Sunteți pe pagina 1din 15

CURS III

GENETICA BACTERIANĂ

ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC ÎN CELULA BACTERIANĂ

STRUCTURA GENOMULUI BACTERIAN

Genomul bacterian reprezintă totalitatea determinanţilor genetici bacterieni. Este organizat


astfel:
 nuclear (cromozomul)
 extranuclear (extracromozomial)
1. Cromozomul
 este reprezentat de acizii nucleici ADN, ARN;
 există un singur cromozom cu ADN
 cantitatea de ADN/cromozom este constantă pentru o anumită specie şi tulpină bacteriană;
 ADN este un dublu helix circularizat, format din baze azotate: purinice (A,G) şi pirimidinice
(C,T);
 de-a lungul ADN se găsesc genele (unităţi funcţionale ale materialului genetic). O secvenţă de
trei baze azotate: codonul (codifică informaţia pentru un aminoacid şi inserarea lui într-un lanţ
polipeptidic).
 ARN
 are aceeaşi structură de baze cu excepţia timidinei, care este înlocuită cu uracil (U).
2. Extracromozomial – Plasmidele: “propriu-zise” şi episomii asigură supravieţuirea celulelor în
condiţii deosebite de mediu. Sunt alcătuite din ADN dublu catenar helicoidal.
 Plasmidele “propriu-zise”
 nu se integrează în cromozomi;
 se multiplică numai în stare autonomă;
 se cunosc următoarele tipuri:
 factorul IR: conţine determinanţi genetici ai rezistenţei faţă de chimioterapice;
 factorul RTF (resistence transfer factor);
 factorul R: comandă sintezele responsabile rezistenţei;

1
 factorul “col”- deţine informaţia de a elabora colicine;
 factorii de sex (F’) – codifică transmiterea materialului genetic cromozomial prin
conjugare;
 factorii inductori de toxine ( E. coli enteropatogenă);
 factorii de colonizare sau fimbriali – favorizează aderenţa bacteriilor la nivelul
mucoaselor (E. coli, Shigella);
 factori “tol” – intervin în procese metabolice importante (modificări de catabolism);
 factori de transducţie, PUB 110 – intervin în fenomene genetice bacteriene, asigură
transferul de material genetic.
 Episomii
 fragmente de ADN integrate în cromozomul bacterial ce conferă bacteriei proprietăţi
deosebite;
 factorul F (fertility-factor): controlează capacitatea unei bacterii de a acţiona ca donator de
material genetic.
 Elemente genetice transpozabile:
Secvenţe de inserţie (SI)
fragmente mici de ADN care nu deţin informaţia necesară iniţierii sintezei unei proteine;
inserarea acestora la nivelul cromozomului, plasmidelor sau epizomilor pot duce la variaţii
fenotipice;
 Transpozoni (Tn)
- fragmente de ADN care pot iniţia sinteza unei proteine;
- prezenţa acestora inserată la nivelul cromozomilor sau a plasmidelor poate interveni
în patogenitatea germenilor. Microorganismele pot deveni patogene, rezistente la chimioterapice.

Variabilitatea microbiană
Clasic, se cunosc două mecanisme esenţiale cu rol în generarea:
1. Variabilităţii genetice:
1) mutaţiile genetice:
 modificări profunde de genom;
 se transmit descendenţilor;
2) recombinarea genetică.

2
2. Variabilităţii fenotipice – modificări trecătoare, în cursul vieţii unui individ bacterian, ale
unor proprietăţi ce nu se transmit la descendenţi.
Schimbarea caracterelor unei bacterii se poate realiza prin intervenţia elementelor
extracromozomiale: plasmidele (factor R, col, tol, factor F, etc.).

