Sunteți pe pagina 1din 21

BACTERIOLOGIE

CURS I
SISTEMATICA ŞI NOMENCLATURA MICROORGANISMELOR

Microbiologia medicală umană are ca obiective principale de cercetare :


-relaţiile dintre microorganisme şi gazda lor umană;
-capacităţile antiinfecţioase ale gazdei, principiile şi metodele de diagnostic etiologic al
infecţiilor;
-bazele tratamentului şi profilaxiei bolilor infecţioase.
În funcţie de agenţii infecţioşi studiaţi, distingem mai multe ramuri importante:
1. Bacteriologia – studiază bacteriile, celule procariote cu o structură mult mai complexă;
2. Virusologia – studiază virusurile, cele mai mici structuri biologice cu potenţial patogen,
agenţi paraziţi intracelular obligatoriu;
3. Micologia – studiază fungi (ciuperci), organisme eucariote cu o structură celulară avansată;
4. Parazitologia – studiază agenţi parazitari, cu organizare unicelulară sau pluricelulară.

1. CLASIFICAREA BACTERIILOR

Clasificarea bacteriilor constituie o preocupare permanentă a cercetătorilor. Considerăm că în


cazul medicilor dentişti este necesar să cunoască următoarele metode de clasificare a
microorganismelor:
- clasificarea taxonomică;
- clasificarea după proprietăţi morfologice
- clasificarea după proprietăţi de cultură
- clasificarea după proprietăţi metabolice
- clasificarea după proprietăţi de patogenitate
- clasificarea după proprietăţi în funcţie de procesele de oxido-reducere

Criterii de clasificare în cadrul bacteriilor

a) Clasificarea taxonomică are la bază “unitatea taxonomică sau taxonul” care uneşte o sumă
de indivizi asemănători între ei în virtutea descendenţei dintr-un strămoş comun, deci posesori ai
unei informaţii genetice comune.

1
În taxonomia bacteriană se porneşte de la un substantiv grec sau latin care defineşte cel mai
evident caracter al microorganismelor, care primeşte un anumit sufix latin pentru a diferenţia
ordinele, familiile şi genurile. Speciile se definesc prin două nume latine: al genului, care se scrie
cu majuscule, urmat de un adjectiv care caracterizează specia.
Astfel:
Ordinele primesc sufixul – ales (Spirochetales: speria = buclă, chaete = păr – bacterii în formă
de păr buclat); familiile primesc sufixul – aceae (Enterobacteriaceae: enteron = intestin, bacterii
care trăiesc în intestine); genurile primesc sufixuri variabile: -um (Clostridium), -us
(Staphylococcus), -a (Leptospira), -as (Pseudomonas).
Speciile definite prin cele două nume latine Staphylococcus aureus, Streptococcus pyogenes,
Clostridium perfringens, Leptospira icterogenes, variante (biotipuri), tulpini (lizotipuri).
Serotipurile se diferenţiază după anumite reacţii serologice (Salmonella, Shigella).
Biotipurile se clasifică după reacţii biochimice (fermentarea zaharurilor – Corynebacterium).
Lizotipurile se identifică după sensibilitatea la bacteriofagi (Staphylococcus).

Tabel 1 Clasificarea taxonomică a bacteriilor cu localizare la nivelul


cavităţii orale

Ordin Familie Gen Specii Grupe Lizotip


Serotip
-um, - us, Gen+caracter Reacţii Sensibilitate
Ales Aceae -a, -as specific serologic la
e bacteriofagi
Staphylococcus: 21 grupe
Eubacteriales Micrococcaceae Staphylococcus - aureus (I,II,III,IV,V)
- epidermidis
frecvent
- saprophyticus
Streptococcus: Grup A:
- pyogenes tip
Eubacteriales Streptobacteriaceae Streptococcus Serologic
1-49
Streptococcus:
- fecalis Grup D
- faecium
Streptococcus: 80
Eubacteriales Lactobacteriaceae Streptococcus - pneumoniae serotipuri
( 1,2,3
importanti
în

2
patologie)

