Sunteți pe pagina 1din 3

Câştigarea luptei politice de către Stalin a însemnat şi o profundă schimbare în politica economică a

Uniunii Sovietice. În iarna anului 1927 dificultăţile de aprovizionare urbană au reapărut şi limitele
liberalizării începeau să se vadă. Stalin a decis măsuri energice – confiscarea recoltelor, impunerea de
impozite adiţionale şi obligativitatea comercializării produselor agricole, pentru ca în aprilie 1928 să
hotărască colectivizarea progresivă a pământurilor şi eliminarea culacilor. În paralel, Stalin a preluat
practic tezele opozanţilor săi de „stânga” şi a decis trecerea la o industrializarea rapidă cu ajutorul
fondurilor obţinute de la ţărani fiind decis să atace structurile tradiţionale ale lumii rurale ruse pentru a
furniza industriei oamenii şi capitalurile necesare.

Premisele planificării economice existau deja în Rusia bolşevică din 1918 atunci când se crease Consiliul
Naţional al Economiei iar Comisia pentru planificare, înfiinţată în 1921, a definit până în1928 conţinutul
primului plan cincinal. Stalin a revizuit însă obiectivele fixate de economişti considerându-le prea timide
şi primul plan cincinal, lansat în 1929 conţinea perspective ambiţioase (a fost dealtfel încheiat în doar 4
ani) necesare pentru depăşirea înapoierii economice, exact în momentul în care întreaga lume
capitalistă intra în Marea Criză Economică. În privinţa industriei s-a prevăzut o rată anuală de creştere de
17-25% şi o mărire a producţiei globale cu aproape 180% în cinci ani, prioritatea absolută fiind acordată
infrastructurii şi industriei grele (peste 80% din investiţiile totale). Au fost construite şantiere imense
(combinatele siderurgice din Ural şi Siberia, calea ferată pentru Asia Centrală etc), modificându-se
practic geografia Rusiei datorită sutelor de mii de tineri muncitori ce sunt amplasaţi în aceste noi locaţii.
Producţia a fost raţionalizată şi uzinele grupate în combinate – asociaţii de întreprinderi complementare.
Numărul de muncitori s-a dublat (peste 6 milioane în 1932), s-a introdus o politică de şcolarizare serală
şi a fost stimulată competiţia între muncitori atât prin mijloace propagandistice cât şi printro
remuneraţie diferenţiată în funcţie de randament.

Finanţarea acestui uriaş efort industrial s-a realizat prin mobilizarea de către stat a noi capitaluri –
împrumuturi forţate pe salarii, mărirea impozitelor, cumpărarea de bunuri agricole cu preţuri mici şi
revânzarea lor cu profit. Practic, în condiţiile lipsei de capital extern, industrializarea a fost finanţată atât
de ţărănime cât şi de proletariat iar industria bunurilor de consum a fost sacrificată (nu şi-a revenit decât
târziu după al doilea război mondial) în beneficiul industriei grele. De asemenea comerţul cu amănuntul
a fost neglijat (tehnici de vânzare „capitaliste”) iar interesul minor pentru servicii a făcut ca în 1937
cozile lungi să nu dispară nici după oprirea raţionalizării (existau doar 137.000 de puncte de vânzare în
oraşe).

