SĂ CREDEM ŞI ÎN MIRACOLE

O CONVORBIRE CU PAUL GOMA REALIZATĂ DE GABRIELA ADAMEŞTEANU
În timp ce cărţile lui, zăceau, aşteptînd (zadarnic) avizul de publicare, Paul
Goma   era   (pentru   dezinformatori   şi   dezinformaţi)   „scriitorul   fără   cărţi”.
După   ce   cărţile   lui   au   început   să   apară,   ritmic,   la   editurile   străine,   s­a
răspîndit (bineînţeles intenţionat) şi s­a crezut (fără a se cerceta) că Paul
Goma   este   „scriitorul   fără   talent”,   publicat   doar   din   „motive   politice”.
Cărţile lui Paul Goma încep să apară în limba română, cititorii îşi vor putea
în sfîrşit forma o opinie independentă de secţia de dezinformare a Securităţii
şi de „bunăvoinţa” unor colegi de breaslă. Convorbirea din paginile revistei
noastre,   reprodusă   ad   literam   (cu   cîteva   mici   scurtări   datorate   în   special
lipsei   de   spaţiu   ),   este   după   părerea   celei   care   a   realizat­o,   o   pagină   de
literatură. (Gabriela Adameşteanu)

 •Locul lui Havel nu poate să­l ia nimeni

G.A.: De mai multe ori în ultimele luni, s­a exprimat în presă regretul că nu
am avut un Havel. Aş spune că tu ai fi putut fi un Havel pentru România,
dacă exista o Carta 77 şi dacă ai fi avut temperamentul...
P.G.: Nu, nu. Cu întrebarea ta sînt într­o postură jenantă; dacă îţi răspund ce
cred, răuvoitorii vor spune că mă propun eu inlocuitor. Ori Havel este unic.
Locul lui Havel nu poate să­l ia nimeni. Din mai multe motive: primul ar fi
că Cehoslovacia (ca stat modern, pentru că există doar din 1918) a avut ca
prim preşedinte un filozof, pe Masaryk. Iar al treilea preşedinte al ei este un
dramaturg. Havel este pe de o parte, un scriitor, un dramaturg, un foarte
interesant eseist, dar este şi un produs al unui cerc care seamănă cu Dialogul
vostru...
G.A.: ... Cu Grupul pentru Dialog Social.
P.G.: Numai că el a fost făcut în ilegalitate.
G.A.: O diferenţă destul de mare. 
P.G.:  Nu,   nu   destul   de   mare.   Esenţială.   Deci   cehii,   în   urma   marii   lor
nefericiri, din 1968... Pentru că nu trebuie să uităm că cehii au fost feriţi de
loviturile istoriei. Ei abia în 1968 au aflat, pe propria lor piele, că sovieticii
sînt   „nişte   răi”.   Pentru   că   cehii   au   fost   cu   adevărat   eliberaţi   de   armata
sovietică. Ei fuseseră distruşi, umiliţi de Germania lui Hitler, desfiinţaţi ca
stat şi sovieticii i­au salvat. Lor, suferinţele „duşmanilor” nu le­au deschis
ochii. Au existat şi în Cehoslovacia burjui, industriaşi, „duşmani de clasă”
care au suferit. Dar pe ei nici măcar procesele comuniştilor lor, procesul
Slanski,   de   pildă,   nu   i­a   trezit.   Ei   au   crezut   în   continuare   că   Uniunea
Sovietică este sora cea mare şi asta a fost marea lor suferiţă în 1968. Nu, nu
pentru că au fost umiliţi. Dar – cum se poate, chiar sora cea mare să ne facă
nouă una ca asta? Ea să ne facă nouă una ca asta  ?  Nouă care eram cei mai
obedienţi din lagărul comunist? Se ştie că din tot lagărul comunist cehii erau
cei mai aroganţi, iar faţă de noi se purtau foarte de sus. Acum vorbim în
termeni de luptă de clasă... (rîde).  

•Tenisul este un fel de rezistenţă „a la roumaine”

P.G.:  Din tragedia lui 1968 s­au născut două lucruri : tenisul (nu, nu fac
ironii) şi acest grup de reflecţie: Carta 77, dar numai după 9 ani . Cehii au
văzut că s­a aşezat peste ei un acoperiş de plumb şi au zis : de aici nu mai
ieşim o vreme; atunci hai să ne descurcăm aici. Şi ce­au făcut ? Unii s­au
retras   în   muzică   .   Şi   în   tenis.   Tenisul   a   fost   un   fel   de   rezistenţă   „a   la
roumaine”. Adică : eu nu pot să fac contestaţie deschisă, uite, o fac prin
intermediul tenisului. Şi, aşa, numărul unu la bărbaţi era un ceh, numărul
unu la femei pînă acum un an de zile era o cehoaică . Iar în al doilea rînd ,
acest grup de reflecţie care a mers pe tezele lor din 68, Tezele „primăverii
de la  Praga”. Adică,  ziceau cehii,  noi considerăm  că socialismul  este  un
lucru bun, dar pînă acum a fost greşit aplicat, i s­a dat o faţă neumană. Iar
noi, cehii, care sîntem băieţi deştepţi, vrem să­i facem o faţă umană. Ei nu
trebuie acuzaţi. Ei nu erau atunci (şi nici mai înainte) chiar atît de orbi; însă
în disperarea lor căutau alibiuri. După cum în Rusia oameni ca Soljeniţîn, ca
Bukovski au acceptat termenul de disident, deşi ei cunosc foarte bine limba
rusă şi engleza şi franceza, ca să ştie că nu disidaseră de la nimic însă au
acceptat termenul de disident ca o „punte”, sau o trambulină sau „vehicul”
care îi purta. Şi ajungem în `77 cînd la ei condiţiile (vorbim tot în termeni
marxişti) erau foarte coapte, erau chiar răscoapte din cauza lui 68. Însă şi în
România (pentru că ajungem şi la România) erau foarte coapte, din cauză de
71; 71 – ştie toată lumea – înseamnă tezele din iulie, acele teze retrograde
care echivalau cu o ocupaţie.

•Cel puţin voi, cehii, aveţi consolarea că sînteţi ocupaţi de ruşi, pe cînd
noi sîntem ocupaţi de români

P.G.:  Şi aici sînt obligat să mă autocitez. În 77 eu am adresat o scrisoare
către Carta 77, dar, din motive de modestie  (rîde)  am adresat­o   celui mai
important. Or, nu era Havel cel mai important atunci. Cel mai important ,
atunci, era Pavel Kohout, căruia în scrisoarea mea îi spuneam: ”  Cel puţin
voi, cehii, aveţi  consolarea că sînteţi ocupaţi de ruşi, pe cînd noi sîntem
ocupaţi de români”. Aaa! Ce mi­au făcut din cauza asta bravii mei români !
Bravii   mei   români,   adică   securiştii­legionarii,   în   special   Drăgan,   Iosif
Constantin Drăgan : „Ce vrea să zică evreul ăsta de origine rusă? Vrea să
ceară ca ruşii să ocupe România?” Asta era în capul lor. Bun. Deci acum s­a
adeverit că parcă nu greşeam eu cînd spuneam : Cine ţi­a scos ochiul?/Frate­
meu,/Aha.D­aia ţi l­a scos aşa de bine!” Pentru că, Ceauşescu ne­a ocupat
mult mai bine decît au fost ocupaţi cehii sau ungurii de ruşi.