Neisseria:
A,B,C,D,
Eubacteriales Neisseriaceae Neisseria - meningitidis
X,Y,Z,W
135
Corynebacterium 15
Eubacteriales Corynebacteriacea Corynebacterium - diphteriae serotipuri
e (1,2,3
importanţ
i in în
patologie)
Clostridium:
- perfringens
Eubacteriales Bacillaceae Clostridium - histolyticum
- septicum
- oedematiens
- sporogenes

b)Clasificarea după proprietăţile metabolice distinge două entităţi:


b.1) modelul energetic ce cuprinde bacterii:
- chimosintetizante (obţin energia rezultată din reacţii chimice de oxidare) şi,
- fotosintetizante (obţin energia din reacţiile luminoase);
b.2) modelul sintezei ce cuprinde bacterii:
- autotrofe (sintetizează toţi metaboliţii esenţiali plecând de la compuşi anorganici:
sulfobacterii, nitrobacterii). Sunt, în general, bacterii nepatogene;
- heterotrofe (necesită în vederea sintezelor proprii atât materie organică cât şi compuşi
anorganici). Sunt bacterii patogene, producătoare de infecţii.

c)Clasificarea după proporţia de baze de ADN nuclear


Raportul dintre bazele azotate (adenină, guanină, citozină şi timină)
GC
= 40 % este constant la celulele eucariote (40%), indiferent de specie, şi variabil la
G C  AT
bacterii procariote în funcţie de gen şi specie.
Exemple:
 Clostridium perfringens 30 – 32%
 Pneumococcus 38 – 40%
 Staphylococcus 32 – 34%
 Salmonella, Shigella 52 – 54%

3
d)Clasificarea după homologia nucleotizilor din ADN nuclear, are în vedere asemănările
structurale dintre unităţile repetitive din molecula de ADN. Acestea sunt determinate prin tehnici
de hibridizare de ADN bacterii etalon (genul Ervinia). Dacă există o asemănare între nucleotizii
celor două populaţii, se formează o punte rezultând un “hibrid” rezistent la tratarea cu DN-ază.

e)Clasificarea după relaţiile cu celelalte vieţuitoare


 Microorganisme utile (saprofite) omului şi animalelor – Familia Enterobacteriaceae,
Genul Escherichia, Genul Proteus;
 Microorganisme dăunatoare (patogene) omului şi animalelor - Familia
Enterobacteriaceae, genul Salmonella, genul Shigella, genul Treponema, specia
Mycobacterium tuberculosis, bacilul Koch, specia Streptococcus pyogenes, specii Neisseria
meningitidis, Neisseria gonorrhoeae.
f) Clasificarea după capacitatea litică asupra altor bacterii: liogrupuri.
Au la bază observaţia că punerea în contact a două tulpini bacteriene poate fi urmată de
distrugerea uneia dintre ele (liza bacteriană).

g) Clasificarea după proprietăţile morfologice


 mobilitate:
 mobile (genul Escherichia, genul Proteus)
 imobile (genul Salmonella, genul Shigella, genul Klebsiella)
 formă:
 coci (genul Staphylococcus, genul Streptococcus)
 bacili (familia Enterobacteriaceae, familia Mycobacteriaceae, bacilul Koch)
 spirili (genul Treponema, genul Leptospira, genul Borrelia)
 aşezare:
 izolaţi şi în grămezi – genul Staphylococcus
 diplo – specia Streptococcus pneumoniae, genul Neisseria
 lanţuri – genul Streptococcus

4
h) Clasificare după proprietăţi de cultură
 mărimea , forma, caracterul coloniei (mici: streptococci; mari: bacilul difteric; caracter S
– smooth (gen Streptococcus, gen Staphylococcus) sau R – rough (gen Mycobacterium, gen
Conynebacterium, gen Bacillus)
 hemoliza: totală “beta” (specia Streptococcus pyogenes, specia Staphylococcus aureus)
sau parţială “alfa”(specia Streptococcus pneumoniae, specia Streptococcus viridans)

i) Clasificarea după proprietăţile metabolice


 fermentarea zaharurilor – ex. fermentarea lactozei: lactozo pozitivi (gen
Escherichia, gen Klebsiella), lactozo negativi (gen Proteus, gen Salmonella, gen Shigella)
 activităţi enzimatice – coagularea plasmei: coagulazo pozitivi (specia Staphylococcus
aureus) sau negativi (specia Staphylococcus saprophyticus)
j) Clasificarea după procesele de oxido – reducere ce stau la baza respiraţiei

 bacterii strict aerobe – respiraţie oxibiotică


 bacterii anaerobe – fermentaţie bacteriană
 bacterii facultative anaerobe – bacterii ce se pot adapta la ambele tipuri de respiraţie
 bacterii microaerofile – suportă mici cantităţi de oxigen.

