Sunteți pe pagina 1din 21

CURS II

1. METABOLISMUL BACTERIAN
2. ACŢIUNEA AGENŢILOR FIZICI, CHIMICI NESELECTIVI ASUPRA
BACTERIILOR
1. METABOLISMUL BACTERIAN: prezintă un număr de caracteristici care explică
specificitatea proceselor intracelulare. Astfel, s-a observat că:
 toate procesele fizico-chimice şi biologice au loc într-o singură celulă;
 există o mare diversitate metabolică neîntâlnită la alte organisme vii, extinzându-se de la
cele care îşi asigură întreg metabolismul necesar creşterii şi multiplicării, pornind de la substanţe
simple, anorganice, până la microorganisme obligate la parazitarea celulelor;
 prezintă o mare flexibilitate şi adaptare;
 este un metabolism de mare intensitate ce le asigură o multiplicare rapidă (E. Coli în 5
ore înregistrează o creştere de 100.000 de ori);
 diversitatea tipului de metabolism este în raport cu specia şi tulpina microbiană, fiind
influenţat de mediul de viaţă;
 în complexitatea metabolică a lumii bacteriene operează o restricţie de ordin genetic.
Metabolismul bacterian are la bază două procese:
1. catabolismul: reacţii metabolice prin care se asigură eliberarea de energie (respiraţia
bacteriană);
2. anabolismul: reacţii metabolice prin care se asigură sinteza componentelor bacteriene.

Reacţii catabolice (catabolismul – metabolismul energetic)


Metabolismul energetic se desfăşoară într-o singură direcţie pe căi sau cicluri metabolice însoţite
de eliberarea de energie. În raport cu sursa şi cu acceptorul final de ioni de H 2 (electroni) se pot
distinge două tipuri de eliberare de energie:

Fermentaţia bacteriană
Cuprinde procese de oxido-reducere care realizează numai o oxigenare parţială a substratului,
donorul şi acceptorul de hidrogen (H2) fiind substanţe organice sau anorganice.
Respiraţia bacteriană (respiraţia oxidativă)
În cadrul acesteia au loc reacţii de oxido-reducere în care donorul de hidrogen este o substanţă
organică, iar acceptorul final de hidrogen este oxigenul atmosferic (O2), transferul final de
electroni făcându-se prin lanţul respirator sub controlul enzimatic. Intervin numeroase enzime,
dintre care unele specifice bacteriilor. Enzimele cele mai importante sunt:
 enzime activatoare de oxigen: citocromoxidaza – citocromi a,b,c (acţiunea acestora poate
fi testată prin testul oxidazei);
 enzime activatoare de hidrogen: dehidrogenaze NAD – NADH;
 enzime specifice bacteriilor: flavinproteinele, ubiquinone, enterobactin transferina.
În funcţie de procesele oxido-reducătoare ce stau la baza respiraţiei bacteriene şi concentraţia de
oxigen a mediului, s-au diferenţiat 3 tipuri de bacterii:
 bacterii strict aerobe
- trăiesc numai în medii bogat oxigenate; oxigenul molecular liber reprezintă acceptorul
final de hidrogen;
- prezintă un bogat echipament enzimatic al lanţului respirator (ex. B. Koch);
 bacterii anaerobe
- nu cresc în prezenţa oxigenului atmosferic, nu au enzime de tip catalază, peroxidază şi
citocromoxidază, acestea fiind distruse de H2O2 (produs intermediar de metabolism rezultat în
prezenţa oxigenului);
- acceptorul final de hidrogen este reprezentat de nitriţi, carbonaţi, sulfaţi (ex. B.
botulinic, B. tetanic);
 bacterii facultativ anaerobe
- au cantităţi mici de enzime peroxidază şi se pot adapta la ambele tipuri de respiraţie;
- donorul de electroni este o substanţă organică, iar acceptorul final este o substanţă
diferită de oxigen (ex. streptococi);
- bacterii microaerofile tolerează cantităţi mici de oxigen în mediu, fapt explicat de
prezenţa unei enzime care inactivează superoxidul–superoxiddismutază.