•Ce­ar fi fost dacă, în  `77, nişte intelectuali români s­ar fi asociat cu
Carta 77?

P.G.: Sigur, noi trăim prin contaminare. Nu pentru că noi îi imităm pe alţii
ci pentru că alţii ne­au luat­o înainte, exact din aceleaşi motive. Şi noi nu
facem decît să ne exprimăm  într­un concert.  Or, ce­ar fi fost (o întrebare
retorică) dacă în 1977 s­ar fi găsit totuşi nişte intelectuali români care să se
solidarizeze cu Carta 77 ? E jenant să spun că eu, în disperare de cauză, m­
am asociat cu Carta 77; numai pentru că rămăsesem singur, m­am adresat,
eu, personal, lui Kohout, personal. Pentru că îi citisem cărţile pe de o parte
şi, ca să nu se supere confraţii români, pe de alta. M­ar bate Dumnezeu dacă
aş spune acum: „Păi, eu, Goma, v­am oferit prilejul, în `77. Nu . Pentru că eu
nu am oferit nici  un prilej. Nu. Eu nu eram  în momentul acela decît un
păstrător de listă. Eu nu am structură de om politic, de lider, eu aş fi fost un
soldat disciplinat. Dacă am fi fost mai mulţi. Dar, dintre scriitori, n­a fost
decît Negoiţescu. Şi Ion Vianu, dar Vianu este scriitor doar din cînd în cînd.
Deci ce­ar fi fost dacă atunci ar fi venit intelectualii? Eu cred că intelectual
este doar acela ce mînuieşte cuvîntul şi „cel mai” dintre toţi este scriitorul.
Nu este o cinste, ci o obligaţie a scriitorului să fie „ mereu în frunte”. Ei, da,
da.   Să   se   sacrifice!   Ei   ce   ?!   Asta   este!   Deci   a   fost   1977,   nu   au   venit
intelectualii, au venit în schimb neintelectuali, au venit muncitori, au venit
sindicalişti. Au venit unguri, au venit sîrbi, au venit ucraineni, au venit evrei.
Asta a fost uimirea şi de aceea am fost bine primit în Occident, uite, au spus,
nu sînt numai români pe listă. Era prima oară cînd romînii îndrăzneau să
facă aşa ceva, fie  şi  prin intermediul drepturilor omului. Era el un drept
garantat   prin   Constituţie,   dar   să   îndrăznească   totuşi   să   semneze;   vrem
drepturi...

•Încrederea şi consolarea sînt cei care au acum 20­25 de ani

P.G.:Deci scriitorii n­au venit, scriitorii şi­au văzut de cărţile lor şi acum
regretă. Eu cred că este totuşi indecent să mai aducă vorba de Havel şi de
Carta 77. Dacă, de pildă, semnatarii acelor texte au, să zicem 20­25 de ani,
atunci da, ei au o justificare...
G.A.:Asta voiam să­ţi spun; că acum tu dialoghezi cu mulţi dintre cei care
atunci erau în şcoală. Şi sigur că nu aveau habar de Carta 77...
P.G.:  Ei sînt pe de o parte încrederea, pe de alta justificarea. Consolarea.
Cum   să­ţi   spun,  mă  gîndesc...  De  altfel  tu  ai  făcut  un  interviu  cu  Horia
Florian Popescu în care aţi atins momentul 56. Atunci  noi aveam 20­21. La
20   de   ani   eram   inconştient,   eram   sublim,   eram   tîmpit   în   sensul   bun   al
cuvântului...De ce ? Mai întîi pentru că aşa eşti la 20 de ani, eşti tînăr şi din
punct de vedere fizic moartea îţi e necunoscută. Moartea vine mai tîrziu,
cînd   începi   să   îmbătrîneşti,   să   ai   experienţa   durerii,   a   suferinţei,   a
incapacităţii fizice şi aşa mai departe. În al doilea rînd, din cauza lipsei de
memorie.

•Noi, în `56, aveam numai viitor 

P.G.: Noi în `56 nu aveam un bagaj de memorie . Noi aveam numai viitor.
Aveam un prezent fierbinte şi în faţă un viitor generos. Un viitor ca în cărţi.
Acum francezii, şi occidentalii în general, după un prim elan de solidarizare,
de ajutorare, şi de luat în braţe a românilor: „Românilor, revoluţionarilor,
extraordinari ce sînteţi voi!” în timpul doi şi­au luat mîinile de pe români şi
îi consideră drept mincinoşi. Drept oameni care au vrut să­i tragă pe sfoară.
Pe   ei   ,   oameni   cinstiţi.   Ceea   ce   nu   este   adevărat.   Adica  nu   este   total
adevărat. Şi aici este crima manipulanţilor. Pentru că, dacă, de pildă, nu ar
fi fost nici o picătură de sînge, nu că ar fi avut dreptate, nu, dar ar mai fi
putut trece. Numai că, au fost victime. Şi crima începe cu unul. Pentru că se
vorbeşte de genocid, sigur, este un abuz lingvistic. Însă, dacă un singur om a
murit este o crimă. Dacă din întîmplare un singur ţigănuş ar fi murit, dacă un
glonte l­ar fi lovit în tîmpla dreaptă pe cînd traversa bulevardul, ar fi moarte
de   om.   Sînge.   Or,   am   aflat   că   marii   strategi   de   la   Bucureşti   planificau
pierderile   de   parcă   ar   fi   fost   porumb­boabe.   Sau   nisip.   Sute   de   victime­
pierderi. Adică generalul Militaru în vederea operaţiunii, (zice) trebuie să ne
aşteptăm să fie pierderi de atît şi atît. Şi au făcut să se anunţe estimările.
Bun. Nu intrăm în acest amănunt.

G.A.: Nu, nu intrăm în acest subiect.
•Vrem, nu vrem, a început la Timişoara

P.G.:Revenim   la   ceea   ce   a   fost.   Pentru   că   a   fost­unde?   A   început   la