2. MORFOLOGIA BACTERIANĂ

Un criteriu important pentru identificarea bacteriilor îl constituie morfologia celulei bacteriene.


Această morfologie poate varia în limitele permise de mecanismele genetice sub influenţa a
numeroşi factori de mediu fizici şi chimici (temperatură, pH, etc.).
Morfologia propriu-zisă a bacteriilor se referă la următoarele elemente:

2.1. Dimensiunile bacteriilor


Dimensiunile bacteriilor pot varia în funcţie de specie, de condiţiile de mediu şi de stadiul de
dezvoltare al culturii. În general, aceste dimensiuni sunt de ordinul micronilor, foarte puţine
specii având dimensiuni sub un micron. Bacteriile cele mai mici fac parte din genurile Brucella,
Bordetella şi Haemophilus (0,1 – 0,5 microni), iar cele mai mari sunt: Bacillus anthracis (3 – 8
microni ) şi Treponema pallidum (5 – 20 microni ).

5
Cele mai frecvente forme bacteriene întâlnite în cavitatea orală au dimensiuni cuprinse între 0,5 –
2 microni (coci), 0,5 – 10 microni (bacili) şi 10 – 15 microni (spirili).

2.2. Forma şi aşezarea bacteriilor


După formă, bacteriile se pot grupa în mai multe categorii:
2.2.1. Forma sferică, cocoidală cu diametrele egale “izodiametric” sau inegale: ovalară,
lanceolată sau de forma “triunghiurilor de brânză topită” (Diplococcus pneumoniae), reniformă
(Neisseria gonorrhoeae şi meningitidis).
Cocii pot fi dispuşi izolat sau se pot grupa în mod caracteristic.
• diplo (dispunere în perechi). Celulele rezultate rămân grupate două câte două (Diplococcus
pneumoniae, Neisseria meningitidis);
 strepto (coci dispuşi în lanţuri). Celulele rezultate după diviziune rămân alături şi alcătuiesc
lanţuri (ex. Streptococcus pyogenes);
 stafilo (coci dispuşi în ciorchine) (ex. Staphylococcus aureus, Staphylococcus epidermidis).
2.2.2. Forma cilindrică – bacilii se prezintă sub formă de bastonaşe mai mult sau mai puţin
drepte, cu diferenţe evidente între lungime şi lăţime. Germenii cu forme alungite, numiţi şi bacili,
pot fi:
- cilindrici
- fuziformi, sau cu
- extremităţile uşor deformate.
Formele cilindrice au capetele tăiate drept (Bacillus anthracis) sau le au uşor rotunjite
(Escherichia coli); aspectul fuziform este dat de zona centrală mai dilatată şi capetele ascuţite
(Fusobacterium fusiformis). Alţi bacili au capetele mai dilatate decât restul corpului dând aspect
de halteră sau de măciucă (Corynebacterium diphteriae).
În general, bacilii pot să fie drepţi (majoritatea speciilor) sau uşor încurbaţi (Mycobacterium
tuberculosis).
În ceea ce priveşte dispoziţia bacililor, ei pot fi întâlniţi izolaţi (enterobacterii), în perechi
(diplobacili – Klebsiella pneumoniae), în lanţuri (streptobacili – Bacillus anthracis), în palisadă
(ca scândurile unui gard) sau dispoziţie întâmplătoare dând aspectul literelor chinezeşti
(Corynebacterium diphteriae) sau de tipar X,Y,Z,N (Mycobacterium tuberculosis).
2.2.3. Forma spiralată cuprinde 3 subtipuri morfologice:
 vibrionul, în formă de virgulă (gen Vibrio: Vibrio cholerae);