2
Reacţii anabolice (anabolismul – metabolismul de sinteză)

Metabolismul de sinteză reprezintă totalitatea reacţiilor metabolice care duc, în final, la creşterea
şi multiplicarea bacteriilor. Cele mai importante elemente necesare sintezei organice sunt: surse
de carbon, azot, fosfor, ioni anorganici, factori de creştere (vitamine, aminoacizi).

Clasificarea bacteriilor în raport cu metabolismul de sinteză


Se disting trei tipuri metabolice la bacterii: autotrofe, heterotrofe şi paratrofe.
Bacterii autotrofe – procură carbonul şi azotul din substanţe anorganice (CO2, NH3, nitraţi,
nitriţi); sursa de energie o pot constitui radiaţiile din spectrul luminos.
Bacteriile din acest grup: sulfo-bacteriile şi nitrobacteriile sintetizează materie organică din
materie anorganică, participând la circuitul substanţelor în natură.
Bacterii heterotrofe – procură carbonul şi azotul din substanţe organice şi folosesc lumina ca
sursă de energie (foto-heterotrofe), dar şi din compuşi organici (chimio-heterotrofe). Bacteriile
heterotrofe includ majoritatea speciilor implicate în patologia umană.
Bacteriile paratrofe – microorganisme foarte pretenţioase, care nu-şi pot sintetiza metaboliţi
esenţiali, care se dezvoltă numai intracelular (ex. Richettsiile, Chlamydiile, Mycoplasmele) sau în
ţesuturi (Treponema pallidum).

Creşterea şi multiplicarea bacteriilor


În evoluţia unei populaţii bacteriene creşterea şi multiplicarea sunt legate de zestrea ereditară şi
condiţiile de mediu.
Condiţiile de creştere şi multiplicare la bacterii sunt reprezentate de anumite necesităţi fizico-
chimice:
 suportul nutritiv
-donatori şi acceptori de hidrogen (H2): substanţe organice sau anorganice (fosfor, sulf, K, Ca 2+,
Mg2+, Fe2+);
-factori de creştere (aminoacizi, baze azotate, vitamine, acizi graşi);
 pH-ul : limitele optime de pH 6,0 – 7,0. Există microorganisme care cultivă optim la un
pH mai ridicat, pH 8,5 – 9(vibrionul holeric). Speciile patogene sunt adaptate, în general, la
condiţii de pH neutru.
 temperatura de dezvoltare este apropiată de cea a corpului uman, 37˚C; rata de creştere a
culturii este maximă.

3
După temperatura de creştere se deosebesc:
 bacterii mezofile: 30 - 37˚C;
 bacterii psichrofile (criofile): 10 – 20˚C (bacteriile implicate în degradarea alimentelor şi
medicamentelor – flora frigiderelor);
 bacterii termofile: 50 – 95˚C (bacteriile din apele termale sau apele gheizerelor).
 tensiunea de oxigenare: oxigenul atmosferic poate constitui un factor benefic creşterii
(bacteriile aerobe sau facultativ anaerobe), dar şi un element nociv (bacteriile anaerobe lipsite
de echipament enzimatic necesar inactivării radicalului peroxid H2O2);
 presiunea osmotică: în general, bacteriile pot creşte în limite largi ale presiunii osmotice,
sunt osmotolerante. Bacteriile patogene cresc preferenţial în medii izotone, ca mediul intern
al organismului gazdă. S-au semnalat şi unele microorganisme ce se dezvoltă la concentraţii
mari de NaCl (halofile), dintre speciile patogene: Staphylococcus aureus şi Vibrio
parahaemolyticus.