VARIAŢII GENETICE

1) Mutaţiile genetice
Sunt schimbări în secvenţa nucleotidelor de-a lungul catenei liniare de ADN, care duc la
schimbări de gene, schimbări ce se asociază cu modificări funcţionale ca rezultat al unei
informaţii diferite de cea iniţială.
Cauzele mutaţiilor
Mutaţiile pot fi determinate:
 spontan – de agenţi fizici (radiaţii ionizante şi neionizante: radiaţii cosmice, izotopi
radioactivi din natură);
 induse prin agenţi mutageni fizici (UV, X), chimici (acid nitros, hidroxilamina etil sau
metil metan sulfonat).
Mutaţiile duc la apariţia de caractere genetice noi şi stabile “markeri”. Markerii diferenţiază
mutantele de tulpinile parentale sau de celulele la care n-au apărut modificări. Ei pot consta în
absenţa sau prezenţa cililor, dobândirea rezistenţei la chimioterapice, caractere noi biochimice
care pot consta în câştiguri sau pierderi de enzime.
2) Recombinarea genetică
Se realizează între molecule de ADN dublu catenare (între plasmide sau între plasmide şi
cromozomul bacteriei purtătoare).
Recombinarea genetică se realizează după transferul de material genetic între două celule
bacteriene de aceeaşi specie sau specii înrudite. Transferul este incomplet, se transferă numai un
fragment de ADN.

TRANSFERUL DE MATERIAL GENETIC CROMOZOMIAL ŞI PLASMIDIC

Se evidenţiază trei mecanisme distincte de transfer genetic:


a). transformarea = este transferul realizat prin preluarea de molecule ADN de la o tulpină donor
de către celulele tulpinii receptor.

3
Tulpina receptor trebuie să se găsească într-o stare de competenţă şi prezenţă de receptori
cromozomici ce pot îngădui inserţia de material genetic.
În cazul plasmidelor, trebuie transmisă celulelor receptoare cel puţin o moleculă întreagă de
ADN.
b). transducţia = este transferul de material genetic de la o celulă bacteriană la alta prin
intermediul unui bacteriofag.
Bacteriofagii temperaţi (profag) pot deveni virulenţi, desprinzându-se din genom cu o parte din
genele acestuia. Ulterior, intrând în celulele receptoare, devine profag şi include în genomul
acesteia genele desprinse. Prin transducţie se transmit şi plasmide (RTF şi R).

4
Procesul de transducţie

c). conjugarea = procesul de transfer de material genetic ce se petrece prin contact direct între
cele două celule.
Transferul este controlat de prezenţa factorului F (de fertilitate). Celulele donatoare poartă
numele de celule F+ şi celulele receptoare F. Între cele două celule se formează punţi de legătură
între fimbriile de pe suprafaţa celulei. Prin conjugare se transmite material cromozomial sau
plasmide (factor R, RTF, col).

5
Dacă factorul F+ se găseşte sub forma unui multiplu al său Hfr (high frequency recombination),
conjugarea se face cu o frecvenţă de sute de ori mai mare.

Procesul de conjugare

Transfecţia
Este un transfer de material genetic realizat între celule din punct de vedere filogenetic
îndepărtate. De exemplu:
Bacterie + acid nucleic viral → modificări în sintezele proteice şi de patogenitate.
Celulă eucariotă + acid nucleic bacterian sau viral (bacteriofag) → malignizarea celulei.

Transmiterea informaţiei genetice la descendenţi


Se realizează printr-un proces de duplicare a materialului genetic, în cursul procesului de
replicare a ADN. Acesta se distribuie la cele două celule fiice rezultate prin diviziune celulară.