6
 spirilul cu mai multe tururi de spiră rigide (Spirillum volutans);
 spirocheta în formă de spirală cu mai multe ture de spiră, flexibile, mai mult sau mai
puţin regulate (gen Borrelia) şi nedeformabile în cazul genului Treponema şi Leptospira.
Deseori, în culturile vechi sau sub influenţa diverşilor agenţi fizici, chimici sau biologici
(temperatură, pH, chimioterapice) pot să apară forme modificate ca aspect: filamentoase, umflate,
ramificate. De asemenea, unii germeni, chiar în culturi obişnuite, se prezintă sub forme diferite.
Acest fenomen se numeşte pleomorfism.
2.2.4. Forme intermediare – cocobacili (parvobacterii şi germeni anaerobi).

3. STRUCTURA CELULEI BACTERIENE

Dacă forma celulei bacteriene a putut fi evidenţiată la microscopul optic obişnuit, cunoaşterea
structurii bacteriei a devenit posibilă numai odată cu perfecţionarea mijloacelor de cercetare ca:
 descoperirea microscopului electronic şi utilizarea tehnicilor de secţiuni ultrafine;
 descoperirea microscopului cu contrast de fază;
 utilizarea metodelor fizico-chimice de izolare a diferitelor structuri microbiene
(ultrasunete, tratamente cu enzime, centrifugări diferenţiate);
 microdisecţii.
Cu ajutorul acestor metode s-a dovedit că celula bacteriană are o structură complexă, fiind
formată din următoarele elemente:
- obligatorii: peretele celular, membrană citoplasmatică, citoplasma, nucleul;
- facultative: capsula, cilii sau flagelii, pilii şi sporul.
ELEMENTE OBLIGATORII
3.1. Peretele celular este situat la exteriorul corpului bacteriei, este foarte rigid determinând şi
menţinând forma ei caracteristică. Peretele celular are o grosime medie de 150Å.
Funcţiile peretelui celular sunt multiple:
1. asigură forma bacteriilor;
2. este sediul antigenelor implicate în răspunsul imun;
3. este sediul unor receptori celulari, proteine, virusuri;
4. susţinerea mecanică şi protecţia celulei;
5. rol în fenomenul de osmoză, fiind permeabil selectiv pentru substanţele nutritive din mediu şi
pentru produsele de excreţie celulară (produse de catabolism, toxine, enzime, etc);

7
6. este răspunzător de afinitatea tinctorială a germenilor faţă de coloranţii bazici (coloraţia
Gram);
7. în cadrul procesului de diviziune celulară, peretele celular împreună cu membrana
citoplasmatică participă la formarea septurilor transversale.
Grosimea peretelui celular, ca şi structura şi compoziţia chimică sunt variabile în raport cu specia
bacteriană.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, membrana celulară este formată dintr-un compus de
bază: peptidoglicanul sau mureina (polimeri formaţi din 2 tipuri de hexoze: N.acetil glucozamina,
N.acetil muramic) → schelet de bază.
Unii constituenţi chimici aflaţi în peretele celular sunt specifici pentru bacterii: acidul muramic,
acidul diaminopimelic şi acizii theicoici. Aceştia din urmă sunt prezenţi numai la bacteriile Gram
pozitive. Acizii theicoici au un rol funcţional important:
1. leagă ionii de Mg²+ şi creează microclimatul funcţiei sistemului enzimatic al membranei;
2. leagă enzimele autolitice (implicate în creşterea peretelui celular şi reglarea diviziunii);
3. sunt importante antigene de suprafaţă (implicate în reacţii de sensibilizare);
4. sunt receptori pentru bacteriofagi şi colicine.
După cele relatate mai sus, există o diferenţă de compoziţie chimică a peretelui la bacteriile Gram
pozitive şi cele Gram negative. Peretele bacteriilor Gram pozitive este format în mare parte din
glucopeptide parietale, mai ales din acid muramic, acid diaminopimelic şi câţiva acizi aminaţi
(acid teichoic).
Peretele bacteriilor Gram negative cuprinde glucopeptidele parietale mai sus citate şi un complex
glucido-lipido-proteic în care cantitatea de lipide este mare (20%). Structura acestor germeni este
mult mai complexă şi mai puţin omogenă. Prezintă două membrane: membrana externă şi
membrana internă, separate de un spaţiu periplastic.
Membrana externă – conţine lipopolizaharidul (LPS) a cărui structură este constituită din trei
părţi: • lipidul A (dotat cu activitate toxică)
• polizaharide (constituie antigenul R)
• monozaharide caracteristice de specie sau de tip (alcătuiesc antigenul “0”
somatic)
Membrana internă – alcătuită din fosfolipide şi proteine.
Peretele celular lipseşte la o serie de bacterii inferioare: Mycoplasma.
Protoplastul şi sferoplastul.