Dinamica multiplicării bacteriilor în culturi


Dinamica multiplicării bacteriilor este influenţată de mediul de cultură. În condiţiile unui volum
limitat de mediu, culturile bacteriene sunt discontinue, fapt explicat prin consumarea în timp a
substanţelor nutritive şi producerii de substanţe toxice.
Organismul uman este un mediu de cultură pentru germeni, dar este în permanenţă reînnoit cu
substanţe nutritive, astfel încât culturile bacteriene îmbracă un caracter continuu.
În laborator, prin schimbarea continuă a compoziţiei mediului şi barbotarea de oxigen în cultura
lichidă s-au asigurat condiţiile multiplicării populaţiei bacteriene obţinându-se culturi continue
(“agitate”). Această metodă este folosită în producerea de vaccinuri sau toxine bacteriene.

Dinamica multiplicării bacteriilor în culturi realizate în laboratorul de microbiologie


În laborator, cultura bacteriilor se realizează pe medii artificiale sau culturi celulare.
După însămânţarea suspensiei bacteriene pe un mediu de cultură rezultă culturi bacteriene,
utilizate în studiul caracterelor morfologice, biochimice, de patogenitate şi a sensibilităţii la
chimioterapice.

4
Log. Număr bacterii

2
4

timp
2h 5h 2-3 zile

Fig.Curba de multiplicare a bacteriilor

Curba de multiplicare a bacteriilor reprezintă o succesiune de 4 faze:


1. Faza de lag (de adaptare a germenilor la condiţiile de mediu)
2. Faza logaritmică (multiplicare logaritmică)
3. Faza staţionară (numărul bacteriilor rămâne constant)
4. Faza de declin (multiplicarea bacteriilor scade treptat până la încetarea completă)

Dinamica multiplicării bacteriilor în culturi realizate în laboratorul de microbiologie


În laborator, cultura bacteriilor se realizează pe medii artificiale sau culturi celulare.
După însămânţarea suspensiei bacteriene pe un mediu de cultură rezultă culturi bacteriene,
utilizate în studiul caracterelor morfologice, biochimice, de patogenitate şi a sensibilităţii la
chimioterapice.

Modalităţi de dezvoltare a microorganismelor pe medii de cultură

Aprecierea creşterii şi multiplicării bacteriilor pe medii solide sau lichide serveşte în diagnosticul
bacteriologic, cunoscut fiind faptul că există diferenţe de specie.

5
Caracterele de cultură pe medii lichide, ce trebuie luate în vedere, sunt:
 turbiditatea:
 mediu tulbure (genul Staphylococcus);
 mediu limpede cu depozit granular (genul Streptococcus);
 formare de văl (Vibrio cholerae);
 formare de peliculă (familia Enterobacteriaceae);
 culoarea: modificarea culorii mediului în verde (Pseudomonas aeruginosa);
 mirosul degajat de mediu după creşterea bacteriilor poate fi aromat (Pseudomonas
aeruginosa) sau fetid (genul Proteus);
Caractere de cultură pe medii solide
Pe mediile solide se apreciază aspectul coloniilor (colonia = rezultanta unui şir de generaţii
succesive de germeni proveniţi de la acelaşi individ):
 contur:
 regulat (genul Staphylococcus, genul Streptococcus; germeni anaerobi sporulaţi);
 festonat (Corynebacterium diphteriae);
 dendritic (Bacillus anthracis);
 relief:
 bombat mamelonat (genul Staphylococcus, Escherichia coli, Haemophilus
influenzae);
 plat: formele R (Corynebacterium diphteriae- varianta gravis, Bacillus anthracis);
• suprafaţa:
 lucioasă (stafilococ, streptococ, pneumococ, Bordetella pertussis);
 granulară, rugoasă (Corynebacterium diphteriae, Bacillus anthracis,
Mycobacterium tuberculosis);
 culoare:
 nepigmentate (familia Enterobacteriaceae, genul Streptococcus);
 pigmentate (genul Staphylococcus, Pseudomonas aeruginosa);
 transparente (Shigella, Vibrio cholerae, Bordetella pertussis, Brucella);
 opace (stafilococi);
 consistenţă:
 untoasă (Corynebacterium diphteriae);
 mucoasă (Klebsiella, Streptococcus pyogenes);

