Motivaţiile care conduc la dragostea trupească autonomizată

Psihologii şi psihiatrii care au deja ceva experienţă se confruntă deseori cu pacienţi ce declară că
nu simt mare lucru când au parte de o experienţă erotică. Multe femei mărturisesc că acceptă
aceste experienţe numai pentru a păstra un bărbat sau pentru a se conforma concepţiei
dominante, potrivit căreia o fată odată ajunsă la o anumită vârstă, trebuie să aibă parte neapărat
de o relaţie sexuală. Alte femei declară că acceptă astfel de experienţe dintr-un sentiment de
generozitate. Văd în relaţia sexuală ceva ce trebuie oferit bărbatului şi pentru care cer în schimb
să fie ocrotite. Acelea care caută deja plăcerea sexuală consideră că, dincolo de plăcere, motivul
pentru care se lasă purtate într-o astfel de experienţă este o combinaţie de generozitate şi mânie.
Doresc să-l constrângă pe bărbat să le fie într-un fel recunoscător.

Bărbaţii se simt deseori la început incapabili să aibă o relaţie trupească, iar, pe măsură ce au parte
de ea, continuă să le fie teamă de o nereuşită, ceea ce se şi confirmă uneori. Ceea ce se observă,
totuşi, este faptul că aceştia nu se bucură de obicei de un extaz impresionant atunci când le este
dată o astfel de experienţă. Concluzia care s-ar putea trage de aici este că principala raţiune
pentru care urmăresc să aibă astfel de experienţe ţine de nevoia de a-şi dovedi bărbăţia. Adesea
motivaţia unei experienţe de tipul acesta este nevoia pe care o resimt de a putea vorbi prietenilor
lor de aventura avută cu o seară înainte, chiar şi atunci când nu s-a întâmplat nimic deosebit.
Motivul principal îl constituie dorinţa de a se găsi împreună cu prietenii pe tărâmul lipsit de
pericole pe care îl presupun aventurile galante spuse la un pahar de bere.

Să încercăm să înţelegem acest fenomen. Care ar putea fi factorii subiectivi ai unor astfel de
tendinţe? Ce îi mişcă pe oameni spre această obsesivă preocupare modernă pentru sex? Poate fi
nevoia omului modern de a-şi dovedi în vreun fel identitatea, şi care constituie o motivaţie
fundamentală atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, după cum arăta foarte exact Betty Friedan,
cu 15 ani în urmă, în cartea sa The Feminine Mystique, carte care a şi contribuit la cultivarea
ideii egalităţii dintre sexe şi a interschimbabilităţii rolurilor erotice. Lupta pentru egalitate nu
numai că neagă frecvent diferenţele biologice dintre bărbaţi şi femei, care sunt fundamentale, dar
şi sensibilităţile diferite ale acestora, diferenţe care îşi aduc o contribuţie decisivă la starea
extatică a dragostei.

Încercarea de a pune pe picior de egalitate cele două sexe poartă în sine o contradicţie evidentă;
nevoia psihică presantă de a-ţi dovedi că eşti identic partenerului tău conduce la respingerea
propriilor sensibilităţi – ce au un caracter atât de singular – şi are ca rezultat tocmai subminarea
sentimentului identităţii. Această contradicţie cultivă tendinţa noastră de a încerca să funcţionăm
ca nişte maşini chiar şi în dragoste.

Un alt motiv al acestei exacerbări a sexualităţii din zilele noastre este dorinţa imperioasă a
omului modern de a-şi învinge cumva singurătatea. Este o încercare disperată de a evita
sentimentul de gol şi apatia. Îndrăgostiţii respiră şi transpiră din greu, sperând că vor găsi un
răspuns corespunzător în trupul celuilalt, numai ca să-şi dovedească lor înşile că propriul lor trup
nu este mort. Caută un răspuns, o dorinţă în celălalt, ca să-şi demonstreze lor înşişi că au şi ei
sentimente. Cele pe care le numim dragoste (e vorba de aceste sentimente superficiale) şi care nu
sunt decât rezultatul unei tragice pervertiri, reprezintă cu totul altceva, perpetuând şi consfinţind
mai departe singurătatea noastră.

