Catavencii - Istoria Romanilor (Oct 2015 - Dec 2016)

La porțile Budapestei
16 December 2016 CAŢAVENCII
Zoom
În primăvara anului 1919, bolșevicul Bela Kun construia la Budapesta un regim de

teroare bazat pe execuții sumare și tortură, care se străduia să atingă nivelul de
ferocitate al epocii lui Attila. În același timp, la Moscova, Lenin derula primul plan cincinal
de lichidare a elitelor ruse, dar avea oarecari dificultăți din pricina rezistenței generalilor
albi. Între cele două state sovietice se afla teritoriul pustiit de război al României
unificate, din care nemții, austriecii și rușii se retrăgeau într-o debandadă mai
periculoasă ca bombardamentul direct de artilerie. Kun și Lenin s-au înțeles să atace
simultan și să desființeze proaspăt înființata Românie Mare, iar granița dintre ceardaș și
soviete să treacă prin inima Transilvaniei.
Armata română se vede nevoită să-și trimită o parte din țăranii și învățătorii de țară să
apere frontiera de la Nistru, unde rușii erau ținuți pe loc nu numai de lipsa de muniție,
ci, mai cu seamă, de aprigul samagon. Pe lîngă trăscău, sînt consemnate și operațiunile
militare ale generalului Denikin, ale polonezilor din Pocuția, ale ucrainenilor petliuriști și
ale brigăzilor albe din Siberia. Bolșevicii lui Lenin aveau prea multe fronturi deschise, așa
că invadarea Basarabiei a fost lăsată doar în seama rarelor stări de trezie.
Trupele române care au respins ofensiva lui Bela Kun la Tisa și-au continuat înaintarea și
au pus stăpînire, încet-încet, pe vechiul regat al lui Arpad. Antanta i-a tot somat pe
generalii noștri ba să se oprească, ba să se retragă, dar tot Statul Major a suferit cîteva
luni la rînd de surzenie. Elanul oștirii era atît de mare încît înaintarea spre Budapesta n-a
putut fi oprită nici de generalii români, nici de cei maghiari.
A fost un moment în care ofensiva antibolșevică a armatei române ar fi avut nevoie de

sprijinul Antantei, dar trupele franco-sîrbești din sud, care făceau pariuri pe margine, și-
au luat cîteva week-end-uri legate, așa încît întreaga glorie a căzut pe umerii țăranilor din
Severin și Vlașca, strivindu-i pe mulți dintre ei.
Pe 2 august, Bela Kun a fugit la austrieci și apoi la ruși, unde a înfăptuit revoluția pînă
cînd revoluția l-a executat, în 1938. Așa se face că, deși plecase în aprilie doar pînă la
Tisa, armata română s-a trezit pe 3 august la porțile Budapestei.
Începem războiul cu Ungaria

Zoom
În decembrie 1918, Franța, Anglia, Italia, Germania și Austria își pansau rănile și
șchiopătau către conferința de pace de la Paris. România, care avusese parte de un
război scurt și dezastruos, se pregătea să și-l prelungească. Teritoriul ei s-a lărgit mai
repede decît s-au putut retrage armatele care-l ocupau, așa că România Mare era o țară
cu inamicul în interior.
Pentru toată lumea devenise clar că Transilvania nu poate fi dobîndită doar cu

rugămințile Franței. Era nevoie și de tunurile de la Mărășești, pe care Averescu și Prezan
le-au deplasat urgent pe linia Mureșului. Basarabia, la rîndul ei, era locul de petrecere al
dezertorilor ruși, care nu puteau suporta ideile bolșevice decît beți. Trupele române
trimise peste Prut duceau lupte grele de eliberare în fiecare podgorie și la fiecare cazan
de țuică.
În martie 1919, guvernul de la Budapesta a căzut și a venit la putere Bela Kun. Bela era
un comunist fabricat în taberele de prizonieri din Munții Urali. Avea stofă de anarhist, o
aplecare deosebită spre terorism și un trecut turbulent în Transilvania. A proclamat
Ungaria republică sovietică și a format rapid o armată maghiară care să apere teritoriile
pe care hoinărise Attila.
Această armată a atacat armata română prin surprindere, cu o zi înainte de ofensiva
planificată de generalii noștri. Numai că, de data asta, ungurilor le lipseau nemții și
tunurile Krupp. Românii și-au dorit mai mult victoria, au respins atacul pe întregul front
și au închis partida la modul decisiv, aruncînd inamicul peste Tisa.
Bela Kun a atacat apoi Cehoslovacia, pe motiv că regele Arpad deținuse acolo pășuni în
secolul IX. Slovacia de Sud a devenit Ungaria de Nord, apoi Republica Sovietică Slovacă.
Armata română a fost nevoită să atace trupele lui Bela Kun ca să nu pice ea însăși în
încercuire. Se poate spune că cehii n-au trăit, la rîndul lor, experiența sovietelor,
mulțumită infanteriștilor noștri. Nu pretinde nimeni recunoștință pentru acel ajutor, dar
un preț mai bun la berea cehească n-ar strica.
Uniți-vă pe tunuri
Zoom
Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918 n-a fost numai patos, discursuri și
drapele, ci – mai cu seamă – manevre millitare, viclenii politice și un inimaginabil noroc.
Iscusința politică a Guvernului și a regelui, refugiați la Iași, poate fi numită, în funcție de
unghi, trădare, încălcare a tratatelor, cinism și minciună, dar rezultatul ei a fost cea mai
mare Românie din istorie.
După Tratatul de la București, armata română a admis că nu mai are nimic de adăugat la
victoria lui Mackensen. E aprilie 1918. Pierdem Dobrogea, trecătorile din Carpați,
petrolul, restul economiei și lăsăm țăranii la ceea ce a mai rămas din vatră. Nu e nici
urmă de entuziasm național, nu adie de nicăieri vreo speranță de unire, lumea așteaptă,
înjumătățită, rezultatul luptelor de la Salonic.
Singurul lucru bun e izul de hoit ce vine dinspre Viena. Imperiul Austro-Ungar se
descompune. Popoarele care își adulmecă destinul încep să se miște. Ungurii, cehii,
sîrbii, polonezii, slovenii, croații, ucrainenii, slovacii încep să sape la unison mormîntul
Habsburgilor. Apar mișcări naționale, revolte, insurecții, frămîntări. Armata imperiului se
topește, popoarele trec în rezervă și se ocupă de istorie.
Brătianu și Ferdinand au înțeles de mult că politica are nevoie de lovituri de tun. Soldații
români demobilizați au primit ordin să-și țină flintele aproape. Iuliu Maniu le-o ia înainte
și adună la Viena 70.000 de ardeleni care luptaseră pentru Franz Josef. Toată lumea știe
că tratatele și diplomația trebuie uitate pe moment și că teritoriul poate fi lărgit doar cu
ajutorul diviziilor.
Pe 6 noiembrie, cînd francezii străpung frontul la Salonic, Ferdinand schimbă Guvernul

Marghiloman cu Guvernul Coandă și decretează mobilizarea generală. Țăranii
seceraseră, semănaseră și aveau acum timpul agricol necesar întregirii patriei.
Armata română s-a năpustit asupra liniilor maghiare gata demobilizate după ce, pe 10
noiembrie, declarase război Puterilor Centrale. Între 12 și 25 noiembrie, trupele noastre
invadează Transilvania și cuceresc oraș cu oraș. Ideea unirii încearcă să țină pasul cu
frontul și cu încălcarea tratatelor. Politicienii ardeleni fac comitete, consilii și congrese
care pregătesc documentele pentru 1 decembrie, dar totul se petrece sub protecția
regimentelor din regat.
Poporul care se adună la Alba Iulia și votează întregirea se încrucișează cu trupele

maghiare în retragere. E multă emoție în marea adunare, dar mirosul de praf de pușcă e
cel mai puternic susținător.
Țeapa de la București
25 November 2016 CAŢAVENCII
Zoom
Puține momente au făcut să strălucească viclenia românilor așa cum a făcut-o Pacea de
la Buftea-București. Obosită de lupte, înconjurată de nemți, turci și bulgari, înghesuită în
cele cîteva județe moldovenești și abandonată de aliații ei ruși, armata română a făcut-o
puțin pe mortul, așa cum fac puii de găină cînd vor să păcălească uliul, și s-a prefăcut că
încheie pacea.
Oricum, în iarna dintre 1917 și 1918 nu prea mai era de luptat. Lenin tocmai izbutise să-
și vîndă escrocheria în Sankt Petersburg, iar rușii mureau de nerăbdare să se lase
exterminați de comunism. Bolșevicii au luat puterea și, așa cum promiseseră Germaniei,
au retras armata țarului de pe front. Victoriile noastre de la Mărășești-Mărăști-Oituz nu
mai valorau decît prin perspectiva mausoleului, fiindcă pozițiile nu mai puteau fi ținute.
Rușii nu numai că părăseau frontul, dar și umblau înarmați printr-o Moldovă care pînă
mai ieri fusese bogată și virgină.
Cum toată aristocrația română din anturajul lui Ferdinand avea în vine sînge fanariot,
ideea unei păci de formă a venit tuturor. Regina Maria, care contribuise la război cu forța
unei divizii, l-a îmboldit pe Ferdinand să accepte țeapa în interes național. Mackensen, la
rîndul lui, avea nevoie de un final politic la campania de artilerie, fiindcă ajunsese să fie
sărit la decorațiile de etapă.
Și atunci s-a pus la cale Tratatul de la București, semnat de tot felul de intermediari și
împuterniciți. România l-a însărcinat pe Argetoianu, dar Parlamentul și regele nu au avut
nici o clipă de gînd să-și pună semnătura pe hîrtii. În mare, pacea dădea tuturor o
binemeritată pauză militară, iar nouă ne lua jumătate din Dobrogea. Ne mai lua
rezervele de petrol pe o durată de 90 de ani și le dădea Germaniei, dar în rest nu prea
ne afecta. Ni se cerea să demobilizăm o parte din armată – lucru greu de verificat – și să
transportăm pe CFR trupele Puterilor Centrale spre Odessa, aspect care mai degaja
terenul de nemți. Pînă și cererea ca Misiunea Franceză a lui Berthelot să plece n-a fost
luată în serios, fiindcă generalul a plecat doar să mai caute muniție.
În octombrie 1918, cînd Antanta a început să răstoarne fronturile germane în vest,

Guvernul Marghiloman a dat țeapa pe față, a rupt tratatul de la Buftea, i-a telegrafiat lui
Berthelot și a redeschis sezonul de împușcături. Ostașii români au lăsat coasele, și-au
scos carabinele franțuzești de sub căpițe și au pornit să facă din cele cîteva județe din
jurul Iașiului cea mai întinsă Românie din toate timpurile.
Berthelot Magnificul
Am geaca , pantaloni si stiu oleaca bataie

Zoom
În 1916, armata română pornise la război ca să dubleze teritoriul țării, dar, după ce a
luptat o vară de capul ei, a reușit să-l înjumătățească. Regele, Guvernul, Marele Cartier
General al Armatei și armata însăși abia dacă încăpeau într-o Moldovă redusă la cîteva
județe și înconjurată de țevile de tun ale armatei germane.
Henri Berthelot a trebuit să caute mult mica Românie, retrasă toată pe un petec de
pămînt și grupată în jurul Iașiului. Generalul n-a venit cu mîna goală, ci trăgînd după el
Misiunea Militară Franceză, adică o mică armată de profesori de război. Cînd și-a
desfăcut bagajele la Iași, au ieșit la iveală 277 de ofițeri de artilerie, infanterie, cavalerie
și geniu, 37 de piloți, 90 de medici, 8 ofițeri din trupele speciale, 4 ofițeri de marină și
1.200 de subofițeri și soldați, cu toții rodați în operațiuni speciale în Africa sau scăpați cu
viață de la Marna și Verdun. Berthelot, care știa că nivelul armamentului nostru nu
depășea, la nivel conceptual, ghioaga și arcul cu săgeți, a mai adus din Franța și uneltele
victoriei. Cînd trenurile au oprit pe peronul gării din Iași, din ele au fost descărcate 2.700
de mitraliere, 1.500.000 de grenade, 220.000 de puști, 100 de milioane de cartușe,
2.500.000 de obuze și, cireașa de pe tort, 200 de avioane de luptă.
Energic, corpolent și mereu binedispus ca după o masă bună, Berthelot și-a pus metoda
la lucru și a reorganizat trupele. A vorbit cu soldații, a glumit cu căprarii, a băut cu ofițerii
pînă în zori ca să priceapă cum poate transforma o grupare de triburi agricole într-o
armată. A înființat centre de instrucție, a reorganizat plutoanele, companiile,
batalioanele și diviziile, a insuflat disciplină și curaj, apoi a trecut la generali. Generalii
armatei române aveau deja un război intern, care-l depășea în importanță pe cel cu
nemții. Tabăra Averescu și tabăra Prezan luptau una contra alteia mai înverșunat decît o
făceau fiecare contra inamicului. Berthelot a cheltuit mai multă energie ca să găsescă un
armistițiu intern decît ca să pregătească înfrîngerea lui Mackensen.
Vestea că un grăsan priceput și jovial însuflețește soldații s-a răspîndit peste tot. Țărani
din teritoriile ocupate au început să dea buzna la Iași, veterani din Ardeal și Bucovina s-
au prezentat cu flintele lor de sfîrșit de secol XVII ca să lupte sub comanda generalului
Burtalău.
Marile bătălii din vara anului 1917 au arătat valoarea lui Berthelot. Alături de oștirea
îmbunătățită a românilor au luptat voluntarii francezi din Misiunea Militară și, după cum
se știe, Mackensen n-a putut trece. Henri Berthelot a fost făcut cetățean de onoare al
României și decorat din cap pînă-n picioare. În mai 1918 e nevoit să părăsească țara, dar
în octombrie 1918 revine, cît să se asigure că, din perspectivă militară, unirea cu
Transilvania și Bucovina decurge fără probleme.
Generalul Burtalău salvează oștirea

Zoom
În fotografiile de la Mărășești, generalul Henri Mathias Berthelot pare să-l depășească la

statură pe deșiratul de Averescu și să cîntărească de două ori cît el. E un francez jovial,
cu o față de om cumsecade, în care te miri cum și-a găsit adăpost atîta geniu militar.
Fălcile, gușa, dar mai ales burta sînt răni primite pe alte cîmpuri de bătălie: în tranșeele
bucătăriei grele franțuzești, în pivnițele de la Bordeaux și din Provence, la seratele
nobilimii de pe Loara, unde și-au dat duhul divizii întregi de gîște îndopate și unde
regimente de ciocîrlii flambate au sfîrșit înecate în cel mai fin Armagnac.
Cînd a fost trimis să salveze armata română din dezastrul în care intrase singură, în
octombrie 1916, generalul Berthelot era deja un erou. Se acoperise de glorie în Africa,
apoi își uimise superiorii din Consiliul Superior de Război al Franței cu inteligența
militară și cu lista lui rafinată de vinuri. Fusese adjunctul generalisimului Joffre, care-și
datora victoria de la Marna manevrelor imaginate de Berthelot. Trecuse pe la Verdun în
fruntea armatei din Champagne și-și trecuse numele pe lista marilor comandanți galici,
alături de Clovis, Charles Martel, Pepin cel Scurt și Vercingetorix. Henri Berthelot era un
diamant al armatei franceze forțat de regele Ferdinand să intre pe degetul mic și
noduros al soldatului român.
Generalul n-a venit cu mîna goală. Ca șef al Misiunii Militare Franceze în România a adus
cu el ofițeri, instructori, sanitari, piloți și, spre spaima trupei smulse de la coarnele
plugului, o mînă de diavoli. Cei cîțiva subofițeri din colonii, a căror piele bătea în culoarea
ceaunului, au impresionat mai mult ca escadrila de avioane și mortierele sosite odată cu
ei. Românii s-au holbat ca la bîlci, și-au făcut semnul crucii și au scuipat în sîn, ușurați că
de-acum au de partea lor un tovarăș uns cu toate alifiile iadului. Berthelot s-a înțeles cu
trupa din priviri, iar soldații l-au îndrăgit pe loc și l-au botezat Taica Burtalău. În luptele
de la Mărășești, Mărăști și Oituz aveau să moară pentru el cum nu mai muriseră pentru
cineva de la războaiele cu turcii.
Pînă atunci însă, armata trebuia reorganizată, iar Berthelot asta a făcut. Două sute de
mii de lucrători agricoli, al căror singur plan de luptă era fuga de pe front, au devenit o
armată instruită și sudată, gata să-și trimită eroii în mausolee. Pentru ei, Taica Burtalău
era un motiv destul de bun ca să iasă din tranșee, mai ales că Regele mai adăuga la asta
și un hectar de pămînt.
Eremia Grigorescu: viața, armele și

damele
Zoom
Eremia Grigorescu s-a născut în 1863 la Tîrgu Bujor, în familia unui învățător frămîntat
de idei eroice și unioniste. Chiar dacă nu exista pe atunci destulă atenție pentru copiii
precoci, Eremia n-a putut trece neobservat. În gimnaziu și liceu s-a remarcat atît prin
puterea minții, cît și prin cea a brațelor, reușind să cîștige încă de pe băncile școlii toate
bătăliile cu colegii. În 1881, după un bacalaureat strălucit, intră la Facultatea de Medicină
și Științe din Iași, unde începe să-i recruteze și să-i instruiască pe studenții mai slabi. Pe
cîmpul de luptă al meditațiilor, Eremia cîștigă bătălie după bătălie și chiar o mică avere,
pînă cînd, într-o zi, dă piept cu Elena Arapu, într-un fel în care tînărul nu mai dăduse pînă
atunci. Elena era de o frumusețe care putea suci mințile unui regiment de infanterie, așa
că Eremia renunță la Medicină și se înscrie la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie
din București. Cînd îl vede pentru întîia oară îmbrăcat în uniformă, Elena i se predă
necondiționat.
Eremia Grigorescu era chipeș, înalt și vesel, un bărbat iubit de femei și de militari, genul
de sublocotenent viteaz, care, în așteptarea momentului eroic de pe front, duce lupta în
dormitoare. Iar momentul eroic nu s-a lăsat așteptat. Cînd Marele Război i-a bătut la
ușă, Eremia Grigorescu avea 53 de ani. Era general de brigadă, avea o faimă de cazarmă
consolidată și un lung șir de cuceriri în saloane.
E trimis de urgență în Dobrogea, unde obține scurt victoriile de la Mulciova și Arbagi

împotriva armatei bulgaro-turco-germane. E chemat apoi la Oituz, unde reușește să țină
pe loc și să respingă armata cu efective triple a lui Mackensen. Prima și a doua bătălie de
la Oituz îi aduc nimbul de învingător și Ordinul “Mihai Viteazul”. Marea bătălie de la
Mărășești, însă, îi aduce al doilea Ordin “Mihai Viteazul”, un mausoleu și dreptul de a fi
înmormîntat în acel mausoleu. Acest drept își dovedește folosul trei ani mai tîrziu, cînd
generalul moare subit la 56 de ani, după o luptă pierdută cu streptococul auriu.
Eremia Grigorescu a fost adorat de soldați. Plugarii, cosașii, meșteșugarii și învățătorii de

țară, cei care formau talpa oștirii, credeau în el ca în icoana făcătoare de minuni și l-au
urmat în bătălii imposibile. Gloria lui e atît de mare fiindcă, murind repede, n-a mai
apucat s-o pretindă. A lăsat răsplata fizică în seama altora și a trebuit să se mulțumească
doar cu laurii.
Bulgarii îl răpesc pe Sfîntul Dumitru

28 October 2016 CAŢAVENCII
Zoom
În noaptea de 4 spre 5 februarie 1918, cînd pe străzile Bucureștiului bîntuiau doar gerul,
ocupația germană și fantomele cîinilor gătiți la popote, un detașament de bulgari beți,
cu simțirea ortodoxă înghețată pe obraji, laolaltă cu lacrimile și cu mucii, au forțat ușa
bisericii Mitropoliei, au bătut sergentul care făcea de pază și au furat sicriul în care
tremurau moaștele Sfîntului Dumitru. Armata bulgară cantonată în Capitală arăta ca o
șatră de țigani și se comporta ca o hoardă de tătari. Soldații nu mai mîncaseră de la
ultima pisică prinsă în vara lui 1917, umblau în zdrențe și erau mereu cu ochii după
pradă. Răpirea Sfîntului Dumitru a fost o idee picată pe stomacul gol, așa cum trebuie să
le fi picat proorocilor asceți din secolul întîi ideea mîntuirii.
În varianta sa ortopedică, Sfîntul Dimitrie s-a născut și a trăit într-un sicriu din
Basarabov, pe teritoriul Bulgariei. În 1771, generalul rus Saltîkov, ajuns cu armata în
Balcani din ordinul Ecaterinei a II-a, confiscă moaștele de la bulgari. Războiul cu Poarta
își pierde treptat conturul în cețurile ridicate pe vodcă, iar Saltîkov uită ce teritorii trebuie
să ia de la turci. Nu uită, în schimb, să-l ia, la întoarcere, pe Sfîntul Dumitru într-o lădiță,
cu gînd să-l depună, întru slava dreptei credințe, la mitropolia din Kiev. Dar pe drum, la
București, sub vraja pastramei, a tulburelului și a butoaielor de țuică, generalul îl face pe
sfînt pierdut sau, mai degrabă, vîndut unui negustor pios.
Osemintele sînt ferecate în biserica Mitropoliei și, din 1774, Sfîntul Dumitru a fost
declarat patronul Bucureștilor.
Despre hărnicia lui ca sfînt se pot povesti multe. Dimitrie a pus umărul la ciuma din
1813, la seceta din 1817 și la holera din 1830. Cum se ivea vreun necaz asupra tîrgului,
cum popii ieșeau cu oasele pe străzi. Iar miracolul nu se lăsa așteptat, chiar dacă
spiritele mai iluministe erau de părere că vindecările sau ploaia sînt cam trase de păr.
Pînă la urmă, trași de păr erau cîrcotașii, pe care mulțimea avea obiceiul să-i
ciomăgească pînă era restabilită reputația de binefăcător a sfîntului.
Așa că, atunci cînd s-a aflat de sacrilegiul bulgăresc, mahalalele s-au ridicat ca una în
apărarea ocrotitorului Dumitru. Bucureștiul intrase în fierbere, iar lașitatea dovedită de
bucureșteni în chestiunea ocupației a lăsat locul unui curaj nebun în materie de sfînt.
Mackensen era un general inteligent, caruia îi ajungea dezastrul de pe front. Nu avea
nevoie de o revoltă a Micului Paris, așa că a ordonat capturarea imediată a hoților
panslavici. Vreme de două săptămîni, Bucureștiul a tremurat de grija Sfîntului Dumitru,
care era de negăsit. Norocul s-a arătat pînă la urmă de partea lor, ori poate sfîntul însuși
a făcut o minune în folosul propriu, fiindcă bulgarii au fost prinși. O căruță care bătea la
ochi de la o poștă a fost oprită în dreptul Călugărenilor de o patrulă germană. Bulgarii au
fost obligați să se predea și să înmîneze scheletul ascuns sub paie unui feldwebel
luteran. Sfîntul Dumitru a fost înapoiat Mitropoliei, iar bucureștenii au considerat că,
prin asta, victoria lor în războiul mondial a fost înfăptuită.
Ecaterina Teodoroiu intră și iese din

scenă
Zoom
În dimineața zilei de 6 octombrie 1916, cu toate că ceața inundase frontul la Porcenii de

Jos, o rafală de mitralieră Messerschmitt a reușit să găsească drumul pînă la fratele
Ecaterinei Teodoroiu. Era ultimul ei frate, singurul peste care, pînă atunci, nu reușiseră
să dea nici nemții și nici gloanțele lor.
Ecaterina, care își descoperise deja vocația de eroină, a hotărît să treacă de la cercetășie
la infanterie și să dea răzbunării un sens mai violent. Din ziua următoare, echipată cu
veston, raniță, ochelari de vedere și cască, înarmată cu pușca unui soldat care nu mai
avea ce face cu ea pe lumea cealaltă, Ecaterina a început să-și reverse asupra armatei
germane furia și plumbii. În luptele care au urmat s-a năpustit așa de crunt asupra
dușmanului, încît camarazii nu știau dacă ceea ce o mînă în luptă e pierderea fratelui
sau miopia.
Pe 18 octombrie, detașamentul Ecaterinei a fost capturat de nemți, iar eroina s-a trezit
prizonieră. Dar, în timp ce era escortată de un tînăr caporal din Prusia, ea a scos din sîn
revolverul care trecuse neobservat la percheziție și l-a descărcat, ca o fiică a Gorjului,
între ochii albaștri ai străjerului, pe care mama lui din Berlin avea să-l aștepte zadarnic,
ani de zile, să se întoarcă în mijlocul familiei. Cînd Ecaterina a rupt-o la fugă în noapte,
unul din gloanțele trase de celelalte santinele a reușit să i se înfigă în picior. Dar a fost o
evadare reușită, fiindcă, alături de ea, au ajuns la tranșeele noastre, șchiopătînd, mai
mulți flăcăi care au profitat de zăpăceala nemților.
Cîteva zile mai tîrziu, Ecaterina s-a interpus pe traiectoria unui șrapnel care, în
combinație cu glonțul din gambă, i-a făcut rost de un șchiopătat eroic și de “Virtutea
Militară” clasa a II-a. În lunile care au urmat, eroina a făcut de toate: a îngrijit răniții, a dat
naștere bîrfelor de cazarmă, a luptat în bătălia de la Tîrgu Jiu, a făcut instrucție, s-a lăsat
vizitată de regină și avansată sublocotenent.
Pe 22 august 1917, Ecaterina Teodoroiu așteaptă, pe Dealul Secului-Muncel, împreună

cu plutonul ei, gloria. E echipată așa cum o vedem în statuile post-mortem, în ținuta de
infanterie completă, cu baioneta la armă. Gloria nu se lasă mult așteptată și vine pe
înserat – pe la 21,30, după cum reiese din raportul de front –, odată cu cele două gloanțe
trase dinspre Regimentul 40 Rezervă german. Ecaterina le primește în față și moare în
fruntea soldaților ei, cu puțin după ce inamicul fusese respins. Nemții doborîseră o fată
de 23 de ani, dar aveau să fie doborîți de legenda ei.
Necunoscutul război cu Germania al

localității Tîrgu Jiu
Zoom
În octombrie 1916, cînd Ecaterina Teodoroiu nu îmbrăcase încă mantaua soldățească și

