveghea şi dirija permanent acest proces cu privire specială la realizarea unităţii dintre conştiinţă şi
conduită.

Acţiunile educative se desfăşoară în mod organizat şi sistematic şi au, totodată, rolul de a valorifica
acele influenţe care se exercită în mod neorganizat asupra copilului. Folosind metodele cele mai adecvate
se urmăreşte construirea conştientă a personalităţii morale a copilului în concordanţă cu imperativele
moralei societăţi. (I.Nicola, D. Farcaş, anul 1990, p. 31).

1. Explicaţia morală

Cu ajutorul ei, educatoarea dezvăluie copiilor conţinutul unei cerinţe, norme, reguli morale. Încă de la
o vârstă timpurie, exerciţiile de comportament sunt precedate de scurte explicaţii: cum să-i respecte pe
adulţi şi pe colegi, cum să salute, cum să se ajute reciproc, să respecte programul grădiniţei, etc. Iniţial
accentul cade pe modul în care trebuie respectată o cerinţă morală, pentru ca pe parcurs să se extindă şi
asupra respectării ei.

Pentru a avea nu doar funcţie informativă, ci şi stimulativă este nevoie ca explicaţia să fie însoţită de
material şi fapte concrete. Acestea pot declanşa trăiri afective care determină o conduită corespunzătoare.

2. Convorbirea morală

Este o discuţie sau un dialog între educator şi copii care are drept scop atât clarificarea unor
cunoştinţe morale cât şi declanşarea unor trăiri afective prin valorificarea experienţei de viaţă a copiilor.

Convorbirile pot fi organizate sau ocazionale. Cele organizate se desfăşoară cu întreaga grupă, iar cele
ocazionale se desfăşoară cu grupuri de copii sau individual, de câte ori este necesar. Pornind de la un
substrat faptic, copiii pot sa-şi exprime liber opţiunile în legătură cu faptele sau cerinţele morale discutate
şi să conştientizeze efectele eventualelor abateri sau încălcări ale cerinţelor morale sau, dimpotrivă, să-şi
întărească un comportament pozitiv. Astfel se poate afirma că această metodă are funcţii de informare,
sensibilizare, corectare, întărire privitoare la conştiinţa şi conduita morală a copilului.

3. Povestirea morală

Constă în relatarea într-o formă accesibilă şi atractivă a unor întâmplări şi fapte reale sau imaginare
cu semnificaţii morale. Prin folosirea unui limbaj plastic-intuitiv a unor procedee artistice sau dramatice, a
unui material intuitiv adecvat, copilul este transpus într-un mod de viaţă care-l ajută să înţeleagă sensul
unor norme sau reguli morale.

4. Exemplul moral

Spre deosebire de celelalte metode care descriu modul în care să se comporte copiii, prin exemple, le
sunt oferite modele concrete de comportare. Locul prescripţiilor verbale, care avea menirea de a descrie
cum urmează să fie comportamentul, este preluat de un model concret ce ilustrează comportamentul în
desfăşurarea sa (Ioan Nicola, 2000, p. 227). Efectul acestui model depinde atât de calitatea modelului cât şi
de modul în care este perceput. Caracteristică vârstei preşcolare este o tendinţă de imitare deosebit de
puternică ce măreşte foarte mult efectul sugestiv al comportării altora. Preşcolarul preia modelul fără
niciun fel de prelucrare sau filtrare internă, încercând să se comporte identic cu modelul care devine
pentru el un impuls spre acţiune.
 Exemplele îşi pot exercita acţiunea direct sau indirect. Atunci când sunt oferite de persoanele aflate în
anturajul copilului - părinţi, educatoare, colegi, adulţi - acţionează nemijlocit asupra copilului prin
interrelaţionare. În acest sens, exemplul părinţilor şi al educatoarei este de mare importanţă în
influenţarea conştiinţei şi conduitei copilului (în măsura în care presupune o îmbinare armonioasă a
autorităţii şi a afecţiunii).