Deseori se poate constata greutatea sarcinii (provocării) pe care o implică acest etalon al iubirii
masculin-sexualizate la bărbaţi. Mentalitatea pe care şi-au împropriat-o dă impresia că au fost
supuşi unui îndelung proces de spălare a creierului, atunci când s-a urmărit – prin tot felul de
mijloace de îndoctrinare – ieşirea lor în evidenţă ca şi campioni ai sexului. Care ar fi însă
premiul acestei competiţii la care toţi se simt chemaţi? Nu numai bărbaţii, dar şi femeile încearcă
să-şi dovedească că pot face faţă comandamentelor mitului masculinităţii exacerbate. Şi ele
trebuie să respecte exigenţele impuse de un astfel de mit, să facă dovada unei pasiunii (trupeşti)
nebuneşti şi să aibă parte de mult-râvnitul orgasm. În cercurile de psihoterapie este recunoscut
faptul că preocuparea exagerată faţă de capacitatea erotică apare în general ca o încercare de a
compensa întrucâtva presentimentul unei neputinţe erotice.

Folosirea dragostei trupeşti autonomizate pentru dovedirea capacităţii erotice a condus la

accentuarea aspectelor tehnice în relaţia de dragoste, ducând, după cum se poate observa, chiar la
un ciudat fenomen de suicid (autonimicire) al iubirii. Această grijă exagerată pentru partea
tehnică în relaţia trupească este şi cea care omoară în cele din urmă orice sentiment de dragoste.

Îndrăgostiţii sunt gata de cele mai multe ori să se lipsească pe ei înşişi de orice plăcere numai
pentru a-i dovedi partenerului cât de capabili sunt din punct de vedere erotic. Nu se dau în lături
să facă orice li se pare că merită pentru a funcţiona în paradigma masculin-provocatoare, orice
care să-l impresioneze pe celălalt, chiar dacă acest lucru nu înseamnă pentru ei mai multă plăcere
sau satisfacţie. Acest fapt este un simbol pe cât de sinistru, pe atât de adevărat al cercului vicios
în care este înregimentată civilizaţia noastră.

Cu cât vrea cineva să facă mai evidentă dovada potenţei sale erotice, cu atât se raportează mai
mult la relaţia trupească – una dintre cele mai intime şi mai personale manifestări ale omului – ca
la executarea unui rol ce poate fi apreciat pur şi simplu pe baza unor criterii exterioare. Şi cu cât
se vede omul pe sine mai mult ca un mecanism, educat şi direcţionat fiind pe o astfel de
aşteptare, cu atât mai mult slăbeşte sentimentul de respect faţă de sine însuşi şi faţă de partenerul
său; iar cu cât acest sentiment este mai slab, cu atât mai mult se diminuează dispoziţia şi putinţa
de dăruire autentică în dragoste. Rezultatul la care duce acest proces de autonimicire a dragostei
este că, pe termen lung, iubitul care aduce cea mai mare împlinire în dragoste partenerului său
este acela care se arată mai degrabă neputincios din punctul de vedere al unei masculinităţii
sexualizate.

Un aspect deosebit de important iese aici la iveală, dacă realizăm că toată această grijă exagerată
pentru „satisfacerea” partenerului este o expresie cu totul anormală pentru ceea ce ar trebui să
constituie latura sănătoasă şi fundamentală a relaţiei trupeşti, care ţine mai mult de mulţumirea şi
experienţa confirmării de sine a îndrăgostitului, de care poate avea parte doar în calitate de
dăruitor către celălalt. Bărbatul este deseori profund recunoscător femeii care i-a dat posibilitatea
de a o satisface, conducând-o la orgasm. Această atitudine de recunoştinţă a lui se plasează
cumva la mijloc între pasiunea trupească şi tandreţe, între erotism şi dragoste, aparţinând cumva
amândurora.

