MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

UNIVERSITATEA DE NORD BAIA MARE

FACULTATEA DE LITERE
MASTERAT: ETNOLOGIE ŞI ANTROPOLOGIE SOCIALĂ

Prof. univ. dr.

Constantin Corniță

Masterandă,
Pop (Sabău) Alina

Baia Mare
2010

FERICIREA – ca ideal de viaţă şi valoare

 "Prin cultură, existenţa se îmbogăţeşte cu cea mai profundă variantă a
sa. Cultura este semnul vizibil, expresia, figura, trupul acestei variante.
Cultura ţine deci mai strâns de definiţia omului decât conformaţia sa fizică
sau cel puţin tot aşa de strâns". (Lucian Blaga)

Cultura este un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care omul îşi

dobândeşte demnitatea sa (Tudor Vianu). În centrul definiţiei pe care o dă Tudor
Vianu stă conceptul de valoare. El defineşte valoarea în sens relaţional, ca fiind
obiectul unei dorinţe: "Scurt spus, o valoare este obiectul unei dorinţe. Această
dorinţă poate să fie la rândul ei fizică sau morală. Un lucru care întruchipează în
sine o astfel de valoare, un lucru care prin prezenţa sau prin întrebuinţarea lui
poate să satisfacă această dorinţă se numeşte bun"1.
Definind cultura ca ansamblu structurat de valori, Vianu situează valorile
la intersecţia dintre dorinţe şi nevoi, pe de o parte, şi obiectele corelative
acestora, care au capacitatea de a le satisface, pe de altă parte. “Dorinţa
cuprinde valorile ca pe obiectele ei corelative” - spune Vianu. Valoarea este,
deci, ţinta unei aspiraţii, expresie a unui ideal sau scop. Actul cultural constă în
introducerea unui obiect, prin creaţie umană, în sfera unei valori. Prin creaţie,
omul investeşte un obiect cu o anumită valoare şi, deci, îl integrează culturii, îl
înalţă din natură în cultură.
Omul trebuie să învingă orice piedici, pentru a-şi îndeplini menirea,
idealul. Idealul, către care trebuie să tindă orice fiinţă, este moralitatea
universului. Când omul ajunge să se simtă în comuniune cu ordinea morală, prin
actele sale, atunci este fericit. Aceste acte ale omului au valoare în măsura în
care aparţin vieţii sociale. Fericirea survine ca stare subiectivă, ca plăcere, în
cazul în care omul se simte împlinit ca fiinţă bio-psiho-socială, în situaţia în care
este liber şi, de asemenea, atunci când şi-a atins scopurile.
Aşadar, constelaţia valorilor umane ocupă un loc eminent. Deci şi
fericirea. Oricare i-ar fi locul în această constelaţie, o valoare a fericirii – minoră
1
Tudor Vianu, Originea şi valabilitatea valorilor, în Opere, vol. 8, Editura Minerva,
Bucureşti,1979, pag. 150.
sau majoră – constituie întotdeauna termenul de referinţă pentru a putea găsi
sau da un sens existenţei umane. Până şi în negarea fericirii sau în înlocuirea
reticentă a cuvântului cu „bucurie”, „satisfacţie” sau „mulţumire”, transpare o
exigenţă disimulată spre fericire, o afirmare a valorii sale, de care filosofia – încă
din vremea lui Platon sau Aristotel – a ţinut seamă. Valorile sociale sunt
culturale, întrucât toate se reglementează după un ideal cultural.
Cultura este procesul de realizare a valorilor sociale în evoluţia istorica. În
sens obiectiv, „prin cultură se înţelege totalitatea produselor activităţii omeneşti în
scopul traiului şi perfecţiunii”2.Idealul cultural suprem s-ar referi la întreaga
umanitate, ar fi deci „realizarea umanităţii culturale, fără graniţe, fără deosebiri, în
care ar exista numai o deosebire interioară, deosebire provenita din sentimentul
gradului de personalitate ajuns de fiecare.”3
În decursul istoriei filosofiei, fericirea a fost înţeleasă în atât de multe
accepţii – ca plăcere, ca iluminare a inteligenţei, ca bucurie austeră a
sacrificiului, ca bună dispoziţie sau bunăstare, ca înţelepciune şi virtute – încât,