Preocuparea acestora ar trebui să se îndrepte, în primul rând, asupra propriei atitudini şi

comportări, deoarece exemplul lor devine un instrument ce acţionează asupra personalităţii copilului.

Exemplele indirecte constau în relatarea şi descrierea unor fapte şi acţiuni morale exercitate de o
anumită persoană într-o anumită situaţie. Acestea se pot realiza cu ajutorul povestirii, textelor literare,
filmelor, revistelor, etc.

Pentru ca efectul exemplului moral să fie cel dorit se impun anumite condiţii de ordin
psihopedagogic:

- crearea unui climat psihosocial cu o puternică încărcătură afectivă care să fie favorabil unei relaţii bazate
pe comuniune, ataşament, respect între educatoare şi copii;

- educatoarea să aibă calităţi şi conduite care să dovedească, în relaţiile cu copiii, că este un exemplu demn
de urmat;

- să se evite decretarea unui copil ca exemplu integral pentru colegii săi. Exagerarea în acest sens poate
avea efecte nedorite atât pentru cel în cauză care poate dezvolta trăsături ca individualism, aroganţă, cât şi
pentru ceilalţi copii care pot simţi frustrare sau subapreciere.

Modelele negative pot fi utile doar în măsura în care copilul, raportându-se la ele, se detaşează,
adoptând o conduită opusă.

5. Exerciţiul moral

Pedagogia defineşte exerciţiul moral ca o repetare sistematică şi organizată a unor acţiuni, în condiţii
relativ identice, cu scopul formării deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală, al elaborării şi
stabilirii trăsăturilor de voinţă şi caracter implicate în atitudinea şi conduita morală a copilului.

În practica educativă se disting două momente principale ale exerciţiului moral: formularea cerinţelor
şi exersarea propriu-zisă.

Cerinţele exprimate pot să îmbrace diferite forme externe la care ne vom referi în continuare:

 Ordinul

Este o formă mai atenuată, care este însoţită de explicaţii şi argumente privitoare la necesitatea
împlinirii obligaţiilor.

 Dispoziţia

Este o formă de ordin mai atenuată, care este însoţită de explicaţii şi argumente privitoare la
necesitatea împlinirii obligaţiilor.

 Îndemnul şi sugestia
 Sunt forme indirecte de formulare a cerinţelor prin care copiii pot fi stimulaţi să desfăşoare anumite
acţiuni.

 Rugămintea

Este o metodă prin care se solicită îndeplinirea benevolă a unei sarcini, lăsând copilului libertatea de
a decide în legătură cu momentul şi modul ei de îndeplinire. Este de dorit însă să nu ajungă la refuzul
îndeplinirii ei şi aceasta poate fi posibilă prin tact, printr-un ton adecvat, care să declanşeze mobiluri
interioare ce se vor reflecta asupra conduitei.

În cazul acestei metode, relaţia autoritate - supunere este mijlocită de mobiluri interne ale conduitei.
Dacă acestea sunt sesizate de cadrul didactic, se pot obţine rezultate foarte bune, chiar superioare celor
obţinute prin constrângere.

 Încrederea

Avansul de încredere se poate acorda în diferite situaţii unor copii care prezintă carenţe în anumite
direcţii. De exemplu unor copii mai puţin disciplinaţi li se poate încredinţa sarcina de a urmări disciplina
colegilor, copiilor egoişti li se poate încredinţa sarcina de a-şi ajuta colegii.

 Utilizarea perspectivelor

Presupune a le face cunoscute copiilor diferite obiective ce urmează să fie atinse în activitatea lor.
Acestea pot avea un efect mobilizator prin aspiraţiile individuale şi colective pe care le declanşează în
conştiinţa copiilor. Primele vizează satisfacerea unor interese personale care necesită eforturi
individuale, iar celelalte se referă la obiectivele unui grup, realizarea lor fiind posibilă prin cooperarea
membrilor grupului.