8
a) Protoplastul reprezintă bacteria Gram pozitivă după îndepărtarea completă a peretelui celular
sub acţiunea lizozimului şi penicilinei. Protoplaştii păstrează funcţiile biologice ale celulei din
care provin.
b) Sferoplastul. Bacteriile Gram negative nu-şi degradează complet peretele celular sub acţiunea
lizozimului. În medii hipertonice, celula se transformă în sferoplast – corp sferic echivalent cu
protoplastul, însă înconjurat de constituenţii peretelui care au rezistat acţiunii lizozimului.
c) Formele L – forme derivate din protoplaşti şi sferoplaşti într-un mediu osmotic protector.
Prezenţa lor în anumite zone ale organismului favorizează infecţia cronică.
3.2. Citoplasma.
Citoplasma bacteriilor reprezintă un sistem coloidal format din proteine, enzime, lipide, pigmenţi,
hidraţi de carbon, săruri minerale şi apă. Caracteristic citoplasmei tuturor fiinţelor vii este
prezenţa unei mari cantităţi de acid ribonucleic (ARN) care, în mod special la bacterii, este în
cantitate mare. Aspectul structural al citoplasmei este variabil în funcţie de specie, vârsta culturii
şi de condiţiile de mediu.

3.2.1. Ribozomii din citoplasmă sunt în formă aproape sferică. Mărimea şi stabilitatea
ribozomilor s-au dovedit a fi în funcţie de concentraţia ionilor de Mg şi K (80-150Å). Din punct
de vedere chimic, ribozomii conţin un tip special de ARN şi proteine cu greutate moleculară
30.000 D.
Ribozomii au un rol esenţial:
1. în procesul de biosinteză al proteinelor celulare;
2. sunt sediul unui număr mare de enzime (oxidative, ribonuclează). Ei au tendinţa de a se grupa
în grămezi alcătuind ceea ce se numesc polizomi (poliribozomi), ce au o acţiune mult mai
eficientă în procesul de biosinteză proteică decât ribozomii individuali.

3.2.2. Incluziile – sunt formaţiuni structurale inerte care apar în citoplasma bacteriilor la sfârşitul
perioadei lor de creştere activă. Mediul în care se dezvoltă, tipul şi vârsta bacteriilor influenţează
prezenţa şi abundenţa incluziilor. În funcţie de compoziţia lor chimică ele se pot clasifica în:
 Polimerii anorganici – reprezentaţi de polimetafosfaţi cunoscuţi sub denumirea de
granulaţii de volutină. Au fost descrişi prima dată de Babeş şi Ernst, care i-au numit “corpusculi
metacromatici”. Se găsesc în număr mare la grupul Corynebacterium;

9
 Incluziile anorganice simple – sunt reprezentate de granulaţiile de carbonat de calciu şi de
granulaţii de sulf coloidal;
 Polimerii organici: incluziile de glicogen şi amidon sunt considerate ca rezervor de
material energetic şi sunt prezente mai ales la germenii sporulaţi aerobi;
 Incluziile lipidice – au rol de rezervor de material nutritiv în celulele tinere, iar în cele
batrâne apar mai mult ca un semn de degenerescenţă. În celulele vii ele apar ca picături rotunde
refringente.
În general, incluziile au fost considerate ca formaţii structurale prezente constant în celula
bacteriilor. Ca importanţă biologică reprezintă rezerve substanţiale nutritive folosite de celulă în
anumite etape ale ciclului de dezvoltare.

