SABOU FLORENTINA

AMG I
Medicina în antichitate

Istoria medicinei se ocupă atât de evoluția medicinei ca știință, cât și de

contribuțiile diverselor personalități în acest domeniu.
Medicina nu a apărut ca știință așa cum este cunoscută astăzi. De la arta
vracilor și șamanilor, care pretindeau că alungă duhurile rele și de la medicina
sacerdoților care practicau în umbra templelor, până la medicina modernă este o
cale lungă. Dacă medicul medieval și renascentist era un erudit, bun cunoscător
atât al textelor clasice, cât și al astrologiei și alchimiei, medicul modern trebuie să
fie atât savant, cât și cetățean, care să aplice știința actuală în scopul modificării
pozitive a condițiilor de mediu natural și social.
Metodele de vindecare cele mai cunoscute în antichitate erau: luarea de sânge,
care era considerată o metodă de vindecare a hipertensiunii, febrei, migrenei,
apoplexiei; descântecul; poțiunea halucinogenă, care se utiliza în timpul
intervențiilor chirurgicale; lobotomie, prin care se trata schizofrenia, depresia.
Egiptul antic

Actul medical în anticul Egipt

Cele mai multe informații privind medicina acestei perioade provin de la
celebrele papirusuri medicale. Unul dintre cele mai celebre este papirusul Edwin
Smith (descoperit în 1930). Alte surse de informații: Odiseea lui Homer, scrierile
unor istorici ca Herodot și Diodor din Sicilia.
Medicina nu era practicată de vrăjitori sau vraci ca în triburile primitive, ci de
medici laici care totuși colaborau cu sacerdoții. Medicii erau în mare parte
specializați pe domenii, fiecare ocupându-se de o grupă de boli. Aceștia posedau
cunoștințe temeinice, redate printr-o impresionantă literatură medicală și aveau
faimă binecunoscută și peste hotare. Spre exemplu, regii persani Cyrus și Darius au
avut în serviciul lor medici egipteni.
Intervențiile chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor și
circumcizia. Totuși chirurgii egipteni antici au fost primii care au suturat rănile.
Medicamentele folosite erau de origine naturală: miere, ulei, ceapă, usturoi etc.
sau minerală: săruri de plumb, de cupru. Uneori se recurgea și la remedii care
astăzi par fanteziste: organe sau excremente de animale, pilule combinate cu vin,
bere etc.
Medicina egipteană a deschis largi perspective celei grecești.
Medicina mesopotamiană
Cele mai vechi texte de medicină sunt datate în prima jumătate a mileniului al
II-lea î.Hr.
În codul lui Hammurabi (sec. al XVII-lea î.Hr.) apar, printre altele, și chestiuni
legate de reglementarea activității medicale: onorarii, riscuri catre pot apărea în
cazul eșecului actului medical. Începutul școlii medicale poate fi considerat
apariția bibliotecii de profil a lui Assurbanipal (secolul al VII-lea î.Hr.).

1
 Cea mai amplă lucrare de acest gen este un fel de Manual de diagnosticare scris
de medicul Esagil-kin-apli din Borsippa în timpul domniei regelui babilonian
Adad-apla-iddina (1069 î.Hr. - 1046 î.Hr.).
Toate aceste texte arată că babilonienii, ca și egiptenii, utilizau diagnoza,
prognoza, examinarea medicală și prescripțiile.

Medicina indiană
Nagarjuna, discipol al lui Buddha, inventator al multor leacuri pentru probleme
psihice.
Una dintre cele mai lucrări în domeniu este celebra Ayur-Veda (sec. V î.Hr.),
scriere spirituală hindusă ce derivă din Atharva-Veda (una din cele patru Vede).
Această lucrare de filozofie hindusă relevă principii noi, care formează ceea ce
astăzi numim medicină naturistă".

Medicina persană
Aflată la intersecția mai multor drumuri comerciale, Persia a beneficiat de
condiții propice dezvoltării științei, în particular a celei medicale. La Academia din
Jundishapur s-au format generații de medici.
Savantul persan Rhazes a scris un tratat de medicină, în care a cuprins toate
cunoștințele acelor vremuri și observațiile proprii. Sunt descrise foarte amănunțit
diverse boli printre care pojarul și variola.
Dar cea mai reprezentativă personalitate a medicinei persane este savantul Ibn
Sina (Avicenna). Tratatul său de medicină rămâne o lucrare standard chiar și
pentru Europa până în perioada Iluminismului.