își căuta frații dispăruți, generalul Erick von Falkenhayn străpungea frontul la Petroșani.
Armata română începea să privească războiul peste umăr, dar această privire
precipitată, cu picioarele la spinare, era numită la Marele Stat Major “retragere
strategică”. Orașul Tîrgu Jiu a fost atunci abandonat de artilerie, de infanterie, de
cavalerie și de intendență, rămînînd, cu toți locuitorii săi, în paza unui Dumnezeu luat cu
altele.
Ecaterina Teodoroiu fremăta așa cum freamătă viitoarele eroine în preajma marilor
nenorociri. Figura ca cercetașă-infirmieră în Legiunea Domnul Tudor din Gorj. Orașul era
considerat pierdut, iar asta o umplea de adrenalină.
Avangarda Corpului Alpin a ocupat poziții în zona maidanelor cu gîște, în timp ce grosul
regimentelor germane au băgat spaima în berbecuții și vițeii care pășteau în periferii.
Cea mai modernă armată a lumii urma să ia în stăpînire populația și cartierele.
Dar orașul nu s-a predat. Bătrînii, copiii, femeile, cîinii din mahalale, cîțiva tîrgoveți și o
mînă de sergenți de stradă trecuți de a doua tinerețe s-au ridicat la luptă. În fruntea lor
s-a pus comisarul de poliție Ioan Popilian, pentru care Istoria oprise în gară la Tîrgu Jiu ca
să-i permită să urce. Popilian le-a vorbit locuitorilor așa cum trebuie să le fi vorbit
Leonidas spartanilor. E drept, spartanii din Gorj aveau care gută, care burtă, care treburi,
care dureri de șale, care auzul slăbit, care spaima cuibărită în suflet. Dar mesajul a ajuns
la inimi, a însuflețit mulțimea și așa a început războiul eroic, inconștient și disperat, cu
armata lui Falkenhayn.
Un detașament german s-a îndreptat spre Podul Jiului, dar armata de ocazie a Gorjului a
răsturnat căruțe și dulapuri de-a curmezișul. La ordinul lui Popilean a fost spart muzeul
de istorie al Primăriei, iar uncheșii, nepoții și țărăncile venite la tîrg cu zarzavaturi au
apărut pe străzi fluturînd archebuze și pistoale haiducești, împingînd tunuri de pe
vremea pandurilor și ascuțind pe caldarîm săgețile voievozilor munteni.
Sergenții pensionari au organizat poporul în plutoane, l-au învățat să ochească, iar cînd
nemții au înaintat pe Podul Jiului s-a pornit asupra lor un tir de plumbi, urale, ghiulele,
pietre și săgeți nemaivăzut de cînd Sobieski asedia Cetatea Neamțului.
Au intrat în funcțiune tunurile Krupp, carabinele Mauser și mitralierele Messerschmitt,

dar rezistența publică din mahalale n-a cedat. Elevii au adus muniție, femeile au cărat
răniți, bătrînii și-au amintit de Grivița și de cum se folosesc muschetele. Cercetașa
Teodoroiu Ecaterina a luptat cot la cot cu eroii anonimi într-un episod rar de emoție și
vitejie, care a făcut din ea ceea ce avea să fie.
Nemții au abandonat asediul pentru trei zile. Comisarul Ioan Popilean a fost împușcat în
cap și în umăr, dar inima lui l-a salvat, așa cum salvase și orașul.
Tinerețea fatală a căpitanului Ignat
Zoom
Căpitanul Grigore Ignat ședea tolănit cu mîinile sub cap și privea spre cer, acolo unde un
stol de ciori rău prevestitor rătăcea în așteptarea primelor lovituri de tun. Compania de
mitraliere se odihnea între cioturile unui codru care nu mai exista de cînd artileria
inamică își reglase tirul. Soldații cîntau din frunză și se îngînau cu pupezele și cucii
pentru care vara era mai importantă decît războiul. Era 5 august, căpitanul Ignat era un
tînăr de 28 de ani și așa avea să rămînă pentru totdeauna.
Bătălia de la Mărășești începuse prost pentru români. Mașina de război germană era
gata să străpungă frontul. Dealul Răzoare, unde Mackensen își concentrase atacul, era
apărat doar de cîțiva agricultori cu archebuze recrutați din regiunile Băicoi și Videle.
Generalul Prezan a văzut dezastrul prin binoclu și a trimis după Ignat. Înalt, subțire și
avînd în ochi acea privire luminoasă a celor care văd soarele pentru ultima dată,
căpitanul s-a prezentat la ordin. Iar ordinul nu i-a dat nici o șansă: era, de la un cap la
altul, un program de calificare la Ordinul “Mihai Viteazul” pentru sacrificiul suprem.
Căpitanul Ignat și compania sa de mitraliere – singurele cinci mitraliere din regimentul
51 Infanterie – au primit misiunea să oprească ofensiva armatei germane în sectorul
Răzoare. Cei 150 de soldați și trei sergenți au început să alerge spre pozițiile românești
printr-o ploaie de obuze care a redus efectivele la jumătate. După ce s-au instalat în
tranșee, oamenii lui Ignat au făcut-o un timp pe morții ca să le dea nemților încredere.
După care, cînd Mackensen a ordonat infanteriei să înainteze, căpitanul Ignat a strigat
penultimul său cuvînt: Foc!
De la distanța sigură de la care privea, Prezan tropăia de plăcere. Inamicul era secerat în
valuri. O mînă de oameni ținea pe loc patru regimente și punea bazele unui cimitir
german pe cinste. Căpitanul Ignat fugea de la o mitralieră la alta ca să-și încurajeze
soldații vii și să-i aranjeze pe cei morți pe buza șanțului, cu arma la ochi. El însuși trăgea
cu mai multe puști din mai multe locuri ca să creadă inamicul că linia de apărători e
teafără, chiar dacă stă înțepenită. Moartea s-a îngrămădit tot mai mult în jurul tranșeei,
iar stiva cadavrelor germane a crescut odată cu legenda.
Căpitanul Ignat a murit ultimul, cu capul pe mitralieră și cu degetul pe trăgaci, iar nemții
au mai tras cîteva ceasuri bune asupra lui pînă să îndrăznească să se apropie. Nu i se
cunoaște ultimul cuvînt, fiindcă toți cei care l-au auzit au primit aceeași decorație post-
mortem.
Cu baioneta prin Mărășești

30 September 2016 CAŢAVENCII
Zoom
Văzuți din față, așa cum stăteau unul lîngă altul, îmbrăcați în uniformele de front și
privind prin binocluri, generalii August von Mackensen, Kurt von Morgen și Joachim von
Eben aveau, în după-amiaza zilei de 5 august 1917, înfățișarea unor pești holbați, ieșiți
din culmea dealului Doaga ca dintr-un val de iarbă și de fîn proaspăt cosit. Ochii lor
măriți de lentile cercetau cu nesaț zona dintre Siret și curbura Carpaților, pe unde,
începînd de a doua zi, armata germană trebuia să străpungă frontul și să intre în
Moldova.
La doi kilometri în față, risipită prin căpițe și tranșee, armata română aștepta atacul
somnului de prînz, legănată de țîrîitul greierilor și de bîzîitul muștelor. Armata rusă, în
schimb, era ocupată cu făcutul bagajelor, fiindcă soldații țarului se pregăteau să devină
bolșevici și să-și făurească viitorul în temnițele leniniste.
Kurt von Morgen a atacat pe 6 august cu toate cele 1.100 de tunuri Krupp, care au înfipt
în dealurile Vrancei atîta metal, încît azi ar putea fi deschisă o mină pentru exploatarea
fierului. Văzduhul a fost străbătut de atîtea obuze, încît, din stolurile de berze, grauri și
ciori care aveau drum pe direcția tirului, n-au mai rămas decît cîteva pene.
268.000 de români și ruși se aflau față în față cu 285.000 de nemți, austrieci, unguri, turci
și bulgari. Bătălia de la Mărășești, cel mai glorios moment al armatei române din primul
război mondial, avea să facă 53.000 de eroi din prima tabără și 65.000 din cea de-a
doua.
Cînd regimentele lui Mackensen au năvălit prin vălătucii de fum, s-au împiedicat nu
numai în rezistența dîrză a românilor, ci și în gropile săpate de propriul bombardament.
Rușii au mers mai mult pe ideea retragerii, a replierii și a dezertărilor în masă, fapt care
i-a confruntat pe ai noștri cu perspectiva încercuirii. A fost atunci momentul generalului
Eremia Grigorescu. Sclipirea lui de geniu negru – atacul la baionetă – l-a luat prin
surprindere pe Kurt von Morgen și a respins un atac care nu putea fi respins. Atacul la
baionetă a devenit marca înregistrată a acestei lupte epice, românii reușind, între 7
august și 2 septembrie, 61 de contraatacuri corp la corp. Nemții au avut senzația că au
nimerit într-un război asimetric, ce îmbina artileria cu sulițașii, și au păstrat această
senzație mai întîi în burtă, apoi în coaste și între omoplați.
Luptele au fost înverșunate și sîngeroase. Nemții au murit încercînd să străpungă

frontul, iar românii au murit reușind să reziste. Din victoria de la Mărășești s-au născut
speranța și eroii acestui război pe care urma să-l pierdem cîteva luni mai tîrziu într-un
mod atît de norocos.
Oituz, medalie de argint la baionetă

Zoom
Bătălia de la Oituz face parte din trilogia eroică a armatei române în primul război
mondial, ea completînd bătăliile de la Mărăști și Mărășești, și epuizînd, alături de ele,
toată rezerva de vitejie a plugarului român pe următorii douăzeci de ani. Între 8 și 22
august 1917, Armata a 2-a a generalului Averescu a ridicat un zid omenesc de 60 de
kilometri lățime împotriva generalului Friedrich von Gerock, care plănuia să ajungă în
Moldova și să-i ceară regelui Ferdinand să se predea în limba germană.
Von Gerock comanda trupe austro-ungare, ceva mai superficiale la mînuirea glonțului și
baionetei, dar mai nerăbdătoare să arate românilor cine au descălecat primii în
Transilvania. Ungurii și austriecii numărau 54 de batalioane și tîrau după ei 200 de
tunuri Krupp, în timp ce oltenii, muntenii, moldovenii și dobrogenii, cu tot cu ambiții și
proiecte, nu treceau de 34 de batalioane. Despre cele 105 tunuri ale lor se știau mai
multe, fiindcă erau cunoscute încă de la Războiul de Independență și chiar de la
Călugăreni.
La asta se adăuga și fuga de pe front a rușilor, care ardeau de nerăbdare să intre pe

mîna lui Lenin și a regimului de teroare bolșevică. Generalii Văitoianu și Văleanu, cei care
comandau sectoarele importante de la Oituz, au fost nevoiți să acopere gaura lăsată de
muscali împrumutîndu-se cu două divizii de la Armata 1. După bătălie n-au mai restituit
împrumutul fiindcă n-au mai avut ce restitui.
Von Gerock a atacat în forță, bombardînd peisajul sub care stăteau deghizați infanteriștii
lui Averescu și asmuțind batalioanele de honvezi pe terenul arat de obuze. Ai noștri au
reținut amănuntul că au în față unguri și s-au străduit să le plătească pentru suferințele
lui Avram Iancu. Austriecii și maghiarii au atacat în valuri și așa au și fost respinși. Trupa
cucerea azi o culme, mîine pierdea o pădure. În puhoaie sau în detașamente mici,
soldații s-au ciocnit unii cu alții pentru o rîpă, pentru un dîmb, pentru un grajd părăsit
sau pentru o poiană, fără ca cineva să dea semne de șovăială. Apoteoza a fost pe 11
august, cînd Von Gerock a aruncat în luptă tot ceea ce cărase cu el din Austria – oameni,
tunuri, cai și planuri de carieră. Dar frontul plugarilor a rezistat cu o putere ce părea
izvorîtă, de astă dată, nu din laptele și brînza Mioriței, ci din spiritul ucigaș al bacilor
ungurean și vrîncean.
Strigătul “Pe aici nu se trece!” a făcut văile să răsune așa cum au răsunat la Tapae, la
Posada, la Rovine și la Costești, la mineriada din 1991. Von Gerock a fost respins
definitiv, iar Oituzul a rămas în istoria militară a anului 1917 cu medalia de argint pentru
vitejie. Înainte de bronzul de la Mărăști și foarte puțin în urma aurului de la Mărășești.
Bătălia de la Mărăști, prima înfrîngere

în deplasare a nemților
Zoom
Pe 22 iulie 1917, satul Mărăști din Vrancea picotea în arșița dimineții. În afara
bărzăunilor – singurii pe care nemții nu reușiseră să-i mănînce –, pe ulițe nu mișca nimic.
Cocoșii, rațele, vacile și chiar o parte din cîinii satului pierduseră bătălia cu armata lui
Mackensen și își dormeau somnul de veci în buruienile din jur, bîzîiți de muște, după un
scurt popas în burțile învingătorului. Doar pupezele și cucii, care-și savurau libertatea în
văzduh, aveau o perspectivă corectă asupra mișcărilor de învăluire pe care armata
română le efectua tiptil.
Cînd prima ghiulea a vîjîit peste sat și a ridicat un norișor pe costișa goală, unde ar fi
trebuit, din spusele iscoadelor, să fie un escadron german, comandantul escadronului
le-a mulțumit în gînd artileriștilor români care aveau obiceiul să țină hărțile strîmb.
Nimeni nu bănuia că Mărăști va fi primul nume al revanșei și că lungul șir de înfrîngeri
de pînă atunci se va transforma aici în glorie.
Generalii Averescu și Prezan și-au oprit timp de zece zile războiul personal ca să se
poată ocupa de celălalt război, al întregii țări, pe care aveau tendința să-l considere
aproape la fel de important. Ofensiva de la Mărăști căzuse în sarcina Armatei a 2-a,
comandată de Averescu. Prezan, șeful Marelui Stat Major, calculase că, dacă-l ține
ocupat pe Averescu în această misiune, numărul inamicilor săi va scădea. Și nu s-a
înșelat deloc.
Averescu a ordonat artileriei să pregătească terenul vreme de două zile, iar cînd tunarii
s-au oprit, dealurile, pădurile și satele din zonă arătau proaspăt arate. Pe 24 iulie, cu
noaptea-n cap, infanteria română a năvălit pe miriști și, în cîteva ceasuri, a dat peste cap
toată povestea de succes a nemților. Frontul s-a rupt, iar armata lui Falkenhayn s-a
retras, lăsînd în mîinile soldaților români efecte, provizii, armament și prizonieri. În cele
trei zile în care ofensiva a continuat, a fost rîndul plugarilor noștri să vadă spinări
germane alergînd în zigzag.
Dar rușii începeau să aibă probleme cu Revoluția. Lenin și Troțki puneau la cale lunga
robie a poporului rus, iar poporul rus nu mai voia să lupte pe front pentru a se putea
dedica total dezastrului. Averescu a fost nevoit să oprească ofensiva la cererea
comandanților ruși din Galiția, pentru a putea compensa dezertările viitorilor
comsomoliști și formarea omului sovietic de tip nou.
Cu toate astea, bătălia de la Mărăști a fost o victorie răsunătoare, frontul german fiind
spart pe o lățime de 30 de kilometri și pe o adîncime de 20. Iar asta, povesteau cosașii
noștri seara la foc, era doar începutul. Pînă cînd România avea să fie învinsă categoric,
mai urmau Oituzul și Mărășeștii.
Moldova e România
Zoom
Pe 6 decembrie 1916, cînd cavaleria germană ocupa Bucureștiul, României îi lipseau

Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Cadrilaterul. Rămăsese doar cu Moldova. Părea că istoria
uitase de Cuza, de pașoptiști, de Tudor Vladimirescu, ba chiar de Kogălniceanu și de
Carol I, de Grivița, de Plevna și de războiul cu bulgarii. Idealul național se îngrămădise
dincolo de Milcov, cu tot cu rege și armată, și aștepta cu dinții clănțănind următoarea
mutare a nemților. A apărut însă în acest clănțănit o notă aparte, o octavă plină de
speranță, un sunet care nu mai era atribuit fricii. Era muzica salvatoare a frigului.
Generalul Iarnă, cel mai capabil general român al Primului Război, s-a arătat în toată
splendoarea lui militară și a ocrotit retragerea soldaților noștri sleiți și demoralizați cu
divizii odihnite de viscol și ger.
Cu puțin soare, Falkenhayn și Mackensen ar fi putut ajunge regimentele de plugari care

se împleticeau spre Focșani, dar nămeții și crivățul au rezistat eroic. Alături de generalul
Iarnă, de partea noastră a luptat cu demnitate și colonelul Drumuri. Nemții s-au
împiedicat în șleauri, au fost înghițiți de hîrtoape, s-au rătăcit pe șosele mai vălurite ca
munții care nu duceau nicăieri. Au trebuit să se mulțumească cu cei 150.000 de
prizonieri români capturați deja.
Pe ansamblu, cifrele sfîrșitului de an 1916 erau extraordinare. Pentru noi, arătau ca și

cum ciuma lui Caragea nu s-ar fi oprit deloc vreme de un secol. Pentru Puterile Centrale
arătau ca un depozit de șampanie. Între 300.000 și 400.000 de soldați români erau
morți, răniți, dispăruți sau prizonieri, în timp ce pierderile germano-bulgaro-turce abia
dacă se apropiau de 60.000. Părea că cea mai modernă armată a Europei se luptase cu
un trib din neolitic. Părea că ai noștri mizaseră pe baionetă și pe conceptul de “carne de
tun”, dieta preferată a companiei Krupp. Părea că generalii armatei române și-au propus
o schimbare demografică radicală, o revoluție a recensămîntului masculin, pentru a face
loc unei alte populații, așa cum în agricultură secerișul face loc altei culturi.
Eroismul cosașilor și învățătorilor de țară a fost strivit în primul rînd de incompetența

sclipitoare a comandanților români. Nemții n-au avut decît să pășească peste trupurile
prăbușite și să numere prizonierii. Dar în saloanele din Iași mocnea răzbunarea. Marele
Stat Major, Regele și Guvernul sorbeau șampania cu mîhnire. Puneau la cale luptele din
trecătorile Carpaților Orientali, singurele în care soldații noștri au avut o șansă.
Averescu și Prezan: un rival și un

dușman
Zoom
În paralel cu luptele de pe front, în armata română s-a dus, pe toată durata Primului
Război, o teribilă luptă internă. A fost mai degrabă un duel, o încleștare între doi oameni
neobosiți să se atace și să se tăvălească unul pe celălalt pe podeaua Marelui Stat Major,
înainte și după bătăliile grele. De multe ori, întregul front aștepta în tranșee, cu degetul
pe trăgaci sau cu ghiuleaua în poală, ca cei doi generali să termine gîtuiala și să dea
semnalul ofensivei. Soarta războiului mare părea că depinde de soarta acestui război
mic, care-și alimenta existența cu ură și invidie.
Alexandru Averescu și Constantin Prezan erau cei mai buni generali ai armatei române.
Ambii studiaseră milităria în străinătate, ambii făcuseră o carieră strălucită pe timp de
pace, ambii aveau idei strategice care lăsau trupa cu gura căscată. Îi deosebea
temperamentul, înălțimea și grosimea, dar îi unea marea dragoste de galoane și de bani.
Averescu era spilcuit și țanțoș, umplea saloanele cu vorbe de spirit, răspîndea în

încăpere loțiune după ras franțuzească și lua cu asalt damele fără să se lase intimidat de
superioritatea numerică. Vanitos pînă la ridicol și afemeiat pînă la duel, aștepta războiul
ca pe o campanie de reduceri.
Prezan era ceva mai din topor, mai ursuz și mai integru, dar ambițiile lui de mărire trăiau
la fel de intens, chiar dacă invizibil, sub masca de general patriot.
Și Averescu, și Prezan au primit cîte o armată: Averescu Armata a 2-a, iar Prezan Armata
de Nord. Fiecare își trăia unicitatea ca pe un destin salvator, fiecare credea despre sine
că e singura ființă desemnată de Dumnezeu să-i înfrîngă pe nemți.
Pe toată durata anului 1916, toți generalii armatei române, cu Averescu și Prezan în cap,
au fost, cu mici momente de respiro, înfrînți. Cînd Falkenhayn a început ofensiva
germană, în august 1916, pentru români războiul a devenit o retragere fără surprize.
Cu toate astea, pe ici, pe colo, armata română a arătat sclipiri de geniu, iar acele
înfrîngeri, admirate pînă și de nemți, au purtat semnătura lui Averescu și a lui Prezan.
Averescu a comandat strălucita prăbușire a flancului sudic rămasă în istorie ca
“Operațiunea de la Flămînda” – un plan militar magistral, care a adus după sine un
dezastru răsunător. Prezan, la rîndul lui, a comandat eșecul de la București, un plan
strategic sclipitor care a lăsat Capitala și întreg sudul țării în mîinile nemților.
Averescu și Prezan se urau cu atîta pasiune încît au ajuns fiecare să pretindă că

înfrîngerea lui e mai mare decît a celuilalt. Dezastrul militar era indiscutabil. Armata
română mergea cu capul plecat spre Moldova. Dar cei doi generali care se urau lăsaseră
să răzbată, din inima înfrîngerilor de pînă atunci, un talent militar cu totul neobișnuit,
care anunța revanșa de la Mărășești-Mărăști-Oituz.
Micul Paris și micile parizience gem sub
nemți
26 August 2016 CAŢAVENCII
Zoom
La sfîrșitul lui noiembrie 1916, prin binoclul generalului Mackensen se vedea spinarea
ultimului soldat român care dispărea, cu pași grăbiți și cu pușca făcută cobiliță, în
direcția Rîmnicu Sărat. Mackensen i-a făcut semn lunetistului să-l lase să scape și i-a
indicat o vacă din rasa Bălțata românească, ce păștea pe islazul Colentinei ca o friptură
nepăzită. Germanilor le era foame și aveau de gînd să mănînce, în afara clădirilor, tot.
Bucureștenii care și-au lăsat cizmele afară de Sfîntul Nicolae nu le-au mai găsit. În oraș
intraseră oamenii lui Falkenhayn, iar înaintea lor bulgarii și turcii, care tropăiau la prima
oră a dimineții cu încălțăminte nouă, ronțăind covrigii și nucile găsite înăuntru.
Armata română s-a prelins pe lîngă periferii și a luat-o la picior spre Moldova,
șchiopătînd fără glorie, fără hrană și fără pingele, lăsînd Micul Paris la cheremul
Berlinului. Nemții s-au pus pe treabă cu metodă. Au măsurat, au numărat, au cîntărit,
apoi au dat drumul la rechiziții. Au ocupat toate palatele moșierimii, toate restaurantele
de lux, toate clădirile publice și au instalat acolo ofițeri, generali și comandamente.
Bordelurile au fost lăsate acolo unde erau, în schimb, colaboraționiștii români au fost
invitați la noile sedii nemțești. Băcăniile și depozitele de alimente au trecut cu tot
inventarul de marfă în paza Corpului Alpin, iar locuitorii mahalalelor n-au mai putut
circula decît în pas de gîscă și cu Ausweiss.
Numărătoarea germană a pus stăpînire pe fiecare strop de viață. Magazinele, trăsurile,

bicicletele, animalele de casă, tramvaiele, blănurile, tutunul, bomboanele, electricitatea,
teatrele, hainele, presa și glumele au intrat în proprietatea comandamentului german.
Și, cum cîrnații bavarezi duceau lipsă de garnitură, au fost tăiați copacii din Cișmigiu, iar
în locul lor a fost plantată varză. S-au introdus cartelele pentru alimente, mersul pe jos,
calendarul gregorian și ora Europei centrale.
Această cumplită stoarcere a lăsat loc, totuși, și unui licăr de viață. Codanele din
mahalale n-au șovăit să iasă pe centru și să strălucească de sub stratul de pudră și ruj ca
niște prințese teutone peste care s-a prăbușit cămara. Ofițerii nemți au răspuns ofertei
de amor cu energia unor infanteriști odihniți, cu ciocolată militară și cu pîine
raționalizată. Copiii blonzi ai anilor interbelici au ca părinți foamea acelor mame din
periferii și melancolia unor tați din Prusia ce urmau să cadă la Mărășești.
Petre Carp, Alexandru Marghiloman și Titu Maiorescu luau cafeaua la comandamentul

german, în timp ce casele lui Take Ionescu și Dinu Brătianu, fugiți cu regele la Iași, erau
făcute grajduri. Bucureștiul era sfîșiat de foame, de frig și de contradicții. Dar strîngea
din dinți și aștepta, cu urechea ciulită, zgomotul primelor obuze de la Oituz.
Generalul Prezan își suflecă mînecile