Mulţi bărbaţi nu-şi percep identitatea ca bărbaţi până ce nu ajung să satisfacă o femeie din punct
de vedere trupeşte. Cadrul însuşi al relaţiilor interpersonale este de aşa natură încât întâlnirea
erotică să nu ofere deplina satisfacţie şi să nu aibă un deplin înţeles cât timp iubiţii nu se simt în
stare să-şi satisfacă unul altuia nevoile. În definitiv este vorba de neputinţa celui îndrăgostit
atunci când nu e în stare să simtă bucuria satisfacerii celuilalt; satisfacere care se plasează
dincolo de acea sexualitate pervertită care urmăreşte doar folosirea celuilalt, precum violul sau
sexualitatea care face apel la constrângere psihică, de tipul seducţiei donjuaneşti.

Desigur problema gravă nu este nevoia în sine a iubitului de a-şi satisface partenerul, ci faptul că
atunci când e vorba de întâlnire trupească nevoia aceasta este legată deseori numai de aspectul ei
tehnic, accentuându-se doar satisfacerea simţuală a celuilalt. Ceea ce lipseşte din relaţia celor
doi, aspect pe care şi vocabularul nostru îl scoate în evidenţă, este experienţa unui schimb
reciproc de conţinuturi sufleteşti, sentimente şi doriri mai înalte, precum şi descoperirea bogăţiei
interioare, care în mod firesc cere timp şi răbdare. Numai în acest fel se poate da chiar şi acestei
stimulări simţuale – atunci când bineînţeles nu se sar etapele –, putinţa de a se adânci mai mult în
sentiment, iar sentimentului de a se adânci în afecţiune, pentru a ajunge în final la dragoste.

Este uşor de înţeles de ce tendinţele moderne de a transforma dragostea într-un mecanism sunt
legate atât de mult de problema neputinţei erotice. Trăsătura specifică unei maşinării este că
poate face toate mişcările ce îi sunt comandate, însă niciodată nu va simţi ceea ce face. Un
student eminent la medicină, unul dintre cei care făceau psihoterapie pentru a-şi trata neputinţa
erotică, a avut un vis revelator. Se făcea că cerea în vis terapeutului să-i introducă o ţeavă în cap,
care urma să-i străbată tot trupul, ieşind prin cealaltă extremitate asemenea unui penis imens. Era
sigur în visul său că ţeava putea constitui de acum o puternică şi demnă de invidiat erecţie.
Această inteligentă progenitură a epocii noastre „luminate” nu înţelegea că ceea ce vedea în vis
ca pe o soluţie era exact problema lui, adică faptul că se vedea pe sine asemenea unei maşini de
găurit. Imaginea simbolică a rolului său, cu adevărat nemaiîntâlnită, este extraordinar de
elocventă. Locul pe unde intră ţeava respectivă este capul, văzut ca sediu al creierului şi al minţii
şi simbol al pragmatismului epocii noastre dezorientate. Sistemul foarte inteligent visat
desconsideră cu desăvârşire, după cum se vede, locul sentimentelor, al inimii, al plămânilor şi
chiar al stomacului. Drumul urmat este drept, fără oprelişti, din cap până în penis. Cea care se
pierde pe drum este tocmai inima.

Nu există statistici exacte ale neputinţei umane din punct de vedere erotic de-a lungul timpului.
Impresia ce iese la iveală este că neputinţa erotică se dezvoltă cu precădere în această perioadă în
care ne bucurăm de o libertate erotică fără margini.