deşi este evident că toţi oamenii tind spre fericire, fiecare teorie filosofică o
concepe şi o defineşte în alt fel. Punctul de plecare al dezbaterii filosofice îl
constituie intuiţia fericirii, pe care o întâlneşte în experienţa trăită. Fericirea însă,
spre care suntem cu toţii purtaţi de o atracţie de neînvins, pe un urcuş fără
zăbavă, se cere surprinsă în plenitudinea şi permanenţa ei, ca o totalitate stabilă
de satisfacţii care însoţeşte exercitarea potenţialităţilor umane în efortul de
desăvârşire. Fericirea nu poate avea sens în raport cu micile întâmplări zilnice,
dependente de oscilaţiile stării noastre fizice sau sufleteşti, de evenimentele
ocazionale care uşurează sau complică existenţa noastră şi nici cu o viaţă trăită
după formula „distracţiei”, în care orele se scurg într-o vagă relaxare agreabilă şi
absorbantă, fără îmbogăţire a memoriei şi stimulare a imaginaţiei, atâta timp cât
acestea nu apar ca ingrediente sau interludii ale unui proces totalizator, graţie
activităţii de realizare a acordului între ordinea valorilor umane şi ordinea lumii.
Munca, iubirea, cunoaşterea sau virtutea, pe care unii filosofi, în obsesiile lor
sistematizatoare, le-au considerat a oferi tot atâtea formule divergente ale
2
Petre Andrei, Filosofia valorii, Editura Polirom, Bucureşti, 1997, p. 202.
3
Idem, ibidem, p. 203.
fericirii, apar convergente în raport cu idealul unei fericiri totale şi perfecte. Kant a
remarcat ca „fericirea constituie un ideal de perfecţiune, presupunând
satisfacerea tuturor înclinaţiilor noastre, a tuturor potenţialităţilor cărora le
conferim valoare, atât în extensiune (multiplicitate), în intensitate (grad), cât şi în
propensiune (durată).”4 De aceea fericirea este veşnic urmărită, realizarea ei fiind
preludiul unor noi căutări, la cote valorice superioare. Fericirea nu se confundă
cu o oarecare satisfacere a unei năzuinţe particulare. Ea este o satisfacţie
specifică: cea care însoţeşte activitatea umană îndreptată spre perfecţiune. O
asemenea abordare pune problema fericirii în prelungirea celei despre „puterea
sufletului care ne face mereu să dorim mereu desăvârşirea” (Aristotel) şi în
vecinătatea cugetării: „toată fericirea noastră constă în sentimentul perfecţiunii”
(Descartes).
Fericirea presupune numeroase condiţii necesare, cum ar fi sănătatea,
lipsa de griji materiale, realizarea în raporturile interumane (prietenie, dragoste,
armonia comunicării între părinţi şi copii etc.) şi afirmarea capacităţilor în muncă.
Pe un plan sau altul poate apărea o împrejurare favorabilă (sau un obstacol) dar
depinde de noi cum ne raportăm la ea, ce sens îi dăm, cum acţionăm faţă de ea
şi ce ecouri ne trezeşte în conştiinţă. Putem trăi într-o societate care oferă un
cadru propice sau vitreg pentru a ne desăvârşi şi a ne realiza facultăţile umane,
dar depinde de fiecare în parte dacă valorifică şi sporeşte condiţiile favorabile,
dacă abdică în faţa celor alienate sau luptă împotriva lor şi găseşte o sursă de
fericire refuzată celor ce duc o viaţă marginală, privată de un ideal moral.
Conştiinţa unei vieţi fericite este aceea a unei supreme victorii, a puterii de a
fructifica împrejurările favorabile şi a le învinge pe cele ostile spre a te desăvârşi
şi a promova valori. Şansa, întâmplarea prielnică, norocul nu sunt de ajuns
pentru a face o viaţă fericită. Ceea ce ai poate fi darul trecător al împrejurărilor,
depinde de ce alegi să fii şi de modul cum desăvârşeşti acea operă aflată în
puterile fiecăruia dintre noi: propria noastră viaţă. Fericirea presupune virtute
morală şi se obţine prin acte de voinţă; fericirea nu este un dar ce ni se dă ci o
creaţie umană.