Timişoara. Vrem ­ nu vrem. Întîmplare – neîntîmplare. Pretextul a fost un
neromân,   un   ungur.   Tökeş.   Vrem,   nu   vrem.   Drapelul,   primul   drapel,   la
Timişoara a avut o gaură. Bun. O vreme, românii au zis: „Noi am inventat
gaura de la covrigul steagului”. Or, nu l­au inventat ei. L­au inventat ungurii,
în `56. E bine totuşi să se dea ungurului ce­i al ungurului, nu? (rîde). Nu­i
mai puţin adevărat că nu Tökeş ne­a făcut nouă revoluţia. Că nu Tökeş ne­a
făcut nefericiţi, nu el ne­a dus la capătul răbdării; Tökeş a fost scînteia care a
aprins o nemulţumire teribilă. Că Timişoara este cel mai occidental, cel mai
cosmopolit oraş, din România, poate da, poate ba, ­ nu mă amestec. Dar ,
chiar   dacă   la   Bucureşti   se   vorbeşte   despre   complotiştii   care   au   aşteptat,
despre conspiraţia planificata pentru nu ştiu ce zi din ianuarie  `90, ei, uite că
şi pe complotişti i­a luat prin surprindere. Focul de la Timişoara s­a propagat
şi la Bucureşti, ­ şi a curs sînge. Că oamenii au fost striviţi de tancuri (cum s­
a întîmplat şi cu jurnalistul francez Calderon), că au fost loviţi de un glonte,
sau   bătuţi,   morţi   în  bătăi,   cert  este   că   au   fost   victime.   Şi  că   majoritatea
victimelor erau tineri,   care se băgau, cum ne­am băgat şi noi în `56, ca
proştii sublimi, ca inocenţii îngeri ­ nu ştiu cum să spun. Pentru că la 20 de
ani, am spus, nu ţi­e frică, nu realizezi, ai doar viitor. Pentru ei, viitorul a
devenit doar trecut. Pentru care, cîndva, trebuie să se dea seama. Nu cu
capul,   pentru   că   noi   nu   sîntem   ca   ei.   Adică,   în   momentul   de   faţă,   eu
dialoghez cu Iliescu şi îi spun: “Nu, domnule, nu tovarăşul Iliescu. Noi nu
sîntem ca voi. Între noi există o prăpastie”. El cu ai lui sînt comunişti şi vor
rămîne comunişti­comunişti în mentalitate. Am observat­o după întîmplarea
cu minerii.  

•Iar noi nu am primit încă nici măcar scuze

P.G.:  Iar noi nu am primit încă nici măcar scuzele. Toate ţările care s­au
eliberat de comunism şi de securitate şi­au cerut scuze unele altora: Polonia
– Cehoslovaciei, R.D.G. – Cehoslovaciei, pentru că au intervenit în `68. În
Uniunea Sovietică generalii de la KGB şi­au cerut scuze poporului. Ei, da, şi
supravieţuitorului ăla de la Vorkuta care a făcut 30 de ani, chiar dacă în
momentul   de   faţă   este   o   ruină,   chiar   dacă   abia   mai   respiră   după   atîta
suferinţă, îi cade bine cînd cineva, care nu e direct vinovat, dar cineva de la
KGB, îşi cere iertare, în stilul lui Dostoievski şi zice: Ia vinavat. Şi pentru
că văd că în România toţi se domnesc între ei, ce­ar fi de pildă să apară
domnul Drăghici la televiziune şi în limbajul lui (ştiu că nu are decît 53 de
cuvinte în vocabular) să spună că regretă că el, ca ministru, a torturat: ,şi n­
are decît să înceapă cu Pătrăşcanu. Păi cine l­a terminat pe Pătrăşcanu? Ei,
sigur, Pantiuşa, Pantelei. Dar cine era ministru de interne? Şi cîţi dintre ai
noştri   au   murit,   absolut   nevinovaţi?   La   Canal.   La   Salcia.   La   Gherla.   La
Aiud. Peste tot, peste tot. Cîţi dintre ţăranii care n­au vrut să intre în colhoz
n­au fost seceraţi cu mitraliere? Din avioane! Ori cu tunurile. În regiunea
Vrancea s­a  tras cu tunul în ţărani. Comuniştii au tras cu tunul în ţărani, în
ţăranul roman. De aceea zic : ce­ar fi să iasă la televiziune şi să spună că îi
pare rău ? Că n­ar mai face. Să aud fraza asta chiar şi eu, unul dintre cei
mărunţi   ;   pentru   că   eu   am   fost   un   deţinut   oarecare.   Eu   am   făcut   puţină
închisoare. Dar să nu se uite că şi maică­mea a fost în închisoare. Şi taică­
meu, după ce s­a întors din Siberia,  a făcut şi la români închisoare; şi a putut
să   facă   o   comparaţie…Dar   ne­am   rătăcit.   Pornisem   de   la   cehi   şi   acum
revenim la cehi şi spunem: n­are nici un rost să regretăm că nu avem un
Havel.   Că   nu   am   avut   o   Cartă   `77.   În   măsura   în   care   pot   să   dau   o
recomandare (şi nu trebuie să se ţină seama de ce spun eu, nu sînt un sfetnic)
nici macar să nu se mai amintească… Tăcem şi ne vedem de treabă.

•Eu am fost martor la miracole   
    
P.G.: Eu totuşi cred în miracole. Pentru că am fost martor la nişte miracole.
Nu miracol a fost după `65? Cînd în `65, noi, vechii deţinuţi politici, chiar
dacă n­am fost reînmatriculaţi, am putut să ne reluăm studiile din anul I?
Atunci   am   năvălit   în   facultăţi.   Am   fost   sute.   Ei,   atunci,   în   `65   am   fost
martor, ca cititor, la explozia din poezie. Primii adevăraţi poeţi, care ieşeau –
de   unde?   De   unde   apăruse   Nichita   Stănescu?   Pentru   că   el   nu­l   continua
deloc pe un Eugen Frunză. Sau Ioan Alexandru, (care pe urmă a luat­o peste
arătură) el de unde a apărut? Pentru că nu­l continua pe Beniuc. Blandiana,
Constanţa Buzea­ momentul `65. Miracol . Şi în muzică, şi în teatru – de
unde ieşeau? Ieşeau din noaptea dejistă, cînd nu mai aveam maeştri, ni se
cosiseră picioarele, atîţia se bălăcăriseră… Înseamnă că nu toate lucrurile se
explică în mod ştiinţific, adică de la cauză la efect. Să credem şi în miracole.
 
G.A.:  Ştiu că ai urmărit ce s­a petrecut  în ultimele săptămîni în ţară, cu
interesul cu care urmăreşti întotdeauna ce se întîmplă în România. Deci cum
vezi,   Paul   Goma,   ceea   ce   guvernul   român   a   numit   „lovitură   de   stat
organizată de elemente legionare”?

P.G.:  Pe mine nu m­a mirat acuzaţia  aceasta  , pentru că este  o acuzaţie

frecventă: o acuzaţie passe­partout, care acoperă toate nemulţumirile.

•Fraţii duşmani

P.G.:  Din   momentul   în   care   ceva   nu   merge,   nu   merge   industria   sau   nu

merge   agricultura,   cine   sînt   de   vină?   Legionarii.   De   decenii,   de   cînd
comuniştii   s­au   instalat   la   putere,   ei   dau   vina   pe   legionari;   dau   vina   pe
duşmani dar fraţii lor. Pentru că legionarii şi comuniştii români sînt fraţi –
extrema   dreaptă   şi   extrema   stîngă.   În   România,   de   40   de   ani   de   cînd
comuniştii   s­au   instalat   la   putere   şi   legionarii   sînt   într­o   persecuţie
îngrozitoare, aceşti fraţi­duşmani s­au urît, şi s­au iubit, s­au pupat şi s­au
bătut. Sigur, marea majoritate a legionarilor sînt persecutaţi, dar în acelaşi
timp o parte din ei sînt recuperaţi de către comunişti şi puşi la treabă: să facă
treburile cele mai murdare. Deci nu m­a mirat acuzaţia aceasta veche: pentru
că orice ai fi făcut pe lîngă poarta închisorii sau în închisoare erai imediat
acuzat că eşti legionar; şi acuzaţia era foarte gravă, chiar în închisoare fiind,
ea putea să atragă un nou proces. Deci îl citez pe răposatul Ivasiuc, care mi­a
fost   coleg   de   celulă.   El   avea   foarte   prostul   obicei,   ca   într­o   discuţie
intelectuală, cînd i se terminau argumentele, să îl acuze pe cel care nu era de
acord cu el că este legionar. Ceea ce putea să fie foarte grav; noi, cîţiva
prieteni, îi atrăgeam atenţia şi chiar îl somam să isprăvească cu asemenea
argumente: primul că eşti turnător, iar al doilea că eşti legionar. Deci nu m­a
mirat şi poate nici nu este neadevărată acuzaţia... Numai că ei nu ar avea
voie să vorbească de o rebeliune legionară, pentru că nu cu mult timp înainte
de reprimarea cu minerii, toată lumea aici în Franţa i­a văzut la televizor pe
primul inginer al ţării pupîndu­se cu popa Plămădeală la Sibiu.