6
 aderenţă la mediu:
 aderente (genul Salmonella, Pseudomonas aeruginosa);
 neaderente (genul Neisseria);
 hemoliza:
 completă tip β (Streptococcus pyogenes, Staphylococcus aureus);
 incompletă tip α (streptococ);tip viridians (Streptococcus pneumoniae);
 miros:
 aromat: Pseudomonas aeruginosa;
 fetid: genul Proteus;
Pe baza caracterelor de cultură pe medii solide se pot diferenţia trei tipuri de colonii:
 colonii S (smooth = neted) sunt colonii cu margini regulate, rotunde, bombate, cu
suprafaţă netedă, uşor detaşabile de mediu; celulele aflate în această formă au o structură
antigenică completă, sunt foarte patogene;
 coloniile R (rough = rugos) sunt colonii cu margini neregulate, cu suprafaţa uscată,
rugoasă, aderente de mediu; au structură antigenică degradată, sunt nepatogene sau cu o
patogenitate redusă;
Există şi excepţii de la această regulă: Corynebacterium diphteriae, Mycobacterium tuberculosis,
Bacillus anthracis se dezvoltă iniţial sub formă de colonii R, având o patogenitate crescută.
 colonii M (mucoase): speciile capsulate se izolează sub formă de colonii intens mucoase
(genul Klebsiella).
Caractere de cultură pe medii semisolide
Mediile semisolide obţinute prin adaos de 0,5% agar la mediile lichide şi repartizate în eprubete
turnate în coloană dreaptă sau înclinată servesc la studiul mobilităţii bacteriilor şi a unor carectere
biochimice astfel:
mediul MIU testează mobilitatea, producerea de urează şi indol;
mediul TSI testează fermentarea celor trei zaharuri/glucoză, zaharoză sau lactoză, precum şi
producerea de H2S şi cea de gaz.

7
CARACTERE DE CULTURĂ PE MEDII SOLIDE

Caractere de cultură pe mediu lichid

8
Mediu de cultură - Mediu de cultură -
Staphylococcus aureus Staphylococcus epidermidis

Mediu de cultură Chapman– Colonii de stafilococ pe mediul


Staphylococcus aureus geloză – sânge, aspectul testului
cu novobiocină

9
Mediu de cultură – Streptococcus Mediu de cultură –
pyogenes Streptococcus pneumoniae

Mediu de cultură – Streptococcus viridans

10
Mediu de cultură – E. Coli Mediu de cultură – Enterobacter

Mediu de cultură – Proteus

11
Colonii R pe mediu Lowenstein Mediu de cultură – Ps. aeruginosa

Mediu de cultură – Bacillus Mediu de cultură – Klebsiella


anthracis pneumoniae

12
Martor E. coli Reacţie negativă

Fermentarea glucozei cu producere de gaz în cantităţi moderate

Martor E. coli Reacţie negativă

Testul indol

13
Martor E. coli

Fermentarea zaharurilor pe mediul TSI


(lactoză/zaharoză pozitiv)

Medii politrope – MIU, TSI

14
2. ACŢIUNEA FACTORILOR FIZICI ŞI CHIMICI ASUPRA
BACTERIILOR (AGENŢI ANTIMICROBIENI)