4
Ludwig Grunberg, Ce este fericirea?, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 15.
 Idealul de fericire construit prin activitatea umană de perfecţionare şi
desăvârşire este opera principală a vieţii unui om. Imaginea ideală a vieţii fericite
cuprinde aspecte bune spre care voinţa etică se îndreaptă.
Întreaga acţiune umană care este creaţie şi autocreaţie, se desfăşoară
sub imperiul realizării valorilor. O lume fără valori „ar înceta să fie o civilizaţie
umană, semănând mai curând cu o societate de himenoptere; omul ar fi reîntors
la animalitate sau transformat într-un agregat biomecanic. Valorile exprimă,
direct sau simbolic, proiectele unui om, constelaţia de ţinte pe care el le afirmă,
ierarhia preferinţelor sale, modul său de a alege şi de a se alege pe sine, de a da
sensuri şi de a-şi da un sens vieţii”5. Fericirea pură, detaşată de alte valori
(binele, frumosul, adevărul, dreptatea, libertatea, munca, datoria, iubirea,
onoarea) s-ar îneca în tăcere sau s-ar anula într-un narcisism patologic. Fiind
situată în lumea fascinantă a valorilor, fericirea nu este – în pofida frecventelor
ambiguităţi de limbaj – un capriciu egoist, un impuls instinctiv, un accident
norocos sau un lux marginal, ci un mod esenţial de raportare socială şi culturală
a omului la lume. Aspiraţia omului spre fericire este implicată în însăşi
modalitatea specifică de existenţă şi devenire a omului, ca fiinţă valorizatoare.
Dacă omul n-ar fi o fiinţă valorizatoare, atunci el ar fi mereu satisfăcut cu ceea ce
este, nu ar mai fi activ, creator, şi-ar pierde capacitatea de a da sens vieţii,
disponibilităţile de a lupta pentru realizarea idealului de fericire.
Nu cred că există o definiţie unică a fericirii, sau un singur criteriu de
determinare a fericirii, căci sufletul omenesc e complicat şi variabil de la individ la
individ. Aşa cum spunea filosoful Petre Andrei, “Ceea ce provoacă fericirea
unuia nu este uneori pentru altul nici măcar un motiv de mulţumire trecătoare,
ceea ce descreţeşte o frunte şi înveseleşte un chip poate produce altcuiva
durere, căci un soare ce răsare într-o parte, apune în partea cealaltă 6“.
Toţi oamenii tind către fericire, dar nu toţi o concep la fel, de unde rezultă
mulţimea teoriilor filosofice asupra fericirii. Sub aspectul subiectiv, fericirea poate
fi studiata şi sub o formă mai generală, mai obiectivă. Căci fericirea adevărată