Al doilea plan cincinal (1933 – 1938) a fost orientat spre consolidarea industriei grele. Industria chimică a
devenit prioritară pentru a asigura îngrăşămintele necesare agriculturii, dezvoltarea industriei mecanice
a fost accelerată pentru a se realiza independenţa în materie de echipamente. În sfârşit au fost
prevăzute în plan obiective privind industria bunurilor de consum dar acestea nu au fost atinse iar
transporturile rămân o problemă a Rusiei staliniste. Cel de-al treilea plan cincinal a fost întrerupt de
izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi de necesitatea înarmării statului sovietic. Practic în 1939,
URSS-ul era cel de-al doilea producător mondial de petrol şi al treilea de oţel, avea cele mai mari
centrale electrice din Europa iar geografia sa industrială se descentralizase, tot mai multe combinate
gigantice fiind mutate spre est. Industrializarea rapidă s-a făcut însă cu costuri umane teribile, numai la
Canalul pentru Marea Albă murind peste 200.000 de oameni.
În privinţa agriculturii, decizia lui Stalin pentru colectivizare a fost clară şi dacă în aprilie 1929 acesta
propunea dezvoltarea sectorului colectiv prin sovhozuri (ferme de stat cu salariaţi agricoli) şi kolhozuri
(cooperative de producţie), în toamna aceluiaşi an Stalin a ordonat „lichidarea clasei culacilor” iar
autorităţile locale au fost somate să confişte bunurile ţăranilor îmbogăţiţi şi să-i expulzeze în vederea
colectivizării. Planul a fost urmat cu promptitudine şi în 1934 mai mult de 88% din terenuri erau deja
integrate kolhozurilor (faţă de 58% în 1930). „Deculacizarea” – eliminarea clasei culacilor şi
cooperativizarea au atins însă şi ţăranii mijlocaşi, depăşind limitele planificate şi devenind un adevărat
război împotriva ţărănimii. Pentru a-i obliga să intre în cooperativele de producţie şi să-şi abandoneze
pământul şi animalele a fost mobilizat întreg aparatul de represiune al statului, sate întregi au fost
deportate şi bilanţul tragic înregistrat a fost de peste 3 milioane de morţi.

Urmările imediate ale colectivizării forţate nu au fost însă benefice şi în 1937 recoltele formelor
cooperatiste nu înregistrau decât o creştere cu 10% faţă de nivelul anului 1928, iar în ceea ce priveşte
prelevările acest nivel nu va fi atins decât în 1958. Mai mult în 1932 foametea făcea mai mult de un
milion de victime şi raţionalizarea a trebuit reintrodusă la sate până în 1935. În faţa acestor realităţi
puterea sovietică a făcut unele concesii. După ce Stalin a criticat excesele, kolhozurile au primit dreptul
de a comercializa excedentul după plata impozitelor, iar din 1933 ţăranii colectivizaţi au primit în
folosinţă o mică parcelă a cărei recoltă putea fi vândută pe piaţa liberă. Bilanţul transformării profunde
produse în lumea rurală de fenomenul colectivizării a rămas încă deschis. Treptat cele 260.000 de
kolhozuri (19,3 mil. familii şi peste 125 mil. ha) au înregistrat o creştere importantă a producţiei, dar
contribuţia terenurilor individuale (mai puţin de 3% din suprafaţa cultivată) a rămas decisivă, asigurând
mai mult de 21% din producţia globală. Randamentul formulelor cooperatiste era de 7-8 ori mai mic
decât al parcelelor individuale, în ciuda introducerii mecanizării şi modernizării agriculturii în kolhozuri şi
sovhozuri şi chiar dacă în 1939 URSS-ul devenea unul dintre primii producători la nivel mondial,
producţia pe cap de locuitor era inferioară Europei Occidentale. Colectivizarea a contribuit însă la
stabilizarea regimului politic, milioanele de victime şi periferizarea lumii rurale a permis eliminarea unei
surse majore de opoziţie faţă de comunism şi în acelaşi timp a eliberat un substanţial volum de mână de
lucru pentru industrie

Represiunea stalinistă cunoscută sub numele de „marea epurare” a cunoscut mai multe etape şi a fost
îndreptată în primul rând împotriva membrilor PCUS. În condiţiile controlului total exercitat de Stalin,
toate defecţiunile planurilor sale au fost puse pe seama birocraţiei de partid. Într-o primă etapă, în 1933,
sunt excluşi membrii vechii gărzi acuzaţi de trădare, sabotaj şi spionaj şi împreună cu ei aproape 22% din
membrii de partid pentru motive morale – ineficienţă şi corupţie, majoritatea fiind executaţi.