Generalităţi
Activitatea bacteriilor se realizează într-un complex de factori fizici, chimici şi biologici.
Rezultatul acţiunii acestor factori este în funcţie de: intensitatea acţiunii factorului, timpul de
acţiune asupra celulei bacteriene, condiţiile de mediu nutritiv sau natural, structura celulei
(prezenţa capsulei, sporilor) şi sensibilitatea bacteriei ca specie sau individ.
Trebuie subliniat, ca lege generală, că materialele patologice în care este înglobat microbul
(sânge, puroi, fecale) îl pot proteja în mare măsură faţă de acţiunea unui agent antimicrobian.
Acţiunea agenţilor antimicrobieni poate fi:
 bacteriostatică: proprietatea unui agent de a inhiba multiplicarea bacteriilor. Îndepărtarea
agentului bacteriostatic şi introducerea microorganismelor în condiţii optime de dezvoltare duce
automat la apariţia multiplicării;
 bactericidă: proprietatea agenţilor de a produce moartea microbilor, fenomen care se
realizează, fie prin lizarea celulei bacteriene, fie prin oprirea funcţiilor importante ale celulei. În
practică, agenţii antibacterieni pot fi folosiţi în 3 scopuri importante:
1) sterilizare: omorârea sau îndepărtarea tuturor microorganismelor patogene sau
nepatogene, forme vegetative sau spori de pe o suprafaţă sau dintr-un amestec lichid;
2) dezinfecţia: omorârea formelor vegetative ale microbilor dar nu obligatoriu şi a sporilor,
pentru a le neutraliza ca vehicul al infecţiei;
3) prezervarea: omorârea sau inhibarea dezvoltării microbilor din medicamente, seruri,
vaccinuri, colire şi alimente. Prin prezervare se previn infecţiile iatrogene (iatros=medic) sau
transmise prin alimente precum şi degradarea microbiană a medicamentelor sau alimentelor.
 mutagenă: proprietatea agentului de a determina modificări la nivelul ADN celular, care
se asociază cu pierderea integrităţii structurale şi a patogenităţii.

Acţiunea agenţilor fizici asupra bacteriilor


Principalii agenţi fizici care pot acţiona asupra microorganismelor sunt temperatura (căldura sau
frigul), uscăciunea (desicarea), pH-ul, presiunea osmotică, radiaţiile, ultrasunetele, electricitatea
şi filtrarea.

15
Temperatura
Speciile microbiene au, aproape fiecare dintre ele, o temperatură zisă “optimă” şi anumite limite
sub care şi peste care dezvoltarea este stânjenită. Astfel, din punct de vedere al temperaturii
optime bacteriile se clasifică în:
 mezofile – specii patogene sau condiţionat patogene adaptate la o temperatură optimă de
37-38˚C, temperatura corpului uman, cu limite între 25-34˚C/ 10-45˚C;
 psihrofile (criofile) – care cuprind microorganismele a căror temperatură optimă este între
15-20˚C cu limite între 0 şi 20˚C/ 0-35˚C;
 termofile – includ bacteriile de putrefacţie a gunoaielor a căror temperatură optimă este
între 50-53˚C cu limitele între 50-80˚C (85˚C- bacteriile din gheizere).
1. Căldura – dincolo de limita superioară este nocivă, ducând la dezorganizarea reacţiilor
metabolice prin coagularea proteinelor (teoria denaturării şi coagulării proteinelor) sau prin
acumularea de produşi toxici rezultaţi în urma proceselor biochimice (teoria intoxicaţiei).
Există diferenţe între modul de acţiune a căldurii uscate şi a căldurii umede.
Căldura uscată pătrunde mai greu prin peretele celulei bacteriene, spre deosebire de căldura
umedă. Căldura uscată este mai puţin eficientă necesitând temperaturi de 140˚C şi un timp de
expunere între 5-15 minte (Clostridiile) şi 180˚C şi 60 minute (Bacillus anthracis).
Căldura umedă pătrunde mai uşor, datorită înmuierii peretelui celulelor şi creşterea
permeabilităţii acestuia. Căldura umedă are efect bactericid asupra formelor vegetative expuse la
100˚C timp 2-3’ sau 60˚C timp de 1 oră. Sporii bacterieni sunt distruşi în 15’ la 121˚C, presiunea
de autoclavare variind între 1,5 atm – 2 atm.
În practica medicală, căldura este folosită în procesul de sterilizare a instrumentarului medical şi
a materialelor folosite în diagnosticul de laborator.
Sterilizarea se efectuează prin căldură uscată (flambare şi pupinel) şi căldură umedă (fierbere,
autoclavare şi pasteurizare).
Uscăciunea (Desicarea)
Sensibilitatea bacteriilor la deshidratare diferă în raport cu specia şi chiar tulpina.
Microorganismele ca meningococii, gonococii, treponemele, leptospirele sunt foarte sensibile.
Bacilii tuberculozei, stafilococii rămân viabili perioade îndelungate de timp. Temperatura
scăzută, mediul proteic şi lipsa oxigenului protejează considerabil microbii faţă de efectele nocive
ale deshidratării. Pe aceste principii se bazează liofilizarea (criodesicarea). Metoda constă în