G.A.: Vrei să spui primul ministri?

P.G.:  Aici, la televiziune, l­am văzut pe primul ministru (căruia eu îi zic
primul inginer al ţării), pe numele lui Roman, care zîmbea cu zîmbetul lui de
prim inginer şi s­a pupat cu popa Plămădeală. Or, pe popa Plămădealănu nu
îl detestam noi doar pentru că a fost legionar, ci pentru că, legionar fiind, s­a
lăsat şantajat de comunişti şi a făcut jocul comuniştilor timp de trei decenii.
Repet, îl detestăm nu pentru că era legionar şi nici pentru că era comunist, ci
pentru că este un popă care nu­şi merită denumirea de popă. Pentru că locul
păstorului spiritual este lîngă turmă; nu lîngă lupi. Iar popa Plămădeală a stat
lîngă lupi, de cînd a ajuns în ceea ce se numeşte ierarhie: eu ştiu foarte bine
(şi poate şi altă lume din România ştie foarte bine) că el s­a ocupat o vreme
de problemele externe. Era vicar  şi călătorea prin Occident. Iar noi, prin
1978, am avut în mîini un document sustras, de la patriarhia Bucureşti, un
raport făcut de Dumitru Plămădeală, zis Antonie, în care făcea un fel de fişe
de securitate despre preoţii din parohiile din exil. Zicea de pildă, X, din
Canada : punctul lui slab sînt arginţii; sau Y din Germania: punctul lui slab
este băutura; sau Z are o fată care vrea să dea la o facultate şi nu poate în
ţara de adopţie, recomand (şi el recomanda) să i se ofere ficei un loc la
Facultatea de Medicină din Bucureşti. Deci popa Plămădeală nu făcea doar
fişa, nu numai descrierea punctului slab, ci dădea şi remediul. Deci cu asta s­
a ocupat Plămădeală, (de altfel băiat subţire) şi cu un fel de jurnalistică de
trei lulele în  Telegraful român, organul Patriarhiei, în care se războia cu
biserica (inexistentă şi persecutată) greco­catolică de la noi. Se ştia foarte
bine că biserica greco­catolică (unită) era interzisă şi preoţii şi credincioşii
erau persecutaţi, dar el făcea un fel de  polemică (rîde)  . El îşi imagina că
polemiza cu papa Ioan Paul al II­lea. Îmi amintesc foarte bine că el acuza pe
cardinalul   Woytila   că   nu   cunoaşte   istorie.   Ei   bine,   istorie   nu   cunoaşte
Plămădeală, deşi este ortodox, deşi este de­al nostru, deşi este basarabean
de­al meu, n­ar mai fi.

•Cine poate să facă un complot legionar din interiorul ţării?

G.A.:  Nu  înţeleg. Vrei să spui că mitropolitul Plămădeală face parte din

complotul legionar?
P.G.: Exact (rîde). Din moment ce se vorbeşte despre un complot legionar,
păi cine altul putea să­l facă dinăuntrul ţării? Cine altcineva poate să încerce
o răsturnare a forţelor progresiste, inginereşti, care şi­au stabilit sediul în
Piaţa   Victoriei?   Deci   guvernul   actual   de   ingineri   a   fost   ameninţat   de   un
complot legionar. Bineînţeles, imediat după ce primul ministru (căruia eu îi
spun   primul   inginer   al   ţării   )   s­a   sărutat   cu   Plămădeală,   Plămădeală   a
complotat. Pentru că aşa a complotat el şi împotriva lui Ceauşescu. Cred că
îţi   aduci   aminte   cum   a   complotat   şi   cum  era   cît  pe   ce   să­l  răstoarne   pe
Ceauşescu Preasfîntul Plămădeală, împreună cu nu mai puţin sfîntul Anania,
aflaţi în bune relaţii cu Corneanu, mitropolitul Banatului. Pentru că pînă la
urmă toţi sînt camarazi şi toţi lucrează pentru comunişti. Deci sînt foarte
actuale versurile acelea care ziceau aşa:”Camarade nu fi trist,/ Garda merge
înainte/ prin partidul comunist”  (rîde). Acum nu se mai numeşte partidul
comunist, se numeşte F.S.N. Deci îl avem pe Plămădeală, îl avem pe Anania
­   oameni   importanţi   şi   cu   vechi   state   de   serviciu,   de   camaraderie,   pe
Corneanu   l­am   pus   şi   trebuie   să­l   amintim   pe   Drăgan,     Constantin   Iosif
Drăgan.   Acel   individ   care   pînă   mai   alaltăieri   se   pupa   gură   în   gură   cu
Ceauşescu, iar acum vă întreb: Cine i­a dat lui sediu pentru fundaţie? Pentru
reviste? Una şi­a cumpărat­o, altele i s­au dăruit, iar Drăgan colaborează la
organul partidului, care se numeşte Azi. În numărul de joi, 24 mai 1990 din
Azi,   Drăgan   scrie   articolul  Cui   i   se   va   atribui   puterea?.   Cu   totul
întîmplător am acest articol, pentru că Drăgan mă atacă pe mine, aşa cum m­
a   atacat   în  Săptămîna,   dar   şi   în   publicaţiile   lui   din   exil,   în  Neamul
Romînesc, de pildă. De 13 ani mă tot atacă sub numele lui ,  şi sub alte
nume, de pildă sub numele de Michael Titus din Londra, Milcovan din New
York şi alţii.

•Drăgan şi Petran să se înţeleagă între ei

P.G.: Drăgan are ce are cu originea şi cu numele meu. Ceea ce zice şi aici
„căci fugiţii cărora le place să se numească exilaţi (aceştia pot fi număraţi pe
degete,   începînd   cu   Paul   Efremovici   din   Basarabia,   presupus   scriitor   de
succes care iscăleşte cu numele de Paul Goma )... Bineînţeles că mie puţin
îmi   pasă   de   ce   crede   Drăgan   despre   mine,   dacă   mă   cheamă   sau   nu   mă
cheamă Goma. Bineînţeles că mă cheamă Goma. Important este însă faptul
că   într­un   organ   condus,   măcar   onorific,   de   Bîrlădeanu,   scrie   unul   ca
Drăgan,   acuzîndu­mă   pe   mine   că   aş   fi   evreu   de   origine   rusă.   Pentru
amuzamentul  galeriei deci, sub pana marelul fesenist (bineînţeles este un
mare   fesenist,   pentru   că   este   un   mare   comunist,   pentru   că   este   un   mare
legionar şi am făcut înainte legătura comunisto­legionară) Drăgan mă acuză
că sînt evreu. Ce coincidenţă ! Asta o face în 24 mai, dar tot în 24 mai, dar la
10 000 km mai spre sud, la Tel Aviv apare Revista mea, condusă de Iosif
Petran.   Ei   bine,   Iosif   Petran   mă   acuză   în   numărul   din   24   mai   că   sînt
antisemit, vorbind despre cartea mea Gherla, care ar fi de­a dreptul penibilă
şi duşmănoasă. Acelaşi Petran colaborează şi el, de la Tel Aviv la ziarul Azi.
Păi dacă tot se întîlnesc acolo, în paginile Azi­ului , Petran şi cu Drăgan, să
se înţeleagă şi să cadă de acord ce sînt eu. Sînt antisemit sau sînt evreu rus ?