Zoom
La sfîrșitul lunii octombrie 1916, armatele germane se revărsau în Cîmpia Română prin
toate trecătorile. Nici rîul, nici ramul, nici urșii, nici cerbii și nici măcar privighetorile nu
mai puteau stăvili șuvoiul. Iubirea de moșie, acel zid bun să-l țină departe pe Baiazid, nu
avea același efect asupra lui Mackensen.
Bucureștiul se pregătea de prizonierat, iar armata română punea la cale ultima mare
înfrîngere a anului. Nemții încolțiseră Capitala dinspre nord-vest și dinspre sud-est.
Soldații noștri erau sleiți de la retrageri și replieri, uzi pînă la piele și copleșiți de jale.
Căzuseră atît de mulți în bătăliile de la Sibiu, Brașov și Valea Oltului, încît numărul de
puști corespundea, în sfîrșit, cu numărul soldaților. Cei 250.000 de nemți care urmau să
invadeze Micul Paris aveau în față 150.000 de plugari descumpăniți și niște drumuri
pline de hîrtoape, în care generalii noștri își puneau speranța.
La conducerea Armatei I, însărcinată cu rezistența, a fost numit generalul Constantin

Prezan. În timpul ofensivei din iulie-august, Prezan comandase Armata de Nord cu
avîntul unui han tătar, zdrobind liniile austro-ungare din goana calului. Ofițer de carieră,
cu studii la București și Fontainebleau, Prezan trăia milităria ca prima sa natură. Umbla
cu tratatul lui Clausewitz așa cum umblă popii cu sfintele scripturi, recita din memoriile
lui Napoleon, fanda zi de zi cu spada prin vestibul, pocnea din călcîie și respira direct
prin tunică, fără să mai tragă aer în plămîni.
Împreună cu Misiunea Franceză de la București, generalul Prezan a născocit un plan de

luptă la care ar fi aplaudat, alături de Cezar, Temistocle, Hannibal și Scipio Africanul. A
ordonat un atac dezlănțuit în spațiul unde Mackensen și Falkenhayn urmau să facă
joncțiunea și a răsturnat total frontul german. Două zile, cît a menținut ofensiva, nemții
au luptat să nu pice în încercuirea trupei agricole. Ai noștri luptau ca la Călugăreni, mai
ales că grosul bătăliei s-a dat chiar acolo, pe cursul Neajlovului în care Sinan Pașa căzuse
de pe pod și fusese salvat de Sergiu Nicolaescu.
Dar istoria e atentă la amănunte, iar amănuntul că doi ofițeri români încărcați cu hărți
militare și ordine de luptă traversau județul Giurgiu nu i-a scăpat. Nu le-a scăpat nici
nemților, care au pus mîna pe ei și pe planurile lui Prezan. Ce a urmat, se știe: Armata I a
fost nevoită să se retragă, iar la Athénée Palace, Capșa, Enescu și Oteteleșanu s-a
comandat șampanie în limba germană.
Chiar înfrînt, Prezan a arătat acea combinație rară de curaj și inteligență care anunța
revanșa de la Mărășești. Pentru asta a fost făcut nu numai stradă, ci și șeful Marelui Stat
Major.
Nemuritorul Dragalina a întîlnit o schijă

Zoom
Generalul Paul von Kneussl făcea să tremure fronturile, de la Mediterana la Baltica, doar
dacă i se foia un pic numele pe harta de operațiuni. Avea, pentru război, înzestrarea
naturală a animalelor de pradă: gheare tactice, colți strategici și o blană zburlită pe
grumazul unităților sale de infanterie care făceau din dispozitivul inamic de apărare un
staul cu oi.
Pentru bătălia de pe Valea Jiului, nemții l-au convocat pe Kneussl direct de pe frontul de
nord-est, unde se juca cu diviziile rusești așa cum fac mîțele cu șoriceii morți. Încărcat de
glorie, sătul de caviar și curios să guste din legendarele noastre sarmale, generalul s-a
prezentat la ordin, pășind pe urma reputației sale, ca un corb care însoțește o sentință.
Kneussl a dat atacul exact în ziua în care comandantul corpului român, generalul Ioan
Culcer, punea în operă planul de retragere, iar flăcăii noștri fluierau, cu cușma pe-o
ureche și cu spatele la inamic, “Suflecată pîn’ la brîu”. Deruta s-a instalat încă de la
primele focuri, iar riposta trupelor noastre a fost un fel de lăsare la vatră în fugă și în
zigzag. Chiar dacă, din cauza fumului, două escadroane de cavalerie ale Diviziei 11 au
dat năvală peste nemți, frontul român a fost străpuns, iar Kneussl a putut să ia ca din
oală două batalioane de plugari și o companie de călărași care orbecăiau, cu mîinile
ridicate, prin Marele Război. Văzînd cum Armata a 9-a germană se revarsă prin spărtură,
generalul Culcer propune o nouă retragere, așa încît înaintarea nemților să nu mai fie
incomodată decît de lipsa indicatoarelor rutiere.
Numai că Regele zice pas. Ferdinand îl destituie imediat pe Culcer și-l numește în locul
lui pe Dragalina. Generalul Ion Dragalina era un erou al zilei, distins în luptele de
recucerire a Orșovei, unde divizia sa de gospodari agricoli măturase pe jos cu
regimentele austro-ungare care năvăliseră dinspre vest. Luni la rînd a apărat spațiul
dintre Porțile de Fier și izvoarele Argeșului, fără ca trupele celor doi împărați, german și
austriac, să poată face vreun progres.
Cînd a preluat apărarea Văii Jiului a vorbit trupei pe tonul unui Cezar din Caransebeș, cu
școală militară la Viena și diplomă de inginer geodez. Armata I a fost electrizată: generalii
au plîns, ofițerii au pocnit din călcîie, iar ostașii au lăsat deoparte tulnicele și dorul de
ducă. Cu un nou plan de acțiune, bazat pe atacuri din flanc, generalul Dragalina a
mobilizat ostașii așa cum făcuseră, înaintea lui, la Posada și la Rovine, alți generali.
Nemții au fost opriți, apoi respinși, apoi puși serios să se gîndească dacă mai are rost să
înainteze. Pentru prima dată în cariera sa, Kneussl a fost oprit.
Ca un erou adevărat, generalul Ion Dragalina a avut grijă să se lase rănit în a doua zi a
bătăliei și ucis șapte zile mai tîrziu, dîndu-ne ocazia să-l uităm așa cum se cuvine.
Praporgescu moare, dar nu se predă

Zoom
Pe 16 octombrie 1916, cînd a început marea bătălie de pe Valea Oltului, soarele făcea să
strălucească armamentul bine lustruit al nemților pitiți între jnepeni. Tot atunci, un
vînticel cald se străduia să usuce muniția trupei române, care, văzînd așa o zi frumoasă,
intrase la scăldat cu tot cu cartușiere.
Generalul Konrad Krafft von Dellmensingen, care avea ordin să-i hăituiască pe flăcăii
noștri, privea prin binoclu vesela activitate de tabără și nu aștepta decît momentul
încingerii horei ca să dea ordinul de atac. Konrad era un lup al războiului, născut pe
cîmpurile de instrucție ale Prusiei, și avea colții ascuțiți în marile bătălii de pe Somme, de
pe Marne și de la Verdun. Fiindcă soldatul obișnuit prezenta limitări în ceea ce privește
vitejia, Konrad inventase Corpul Alpin, o divizie de vînători de munte care, pe lîngă
cățărat și furișat noaptea, știau să-i trezescă inamicului dorința de a o rupe la fugă.
Armata română avea deja un impuls de alergare, imprimat de generalul Popovici în

bătălia dezastruoasă de la Sibiu, iar Konrad von Dellmensingen voia menținerea acestui
ritm de retragere și pe Valea Oltului.
Numai că în scenă a intrat, de partea noastră, generalul David Praporgescu. Fiu de
țărani, dar înzestrat cu vocația militară a mareșalilor bonapartiști, David a străbătut în
forță toate opreliștile sociale și a ajuns ofițer de cavalerie. A studiat arta războiului în
Franța, în Austro-Ungaria și, în cele din urmă, direct pe frontul românesc. Călare pe
destinul său, înzestrat cu ambiție, inteligență și curaj cît să ajungă întregii armate,
generalul Praporgescu a organizat rapid trupa care alerga derutată dinspre Sibiu și l-a
întîmpinat pe Von Dellmensingen într-un dispozitiv de apărare impenetrabil.
Corpul Alpin s-a izbit de corpul ciobănesc, de la șes și deal, al ostașilor reanimați de
Praporgescu. Zece zile, nemții au bătut pasul pe loc și și-au văzut speranțele îngropate
pe Valea Oltului, odată cu jumătate din efective. Ai noști au lăsat fuga și fluierele la o
parte și s-au ocupat așa cum trebuie de război, sub mîna sigură a lui Praporgescu. Chiar
dacă ofensiva germană a fost oprită doar temporar, bătălia de pe Olt a fost o victorie. Iar
eroul ei indiscutabil a fost generalul David Praporgescu, ucis în chiar prima zi de luptă,
de un obuz fabricat în uzinele Krupp. Azi trecem pe strada General David Praporgescu
învăluiți într-o nepăsare demnă de noi.
Out of Africa
29 July 2016 CAŢAVENCII
Zoom
Generalul Curt von Morgen și-a petrecut tinerețea printre șerpi boa și pantere. Africa
neagră, pe care o explora în numele Kaiserului, nu mai avea secrete pentru el. Curt
cunoștea toanele muștei țețe, știa cum poți frige o cobră și cu ce tip de mărgele prostești
un trib de luptători Masai. A străbătut jungla și savana printre mușcături, răgete și
otrăvuri, a împușcat elefanți, rinoceri și bivoli, și a pus pe fugă o mulțime de triburi care
nu pricepeau ce cauta neamțu-n Tanzania.
Sfîrșitul secolului al XIX-lea l-a găsit pe Curt von Morgen în Camerun, în fruntea trupelor
coloniale ale imperiului, după ce transformase cîteva sute de negri în soldați germani.
Cu ajutorul lor a pus pe fugă mai multe cete de berberi și de pigmei care stînjeneau
nevoia de spațiu vital a poporului german.
Curt a participat la lupte în India și în Orientul Apropiat, a făcut diplomație și

corespondență de de pe front, așa încît, cînd a izbucnit primul război mondial, era unul
dintre cei mai bine antrenați ofițeri. În 1914 a condus Divizia a 3-a din Danzig în bătăliile
de la Tannenberg, de la Lacurile Mazuriene și de la Lodz. Curt a fost acoperit de medalii,
a fost făcut general. Analizîndu-i formidabila biografie, Kaiserul l-a pus în fruntea Diviziei
76 Infanterie și l-a trimis să exploreze România.
Între 8 și 23 octombrie 1916, Curt von Morgen a tot încercat să străbată culoarul Bran-
Cîmpulung împreună cu zece mii de soldați și trei sute de tunuri. Nu i-a fost ușor, ba se
poate spune că i-a fost imposibil, fiindcă de-a curmezișul drumului stăteau generalii
Aristide Razu și Traian Găișeanu cu două divizii de plugari din Moldova.
Nemții au fost opriți. Nici faima militară și nici schemele africane ale lui Curt n-au
îmbunătățit situația. Românii au opus o rezistență nemaiîntîlnită, mai ales că cei doi
generali – Razu și Găișeanu – au reușit să-i orienteze cu fața la inamic. A fost un moment
în care tunurile Krupp erau cît pe-aci să răstoarne scorul, dar el a fost depășit de
îndemînarea cu care ai noștri s-au ferit de ghiulele.
Se zice că, după bătălie, Curt von Morgen ar fi exclamat: “Mein Gott, dacă aveam în
tinerețe două plutoane de moldoveni, azi Africa era a noastră!”.
Rezistența de la Predeal
Zoom
În toamna lui 1916, Erich von Falkenhayn bea șampanie în fiecare zi. Era proaspăt demis
din Statul Major german și i se încredințase Armata a 9-a ca să se facă de rîs pînă la
capăt, dar felul în care generalii români au înțeles să-l reabiliteze îl emoționa în fiecare zi.
Cu sprijinul acestor inamici de treabă, care-și sabotau propriile trupe, Falkenhayn a
obținut victorie după victorie. Cariera lui militară a renăscut în cîteva zile, iar în toate
acele zile, generalul n-a făcut decît să-i privească pe ai noștri cum se înfrîng singuri și să
bea șampanie.
Dar, pînă la victoria finală, mai erau cîteva bătălii de dus. Una dintre ele, cea de pe Valea
Prahovei, zisă și “de la Predeal”, a reușit aproape să-l pună pe gînduri.
Trupele române desfășurate pe șoseaua Ploiești-Brașov aveau generali noi, iar asta-l
îngrijora pe Falkenhayn cel mai tare. În locul adorabililor Crăiniceanu și Popovici, care
obișnuiau să se termine singuri, apăruseră trei generali necunoscuți, gata să strice seria
înfrîngerilor de pînă atunci. Artur Văitoianu, Emanoil Manolescu Mladian și Dimitrie
Lambru erau, așadar, fără să miște un deget, amenințarea cea mai teribilă.
Ei bine, chiar așa a fost. Între 8 și 25 octombrie, pe toată durata bătăliei de la Predeal,
nici unul dintre acești generali nu s-a ridicat la standardele Crăiniceanu-Popovici.
Dimpotrivă, cu Văitoianu la centru și cu Mladian și Lambru pe flancuri, apărarea noastră
a fost impenetrabilă. Armata a 9-a germană, sprijinită de Divizia 51 honvezi și de cele
mai bune tiruri de artilerie Krupp, s-a văzut nevoită să bată pasul pe loc, ba chiar să dea
patru kilometri înapoi, pînă într-un loc pe care Falkenhayn l-a găsit nepotrivit pentru
consumul șampaniei.
Traversarea Carpaților spre București devenea pentru nemți o bătaie de cap mai
serioasă decît credeau. Urmau să încerce prin coridorul Rucăr-Bran, pe Valea Oltului și
pe Valea Jiului, dar generalii români dădeau semne că încep să-și revină după lunga
digestie a anilor de huzur.
Înfrîngerea de la Brașov
Zoom
După ce a împărțit gloria înfrîngerii de la Sibiu cu un alt comandant, generalul

Crăiniceanu și-a creat ocazia de a obține o înfrîngere de unul singur, de astă dată la
Brașov. Armata a 2-a română își savura retragerea în debandadă din fața Armatei a 9-a
germană, cînd ochiul de vultur al lui Crăiniceanu a descoperit modul în care dezastrul
poate fi repetat.
Flăcăii noștri aveau nu numai superioritate numerică, ci și avantajul terenului. Aveau de

partea lor munții, trecătorile, sătenii, urșii, viperele și cîntecele de jale, pe cînd nemții
aveau doar o artilerie mai bună. Generalul Falkenhayn putea fi atras la fiecare pas într-o
vîlcea, într-o prăpastie, într-o minciună, i se puteau fura caii și i se puteau îneca trupele
dacă cele treizeci de batalioane ale noastre s-ar fi pișat toate deodată în pîraiele din
amonte. Dar generalul Crăiniceanu veghea neîntrerupt la mersul tactic și, ca un adevărat
antrenor de atletism, avea grijă ca ai noștri să alerge mereu cu spatele la inamic.
Între 6 și 8 octombrie, armata română pierdut întregul teritoriu dintre Mureș și Olt.
Înainte să piardă și Brașovul, generalul Crăiniceanu a ținut să arate tuturor cum poți
pierde o bătălie pe care nu are nici un rost s-o dai. Regimentele noastre de țărani și
învățători de țară au pus la bătaie toată vitejia pe care veacurile o depozitaseră în doine
și balade. Au rezistat în tranșee, au prăvălit bolovani peste avangarda inamică și, atunci
cînd au avut gloanțe, au tras cu puști fabricate cu o epocă în urmă. Se zice că, atunci cînd
au dat peste tunurile de la Plevna și Smîrdan, abandonate de ai noștri în retragere,
nemții au murit de rîs într-un număr mai mare decît de gloanțe.
Eroismul soldaților români în bătălia de la Brașov n-a putut însă înfrînge prostia
comandanților. Dacă trupa ar fi luptat singură, condusă doar de sergenți și de căprari,
lupta ar fi fost cîștigată. Dar încăpățînatul general Crăiniceanu și-a derutat într-o așa
măsură armata, încît Statul Major german era gata să-i dea o decorație.
Frumoșii ani antebelici, tăvăliți prin caviar și parfumați cu șampanie, sau puși să sfîrîie la
grătar lîngă mititei și să gîlgîie odată cu Feteasca de Drăgășani, au moleșit o parte a elitei
noatre militare. Generalii se dezmeticeau greu, iar această mahmureală avea să ne coste
nu numai ceea ce apucaserăm să cucerim, ci și ceea ce nu cedaserăm niciodată.
Înfrîngerea de la Sibiu
Zoom
Între 26 și 29 septembrie 1916 a avut loc bătălia de la Sibiu, unul din acele evenimente
care le-au întărit nemților convingerea că românii sînt niște adversari minunați. După
două luni de asalturi, armata noastră trecuse deja la defensivă, iar marele război de
eliberare a Transilvaniei devenise o luptă disperată de apărare a trecătorilor spre
Muntenia și Moldova.
Generalul Erich von Falkenhayn, comandantul ofensivei de la Sibiu, comanda, de astă

dată, pe lîngă unguri și austrieci, trupe germane. Soldații din Corpul Alpin, un fel de
vînători de munte hrăniți cu șnițel și cartofi, mai bine făcuți și mai bine încălțați decît
cosașii noștri din Bucovina, puteau escalada versanți pe timp de noapte în vreme ce
Corpul 1 de Armată al generalului Ion Popovici picotea cu nasul în gamelă.
Generalul Ion Popovici, zis “Provincialul”, nu depășea nivelul strategic al lui Pristanda, el
preferînd stilul căprarilor de cazarmă, al înjurăturii și al palmelor repezite peste ochi,
dacă răcanul dădea semne că n-a priceput cum se obține victoria. Armata mobilizată de
el oscila mereu între derută și bășcălie, înainte de a spăla putina în fața inamicului. La
Sibiu, cînd nemții credeau că vor fi copleșiți de superioritatea numerică a românilor,
generalul Popovici a scos niște răcnete din care toată lumea a înțeles că victoria e în
spate și s-a năpustit într-acolo. Nemții au profitat de haos și au pătruns în trecătorea
Turnu Roșu cu inima strînsă ca nu cumva celălalt strateg al românilor, generalul Grigore
Crăiniceanu, șeful Armatei a 2-a, să-i încolțească.
Dar Crăiniceanu și-a apărat din răsputeri reputația de idiot și a ordonat o retragere de
zile mari, care i-a făcut pe nemți să-i dedice poezii. Generalul Falkenhayn, care tocmai
fusese destituit din Statul Major pentru erori strategice, a obținut victoria vieții sale.
Drumul armatei române spre victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz putea începe. Era
un drum lung, clădit pe înfrîngeri, gafe și erori, fără de care victoria era de neconceput.
Marea bătălie de la Topraisar

Zoom
Bulgarii au atacat Dobrogea fără hîrtii, adică fără ca o declarație de război să fi fost
iscălită. La fel ca în secolul VIII, cînd au năvălit prin albia rîurilor și prin trecători, goniți de
pecenegi, la 31 august 1916 bulgarii au intrat în Cadrilater împinși de nemți.
Linia Turtucaia-Silistra-Bazargic a fost frîntă repede, iar generalul August von

Mackensen, comandantul forței turco-bulgaro-germane, s-a năpustit cu întregul
meșteșug prusac asupra țărănimii ruso-române, care s-a repliat pe redutele de trestii și
stuf de pe aliniamentul Canlia-Lipnița-Carormer-Mangalia, apoi pe frontul Rasova-Balta
Baciului-Cocargea, Cobadin-Topraisar-Tatlageac.
În ciuda lipsei de experiență și de armament, soldații români i-au lăsat pe nemți cu gura
căscată, ba, în cîteva ocazii, chiar cu ochii căscați. Generalul rus Andrei Medarovici
Zaioncikovski a adus pentru apărarea Dobrogei trupe proaspete și o lipsă de idei cu
adevărat rusească. Între 1 și 21 septembrie, între cele două tabere au avut loc ciocniri
sîngeroase, episoade extreme de lașitate și eroism. Bulgarii au luptat cu avînt, făcînd să
pălească renumele lor vegetal clădit pe gogonele și castraveciori. Turcii au ținut să
șteargă rușinea de la Plevna și au participat la asalturi de bunăvoie, fără să arate că simt
în spate vîrful baionetelor germane. Nemții au venit cu schemele lui Clausewitz și cu
tunurile lui Krupp, iar rușii cu aerul că și-au uitat puștile acasă.
Românii, însă, au fost eroici. În bătălia de la Topraisar, despre care azi cărțile de istorie
nu suflă un cuvînt, soldații noștri l-au făcut pe Mackensen să dea de pămînt cu manualul
de ofensivă și să pălmuiască întregul Stat Major. Între 6 și 8 octombrie 1916, toată forța
de atac a trupelor bulgaro-germano-turce a fost dezlănțuită asupra micului sat
înconjurat de dropii și ciulini. Comandantul poziției, Constantin Scărișoreanu, i-a plasat
pe plugarii și cosașii noștri în tranșee etajate, a construit valuri și tuneluri, a plantat
sîrmă ghimpată și a concentrat tunurile asupra contingentelor germane. Inamicul s-a
izbit de o rezistență care explica victoriile de la Posada și de la Rovine. Infanteriștii și
vînătorii de munte au jurat pe drapel că nu vor ceda reduta și, conduși de colonelul Stan
Poetaș, vedeta războiului dobrogean, au oprit ofensiva. Vreme de trei zile, Mackensen s-
a străduit zadarnic să alunge o mînă de țărani români înarmați cu carabine, care apărau
o miriște. După victorie, armata română a abandonat poziția, după un obicei secular pe
care nu-l putea încălca tocmai acum.
Bătaia de la Turtucaia
24 June 2016 CAŢAVENCII
Zoom
Bătălia româno-bulgară de la Turtucaia e apreciată de strategi ca un model aspirațional

pentru meciul România-Albania. Cu un palmares superior, avantajată de istorie și de
moral, armata noastră avea prima șansă. E drept că bulgarii au avut antrenori nemți, ba
chiar atacanți și echipament nemțesc, dar și noi aveam, așa cum avem și acum, un
neamț în fruntea statului.
Turtucaia era un avanpost românesc peste Dunăre, în teritoriul smuls bulgarilor prin
războiul pașnic și mișelesc de la 1913. După intrarea noastră în război de partea
Antantei, generalii români se așteptau ca Puterile Centrale să ne atace din sud. Așa a
apărut ideea unui cap de pod la Turtucaia, căruia însă îi lipseau și podul, și capul.
Din punct de vedere militar, bulgarii se aflau pe val. Chiar dacă ne lăsaseră Cadrilaterul
fără luptă în urmă cu trei ani, făcuseră asta fiindcă armata lor lupta în sudul țării,
simultan, cu grecii și cu sîrbii. Bulgarii cîștigaseră primul război balcanic la scor pentru
că, vreme de două decenii, eliminaseră castraveciorii din pregătirea militară și-i
înlocuiseră cu tunuri Krupp. Aliați cu nemții și cu turcii, bulgarii acumulaseră disciplină,
instrucție și tactici, experiență de luptă și armament. La Turtucaia s-au prezentat cu 30
de batalioane împănate cu know-how german și cu spirit de revanșă.
Trupele române erau formate din rezerviști mobilizați pe fugă și încredințați că războiul
se va purta departe, în trecătorile Munților Apuseni. Originea lor țărănească umplea
coclaurii de oftatul gospodăresc după corvezile de toamnă. Ofițerii și subofițerii purtau
civilia la centură și se împleticeau în ordine și regulamente ca scrumbia în năvod.
Atmosfera de tihnă balcanică bîntuia întreaga tabără de la Turtucaia, iar țăranii se
simțeau în largul lor atunci cînd duceau la adăpat caii și boii deshămați de la tunuri,
aceleași tunuri de la Călugăreni, Mirăslău și Stănilești. Pe lîngă cele 30 de batalioane
ațipite în tranșee, efortul nostru de război urma să fie sprijinit de flota contraamiralului
Negrescu, alcătuită din 12 ambarcațiuni blindate. Flotă care, anticipînd destinul altei
flote, avea să dispară în condiții neelucidate de procurori.
Între 1 și 6 septembrie 1916, inutila și dezastruoasa luptă cu bulgarii a dus la pierderea

Dobrogei și la oprirea ofensivei din Apuseni. Comandanții români de la Turtucaia au
apucat, înainte de a fugi peste Dunăre, să inspire trupei deruta necesară unei catastrofe
militare. Generalul Constantin Teodorescu, șeful de operațiuni, și-a abandonat armata în
mîinile inamicului, care s-a hotărît greu, abia spre seara zilei de 6 septembrie, să ia
prizonieri.
La Turtucaia, 34.000 de ostași români au fost uciși, răniți sau capturați din lașitatea și
prostia comandanților. Acum puteau înțelege și Puterile Centrale de ce se temuseră atît
de noi.
Scurtele zile de atac, lungii ani de

apărare
Zoom
Pe 27 septembrie 1916, 420.000 de ostași români porneau să elibereze Transilvania.