16
congelarea suspensiei microbiene în mediu protector, uscarea în vid şi păstrarea în fiole închise
cu gaz inert. Prin liofilizare se conservă vaccinurile şi tulpinile microbiene de referinţă.
Frigul
În general, bacteriile la temperaturi scăzute nu se multiplică şi intră în viaţă latentă. Excepţie fac
meningococul şi gonococul.
Frigul înaintat, sub minus 5-10˚C, conservă proprietăţile biologice mai eficient decât temperatura
de 0˚C sau - 10˚C.
Congelarea lentă distruge bacteriile în mai mare măsură decât una bruscă, deoarece în primul caz
se formează cristale de gheaţă, care rup structurile celulare şi se produce hiperconcentrarea salină
cu denaturarea stării coloidale a proteinelor. Nocivă pentru microbi este congelarea şi
decongelarea repetată. Frigul îşi găseşte aplicaţiile în conservarea alimentelor, a unor
medicamente şi tulpinilor microbiene de laborator (culturi bacteriene de referinţă).
Radiaţiile acţionează asupra bacteriilor prin mecanisme diverse: producerea de peroxizi în mediu
cu efect bactericid (radiaţiile ionizante: X, α, β, γ) şi prin efect direct asupra acizilor nucleici
celulari ( radiaţiile solare, ultraviolete).
Radiaţiile ionizante (X, α, β, γ, neutroni) au acţiune bactericidă puternică, fiind purtătoare ale
unor energii mai înalte. Ele produc denaturarea proteinelor şi acizilor necleici celulari prin
inactivarea ribozomilor, ruperea lanţurilor de acizi nucleici, se produce inactivarea acţiunii
enzimelor datorită formării de radicali liberi (OH, H) în apa mediului, formarea de peroxizi (R-O-
O-R) ce acţionează ca agenţi oxidanţi.
În doze mici pot produce mutaţii bacteriene (radiaţii X) cu modificări morfologice şi
patogenitate. Se utilizează pentru sterilizarea instrumentelor medicale, medicamentelor,
alimentelor.
Radiaţiile ultraviolete acţionează prin absorbţie selectivă la nivelul acizilor nucleici (îndeosebi
ADN). Activitatea bactericidă este maximă la 260nm.
Acest proces se produce prin expunere la lumină puternică (lungimea de undă 400nm). Se
produce clivarea dimerilor de timidină din molecula de ADN ce
favorizează reluarea multiplicării bacteriilor “omorâte”. Se utilizează la sterilizarea încăperilor,
boxelor, materialelor plastice, medicamentelor.
Ultrasunetele – sunt vibraţii cu frecvenţă mai mare decât cea a undelor sonore (peste 16.000Hz).
Sunt bactericide prin procesul cavitaţiei. Unda ultrasonică, la trecerea prin apa extra şi