6
Procesul de transfecţie

7
AGENŢII CHIMICI SELECTIVI (CHIMIOTERAPICE)

Clasificarea chimioterapicelor
Chimioterapicele sunt substanţe cu efect negativ asupra bacteriilor. Pentru clasificarea lor s-a
utilizat un număr mare de criterii.
1) După originea lor, se pot distinge:
 Chimioterapice naturale, “antibiotice propriu-zise”, produse de fungi sau bacterii
(Penicilina, Polimixina, Streptomicina, Bacitracina);
 Chimioterapice semisintetice – substanţe sintetizate în laborator pe un nucleu elaborat de
un microorganism viu: Penicilina V, Penicilina G, Ampicilina, Meticilina;
 Chimioterapice sintetice – substanţe obţinute în laborator prin sinteze chimice integral:
Sulfamidele, Acidul nalidixic (Negram), Trimetoprin (Biseptolul), Acid izonicotinic (HIN), Acid
Paraaminosalicilic (PAS), Nitrofurantoinul.
2) După structura chimică există următoarele categorii de chimioterapice:
a) Beta-lactamine:
 Peniciline: Penicilina G, Penicilina V, Penicilina de depozit (Moldamin), Ampicilina,
Oxacilina, Cloxacilina, Carbenicilina, Amoxicilina, Carboxipeniciline, Ticarcilina, Imipenem.
 Cefalosporine (CEFEME): prima generaţie (Cefalexin, Cefalothin, Cefapirin, Cefadroxil,
Cefazolin, Cefaclor); a doua generaţie (Cefuroxim, Cefonicid, Ceforamid, Cefoxitin, Cefotetan,
Cefotiam, Cefamandol, Ceftibuten); a treia generaţie (Cefotaxim, Ceftazidim, Ceftriaxon,
Cefoperazona, Moxalactam); a patra generaţie (Cefepima, Carbacefema);
 Carbapenemi;
 Monobactami;
 Inhibitori de beta-lactamză (IBL);
b) Aminoglicozide: Streptomicină, Kanamicină, Gentamicină, Neomicină, Spectinomicină,
Amikacin, Tobramicină, Netilmicin;
c) Glicopeptide: Vancomicina, Teicoplamina;
d) Polimixine: Polimixina B, Polimixina E (Colistin);
e) Alte antibiotice: Cloramfenicol, Tetracicline, Macrolide (Eritromicină, Oleandomicină,
Spiramicină), Lincosamide (Lincomicină, Clindamicină, Novobiocină), Rifampicine
(Rifampicină);

8
f) Chimioterapice antibacteriene considerate “Non-Antibiotice”:
Sulfamide, Trimetroprin (Biseptol), Acid nalixidic (Negram), Nitrofurantoin (Nitrofuran),
Tiosemicarbazona, Isoniazida, Acid paraaminosalicilic (PAS), Quinolone (Norfloxacin,
Ciprofloxacin, Ofloxacin).
3) După spectrul de activitate:
 Substanţe antibacteriene cu spectru de acţiune larg: Cloramfenicol, Tetraciclinele,
Cefalosporinele;
 Cu spectru îngust de acţiune:
 pentru germeni Gram + : Peniciline, Eritromicina, Oxacilina, Lincomicina, Clindamicina,
Oleandomicina, Vancomicina;
 pentru germeni Gram - :
 coci: Probencid
 bacili: Streptomicina (S), Kanamicina (K), Polimixine (Po), Amikacin (Ak), Colimicina
(Co), Acid Nalixidic (Nx)
 Tuberculostatice: HIN, PAS, Streptomicina
4) După modul de acţiune:
 Bactericide: efect letal asupra celulelor bacteriene; glicopeptide (Vancomicina,
Teicoplamina); betalactamine (cefalosporine); fluorochinolone (norfloxacin, ofloxacin,
pefloxacin, ciprofloxacin), Metronidazol şi derivaţii; aminoglicozide (Gentamicina, Kanamicina,
Tobramicina, Neomicina, Amikacina).
 Bacteriostatice: împiedică multiplicarea germenilor bacterieni fără a-i omorî: macrolide
(Eritromicina, Claritromicina, Azitromicina); lincozamide (Lincomicina, Clindamicina),
tetracicline, cloramfenicoli.