Trecătorile s-au umplut de tropăitul opincilor, iar munții au vibrat de emoția reîntregirii.
Pe sub căciuli și vestoane umbla o armată de țărani smulși de la horă, de pe miriște sau
de pe fata popii, o trupă hrănită cu mămăligă și cu promisiuni agrare.
În fața acestui șuvoi stătea mica oaste austro-ungară, leșinată de foame, ruptă de
oboseală și demoralizată de mersul războiului, numărînd doar 40.000 de recruți. Aveau
dreptate generalii nemți să se îngrijoreze de intrarea României în luptă, fiindcă cifrele de
pe front ne arătau de zece ori mai mulți.
Brătianu vînduse cu mare dibăcie aliotmanul românesc, îi înmulțise valoarea cu șase, iar
acum suma trebuia arătată. Faptul că soldații cîntau din frunză și din fluier, că încingeau
hora la fiecare popas, că tînjeau după culesul porumbului și că aveau fiecare pușca lui,
dar în zile diferite, nu conta. Important e că reușiserăm să-i facem pe ruși să semneze
hîrtiile care garantau frontierele României Mari.
Numai că așteptarea după ruși a prelungit intrarea în război pînă în punctul în care i s-a
pierdut efectul dramatic. Cînd plugarii noștri au traversat într-un tîrziu Carpații, bătălia
de pe Somme și Ofensiva Brusilov aveau deja finalul aranjat, așa că, în loc să ne asociem
unor victorii, a trebuit să ne mulțumim cu răzbunarea nemților.
La început, flăcăii noștri au pătruns în Transilvania la pas. Pămîntul se cutremura, iar

inamicul dădea înapoi numai la vederea ciorilor care vesteau urgia. Dar, la un moment
dat, cineva a avut ideea Operațiunii de la Flămînda și ofensiva s-a oprit.
Operațiunea de la Flămînda urma să oprească înaintarea trupelor bulgaro-germane din

sud. Generalul Averescu a trecut Dunărea cu o parte a Armatei a III-a, cealaltă parte fiind
reținută de fluviu cu ajutorul unei furtuni. Flota imperială austriacă a pus și ea umărul la
înec, așa că Averescu a avut exact atîția oameni cîți au fost necesari pentru o înfrîngere.
Generalii români au decis ca, pînă una-alta, și ofensiva din Ardeal să rămînă înghețată,
iar armatele noastre să apere rezultatul, așa cum avea să procedeze mai tîrziu, la fotbal,
generalul Iordănescu. Nemții au profitat de răgaz și au adus patru divizii de pe frontul de
vest, așa că, după cele cîteva zile de atac, ne-am pomenit cu un război de apărare de
toată frumusețea.
Brătianu vinde la suprapreț
miraculoasa armată română
Zoom
Înainte ca România să intre în război, un alt război, al ofertelor, s-a purtat între cele două
blocuri militare. Și Antanta, și Puterile Centrale doreau ca dorobanții și căciularii armatei
române să lupte de partea lor, fiindcă, pe hîrtie, Ionel Brătianu se angaja să mobilizeze
600.000 de opincari. Nemții erau de părere că, dacă românii năvălesc asupra Franței și
Rusiei, războiul e tranșat, iar francezii credeau, la rîndul lor, că puhoiul din Carpați ar
putea strivi Austro-Ungaria.
Cu viclenia unui negustor turc, Brătianu le-a vîndut celor două tabere un fel de armată a
lui Ginghis Han, care făcea zarea să se întunece și vecinii să tremure. O cacealma
diplomatică nemaivăzută, o escrocherie strategică fără egal, născută din cel mai
nebunesc patriotism, au pus cele două coaliții militare să supraliciteze pentru farmecele
unei trupe de țărani.
În realitate, armata română nu număra mai mult de 100.000 de oameni, era înzestrată
cu puști la fel de bătrîne ca Munții Dobrogei și trăgea cu tunuri care văzuseră bătălia de
la Șelimbăr. Soldații umblau într-o uniformă care putea fi luată drept orice, se hrăneau
cu ceea ce fugea mai încet decît ei pe uliță și își umpleau timpul slugărind nevestele
ofițerilor. Ultima dată cînd ai noștri trăseseră cu muniție adevărată fusese cu patruzeci
de ani în urmă, la Grivița, la moartea maiorului Șonțu și a căpitanului Mărăcineanu.
Cu toate astea, Franța și Rusia i-au oferit lui Brătianu Transilvania, Bucovina și
garantarea Cadrilaterului, cu condiția ca temuta oaste a Bărăganului să ia la ochi Austria.
Dar Brătianu nu i-a lăsat să scape cu atît. Din iulie pînă în august i-a fiert la foc mic, pînă
cînd Rusia a recunoscut în scris pretențiile României. După aia, cînd s-a văzut cu toate
actele semnate, Brătianu a încuviințat intrarea în război. Puteam, în sfîrșit, să le arătăm
șeptarii.
Ferdinand merge la război

Zoom
Din toamna lui 1914, asupra noului rege Ferdinand apăsa nu numai propria nehotărîre,
ci și povara trădării față de Hinterland-ul părintesc. Interesele României, care cereau
Transilvania, Basarabia și Bucovina, făceau aerul să vibreze pe străzi. Războiul mondial
cerea măsuri militare imediate, iar Ferdinand rătăcea prin palat cu cărți de botanică și cu
insectare sub braț, ferindu-se de servitoare și de majordomi, ca de niște apropouri.
Urechile lui de pachiderm prusac țiuiau cît era ziua de lungă de la zgomotul unirii, pe
care-l scotea, ca un tril, întreaga țară. Ionel Brătianu, avocatul Antantei, a înțeles că
Ferdinand e blocat între meseria de rege și datoria față de germani, așa că a pus la cale
o strategie sentimentală. A convins-o pe regina Maria să îmbrățișeze cauza aliaților
anglo-francezi, iar ea a îmbrățișat-o bucuroasă, cu tot cu Barbu Știrbey.
Ferdinand a înțeles că e cazul să cedeze și, dacă tot i-a cedat nevasta lui Știrbey, i-a cedat
și țara lui Brătianu. Ionel s-a dus la Londra, la Paris, la Moscova, s-a dat peste cap, a mers
pe vîrfuri, a făcut echilibristică și jonglerii cu tratatele, și a obținut garanțiile pe care toată
lumea le aștepta. România urma să intre în război de partea Antantei împotriva foștilor
aliați germani. Ni se garantau armamentul și muniția necesară, unirea cu Transilvania și
Bucovina, apărarea Dobrogei și integritatea frontierelor de pînă atunci. În schimb, noi
trebuia să le arătăm nemților adevărata grosime a obrazului nostru și să deschidem
focul asupra lor.
Intrarea României în război s-a făcut după tipicul românesc. Pînă ce una din părți nu a
dat semne că va pierde războiul, nu s-a clintit nici un soldat al Carpaților. După ce
Austro-Ungaria și Germania au început să șchiopăteze, Ferdinand a lansat o proclamație
către țară, patetică și mobilizatoare, pe care a avut prudența să n-o mai citească, ci pur și
simplu s-o dea la tipar.
Regele nostru a intrat în istorie, dar a fost nevoit să iasă din casa de Hohenzollern, care l-
a exmatriculat ca pe un văr înhăitat cu derbedeii de la gurile Dunării, lipsit de inimă și de
cuvînt.
Discursul regelui
27 May 2016 CAŢAVENCII
Zoom
Pe 27 septembrie 1914, cu un oftat pe care istoria l-a luat drept horcăit, Carol I a trecut
în legendă. A lăsat în urmă un corp micșorat de boală și de griji, o privire sticloasă în care
unii au căutat chipul asasinului și un stat întărit, cu armată, drum de fier și parlament.
Întreaga țară a răsuflat ușurată cu acea frivolitale din care popoarele primitive din est și-
au făcut un blazon, fiindcă acum se putea înfăptui trădarea militară, adică ruperea
tratatelor cu Austro-Ungaria și Germania și trecerea în tabăra Antantei.
La ora la care medicii încă verificau starea cadavrului cu oglinda la gură, un grup
organizat de sforari punea la cale discursul viitorului rege Ferdinand. Ion I. C. Brătianu,
Barbu Știrbey și Victor Antonescu redactau foaia pe care principele moștenitor trebuia s-
o citească a doua zi fără să se poticnească, fără să se bîlbîie și fără să mănînce cuvinte.
Lucru care, dată fiind starea în care se afla, părea imposibil.
Ca să înțelegem în ce stare se afla Ferdinand, trebuie să acordăm atenție zicalei “a fost

bolnav cînd era mic”. Într-adevăr, imediat ce Carol l-a adus în România ca să-l deprindă
cu noroaiele, cu vrăbiile, cu lenea și cu atmosfera de abandon, Ferdinand s-a trezit cu
viața pusă sub sechestru. Ca un adevărat ofițer prusac, unchiul său i-a impus restricții de
mișcare și i-a limitat ocaziile de împerechere. Ferdinand n-a fost lăsat să umble prea
mult prin afara Pelișorului și, cînd s-a îndrăgostit de talentata și păroasa Elena
Văcărescu, a fost izolat la Sigmaringen, ca un armăsar care trebuia ferit de iepele de
rînd.
Căsătoria cu Maria de Edinburgh i-a adus șase copii, dar și multe ocazii de gelozie,
fiindcă viitoarea regină obișnuia să facă schimb de bilețele și chiar de fluide cu Barbu
Știrbey, șeful domeniilor Coroanei.
Colac peste pupăză, în 1897, Ferdinand s-a molipsit de febră tifoidă și doar norocul a
făcut ca noi să avem azi un trecut monarhic și un teritoriu întregit. După ce a scăpat cu
viață, pacientul n-a mai avut niciodată tonusul vechi, el părînd să-și fi recuperat doar o
parte din facultăți.
În aceste condiții, cei trei autori ai discursului știau că pe umerii lor apasă o sarcină grea.
Să faci un neamț timid, emotiv, gelos și deprimat să nu se bîlbîie într-o română mai
sălbatică decît fauna Carpaților era o realizare egală cu înfrîngerea Germaniei.
Și, după cum ne-au lăsat evenimentele să înțelegem, celor trei scenariști le-au reușit
ambele. Ferdinand a citit discursul cu mare emoție în glas, s-a împotmolit, s-a zbătut, a
nădușit, iar la un moment dat, cînd a rostit sintagma “bun român”, a izbucnit în lacrimi.
Atunci Maria s-a ridicat în picioare și, dîndu-și la o parte vălul, a făcut sala să explodeze
în urale și aplauze. Nu se știe cui i-a arătat regina fața – istoriei sau lui Barbu Știrbey –
dar pînă la urmă lucrarea a ieșit așa cum trebuie.
Ferdinand iese din muțenie

Zoom
Numele complet al copilului cu urechi clăpăuge care îi va urma la tron lui Carol I era, pe
la 1870, Ferdinand Victor Albert Mainrad, prinț de Hohenzollern-Sigmaringen. Părinții lui
erau două blocuri de piatră, reci și posace, pe care se plictisea, de secole, blazonul cu
cerbi și ogari al casei Hohenzollern. Ferdinand a fost al doilea din cei trei frați, cel mai
timid și mai incapabil să refuze tronul României, pe care a și căzut, pînă la urmă,
măgăreața.
Tăcut, deșirat și stîngaci ca o barză, Ferdinand a căutat de mic ascunzișurile castelului

Sigmaringen, locurile umbroase și pustii în care putea să-și legene singurătatea, privind
săptămîni întregi cum urcă gărgărițele pe pereți și cum umblă cărăbușii pe ramele
ferestrelor. De la această școală a muțeniei pare să-i fi venit pasiunea pentru botanică,
pentru biserică și pentru uitatul în zare cu lunile.
Ferdinand a primit o educație severă, bazată pe militărie și asceză, pe frig și alimentație

vegetariană, pe exerciții fizice și sculat în zori. Părinții săi, prințul Leopold și prințesa
Antonia, întorceau banii cu lopata la o adică, dar spiritul prusac al dîrzeniei și abstinenței
cerea permanent jertfe.
Copilul, adolescentul și, în cele din urmă, tînărul Ferdinand a dobîndit repede virtuțile
răcelii și apatiei, lăsîndu-se sculptat de instrucția germană pînă la perfecțiunea unei
stane de piatră. Așa încît, cînd s-a gîndit Carol să-l facă moștenitor al tronului României,
Ferdinand era un mutalău cu aer de cocostîrc și urechi de elefant indian, care știa pe
dinafară toate florile din Bavaria Orientală și strîngea la piept o Biblie mototolită, plină
de însemnări.
Memoria lui, exersată cu ajutorul ierbarului și al lungilor tăceri, reținuse cu ușurință

limbile franceză, engleză și rusă. Li se putea adăuga o română vorbită de daci în
discuțiile lor cu goții, deprinsă de la profesorul Vasile Păun, pus de Carol să-l instruiască.
Inteligența lui Ferdinand nu pierdea nici un prilej să uimească pe toată lumea. Tînărul
părea că-și petrecuse timpul învățînd ceea ce nu știau ceilalți. Cunoștințele lui puteau să
treacă drept excentrice, fiindcă se ocupau de cotloanele științei, dar îi făcea să transpire
în mod regulat pe alde Racoviță și Antipa. Biologii, istoricii și matematicienii se albeau la
față cînd Ferdinand cel Timid îi lua prin surprindere cu denumirea latinească a unui
lichen și alergau la bibliotecă să se pună la punct.
Și totuși, firea lui juca în contra rolului primit. Moale, neîndemînatic și taciturn,
Ferdinand arăta jalnic ca viitor rege. A fost nevoie să cîștige un război și să întregească o
țară ca să ne mai vină inima la loc.
Carol cel mare și singur

Zoom
În iunie 1914, cînd Gavrilo Princip deschidea, cu un foc de pistol, aorta arhiducelui Franz
Ferdinand al Austriei și calea spre Marele Război, regele Carol I al României gîfîia, tot mai
ostenit, la capătul celor 48 de ani de domnie.
Bătrînul prusac se plimba îngîndurat prin sălile Peleșului, apăsat de povara războiului
care plutea în aer. În condiții normale, apropierea salvelor de artilerie și atacurilor la
baionetă l-ar fi binedispus, mai ales că, de astă dată, era o încleștare generală și luptele
aveau să ajungă la toată lumea. Dar Carol avea un secret militar teribil, un fel de mînă
sucită la spate care-l împiedica să se bucure cu adevărat de perspectiva ciocnirilor
militare.
În 1883 semnase pe ascuns, împreună cu prim-ministrul Ion C. Brătianu, un tratat cu

Austro-Ungaria. Tratatul era ținut sub 99 de lacăte, a căror cheiță o purta regele la gît. Pe
document iscăliseră, sub jurăminte făcute cu cuțitul în dinți, toți prim-miniștrii care se
nimeriseră în perioadele de reînnoire: Catargiu, Sturza, Maiorescu. Pînă la focul de
revolver de la Sarajevo, foloasele acestui tratat au fost uriașe. Cu ajutorul lui, Carol a
putut ține România la distanță de amenințări, a putut s-o modernizeze și să-i lărgească
teritoriul cu trei județe bulgărești. Dar acum, tratatul împingea România împotriva
intereselor ei. Transilvania nu putea fi cerută unui aliat.
Așa că, în iulie 1914, cînd împăratul Franz Joseph al Austro-Ungariei și împăratul Wilhelm
al II-lea al Germaniei i-au cerut să mobilizeze armata și să atace Rusia, Carol a convocat
Consiliul de Coroană cu sentimentul că-și trage rudele pe sfoară. A invocat tratatul,
onoarea militară prusacă și datoria de a respecta alianțele, dar știa că întreaga țară și,
mai ales, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, fiul lui I.C. Brătianu care semnase cu nemții în
1883, voiau pe dos. Carol s-a supus hotărîrii consiliului și a acceptat să-și calce cuvîntul,
să se strice cu familia și să intre într-o dușmănie lungă cu binefăcătorii germani.
România a rămas neutră, iar bătrînul rege a rămas singur, doborît de sacrificiul
personal, frămîntat de rușine, măcinat de regrete și sufocat de ultima sa decizie.
A murit în septembrie la Sinaia, lăsînd în urmă o țară pe locul în care găsise atîtea gîște și
atîta praf.
Armata română ia Cadrilaterul și niște

holeră
Zoom
Oricît s-au străduit mierlele, praful și scaieții să-l moleșească, pe Carol nu-l lăsau să
doarmă sabia, pintenii și ciucurii de husar care i se arătau în somn noapte de noapte.
Mîncărimea de cavalerist, pe care o simțea exact în acea parte pe care protocolul îl
obliga să se așeze, îl făcea să viseze mereu bătălii și glorie militară. Planul lui secret era o
Românie dotată cu tunuri Krupp și carabine Mauser, care să poată deveni, în urma unui
război dus nemțește, o putere regională.
Ocazia i s-a ivit odată cu războaiele balcanice. În 1912, Bulgaria, Grecia, Serbia și
Muntenegru, zgîndărite de Rusia, s-au pus cu tunurile pe sultan și au cucerit, ca prin
minune, Tracia, Macedonia și Serbia veche. Practic, turcii pierdeau întreaga Rumelie și,
cu excepția a trei cetăți prizărite, nu mai stătea nimic între artileria bulgară și palatul
Topkapî.
Cînd a fost să se împartă teritoriile, bulgarii au cerut mai mult decît au vrut sîrbii și grecii
să dea, și, cîteva luni mai tîrziu, în 1913, al doilea război balcanic își savura salvele de tun.
Bulgarii au deschis fronturi în Grecia și în Serbia și, ca să facă față acestei încleștări
frățești, au fost nevoiți să-și adune trupele din nord, care păzeau Bulgaria de români.
În chestiunea pretențiilor teritoriale românești în Balcani, Carol băgase de mult bățul

prin gard la congrese de pace și prin saloanele Marilor Puteri. Se cam știa că românii au
pus ochii pe nordul Bulgariei și că stăteau la pîndă cu arma la picior. Puterile Centrale și
Antanta se luptau în secret pe farmecele României pentru războiul mondial ce sta să
vină, așa că mai toată lumea era gata să închidă ochii la jaful teritorial pe care îl punea la
cale mireasa.
Așa că, în iulie 1913, cînd le era bulgarilor mai greu, armata română a trecut granița în
Cadrilater, avîndu-l în frunte pe regele Carol, care, înțolit ca un ofițer de dragoni, țopăia
pe armăsarul desprins din visul care-i legăna bătrînețile.
Cu excepția acelor împușcături care au culcat la pămînt vacile din gospodării și oile de pe
cîmp, în campania din Bulgaria nu s-au tras focuri de armă. Bulgarii s-au predat cu mare
voioșie, mai ales că regele lor a acceptat repede pacea și cedarea Cadrilaterului, de frică
să nu piardă Sofia.
Principalele lupte duse de români au fost cu rațele, gîștele și găinile bulgarilor. Aici se
poate vorbi de adevărate masacre. Nimic n-a fost lăsat în viață, iar martorii acelui război
spun că nu s-au luat niciodată prizonieri. Exportul de civilizație s-a văzut pe toată durata
campaniei, iar după retragerea armatei române, singurele păsări care trăiau în Bulgaria
erau vrăbiile.
Cu toate astea, armata română a avut și pierderi. Epidemia de holeră a doborît 11.000
de soldați, din care 1.600 nu s-au mai întors la coarnele plugului. Dar cu 9.400 de
convalescenți și cu Cadrilaterul în raniță, se poate spune că regele României s-a întors
acasă în cîștig.
Împușcăturile țărănești din 1907

29 April 2016 CAŢAVENCII
Zoom
În 1906, în luna mai, ulițele centrale și mahalalele Bucureștiului tresăltau de lume. Carol
I, regele României, era sărbătorit pentru cei 40 de ani petrecuți pe tron în inima unui
teritoriu sălbatic, locuit de tribul îndărătnic, palavragiu și leneș de gintă latină.
Erau motive de băut. Statul român urcase în ochii Europei. Un acord secret, semnat cu
Germania și Austro-Ungaria, făcea din România aliatul militar al Puterilor Centrale.
Afacerea Strousberg lăsase în urmă o gaură financiară adîncă, dar și o cale ferată pe
care Mam’mare, Mamița și Tanti Mița puteau plimba generația domnului Goe cu biletul
la pamblica pălăriei și cu capul scos pe geam.
Comerțul cu cereale pe Marea Neagră începea să facă din Bărăgan grînarul Marilor
Puteri. Flotele comerciale ale Franței, Angliei și Germaniei ieșeau din porturile dunărene
cocoșate de porumb, sturioni și caviar. Se putea vorbi acum despre o politică școlară și
despre fundația cîtorva spitale.
Dar țărănimea, lipsită de pămînt, murea de foame și de epuizare, trudind pe moșiile
boierești. Arendașii storceau banii de șampanie franțuzească direct din sudoarea
plugarilor. Viața în satul Flămînzi depindea ba de o clacă, ba de o mierlă doborîtă cu
praștia. Așa că răscoala țărănească n-a mai putut fi ținută în frîu. În 1888, 1889 și 1900,
țăranii care cereau izolat pămînt fuseseră împușcați preventiv, dar în 1907 țara a luat
foc. Arendașii evrei din Moldova au fost fugăriți și puși să ardă odată cu conacele. Apoi,
cînd pîrjolul a ajuns în Oltenia, au primit botezul flăcării chiar moșierii mai înceți de
picior.
Guvernul conservator s-a speriat, iar Carol, care trăsese deja sabia, i-a adus la putere pe
liberali. Plutonul de execuție a fost format din Dumitru A. Sturza, prim-ministru și
președinte al PNL, Ionel Brătianu, ministru de Interne, și Alexandru Averescu, ministru
de Război. Și, pentru că veni vorba de război, asta s-a și întîmplat. Guvernul a mobilizat
armata și a asmuțit asupra vetrelor sătești 140.000 de ostași. O primăvară întreagă,
țărănimea română a fugit în zigzag, doar-doar o scăpa de plumbi și de ghiulele. Cînd
numărul morților a ajuns pe la 10-11.000, artileria a tăcut, lăsînd represaliile pe seama
ofițerilor care lucrau la pistol, din goana calului.
Reforma agrară, care trebuia să panseze rănile răsculaților, nu s-a făcut. Carol a hotărît
ca țăranii să mai stea 45 de ani în penumbra istoriei și să aștepte colectivizarea.
Regele Soare cu Nori

Zoom
Odată separat de iubita lui păroasă și deșteaptă, tînărul Ferdinand a fost dat pe mîna
pețitorilor internaționali. La mai puțin de un an de la despărțire, era cuplat cu nepoata
Reginei Victoria. Maria de Edinburgh era mai arătoasă decît Elena Văcărescu și, chiar
dacă mariajele dinastice ocoleau de obicei iubirea, se pare că nici ei nu i-au displăcut
urechile clăpăuge și fornăitul de prinț în călduri.
Carol a construit pentru cei doi însurăței Pelișorul, le-a dat pe mînă Cotroceniul, s-a
asigurat că viața lor de cuplu se consumă cu hărnicie și i-a pus sub supravegherea strictă
a poliției secrete, care-și nota de-a fir a păr amănuntele acestui eros princiar.
Între timp, asalturile românilor asupra regatului continuau cu aceeași osîrdie arătată de-
a lungul istoriei. Opoziția organiza hărțuiri și ambuscade la fel de des cum organiza
partide de vînătoare, de cărți și ospețe. I.C. Brătianu, care moderniza țara cot la cot cu
regele, nu se lăsa dus de la guvern de 12 ani. Era anul 1888, iar reacțiunea s-a încăierat
cu susținătorii Puterii chiar în fața palatului regal.
Carol a trimis jandarmii și puțin a lipsit să tragă el însuși sabia, așa cum ar fi făcut un
militar prusac adevărat, dar majordomul i-a atras atenția că nu se cade ca regele să-și
spintece supușii dacă îi poate cotonogi cu mîna Poliției.
În fine, cum la începutul anului țăranii se răsculaseră un pic – atît cît să fie puși cu botul
pe labe –, I.C. Brătianu și-a dat demisia și a predat inițiativa politică monarhului. Au
urmat douăzeci de ani de dominație regală, în care Carol i-a rotit la putere pe liberali și
pe conservatori după socotelile lui și i-a ținut laolaltă sub papuc.
Cum epoca lui Caragiale era în toi, politicienii nu oboseau să-i prezinte dramaturgului
rezervele uriașe de ipocrizie și impostură ce răzbăteau din vocea patriotului naționale.
Fără Carol care s-o țină ferm pe șine, România ar fi luat-o razna după bunul ei obicei
secular, iar Brătienii și adversarii lor s-ar fi sugrumat unii pe alții la ușa unei istorii
mărunte. Dar cu el în frunte, cu obsesia lui pentru fermitate și disciplină, Trahanachii și
Tipăteștii n-au avut încotro și, încet-încet, au ajuns să se teamă de el și să-i facă pe voie.
România a început să se scuture de scaieți, de noroi și de păduchi, iar semnele unui

început de respect se iveau atît în scrisorile Marilor Puteri, cît și în felul în care prim-
ministrul pupa mîna regelui atunci cînd era pus la Guvern.
Ferdinand botanistul și Elena înzestrata

