Sunteți pe pagina 1din 5

În ţara lui Caragiale.

Paul Goma despre Stere

Tata spunea că noi, basarabenii, suntem “ovreii zilelor noastre”

Ei bine, mama voastră! o să fiu altfel!

­La noi se spune “venetic”…

­Da, venitul. În Ardeal se spune “venitură”. Dar tot de la “a veni”. Noi
sîntem de loc. Bun. Mult mai tîrziu, acum –cîţi ani? – patru, cinci,  şase,
şapte, opt ani, cînd a apărut în franţuzeşte “Din calidor”, la o convorbire, la
o discuţie la radio, la “France­Culture” un critic literar m­a întrebat: “Cum
defineşti   basarabenitatea?”   Eu   auzisem   de   “polonitate”,   de   “rusitate”,   de
“francitate”, de “iudaitate”, chiar şi de “românitate”, dar de “basarabenitate”
n­am auzit. Însă francezul a format acest cuvînt. Şi eu ştiu ce înseamnă: ceea
ce te caracterizează pe tine ca basarabean. Şi atunci a trebuit să improvizez
şi  am  improvizat   în felul următor: eu mi­am adus aminte că tata spunea
despre noi, basarabenii refugiaţi în România, şi care, cum să spun, eram în
bătaia vîntului, toţi ne… ­ nu că ne persecutau, nu, în sfîrşit… spunea, dar
prin   faptul   că   noi   rătăceam   de   colo­colo,   spunea   că   noi,   basarabenii   şi
bucovinenii, sîntem “ovreii zilelor noastre”. Adică cei care nu au ţară. Şi
taică­meu   amănunţea   ce   spunea,   dar,   măcar   ovreii,   cînd   veneau   în   ţările
româneşti, veneau din Galiţia, veneau îmbrăcaţi altfel, aveau perciuni, aveau
caracteristici străine şi, în plus, vorbeau altă limbă, aveau altă credinţă, altă
religie. Or, noi aveam aceeaşi limbă cu ei şi totuşi ne consideră venetici şi
străini, şi n­avem casă. Acest sentiment… definiţia a venit mult mai tîrziu,
însă   starea   a   fost   dispusă   şi   permanentă   în   toate   cărţile   mele.   Şi   atunci,
discuţia s­a lărgit – căci am avut o oră şi jumătate de discuţie – şi le­am zis,
probabil, aşa cum evreii nu au conştiinţa că sunt altfel decît prin felul în care
sunt primiţi sau respinşi, mai bine zis, de celălalt care zice: “tu nu eşti de­al
nostru, tu nu eşti ca noi”, şi atuncea eu aş spune: “A­a! Nu sînt ca voi, deci
mă respingeţi, ei bine, eu o să fac să fiu cît mai altfel decît voi”. E adevărat,
unii se asimilează. Ei, exact aşa am făcut şi eu. Tot spunîndu­mi că sînt
altfel, că nu sînt de­al lor, am spus, ei bine, mama voastră! o să fiu altfel! Şi
am, cum să spun, cînd mă gîndesc la viaţa mea, am aproape 60 de ani, pot să
mă laud zicînd aşa: “Eu mi­am făcut cu mîinile mele viaţa mea ca şi cum aş
fi scris o carte. Pentru că eu nu m­am lăsat în voia istoriei. Bineînţeles că
istoria e aşa de colosală şi aşa de nemiloasă încît te prinde şi te poartă. Dar tu
poţi să dai din mîini, poţi să dai din picioare, poţi să urli, poţi să mai înoţi, să
te îndrepţi spre malul ăla sau celălalt. Eu mi­am făcut viaţa cu mîinile mele.
Mi­asum şi nenorocirile pe care le­am cunoscut. Dar eu am făcut cam ce­am
vrut.

­Am impresia,  în cazul cînd revenim la acea întrebare  a criticului


francez   despre   “basarabenitate”,   oamenii   de   cultură   din   Basarabia   au
plătit tribut istoriei, dar cu demnitate, dacă se poate spune aşa. Îl am în
vedere pe Lucian Pintilie, născut în Tarutino, Gheorghe Grigurcu, de prin
părţile Sorocii, şi Paul Goma… Sînt oameni care “stau altfel” în cultura
română.

Nu ştiu cît de altfel, dar, oricum, nu trebuie uitat Bakonsky, nu trebuie
uitat Leonid Dimov. Leonid Dimov e rus, dar el a creat limbă românească
cum numai Nichita, alt jumătate rus a mai creat. Leonid Dimov este un poet
extraordinar cu care orice literatură ar putea să se mîndrească. După aceea –
l­am pomenit, îl pomenesc încă o dată – pe Marcel Mihălaş din Chiştelniţa,
poet şi eseist. Care e mai puţin cunoscut. De o mare discreţie: a publicat un
singur   volum   de   poezie,   subţirel,   în   România,   dar   de   o   mare   calitate.
Bineînţeles că trebuie să vorbesc şi despre Valeriu Cristea, cotrocenistul de
acum, fostul meu prieten. Mi­a fost prieten foarte bun cît am fost în România
şi   atîta   vreme   cît   el   a   fost   cu   noi,   după   aceea   cînd   el   s­a   dus   la   El,
bineînţeles, că nu mai poate fi prieten cu mine, cînd el este prieten cu Iliescu.
Nu vorbesc de o persoană, ci de ADEVĂR şi NEADEVĂR , de BINE şi de
RĂU. Ce i s­a întîmplat  ­ să explice. Ăştia sunt contemporanii, chiar dacă
mulţi   dintre   ei   au   murit.   Bakonsky   a   murit,   Mihalaş   a   murit.   Trăieşte
Grigurcu, mai trăiesc eu. A! şi mai este un poet foarte bun: Alexandru Lungu
din Cetatea Albă. N­aţi auzit de el?
­De Mihalaş am auzit…

­Mihalaş mi­i văr, dar nu e bun pentru că mi­i văr. Însă noi avem un
reper în acest secol, un reper ca un stîlp, ca o coloană: Stere. Eu pot să
vorbesc numai despre Stere şi consumăm caseta

­Caseta e de o oră şi jumătate.