5
Idem, ibidem, p.81.
6
Petre Andrei, Opere sociologice, Ed. Academiei, Bucuresti, 1973, p. 75.
presupune o conştiinţă de sine dezvoltată care sintetizează datoria moralăsociala
cu aspiraţia către fericire .
A vorbi despre fericire înseamnă a predica, a arăta, unde şi cum se poate
găsi ea. Filosofii din antichitate au considerat fericirea ca un fenomen individual
şi dependent numai de individ, pe când în timpurile mai noi s-a pus fericirea în
legătură cu societatea.
Aristotel a făcut din fericire conţinutul binelui moral.
Platon credea că fericirea e numai plăcerea purificată prin inteligenţă.
Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu înţelegea că
era de neatins, ci, mai degrabă că noi nu suntem în măsură să judecăm ce ar
trebui să facă oricare om ca să fie fericit. Reţeta fericirii este alta la fiecare. Sunt
persoane fericite de averea pe care au acumulat-o în timp; altele consideră că a
fi fericit înseamnă a avea prieteni, a fi sănătos, a fi apreciat si stimat; altele sunt
fericite ştiindu-se iubite de cineva sau numai ştiind că persoana iubită există
acolo undeva şi respiră acelaşi aer. Fericirea este „satisfacerea tuturor
înclinaţiilor noastre. Numesc pragmatică (regulă a prudenţei) legea practică
determinată de mobilul fericirii; iar morală o numesc pe aceea, dacă aşa ceva
există, care nu are alt mobil decât demnitatea de a fi fericit (legea morală).”7
Fericirea singură nu este pentru raţiunea noastră nici pe departe binele
deplin, spunea Kant. „Raţiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu
demnitatea de a fi fericit, adică cu purtarea morală.”8
Fericirea adevărată nu e izvorâtă dintr-un singur fenomen psihic, ci din
echilibrul sufletesc perfect, din abordarea tuturor celor 3 fenomene fundamentale
psihice: afectivitate, intelect, voluntarism. Aceste 3 fenomene reprezintă direcţia
subiectivistă, care deduce fericirea numai din sufletul omenesc. Direcţia
obiectivistă consideră că origine a fericirii, lumea exterioară, mediul înconjurător,
sufletul uman fiind pur receptiv. Omul nu-şi poate găsi fericirea în el, ci este un
fel de coardă ce vibrează în mod plăcut sau dureros la împrejurările exterioare.

7
Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Traducere de Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura IRI,
Bucureşti, 1994, p. 574.
8
Idem, ibidem, p. 578.
 Fericirea era considerată ca produsul extazului religios. Platon susţinea că
în starea extazică omul vine în contact direct cu Dumnezeu, care revarsă fericire
asupra individului. Dumnezeu e forţă, natură , iubire, fericire, durere. Deci, putem
ajunge la fericire, la forţă şi iubire, numai prin cunoştinţa lui Dumnezeu, iar
cunoştinţa cea mai perfectă e aceea pe care ne-o da Dumnezeu prin revelaţii, ce
au loc în extaz (atunci când se distruge dualismul dintre eu şi non-eu, se înlătură
graniţele spiritului individual). Fericirea produsă prin extaz însă vine de la
Dumnezeu, e obiectivă faţă de sufletul nostru, căci e introdusă în om în mod
inconştient, fără ca el să fi făcut ceva pentru aceasta.
Fericirea este în dependenţă absolută de mediul social, neglijând
personalitatea omenească.
Fericirea e şi în noi , căci împrejurările exteriore le putem modifica noi –
ele au valoarea pe care le-o dăm noi. Armonizarea sufletului cu mediul social, cu
tendinţele morale, stabilirea unui echilibru între subiectiv şi obiectiv – aceasta
produce fericirea.
Izvorul fericirii este concordanţa sufletului cu sine însuşi şi cu mediul
moral-social. Deci, se impune un echilibru psihic şi sufletesc, şi o adaptare la
mediul socio-moral, o prelucrare a materialului, a conceptelor morale izvorâte din
societate
Concepţia optimismului asupra fericirii – în viziunea lui Petre Andrei în
lucrarea “Opere sociologice” – ne spune ca prin optimism putem înţelege două
lucruri :
- o dispoziţie sentimentală a omului de a vedea totul în bine, de a trece peste
ceea ce e urât şi dureros, de a păstra încrederea în puterea binelui şi frumosului.
- o convingere filosofică care recunoaşte valoarea vieţii şi afirmă triumful dreptăţii
şi al fericirii.9
Optimismul moral este reprezentat de Fichte, Compte, în care idealul
către care trebuie să tindă orice fiinţă este moralitatea universală. Astfel, binele,
fericirea sunt în moralitate.