17
intracelulară, determină o mişcare intensă a protoplastului cu dezagregarea structurilor celulare
(spargerea peretelui celular).
Se utilizează la dezinfecţia şi curăţirea instrumentarului stomatologic, chirurgical, la analize
chimice determinând separarea enzimelor celulare.
Presiunea osmotică – celulele vegetative tinere sunt mai sensibile decât sporii. În medii
hipertone se produce fenomenul plasmoliză (lichidul părăseşte celula cu retracţia acesteia), în
medii hipotone are loc fenomenul de turgescenţă (mărirea diametrului celulei), în mediu izoton
bacteriile îşi păstrează forma. Dintre acestea, plasmoliza are efect letal asupra bacteriilor şi
fungilor. Îşi găseşte aplicaţii în conservarea alimentelor (saramurare, pregătire dulceţuri,
siropuri).
Electricitatea are acţiuni minore asupra bacteriilor, dar poate produce modificări ale mediului
(fizico-chimice) cu efecte secundare bactericide: creşterea temperaturii, eliberarea clorului din
compuşi, formarea de ozon.
Filtrarea – se realizează prin trecerea unui fluid printr-un corp poros (filtru). În funcţie de
diametrul porilor, filtrarea poate fi clarifiantă sau sterilizantă. O membrană cu porozitatea de
0,22μm reţine toate bacteriile.

Acţiunea agenţilor chimici neselectivi


Diferiţi factori chimici sunt necesari în condiţii normale, dar o concentraţie uşor crescută
determină un efect bactericid. Ei pot acţiona prin:
1) denaturarea produşilor protoplasmatici (acizi, alcooli, alcali, săruri minerale);
2) interferenţa cu grupări active ale proteinelor (compuşi Hg, Ag, Cu);
3) acţiune oxidantă (halogenii şi compuşii halogenaţi, coloranţi);
4) lezarea permeabilităţii membranelor celulare (detergenţi, fenoli, crezoli);
5) alterarea acizilor nucleici (derivaţi de anilină, acridină);
6) antagonişti metabolici (cianurile, oxid de carbon, dinitrofenol, p.fluorofenilalanină).
1. Agenţii care denaturează produşii protoplasmatici
Acizii şi alcoolii produc o disociere electrolitică, pun în libertate ionii de H + sau
acţionează prin molecula întreagă, efectul bactericid fiind legat de gradul de disociere de ioni H
pe unitatea de volum.
Fiecare specie se diferenţiază după sensibilitatea la acţiunea acizilor. Formele vegetative sunt
mult mai sensibile decât sporii. Efect bactericid maxim au: acidul clorhidric, acidul sulfuric,

18
acidul azotic, acidul sulfocromic. Se folosesc ca dezinfectanţi în concentraţii de 5%, iar pentru B.
Koch de 10%.
Alcoolii au o activitate mai intensă cu cât greutatea moleculară este mai mare. Alcoolul etilic este
mai activ decât cel metilic. Alcoolii sunt bactericizi în concentraţii de 50 – 70%. Efectul sporocid
antifungic este redus. Sunt utilizaţi pentru aseptizarea tegumentului (dar timpul necesar efectului
bactericid este de 5 minute).
2) Agenţii care acţionează prin interferenţa grupărilor active ale proteinelor
Substanţele chimice din mediu reacţionează cu enzimele determinând
blocarea grupărilor active (anionice, fenolice, carboxilice). Au o acţiune oligodinamică prin
discociere electrolitică .
Compuşii metalelor grele (mercurici, de argint şi de cupru) blochează grupările SH, rezultă
compuşi inactivi şi se produce o inhibiţie a multiplicării bacteriilor.
Utilizările practice ale acestora sunt:
 compuşii mercurici (biclorura de mercur, merthiolatul şi mercurocrom) se folosesc în
dezinfecţia laboratorului şi a mâinilor);
 compuşii de argint (protargolul, colargolul) se folosesc în instilaţii oculare pentru
prevenirea oftalmiei gonococice);
 compuşii de cupru se folosesc ca fungicide.
3) Agenţii chimici care acţionează ca oxidanţi
Acţionează prin oxidarea grupărilor SH ce trec în grupări disulfidice S-S.
- Peroxizii: apa oxigenată şi permanganatul de potasiu. Efectul lor antiseptic este redus în
prezenţa substanţelor organice. Apa oxigenată este utilizată pentru spălarea plăgilor, iar
permanganatul de potasiu pentru antiseptizarea mucoaselor.
- Halogenii şi compuşii halogenaţi:
Clorul se foloseşte sub forma gazoază, hipocloriţi şi cloramine. Clorul împreună cu apa formează
acidul hipocloros, substanţă stabilă în mediu şi puternic oxidantă. Acţionează asupra enzimelor
bacteriene: triazofosfatdehidrogenaza, aldolaza.
Sub formă gazoază se foloseşte în potabilizarea apei, iar sub formă de hipocloriţi (hipocloritul de
Ca, Na) şi cloramină se utilizează la dezinfectarea tacâmurilor, mâinilor, lenjeriei de spital,
câmpuri operatorii, găleţi de infecte.
Iodul, solubil în alcool sau soluţii apoase, se foloseşte uzual sub formă de tinctură de iod (2%).
Are o acţiune bactericidă, mai ales la pH acid.