 Încurajarea

Prin stimularea mobilurilor interne este antrenată, cu precădere, componenta afectiv-

motivaţională. Prin expresii verbale apreciative sunt încurajate comportamentele pozitive de menţinere a
angajării în respectarea regulilor şi cerinţelor morale.

 Stimularea prin promiterea unei recompense

Reprezintă o metodă de întărire pozitivă extrinsecă. Recompensa promisă, declanşează o gamă de

trăiri afective ce-i determină pe copii să desfăşoare o anumită activitate. Se urmăreşte ca, treptat, să se
facă trecerea de la motivarea extrinsecă la cea determinată de însuşi conţinutul activităţii.

6. Exersarea propriu-zisă

Este un proces care presupune îndeplinirea consecventă şi sistematică a cerinţelor formulate în

vederea întăririi componenţelor conştiinţei morale şi a formării conduitei morale. Exersarea este deosebit
de importantă pentru interiorizarea cerinţelor cuprinse în normele moralei sociale care devin, astfel,
elemente ale conduitei morale, reflectate în relaţiile copilului cu ceilalţi, cu societatea şi cu sine însuşi.
Antrenarea copiilor în diferite activităţi şi acţiuni care presupun organizarea unor situaţii de relaţionare are
drept rezultat formarea deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare cât şi a trăsăturilor de voinţă şi
caracter.
7. Metode de întărire a deprinderilor şi obişnuinţelor morale

Aprobarea: reprezintă o modalitate de întărire pozitivă, întrucât constă în acceptarea, recunoaşterea

şi confirmarea rezultatelor şi manifestărilor morale ale copiilor de către o autoritate externă. Mecanismul
care stă la baza acestei întăriri este declanşarea unor trăiri afective pozitive care stimulează atitudinea şi
comportamentul moral al subiectului în direcţiile în care s-au manifestat anterior. Aprobarea apare ca o
confirmare a concordanţei între cerinţele moralei sociale şi materializarea lor în rezultatele şi faptele
morale ale copiilor. Această modalitate de întărire oferă copilului posibilitatea de a deosebi binele de rău
cât şi de a adera la prescripţiile normelor morale.

Aprobarea se poate manifesta în forme diverse, individuale sau colective:

 Acordul se constituie ca exprimarea mulţumirii faţă de respectarea sau împlinirea cerinţelor

adresate copiilor şi poate îmbrăca forma unor gesturi sau cuvinte apreciative.
 Lauda este o formă de apreciere verbală care poate fi confidenţială sau publică. Atunci când
este făcută în faţa colectivului poate consta în evidenţierea unor fapte care pot fi recomandate
spre a fi urmate.
 Recompensa este o formă premială folosită în cazul unor rezultate ce depăşesc nivelul de
exigenţă impus, plasându-le peste valoarea medie de manifestare a unor fapte şi acţiuni morale
(Ioan Nicola, 2000, p.236).

Recompensele pot fi de ordin material sau spiritual şi, dintre acestea, este indicat ca pe măsura dezvoltării
copilului să fie utilizate, cu prioritate, cele spirituale.

Pentru ca recompensa să-şi atingă scopul de a întări un comportament pozitiv se impun câteva reguli:

- să fie raportată la fapte morale concrete şi pe măsura lor;

- argumentarea lor să fie făcută prin criterii precise şi fără subiectivism;

- să se evite folosirea lor exagerată spre a evita devierea motivaţiei interne spre una centrată pe obţinerea
recompensei.

În ceea ce priveşte aprobarea, în general, se impun, de asemenea, câteva consideraţii de ordin

psihopedagogic:

- evitarea aplicării stereotipe şi la intervale prea scurte care ar genera diminuarea valorii sale afective;

- diversificarea formelor de aprobare şi alegerea unui moment potrivit pentru aplicarea ei;

- asigurarea unui consens între aprecierea educatorului şi opinia colectivului pentru a se evita riscul izolării
celui recompensat.