7.2. Mecanismul de acţiune al agenţilor antimicrobieni


1. Antagonişti metabolici competitivi: Sulfamidele, PAS.
Aceşti agenţi au o structură asemănătoare cu PAB (acidul paraaminohidroxibenzoic);
reacţionează cu enzime sau catalizează producerea acidului folic. În final, apar substanţe
asemănătoare structural cu acidul folic, dar nu identice, neutilizabile în metabolismul proteic.
2. Inhibitori ai sintezei peretelui bacterian
Peniciline
intervin tardiv

9
Cefalosporine în procesul de formare
Cicloserina a peptidoglicanilor
intervin
Vancomicina timpuriu

Bacitracina
3. Alterarea funcţiei membranei citoplasmatice: Polimixine B,F, (Colistin, Nistatina),
Amfotericina B. Acestea produc o dezorganizare celulară a membranei; bacteria pierde apă,
aminoacizi, purine şi pirimidine. Poate fi folosită şi în tratamentul micozelor sistemice.
În practică se folosesc ca agenţi antibacterieni locali. Amfotericina B acţionează mai ales asupra
fungilor, producând rupturi celulare, cu scurgeri de citoplasmă şi ioni.
4. Inhibitori ai sintezelor proteice: Streptomicina (S), Neomicina (Ne), Kanamicina (K),
Tetraciclina (T), Eritromicina (E), Lincomicina, Clindamicina, Gentamicina şi Tobramicina.
Streptomicina, Kanamicina, Neomicina, Gentamicina, Tobramicina acţionează pe unităţile 30S
ribozomiale, determinând o citire incorectă a mesajului, perturbă legarea ARNt la complexul
ribozom – ARNm, generează poducerea de proteine anormale.
Tetraciclina – blochează legarea ARNt pe unităţile ribozomale 30S, împiedică inducerea de noi
aminoacizi în lanţul polipeptidic.
Eritromicina – inhibă legarea aminoacizilor în lanţul de polipeptide.
Clindamicina – blochează enzima polipeptidiltransferază, împiedică formarea legăturilor
polipeptidice.
Lincomicina şi Clindamicina prezintă activitate similară Eritromicinei.
5. Inhibiţia sintezei de acizi nucleici:
- Rifampicina – inhibă selectiv sinteza de ADN celular prin formarea unui complex cu unul din
lanţurile de ADN nuclear împiedicând acţiunea ARN polimerazei ADN dependente pentru
catalizarea sintezei de ARNm complementar.
- Chinolonele (acid nalidixic) şi fluorochinolonele (norfloxocina, ofloxacina, ciprofoxacina,
difloxacina) inhibă rapid ADN bacterian, în timp ce sinteza de ARN continuă prin inhibarea
ADNtopoizomerazelor.

Rezistenţa la chimioterapice

Rezistenţa la chimioterapice se poate defini prin proprietatea unor microorganisme patogene de a


deveni insensibile la efectul toxic al acestora.
10
Rezistenţa bacteriană poate fi naturală (de specie) sau dobândită ( prin apariţia de tulpini
rezistente în cadrul speciilor iniţial sensibile):
 Rezistenţa naturală: - reprezintă rezistenţa tuturor speciilor din cadrul unei familii,
faţă de unul sau mai multe chimioterapice;
- este de tip genetic şi totală. Prezenţa chimioterapicului determină
activarea unor gene responsabile de rezistenţă la chimioterapice.
În acest grup s-au identificat: micobacteriile (B. Koch) pentru penicilină, anaerobi la
aminoglicozide sau pseudomonodaceae pentru majoritatea chimioterapicelor.
 Rezistenţa dobândită: - reprezintă rezistenţa apărută în mod spontan în prezenţa unui
chimioterapic.
În prezenţa acestuia apar mutante rezistente formând populaţii bacteriene eterogene.
Chimioterapicul prin multiplicare joacă rol de “presor de selecţie” – distrugând tulpinile sensibile
şi selectând pe cele rezistente.
Rezistenţa dobândită poate fi realizată prin transfer cromozomial (genotipic) sau
extracromozomial (plasmide în procent de 90%).
Rezistenţa bacteriană se poate manifesta faţă de un singur antibiotic (monovalentă) sau faţă de
mai multe antibiotice (polivalentă). Rezistenţa dobândită poate fi adaptativă sau definitivă.
Transferul rezistenţei genotipe de la o celulă donoare la o celulă receptoare se poate realiza prin:
a. Transfer cromozomial
b. Transfer plasmidic
La unele celule bacteriene pot exista în citoplasmă complexe genetice (fragmente de ADN)
“plasmide R” responsabile de rezistenţa la chimioterapice. Transferul acestor plasmide de la alte
celule bacteriene se face prin mecanisme de conjugare, transducţie sau transformare. Acest
transfer este controlat de un factor RTF (factorul de transfer al rezistenţei).
Această modalitate de apariţie a rezistenţei a fost semnalată la enterobacterii (prin conjugare) şi la
stafilococi (transducţie).
Mecanisme biochimice ale rezistenţei
După transferul rezistenţei la chimioterapice intervin mecanisme metabolice ce favorizează
realizarea rezistenţei:
-scăderea permeabilităţii membranei plasmatice la chimioterapice (betalactamine,
cloramfenicoli);
-elaborarea de enzime care denaturează antibioticul (betalactamine, aminoglicoside);