9
Idem, ibidem, p. 57.
 Auguste Comte pune fericirea în dependenţă de dezvoltarea moralităţii
umane.
După Fichte, fericirea rezultă din contopirea omului cu ordinea morală
universală, care se realizează prin progresul dezvoltare a conştiinţei morale .
Astfel, s-au deosebit următoarele criterii prin care s-a încercat să se
definească fericirea : plăcerea, înţelepciunea, virtutea, cunoştinţa, perfecţiunea,
iubirea.
Plăcerea – este cel mai răspândit criteriu, căci cei mai mulţi filosofi au
identificat fericirea cu plăcerea, confundând fericirea cu un singur element al ei.
Optimismul care deduce fericirea din plăcere e cunoscut sub numele de
eudemonism. Această concepţie face din plăcere scopul vieţii, imboldul oricărei
activităţi, considerând plăcerea drept cel mai mare bun, drept fericire
desăvârşită, către care trebuie să tindem. Inteligenţa umană e un bun , dar ea nu
dă fericirea, ci arată numai calea pe care se poate ajunge la fericire, în unire cu
alte fenomene psiho-sociale.
Epicur a considerat plăcerea drept criteriul fericirii şi impulsiunea oricărei
acţiuni, deoarece mai toate fiinţele fug de durere, căutând mulţumirea , bucuria,
plăcerea. El recomandă „renunţarea la plăcerile vulgare, considerând ca ideal de
fericire plăcerea calmă, liniştea absolută, ceea ce numeşte el ataraxia”10.
Dintre toate dorinţele sensibile care pot influenţa voinţa, fericirea este cea
mai intensă, de aceea în ultima instanţă toate acţiunile izvorăsc şi tind către
fericire .
Înţelepciunea - Fericirea dobândită pe calea înţelepciunii ar fi o linişte
sufletească, o egalitate de suflet în toate împrejurările schimbătoare ale vieţii.
Înţelepciunea constă într-o puternică conştiinţă de sine, prin care omul îşi
alcătuieşte o viaţă interioară constantă. Înţelepciunea constă în crearea unei lumi
interne prin raţiune şi voinţă. Doctrina înţelepciunii afirmă ca sufletul este un izvor
constant şi absolut de fericire . Astfel că ideile, credinţele noastre, sentimentele şi
dorinţele raţionale, toate acestea produc fericirea.

10
Ludwig Grunberg, op. cit., p. 23.
 Virtutea – S-a crezut că îndeplinirea datoriei către semenii noştri şi către
societatea în care trăim poate produce fericirea. Socrate considera că virtutea
coincide cu fericirea. Dar, virtutea, exercitarea datoriei prin constrângerea
noastră, prin comprimarea aspiraţiilor sufletului, nu poate produce mulţumire .
Cunoştinţa – Eticienii optimişti au crezut că găsesc fericirea în cunoştinţă .
Spinoza este cel mai reprezentativ filosof al acestei concepţii. Dar, cunoştinţa
este insuficientă pentru producerea fericirii. Psihologia constată că cunoştinţa,
analiza raţionala aplicata unui sentiment, ii scade din intensitate , ba chiar îi
schimbă acestuia calitatea.
Perfecţiunea – este cel mai nedeterminant criteriu deoarece perfecţiunea
este rezultatul evoluţiei. Astfel fericirea s-ar dobândi treptat cu evoluţia .
Aristotel a susţinut , în antichitate, existenţa procesului de perfecţiune,
ultima treaptă de perfecţiune fiind Dumnezeu. A perfecţiona însă inteligenţa
înseamnă a ajunge la un aşa mare grad de dezvoltare încât prin ea, să
dobândim cunoştinţa lui Dumnezeu. Leibniz a identificat şi el fericirea cu virtutea
şi cu perfecţiunea , perfecţiunea fiind ascensiunea către divinitate. Perfecţiunea
divină ne duce cu gândul la atributele lui Dumnezeu: atotştiitor, bunătate
absolută, iubire.
Iubirea – S-a încercat a se întemeia fericirea pe baza iubirii . Filosoful
Maeterlinck a afirmat “Omenirea e făcuta sa fie fericită şi putem ajunge la fericire
prin iubire”11 . Aceasta iubire poate să fie umană , iubirea de oameni de gradul
cel mai mare, aşa cum a predicat-o Isus – şi divină , iubirea şi încrederea în
Dumnezeu unită cu credinţa religioasă. Iubirea implică sacrificiul de sine, căci
dacă omul nu poate fi fericit pentru el însuşi şi numai pentru el, poate fi fericit prin
alţii. Idealul moral al creştinismului este confundarea individului cu umanitatea,
prin uitare, prin iubire. Acest ideal este izvorât din trebuinţa de fericire în infinit a
omului.
Acelaşi ideal şi concepţie asupra fericirii o găsim şi la Lev Tolstoi, care
afirmă iubirea infinită de aproapele, fie el chiar vrăjmaş. Filosofia lui Tolstoi se
bazează pe ideea de Dumnezeu, ce se manifestă în viaţă sub aspectul raţiunii şi