8. Metode de frânare şi eliminare a comportamentelor negative

Dezaprobarea reprezintă forma negativă a întăririi, constând din respingerea unor fapte şi manifestări
nedorite ale copilului. Prin transmiterea unor informaţii care induc stări afective neplăcute, are rolul de a-l
determina pe copil să înceteze repetarea acţiunii respective. Stârnind sentimente de vinovăţie, ruşine,
culpabilitate etc., această metodă aduce copilul într-o stare de disconfort moral determinându-l să
părăsească manifestările negative şi să-şi sincronizeze comportamentul cu cerinţele formulate în prealabil.
Dezaprobarea se poate manifesta în mai multe forme:

 Dezacordul exprimă nemulţumirea faţă de modul în care au fost îndeplinite cerinţele, prin
gesturi sau verbal.
 Observaţia poate fi adresată individual sau în faţa colectivului şi vizează un aspect concret al
comportamentului unui copil sau al unui grup, cu privire la îndeplinirea defectuoasă a unei
sarcini.
 Avertismentul constă în exprimarea indignării faţă de îndeplinirea deficitară a unor sarcini cu
menţiunea că va fi urmată de o pedeapsă în cazul în care abaterea nu se remediază.
 Pedeapsa este cea mai înaltă formă de dezaprobare care se aplică atunci când copilul refuză
îndeplinirea sarcinii. Rezolvarea conflictului care apare între atitudinea copilului şi cerinţele
educatoarei reclamă uneori aplicarea pedepsei. Aceasta are scopul de a declanşa o atitudine de
regret faţă de faptele comise şi de a mobiliza copilul în direcţia evitării unei atitudini de
împotrivire faţă de normele şi regulile date.

Ca modalităţi de pedepsire pot fi utilizate mai multe forme:

- privarea de anumite privilegii sau confiscarea unor obiecte;

- suportarea consecinţelor faptelor (de exemplu, nu-şi găseşte o jucărie pentru că nu a aşezat-o în ordine la
locul ei);

- repararea unor daune produse de încălcarea regulilor;

- izolarea copilului într-un loc, singur, pentru câteva minute, atunci când nu-şi mai poate controla
comportamentul.

Se impun şi în cazul pedepsei, câteva condiţii a căror respectare îi conferă eficienţă:

- să fie pe măsura faptei săvârşite;

- să fie aplicată imediat pentru a face posibilă înţelegerea de către copil, a gravităţii faptei;

- să fie individualizată, să ţină seama de particularităţile individuale şi de context;

- să nu fie folosită prea des, pentru că astfel efectul ei scade;

- educatoarea (părintele) să zică ce face şi să facă ce zice;

- să nu fie însoţită de o atmosferă încordată, de privarea de afecţiune a copiilor.

CONCLUZII

Privite în ansamblu, toate metodele educaţiei morale pot avea un aport important la formarea
conştiinţei şi conduitei morale a copiilor dar, recomandabil este să fie utilizate metodele de întărire
pozitivă concomitent cu restrângerea, pe cât posibil, a celor de întărire negativă.

Îmbinarea lor armonioasă asigură concordanţa între trebuinţe, tendinţe şi cerinţe morale cât şi între
libertate şi constrângere. Măiestria didactică se va concretiza în acele strategii care vor da copilului
impresia libertăţii chiar în acţiunile şi cerinţele care îi sunt impuse.
BIBLIOGRAFIE

1. Ambrus, Z. (2004). Programe educaţionale: Activităţi şi metode de grup pentru formarea moralităţii şi
civismului elevilor. Presa Universitară Clujeană.

2. Buneseu, Vasile. (1994). Ghid practic pentru aplicarea programei de educaţie moral civică în
învăţământul primar. Bucureşti: Editura Coresi.

3. Cristea, S. (1996). Pedagogie generală. Managementul educaţiei. Bucureşti:

Editura Didactică şi Pedagogică.

4. Nicola, I. (2000). Tratat de pedagogie şcolară. Ediţia a doua, revizuită. Bucureşti: Editura Aramis.

5. Nicola, I., Farcaş, D. (1990). Pedagogie generală. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.