Enciclopedia zmeilor, întocmită de Mircea Cărtărescu

”Enciclopedia zmeilor”, întocmită de Mircea Cărtărescu și ilustrată de Tudor Bănuș

Editura Humanitas Junior, București, 2017

Încă din prefață, autorul acestei cărți ne dezvăluie întreaga lui știință în ale zmeilor, lucru aparent neverosimil: un
tânăr ziarist a asistat la câteva descoperiri arheologice, a devenit apoi expert în zmei, i-a studiat cu atenție, atât la
suprafață, cât și în măruntaiele pământului, ba chiar a vorbit cu ultimele câteva exemplare vii, existente în
rezervații și grădini arheologice. Mircea Cărtărescu este acest autor și a reușit ceva ce nimeni nu părea să
reușească, și anume să scrie o enciclopedie a zmeilor.

Prima parte a volumului – Universul – este, de altfel, structurat întocmai ca o enciclopedie, pentru că aflăm
amănunte, cu planșe și hărți bine realizate, despre orice reprezintă un zmeu: anatomie, rase, geografie, istorie,
ocupații și unelte, limbă, civilizație, știință, arte și literatură etc. Veți afla lucruri extraordinare, prezentate cu finețe
și cu un esențial simț al umorului (să nu uităm în fața cărei enciclopedii ne aflăm!), care ne vor aduce o altă lumină
asupra zmeilor, pe care îi credeam doar personaje ale unor basme. Iată, de exemplu, noutatea (și una dintre
diferențele față de om) celor trei organe speciale de simț:

”Primul, organul prințesoreceptor, asemănător a două scurte antene penate, violete, crescute în dosul urechilor,
îi servește la detectarea prințeselor, femele umane speciale, cu care zmeii masculi (singurii care posedă acest
organ) pot procrea. Al doilea este organul voinicoreceptor, situat în osul tâmplelor, prin care e detectată vigoarea
și tăria în luptă cu a altor zmei sau a masculilor umani. Se crede că zmeul poate zări, prin trupul celui cu care se
înfruntă, o fiolă de lichid roșu scânteietor, mai plină sau mai goală, după tăria adversarului. Ultimul e simțul
cristalomandibular, cu care detectează prezența cristalelor de beriliu, de cuarț de stâncă etc. pe alte
planete.” (pag. 10)

Dar nu există doar zmeul comun, așa cum ne-am închipui, poate, ci orice exemplar din basmele
noastre și nu numai se regăsește într-una din speciile și rasele din lume: zmeul zmeilor, zmeul cu colți, câinele de
zmeu, muma zmeilor, zmeul mioritic, zmeul zmeelor, zmăul sau zmeul asiatic. Din păcate, majoritatea din ei au
dispărut, iar zmeii actuali trăiesc numai în rezervații. Asta nu înseamnă că nu trebuie să cercetăm atent tot ceea ce
reprezintă ei.

Toată această parte a volumului abundă de explicații și informații detaliate, din care observăm că lumea zmeilor
este total atipică și multe din lucrurile care le fac sau nu le fac aceștia par și sunt amuzante pentru oameni, așadar
pentru toți cititorii. Să luăm, ca exemplu, armele lor de apărare, care se împart în subiective și obiective, primele
fiind de ordinul:

”-Se fac că plouă. Cu paloșul voinicului în gât, zmeul deschide deasupra capului o umbrelă și, cu o expresie
visătoare, fredonează ceva dintr-un film cu Gene Kelly;
–Își pun cenușă-n cap. Presărată fin, servește, probabil, la camuflaj.
–Îi iau pe Nu în brațe. ”Nu” (corect, Nû) este un idol cu aspect cu bufniță, cioplit grosolan în lemn de gutui
despre care se crede că, legănat în brațe, îndepărtează pericolul.
-Se fac că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Speră astfel ca voinicul să se apropie destul cât să-i
poată sufla în nas un damf ucigător de mujdei.” (pag. 58-61)
Partea a doua a volumului – Poveștile – reunește zece povești, înlănțuite prin subiect și personaje, despre anumite
specii și întâmplări ale zmeilor. Unele dintre ele sunt în stil clasic – eterna înfruntare dintre zmeu și Făt Frumos,
având ca premiu o frumoasă Ileana Cosânzeana -, altele doar despre zmei și confruntarea dintre anumite specii.
Avem zmei dentiști, zmei frayyeri, poete pe numele de Vasiliska, spioni și Statu Palmă Barbă Cot, dar și povești în
versuri. De aici aflăm și felul în care cei mai mulți dintre zmei îi privesc pe oameni, niște prăpădiți:

”Sunt urâți, mă! Brrrr! Îi visezi noaptea. Au… așa… ai văzut peștii curățați de solzi? Ei, așa e pielea lor. Și sunt
netezi peste tot, ca niște viermișori. Da’ mușcă rău, mă nepoate, ia uite-aici. (…) Numai că, bată-le să le bată,
muierile lor, domnițele, mă, cu sânge albastru, sunt frumoase, nepoate!” (pag. 118)

”Enciclopedia zmeilor” este, mai degrabă, un volum pentru toate vârstele, nu neapărat pentru copii așadar. Este o
carte impecabil construită și scrisă, cu ilustrații foarte frumoase, cu mult simț al umorului și informații foarte
amuzante. Oricum, din fiecare rând, se vede măiestria unui autor mare, pentru că nu-i deloc ușor să scrii o astfel de
carte, nu-i deloc ușor să reușești să scrii o carte impecabilă pentru copii dacă nu ești un autor foarte bun, care să
descopere ritmul și detaliile necesare pentru a pătrunde în lumea copiilor. ”Enciclopedia zmeilor ” este o
enciclopedie cu informații care mi-aș dori să fie adevărate.