Copilul nazdravan si pisicuta

de Frumusanu Florentina

Ca orice poveste si povestea noastra incepe cu “A fost odata ca niciodata” si este

o poveste despre un copil tare zvapaiat pe nume Eric. Demult, demult, pe vremea cand
animalele vorbeau cu oamenii si se intelegeau bine si intre ele, traia intr-un orasel mic de
la poalele muntelui, un copil. Era destul de mare sa poata face multe nazbatii dar destul
de mic pentru a-si da seama de pericolele in care intra de unul singur.
Si parca degeaba il invata mama lui, o femeie blanda si iubitoare, cum e mai bine sa faca
anumite lucruri, ca micutul tot in incurcaturi intra.
Intr-o zi cand mama il ajuta sa coboare de pe un zid nici prea mare dar nici mic, i-
a spus unde e mai bine sa puna piciorul pentru a fi in siguranta, micutul se incapatana sa
coboare fara sa asculte si cazu. A vrut sa coboare de la o distanta prea mare si sa treaca
peste treapta de jos, adica ultima piatra pe care trebuia sa paseasca, doar era un baiat mare
si curajos, nu? Dar ce credeti, s-a lovit el destul de tare dar a avut si un pic de noroc, a
cazut cu spatele sprijinit de mama sa. A plans putin, dar a uitat destul de repede. Ce sa
vezi, cand au ajuns acasa il asteptau pisicutele de care aveau grija pe langa casa. Acestea
vorbeau intre ele. Prima spuse: „Am auzit ca Eric a cazut azi. L-a vazut o prietena de-a
mea de pe strada vecina. Cred ca e suparat”. A doua pisica zise: Nu cred ca a cazut prea
tare, e destul de vioi, mai bine am pleca pana nu ne jumuleste prea tare.” Pisicilor le era
frica de nazdravan pentru ca de prea multe ori le chinuise. Una singura a ramas sa vada ce
face copilul. Era mai mica si mai curajoasa.
„Pisicute!” Exclama copilul cand le vazu. Dar mai vazu si cum acestea o iau la
fuga din calea sa. „A mai ramas una!” a spus el. Si o ridica de jos. Era un copil dragalas
totusi. Pisicutei ii placu atingerea lui, apropierea de el. Acesta o apropie de el si o saruta
pe cap. Pisicuta incepu sa toarca. Era chiar bine la el in brate. Dar mai apoi ii dadu
drumul de sus si alerga dupa alta mai mare, pe care nu o putea prinde niciodata. Pisicuta
se scutura, isi aranja blanita ciufulita si se uita cu teama ca nu cumva sa o calce cand vine
spre ea.
Era dragut copilasul, insa era bine sa fie atenta. Si asa cum spuneam la inceput,
animalele puteau vorbi cu oamenii. Iar pisicuta ii spuse baiatului: „Eric, stiu ca ai cazut si
te-a durut, mi-a spus o alta pisicuta. Stii cat e de neplacut sa cazi, te rog data viitoare sa
incerci sa ma pui jos mai incet, m-am lovit si eu cand m-ai aruncat din brate”.
Eric s-a oprit din goana dupa pisica cea mare si a privit-o pe micuta. Si-a dat
seama ca si pe ea a durut-o si i-a spus: „Scuze pisicuto, n-am vrut sa-ti fac rau ”. Apoi s-a
asezat pe o piatra langa pisicuta si a inceput sa o mangaie.
Asa a inceput o prietenie adevarata intre baiat si pisicuta. I-a ales un nume, caci
nu avea: „O sa-ti spun Miti!” a zis el incantat si o mangaie din nou. Era un nume potrivit
pentru o pisicuta. „Miau, imi place Miti, e frumos!” a spus micuta. Iar baiatul cel
nazdravan a uitat sa mai fie prea nazdravan cand o vedea pe Miti. Parca ii dadea ceva din
blandetea ei, din calmul si linistea ei. Iar ea, pisicuta avea parca mai mult chef de
joaca...era mai plina de energie.
 Se vedeau in fiecare zi, copilul crestea, pisicuta crestea si ea, amandoi se bucurau
unul de celalalt si erau fericiti.
Eric era si acum tot un baietel zvapaiat, mai facea traznai in continuare, dar parca
din ce in ce mai mult se linistea si devenea mai bland, mai intelept. Pisicuta ii daduse un
exemplu de rabdare, de echilibru, de bunatate. Iar el, fara sa observe macar, incepuse sa-i
semene putin cate putin.
Ce mult timp pretios au petrecut impreuna si cat de mult se minuna si se bucura
mama copilului cand vedea cat de bine se inteleg, cat de fericiti sunt impreunasi cat de
frumos se joaca cei doi prieteni.