Zoom
Pentru ca regatul să fie regat era nevoie, pe lîngă rege și regină, de o dinastie. Tînărul
căpitan de dragoni a luat a această misiune în serios și, cu regulamentul de succesiune
într-o mînă și cu lumînarea în cealaltă, s-a lansat într-o serie de atacuri nocturne asupra
acestei chestiuni. Dar fiica lui, Maria, a murit la 4 ani de scarlatină, iar cuplul dinastic n-a
mai putut produce prinți.
Așa a apărut în cadru Ferdinand, nepotul de frate al lui Carol. În lipsa urmașilor direcți,
legea casei Hohenzollern-Sigmaringen aloca tronul fratelui Leopold și apoi fiului mai
mare al acestuia. Dar, cum nici unul dintre ei n-a vrut să dea balurile, opera și palatele
pe noroi, holeră și păduchi, a fost ales fiul mai mic, Ferdinand.
În martie 1889, Ferdinand a fost declarat moștenitorul lui Carol, iar în aprilie a fost adus
la București ca să ia contact cu gunoaiele, cu sălbăticia și cu spiritul de trîndăvie al noii
sale țări. Ferdinand era înalt, avea ochii verzi și educația unui aristocrat. Producea
impresie în saloane cu protuberanța de sub centură, despre care domnișoarele de
onoare și cameristele erau gata să jure că era principala înzestrare transmisă fiului său,
Carol al II-lea. Ferdinand avea nu doar memoria unui elefant, ci și urechile acestui
pachiderm, fiind în stare să producă curenți de aer dacă răsucea capul brusc.
Cunoștințele lui de istorie îl puneau pe gînduri pe Pârvan, iar pasiunea pentru botanică îi
făcea să fluiere a pagubă pe Racoviță și Antipa.
De cum a călcat la curte, Ferdinand s-a îndrăgostit de Elena Văcărescu, o brunetă

deșteaptă și păroasă din suita reginei Elisabeta. Elena era un talent literar în devenire,
scoborîtoare din Iancu Văcărescu și, după standardele vremii, putea fi considerată bună
nu numai de proză. E posibil ca cele două urechi de elefant ale principelui s-o fi dus cu
gîndul și la trompă, așa că idila româno-germană a început să se consume în
apartamentele de la Cotroceni.
Carol și Elisabeta erau mulțumiți să-l vadă pe moștenitor adăpîndu-se la fîntîna cu

desfătări locale. Prințul fornăia de plăcere și bătea aerul cu urechile, răcorind pe toată
lumea din salon. Dar cînd s-a pus problema căsătoriei, Lascăr Catargiu și guvernul lui s-
au pus de-a curmezișul. Moștenitorul trebuia să ia de nevastă o prințesă străină, după
cum cerea legea, și s-o uite pe focoasa româncă.
Carol n-a avut încotro. Idila a fost curmată. Ferdinand a fost extras din îmbrățișarea
literară a Elenei și mai toată lumea, inclusiv regina Elisabeta, exilată.
Elena Văcărescu a strălucit literar la Paris, a luat de două ori premiul Academiei
Franceze, dar n-a putut să uite niciodată foșnetul erotic și răcoros al urechilor de elefant.
Carol ajunge rege, iar noi regat

Zoom
La 9 septembrie 1878, cînd văduvele gospodarilor împușcați la Plevna încă nu pricepeau

care e diferența între independență și parastas, Consiliul de Miniștri al României a
hotărît ca domnitorului Carol să i se spună “Alteță Regală”. Era un mic rebranding de
situație, făcut cu speranța că nu bate la ochi, un facelift discret care avea ca scop o
poziționare mai bună în conversațiile diplomatice.
Prusia, cu toată rudenia ei, l-a lăsat pe Carol să aștepte cu cei zece mii de țărani morți în
brațe. Nu numai că n-a recunoscut independența României, dar a și vorbit cu Franța și
Marea Britanie să facă la fel. Carol a înțeles mesajul și a cerut ministrului de Finanțe să
răscumpere acțiunile germane din Afacerea Strousberg, așa încît ducii, conții și principii
prusaci care așteptau profituri din această escrocherie să le și primească.
În februarie 1880, după ce tranzacția e votată în Parlament, Marile Puteri recunosc

independența României, iar Vasile Alecsandri începe să culeagă gloria prin saloanele de
poezie, arătînd că geneația lui Peneș Curcanul a murit cu folos.
În martie 1881, Parlamentul îi dă înainte cu schimbarea de marcă. Dimitrie Ghica și C.A.

Rosetti, șefii celor două Camere, îi propun Alteței Regale să devină rege. Să devină, adică,
suveran pe viață, cu drept dinastic, cu puteri depline și cu un pachet despotic
suplimentar, oferit din partea casei în contul celor zece ani de huiduială. România
devenea regat, ceea ce însemna că logodna Țărilor Române devenea căsătorie cu acte în
regulă și cu martori internaționali. Lua naștere statul național, independent, suveran,
constituțional și oarecum european, aflat pe buza civilizației, la un pas de a cădea
înăuntru.
Tot în martie a murit țarul Alexandru al II-lea, cel din a cărui ambiție războinică se
născuse și ocazia noastră de a lupta cu Osman Pașa. Proclamarea regatului și petrecerile
populare organizate în cinstea dinastiei Hohenzollern s-au amînat, astfel, pentru 10 mai.
Se împlineau 15 ani de cînd tînărul ofițer de dragoni urca pe tron, după ce coborîse
dintr-o trăsură cu arcurile lăsate în celebrele noroaie din fața Parlamentului.
Carol și Elisabeta sînt încoronați pe Dealul Mitropoliei. Poporul e strîns roată, aerul
vibrează, dorobanții și roșiorii au uniforme de paradă, dușmanii politici se îmbrățișează,
mahalagiii plîng și se pupă cu muci. Coroanele sînt turnate din oțelul unui tun capturat la
Plevna, iar legenda acestui neamț sever și mic de statură începe să se rostogolească cu
adevărat.
Afacerea Strousberg, un tun de

fabricație germană
Zoom
Cînd Carol I a urcat pe tron, Țările Române trăiau într-o sălbăticie profundă. Un drum de
la București la Iași cu trăsura putea dura două săptămîni – în cazul în care hoții sau
haitele de lupi nu-l scurtau prin dreptul Bacăului. De la Pitești la Craiova puteai pierde
șase zile dacă nu cumva îți pierdeai bunurile personale sau viața. Jderii, vulpile, vulturii și
corbii însoțeau caravanele negustorești prin hățișuri ca un alai secret, mereu la pîndă, în
caz că pică ceva din căruță sau de pe cal. În vetrele sătești de la munte, prezența urșilor
era așa de comună, încît recensămîntul îi lua adesea în calcul.
Carol ar fi putut începe civilizarea acestor meleaguri organizînd o despădurire sau

organizînd o vînătoare. Dar, fiind neamț, a vrut s-o înceapă cu un proiect de
infrastructură.
Nu-i trecea prin cap că va sta pe tron 48 de ani, așa că s-a apucat de lucru chiar în primul
an. Modernizarea României urma să înceapă cu o cale ferată dublă, care să străbată
codrii periculoși ai Moldovei, Munteniei, Olteniei și Banatului, unind între ele cele cîteva
așezări unde seara se aprindeau focuri și oamenii sperau să nu fie sfîșiați în somn.
Industria românească nu depășise încă stadiul asamblării căruțelor și al dogăritului, așa

că principele Carol a cerut ajutorul industriei germane. Tatăl său, Carol Anton, l-a
îndrumat către Heinrich Bethel Strousberg, un magnat gras, pitic și lacom, care se
umpluse de bani din minerit, siderurgie și lucrări publice, dar mai ales din comisionarea
aristocrației care guverna lumea germană.
Strousberg a propus României o concesiune pe 90 de ani a căii ferate. Un consorțiu,

finanțat de publicul german prin acțiuni cumpărate cu dobîndă de 7,5%, urma să facă
lucrarea și să exploateze apoi calea ferată ca să-și încaseze profitul.
Kogălniceanu și alții, care visau locomotive pufăind de-a curmezișul miriștilor, tîrînd
civilizația după ele în vagoane căptușite cu pluș, au susținut proiectul cu un entuziasm
care azi ar fi interpretat de procurori. Alții, ca Cezar Boliac, au mirosit escrocheria, dar
Parlamentul a votat în octombrie 1869 concesiunea în favoarea lui Strousberg. E bine să
ne amintim, atunci cînd lucrăm la statuia lui Carol I, că asociați în consorțiu erau
principele Victor de Ratibor, principele Hohenlohe, contele Carol de Lehndorff și ducele
Ujest, nici unul născut la Făurei sau la Roșiorii de Vede.
Afacerea Strousberg s-a dovedit a fi o escrocherie. Nemții nu doar că au furat banii, dar
nici măcar n-au montat șinele corect. După țepe, scandaluri și amenințări, la capătul a
zece ani de agonie, România a reușit să răscumpere pe bani grei concesiunea și să intre
în proprietatea unor căi ferate inundabile și neterminate.
În 1878, bucata de război ruso-turc la care participaseră românii nu avea ca rezultat
decît zece mii de țărani morți la Plevna. Independența era sechestrată în biroul lui
Bismarck, iar pînă cînd România nu a achitat către acționarii germani întreaga factură a
afacerii Strousberg n-a fost lăsată să iasă.
Război ușor și pace scumpă

25 March 2016 CAŢAVENCII
Zoom
Pentru independența României au murit, în războiul ruso-turc din 1877-1878, zece mii
de tineri țărani. Erau mai toți flăcăi gospodari, oameni simpli și buni la suflet, cărora nu
le-ar fi trecut prin cap ideea de sacrificiu dacă n-ar fi existat acolo gaura unui glonț.
Eroii au căzut la Grivița, la Plevna, la Rahova și la Smîrdan, în timp ce eroismul a căzut,

aproape în întregime, în sarcina lui Vasile Alecsandri. Dorobanții au ajuns legendă,
sergenții au adoptat mersul șchiopătat și vestonul rupt cu decorații, în timp ce roșiorii au
devenit gară de cale ferată. Cît despre penele de curcan, ele unduiau pe pălăriile
damelor de mahala, umezite de ploi, de noroaie și de lacrimile cititorilor de poezie.
Dar morții au fost uitați repede, fiindcă independența era și nedobîndită, și cu banii luați.
Între atacul la baionetă și recunoașterea Marilor Puteri era o distanță lungă și o sumă
cam exagerată.
La 28 noiembrie 1877, Osman Pașa a hotărît să-și predea sabia. Plevna era încercuită, iar
cei 45.000 de turci rămași în viață se uitau lung la generalul român care se uita lung la
generalul lor. Mihail Cristodulo Cerchez nu avea ordin de la Carol să accepte sabia, așa
că, atunci cînd Osman i-a întins-o, el și-a ferit mîinile ca un ospătar care nu vrea bacșiș.
Apoi a încălecat și s-a întors în tabără, ca să-l întrebe pe Carol. Încă se mai auzea galopul
lui Cerchez, cînd la Osman Pașa s-a prezentat generalul rus Ganețki. Turcul, ca să nu mai
stea cu mîna întinsă, i-a dat sabia rusului, amănunt care i-a scăpat lui Sergiu Nicolaescu
în toate filmele sale de război.
După victorie, Carol i-a amintit marelui duce Nicolae de contribuția dorobanților și
căciularilor, a românilor de viță veche, care purtau suman, opinci, ițari și cușma pe-o
ureche. Zadarnic, însă. Tratatul de la San Stefano s-a semnat fără ca moartea eroică a
maiorului Gheorghe Șonțu și a căpitanului Valter Mărăcineanu să fi contat.
Patru luni mai tîrziu, la Congresul de Pace de la Berlin, I.C. Brătianu și Mihail
Kogălniceanu au vorbit cu pereții, fiindcă Germania avea alte socoteli. Franța și Anglia îl
așteptau pe Bismarck, iar Bismarck aștepta rezolvarea afacerii Strousberg.
Despre ce era vorba? Acționarii nemți care pierduseră bani în urma unei escrocherii cu
căile ferate române voiau compensații. Așa că principele Carol, care încredințase cu
mîna lui contractul liniei ferate Roman-București-Vîrciorova unei companii prusace, a
înțeles că independența României s-a promis cu sînge, dar se poate cîștiga cu bani.
Carol răstoarnă scorul româno-turc

Zoom
Carol a pîndit războiul cu turcii zece ani. Ca fost căpitan de dragoni, murea de dorul
salvelor de tun și al șarjelor călare, dar condiția de domn într-o țară plină de praf și de
gîște îi oferea doar lupte civile, doar bătălii politice cu tribul înapoiat care-l aclamase la
început și care, zi de zi, între 1866 și 1877, îl voia izgonit. Cînd tunurile de la Calafat au
pus primele ghiulele pe acoperișurile din Vidin, Carol a simțit că, în sfîrșit, poate încăleca
pe destinul acestei țări mici și văicărețe, așa cum ofițerii prusaci mai încălecau, la nevoie,
pe un cal îndărătnic, rechiziționat de la localnici, dar cerut de imperativele bătăliei.
Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe, ține în Adunarea Națională un

discurs încîlcit, dar înflăcărat, în care proclamă independența României. Armata e
mobilizată în următoarele două săptămîni și e cantonată în sudul Olteniei. Pe lîngă ea se
scurge, clătinat și ferindu-se să calce în băltoace, nesfirșita armată a țarului.
Trupele rusești ajung în Bulgaria cu aere de triumf, cu obrajii roșii de la alergătură și de

la vodcă. Dar turcii, spre surpriza lor, nu evacuaseră teritoriul. Imperiul Otoman își apăra
prada. Uriașul cu picioare de lut se dovedește rapid un pușcaș cu ochi de șoim.
La Plevna, Osman Pașa sare în ajutorul popotei țarului, scoțînd din porție cîteva mii de
soldați din Ucraina și Ural. Pe 19 iulie, cînd numărul morților începe să sune a dezastru,
Marele Duce Nicolae îi cere în scris lui Carol să-și aducă armata pe malul drept al
Dunării. Pe 30 iulie, o altă telegramă de la Nicolae – de data asta disperată – îi dă de
înțeles lui Carol că războiul de independență s-a copt. Rușii cad sub tirul turcilor mai
abitir ca sub puterea beției.
Pe 16 august, țarul și ducele Nicolae îl întîlnesc pe Carol și îi încredințează comanda

supremă a trupelor ruso-române. Neamțul trage în piept aerul războiului și își amintește
aromele prafului de pușcă. Militarul din el se trezește la viața uitată de prusac și
declanșează războiul-fulger.
Cu 38.000 de soldați și 112 tunuri Krupp, el cucerește, pe 30 august, reduta Grivița. Cad
sub focul turcilor maiorul Șonțu, căpitanul Mărăcineanu și 1.000 de dorobanți veniți sub
arme direct din micile gospodării agricole din Moldova. Dar Plevna e încercuită și, în
scurtă vreme, se predă. Pe 9 noiembrie, după lupte grele, e cucerită și Rahova, o redută
în care azi se intră mai ușor, pe baza faptelor de corupție. Turcii se predau definitiv, pe
28 noiembrie, unui învingător neamț, după patru secole de luptă cu românii.
Carol pornește la război

Zoom
În 1875, butoiul cu pulbere al Europei avea fitilul uscat. Peste Balcani adia briza violenței.
Războiul plutea în aer printre vrăbii, muște și înjurăturile popoarelor asuprite. Imperiul
Otoman dormea epuizat, așa cum dorm bețivii la soare, transpirați și sforăind cu gura
căscată. Uriașul cu picioare de lut gîfîia după patru secole de masacre, incendii, violuri,
pastramă și sarailii.
Bosnia și Herțegovina s-au răsculat. În anul următor s-au ridicat bulgarii. Oriunde zăreai
un fes turcesc la sud de Dunăre, îl zăreai fugind, urmărit de o mulțime cu furci, coase și
topoare. Nici Rusia nu avea astîmpăr. Nu mai făcuse un război cu Turcia de, hăt, zece
ani. Ăsta ar fi fost al unsprezecelea, deci vorbim aici despre dependență. Războaiele de
dependență ale Rusiei cu Turcia s-au desfășurat în mare parte pe teritoriu românesc, cu
participarea holdelor, turmelor și fetelor noastre pe care atît învingătorii, cît și învinșii le
considerau o victorie în sine. Așa că țarul și-a îngrămădit trupele pe Prut, fără să-i fie clar
dacă va tranzita sau va invada România.
Că veni vorba de România, acest titlu îi era refuzat statului român de către sultan, la fel
cum îi era refuzat dreptul de a bate monedă sau de a da decorații. Așa ceva, valabil de
veacuri, îi scotea acum din sărite, deodată, pe patrioți. În birturi, atmosfera era încinsă.
Independența se servea la botul calului, rece și cu guler de două degete. În fiecare halbă
înota neatîrnarea. Cu fiecare dușcă, suveranitatea mai făcea un pas.
Ferestrele palatului domnesc de la București stăteau larg deschise. Carol lăsa să intre tot
acest freamăt războinic al popoarelor, însoțit de putorile care se înălțau din mahalale.
Nările fostului căpitan de dragoni fremătau de nerăbdare, ca pe vremea cînd aștepta ca
Bismarck să asmută cavaleria. În iunie 1876, Carol îl numește șef al Guvernului pe
Brătianu și începe să pună la cale intrarea României în războiul ruso-turc.
La 4 aprilie 1877, convenția semnată cu țarul permite trupelor rusești să traverseze

România. La 6 aprilie e decretată mobilizarea armatei. Drept răspuns, turcii iau la ochi
Calafatul și trag o sută de ghiulele, care doboară cîteva prăvălii și spulberă o căruță.
Atunci, tunarii din bateria 6 a regimentului 1 artilerie au dezvelit tunurile Krupp, pe care
Măria Sa avusese grijă să le importe din Prusia. Erau scule fără egal la vremea aia, un fel
de katiușe avant la lettre. Vidinul a trebuit să fie reconstruit din temelii, fiindcă bubuiala
ordonată de căpitanul Zărnescu aproape că l-a șters de pe hartă.
Carol, care urmărea tirul din zona în care oamenii surzesc de la zgomot, a fost auzit
spunînd: “Asta-i muzica ce-mi place!”. Și se povestește că, de atunci încolo, la balurile
regale, orchestra era sfătuită s-o lase mai moale cu viorile și să insiste cu tobele.
Carol se luptă cu miticii

Zoom
Republica de la Ploiești a fost înăbușită cu bătăi pe umăr, pupături, șprițuri și mititei, dar
spiritul republican și antidinastic a continuat să frămînte birturile României. Patrioții lui
Nenea Iancu se dădeau de ceasul morții, între două țuici, pentru libertate și
independență, și asmuțeau prostimea la răzmeriță. Se dezbătea în presa vremii, în
saloane și la cafenea dacă noi, latinii, urmașii Romei și ai Sarmizegetusei, merităm să
ducem pe grumaz cizma germană a fostului ofițer de dragoni. Pe ulițele pline de noroi
ale Bucureștiului, unde înotau rațele și se tăvăleau porcii, patrula o revoluție cu pași
împleticiți, însoțită de rîsete și de lăutari.
În aproape cinci ani de domnie, Carol a înțeles că războiul cu românii e pierdut și s-a
apucat de bagaje. A publicat o scrisoare în Augsburger Allgemeine Zeitung și s-a plîns,
sub pseudonim, că tribul de la gurile Dunării nu poate fi domesticit. Carol voia să se
întoarcă “în scumpa mea patrie”, adică în războinica și pietruita Prusie. Presa română a
preluat scrisoarea, opinia publică a răbufnit, iar în bufete și ospătării s-a putut auzi, fără
întrerupere, eroicul strigăt de de luptă: “Băiete, încă un rînd!”.
Tot la tejghea, cu țoiul și cu mezelicul sub nas, învăluită în fumul de țigară, țara mai trăia
o tulburare. Războiul franco-prusac tocmai se încheiase cu înfrîngerea totală a Franței.
Or, pentru francofonia noastră daco-getică, asta era un afront care se cerea spălat cu și
mai multă bere. Spiritul francez dădea în clocot atît la Cameră, cît și în mahalale. “Vive la
France!” înlocuise de-acum obișnuitul “Hai noroc!”.
Colac peste pupăză, în toată această fierbere, Carol l-a felicitat pe împăratul Wilhelm
pentru victoria împotriva Franței și a dat un banchet în onoarea lui. Atît i-a trebuit
mulțimii. Răzmerița s-a pornit sub ferestrele palatului înconjurat de mocirle. Geamurile
au fost sparte cu pietroaie – altminteri greu de găsit. Vocea patriotului naționale a putut
fi auzită scandînd lozinci care combinau monarhia cu sfinții, cu morții și cu mama
monarhului.
Carol n-a mai stat să asculte traducerea. A scos armata în stradă și i-a rezolvat pe
francofili cam cum i-a rezolvat Bismarck pe francezi. L-a demis pe Ion Ghica din fruntea
Guvernului și și-a adunat cuferele în mijlocul salonului. A doua zi, cînd Lascăr Catargiu și
Nicolae Golescu s-au înfățișat la palat, Carol i-a anunțat că demisionează și că înapoiază
țara celor care o vor înapoiată.
Catargiu s-a albit. A înțeles că e groasă, că România va pierde sprijinul Marilor Puteri, că
haosul abia așteaptă, că totul va recădea, pentru un secol, sub dominația noroaielor și a
strigat: “Aiasta nu se poate, Măria, Ta, fiindcă așa se pierde țara!”.
A fost un noroc că principele Carol nu surzise încă de tot, așa că a putut să-l audă pe
Catargiu și să mai rămînă pe tron 43 de ani.
Monarhia de la București și Republica

de la Ploiești
26 February 2016 CAŢAVENCII
Zoom
În primii patru ani ai domniei, Carol al României a afișat un despotism comparabil cu

tirania arătată de Traian al Lui Însuși în epoca guvernelor Boc. Carol a dat o parte din
buget pe mîna prusacilor ca să construiască ceea ce s-ar fi putut numi atunci
“autostrada feroviară de la Roman la Vîrciorova”. Afacerea Stroussberg a fost un jaf din
clasa piscinelor în pantă, a parcurilor sătești, a pîrtiilor la cîmpie și a dosarului Microsoft.
Banii s-au dus pe apa sîmbetei, dar de arestat n-a fost arestat nimeni. Pe măsură ce
liberalii fierbeau și cereau republică, Carol cerea puteri sporite pentru el și o dotă de
300.000 de lei pe an pentru proaspăta lui soție, Elisabeta.
Între sutele de comploturi aranjate la birt, unul era cît pe ce să fie luat în serios. Oameni
în toată firea, ale căror tablouri atîrnă azi pe pereții facultăților de istorie, gînditori cu
operă politică și academică, băieți grei ca I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, B.P. Hasdeu sau
Nicolae Golescu, au pus la cale răsturnarea monarhiei cu săbii și pistoale, apelînd la
patrioți cu nume culese din viitoarea operă a lui Caragiale: Eugeniu Carada, Costică
Ciocîrlan, Guță Andronescu și tot așa.
Fiindcă războiul franco-prusac era în desfășurare, conspiratorii au stabilit să aștepte
finalul, ca să vadă dacă nu cumva alungarea neamțului de pe tron ar veni de la sine,
odată cu victoria francezilor. Numai că șeful detașamentului de la Ploiești, Alexandru
Candiano-Popescu, n-a mai avut răbdare. El a declanșat revoluția de capul lui și, pentru
o zi, a mai scos provincia din lîncezeală.
După ce și-au făcut steag și au luat revolverele cu ei, revoluționarii de la Ploiești au

ocupat prefectura și telegraful și au pus să se tragă clopotele. Cînd mulțimea s-a adunat
ca la urs, Candiano-Popescu a anunțat de la balcon că principele Carol a fost detronat,
că Golescu e în fruntea unei regențe, că Brătianu e ministru de Război și că el însuși,
Candiano-Popescu, a fost numit prefect de Prahova. Anunțul a fost citit de pe o
telegramă falsă, semnată de șeful Guvernului, Manolache Epureanu, care la ora aia
dormea buștean după un prînz greu cu morun, potîrnichi și vin de Drăgășani, fără să
viseze măcar că țara fierbe ca un ibric de cafea.
Cei trei mii de gură-cască au fost de acord cu revoluția, mai ales că prefectul a eliberat
din închisoarea orașului cîțiva bețivi, iar cîrciumile s-au animat una-două. Candiano-
Popescu a expediat telegrame către grănicerii din Predeal și către presa română din
Budapesta, dar șeful telegrafului a citit textele înflăcărate, s-a scărpinat în cap și a
anunțat Guvernul de la București.
Revoluția a fost imediat arestată cu tot cu șefi și instigatori, iar peste trei luni, toți cei 41
de prizonieri au fost declarați nevinovați și achitați definitiv.
Carol și Constituția sa de fier