Pentru a putea înţelege atmosfera specifică care domină în zilele noastre, cineva ar putea să-şi
arunce ochii pe faimosul periodic Playboy, despre care se spune că în epoca lui de înflorire, în
Occident, era citit cu precădere de studenţi şi de clerici. Pot fi văzute femei dezbrăcate având
sâni supradimensionaţi, injectaţi cu hormoni speciali, plasate de regulă lângă cei intervievaţi,
unde mai pot fi citite chiar şi articolele unor oameni de prestigiu. Cititorul poate avea
sentimentul că revista descoperă, desigur, o zonă a „progresului”.

Însă, dacă eşti mai atent, observi o expresie ciudată la fetele pozate, fete ce îţi par dintr-o dată
distante, robotizate, neatrăgătoare, chiar dacă sunt dezbrăcate complet. În aspectul lor se poate
întrevedea o personalitate tipic schizoidă. Cel care le priveşte mai atent descoperă cu surpriză că,
în realitate, nu sunt deloc „sexy” şi că Playboy a mutat frunzele de smochin ale lui Adam şi ale
Evei de la organele genitale la faţă .

Multe scrisori către redacţia ediţiei americane sunt scrise de către clerici sau se referă la aceştia,
având o anumită legătură cu religia. Există, spre exemplu, scrisori care au următorul titlu „A fost
Iisus Hristos playboy?” , întrucât, „după cât se pare”, s-ar fi îndrăgostit de Maria Magdalena. Nu
se spunea despre El că mânca şi bea bine? Acest tip de problematizare de genul celui menţionat
mai sus este foarte des întâlnit la greci, care au tendinţa accentuată de a descoperi şi a provoca
scandaluri erotice printre clerici, căutând toate acele elemente din tradiţia şi viaţa Bisericii care
ar indica, chipurile, faptul că concepţia masculinităţii sexualizate domină şi în această zonă. Un
exemplu recent este „Ultima ispită a lui Hristos”, a lui Kazantsakis-Scorsese, film pentru care s-
au aflat în polemică cele două poziţii sau concepţii care abordează această problematică a iubirii,
adică înţelegerea lumească şi cea bisericească asupra concepţiei masculin-provocatoare asupra
dragostei. Ambele părţi au fost de acord că, dacă Hristos a avut dragoste pentru oamenii de lângă
el, ar fi trebuit să aibă parte şi de o anumită dispoziţie masculină faţă de partea femeiască. Cei
mai extremişti dintre ei susţineau, pe de altă parte, că dacă Hristos S-a făcut părtaş dragostei
omeneşti în integralitatea ei, Acesta nu ar fi putut fi decât un playboy tipic, afirmaţie înfierată,
desigur, cu promptitudine de ceilalţi, considerând-o a fi o blasfemie; până la urmă, s-a ajuns la
concluzia că nu a nutrit dragoste de tip erotic faţă de nimeni, şi nimeni nu ar fi simţit aşa ceva
pentru El.

La rândul ei, Maria Magdalena, fie a simţit dragoste (eros) pentru Hristos şi, prin urmare, a avut
o dispoziţie trupească pentru Acesta, fie s-a raportat duhovniceşte la El, deci nu a putut simţi o
astfel de dragoste. Din punct de vedere al tradiţiei ortodoxe nu există această dilemă, întrucât ea
are o altă înţelegere asupra dragostei, care este cu totul diferită de cea masculin-sexualizată.

Tradiţia bisericească face referire – accentuând aceasta în mod special – atât la dragostea lui
Dumnezeu faţă de om, cât şi la dragostea omului faţă de Dumnezeu. „Dar, pentru a nu părea că
spunând aceste lucruri încălcăm dumnezeieştile cuvinte, să asculte toţi câţi pun într-o lumină
proastă termenul de dragoste […] Scria dumnezeiescul Ignatie Teoforul, propria mea dragoste a
fost răstignită (Rom. 7, 3) [… ] Pentru aceea şi marele Pavel, atunci când a fost învăluit de
dragostea dumnezeiască, preschimbat fiind de puterea ei extatică, a spus cu acea gură inspirată
de Dumnezeu: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2, 20), fiind asemenea unui
adevărat îndrăgostit aflat în faţa lui Dumnezeu, după cum spunea: „trăind nu propria lui viaţă, ci
viaţa iubitului, ca pe unul mult preaiubit” .