  •Ceauşescu   intra   în   categoria   monstrului,   nu   a   ridicolului,   nici   a

prostiei

P.G.:  Ceea ce m­a deranjat, m­a scos din fire la Petre Roman, (pentru că
insişti, îi spun pe nume) a fost discursul în care a justificat represiunea din
Piaţa Universităţii. A zis aşa (l­am ascultat în franţuzeşte) : acolo fiind Piaţa
Universităţii,  este un cuib, un viespar de traficanţi, oameni certaţi cu legea,
prostituate   şi   ţigani.   Asta   o   spune   un   prim­ministru,   amestecînd   nişte
categorii naţionale cu altele sociale, insultătoare la urma urmei, pentru că nu
ştiu dacă în Piaţa Universităţii erau numai curve şi bişniţari. Dar el a fost
crescut într­un mediu comunist, care produce cuiburi. Îţi mai aduci probabil
aminte   caricaturile   lui   Sisoiev,   cel   care   i­a   prins   într­un   mod   genial   pe
comunişti. Bineînţeles că este un lucru care în România nu omoară: ridicolul
şi prostia. Ceauşescu nu intra nici în categoria ridicolului, nici într­a prostiei.
El intra în categoria monstrului. El era capătul, terminusul acestui sistem
totalitar comunist. Or, iată ce spune primul inginer, care chiar dacă are vîrsta
pe care o are, a crescut în seraiul comunist, cu toate că dă de înţeles că a fost
persecutat ca şi Iliescu. Ei au fost foarte persecutaţi. Între noi fie vorba, cred
că cel mai persecutat a fost Brucan.

•Chiar merita România o soartă ca asta?

P.G.:  Acum vorbesc despre guvernul din Piaţa Victoriei, de lîngă statuia
soldatului sovietic făcută de Baraschi. În 1990, în pragul anului 2000, ei nu
ştiu să se uite la o hartă. Pentru că dacă s­ar uita la o hartă a Europei (măcar
la o Europa de sud –est) ar vedea un lucru care le­ar modera pofta lor de
putere cu orice chip. Prostească. Ar vedea că România are totuşi nişte vecini.
Că, de pildă, se învecinează cu bulgarii care, aşa cum zicem, că noi românii,
sîntem deştepţi, iar bulgarii au ceafa groasă, ei, bulgarii, cu paşi mici, se
democratizează, fără nici o picătură de sînge. Nu mai vorbim de unguri, care
au început­o cu ani în urmă (de fapt cu 34 de ani în urmă), în 1956. Dacă s­
ar uita bine, ar vedea­o la nord­est pe marea noastră soră, dacă nu chiar
maică,   maica­Roşie,   Maica   Rusia,   care   trebuie   să­şi   ţină   cu   amîndouă
mîinile nădragii, fiindcă a rămas ea însăşi fără centură, şi nu mai poate să
întindă mîinile să ne dea peste cap nouă, celor din lagăr, că am luat­o razna.
Nu mai poate. Pînă şi Albania se liberalizează. Datorită însă acestei echipe
inginereşti care s­a instalat în Piaţa Victoriei ostaşului sovietic, România va
rămîne în continuare fruntea cozii şi ruşinea ruşinilor. De ce ? Chiar merita o
soartă ca asta, după ce românii au fost poate martirizaţi cel mai crîncen din
întreg lagărul est­european? (cu excepţia albanezilor, unde nu  ştiu ce s­a
întîmplat).   Cu   certitudine   românii   au   fost   cei   mai   chinuiţi,   cei   mai
înfometaţi,  cei   mai   umiliţi,   obligaţi   să   umble   în   patru  labe;   şi   dacă   erau
miriapozi,   ar   fi   umblat   în   o   mie   de   labe.   Pentru   că   securitatea   era
atotputernică. Şi aici revenim la domnul Măgureanu, pe numele lui adevărat
Astalos, dar nici acesta nu este numele lui adevărat. Să­l punem pe Drăgan
să   se   intereseze   cum   îl   cheamă   pe   colegul   lui,   Măgureanu,   care   acum
conduce   securitatea   ?  (rîde).   Pentru   că   securitatea   continuă   să   existe.
Continuă să conducă tot. Şi, cu aceasta, ajungem la inginerul şef, specialist
în biologie şi ginecologie, Gelu Voican.
G.A.: Pe care l­ai cunoscut. Domnul Gelu Voican Voiculescu a dat ziarului
Dimineaţa din 12 mai 1990 un interviu din care citez: După 1977, cînd am
fost din nou arestat în legătură cu mişcarea lui Paul Goma şi atitudinea mea
generală faţă de problema drepturilor omului” ... afirmaţie pe care o repetă :
„după mai vechea mea implicare, legată de nerespectarea drepturilor omului,
de pe vremea lui Paul Goma”. Cum a fost cu această  întălnire şi cum a
apărat atunci, în 1977, domnul Gelu Voican drepturile omului?