11
Idem, ibidem, p. 35.
al iubirii. Viaţă omenească e dependentă de Dumnezeu, scopul ei este
îndeplinirea legilor raţiunii şi iubirii. Prin raţiune omul va vedea că scopul vieţii e
iubirea – dar nu iubirea egoistă, producătoare de bunuri utile, personale, ci
iubirea prin care omul renunţă la sine, o iubire pură. Prin iubire şi libertate se va
stabili fericirea pe pământ.
Toate criteriile sunt unilaterale , nu se pot generaliza, căci nu au în vedere
omul real cu trebuinţele şi impulsiunile sale sufleteşti, ci creează un ideal de om.
Răspunsul adevărat la problema fericirii se va putea da numai pe baza
unei concepţii realiste a vieţii . Va trebui să privim viaţa sub toate aspectele sale
şi în toate momentele, fără a o limita numai la eul nostru. Astfel, vom vedea că
viaţa este o succesiune de fenomene, unele plăcute, altele dureroase, iar sufletul
nostru se zbuciumă necontenit în fuga de durere şi în tendinţa către fericire.
Oamenii urmăresc fericirea şi aceasta reprezintă idealul natural al vieţii.
Nu putem afirma ceva cu certitudine despre fericire, ci doar că ea este
ceea ce percepe şi ce simte fiecare. Ea este una din marile întrebări ale
umanităţii şi va mai rămâne încă unul din misterele existenţei noastre.
Oricare ar fi punctul de plecare fericirea rămâne totuşi un ideal intangibil.
Conştienţi sau nu de intangibilitatea sa vom continua să tindem către el şi făcând
abstracţie de imposibilitate, în analogie cu A.Camus, trebuie să ne închipuim pe
noi înşine fericiţi.
Nuanţele în care este pictată viaţa omului sunt foarte diverse. Nuanţele
calde le pictează anume fericirea-culoarea visului. Visul este o dezmărginire prin
care sufletul îşi dobândeşte o stare de fericire.
Omul întotdeauna a tins către limanul fericirii, ştiind că doar ea ar aduce
raiul pe pământ. Fericirea adevărată e izvorâtă din echilibrul sufletesc perfect,
fiind plăcerea purificată prin inteligenţă. Încearcă să iubeşti şi vei găsi fericirea ta
în fericirea altora. Omenirea e făcută să fie fericită şi putem ajunge la fericire prin
iubire. Iubirea implică sacrificiul de sine, acest ideal este izvorât din trebuinţa de
fericire a omului. Viaţa omenească e dependentă de soartă, scopul ei este
îndeplinirea legilor raţiunii şi iubirii. Orice iubire adevărată şi orice faptă a libertăţii
începe ca iubire a limitei proprii. „Trebuie mai întâi să «mă plac» pentru a mă
suporta ca personaj principal al propriei vieţi…Trebuie mai întâi să existe un
amour propre pentru ca iubirea de altul, un amour «impropre» să fie cu putinţă.”12
Aşadar, iubirea de sine stă la baza oricărei preluări pozitive în proiect. Iubirea de
sine este premisa libertăţii. Nu pot deveni eu însumi decât dacă apare iubirea de
celălalt. Deci, simţindu-ne liberi, putem aspira la o fericire ideală.
Trebuie să ne călim sufletul, să exersăm cât mai des starea de fericire.
Trebuie să învăţăm să ne bucurăm de lucruri simple, să fim capabili să trăim
micile bucurii ale vieţii. Totul se învaţă treptat, chiar şi fericirea. Abia apoi vom
putea înţelege că adevărata fericire nu poate fi găsită dacă este căutată ca un
scop în sine, pentru că ea nu există ca ceva de sine stătător. Este o stare care
însoţeşte o anumită atitudine: „Fericirea nu este o destinaţie. E un mod de a trăi”.
(Burton Hills)
Pentru a fi fericit:
ROAGĂ-TE: este puterea cea mai mare de pe Pământ;
IUBEŞTE: este un privilegiu dăruit de Dumnezeu;
CITEŞTE: este fântâna înţelepciunii;
GÂNDEŞTE: este sursa puterii;
FII PRIETENOS: este drumul spre fericire;
DĂRUIEŞTE: este prea scurtă ziua pentru a fi egoist;
JOACĂ-TE: este secretul tinereţii veşnice;
ZÂMBEŞTE: este muzica sufletului;
MUNCEŞTE: este preţul succesului.