„Iubindu-L (pe Hristos) femeile cele întru tot cinstite, de nimic au socotit cele plăcute ale vieţii,
poftind cu dorire a Lui singură strălucire şi dumnezeiască luminare” (Canonul Duminicii Tuturor
Sfinţilor). Sfântul Ioan Scărarul ne spune despre femeia păcătoasă că „a putut cu uşurinţă să
lovească dorirea cu dorire” , adică acea dragoste de tip masculin-sexualizată, care este „în
realitate idolul sau căderea iubirii”, a fost respinsă prin singurul mod prin care dragostea
falsificată putea fi respinsă, adică printr-o dragoste adevărată.

Dragostea omului pentru Dumnezeu este un răspuns la dragostea lui Dumnezeu pentru om.
„Trebuie dar să îndrăznim să spunem pentru adevăr şi aceasta, că şi Acesta Care este cauza
tuturor, din dragoste bună şi frumoasă, dintr-o bunătate fără margini, a ieşit din Sine prin grija
faţă de toate cele ce sunt, şi care, într-un anumit fel, este atras de bunătate, de afecţiune şi de
dragoste” .

Ne putem întreba pe bună dreptate de ce aceia care îmbrăţişează concepţia masculin-

provocatoare asupra dragostei, simt nevoia atât de des şi de mult pentru o îndreptăţire religioasă?
Dacă ar fi descătuşaţi de vechile prejudecăţi pe cât lasă să se înţeleagă, cum de nu se pot bucura
fără grijă de libertatea lor? Am putea deduce că propagatorii concepţiei masculin-exacerbate
asupra dragostei simt până la urmă o anumită nesiguranţă, pe care încearcă s-o desfiinţeze, fie
anihilând orice tendinţă de contestare a percepţiei lor deformate din partea adevăratei iubiri, fie
folosind orice mijloc de forţă pentru a o converti.

Din direcţia de unde se proiectează această viziune masculin-sexualizată asupra dragostei, apare
şi acea imagine a bărbatului care este cu totul încrezător, distant, fermecător, de necucerit, care
vede femeia doar ca pe un accesoriu al îmbrăcămintei lui moderne. Playboy, de pildă, nu conţine
reclame la produse împotriva cheliei, anunţuri despre centre de slăbire sau despre orice altceva
ce ar putea întuneca imaginea bărbatului superman. Atât articolele serioase, cât şi interviurile cu
personalităţi de marcă întăresc o astfel de imagine.

Harvey Cox concluziona cu mulţi ani în urmă că Playboy este antierotic în esenţa lui, fiind „cea
mai nouă şi mai ingenioasă modalitate în acest refuz continuu al bărbatului de a fi om”, şi că
„întreg acest fenomen, din care Playboy constituie numai o parte, înfăţişează în culori vii faptul
înfricoşător al unui nou tip de tiranie” . Analizând spiritul revistei Playboy cu douăzeci de ani în
urmă, în legătură cu moda şi cu centrele de distracţie pe care le propunea, poetul şi sociologul
american Calvin Herton l-a numit, pur şi simplu, neofascism sexual. Playboy surprinde o
trăsătură foarte importantă a societăţii americane, despre care Cox spunea că nu este de fapt
decât „teama refulată de o legătură reală cu o femeie” . Poate că, în definitiv, concepţia masculin-
provocatoare despre dragoste are ca şi cauză teroarea resimţită de omul modern apusean în faţa a
ceea ce ar trebui să însemne o apropiere mai de profunzime faţă de semenul său, teroare ce nu a
făcut, poate, decât să identifice în stil puritan apropierea de celălalt cu păcatul de moarte.