3.2.3. Vacuolele – sunt formaţii sferice care conţin diferite substanţe în soluţii apoase, având

o membrană lipoproteică denumită tonoplast. Vacuolele apar ca rezultat al activităţii


metabolice sau ar fi un loc de acumulare al produşilor toxici pentru celulă, fapte ce ar explica
numărul mare al acestora în citoplasma celulelor bătrâne.

3.3.2.4. Plasmidele – reprezintă unităţi genetice extracromozomiale (ADN extracromozomial cu


o moleculă mai scurtă decât ADN-ul celular). Acestea imprimă anumite caractere bacteriei
purtătoare (plasmida “R” este legată de apariţia rezistenţei la unele chimioterapice).

3.3. Nucleul
Nucleul este una din componentele importante ale celulei bacteriene. Spre deosebire de nucleul
celulelor eucariote (celulele aparţinând fiinţelor superioare) nucleul bacterian nu este delimitat de
o membrană diferenţiată, masa nucleară vine în contact direct cu citoplasma (caracter de celulă
procariotă). Cercetările asupra compoziţiei chimice au arătat că nucleul celulei bacteriene conţine
acid dezoxiribonucleic (ADN).
Este localizat, de obicei, în partea centrală a celulei, reprezentând 5-16% din volumul ei. Pe
secţiuni ultrafine s-a observat existenţa cromozomului bacterian, alcătuit dintr-o singură moleculă
de ADN. La nivelul nucleului este înscrisă zestrea genetică, acesta dirijând şi procesul de
diviziune celulară.

10
3.4. Membrana citoplasmatică
Membrana citoplasmatică (membrana celulară) este situată imediat sub peretele celular,
înconjoară citoplasma separând-o de exteriorul celulei. Are o grosime de 50-100Å şi o structură
triplustratificată. Din punct de vedere a compoziţiei chimice conţine: lipide, proteine, ARN,
enzime şi carbohidraţi.
Membrana citoplasmatică are un rol funcţional – participă la:
 formarea septului transversal în timpul diviziunii;
 rol în permeabilitatea celulară; au loc transporturi de electroni şi procese de fosforilare
oxidativă; este sediul enzimelor citocrom oxidaze ce participă în metabolismul energetic
(respiraţie bacteriană).
Din membrana citoplasmatică pătrund spre citoplasmă invaginări de formă lamelară sau ca nişte
săculeţi numiţi mezozomi.
3.4.1. Mezozomii – fac legătura între membrana citoplasmatică şi materialul nuclear, participă în
procesul de replicare a cromozomilor şi sinteza componentelor peretelui celular. La acest nivel se
găseşte sediul enzimelor ce intervin în reacţiile de oxidoreducere.

ELEMENTE ANEXE
Există şi o serie de elemente care se întâlnesc numai la unele specii bacteriene.
Acestea sunt:

1. Capsula
După unii autori, toate bacteriile prezintă la periferie un strat mucos foarte subţire, invizibil cu
mijloacele uzuale de cercetare (el ar constitui antigenele de înveliş care conferă virulenţă
germenilor), care constituie microcapsule (Wilkinson), (stafilococi, streptococi).
Unele bacterii, însă, prezintă la exterior un înveliş format dintr-o masă gelatinoasă bine delimitată
şi uşor de evidenţiat, numit capsulă.
Aceasta se pune în evidenţă numai prin coloraţii indirecte când se încorporează în mediu anumiţi
coloranţi (tuşul de China) care fac ca această formaţiune să apară la microscop ca un halou
incolor în jurul celulei bacteriene.
Prezenţa stratului mucos, ca şi prezenţa capsulei, determină vâscozitatea mediului lichid în care
se cultivă bacteriile respective. În cazul în care cultura se face pe medii solide, aspectul coloniilor
este umed, lucios, mucoid. Compoziţia chimică a capsulelor este diferită de aceea a celulei
bacteriene. În general, este de natură polizaharidică, ca la Streptococcus pneumoniae