Maxime

• “Fericirea este o stare de spirit pe care o poţi cultiva” - Descartes.

12
Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 126.
 • “Bucuria şi durerea, fericirea şi datoria , totul e în dependenţă de marele
ideal moral – umanitatea” - Petre Andrei - Opere Sociologice .

• “Dacă vrei să ajungi la fericire, atunci pune-ţi orice ca ţintă, numai un

singur nu: fericirea.” - L Blaga

• “Când suntem fericiţi suntem buni, dar nu suntem întotdeauna buni când
suntem fericiţi” - Oscar Wilde

• “Fericirea este poezia femeilor.” - Balzac - Eugenie Grandet

• “Fericirea e un ideal al imaginaţiei, iar nu al raţiunii”.- Immanuel Kant

Simbolurile
Datorită vechimii şi persistenţei sale în cultură, dar mai ales prin
multitudinea de semnificaţii intelectuale şi conotaţii afective, îngemănate
întotdeauna în chip paradoxal, simbolul se opunea oricăror încercări de
„raţionalizare"', de îngustare şi Simplificare. În societăţile dominate de
imperativele reducţionismului şi totalitarismului ideologic, simbolul este acceptat
numai dacă din semn polivalent el se transformă într-o simplă alegorie, emblemă
sau însemn oficializat, sărăcite de conţinut şi devenite unităţi izocrone şi
izotopice ale aşa-numitelor „limbaje de lemn". Or, simbolul autentic e un semn ce
rezonează în sufletele oamenilor tocmai prin importanţa şi gravitatea sensurilor
sale, ce se referă întotdeauna la problemele fundamentale ale existenţei. El este
semnul ce păstrează un echilibru optim între conţinut şi expresie, între spirit şi
materie, între intelectual şi afectiv. Cultura umană a debutat prin simbol şi mit.
Prin simboluri moştenite din epoci ancestrale, omenirea şi-a păstrat unitatea şi
continuitatea ei spirituală. De la puzderia de semne pur convenţionale şi
arbitrare, acceptate mai ales din raţiuni practice, marea şi adevărata cultură tinde
mereu să se întoarcă la simbolul polivalent, plin de conţinut şi înzestrat cu mare
forţă sugestivă. Dovadă în acest sens ne sunt marile reuşite ale creatorilor de
literatură, de sisteme filosofice sau de opere plastice. (Ivan Evseev, Dicţionar de
simboluri şi arhetipuri culturale).
Mă voi opri asupra a două dintre simbolurile evidenţiate de Jean Chevalier
şi Alain Gheerbrant în Dicţionar de simboluri, Vol. 3.
Pălărie – „Maestrul, într-o adunare masonică, stă cu pălăria pe cap:
prezidează cu capul acoperit, semn al prerogativelor şi al superiorităţii sale
(BOUM, 278). Fie că obiceiul s-a menţinut sau nu, din raţiuni practice,
simbolismul pălăriei nu a fost afectat. Rolul pălăriei pare să corespundă celui al
coroanei, semn de putere, de suveranitate, şi aceasta cu atât mai mult când este
vorba de un tricorn.
S-a pretins că semnul pălăriei putea însemna sfârşitul rolului părului drept
instrument receptor al influenţei divine, şi că prin aceasta era primejduit însuşi
scopul ultim al căutării iniţiatice. Dar aceasta nu întrerupe – dimpotrivă – funcţia
ei mediatoare; colţurile pălăriei sau vârfurile ascuţite ale coroanei sunt