China antică
Având o vechime de câteva milenii, medicina chineză antică a evoluat foarte
mult, dar și-a păstrat esența, dată de filozofia taoistă și confucianistă. Boala apare
datorită deteriorării echilibrului dintre cele două principii fundamentale yin și
yang.
Cam prin secolul al XII-lea î.Hr. se realizează diviziunea dintre clasa
sacerdotală și cea a medicilor, primii ocupându-se dec aspectele supranaturale ale
bolilor, iar medicii de aspectele comune.
Medicii chinezi erau excelenți observatori clinici; pacienții erau supuși la
examene medicale amănunțite. Anatomia era punctul slab deoarece, conform
învățăturilor lui Confucius, corpul omenesc era sacru, iar cercetăruile anatomice
erau interzise.
În ceea ce privește terapeutica, chinezii cunosteau destul de bine plantele
medicinale, dar utilizau și extracte din țesuturi sau organe animale și substanțe
minerale (compuși chimici).
Alte metode terapeutice originale: gimnastica medicală, masajul, acupunctura.

2
 Grecia antică
Hippocrate, părintele medicinei.
Învățații Greciei antice pot fi considerați fondatorii medicinei occidentale
moderne, ei realizând separarea definitivă de magie și supranatural.
Hippocrate, părintele medicinei, caracteriza bolile ca: acute, cronice, endemice
și epidemice. Boala era considerată ca un dezechilibru dintre elementele clasice.

Roma antică
Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi: forcepsul,
scalpelul, speculum, acul chirurgical. Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei.
Școala elenisto-romană
Cel mai de seamă reprezentant a fost Galen din Pergam. Acesta a executat
multe operații îndrăznețe pentru acea epocă, aparținând chirurgiei cerebrale și celei
oculare.
O perioada veche care a durat cateva mii de ani pana in secolul 16; in aceasta
perioada medicina legala nu era separata de anatomie patologica si chirurgie ,
neexistand tratate sau experti specializati.
A doua perioada, intermediara, cu incepere in secolul 17 caracterizata prin
studiu sistematic, dezvoltare stiintifica, separarea specialitatii si evidentierea
indivualitatii sale, aparitia expertilor medici legisti; etapa este initiata in Italia cu
raspandire europeana ulterioara.

Antichitatea.
Cele mai vechi dovezi care atesta colaborarea medicilor cu justitia dateaza din
antichitatea cea mai indepartata.
Babilon
In Codul lui Hamurabi (rege al Babilonului intre anii 1728-1686 i.e.n.) se
remarca elemente de raspundere medicala, precizind si sanctiunile pentru greseli in
interventiile terapeutice.
India
Legile Manu cu valori eugenice si de sanatate publica. Folosirea otravurilor era
pedepsita ca si a unor abuzuri sexuale. Martorii bauti, obositi, cu deficiente psihice
nu erau acceptati in instante.
Egipt
In codurile de legi ale Egiptul antic era prevazuta necesitatea examinarii de
catre moase a femeii gravide condamnate la moarte, aminindu-se pedeapsa pina
dupa nastere (daca graviditatea era confirmata). Legile egiptene pedepseau aspru
avortul; se considerau drept vicii grave unele perversiuni sexuale.
La evrei
In Talmud se mentioneaza ranirile, omuciderile, sinuciderile, sarcina,
constatarea mortii, perversiunile sexuale, semnele virginitatii, violul, pubertatea,
sterilitatea etc.