11
(mucopolizaharidică), sau polipeptidică, ca la B. anthracis şi mucopeptidică ca la Klebsiella.
Uneori, însă, poate fi constituită din complexe lipidice sau lipoproteice (gen Brucella).
Este de semnalat faptul că diversele specii bacteriene pot conţine diverse polizaharide cu
compoziţii chimice diferite. Mai mult, chiar în cadrul aceleiaşi specii, diverse tulpini pot avea
compoziţii chimice diferite, ceea ce permite diferenţierea lor serologică. Formarea capsulei
depinde de mai mulţi factori:
- condiţiile de mediu (compoziţia mediului) şi
- faza de dezvoltare a bacteriei.
Capsula exercită un rol:
1. Protector în virulenţa germenilor.
2. Conferă protecţie bacteriilor faţă de agenţii antimicrobieni (lizozim, enzime litice,
complement).
2. Fimbriile (fimbria = franjuri) sau pilii comuni (pilu = păr) sunt nişte formaţiuni filamentoase
rigide aşezate pericelular la anumite bacterii (Gram negative). Ele se pot întâlni atât la bacteriile
ciliate, cât şi la cele neciliate.
Sunt formaţiuni tubulare cu diametru exterior de 70Å care nu au rol în mobilitatea bacteriei, ci în
fixarea acesteia pe substraturile solide. În afara pililor de tip obişnuit (aşa numiţi “pili comuni”)
există la unele bacterii (cu anumite particularităţi genetice) o categorie aparte de pili denumiţi
“pili F”, (asupra cărora se va reveni în capitolul de genetică bacteriană – variabilitatea genetică
(“pili sexuali”).
3. Organele locomotorii sunt reprezentate de cili şi flageli.
Cilii şi flagelii sunt formaţiuni anexe care se întâlnesc numai la numite specii bacteriene şi care
conferă o mobilitate deosebită bacteriilor care le au.
Cilii se întâlnesc numai la numite specii, fiind prezenţi la bacili, vibrioni, spirili şi, numai
excepţional, la coci.
Din punct de vedere chimic, flagelii sunt formaţi din proteine complexe, denumite flageline,
constituite din 14 acizi aminaţi (antigeni specifici).
După localizarea şi numărul flagelilor, s-au descris următoarele tipuri:
 bacterie monotrichă, cu un singur cil lung la un capăt (ex. Vibrion holeric);
 bacterie amfitrichă, cu câte un cil la cele 2 capete ale corpului (ex. Treponema pallidum);
 bacterie lofotrichă, cu un mănunchi de cili la unul sau ambele capete (gen Pseudomonas);

12
 bacterie peritriche, cu cili dispuşi de jur împrejurul celulei (ex. gen Proteus, gen
Salmonella).
 Bacteriile lipsite de cili se numesc atriche.
4. Cromatoforii. Sunt formaţiuni citoplasmatice specializate ca centre fotochimice. Ele sunt
prezente la bacteriile fotosintetizate purpurii, constituind până la 40 – 50% din greutatea uscată a
celulei (ex. Rhodospirillum rubrum).
5. Sporul. Anumite bacterii pot da naştere unor formaţiuni numite endospori. Acest fenomen de
sporogeneză este des întâlnit la familia Bacillaceae, fiind constant aproape la genul Clostridium
şi facultativ la genul Bacillus. Din punct de vedere morfologic, sporul are forma ovalară sau
sferică, are dimensiuni variabile, curpinse între 0,5 – 0,9 microni sau 1 – 1,5 microni.
Aşezarea lui în celulă variază la diferitele specii şi observăm:
 bacili având sporul aşezat central sau subterminal, mai mic decât celula (deci nu-i
modifică forma). Aceştia sunt caracteristici bacteriilor ( B. antrax);
 bacili cu spori aşezaţi central sau subterminal mai mari decât celula bacteriană (deci îi
modifică forma). Aceştia sunt caracteristici clostridiilor (Cl. oedematiens, Cl. histolyticum);
 bacili cu spori terminali având dimensiuni mai mari decât celula (B. tetanic).
Sporii se pun, în general, în evidenţă prin coloraţii speciale. Cu ajutorul microscopului electronic
şi a secţiunilor ultrafine s-a putut pune în evidenţă structura internă a sporilor. Pe pereţii sporali se
găseşte o formaţiune externă gelatinoasă:
1. Exosporium (rămăşiţă a celulei vegetative);
2. Pereţii sporali sau învelişurile sporale sunt constituite din două straturi, unul extern, în legătură
cu exosporul şi altul intern, în legătură cu cortexul;
3. Cortexul, la rândul lui, are o structură lamelară;
4. Sporoplasma – masă densă şi opacă, în care aparatul nuclear se distinge la periferie şi ADN-ul
cromozomial, sporal.
Din punct de vedere chimic, sporul este foarte bogat în lipide şi acid ribonucleic (ARN), Ca şi
Mg. Formarea sporului are loc în trei faze succesive (după Knaysi, 1951):
a) stadiul preparator;
b) stadiul de prespor;
c) stadiul de maturaţie.
În momentul germinării sale (în condiţii favorabile), sporul se măreşte şi, la un moment dat, se
produce o ruptură a membranelor prin care iese noua celulă vegetativă.