11
- producerea în exces de metabolit (PAB) analog structural cu antibioticul cu al cărui metabolism
interferă: inhibiţia competitivă cu antibioticul (sulfamide, betalactamine, cloramfenicoli).
- dezvoltarea unei căi metabolice secundare (shunt): scoaterea antibioticului din “circuitul
metabolic”;
- modificarea structurii proteinelor ribozomale (tetraciclina, aminoglicoside, streptomicina).
Toate aceste transformări metabolice au ca urmare şi apariţia de modificări în morfologia
bacteriană, cu precădere, în patogenitatea bacteriană (creşterea capacităţii de virulenţă sau
toxinogeneză).
Aspecte clinice şi epidemiologice ale fenomenului de rezistenţă
Rezistenţa la chimioterapice a fost semnalată la o serie de microorganisme.
Astfel putem exemplifica pentru:
 Peniciline: stafilococ, gonococ, meningococ, enterococ;
 Tetracicline: stafilococ, bacterii intestinale (Klebsiella);
 Cloramfenicoli: bacterii intestinale, hemofili;
 Streptomicine: bacterii intestinale, B. Koch.
Apariţia rezistenţei la chimioterapice uzuale a avut ca urmare imediată creşterea ratei infecţiilor
intraspitaliceşti (infecţii determinate de E. coli, Proteus, Klebsiella, Piocianic) şi apariţia
fenomenului dependenţei faţă de antibiotic. Chimioterapicul reprezintă un factor de creştere
pentru unele microorganisme, de exemplu tulpini streptomicino-dependente: meningococ,
Salmonella, E. coli.
Variantele microbiene dependente de un anumit chimioterapic suferă modificări minore în ceea
ce priveşte morfologia şi scăderea virulenţei.
În cazul unei conduite terapeutice incorecte, chimioterapicul va avea o influenţă negativă.
 Chimioterapicul va juca rol de “presor selectiv” grăbind multiplicarea populaţiei
bacteriene minoritare rezistente la chimioterapice.
1. Chimioterapicul va putea declanşa apariţia: şocului endotoxic prin distrugerea, într-un interval
scurt de timp, a unui număr mare de germeni Gram negativi, cu eliberare masivă de endotoxine.
În plus atacul masiv şi rapid al antibioticului nu permite instalarea imunităţii (ex. Penicilina).
2. Dismicrobismul este o stare patologică ce apare prin distrugerea florei microbiene normale de
la nivelul anumitor “nişe ecologice” (cavitatea orală, intestin, vagin). Distrugerea florei
microbiene autohtone duce la selectarea anumitor tulpini cu potenţial ridicat de patogenitate,
determinând eneterocolite postantibiotice, angina ulcero-necrotică, etc.
12
3. Avitaminozele pot apare ca urmare a distrugerii masive a florei saprofite intestinale, ce
sintetizează vitamine din complexul B şi K (ex. cicline).
4. Afectarea funcţiilor rinichiului poate avea loc după tratament cu polimixine, aminoglicozide.
5. Afectarea funcţiilor hepatice după administrarea de sulfamide şi Rifampicină.
6. Leziuni medulare (aplazii) pot fi semnalate după tratamentul cu Cloramfenicol.
7. Afectarea nervului acustic după administrarea îndelungată de Streptomicină cu predilecţie la
copii mici.
8. Efect teratogen după administrarea de Cloramfenicol la gravide.
Conduita corectă în tratamentul cu antibiotice
În dirijarea administrării unui chimioterapic trebuie respectate anumite principii:
- cunoaşterea sensibilităţii bacteriilor prin intermediul anitbiogramei, principalii indicatori fiind:
concentraţia minimă inhibitorie (CMI) şi concentraţia minimă bactericidă (CMB);
- testarea la doze de atac şi întreţinere de antibiotic să asigure o concentraţie optimă în umori şi
ţesuturi cu efect inhibitor asupra microorganismului infectant;
- schimbarea periodică a asociaţiilor de antibiotice (bacteriostatic + bactericid).
Pentru a se stabili calitatea unui antibiotic se face necesară stabilirea “in vivo” a ratei de
absorbţie, a ratei de eliminare şi capacitatea medicamentului de a penetra zona infectantă prin:
 Indicele terapeutic – reprezintă raportul dintre doza minimă toxică pentru organismul
uman şi doza minimă activă antibacteriană;
 Nivelul seric – se cercetează concentraţia unui chimioterapic în umorile bolnavului căruia
i se aplică tratamentul. Depinde de doza administrată, greutatea organismului, modul de
administrare şi rata de eliminare.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un chimioterapic:
 Spectru larg de acţiune;
 Să nu creeze rezistenţă rapidă;
 Să nu modifice flora ecologică;
 Să nu fie distrus de aciditatea sucului gastric când se administrează oral sau de proteinele
plasmatice când se administrează parenteral;
 Să fie solubil în lichidele biologice;
 Să atingă în scurt timp o concentraţie optimă de acţiune în umori şi ţesuturi, iar
catabolizarea lui să se facă încet.