În iulie 1934 aparatul poliţienesc a fost profund remaniat şi a apărut NKVD-ul (Comisariatul pentru
interior) ce putea deporta, exila închide şi executa fără judecată persoanele „socialmente periculoase”.
După asasinarea în decembrie acelaşi an a lui Kirov, membru marcant în Biroul Politic, Stalin a luat o
serie de măsuri excepţionale precum accelerarea proceselor, limitarea drepturilor la apărare şi creşterea
numărului de condamnări la moarte. Între 1936 şi 1938 URSS-ul a trecut printr-un nou val de epurări.
Vâşinski, procurorul general al statului, a formulat teoria complotului general împotriva puterii sovietice
şi vechea gardă bolşevică a fost decapitată până la nivel local iar în 1937 are loc procesul marilor şefi ai
Armatei Roşii, Tuhacevski, Iakir, Blucher, care sunt judecaţi rapid şi executaţi alături de alte mii de
ofiţeri. În acelaşi timp represiunea s-a îndreptat spre membrii Internaţionalei comuniste – Komintern-ul,
iar Gulag-ul, sistemul lagărelor de concentrare s-a generalizat. Proporţiile valurilor succesive de teroare
stalinistă sunt încă puţin cunoscute şi estimări prudente indică pentru perioada 1936-1939 un număr de
4-5 milioane de persoane ce au suferit de pe urma epurărilor şi cel puţin 1,5 milioane executate. Practic
după ce înregistrase în 1933 3,5 milioane de aderenţi, în 1939 PCUS mai avea 2,3 milioane de membrii.
Dintre aceştia doar 8% mai erau vechi bolşevici, 20% veneau din timpul războiului civil şi 25% din
perioada NEP-ului, restul aproape 47% erau membrii noi intraţi în partid datorită şi în timpul lui Stalin.
Mai mult decât atât, dominaţia muncitorilor printre cadrele de partid a luat sfârşit, în 1939 aproape 50%
din militanţii fiind funcţionari, partidul transformându-se într-un partid de cadre. Epurările nu au atins
simplii cetăţeni ci cadrele şi militanţii de partid, au lovit grupurile care se opuseseră lui Stalin şi au
condus la înlocuirea vechilor cadre cu oameni loiali până la fanatism conducătorului partidului. Au
urmărit decapitarea elitei comuniste internaţionale (pentru preluarea controlului asupra partidelor din
străinătate) şi a minorităţilor naţionale (pentru frânarea particularismelor locale şi rusificarea PCUS). Pe
de altă parte, teroarea a fost generată de o adevărată psihoză a încercuirii apărută după venirea lui
Hitler la putere în Germania cu un mesaj anticomunist virulent şi mai ales după semnarea în 1936 a
Pactului AntiKomintern cu Italia şi Japonia. De asemenea, marile epurări au făcut parte dintr-un
fenomen mai complex, al restabilirii raţiunii de stat. În ideologia marxistă menţinerea statului era legată
de existenţa unor clase sociale antagonice iar dictatura proletariatului trebuia să fie doar o stare
tranzitorie pentru stadiul societăţii fără clase. După 1934, aneantizarea kulacilor şi ultimelor elemente
burgheze ar fi trebuit să conducă la deprecierea Statului şi implicit la diminuarea puterii personale a lui
Stalin. În schimb acesta a dezvoltat tema „încercuirii capitaliste”, a complotului general şi a justificat
astfel nu numai necesitatea existenţei unui stat puternic, ierarhizat şi disciplinat, dar şi a unui
conducător unic

Societatea sovietică era supusă unei îndoctrinări permanente şi profunde în care un rol esenţial l-a jucat
cultul personalităţii lui Stalin. Acesta a devenit simbolul noului regim, subiect al adoraţiei programatic
induse în educaţia şi activitatea tuturora. Numele său a fost preluat de sute de localităţi (Volgograd-
Stalingrad, Duşanbe-Stalinabad, etc) şi era adesea însoţit de titulaturi extravagante – „Corifeu al
Ştiinţei”, „Părinte al Naţiunii”, „Geniu Strălucitor al Umanităţii”, „Marele Arhitect al Comunismului”,
„Grădinarul Fericirii Umane”, etc – a căror neutilizare putea avea consecinţe tragice. Istoria revoluţiei a
fost rescrisă şi trucată pentru a i se acorda un rol mult mai important lui Stalin şi acestuia i-au fost
dedicate poezii, cărţi, filme, picturi grandioase etc. După al doilea război mondial cultul personalităţii va
lua proporţii grandioase numele lui Stalin fiind inclus în noul imn al Uniunii Sovietice.