13
Sporii reprezintă o formă de rezistenţă şi de conservare a speciei. Dintr-o celulă bacteriană apare
un spor şi dintr-un spor se formează o singură celulă vegetativă.
Ei păstrează proprietăţile celulei din care provin şi le transmit celulei germinative. Sporul
reprezintă forme de viaţă latente, cu procese metabolice foarte reduse şi, datorită acestui lucru, au
o longevitate foarte mare. Sporul are o mare rezistenţă la căldură, uscăciune şi la acţiunea
substanţelor chimice. Sporii anumitor specii rezistă la acţiunea fenolului timp de o săptămână şi
chiar la temperaturi de 200˚C (căldură uscată). Caracterele de rezistenţă se pare că sunt imprimate
de faptul că în spor apa se găseşte legată de anumite structuri chimice şi de prezenţa unui lipid
special, absent în forma vegetativă: dipicolinatul de calciu.
• Importanţa clinică a sporilor bacterieni
Importanţa clinică a sporilor constă în deosebita lor rezistenţă la căldură şi agenti chimici; din
acest motiv, pentru materialele chirurgicale, sterilizarea prin fierbere nu este eficientă, fiind
necesare alte metode de sterilizare (autoclavarea). De asemenea, această proprietate a sporilor(
Baccilus stearothermophilus) este utilizată în scopul evaluării eficienţei sterilizării prin
autoclavare.
CARACTERE DE DIFERENŢIERE ÎNTRE CELULA PROCARIOTĂ ŞI EUCARIOTĂ

CARACTER PROCARIOTE EUCARIOTE


a). Dimensiuni mici (0,2μ - 10μ) mari (10 – 100μ)
de regulă multicelulară,
b). Organizare celulară unicelulară cu diferenţieri funcţionale
(ţesuturi)
c). Mod de înmulţire diviziune directă mitoză sau meioză
(fisiune binară)
d). Nucleul - cromozom unic - nucleu adevărat cu
(o moleculă ADN) nucleoli, învelit de
- nucleol absent membrana nucleară,
- membrană nucleară cromozomul este diploid
absentă (ADN-ul este (2n) sau haploid (n)
difuz)

14
e). Citoplasma - lipsită de reticul - organite tubulare
endoplasmatic şi prezente (reticul
mitocondrii endoplasmatic,
- are ribozomi liberi în mitocondrii, aparat Golgi)
citoplasmă - ribozomii sunt fixaţi pe
-are organite reticulul endoplasmatic
particulare: mezozom,
oxizomi

f). Strat periferic al - perete celular - membrană celulară


corpului celular
g). Elemente anexe - cili, fimbrii, capsulă - cili (rar)
h). Forme de rezistenţă - spori - absente

15
Forma si dimensiunile bacteriilor

Asezarea cocilor

16
17
Structura celulei bacteriene. Aspect Gram pozitiv şi Gram Negativ

18
Streptococ Streptococ pneumoniae

Staphylococcus aureus Produs patologic

Bacili gram pozitiv sporulati

19
Proteus Shigella

Proteus Shigella

E. Coli

20
Treponema Pallidum Borrelia

Spirochete Leptospira

21