•Gelu Voican Voiculescu şi mişcarea Goma

P.G.:În cartea mea de mărturii care apare acum în România, îl pomenesc,
marcîndu­l cu litera G (abia acum am aflat că­l cheamă şi Voiculescu). Este
unul dintre cei doi care au venit atunci la mine, în Drumul Taberei, nu ştiu
exact de ce, pentru că de semnat, n­au semnat. Gelu Voican gravita în jurul
Grupului oniric ( Vintilă Ivănceanu, Dumitru Ţepeneag, Sorin Titel, Daniel
Turcea). Eu eram tolerat, nefiind oniric, ci „realist”. Circula o glumă, că
Ţepeneag mă primise doar ca membru tolerat, după ce am făcut o cerere
scrisă. Gelu (l­am cunoscut cu numele de Gelu) era un băiat foarte bun care
îţi dădea un pahar cu apă, chiar cînd nu aveai nevoie de pahar cu apă, îţi
dădea o ţigară, deşi nu erai fumător, îţi dădea un foc, deşi nu ceruseşi, îţi
făcea rost de gagici, chiar dacă nu vroiai. Cînd ne aşezam undeva la o masă,
chiar dacă masa era rotundă, el găsea să se aşeze (ca şi cum masa ar fi avut
un colţ), cu colţul în burtă . Era gata să­ţi poarte servieta, dacă aveai servietă;
noi nu aveam, dar se cunoaşte expresia   „purtător de servietă”. Deci, l­am
cunoscut pe acolo, „salut”, „salut”. Ştiam că este un vag inginer. În 1976 l­
am întîlnit pe stradă, era palid, tuns în cap, i­am zis „tu ai ieşit din puşcărie”
şi el m­a întrebat: „de unde ştii?” ca şi cum ar fi fost un mare secret. Oricine
ar fi putut să i­o spună. Avea nişte ochi disperaţi, era tuns scurt, palid şi mă
mai întreba pe mine de unde ştiu că ieşise din puşcărie. Mi­a spus „într­
adevăr, am fost arestat, împreună cu tata, am încercat împreună să trecem
frontiera spre Ungaria”. „Spre Ungaria”, repet, nu spre Iugoslavia, aşa cum a
dat în alte interviuri, de curînd. Atunci, în 1976, au încercat să treacă spre
Ungaria,   i­au   prins   grănicerii,   securitatea   şi   (nu   ştiu)   –condamnat­
necondamnat a făcut şase luni sau noua luni. Am schimbat cîteva fraze pe
stradă şi ne­am despărţit. El nu fusese niciodată la mine în Drumul Taberei.
Or în momentul cînd adunam semnături, în 1977, în acele două luni, două
persoane mi­au intrat în casă şi au ieşit fără să fi semnat (deşi eu nu obligam
pe nimeni să semneze, ba chiar au fost oameni pe care i­am descurajat să
semneze,  după ce mi­au spus că ei au anumite probleme). Ei bine, unul din
cei   doi   a   fost   Pantazi   erou   de   front,   fost   erou   de   puşcărie,   devenit   un
nenorocit de turnător al securităţii în exil. Colaborator al lui Drăgan. Uite, că
iar   ne   întîlnim   cu   Drăgan.   În   Drumul   Taberei,   noi   stăteam   la   o   adresă
imposibilă,  Aleea Compozitorilor nr. 10 , etajul nu­ştiu­cît. Oamenii care
ştiau   adresa   nu   nimereau,   dar   Pantazi,   ca   şi   Gelu   Voican,   care   nu   ştiau
adresa, au nimerit.

G.A.: Şi minerii au nimerit redacţiile ziarelor,  fără adrese.

P.G.:  Şi Gelu a apărut, a stat ore întregi într­un colţ, a ascultat şi apoi a
plecat.   Şi   eu   nici   nu   mi­am   dat   seama   de   ce   a   venit.   În   decembrie  `89,
surpriză! Îl văd, mai degrabă i­am recunoscut vocea, pentru că între timp îi
crescuse şi barba: ce să­i faci, chiar  şi Gelu Voican îmbătrîneşte  (ride)  .
După aceea, l­am auzit dînd nişte interviuri la televiziunea franceză. La un
moment dat este întrebat :   “Dumneata, domnule, te­ai ocupat de procesul
lui Ceauşescu?” la care el a răspuns: “Da, am participat, dar n­am…”. După
aceea, altă întrebare: “Eşti militar domnule?” La care el a răspuns “A, nu!”,
dar dînd să se înţeleagă “A, da!”. Iar una dintre declaraţii era cum a ajuns el
acolo,   la   revoluţie:   a   mers   băiatul   la   revoluţie,   a   fost   luat   de   valurile
revoluţiei mulţimea l­a împins şi s­a trezit lîngă Iliescu. Deci (acum încep
deducţiile mele), un inginer, un oarecare corector la  Viaţa Românească  ,
trezindu­se, împins din întîmplare de valurile revoluţiei lîngă Iliescu, ce face
Iliescu, care era de mult predestinat să pună mîna pe putere? Îi dă cea mai
importantă sarcină: aceea a lichidării martorilor: vinovaţilor, dar martorilor
(pentru că acolo a fost), după cum au spus jurnalele franceze, „un règlement
des comptes entre mafiosi”). Adică mafioţii şi­au executat naşul. le parain
­ ai văzut filmul cu Marlon Brando, nu ? (rîde) Deci povestea că la cunoscut
pe Iliescu doar acolo la revoluţie (vorba lui nenea Iancu) nu este credibilă şi
de altfel nimic  nu este credibil din ce spune Gelu Voican , începînd cu ceea
ce spune despre... cum s­a ocupat el de drepturile omului. Pe Gelu Voican
noi   îl   consideram   un  inofensiv.   Nu   ştiam   şi  nici   nu  ne   interesa   ce   face,
pentru că el nu era un mincinos, el era un automat. Se trezea vorbind şi noi
nici nu­l mai luam în seamă. Dacă Gelu spunea că afară plouă, puteai să fii
sigur că afară se întîmplă orice, în afară de ploaie. Însă aceea întîmplare,
întîmplarea dracului cum se spune, cu valurile revoluţiei, care l­au împins
aşa, pînă a dat cu umărul în Iliescu şi Iliescu a zis: domnule, că tot eşti aici,
ia ocupă­te niţel de bandiţii ăia, de Ceauşeşti, taie­le beregata... Atunci Gelu,
ce să facă ? Împreună cu Măgureanu, cu Gică Popa cel care s­a sinucis... Eu
sînt un creştin, eu sînt un om pentru iertare, dar să nu­mi ceară nimeni să­l
regret şi să spun „Doamne, iartă­l pe Gică Popa !”
G.A.:Dar l­ai cunoscut şi pe Gică Popa?
P.G.: Nu l­am cunoscut ! Dar eu am trecut de două ori prin faţa tribunalelor
militare.   Nu   Gică   Popa   mi­a   fost   judecător,   dar   un   „Gică   Popa”     m­a
condamnat. (...)