­Deci, Stere este unul dintre reperele mele culturale şi morale. Dacă
mă întreabă cineva: “La cine te gîndeşti din cultura română din acest secol?”
Eu zic aşa: mă gîndesc la trei – în ordine cronologică – Panait Istrati, Stere şi
Eugen   Ionescu.   Nu   Cioran,   nu   Eliade,   cîndva   o   să   explic   de   ce   Eugen
Ionescu şi nu Cioran, şi nu Eliade. Şi mă bucur pentru basarabeni – l­am
cunoscut şi pe Fusu, care a venit pe aici, pe la Ionescu şi a făcut acel teatru
care se numeşte “Ionesco”, românii n­au făcut aşa ceva. 

­Zilele acestea ei au făcut Festivalul Teatral “Ionesco”.

­Deci, Stere… Să vorbim de Stere sau nu?...

­Da, sigur.

­A trebuit ca cineva, care a făcut un ocol de suferinţă îngrozitoare în
Siberia ruşilor care ne­au oprimat, să se întoarcă în România propriu­zisă –
pe atunci era Regatul celor două principate Moldova şi Muntenia, nu era
România Mare – ca să aducă un strop de moralitate în viaţa culturală, ca să
aducă un principiu de moralitate. Bineînţeles că principiul şi moralitatea au
fost   respinse.   Păi   cum   adică!   Vine   Stere   cu   ideile   lui   narodniciste   –   că
trebuie să spui adevărul, că trebuie să fii alături de popor, că trebuie să lupţi
pentru el, să te sacrifice pentru el – vine şi spune asta în ţara lui Caragiale, a
moftului, a lui Mitică!? Păi, au rîs. Au făcut bătătură la fălci bravii noştri
românaşi de la Bucureşti şi de la Ieşi, chiar şi de la Ieşi. Conflictul lui Stere a
fost… îl priveau ca pe o curiozitate pentru că toată lumea ştie şi nu e o
ruşine că Stere vorbea cu un îngrozitor accent rusesc. El însuşi spunea că
pînă la întoarcerea lui din Siberia citise patru cărţulii în limba română – era
foarte greu să pătrunzi Alecsandri, era un manual de istorie, era un manual
de nu ştiu ce, erau chestii neesenţiale. Şi el a învăţat limba română după ce a
trecut prin Iaşi. Şi Stere, ca şi alt mare prozator al prozei româneşti… 

­Rebreanu…

­… a învăţat limba română din cărţi. Asta e altă poveste cu învăţatul
limbii române. Stere a fost… cum să spun… noi, basarabenii, trebuie să ne
mândrim cu el. Stere a încercat imposibilul, adică să unească focul cu apa,
binele cu miştocăreala, căci alt cuvînt nu găsesc. Pentru că vechiul regat – ce
se   numeşte   acum   jurul   Bucureştiului   –   ce   a   asimilat   şi   regăţenizat,   şi   a
ţiganizat pînă şi pe ardeleni (marele ardelean care era Titu Maiorescu). Sigur
că el s­a menţinut – pentru că avea o fire scorţoasă, aulică, universitară – el a
fost un 

[…]

n­a   putut   să   iradieze   epoca   cea   germană,   ardelenească   şi   în   contact   cu


relativismul balcano­bucureştean­dîmboviţean din ea s­a ales, praful s­a ales.
E­e­i! Stere venea ca un naiv din fundul Siberiei şi credea că dacă el vine cu
argumente, cu adevăruri, cu dreptate, celelalte le acceptăm. Ei bine, nu le­a
acceptat. Şi a avut nişte experienţe tragice, care n­au fost doar politice, ci şi
morale. El a intrat la liberali, a fost unul dintre doctrinarii liberalilor,  a fost
în guvernul liberal şi în momentul în care Bucureştiul a fost ocupat de nemţi,
în 1916­17, Brătianu, şeful guvernului, l­a rugat pe prietenul său Stere, că
erau prieteni să rămînă în Bucureştiul ocupat nu ca filogerman, pentru că
asta e chestia pentru care îl acuză Iorga, Stere n­a fost filogerman, ci era
antirus. Asta e nuanţa. Bineînţeles că ştia şi nemţeşte, dar asta era altceva. Şi
Stere   a   rămas   în   Bucureştiul   ocupat.   După   ce   nemţii   au   fost   înfrînţi   şi
România   s­a   liberat,   a   fost   liberată,   mai   exact   –   România   nu   s­a   liberat
niciodată singură, a fost liberată, a fost ocupată – toate lăturile pe care le­au
aruncat agitaţiile împotriva lui Stere („Stere e trădător” şi trebuie să spunem
că   Iorga   a   fost   cel   mai   feroce   acuzator)   n­au   găsit   în   faţă   o
contraargumentaţie   pentru   că   cuvîntul   lui   Stere   nu   era   suficient,   dar
Brătianu, şeful guvernului, nu a spus niciodată în public: „Da, la rugămintea
noastră   a   rămas,   ca   să   protejeze   românii   de   sub   ocupaţie”.   Nu   a   spus
niciodată. Şi asta a provocat îndepărtarea şi durerea mare a lui Stere – că
Stere nu a îndrăznit, Stere n­a vrut să­i ceară lui Brătianu să mărturisească în
public. Era o datorie a lui Brătianu s­o facă. Şi s­a îndepărtat de liberali.