Zoom
Odată instalat în palatul cu aspect de fermă de porci dintr-un București ce părea alcătuit
doar din periferii, Carol I s-a pus pe treabă. Metodic, disciplinat și tipicar, fostul căpitan
de dragoni a dat milităria jos din pod și a băgat-o în Cameră, pe care a redecorat-o ca
Adunare Constituantă. L-a numit șef al Guvernului pe Lascăr Catargiu și le-a dat
românilor două luni ca să vină cu o Constituție nouă. Românii nu s-au complicat. S-au
descurcat așa cum i-au deprins nevoile de-a lungul veacului și au furat, scurt, Constituția
Belgiei. Au vopsit-o, i-au schimbat plăcuțele de înmatriculare, au adaptat-o dorințelor
noului domn și, la 1 iulie 1866, spațiul carpato-danubiano-pontic avea cea mai modernă,
mai obraznică și mai periculoasă lege fundamentală din întreaga lui existență.
Fără ca Marile Puteri să fie întrebate, Constituția României de la 1866 era, de la un cap la
altul, o declarație de independență nebunească, ce părea scrisă doar ca să-i scoată din
pepeni pe țar, pe sultan și pe ceilalți împărați. Nu mai exista suzeranitate față de Poartă,
nu mai exista controlul puterilor europene, nu mai existau obligații față de ruși și, colac
peste pupăză, era proclamată dinastia ereditară. Suveranitatea și autonomia națională
colcăiau în fiecare pagină. Erau separate puterile în stat – un stat cu guvernare
reprezentativă, aleasă prin vot cenzitar, un stat care garanta cetățenilor drepturi și
libertăți, începînd cu egalitatea în fața legii, libertatea presei și a învățămîntului și sfîrșind
cu proprietatea.
În ceea ce-l privește, Carol și-a rezervat prerogative de mic tiran oriental. El numea și
concedia Guvernul prin mișcarea degetului mic, putea mătura pe jos cu Parlamentul ori
de cîte ori i se părea că n-are bască și se putea juca cu promulgarea legilor ca mîțele
mamei lui Creangă cu motoceii. Iar ca șef suprem al armatei, nu numai că putea face
culcaturi cu diviziile după bunul plac, dar el era tipul care încheia pacea și declara
războiul.
Carol cunoaște Bucureștiul

Zoom
Pe 10 mai 1866, tînărul Hohenzollern se pregătea să parcurgă distanța de la Băneasa la

Mitropolie, și de la căpitan de dragoni la principe. Era o zi însorită și călduroasă, iar
praful ridicat de escortă reușea să acopere cu totul obositoarele zbierete ale mulțimii.
Oamenii ieșeau buluc pe marginea drumului, aruncau căciulile în sus de bucurie și, după
trecerea alaiului, pleca fiecare acasă cu altă căciulă. La un moment dat, o ploaie
torențială, interpretată de preoți și de popor ca semn de belșug după atîta secetă, s-a
revărsat din cer și a dat drumurilor acel farmec aparte, românesc, pe care doar
noroaiele adînci pînă la burta calului îl aveau.
Fiindcă aversa stropise și Bucureștiul, Carol a intrat într-un oraș care plutea pe mocirle,
ca o Veneție din chirpici pe marea de glod a Bărăganului. La București era primar, pe
bază de nepotism luminat, Dimitrie Brătianu. El i-a înmînat cheia orașului, iar Carol a
întrebat în franțuzește, privind în zare pe deasupra colibelor lăsate într-o rînă, unde e
acel oraș. N-a mai auzit răspunsul, fiindcă mulțimea s-a pornit iar pe urale, iar caii de la
trăsură s-au speriat și au rupt-o la goană, stropind toată asistența cu noroi. Lîngă Carol
stăteau prim-ministrul Ion Ghica și generalul Golescu, unul din nenumărații frați Golești.
Ion Brătianu, artizanul acestui import nemțesc, aștepta cu poporul și cu mitropolitul pe
treptele Camerei, la o înălțime la care mlaștina nu putea ajunge.
Pe drumul spre Cameră, Carol a întrezărit adevărul cu privire la civilizația în care

nimerise. Cîrduri de gîște pluteau pe băltoacele din mijlocul drumului, iar porcii rîmau
direct în trotuarele moi. Ici-colo ardea cîte un acoperiș de paie, aprins de la cuptor, iar
orășenii își mînau turmele de bivolițe direct pe artera principală, printre salepgii, lăutari,
cîini morți și hoți de buzunare. Carol se albise ca în fața unei ambuscade. Ca să-l mai
binedispună, generalul Golescu l-a întrebat dacă-i place vreo curcă din cele care fugeau
pe sub copitele cailor, ca să i-o taie bucătăreasa după jurămînt.
Președintele Camerei, Manolache Costache Epureanu, l-a întîmpinat cu o plecăciune

care l-ar fi mulțumit și pe sultan, iar Carol a trebuit să meargă mai departe și să-i lase pe
apropiați să-l care pe Manolache, care înțepenise de mijloc la unghi drept și nu mai
putea fi de folos ceremoniei. În prezența mitropolitului, a locotenenței domnești, a lui
Brătianu, a deputaților și a unei mulțimi care dăduse buzna, Carol a pus mîna pe
evanghelie și a spus scurt, în românește, “jur”. Apoi s-a apucat de lucru și 48 de ani nu s-
a mai oprit.
Periculoasa venire la București a lui

Karl
Zoom
În martie 1866, Karl von Hohenzollern, viitorul rege al României, o ținea langa cu
instrucția în cazărmile prusace, strigînd la recruți și lustruindu-și sabia cît era ziua de
lungă. El nu bănuia că, sub înfățișarea lui Brătianu, istoria ciocănea la ușile împăraților
lumii ca să le ia acceptul. După ce Napoleon al III-lea a fost de acord, totul a mers ca pe
roate. Wilhelm al Prusiei, Bismarck și Karl Anton de Hohenzollern au zis și ei da, fiindcă,
la urma urmei, nu era chiar de lepădat să ai pe tronul unei țări plină de grîne și de
sturioni un căpitan de dragoni instruit nemțește.
Karl a luat sfatul tatălui său drept ordin și și-a făcut bagajele. A lăsat în urmă, cu mare
regret, plicticoasele cîmpuri de instrucție și interminabilul mers în cadență. Poliția
secretă i-a procurat un pașaport fals fiindcă urma să străbată Austria, iar Prusia era în
război cu Habsburgii. Ca ofițer, putea fi capturat și împușcat, iar istoria României ar fi
mers înainte pe drumul ei cu hîrtoape și praf.
La Salzburg, tînărul prinț a intrat într-o mică aventură vamală, mult deosebită de șarjele
de cavalerie cu care era obișnuit, dar care i-a făcut inima să-i bată la fel de intens. Cînd
pasagerii au coborît din tren pentru un scurt control, Karl – care se simțea stînjenit de
hainele civile, fără pinteni, sabie și coif – a fost întrebat de vameș cum se numește. În
mintea lui, pericolul lua înfățișarea salvelor de artilerie și atacurilor la baionetă, așa că
ofițerul de dragoni era cu gîndul aiurea, cu fălcile încleștate și cu mîna pipăind la șold
după sabie. Norocul a făcut ca însoțitorul lui să fie pe fază și să strige că are de declarat
o provizie de țigări. Vameșii l-au lăsat pe tînărul erou baltă și s-au ocupat de bagajele
aghiotantului. Astfel, Karl a scăpat de arestul garnizoanei și, destul de puțin probabil, de
un pluton de execuție format din țintași austrieci.
O jumătate de oră mai tîrziu, la bufetul gării, traversa o nouă aventură. Un grup de
ofițeri habsburgici a dat buzna în încăpere și a ocupat tejgheaua. Chiar dacă era deghizat
într-un negustor de cherestea ridicol și inofensiv, Karl a observat repede că cei mai mulți
husari l-ar putea recunoaște, fiindcă frecase cu ei armamentul pe vremea păcii, luni în
șir. Atunci, istoria i-a sărit din nou în ajutor descoperindu-i vederii un ziar uitat pe masă,
pe care viitorul rege l-a putut ridica în dreptul feței, prefăcîndu-se că citește. Dacă ar fi
citit într-adevăr, ar fi aflat chiar din articolul de fond că vărul său, Filip al Belgiei și conte
de Flandra, refuzase, în favoarea lui, tronul de la București.
La Baziaș s-a îmbarcat pe un vapor austriac pe care marinarii verificau pașapoartele.

Aflaseră că prințul de Hohenzollern urmează să vină în România și țineau să-l captureze.
Brătianu, care era și el pe vapor, n-a îndrăznit să schimbe nici o vorbă cu Karl, fiindcă
deghizarea negustorului de cherestea atrăgea și singură destule bănuieli.
Dar, pînă la urmă, s-a înfăptuit debarcarea în siguranță, pe pămînt românesc, la Orșova.
Karl a fost aclamat de mulțime, și-a scris numele cu “C” și a pornit-o spre București. A
ajuns pe 10 mai, la timp ca să vadă la asfințit porcii bălăcindu-se în noroiul din fața casei
puțin aplecate care urma să-i devină palat.
Primul rege al României, Filip al Belgiei

29 January 2016 CAŢAVENCII
Zoom
În februarie 1866, tînărul căpitan de dragoni mic de înălțime, disciplinat și punctual ca o

pendulă, căruia destinul îi pusese la păstrare tronul României, nu avea nici o bănuială.
Istoriei nici nu-i trecea prin cap să-l bage în seamă pe Karl, iar el trăia cu pasiune, într-o
cazarmă prusacă, monotonia asfixiantă a pasului de defilare.
La 2.000 de kilometri de poligoanele lui de tir, România agoniza într-o criză de

legitimitate politică. Locotenența domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae
Golescu și Nicolae Haralambie – cei trei vulturi hoitari care au înhățat rămășițele puterii
lui Cuza – l-a propus domn pe Filip al Belgiei. Filip a refuzat, firește, fiindcă aflase că
Napoleon al III-lea avea alte socoteli, iar Napoleon al III-lea era un fel de unchi bogat și
cu toane al casei regale belgiene. Dar, înainte să refuze, cel puțin cîteva zile, Filip a
ocupat, în destinul posibil al României, locul lui Carol I.
Ce-ar fi fost România cu Filip pe tron? Acest Carol avant la lettre, fiu al regelui Leopold I
și al reginei Louise d’Orléans, avea nu doar rădăcini mai aristocratice ca ofițerul
Hohenzollern, ci și o avere orbitoare prin comparație, care făcea să pălească micul castel
acoperit cu iederă și datorii din Sigmaringen.
Filip, conte de Flandra, era mai mare cu doi ani decît Karl, mai înalt cu douăzeci de
centimetri și putem bănui că această diferență de lungime se păstra și în alte amănunte
trupești, fiindcă prințul belgian le făcea să ofteze atît pe doamnele de la curte nebăgate
în seamă de soții lor, cît și pe soții de la curte nebăgați în seamă de soții. Educat la Paris,
Bruxelles și Berlin, antrenat în saloanele marilor suverani ai vremii și obișnuit să
folosească servitori și în camera tronului cu capac, Filip avea acea finețe tipică nobilimii
extreme, compusă din lux și paloare, din plictiseală și ironie, din artă, pesimism și
dezinteres total.
Pasionat de vînătoare, dar mai mult de gonacii chipeși, Filip își folosea excepționala
înzestrare de țintaș pentru a cîștiga pariuri de precizie. Banii îi juca apoi la cărți, unde
pierdea cu o generozitate demnă de secolul Regelui Soare.
În 1865, fratele lui tocmai fusese uns pe tronul Belgiei, așa că orizontul dinastic al lui Filip
arăta la fel de negru ca ochii pajului care-l ajuta la dezbrăcat. Cînd a refuzat propunerea
de a lua tronul României a avut inteligența de a-și evalua pofta de viață. Napoleon al III-
lea s-a dovedit generos cu această decizie, iar Karl Anton de Hohenzollern, tatăl viitorului
Carol, i-a dat-o de nevastă pe fiică-sa, Marie Louise Alexandra Caroline, sora mai mică a
căpitanului de dragoni. Fata nu era o frumusețe, dar era o oportunitate. Ajutat de
zestrea înzecită de Napoleon și, poate, de excelentul vin franțuzesc primit săptămînal
din Bourgogne, Filip a putut să-i producă Mariei Louise cinci copii.
Tinerețea lui Karl Eitel Friedrich

Zephyrinus Ludwig von
Hohenzollern-Sigmaringen
Zoom
Pe 20 aprilie 1839 s-a născut în localitatea Sigmaringen omul care avea să personifice
destinul modern al României, viitorul rege Carol I. Părinții i-au spus Karl Eitel Friedrich
Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, iar copiii i-au spus să se joace singur,
fiindcă nimeni nu ține minte cum să-l strige.
Karl a fost un om lipsit de strălucire, dar înzestrat cu o seriozitate înfricoșătoare. Ducea
la capăt orice treabă de care se apuca: treaba mare cu hotărîre, treaba mică cu
demnitate, alte treburi cu neclintirea absolută a unei stînci. Era riguros și disciplinat,
punctual și lipsit de fantezie, era un copil pe care nu-l putea face să rîdă decît
convingerea că acest lucru e necesar comunității.
Uriașa lui virtute, cea care își luase în sarcină să compenseze tristețea care-l învăluia ca o
manta militară, era răbdarea. Karl avea o răbdare infinită, o încredere totală în timp, o
dispoziție de a aștepta în poziție regulamentară, de drepți, întorsătura fericită a
lucrurilor. Iar lucrurile, în ceea ce-l privește și în ceea ce ne privește pe noi, s-au rezolvat
mereu de la sine, fără ca el sau vreunul dintre strămoșii noștri să se fi spetit cu munca
sau îngrijorările. Destinul modern al României, asigurat prin persoana lui Karl Eitel
Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost o norocoasă
plimbare printre evenimente, în vreme ce marii prădători ai istoriei priveau în altă parte.
Karl era mic de înălțime, dar generațiile de pitici caucazieni care alcătuiau pe atunci
masa adulților din Prusia Occidentală l-au împiedicat să facă din asta un complex. A fost
trimis la școala din Dresda, apoi la școala de cadeți din Münster, unde a descoperit că
imaginația și setea lui de nou pot fi satisfăcute pe deplin de platitudinea comenzilor
militare. Ca sublocotenent de dragoni, Karl a dus absurdul disciplinei cazone la înălțimi
care i-au făcut să amețească pe bătrînii ulani ai Prusiei. În 1857 a terminat Școala de
Artilerie și Geniu de la Berlin și rezervele de răbdare ale superiorilor mai boemi. Karl a
fost înaintat la gradul de locotenent și lăsat să-și facă de cap cu regulamentele militare și
manevrele de trupe. Înainte să epuizeze pe toată lumea, a izbucnit al doilea război
germano-danez, unde Karl s-a oferit voluntar.
A participat la asediul orașelor Fredericia și Dybbol, apărate de danezi, unde și-a pus în
valoare calmul înghețat și fanatica sa disciplină. Orașele au căzut în mîna prusacilor și
nici pînă azi nu se știe în ce măsură acest lucru i se datorează viitorului rege Carol I. A
fost avansat la gradul de căpitan, ceea ce înseamnă, judecînd după monotonia carierei
militare germane, că a cucerit singur cel puțin una din cetăți.
Nicolae Kretzulescu, un doctor și

jumătate
Zoom
Nicolae Kretzulescu s-a născut în 1812 într-un București plin de noroaie, de gîște și de
sacagii. A fost un fel de stră-strănepot al clanului Brâncoveanu, o dovadă vie că
decapitarea din 1714 a fost abordată superficial.
Din sipetele rămase de la strămoșul său i s-au alocat o avere liniștitoare și o educație
pariziană de zile mari.
A studiat medicina în Franța, într-o epocă în care nu erau prea multe de studiat. Pacienții
scăpau cu greu din ghearele unui abces la măsea, iar supraviețuitorii aveau de ales între
doctori și microbi. Nicolae Kretzulescu a înțeles repede că chirurgia e norocul de a te
strecura printre infecții. Arta de a mînui bisturiul avea pe atunci o aplicabilitate fără greș
pentru un român obișnuit cu practicile Ignatului.
În 1839 își ia doctoratul în medicină la Nantes. După Xenopol, e primul român cu

doctorat în medicină, la 178 de ani distanță de vălul de plagiate în care înoată medicină
azi.
Revoluția de la 1848 l-a prins medic la Colțea, unde avea de gînd să pună pe picioare o
școală de chirurgie care însă a murit la anestezie. Pe durata evenimentelor eroice de la
București și-a folosit întreaga știință ca să trateze vînătăile și zgîrieturile participanților la
lupte.
Trăiește o vreme la comun cu revoluționarii și participă la actele politice care aveau să-i
facă pe turci și pe ruși să rîdă. E exilat odată cu toată lumea și e nevoit să trăiască din
medicină la Istanbul.
Cînd revine în țară, constată că țara e mai bolnavă decît pacienții lui și decide să intre în
politică. Acceptă funcții publice la Justiție și Interne, se ocupă, împreună cu Carol Davila,
de înființarea Școlii Naționale de Medicină și Farmacie din București. E numit de două ori
prim-ministru și ajunge la un moment dat președintele Senatului.
Nicolae Kretzulescu a avut o contribuție discretă, dar profundă la civilizarea și

însănătoșirea poporului român, pentru care a creat instituții de igienă publică și
corporală. A fost făcut președinte al Academiei Române fără ca pentru asta să mintă, să
copieze sau să fure cineva.
Odobescu și femeia fatală

Zoom
Pe Alexandru Odobescu revoluția de la 1848 l-a prins la 14 ani. Deși firea lui de poet îl
îndemna să țină cu răsculații, calitatea de fiu al colonelului Odobescu l-a țintuit în casă.
Colonelul Ioan Odobescu nu era doar tatăl lui Alexandru, ci și părintele armatei
naționale române, înființată la 1830 prin schimbarea uniformei, a salutului și a
archebuzelor medievale care, atunci cînd reușeau să tragă, doborau nu atît dușmanul,
cît pe trăgător.
În acele zile fierbinți, în care Bălcescu, Rosetti și Goleștii fugeau în zigzag, iar vajnica
armată română încerca să-i prindă în cătare, Ioan Odobescu dădea ordine bateriilor să
țintească mulțimea. Mai mult, în timp ce fiul își vedea idealurile sfîșiate și idolii prigoniți,
tatăl aresta guvernul provizoriu și pregătea victoria contrarevoluției. Din fericire, Ana
Ipătescu și-a lăsat un sîn la vedere și s-a pus în fruntea mulțimii care i-a eliberat pe
miniștrii bonjuriști, lăsînd cale liberă istoriei și iubirii.
Alexandru Odobescu a făcut studii strălucite la București și la Paris. A fost atras de

știință, de literatură și de cîteva femei fatale, de unde i s-a tras și moartea. Pînă atunci,
însă, a inundat librăriile cu o operă vastă, ale cărei frînturi le-am întîlnit cu toții în
manualele de gimnaziu. Nu se poate spune cu exactitate dacă a scris mai mult decît a
citit sau dimpotrivă, dar cantitatea a fost una din obsesiile sale.
Familia sa deținea terenuri agricole nesfîrșite în Teleorman, așa că viața i-a fost încărcată
de bunătăți. Prima dintre ele a fost Alexandra Prejbeanu, fiica contelui Pavel Kiseleff, pe
care Odobescu a luat-o de nevastă, așa cum iei din cutia cu fondante, cu degetul mic
ridicat, bomboana cea mai mare.
În paralel cu viața literară, științifică și mondenă, Alexandru a dus o activitate politică de

contemplație, încurajîndu-i de pe margine pe actori. La Paris i-a cunoscut pe refugiații
pașoptiști și a căzut în admirația lor, rănindu-se doar ușor la cap. Asta i-a permis să
păstreze o distanță prudentă față de tot ce a însemnat politică angajată.
Cu toate astea, Cuza l-a făcut ministru la Culte și Instrucțiune Publică și apoi ministru al
Treburilor Străine. Membru în multe comitete interne și internaționale, Odobescu a dus-
o din demnitate în demnitate pînă în 1892, cînd a întîlnit-o pe Hermiona Keminger, o
profesoară de geografie care i-a predat, se pare, lecții fierbinți de biologie.
Diferența de vîrstă e prea mare (30 de ani), iar Alexandru are de ales între două tipuri de
răcire: a relației sau a lui. Alege morfina, în 1895.
Moş Ion Roată şi nesimţirea

Zoom
Într-un bordei din cătunul Velnița, sub umbra deasă a codrilor Vrancei, a văzut cu greu
lumina zilei pruncul Ion, fiul țăranilor clăcași Constantin și Măriuța Roată. La 1806,
Moldova arăta o sălbăticie rară. Erau atîtea rîpe și hățișuri, încît oamenii plecați la rîu sau
la moară nu găseau întotdeauna drumul de întoarcere în sat sau, dacă-l găseau, îl
găseau ocupat de lupi. Viața era pe atunci scurtă și e de înțeles de ce Ion Roată s-a grăbit
să-și adauge particula “moș”.
Țăranii munceau crîncen și fără orizont. Foamea, frigul și sărăcia i-au ascuțit lui Ion nu
numai pomeții, ci și mintea, așa că eroul nostru a lăsat-o mai moale cu truda, așteptînd
ca destinul să-i facă o ofertă pentru istețime. Bun de gură, vesel și chibzuit, Ion Roată a
ajuns în scurtă vreme un fel de filozof popular foarte căutat la nunți și botezuri. Cînd doi
țărani stăteau să se omoare cu sapele pentru un braț de fîn, Ion lămurea împărțirea
fînului. Sau, dacă ajungea prea tîrziu, organiza înmormîntarea.
Pe toată durata legendei sale a fost analfabet, fiindcă prima școală sătească din
regiunea Vrancei s-a deschis cînd el avea 62 de ani.
În 1857, Ion Roată e ales deputat în Divanul ad-hoc al Moldovei. Faima lui, clădită pe
vorbe de duh și pe un înverșunat spirit de dreptate, crește repede și, în scurtă vreme,
mărimile țării încep să-l ia în calcul. Spătos, mustăcios, îmbrăcat cu haine din vremea
dacilor, Ion Roată știe să ridice moralul plebei și amestecă cu mare iscusință unirea
principatelor cu împroprietărirea țăranilor. Kogălniceanu îl admiră. Ambasadorul reginei
Victoria îl invită la ceai. Mai tîrziu, domnitorul Cuza se sfătuiește cu el. Cînd se lasă seara,
Ion Roată o pornește cu căruța spre cătunul lui din Vrancea.
Moș Ion Roată s-a luptat pentru drepturile clăcașilor fără zăbavă și fără prea mare
succes. În urma jalbelor pe care le-a tot trimis către stăpînire a fost chiar arestat. A fost
eliberat, dar apoi a fost prigonit de boieri. În 1882, înainte ca Kogălniceanu să se
hotărască să-i acorde un ajutor viager, Moș Ion Roată moare într-o sărăcie lucie ca o
medalie.
Eroul Manolache Epureanu, cel iute la

așternut
Zoom
Emanoil Costache Epureanu a fost fiul vornicului Ioan Epureanu, un boier cu mare
dragoste de struguri, ai cărui strămoși se zice că ar fi luptat umăr la umăr cu Ștefan cel
Mare, dacă domnitorul n-ar fi fost așa de scund.
Manolache a fost un copil supradotat. Înzestrarea lui principală s-a arătat mai mult
dinspre partea minții, deși printre servitoarele de la conac umbla vorba că domnișorul a
arătat înzestrare și dinspre alte părți.
Școala primară a făcut-o la Heidelberg, gimnaziul la Gottingen și universitatea la Berlin.