•Eu am cunoştinţe vechi în Valea Jiului

P.G.: Să revenim la Gelu Voican, la valul acela care l­a împins pe Iliescu să
spună în decembrie „Ia, Geluţule, sau cum te­o fi chemînd, măi frate”. Dacă
o luăm cronologic, în februarie i­a spus în continuare „Ia, măi Gelule, ocupă­
te de mineri, că tot eşti tu un geolog !” Şi ginecologul s­a ocupat şi a venit cu
minerii în februarie. Păi tot el spune într­un alt interviu „Eu am cunoştinţe
vechi în Valea Jiului”. Ce cunoştinţe are el în Valea Jiului ? Pentru că dacă
pretinde că a fost în mişcarea din 1977, trebuie să ştie că în `77, în august,
minerii din bazinul Jiu, 35 de mii de personae au declarat grevă. Ceauşescu
s­a dus acolo, l­au sechestrat, iar el a fost obligat să le promită marea cu
sarea. Ei îşi cereau drepturile lor sindicale, economice, nu politice, nu cine
ştie ce ; Ceauşescu a promis totul şi după aceea a fost o teroare îngrozitoare.
Toţi minerii, 35 000 erau doar capii de familie, au fost dispersaţi prin ţară.
Valea  Jiului  (toată lumea o  ştie  în afară de voi, acolo )  a fost golită de
minerii de meserie în 1977, în 3 august, sub comanda (şi asta o ştiu foarte
bine) generalului Pleşiţă, care era atunci şeful securităţii. (Pleşiţă, care este
acum   bine   ­   mulţumesc,   directorul   Şcolii   de   Securitate   de   la   Giurgiu.)
Minerii au fost dispersaţi mai ales în minele de uraniu, de plumb, deci la
muncă îngrozitoare, iar în locul lor cine au fost băgaţi ? Simplificînd puţin­
1/3 securişti, 1/3 pedepsiţi (semideţinuţi ) şi 1/3 soldaţi în termen. Soldaţii se
rotează, se rotează şi pedepsiţii şi ce mai rămîn ? Ce mai rămîn ? Securiştii.
Cînd au văzut aici imaginile cu “minerii”, francezii le comentau aşa : “Dar
minerii au un mers specific, cei ce lucrează într­un mediu cu tavan îngustat,
se apleacă,  aşa cum  marinarii au un mers legănat pentru că li se clatină
vaporul   ;   pe  miner   îl  recunoşti   dintr­o  mie  pe  stradă.  Minerii  aceştia  nu
mergeau aşa.” Pe urmă, francezii mai întrebau: “Este propriu minerului să
lovească un semen de­al lui cu bastonul ? Da, minerii sînt violenţi, pentru că
fac o muncă dificilă, dar ei se bat numai la chenzină cu cuţitele, cu pumnii.
Or,  aceeia s­au dovedit specialişti ai ciomagului. Dar cine erau specialiştii
ciomagului, dacă nu miliţienii şi securiştii noştri dragi şi iubiţi de care nu ne
putem lipsi deloc – dar, deloc, deloc ! Deci Gelu Voican s­a dus acolo el ca
inginer geolog şi a adus mineri. Şi cu ce s­a mai ocupat inginerul geolog­
ginecolog ? S­a mai  ocupat   şi de minorităţi, că la Tîrgu Mureş tot Gelu
Voican s­a amestecat şi a făcut ce a făcut acolo. Şi pe urmă a recidivat cu
minerii, în care scop şi­a ras şi barba. Şi cu aceasta am terminat… Nu merită
mai mult.
•Nu   am   dreptul   să   vorbesc,   pentru   că   nu   înţeleg   pînă   unde   a   mers
suferinţa lor

G.A.: Să ne întoarcem la unul din romanele tale, la Patimile după Piteşti,
care   urmează   să   apară   la   „Cartea   Românească”.   Acolo   ai   vorbit   despre
conivenţa dintre legionari şi comunişti.
P.G.: Cartea despre Piteşti m­a obsedat încă din 1957. Încă din închisoare.
La Jilava am aflat ce se întîmplase la Piteşti. Eu, ca basarabean, ca refugiat,
văzusem, trăisem cîte ceva, iar prin tatăl meu care a fost deportat, trecusem
prin multe, dar ceea ce mi se povestea, nu că era incredibil, era credibil; dar
depăşea   limitele   unei   acceptabilităţi   (ca   şi   cum   răul   ar   trebui   acceptat).
Teribilă mi s­a părut acea poveste şi m­a obsedat. Pe vremea aceea eram
student la litere, mă credeam viitor scriitor, şi mi­am zis aşa : „Nu trebuie să
se uite ceea ce s­a întîmplat”. Pentru că în închisoare, într­o celulă mai mică
ori   mai   largă,   cu   mai   mulţi   sau   mai   puţini   deţinuţi   unde   oamenii   îşi
povesteau unii altora, istoria încă se mai păstra. Dar afară nu se mai vorbea.
Afară se tăcea.
G.A.: Se poate observa. Afară s­a uitat „fenomenul Piteşti”.
P.G.:Aceasta nu înseamnă că eu, acum, pledez pentru închisoare, pentru că
acolo se mai păstrează istoria ! (zîmbeşte). În închisoare, cei care trecuseră
prin încercări povesteau fără nici un fel de frică. Aceasta era prima treaptă.
Într­o treaptă intermediară, în domiciliul obligatoriu în care am stat şi eu
cinci ani, aceiaşi pe care­i întîlnisem în celulă, acum povesteau doar dacă
insistai  foarte mult, o cam  dădeau peste cap  şi ziceau : „Bine, lasă, altă
dată”. Sau : „ Ce să mai povestim ?” Iar în libertate, nici vorbă. Aceasta a
fost   dificultatea   mea,   ca   unul   care   mi­am   propus   să   scriu.   Nu   ştiam   ce
vroiam să scriu. Nu vroiam să scriu un roman, deşi îmi spuneam: „Eu nu am
dreptul, tot aflînd, să vorbesc. Eu nu am dreptul să vorbesc în numele celor
care au pătimit, pentru că eu nu pot să pricep, eu nu pot să realizez pînă unde
a mers tortura, suferinţa lor”. Cu această credinţă încercam să­i împing pe
alţii   să   o  facă   şi   le  ziceam   :   „Dar   la   ruşi,   toţi   cei  care   ştiu   carte  depun
mărturie, şi numai aşa a ieşit Arhipelagul Gulag. Dacă Soljeniţîn ar fi trăit
în România, n­ar fi avut de unde să­şi adune materialul, pentru că sertarele
românilor sînt goale”. Deci am intuit că este o poveste care mă depăşea,
pentru că  nu  eram  nici   istoric,  nici  politolog,  nici nu  aveam  cum să  mă
informez despre poveştile acestea. Am încercat să­i conving pe martori, pe
supravieţuitorii Piteştiului, să scrie, dar nimic. De altfel, povestea aceasta am
scris­o la sfîrşitul variantei dactilografiate a romanului.
G.A.: Pentru că pînă la urmă ai scris romanul Patimile după Piteşti. (Unul
dintre cele mai intense şi mai originale din literatura noastră. Aceasta
nu   este  o  frază  rostită  în   cadrul  discuţiei;  este   însă   opinia  lectorului
cărţii).

•Şi comuniştii şi legionarii au încercat să edifice cu sila „un om nou”