concepute, ca şi părul, ca o imagine a razelor de lumina.
 Pălăria, acoperământ al capului, simbolizează şi capul şi gândirea. Este
de asemenea un simbol de identificare; şi capătă, în acest sens, întregul său
relief în romanul lui Mezrink, Golemul: eroul se trezeşte având gândurile şi
punând în aplicare proiectele persoanei a cărei pălărie o poartă. A-ţi schimba
pălăria, înseamnă a-ţi schimba ideile, a avea o altă viziune despre lume (Jung).
A purta o pălărie, înseamnă a-ți asuma o răspundere, chiar pentru o faptă pe
care nu ai comis-o.”13
Scară – „este simbolul progresiei către ştiinţă, al ascensiunii către
cunoaştere şi transfigurare. Dacă se înalţă spre cer, e vorba de cunoaşterea
lumii aparente sau divine; dacă se îndreaptă spre adâncuri, este vorba despre
ştiinţa ocultă şi despre profunzimile inconştientului. Scara albă reprezintă uneori
ştiinţa înaltă, iar cea neagră – magia neagră. Ca şi scară mobilă, ea
simbolizează cunoaşterea exoterică (urcuşul) şi ezoterică (coborârea). […]
Scara este un simbol ascensional clasic, desemnând nu doar urcarea
întru cunoaştere, ci şi elevaţia integrată a întregii fiinţe. Ea ţine, prin natura sa, de
axa lumii, de verticalitate şi de spirală. Atunci când are o formă spiralată, scara
atrage atenţia în mod special asupra obârşiei dezvoltării axiale, care poate fi
Dumnezeu, un principiu, o iubire, o artă, cunoştinţă sau propriul eu al fiinţei aflate
în ascensiune şi care se sprijină în întregime pe această obârşie, în jurul căreia
îşi desemnează volutele. Întocmai tuturor simbolurilor de acest tip, scara îmbracă
şi un aspect negativ: coborârea, căderea, întoarcerea la pământesc sau chiar la
lumea subterană. Asta pentru că ea leagă cele trei lumi cosmice şi îngăduie atât
regresiunea, cât şi ascensiunea, rezumând întreaga gamă a verticalităţii.”14

BIBLIOGRAFIE

13
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,Dicţionar de simboluri, Vol. 3, Editura Artemis, Buucreşti,
1969, p. 39.
14
Idem, ibidem, p. 201.
• Andrei, Petre, Filosofia valorii, Editura Polirom, Bucureşti, 1997.
• Andrei, Petre. Opere sociologice, Ed. Academiei, Bucuresti, 1973.
• Brune, François, Fericirea ca obligaţie. Psihologia şi sociologia publicităţii,
Editura TREI, Bucureşti, 2003.
• Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Vol. 3, Editura
Artemis, Buucreşti, 1969.
• Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura
Amarcord, Timişoara, 1994.
• Florian, Mircea, Recesivitatea ca structură a lumii, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1983.
• Grunberg, Ludwig, Ce este fericirea?, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1978.
• Kant, Immanuel, Critica raţiunii pure, Traducere de Nicolae Bagdasar şi
Elena Moisuc, Editura IRI, Bucureşti, 1994.
• Liiceanu, Gabriel, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
• Vianu, Tudor, Originea şi valabilitatea valorilor, în Opere, vol. 8, Bucureşti,
Editura Minerva, 1979.
• www.intelepciune.ro
• www.artadeatrai.ro
• www.scritube.com