Cînd a obținut doctoratul în drept la Jena, abia împlinise 19 ani și vorbea germana cu un
impecabil accent moldovenesc. S-a întors în țară în 1840, aducînd cu el un bagaj de
cunoștințe prea avansate pentru stadiul Moldovei. Așa că, în lipsa interlocutorilor,
Manolache obișnuia să vorbească singur de-a lungul și de-a latul moșiilor sale, urmărit
de cîrduri de copii, de cîini și de gîște.
Era un bărbat frumos, înalt și cu trecere la slujnicuțe. În cei opt ani cît a stat în
așteptarea revoluției de la 1848 a reușit să dea, pe tărîmul iubirii, o explicație tehnică
numelui Epureanu.
Manolache a făcut Revoluția așa cum au făcut-o toți revoluționarii moldoveni, adică
semnînd proclamația de la Iași între ciorba de ciocănele și sărmăluțele în foi de viță,
luptînd apoi crîncen cu piftia și cu murăturile, pentru ca, la final, să cadă răpus de
picoteala amiezii, cea care prevestește cafeluța. Cînd le-au bătut dorobanții la ușă, eroii
progresiști sforăiau pe cîmpul de bătălie, acoperit de cadavre de miel, iepure și cocoș.
A fost arestat și trimis în exil la Înalta Poartă, dar a reușit să evadeze, împreună cu
Alexandru Ioan Cuza, cu sprijin de la viceconsulul englez din Brăila. Imaginați-vă ce
bogății trebuie să fi zăcut pe aceste teritorii, dacă regina Victoria avea un diplomat
permanent la Brăila!
Viața pașoptistă a lui Manolache a continuat în Transilvania și apoi la Cernăuți. Practic,

din punct de vedere revoluționar, a putut fi martor la toate tipurile de eșec.
Unirea îl prinde pe Manolache bînd din Milcov, vrînd să-l sece dintr-o sorbire. E numit
prim-ministru ba în Moldova, ba în Țara Românească. Uimitoarele lui cunoștințe juridice,
inutilizabile într-o țară încă dominată de dropii, i-au adus mai toate demnitățile, cu
excepția tronului.
Manolache a fost președintele Adunării Constituante care a făurit Constituția cerută de
Carol I. A fost deputat, senator, ministru al Justiției, ministru de Interne, ministru al
Lucrărilor Publice, ministru de Finanțe și de încă două ori prim-ministru al României. A
reformat fiscul, a secularizat averile mănăstirești, a echipat armata. Cînd și cînd i-a
raportat principelui Carol în germană și se zice că, fără să audă acel accent moldovenesc
al lui Mihalache, suveranul n-ar fi rîs niciodată în viața lui.
Emanoil Costache Epureanu a fondat două partide. Cînd n-a mai putut moderniza țara
din Partidul Liberal, a trecut pîrleazul și a modernizat-o din Partidul Conservator.
Un boier cu ciocul mic

Zoom
Istoria i-a selectat mereu pe bărboși, pe nebuni, pe cei puși să facă tărăboi, pe oamenii
care, cu vorba, cu fapta sau cu înfățișarea, au stîrnit în ochiul știutorilor de carte un licăr
de interes. Agitații, pitoreștii, cei care au produs zgomot prin frecare cu epoca lor s-au
bucurat de glorie postumă. Ceilalți – oamenii cu simțul ridicolului – au îngroșat paginile
unei istorii nescrise și uitate pînă și de rude.
Vasile Boerescu a avut timiditatea țăranilor din Cîmpia Dunării, deși s-a născut pe Dealul
Spirii, cea mai înaltă realizare geografică a Bucureștiului. Cuminte și ascultător, nu și-a
supărat niciodată părinții, iar profesorii de la Colegiul “Sfîntul Sava” își amintesc cu greu
de el. Avea darul de a se face neobservat de prieteni, de a trece nebăgat în seamă de
colegi, de a fi invizibil în mijlocul evenimentelor de orice fel. Cariera lui ar fi fost
spectaculoasă dacă ar fi făcut caz de ea, dar Vasile s-a ferit să-și deconspire succesele.
Și-a luat licența și doctoratul în drept la Paris, a fost profesor, rector și decan al Facultății
de Drept și al Universității București. A fondat și a condus ziare, s-a implicat în reforma
învățămîntului, a fost ministru și înalt funcționar în mai toate guvernele de după Mica
Unire, a reprezentat România la conferințe și convenții internaționale, acolo unde s-a
stabilit destinul principatelor și unde o frază bine pronunțată putea atîrna cît un secol de
istorie.
Vasile Boerescu a comis toate aceste fapte într-un secret absolut. Cu modestie și cu
discreție, el a stat mereu în afara unghiului de observație al posterității și s-a tîrît, practic,
pe sub pervazul notorietății. A avut biografia mai consistentă decît a multor pașoptiști, a
sprijinit Revoluția și Unirea mai tare decît alții, a servit guvernele țării cum puțini au
reușit s-o facă, dar n-a dat interviuri și nici nu și-a făcut PR. Vasile Boerescu pare că s-a
strecurat întreaga viață pe lîngă pereți, amestecîndu-se cu umbra aruncată de
evenimente. Întreaga lui activitate, îngropată într-o modestie patologică, are aparența
unui sanatoriu personal, în care s-a refugiat un mare patriot.
Totuși, există un moment sonor – singurul – în viața lui tăcută. Într-o ședință secretă a
Adunării Elective din Țara Românească, ținută pe 24 ianuarie 1859, într-o liniște care
începea să devină stînjenitoare, deputatul Vasile Boerescu s-a ridicat în picioare și a
propus alegerea lui Cuza pe tronul de la București. Toată lumea a respirat ușurată, votul
a fost unanim, iar noi mergem azi la Iași fără pașaport și datorită acelei împrejurări.
Învingătorul de la Plevna a luptat de

acasă
Zoom
Marile elanuri civice ale veacului al XIX-lea n-ar fi fost posibile fără intervenția militarilor.
Mulți ofițeri purtau pe atunci un fel de blană în partea de jos a feței, dar aproape toți
purtau în suflet un amestec de confuzie și fanfaronadă, adică idealul național. Fără
bățoșenia patriotică a castei cu pinteni și fireturi, Marea Unire și Războiul de
Independență ar fi fost două încercări reușite de a-i enerva pe turci și pe ruși.
Generalul Ioan Emanoil Florescu a murit în patul lui, fără să tragă un foc pe cîmpul de
luptă, dar înainte de asta a inventat armata care i-a învins pe turci la Plevna.
Născut în 1819, Emanoil a corespuns generației pașoptiste, însă a studiat revoluția de pe

partea cealaltă a baricadei. De mic copil i-au plăcut războaiele. A luptat la început cu
profesorii de la Colegiul “Sf. Sava”, care l-au înfrînt la latină și la muzică. Apoi a purtat
bătălii grele la Saint-Cyr, unde i-a învins la trîntă românească pe toți colegii de dormitor.
La absolvire, Emanoil avea în Paris reputația unui cuceritor, chiar dacă purta în inimă
cîteva răni erotice ușoare.
A fost aghiotant al domnitorului Gheorghe Bibescu între 1842 și 1848, ministru de
Război și șef al Marelui Stat Major în vremea lui Cuza. Carol I l-a numit ministru de
Război între 1871 și 1876.
Ioan Emanoil Florescu a fost un general-filozof cu vocație pragmatică, o minte care a

lipsit cinci secole la rînd armatei române. Felul în care a organizat acel haos care se
numea oastea țării îl pune cu mult înaintea unor vedete ale istoriei militare mondiale,
fiindcă Emanoil al nostru a plecat de la nimic. A înființat Arsenalul armatei, a unificat
regulamentele militare, a elaborat și a aplicat legi care organizau trupa, a înzestrat
artileria de cîmp cu tunuri Krupp, a pus pe picioare unitățile de geniu, a inventat
herghelia de la Nucet pe care aveau să călărească roșiorii la Grivița și la Smîrdan, a scris
codul justiției militare, a pus la punct planul de invazie a Transilvaniei și de eliberare a
ardelenilor de sub ocupația habsburgică, în fine, a făcut cam tot ceea ce nu se făcuse
pentru armată de pe vremea lui Gelu, Glad și Menumorut. Dacă i-ar fi știut opera,
Clausewitz s-ar fi sinucis de invidie.
Te-ai fi așteptat ca o minte atît de bine înarmată să conducă operațiunile în Războiul de

Independență, dar n-a fost așa. Generalul Ioan Emanoil Florescu a fost îndepărtat de la
comanda militară în 1876 pentru că politicienii l-au denigrat în fața regelui Carol.
Așa că s-a retras în lumea scrisului și ne-a lăsat să băltim, pentru următoarele secole, în
convenabila noastră neputință militară.
Ion Ionescu de la Brad, un copac al

revoluției agrare
Zoom
Printre eroii zgomotoși ai epocii pașoptiste stă pitit un om modest și la locul lui, o figură
timidă, dar profund folositoare veacului al XIX-lea. Ion Ionescu de la Brad a fost un
agronom de treabă, care, dacă nu era contemporan cu atîta zbucium național, ar fi trăit
și ar fi murit cu sîrguința cuminte a băieților buni.
S-a născut în 1818, undeva în Moldova, într-o atmosferă de tristețe primitivă, glazurată
cu noroaie și scaieți, căreia lumea îi zicea, luînd în calcul și cele cîteva cocioabe, Roman.
Tatăl lui, preotul Isăcescu, avea o meserie căutată, care ilustra cu îngrijorare, prin
numărul mare de parastase și înmormîntări, starea sănătății publice la nord de Milcov.
Ion Ionescu de la Brad a optat pentru o carieră de tehnocrat, urmînd, mai întîi la
Academia Mihăileană în Iași, apoi la Paris, științele agricole. Înalt de aproape doi metri,
plăcut la înfățișare, competent în materie de altoiuri, irigații și bălegar, reținut și molcom
ca un prînz cu sărmăluțe moldovenești, eroul nostru a fost remarcat de grupul tinerilor
fii de boieri români care își muiau în șampanie noile idealuri ale românimii moderne.
Kogălniceanu, Bălcescu, Alecsandri și Negri l-au smuls din studiile lui horticole și l-au
înșurubat în inima revoluției, însărcinîndu-l cu reforma agrară, cea care ducea greul
emancipării sociale și cea de la care au pornit, deopotrivă, entuziasmul și înfrîngerea.
Cu o seriozitate nemaiîntîlnită în acea epocă exaltată, Ion s-a pus pe treabă și, în cîțiva
ani de muncă revoluționară, a reușit să se facă arestat de armata otomană, trimisă la
București să tragă concluziile revoluției. După înfrîngere, tînărul agronom s-a perindat
prin Transilvania, unde a studiat rotația culturilor româno-maghiare, apoi s-a abandonat
exilului turcesc. În cei opt ani petrecuți pe teritoriul Înaltei Porți, Ion Ionescu de la Brad a
făcut minuni cu agricultura sultanului. I-a învățat pe spahii să cultive grîu, orz și pepeni în
deșert, a înființat ferme-model în Thessalia, a făcut din cîțiva viziri mari producători de
legume, a pus pe picioare școli agronomice, a scris zeci de studii horticole și a compus o
monografie despre agricultura Dobrogei.
După exil, s-a dedicat răsadurilor, plivitului și secerișului în ferma model de la Brad,
văzîndu-și de meseria lui cu modestie și talent. A predat la Academia Mihăileană și a
răspuns ori de cîte ori Cuza, Carol sau urgențele agrare l-au chemat.
S-a stins cu discreție într-o seră exotică din incinta fermei sale model, plîns de mai multe
soiuri îmbunătățite de orz furajer. Opera sa științifică a contribuit la creșterea
productivității agricole mai mult decît adunările de la Blaj și de la Islaz luate la un loc.
Edgar Quinet, salvatorul-robinet

Zoom
După înfrîngerea revoluției pașoptiste, micile principate românești trăiau din plin
sentimentul abandonului istoric. Coclaurii, noroaiele, dropiile și scaieții deplîngeau,
alături de elita progresistă, lipsa unui proiect de țară capabil să reînsuflețească insulițele
de latinitate scufundate în marea turco-austriaco-slavă.
Proiectul de țară n-a întîrziat să apară. Cu ajutorul tulburelului din podgoriile babacilor,
tinerimea revenită din exil a descoperit posibilitatea unirii Moldovei cu Țara Românească
într-un context european pus pe schimbare. Numai că o asemenea faptă nu putea fi
concepută fără sprijin extern.
Revoluționarii cu dare de mînă și-au pus atunci chimirele la bătaie și au strîns fonduri
pentru propagandă. Parisul a început să se umple de comitete de sprijin, de reviste
românești traduse în franceză, de pliante, de afișe, de conferințe și de întîlniri politice.
Toate pilele, toată rețeaua de relații a studenților bonjuriști, toate scrisorile de amor,
toată buna impresie lăsată de boieri în cazinouri și saloane au fost puse să lucreze
pentru cauză. Dar nu era de ajuns. Era nevoie de angajarea unor voci franceze, a unor
figuri cu trecere europeană, a unor grei pe care lumea i-ar fi ascultat.
Așa ajungem la Edgar Quinet, francezul care ne-a dat o stradă în București fără ca
taximetriștii să știe de ce. Pe la 1850, Quinet trăia cu intensitate gloria de scriitor, filozof
și revoluționar, propovăduind libertatea națiunilor. Alături de Jules Michelet și de poetul
polonez Adam Mickiewicz, el exprimă elanul progresist al epocii, în aplauzele studențimii
europene. Printre cei care își înroșeau palmele de admirație la Collège de France se
număra și focoasa Hermione Asachi, fiica lui Gheorghe Asachi. Clădită la trup după toate
acele reguli moldovenești care i-au făcut pe turci, pe tătari, pe ruși și pe austrieci să tot
revină la Iași, Hermiona l-a subjugat pe Edgar la modul cel mai turcesc cu puțință.
Filozoful a îmbrățișat cauza principatelor începînd, așa cum era de așteptat, cu
Hermiona.
Exilat la Bruxelles și întreținut de noua sa iubită, Edgar Quinet s-a pus în slujba unirii. A
publicat în marile periodice pariziene texte memorabile despre latinitatea micului trib de
la gurile Dunării, a scris petiții și a convins marile puteri. Congresul de pace de la Paris,
din 1856, a fost influențat de studiul dedicat de Quinet principatelor și a acceptat ideea
unui stat independent subcarpatic.
Contribuția lui Quinet a fost atît de mare, încît faptul că I.C. Brătianu și-a vîndut moșia ca
să-i achite drepturile de autor rămîne un act patriotic trecut cu vederea.
Catargiu și mulțimea
Zoom
Numele Catargiu n-a pierit odată cu împușcătura din 1862. Acela a fost Barbu Catargiu.
Lascăr Catargiu, dimpotrivă, n-a fost nimerit de gloanțele reacțiunii și a reușit să rămînă
în viață pe toată lungimea secolului al XIX-lea, un secol în care mîna asasinilor a tremurat
mai mult ca în următorul.
Fără nici o legătură de rudenie cu Barbu, Lascăr era un patriot bondoc, coborît dintr-un
lung șir de boieri moldoveni rotunzi și mici de statură, a căror rezistență la tătari și la
băutură era cunoscută de-a lungul Siretului. Familia sa avea podgorii întinse, care
puteau îmbăta Rusia la un singur cules, și turme din care cotropitorii au putut fura două
secole la rînd fără să se observe. O astfel de bogăție, consolidată de recoltele de grîu,
dropii și iepuri de cîmp, adunați odată cu holdele, a făcut din Lascăr Catargiu cel mai
important conservator al veacului.
În politică a intrat de mic, primind încredințări pe măsura forței sale fizice ieșite din
comun. A fost prefect, pîrcălab, ministru de Interne, agă al Poliției și a fost chemat
oriunde autoritatea avea nevoie de un brînci. Revoluția de la 1848 l-a obligat să stea o
vară cu doctrina în două luntri și să se dea cu progresiștii în timp ce îi privea cu ochi de
jandarm. A revenit repede pe baricada regimului și a continuat să servească statul cu
rîvna unui răzeș care-și îngrașă gîsca.
Unionist, dar adversar al lui Cuza, a pus piatra de temelie a monstruoasei coaliții și,
alături de C.A. Rosetti, a pus în operă abdicarea din 1866. Rolul lui în aducerea pe tron a
lui Carol I și sprijinul acordat apoi monarhiei sînt decisive. Lascăr Catargiu a ocupat, prin
rotație, cam toate funcțiile pe care i le putea oferi un mic stat amărît și țîfnos de la gurile
Dunării. A fost de patru ori prim-ministru, de cinci ori ministru de Interne, de două ori
președinte al Adunării Deputaților, o dată ministru de Externe și o dată ministru de
Război. Istoria modernă a României îi datorează menținerea pe tron a principelui Carol.
Cînd mulțimile dădeau cu pietre în geamul palatului domnesc, iar tînărul Hohenzollern
își îndesa epoleții în cufăr, hotărît să-și ia tălpășița, Lascăr Catargiu a dat buzna peste
Majestatea Sa și i-a strigat de la obraz: “Aiasta nu se poate, Măria Ta, fiindcă așa se
pierde țara!”. Apoi a făcut un guvern puternic, i-a anunțat pe manifestanți că “eu nu voi
permite ca ulița să facă legi” și a dus la bun sfîrșit un mandat de patru ani căruia și azi îi
sîntem datori.
Lascăr Catargiu a murit în 1899, în patul lui, la 75 de ani, lăudat de Caragiale și de Titu
Maiorescu. Opera lui politică e atît de temeinică, încît nici pînă azi n-am reușit s-o
distrugem complet.
Glonțul lui Barbu Catargiu

Zoom
Lui Barbu Catargiu a fost cît pe ce să-i treacă glonțul pe la ureche. Dar glonțul i-a trecut
prin cap, traversîndu-i creierul dinspre ceafă spre frunte. Mîna istoriei a tremurat atunci,
iar destinul eroului nostru s-a prăbușit, împreună cu trupu-i muritor, la picioarele
prefectului Bibescu, în a cărui trăsură avusese imprudența să se suie.
Barbu Catargiu s-a născut în 1807, într-o familie înrudită cu Brâncovenii, cam la fel de
înstărită, dar cu decapitări mai puține. După vîrstă, aparținea generației pașoptiste, aripa
matură. Cu toate astea, Barbu s-a ținut departe de ideile rebele, alegînd, nu se știe de ce,
tihna și averile doctrinei conservatoare.
În 1825 își începe studiile la Paris, cu acea sete de cunoaștere a boierilor munteni pe
care șampania putea arareori s-o stingă. Studiază, pe rînd, literele, dreptul, istoria,
filozofia și economia politică, adică toată materia cerută cuiva care urma să țipe la
rîndași din caleașcă. Cu acest bagaj de cunoștințe, din care atîrnau discret sutienele
cîtorva balerine de la Opera Franceză, Barbu revine la București și se lasă pradă
nepotismelor. Sinecurile vin una după alta, așa cum vin seratele protipendadei și
încasările de la moșie.
Cînd briza revoluției de la 1848 începe să miște draperiile grele ale palatelor Suțu și
Ghica, Barbu Catargiu ia trenul spre Viena, lăsîndu-i pe alde Bălcescu și Magheru să
renunțe la petreceri. El vizitează Austria, Franța și Anglia în timp ce revoluționarii învinși
își savurează exilul în Asia Mică.
Barbu Catargiu se întoarce la București în momentul în care Barbu Știrbei, colegul său
de aventuri pariziene, e ales domn al Țării Românești. E numit judecător la Înalta Curte
de Justiție și judecata lui cu privire la destinul țarii începe să se limpezească. Barbu
Catargiu se simte atras de unire în sens politic și național, nu doar trupesc, așa cum se
simțea pe vremuri. Duce o intensă activitate politică, mînuiește sfori, trage scaune de
sub rivali și devine liderul partidei conservatoare. Cum-necum, ajunge președintele
Consiliului de Miniștri în domnia lui Cuza și se apropie de celebrul foc de pistol.
Barbu Catargiu a fost asasinat, se zice, din cauza reformei agrare, la care el s-a opus cu
toată puterea moșiilor lui. El a murit, totuși, din cauza glonțului tras de la distanță mică,
prietenească, așa cum sînt trase gloanțele norocoase ale istoriei.
Costache cel liniștit

Zoom
Costache Negruzzi s-a născut, a trăit și a murit înconjurat de pașoptiști. Avea pașoptiști
rude, avea pașoptiști prieteni, avea pașoptiști dușmani. Era atîta pașoptism în aerul pe
care îl respira, încît a simțit nevoia ca el, personal, să nu contribuie cu nimic la revoluție.
I-a lăsat pe ceilalți să facă tot, văzînd că adaosul lui ar fi inutil. Asta i-a pus la dispoziție o
libertate totală și un timp liber nelimitat.
Costache s-a născut în 1808, undeva pe malul Prutului, într-un sat din care urșii își
alegeau nevestele. Gerul, seceta și lăcustele erau principalele sărbători ale vieții în
pustietate. Cu toate astea, lupii nu se arătau deloc prin gospodării, pînă nu plecau tătarii.
Tatăl lui Costache era un răzeș care se îndeletnicea cu pusul capcanelor, și așa reuși într-
o zi să-și facă rost de soție. Apoi, și-a făcut rost de titlul de paharnic, iar familia Negruzzi
a intrat în lumea ghiftuită a boiernașilor de țară, pîndiți de gută, de ciroză și de hoții de
drumul mare.
Costache a fost dat pe mîna unor dascăli greci la Iași, de la care a trebuit să fugă ca să
poată învăța românește. Pe la 1820, Iașiul începea să se lase cuprins de ideile și flăcările
Eteriei, iar Costache și ai lui s-au retras în Bucovina, la adăpost, ca să nu-i încurce pe
revoluționari.
La Chișinău îl cunoaște pe Pușkin, de la care învață limba rusă și cum poți plescăi din ea
după ce ai dat pe gît un butoiaș de vodcă. La fel procedează cu limba franceză, pe care o
folosește la sărutul franțuzesc și la primele traduceri din Prosper Mérimée.
Cînd spiritul revoluționar al Moldovei s-a stins în sărmăluțe și tulburel, și cînd armata
țarului a început să tropăie prin Copou, Costache s-a repatriat și s-a pus pe scris la
adăpostul unor slujbe îndestulătoare. Pe lîngă deputăția din Adunarea Obștească, își
mai mîngîie zilele ca primar al Iașiului. Cu Alecsandri în stînga și Kogălniceanu în dreapta,
preia direcțiunea teatrului din localitate, unde încep să se joace primele piese românești
comestibile.
Viața literară, mondenă și revoluționară a Iașiului din anii 1840 poartă amprenta acestor
trei figuri. Poezie, băutură, desfrîu și progres, toate transpuse într-o limbă franceză cu
accent moldovenesc. În dughene și băcănii liberalismul se împleticește cu rachiul și cu
hamsia, iar în crîșmele mai răsărite ideile dezrobirii plîng cu lacrimi de șampanie pe
umerii goi ai damelor de consum.
Costache Negruzzi fuge și de revoluția de la 1848, fiindcă era prea mare înghesuială.
Apoi revine sub domnia lui Cuza, unde scrie pînă la moarte, acoperit de liniște și de
sinecuri.
Modernizare și destrăbălări cu Conu’

Mihalache
Zoom
Marele Kogălniceanu n-a depășit niciodată, chiar urcat pe tocuri, înălțimea unui băiat de
prăvălie, iar chipul său de satir obișnuia să-i bage în sperieți pe martori. Urîțenia
extremă, pe care istoricul, publicistul, deputatul și ministrul încerca s-o mai astupe cu
barbișonul și cu ochelarii, era, însă, sursa unui farmec țipător. Piticul cu aer monstruos
strălucea în saloane, era idolatrizat de protipendadă și făcea damele să cadă pe spate.
În paralel cu teribila sa operă politică, literară și gazetărească, Kogălniceanu desfășura o
nebunească activitate amoroasă. Destrăbălat și insațiabil, bătea bordelurile noapte de
noapte, tîrîndu-i după el cînd pe domnitorul Cuza, cînd pe lăutarii palatului.
Într-un carnețel pe care-l purta în dreptul inimii, lîngă sticluța cu coniac, trăiau peste 700
de prințese ale mahalalelor, cu adresele subliniate în culori și cu indicații amănunțite
despre talentele speciale. Cum termina cu pusul țării la cale, Conu’ Mihalache sărea în
birjă și lua noroaiele Bucureștilor la rînd, ca să bată tocmai în ușa care i se părea lui că se
pupă cu sentimentele patriotice ce-i fierbeau sub curea.
Puține au fost demnitățile pe care Kogălniceanu nu le-a avut. A fost ministru de Interne,
de Externe, ministru al Agriculturii și al Lucrărilor Publice, a fost președinte al Consiliului
de Miniștri, deputat și sfătuitor al domnitorului. Toate aceste funcții i-au dat ocazia să
comită pentru țară fapte pentru care azi nu știm cui să-i mulțumim. În operațiunile de
stat, Kogălniceanu a avut geniu. Un geniu pe care ținea mereu să-l ducă imediat la femei,
ca să-i scadă fierbințeala.
Dinspre partea materială sînt relatări care ni-l zugrăvesc hrăpăreț, bogat și zgîrcit. Avea
cheltuieli mari cu slăbiciunile trupului, așa că a profitat mereu de pozițiile sale ca să
încheie afaceri în cîștig.
Hedonismul lui Kogălniceanu s-a manifestat și într-ale gurii. Era pasionat de bucătărie,
iar forma lui rotofeie exprima felul în care restul corpului îi înconjura stomacul.
Prînzurile, dar mai ales cinele lui însemnau pieirea unor mari cîrduri de gîște. Dar nu era
numai mîncău, ci și gastronom. Una din primele cărți de bucate moldovenești din istorie
e scrisă de Kogălniceanu împreună cu Costache Negruzzi.
Pe atunci, făuritorii de istorie mîncau și beau bine. Istoria avea și ea nevoile ei.
Costache cel liniștit

Zoom
Costache Negruzzi s-a născut, a trăit și a murit înconjurat de pașoptiști. Avea pașoptiști
rude, avea pașoptiști prieteni, avea pașoptiști dușmani. Era atîta pașoptism în aerul pe
care îl respira, încît a simțit nevoia ca el, personal, să nu contribuie cu nimic la revoluție.
I-a lăsat pe ceilalți să facă tot, văzînd că adaosul lui ar fi inutil. Asta i-a pus la dispoziție o
libertate totală și un timp liber nelimitat.
Costache s-a născut în 1808, undeva pe malul Prutului, într-un sat din care urșii își
alegeau nevestele. Gerul, seceta și lăcustele erau principalele sărbători ale vieții în
pustietate. Cu toate astea, lupii nu se arătau deloc prin gospodării, pînă nu plecau tătarii.
Tatăl lui Costache era un răzeș care se îndeletnicea cu pusul capcanelor, și așa reuși într-
o zi să-și facă rost de soție. Apoi, și-a făcut rost de titlul de paharnic, iar familia Negruzzi
a intrat în lumea ghiftuită a boiernașilor de țară, pîndiți de gută, de ciroză și de hoții de
drumul mare.
Costache a fost dat pe mîna unor dascăli greci la Iași, de la care a trebuit să fugă ca să
poată învăța românește. Pe la 1820, Iașiul începea să se lase cuprins de ideile și flăcările
Eteriei, iar Costache și ai lui s-au retras în Bucovina, la adăpost, ca să nu-i încurce pe
revoluționari.
La Chișinău îl cunoaște pe Pușkin, de la care învață limba rusă și cum poți plescăi din ea
după ce ai dat pe gît un butoiaș de vodcă. La fel procedează cu limba franceză, pe care o
folosește la sărutul franțuzesc și la primele traduceri din Prosper Mérimée.
Cînd spiritul revoluționar al Moldovei s-a stins în sărmăluțe și tulburel, și cînd armata
țarului a început să tropăie prin Copou, Costache s-a repatriat și s-a pus pe scris la
adăpostul unor slujbe îndestulătoare. Pe lîngă deputăția din Adunarea Obștească, își
mai mîngîie zilele ca primar al Iașiului. Cu Alecsandri în stînga și Kogălniceanu în dreapta,
preia direcțiunea teatrului din localitate, unde încep să se joace primele piese românești
comestibile.
Viața literară, mondenă și revoluționară a Iașiului din anii 1840 poartă amprenta acestor
trei figuri. Poezie, băutură, desfrîu și progres, toate transpuse într-o limbă franceză cu
accent moldovenesc. În dughene și băcănii liberalismul se împleticește cu rachiul și cu
hamsia, iar în crîșmele mai răsărite ideile dezrobirii plîng cu lacrimi de șampanie pe
umerii goi ai damelor de consum.
Costache Negruzzi fuge și de revoluția de la 1848, fiindcă era prea mare înghesuială.
Apoi revine sub domnia lui Cuza, unde scrie pînă la moarte, acoperit de liniște și de
sinecuri.
Glonțul lui Barbu Catargiu

