Sunteți pe pagina 1din 3

Pătrășcanu Darie Iulian

Arheologie, Civilizație și Artă Antică


Anul I

Plagiatul în Antichitatea târzie

„Studiul istoriei este cel mai bun medicament pentru o minte bolnavă, căci în istorie ai o
înregistrare a varietății infinite de experiență umană clar pusă să fie văzută de toți.
Și în această înregistrare poți găsi pentru tine și pentru țara ta, exemple sau avertismente:
lucruri frumoase de luat ca modele, lucruri de bază, și lucruri pe care trebuie să le eviți.”
- Titus Livius

Pornind de la afirmația lui Titus Livius încerc să prezint modul cum era văzută istoria
pentru antici. În general, istoria era învățătoarea vieții ( historia magistra vitae), obligată nu numai
să transmită cunoștințe, dar și să îndrume în direcția educării sentimentelor: morale, patriotice,
estetice. Oamenii și faptele din trecut erau pentru istoric exemple. Istoricul se considera dator să
se adreseze nu numai minții, ci și inimii, nu numai să instruiască, ci și sa convingă, să îndemne la
acțiune; de aceea istoria mai era definite și ca o lucrare eminamente oratorică, pentru că asemeni
oratorului, istoricul trebuie să prezinte faptele trecutului în forme atrăgătoare sau respingătoare,
după caz, folosind mijloacele de compoziție și stil în concordanță cu scopul urmărit1.
Prin acest eseu, am încercat să demonstrez existența unei „conștiințe etice” la unii scriitori
antici, cum ar fi Eusebius din Caesarea, Aurelius Victor, Ammianus Marcellinus, Eutropius,
Festus.
Istoriografia în secolul al IV-lea este marcată de succesul breuiarium (prezentare sumară)
și epitome (rezumat), chiar dacă nu avem o definiție concretă asupra celor două noțiuni. Specialiștii
contemporani au realizat o dinsctinție între ele, fiind de acord că breuriarium-ul desemnează un
exponent cronologic, o istorie prescurtată de la întemeierea Romei și până la epoca redactării,
compilată după mai multe izvoare, iar epitoma este un simplu rezumat al unei singure opera2.

1
David Popescu, studiu introductiv în Ammianus Marcellinus, Istorie romană, p. 13.
2
Nelu Zugravu, studiu introductiv în Festus, Breuiarium Rerum Gestarum Populi Romani, Ed. Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2003, p. 59.

1
Pătrășcanu Darie Iulian
Arheologie, Civilizație și Artă Antică
Anul I

În antichitatea târzie, din cauza schimbărilor suferite de societatea romană la sfârșitul


secolului al III-lea, apare un nou gen literar – istoric, și anume breuiarium – gen devenit foarte
popular în socolul al IV-lea. Acesta îmbina tehnica biografică cu cea istoriografică.
Inițiatorul acestui current a fost Aurelius Victor cu lucrarea Liber de Caesaribus care a
înfățișat istoria Imperiului roman de la Augustus la Constantius al II-lea. Imediat, acesta a fost
urmat de către Flacius Eutropius cu lucrarea Breuriarium ad Urbe condita (Breviar de la
întemeierea Romei) care rezumă istoria Romei de la întemeiere până în anul 364; Breuriarum
rerum gestarum populi Romani (Scurtă istorie a poporului roman) redactată în a doua jumătate a
secolului al IV-lea de Festus, care expune și mai concis același interval și Libellus de uita et
maribus imperatorum imperatorum bruiatas ex libris Sexti Aurelii Victoris, cunoscută ca Epitome
de Caesaribus (Epitomă despre împărați), scrisă de un Ignatus cândva între anii 402 și 408 și care
redă istoria principilor romani de la Augustus la Theodosius I3.
Lucrările respective, care condensau în puține pagini secole de istorie romană, care
creionau într-o gamă restrânsă de culori semnificative portrete reprezentative, care ofereau date
esențiale despre instituiile statului și puneau la îndemână explicaii concise asupra unor întâmplări
și fapte istorice, răspundeau întocmai gustului unei socieți noi, bulversate de evenimente
dramatice, aflate în căutare de modele și valori care s-o legitimeze și să-i dea stabilitate. Ele
prezintă numeroase puncte comune în privina coninutului, a finalității urmărite, a concepiei
ideologice, a tehnicii redactării și a stilului, pe care cercetătorii le-au reliefat pe deplin. În mod
firesc, există și destule deosebiri, ce in de statutul social și cultural al autorilor, de împrejurările în
care aceștia și-au scris opera.
Compunâd un breuiarium, care, prin natura sa, este o lucrare de „mâna a doua”, autorii s-
au inspirat din diferite surse, și așa reduse la număr, de exemplu, în cazul lui Eutropius care în
prima parte a lucrării sale, partea legată de perioada republicană, se găsesc multe pasaje din opera
lui Titus Livius, iar pentru perioada imperial sa dovedit ca autorul s-a inspirat din opera lui
Suetonius4.

3
Nelu Zugravu, studiu introductiv în Sextus Aurelius Victor, Liber de Caesaribus, Ed. Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006, p. 26.
4
G. Popa – Lisseanu, studio introductiv în Eutropius, Istoria Romană, Ed. Jockey – Club, București, 1923,
p. 25.

2
Pătrășcanu Darie Iulian
Arheologie, Civilizație și Artă Antică
Anul I

În comparație cu istorici ca Ammianus Marcellinus, Eusebius din Caesarea, care au dat


dovada de corectitudine. De exemplu Istorii Bisericească a lui Eusebius, avem spuse exact sursele
de inspiratie ale autorului, el transcriind cu „sfințenie” sursele folosite. Datorită muncii lui
Eusebius avem pastrate fragmente ale unor opere care s-au pierdut in negura timpului. Edictul de
la Milano il avem in forma integrala in limba greaca datorita operei lui Eusebius.
Ammianus, ultimul mare istoric latin, a utilizat în opera sa mai multe izvoare care fac
referire la situații și oameni din epoci anterioare. Autorul a folosit toată literatura greacă și latină,
cu un număr impresionant de scriitori, dintre care aproape 40 sunt amintiți doar de el. În opera lui,
găsim istorici ca Herodot, Thucydides, Sallustius, Cornelius Nepos, poeți ca Homer și Vergilius,
filosofi ca Socrate, Platon și Aristotel. Dintre scriitorii latini cel mai des citat este Cicero, de la
care a împrumutat maxime și sentințe pentru definirea pozițiilor etice ale operei, chiar dacă în Res
Gestae sunt și autori necitați de el, cum ar fi Titus Livius și Tacitus care l-au influențat dar nu îi
numește. Se cunoaște mai ales influența lui Tacitus, a cărui operă a continuat-o. Chiar și așa,
Ammianus a dat dovada de un grad ridicat de corectitudine, el totodată legitimându-și calitatea
informațiilor oferite prin puterea exemplului5.
Spre deosebire de Ammianus, Eusebius, Aurelius Victor6, breviatori ca Eutropius și Festus
au trebuit să realizeze o lucrare supusă autorității politice. Aceștia din urmă și-au compus breuiaria
la solicitarea expresă a împăratului Valens (364-378) – suveran neinstruit și puțin familiarizat cu
trecutul, cee ace i-a obligat să întocmească un adevărat manual de istorie, mai mult sau mai puțin
complet, scris într-un stil rece, monoton.

5
David Popescu, studiu introductiv în Ammianus Marcellinus, Istorie romană, p. 23.
6