3
 Persia
Avortul criminal era sever pedepsit. Exista o clasificare a leziunilor traumatice
in 7 grupe incepand cu echimozele pana la plagile mortale care eraua aplicate
atunci cand o persoana trebuia consultata dupa o agresiune.
China
Documente medicale care atesta folosirea otravurilor dateaza din anul 3000 i.C.
Hasisul era dat spre anestezie in chirurgie.
Grecia
Atit medicina greaca cit si cea romana, cunoscind bolile psihice au aratat felul
cum puteau fi trasi la raspundere penala anumiti bolnavi mintali. Autopsiile in
general nu erau effectuate intrucat se considerau corpurile ca fiind sacre. Se
cunosteaua insa otravuri precum cucuta (sinuciderea lui Socrate).Hipocrate vorbea
despre mortalitatea plagilor in aforismele sale. Aristotel a fixat momentul definirii
vietii fetale la a 40 zi dupa conceptie.
Roma
In Digestele lui Iustinian (secolul al VI-lea) se formuleaza parerea ca medicilor
este mai curind o judecata decit o marturie. In secolul 600 i.C. pe timpul
imparatului Numa Pompilius se dateaza prima apreciere medico-legala referitoare
la obligativitatea deschiderii abdomenului femeilor care mor in timpul nasterii
pentru a salva copilul (cezariana). Astfel au fost nascuti Scipio Africanul si Julius
Cesar. Lex Aquilla, 572 i.C., face aprecieri asupra mortalitatii prin plagi.
Tablele, cu precadere a XII-a (449 i.C.): "Nasterea unui om are loc intr-o
perioada de 10 luni (n.n. solare). Adica o perioada de 300 zile ca durata extrema a
sarcinii si deci tatal care era mort sau absent dincolo de aceasta perioada este in
afara raspunderii paternale". Aceasta durata este identical cu cea fixata 2000 de ani
mai tarziu in codul Napoleonian. Nu era voie sa se arda cadavre in incinta orasului
sau la mai putin de 60 picioare de o locuinta.
Lex Cornelia a lui Sulla (138-78 i.C) prevedea supravegherea prostitutiei,
avortul interzis, sarcina confirmata numai dupa controlul facut de 5 moase. Corpul
lui Julius Cesar a fost expus in forum si a fost examinat de catre Antistius care a
demonstrat ca numai una dintre cele 23 de plagi a fost letala. Ea a penetrat toracele
printre coasta 1 si 2. La fel a fost expus si corpul lui Germanicus si Genucius.
Plinius cel batran (d.C.23-79) a scirs despre moartea subita, sinucidere, a
stability ca menopauza apare la 40 ani si ca abilitatea de a concepe inceteaza la 50
ani. Corpurile barbatilor plutesc pe apa cu fata in sus si a femeilor cu fata in jos, un
mit mult timp pastrat.
Soranus (d.C.98-138) vorbind despre bolile femeilor nu face referire la himen,
ceea ce ilumineaza societatea romana si viata sociala din Roma. Sub imparatul
Iustinian (d.C. 483-565) in digeste se scrie:"Medicii nu sunt martori obisnuiti si ei
pun la dispozitie judecati mai degraba decat marturii". Se recunoaste pentru prima
data necesitatea si rolul expertului intr-un proces.
Autoritatea lui Hipocrate si a lui Aristotel era dominanta in Roma.

4
 Perioada premergatoare (de tranzitie): sec V – sec XVI
Secolul V- Secolul XVI
Legile barbarice
In secolul 5, imperiul roman era in europa vestica dominat de popoarele
germanice si slave, considerate barbare. Este surprinzator ca tocmai aceste popoare
au precizat rolul expertului si statutul sau. S-a instituit wergeld o dezdaunare fata
de victima si familia sa. Lex Alemanorum ofera o descriere exacta a plagilor si a
repararii prejudiciului sub raport civil.
Legea salica face aprecieri asupra avortului posttraumatic.
Codul vizigotic impune restrictii in practica medicala si pedepse medicului (ca
si codul Hammurabi) in cazul in care pacientul moare. Codul Bavarian adduce
pedeapsa pentru avort.

Medicina in Antichitate
Primele referințe cu privire la medicină apar în Iliada, acolo unde sunt
prezentați doi medici.
Hippocrate
A fost cel mai vestit medic al Greciei antice și este considerat părintele
medicinei. Numele lui este legat de Jurământul lui Hipocrat, jurământ prestat și în
zilele noastre în multe universități de către absolvenții facultăților de medicină.
Medicina greaca antica s-a format sub influenta incontesila a stiintei medicale
egiptene, mesopotamiene si indiene.
In teoriile și ideologiile de care medicina in Grecia Antica erau incluse sex,
localizare geografica, clasa socială, dieta, traume, convingeri
Herophilos
Din Calcedonia face studii asupra sistemului nervos făcând distincție între
nervii senzitivi și nervii motori ai creierului de asemenea despre anatomia
ochiului(studiază nervii optici și descrie retina),
Primul om de știință despre care se știe că a disecat cadavre umane, a sesizat
existența nervului optic, a descoperit trompele lui Eustațiu (tuba auditivă) și a
identificat creierul ca fiind centru al intelectului.
Descoperiri in medicina
Medicina nu era practicată de vrăjitori sau vraci ca în triburile primitive, ci de
medici laici care totuși colaborau cu sacerdoții. Medicii erau în mare parte
specializați pe domenii.
Mumificarea
Mumificarea este o metodă de prezervare a corpului uman, cu o răspândire
globală, practicată de mai multe civilizații ce aveau o cultură și o credință
religioasă diferită, începând din antichitate si până în prezent.
Medicina Traditionala in China
Acupunctura, medicina pe baza de plante, psihologia chinezeasca, terapia
pentru sanatatea mentala si alimentele utilizate pentru vindecare, toate constituie
modalitati majore de tratament in cadrul medicinei traditionale chinezesti.