19
4) Agenţii care lezează permeabilitatea membranelor celulare
Detergenţii sunt substanţe tensioactive, diminuă tensiunea superficială şi, implicit,
compromiterea unor funcţii importante de la periferia celulei bacteriene (permeabilitatea
osmotică şi selectivă).
- Fenolul şi derivaţii fenolului:
Acidul fenic este etalonul faţă de care se măsoară activitatea antimicrobiană a antisepticelor şi
dezinfectantelor.
Indicele fenolic: diluţia maximă bactericidă după 10’ la proba X
diluţia maximă bactericidă după 10’ la proba F
Proba X = scara diluţiilor dezinfectantului de cercetat,
Proba F = scara diluţiilor de fenol.
Valoarea semnificativă IF›3.
Peste 10 activitatea bactericidă este înaltă.
Crezolii, derivaţi mertiolaţi ai fenolului cu activitate bactericidă, cu precădere asupra formelor
vegetative.
Îşi găsesc aplicaţii la dezinfectarea obiectelor (mese, podele).
5) Agenţi care alterează acizii nucleici
Derivaţii de anilină sau acridină au activitate bactericidă sau mutagenă. Sunt folosiţi la prepararea
unor medii de cultură selective (derivaţi de anilină), fiind mai activi asupra bacteriilor Gram
pozitive. Îşi găsesc aplicarea în antiseptizarea plăgilor (rivanolul).
6) Antagonişti metabolici
Sunt agenţi chimici care interferă cu o reacţie normală între enzimă specifică şi substratul
respectiv în procesul metabolic. Antagonistul acţionează prin combinarea cu o parte a enzimei la
nivelul unor situsuri (regiuni) ce prezintă o mare afinitate.
După acţiune, se pot clasifica în:
 antagonişti în procesele energetice: oxid de carbon, cianuri;
 antagonişti ai biosintezelor prin apariţia de proteine modificate: β-
fluorofenilalanina.
Aplicaţii ale agenţilor antimicrobieni în practica dentară
Cunoaşterea agenţilor antimicrobieni şi a modului lor de acţiune de către student şi medicul
dentist evită riscul contaminării proprii, precum şi transmiterea bacteriilor de la un pacient la
altul.

20
Astfel, sterilizarea instrumentarului, folosit curent în cabinetul dentar, se face cu ajutorul
agenţilor fizici: căldura (autoclavarea sau etuva), ultrasunetele (ultrasonarea).
Decontaminarea aerului din sălile de operaţie sau din cabinetele dentare se face cu ajutorul
radiaţiilor ultraviolete.
În tratamentul unor afecţiuni dentare se poate utiliza curentul electric (diatermia în tratamentul
gangrenelor pulpare şi parodontopatiilor apicale cronice, odontoterapia în tratamentul infecţiilor
de canal).
Agenţii chimici sunt folosiţi în stomatologie ca substanţe dezinfectante sau antiseptice (derivaţii
fenolului, cloramina, iodul, metalele grele şi sărurile lor, cloroformul).

21