P.G.: Încercînd să aflu care a fost mecanismul acestei poveşti îngrozitoare,
am ajuns la concluzia că a fost o confruntare între două ideologii : sau mai
degrabă   între   două   religii.   Pentru   că   nu   erau   nişte   concepţii   politice   :
Comuniştii şi legionarii sînt persoane care intră într­un  ordin religios, unde
cred fără să cerceteze.  Iar ca program, şi unii şi alţii, vroiau să edifice un
om nou.  Atît Căpitanul , cît şi Stalin au vrut să facă omul nou, cu de­a sila,
prin   mijloace   violente.   Şi   unii   şi   alţii   urau   democraţia,   urau
parlamentarismul, urau multipartidismul. Ce este aceea opziţie? Partide? Nu,
domnule, nu! Eventual un despotism luminat  (rîde)  . Mi­am dat seama de
lupta dintre comunişti şi legionari : comuniştii îi folosiseră pe legionari în
1946, iar în 1948 i­au arestat pe toţi.
G.A.: Cum îi folosiseră în `46?
P.G.:Îi folosiseră împotriva ţărăniştilor şi liberalilor. Le­au oferit să intre în
partidul   comunist   şi   legionarii   au   intrat   cu   droaia.   Mulţi   au   intrat   în
Siguranţă   şi   Poliţie   –   unelte   de   care   s­au   servit   comuniştii   ca   să   lupte
împotriva ţărăniştilor şi liberalilor: pentru   că de ani de zile ,   de decenii,
aceştia   erau   duşmanii   legionarilor.   Pe   atunci   mai   exista   încă   regele,   mai
existau monarhiştii, antonescienii care i­au masacrat pe legionari după 23
ianuarie 1941 : deci aveau foarte multe interese comune. După ce legionarii
şi­au   făcut   treaba   i­au   arestat   şi   pe   ei.   Însă   mai   înainte   l­au   arestat   pe
Pătrăşcanu al lor. Pătrăşcanu a fost arestat la sfîrşitul lui aprilie 1948, iar
legionarii au fost arestaţi în noaptea de 13­14 mai. Este bine cînd ştii puţină
istorie. Iar la Piteşti ce­a fost ? La Piteşti a fost tentativa comuniştilor de a­i
dezlegionariza pe legionari, de a­i preface în oameni noi   , după concepţia
legionaro­comunistă. Din nefericire (prin forţa nefericirii) au nimerit acolo şi
nelegionari,   şi   necomunişti,   ţărănişti,   social­democraţi,   liberali,   sionişti,
monarhişti,   oameni   fără   culoare   politică.   Doar   pentru   că   erau   studenţi.
Interesant este că legionarii care aveau o educaţie a suferinţei (din nefericire
foarte întinsă, pentru că ei făcuseră puşcărie de cînd se ştiau) au rezistat mai
mult la primele torturi.  Însă în momentul în care au căzut   (pentru că la
Piteşti nu a supravieţuit, în sensul figurat al cuvîntului, nimeni, adică nimeni
nu a rezistat torturii) legionarii au căzut pînă în cealaltă parte a pămîntului.
Pe cînd ceilalţi care nu aveau în cap acele cuiburi totalitariste, nu înţelegeau
de ce trebuie să­ţi înjuri mama, să scuipi pe credinţele tale, pe familie. Şi mai
mult încă, povestea a mers cu tinerii intelectuali neformaţi, studenţi care nu­
şi dăduseră licenţa însă au mutat experimentul de la Piteşti la Gherla, cu
oameni maturi, cu ţărani, ei, aici experimentul n­a mai mers. Metoda era să
scuipi pe trecutul tău, să spui că mama ta a fost o curvă, că tatăl tău a fost un
exploatator, şi ţăranii erau bătuţi, li se rupeau oasele, erau umiliţi, cu capul
băgat în tinetă, scoşi, iar bătuţi, înfometaţi, mureau, dar nu spuneau; şi de
aceea la Gherla, unde experimentul a ţinut foarte puţin, au fost mai mulţi
morţi   decît   la   Piteşti,   unde   a   ţinut   trei   ani   de   zile:   între   1949   şi   1952.
Personajele   care   au   organizat   experimentul   sînt   cele   puse   în   roman,   cu
numele lor reale. Iar eu, şi în România, şi multă vreme după ce venisem aici
în exil am crezut că experimentul ne­a venit , ca toate ororile, de la Răsărit.
Mai întîi am crezut că de la ruşi, pe urmă că de la chinezi. Pentru că noi,
cînd   dăm   de   o   trotură   mai   rafinată,   cînd   nu   e   doar   ciomagul   ciobanului
mioritic, zicem: „A, trebuie să fie ceva chinezesc!” Dacă sînt cătuşe care fac
clac­clac atunci cînd mişti mîinile „A, astea trebuie să fie americane!” Ei,
uite că sînt poloneze, nu americane­cătuşele. Aşa că după ce am venit în exil
am citit tot ce am avut la dispoziţie din literatura disidentă rusă. Arhipelagul
Gulag este un inventar complet al ororii absolute şi după ce l­am citit mi­am
zis: dacă Soljeniţîn, care a avut poate zeci de mii de informatori în sensul
bun, ştiinţific al cuvîntului, care i­au dat informaţii despre cutare sau cutare
lagăr, cutare fenomen, cutare epocă, nu aminteşte de aşa ceva, înseamnă că
experimentul Piteşti nu este după model Sovietic. Totuşi , eu, ca român , mai
aveam   o   speranţă   –   China.   În   cele   din   urmă   am   citit   mărturii   despre
reeducarea din China. Cum s­a întîmplat, era cam la fel, dar povestea este
cînd  s­a întîmplat ? Pentru că,   atenţie, trebuie să ştii date, să ştii puţină
istorie. În România, reeducarea propriu­zisă a început în ziua de 6 decembrie
1949. Or, la 1 octombrie 1949, China de­abia devenea comunistă. Aşa că a
avut nevoie de cîţiva ani buni, pînă...
G.A.: Deci în privinţa aceasta avem prioritate mondială absolută!
P.G.:Se pare că da. Pentru că nu sînt nici istoric, nici politolog am şi eu o
teorie.   Comuniştii   sovietici   au   impus   ţărilor   ocupate   să   copieze   exact   şi
economia, şi armata , şi educaţia, pînă şi îmbrăcămintea, însă într­unul din
stîlpii regimului, în aparatul de represiune, după ce i­au încadrat cu consilieri
ca să n­o ia prea la stînga sau prea la dreapta, i­au lăsat ca în materie de rău ,
de mizerie, de ceea ce este detestabil în om să facă ei , băştinaşii, care or fi ei
–   români,   unguri,   cubanezi   ş.a.m.d..   De   aceea   în   Cuba   este   o   securitate
tropicală,   după   cum   în   China   este   o   securitate   cu   ochi   migdalaţi,   iar   în
Ungaria   una   honvedă.   La   noi,   în   România,   Piteştiul   şi   tot   ce   a   făcut
securitatea a fost pornit ca model de la ruşi, dar a fost lăsat mai departe pe
seama românilor, să aibă şi  ei iniţiative. Şi am să­ţi dau un exemplu:  În
cartea mea  Gherla       (care de asemenea  este un document, numele sînt
exacte) am nefericirea să fiu torturat de doi fraţi Şomlea. Erau fraţii Şomlea
şi fraţii Pop, de loc din satul Aluniş. Ca şi din satul Nicula. Ce este satul
Nicula, cunoscut în lumea întreagă ? Este satul glăjarilor care fac icoane pe
sticlă. Sat care a dat zugravi de icoane şi a alimentat cu gardieni închisoarea
Gherla, încă de pe vremea Mariei Tereza. Deci ţăranul român de veacuri
venea conştiincios la slujbă (şi cînd este ardelean este foarte conştiincios) şi
ne bătea cu conştiinţă, ne omora în bătaie; pentru că existau şi morţi. După
aceea se întorcea acasă la nevastă, făcea pentru ea zile muncă la colhoz şi
mai zugrăvea şi pe sfîntul cutare şi pe Maica Domnului.
G.A.:Nu. Eu nu cred. Eu cred că erau diferiţi: cel cu icoana şi cel cu bătaia.
P.G.:Nu, exista o armonie perfectă. De aceea eu sînt supărat cînd aflu, chiar
din presa din România că Ceauşescu a fost ţigan. Eu zic aşa:  Ceauşescu a
fost un monstru, dar să ni­l asumăm, să ni­l purtăm în spate. Ce este cu
povestea asta că a fost ţigan ? Sau că nefericirea ne vine de la evrei, de la
unguri, de la ruşi?! Ei uite că nu totdeauna ne vine dinafară. Ne mai vine şi
de pe la noi....

Paris, 25 iunie 1990