13
Exemple de principalele clase de agenţi terapeutici antibacterieni cu spectru de acţiune asupra
bacteriilor implicate în afecţiuni ale cavităţii orale.

Denumire Spectru natural


Peniciline de biosinteză active asupra bacteriilor Gram pozitive (coci şi
Penicilina V bacili), asupra cocilor Gram negativi, spirochetelor
Penicilina G şi florei anaerobe
Peniciline de semisinteză rezistente acelaşi spectru de acţiune, fiind antibioticele de
la penicilinază elecţie în infecţii cu stafilococi producători de
Oxacilina penicilinază
Meticilina
Cloxacilina
Aminopenicilinele  spectru larg, care cuprinde şi bacili Gram-
Ampicilină negativi din familia Enterobacteriaceae;
Amoxicilină  sensibile la acţiunea penicilinazelor secretate de
bacterii Gram-pozitive
Penemele au spectru larg de acţiune foarte bună asupra
Imipenem bacteriilor Gram-pozitive şi Gram-negative, inclusiv
asupra celor anaerobe
Cefalosporine de generaţia I au spectru larg de acţiune, asemănător
Cefalotin Aminopenicilinelor, activ mai ales pe coci Gram-
Cefazolin pozitivi (S. aureus)
Cephalexin (orală)
Cefalosporine de generaţia II sunt active pe bacili Gram-negativi din familia
Cefuroxim Enterobacteriaceae, genul Haemophilus şi
Ceftibuten (orală) anaerobi
Cefalosporine de generaţia III sunt antibiotice de rezervă în infecţiile cu etiologie
Ceftazidime multiplă
Cefixime (orală)

14
15