Zoom
Lui Barbu Catargiu a fost cît pe ce să-i treacă glonțul pe la ureche. Dar glonțul i-a trecut
prin cap, traversîndu-i creierul dinspre ceafă spre frunte. Mîna istoriei a tremurat atunci,
iar destinul eroului nostru s-a prăbușit, împreună cu trupu-i muritor, la picioarele
prefectului Bibescu, în a cărui trăsură avusese imprudența să se suie.
Barbu Catargiu s-a născut în 1807, într-o familie înrudită cu Brâncovenii, cam la fel de
înstărită, dar cu decapitări mai puține. După vîrstă, aparținea generației pașoptiste, aripa
matură. Cu toate astea, Barbu s-a ținut departe de ideile rebele, alegînd, nu se știe de ce,
tihna și averile doctrinei conservatoare.
În 1825 își începe studiile la Paris, cu acea sete de cunoaștere a boierilor munteni pe
care șampania putea arareori s-o stingă. Studiază, pe rînd, literele, dreptul, istoria,
filozofia și economia politică, adică toată materia cerută cuiva care urma să țipe la
rîndași din caleașcă. Cu acest bagaj de cunoștințe, din care atîrnau discret sutienele
cîtorva balerine de la Opera Franceză, Barbu revine la București și se lasă pradă
nepotismelor. Sinecurile vin una după alta, așa cum vin seratele protipendadei și
încasările de la moșie.
Cînd briza revoluției de la 1848 începe să miște draperiile grele ale palatelor Suțu și
Ghica, Barbu Catargiu ia trenul spre Viena, lăsîndu-i pe alde Bălcescu și Magheru să
renunțe la petreceri. El vizitează Austria, Franța și Anglia în timp ce revoluționarii învinși
își savurează exilul în Asia Mică.
Barbu Catargiu se întoarce la București în momentul în care Barbu Știrbei, colegul său
de aventuri pariziene, e ales domn al Țării Românești. E numit judecător la Înalta Curte
de Justiție și judecata lui cu privire la destinul țarii începe să se limpezească. Barbu
Catargiu se simte atras de unire în sens politic și național, nu doar trupesc, așa cum se
simțea pe vremuri. Duce o intensă activitate politică, mînuiește sfori, trage scaune de
sub rivali și devine liderul partidei conservatoare. Cum-necum, ajunge președintele
Consiliului de Miniștri în domnia lui Cuza și se apropie de celebrul foc de pistol.
Barbu Catargiu a fost asasinat, se zice, din cauza reformei agrare, la care el s-a opus cu
toată puterea moșiilor lui. El a murit, totuși, din cauza glonțului tras de la distanță mică,
prietenească, așa cum sînt trase gloanțele norocoase ale istoriei.
Catargiu și mulțimea
Zoom
Numele Catargiu n-a pierit odată cu împușcătura din 1862. Acela a fost Barbu Catargiu.
Lascăr Catargiu, dimpotrivă, n-a fost nimerit de gloanțele reacțiunii și a reușit să rămînă
în viață pe toată lungimea secolului al XIX-lea, un secol în care mîna asasinilor a tremurat
mai mult ca în următorul.
Fără nici o legătură de rudenie cu Barbu, Lascăr era un patriot bondoc, coborît dintr-un
lung șir de boieri moldoveni rotunzi și mici de statură, a căror rezistență la tătari și la
băutură era cunoscută de-a lungul Siretului. Familia sa avea podgorii întinse, care
puteau îmbăta Rusia la un singur cules, și turme din care cotropitorii au putut fura două
secole la rînd fără să se observe. O astfel de bogăție, consolidată de recoltele de grîu,
dropii și iepuri de cîmp, adunați odată cu holdele, a făcut din Lascăr Catargiu cel mai
important conservator al veacului.
În politică a intrat de mic, primind încredințări pe măsura forței sale fizice ieșite din
comun. A fost prefect, pîrcălab, ministru de Interne, agă al Poliției și a fost chemat
oriunde autoritatea avea nevoie de un brînci. Revoluția de la 1848 l-a obligat să stea o
vară cu doctrina în două luntri și să se dea cu progresiștii în timp ce îi privea cu ochi de
jandarm. A revenit repede pe baricada regimului și a continuat să servească statul cu
rîvna unui răzeș care-și îngrașă gîsca.
Unionist, dar adversar al lui Cuza, a pus piatra de temelie a monstruoasei coaliții și,
alături de C.A. Rosetti, a pus în operă abdicarea din 1866. Rolul lui în aducerea pe tron a
lui Carol I și sprijinul acordat apoi monarhiei sînt decisive. Lascăr Catargiu a ocupat, prin
rotație, cam toate funcțiile pe care i le putea oferi un mic stat amărît și țîfnos de la gurile
Dunării. A fost de patru ori prim-ministru, de cinci ori ministru de Interne, de două ori
președinte al Adunării Deputaților, o dată ministru de Externe și o dată ministru de
Război. Istoria modernă a României îi datorează menținerea pe tron a principelui Carol.
Cînd mulțimile dădeau cu pietre în geamul palatului domnesc, iar tînărul Hohenzollern
își îndesa epoleții în cufăr, hotărît să-și ia tălpășița, Lascăr Catargiu a dat buzna peste
Majestatea Sa și i-a strigat de la obraz: “Aiasta nu se poate, Măria Ta, fiindcă așa se
pierde țara!”. Apoi a făcut un guvern puternic, i-a anunțat pe manifestanți că “eu nu voi
permite ca ulița să facă legi” și a dus la bun sfîrșit un mandat de patru ani căruia și azi îi
sîntem datori.
Lascăr Catargiu a murit în 1899, în patul lui, la 75 de ani, lăudat de Caragiale și de Titu
Maiorescu. Opera lui politică e atît de temeinică, încît nici pînă azi n-am reușit s-o
distrugem complet.
Edgar Quinet, salvatorul-robinet

Zoom
După înfrîngerea revoluției pașoptiste, micile principate românești trăiau din plin
sentimentul abandonului istoric. Coclaurii, noroaiele, dropiile și scaieții deplîngeau,
alături de elita progresistă, lipsa unui proiect de țară capabil să reînsuflețească insulițele
de latinitate scufundate în marea turco-austriaco-slavă.
Proiectul de țară n-a întîrziat să apară. Cu ajutorul tulburelului din podgoriile babacilor,
tinerimea revenită din exil a descoperit posibilitatea unirii Moldovei cu Țara Românească
într-un context european pus pe schimbare. Numai că o asemenea faptă nu putea fi
concepută fără sprijin extern.
Revoluționarii cu dare de mînă și-au pus atunci chimirele la bătaie și au strîns fonduri
pentru propagandă. Parisul a început să se umple de comitete de sprijin, de reviste
românești traduse în franceză, de pliante, de afișe, de conferințe și de întîlniri politice.
Toate pilele, toată rețeaua de relații a studenților bonjuriști, toate scrisorile de amor,
toată buna impresie lăsată de boieri în cazinouri și saloane au fost puse să lucreze
pentru cauză. Dar nu era de ajuns. Era nevoie de angajarea unor voci franceze, a unor
figuri cu trecere europeană, a unor grei pe care lumea i-ar fi ascultat.
Așa ajungem la Edgar Quinet, francezul care ne-a dat o stradă în București fără ca
taximetriștii să știe de ce. Pe la 1850, Quinet trăia cu intensitate gloria de scriitor, filozof
și revoluționar, propovăduind libertatea națiunilor. Alături de Jules Michelet și de poetul
polonez Adam Mickiewicz, el exprimă elanul progresist al epocii, în aplauzele studențimii
europene. Printre cei care își înroșeau palmele de admirație la Collège de France se
număra și focoasa Hermione Asachi, fiica lui Gheorghe Asachi. Clădită la trup după toate
acele reguli moldovenești care i-au făcut pe turci, pe tătari, pe ruși și pe austrieci să tot
revină la Iași, Hermiona l-a subjugat pe Edgar la modul cel mai turcesc cu puțință.
Filozoful a îmbrățișat cauza principatelor începînd, așa cum era de așteptat, cu
Hermiona.
Exilat la Bruxelles și întreținut de noua sa iubită, Edgar Quinet s-a pus în slujba unirii. A
publicat în marile periodice pariziene texte memorabile despre latinitatea micului trib de
la gurile Dunării, a scris petiții și a convins marile puteri. Congresul de pace de la Paris,
din 1856, a fost influențat de studiul dedicat de Quinet principatelor și a acceptat ideea
unui stat independent subcarpatic.
Contribuția lui Quinet a fost atît de mare, încît faptul că I.C. Brătianu și-a vîndut moșia ca
să-i achite drepturile de autor rămîne un act patriotic trecut cu vederea.
Ion Ionescu de la Brad, un copac al

revoluției agrare
Zoom
Printre eroii zgomotoși ai epocii pașoptiste stă pitit un om modest și la locul lui, o figură
timidă, dar profund folositoare veacului al XIX-lea. Ion Ionescu de la Brad a fost un
agronom de treabă, care, dacă nu era contemporan cu atîta zbucium național, ar fi trăit
și ar fi murit cu sîrguința cuminte a băieților buni.
S-a născut în 1818, undeva în Moldova, într-o atmosferă de tristețe primitivă, glazurată
cu noroaie și scaieți, căreia lumea îi zicea, luînd în calcul și cele cîteva cocioabe, Roman.
Tatăl lui, preotul Isăcescu, avea o meserie căutată, care ilustra cu îngrijorare, prin
numărul mare de parastase și înmormîntări, starea sănătății publice la nord de Milcov.
Ion Ionescu de la Brad a optat pentru o carieră de tehnocrat, urmînd, mai întîi la
Academia Mihăileană în Iași, apoi la Paris, științele agricole. Înalt de aproape doi metri,
plăcut la înfățișare, competent în materie de altoiuri, irigații și bălegar, reținut și molcom
ca un prînz cu sărmăluțe moldovenești, eroul nostru a fost remarcat de grupul tinerilor
fii de boieri români care își muiau în șampanie noile idealuri ale românimii moderne.
Kogălniceanu, Bălcescu, Alecsandri și Negri l-au smuls din studiile lui horticole și l-au
înșurubat în inima revoluției, însărcinîndu-l cu reforma agrară, cea care ducea greul
emancipării sociale și cea de la care au pornit, deopotrivă, entuziasmul și înfrîngerea.
Cu o seriozitate nemaiîntîlnită în acea epocă exaltată, Ion s-a pus pe treabă și, în cîțiva
ani de muncă revoluționară, a reușit să se facă arestat de armata otomană, trimisă la
București să tragă concluziile revoluției. După înfrîngere, tînărul agronom s-a perindat
prin Transilvania, unde a studiat rotația culturilor româno-maghiare, apoi s-a abandonat
exilului turcesc. În cei opt ani petrecuți pe teritoriul Înaltei Porți, Ion Ionescu de la Brad a
făcut minuni cu agricultura sultanului. I-a învățat pe spahii să cultive grîu, orz și pepeni în
deșert, a înființat ferme-model în Thessalia, a făcut din cîțiva viziri mari producători de
legume, a pus pe picioare școli agronomice, a scris zeci de studii horticole și a compus o
monografie despre agricultura Dobrogei.
După exil, s-a dedicat răsadurilor, plivitului și secerișului în ferma model de la Brad,
văzîndu-și de meseria lui cu modestie și talent. A predat la Academia Mihăileană și a
răspuns ori de cîte ori Cuza, Carol sau urgențele agrare l-au chemat.
S-a stins cu discreție într-o seră exotică din incinta fermei sale model, plîns de mai multe
soiuri îmbunătățite de orz furajer. Opera sa științifică a contribuit la creșterea
productivității agricole mai mult decît adunările de la Blaj și de la Islaz luate la un loc.
Învingătorul de la Plevna a luptat de

acasă
Zoom
Marile elanuri civice ale veacului al XIX-lea n-ar fi fost posibile fără intervenția militarilor.
Mulți ofițeri purtau pe atunci un fel de blană în partea de jos a feței, dar aproape toți
purtau în suflet un amestec de confuzie și fanfaronadă, adică idealul național. Fără
bățoșenia patriotică a castei cu pinteni și fireturi, Marea Unire și Războiul de
Independență ar fi fost două încercări reușite de a-i enerva pe turci și pe ruși.
Generalul Ioan Emanoil Florescu a murit în patul lui, fără să tragă un foc pe cîmpul de
luptă, dar înainte de asta a inventat armata care i-a învins pe turci la Plevna.
Născut în 1819, Emanoil a corespuns generației pașoptiste, însă a studiat revoluția de pe

partea cealaltă a baricadei. De mic copil i-au plăcut războaiele. A luptat la început cu
profesorii de la Colegiul “Sf. Sava”, care l-au înfrînt la latină și la muzică. Apoi a purtat
bătălii grele la Saint-Cyr, unde i-a învins la trîntă românească pe toți colegii de dormitor.
La absolvire, Emanoil avea în Paris reputația unui cuceritor, chiar dacă purta în inimă
cîteva răni erotice ușoare.
A fost aghiotant al domnitorului Gheorghe Bibescu între 1842 și 1848, ministru de

Război și șef al Marelui Stat Major în vremea lui Cuza. Carol I l-a numit ministru de
Război între 1871 și 1876.
Ioan Emanoil Florescu a fost un general-filozof cu vocație pragmatică, o minte care a

lipsit cinci secole la rînd armatei române. Felul în care a organizat acel haos care se
numea oastea țării îl pune cu mult înaintea unor vedete ale istoriei militare mondiale,
fiindcă Emanoil al nostru a plecat de la nimic. A înființat Arsenalul armatei, a unificat
regulamentele militare, a elaborat și a aplicat legi care organizau trupa, a înzestrat
artileria de cîmp cu tunuri Krupp, a pus pe picioare unitățile de geniu, a inventat
herghelia de la Nucet pe care aveau să călărească roșiorii la Grivița și la Smîrdan, a scris
codul justiției militare, a pus la punct planul de invazie a Transilvaniei și de eliberare a
ardelenilor de sub ocupația habsburgică, în fine, a făcut cam tot ceea ce nu se făcuse
pentru armată de pe vremea lui Gelu, Glad și Menumorut. Dacă i-ar fi știut opera,
Clausewitz s-ar fi sinucis de invidie.
Te-ai fi așteptat ca o minte atît de bine înarmată să conducă operațiunile în Războiul de

Independență, dar n-a fost așa. Generalul Ioan Emanoil Florescu a fost îndepărtat de la
comanda militară în 1876 pentru că politicienii l-au denigrat în fața regelui Carol.
Așa că s-a retras în lumea scrisului și ne-a lăsat să băltim, pentru următoarele secole, în
convenabila noastră neputință militară.
Un boier cu ciocul mic

Zoom
Istoria i-a selectat mereu pe bărboși, pe nebuni, pe cei puși să facă tărăboi, pe oamenii
care, cu vorba, cu fapta sau cu înfățișarea, au stîrnit în ochiul știutorilor de carte un licăr
de interes. Agitații, pitoreștii, cei care au produs zgomot prin frecare cu epoca lor s-au
bucurat de glorie postumă. Ceilalți – oamenii cu simțul ridicolului – au îngroșat paginile
unei istorii nescrise și uitate pînă și de rude.
Vasile Boerescu a avut timiditatea țăranilor din Cîmpia Dunării, deși s-a născut pe Dealul
Spirii, cea mai înaltă realizare geografică a Bucureștiului. Cuminte și ascultător, nu și-a
supărat niciodată părinții, iar profesorii de la Colegiul “Sfîntul Sava” își amintesc cu greu
de el. Avea darul de a se face neobservat de prieteni, de a trece nebăgat în seamă de
colegi, de a fi invizibil în mijlocul evenimentelor de orice fel. Cariera lui ar fi fost
spectaculoasă dacă ar fi făcut caz de ea, dar Vasile s-a ferit să-și deconspire succesele.
Și-a luat licența și doctoratul în drept la Paris, a fost profesor, rector și decan al Facultății
de Drept și al Universității București. A fondat și a condus ziare, s-a implicat în reforma
învățămîntului, a fost ministru și înalt funcționar în mai toate guvernele de după Mica
Unire, a reprezentat România la conferințe și convenții internaționale, acolo unde s-a
stabilit destinul principatelor și unde o frază bine pronunțată putea atîrna cît un secol de
istorie.
Vasile Boerescu a comis toate aceste fapte într-un secret absolut. Cu modestie și cu
discreție, el a stat mereu în afara unghiului de observație al posterității și s-a tîrît, practic,
pe sub pervazul notorietății. A avut biografia mai consistentă decît a multor pașoptiști, a
sprijinit Revoluția și Unirea mai tare decît alții, a servit guvernele țării cum puțini au
reușit s-o facă, dar n-a dat interviuri și nici nu și-a făcut PR. Vasile Boerescu pare că s-a
strecurat întreaga viață pe lîngă pereți, amestecîndu-se cu umbra aruncată de
evenimente. Întreaga lui activitate, îngropată într-o modestie patologică, are aparența
unui sanatoriu personal, în care s-a refugiat un mare patriot.
Totuși, există un moment sonor – singurul – în viața lui tăcută. Într-o ședință secretă a
Adunării Elective din Țara Românească, ținută pe 24 ianuarie 1859, într-o liniște care
începea să devină stînjenitoare, deputatul Vasile Boerescu s-a ridicat în picioare și a
propus alegerea lui Cuza pe tronul de la București. Toată lumea a respirat ușurată, votul
a fost unanim, iar noi mergem azi la Iași fără pașaport și datorită acelei împrejurări.
Eroul Manolache Epureanu, cel iute la

așternut
Zoom
Emanoil Costache Epureanu a fost fiul vornicului Ioan Epureanu, un boier cu mare
dragoste de struguri, ai cărui strămoși se zice că ar fi luptat umăr la umăr cu Ștefan cel
Mare, dacă domnitorul n-ar fi fost așa de scund.
Manolache a fost un copil supradotat. Înzestrarea lui principală s-a arătat mai mult
dinspre partea minții, deși printre servitoarele de la conac umbla vorba că domnișorul a
arătat înzestrare și dinspre alte părți.
Școala primară a făcut-o la Heidelberg, gimnaziul la Gottingen și universitatea la Berlin.

Cînd a obținut doctoratul în drept la Jena, abia împlinise 19 ani și vorbea germana cu un
impecabil accent moldovenesc. S-a întors în țară în 1840, aducînd cu el un bagaj de
cunoștințe prea avansate pentru stadiul Moldovei. Așa că, în lipsa interlocutorilor,
Manolache obișnuia să vorbească singur de-a lungul și de-a latul moșiilor sale, urmărit
de cîrduri de copii, de cîini și de gîște.
Era un bărbat frumos, înalt și cu trecere la slujnicuțe. În cei opt ani cît a stat în
așteptarea revoluției de la 1848 a reușit să dea, pe tărîmul iubirii, o explicație tehnică
numelui Epureanu.
Manolache a făcut Revoluția așa cum au făcut-o toți revoluționarii moldoveni, adică
semnînd proclamația de la Iași între ciorba de ciocănele și sărmăluțele în foi de viță,
luptînd apoi crîncen cu piftia și cu murăturile, pentru ca, la final, să cadă răpus de
picoteala amiezii, cea care prevestește cafeluța. Cînd le-au bătut dorobanții la ușă, eroii
progresiști sforăiau pe cîmpul de bătălie, acoperit de cadavre de miel, iepure și cocoș.
A fost arestat și trimis în exil la Înalta Poartă, dar a reușit să evadeze, împreună cu
Alexandru Ioan Cuza, cu sprijin de la viceconsulul englez din Brăila. Imaginați-vă ce
bogății trebuie să fi zăcut pe aceste teritorii, dacă regina Victoria avea un diplomat
permanent la Brăila!
Viața pașoptistă a lui Manolache a continuat în Transilvania și apoi la Cernăuți. Practic,

din punct de vedere revoluționar, a putut fi martor la toate tipurile de eșec.
Unirea îl prinde pe Manolache bînd din Milcov, vrînd să-l sece dintr-o sorbire. E numit
prim-ministru ba în Moldova, ba în Țara Românească. Uimitoarele lui cunoștințe juridice,
inutilizabile într-o țară încă dominată de dropii, i-au adus mai toate demnitățile, cu
excepția tronului.
Manolache a fost președintele Adunării Constituante care a făurit Constituția cerută de

Carol I. A fost deputat, senator, ministru al Justiției, ministru de Interne, ministru al
Lucrărilor Publice, ministru de Finanțe și de încă două ori prim-ministru al României. A
reformat fiscul, a secularizat averile mănăstirești, a echipat armata. Cînd și cînd i-a
raportat principelui Carol în germană și se zice că, fără să audă acel accent moldovenesc
al lui Mihalache, suveranul n-ar fi rîs niciodată în viața lui.
Emanoil Costache Epureanu a fondat două partide. Cînd n-a mai putut moderniza țara
din Partidul Liberal, a trecut pîrleazul și a modernizat-o din Partidul Conservator.
Moş Ion Roată şi nesimţirea

Zoom
Într-un bordei din cătunul Velnița, sub umbra deasă a codrilor Vrancei, a văzut cu greu
lumina zilei pruncul Ion, fiul țăranilor clăcași Constantin și Măriuța Roată. La 1806,
Moldova arăta o sălbăticie rară. Erau atîtea rîpe și hățișuri, încît oamenii plecați la rîu sau
la moară nu găseau întotdeauna drumul de întoarcere în sat sau, dacă-l găseau, îl
găseau ocupat de lupi. Viața era pe atunci scurtă și e de înțeles de ce Ion Roată s-a grăbit
să-și adauge particula “moș”.
Țăranii munceau crîncen și fără orizont. Foamea, frigul și sărăcia i-au ascuțit lui Ion nu
numai pomeții, ci și mintea, așa că eroul nostru a lăsat-o mai moale cu truda, așteptînd
ca destinul să-i facă o ofertă pentru istețime. Bun de gură, vesel și chibzuit, Ion Roată a
ajuns în scurtă vreme un fel de filozof popular foarte căutat la nunți și botezuri. Cînd doi
țărani stăteau să se omoare cu sapele pentru un braț de fîn, Ion lămurea împărțirea
fînului. Sau, dacă ajungea prea tîrziu, organiza înmormîntarea.
Pe toată durata legendei sale a fost analfabet, fiindcă prima școală sătească din
regiunea Vrancei s-a deschis cînd el avea 62 de ani.
În 1857, Ion Roată e ales deputat în Divanul ad-hoc al Moldovei. Faima lui, clădită pe
vorbe de duh și pe un înverșunat spirit de dreptate, crește repede și, în scurtă vreme,
mărimile țării încep să-l ia în calcul. Spătos, mustăcios, îmbrăcat cu haine din vremea
dacilor, Ion Roată știe să ridice moralul plebei și amestecă cu mare iscusință unirea
principatelor cu împroprietărirea țăranilor. Kogălniceanu îl admiră. Ambasadorul reginei
Victoria îl invită la ceai. Mai tîrziu, domnitorul Cuza se sfătuiește cu el. Cînd se lasă seara,
Ion Roată o pornește cu căruța spre cătunul lui din Vrancea.
Moș Ion Roată s-a luptat pentru drepturile clăcașilor fără zăbavă și fără prea mare
succes. În urma jalbelor pe care le-a tot trimis către stăpînire a fost chiar arestat. A fost
eliberat, dar apoi a fost prigonit de boieri. În 1882, înainte ca Kogălniceanu să se
hotărască să-i acorde un ajutor viager, Moș Ion Roată moare într-o sărăcie lucie ca o
medalie.
Odobescu și femeia fatală

Zoom
Pe Alexandru Odobescu revoluția de la 1848 l-a prins la 14 ani. Deși firea lui de poet îl
îndemna să țină cu răsculații, calitatea de fiu al colonelului Odobescu l-a țintuit în casă.
Colonelul Ioan Odobescu nu era doar tatăl lui Alexandru, ci și părintele armatei
naționale române, înființată la 1830 prin schimbarea uniformei, a salutului și a
archebuzelor medievale care, atunci cînd reușeau să tragă, doborau nu atît dușmanul,
cît pe trăgător.
În acele zile fierbinți, în care Bălcescu, Rosetti și Goleștii fugeau în zigzag, iar vajnica
armată română încerca să-i prindă în cătare, Ioan Odobescu dădea ordine bateriilor să
țintească mulțimea. Mai mult, în timp ce fiul își vedea idealurile sfîșiate și idolii prigoniți,
tatăl aresta guvernul provizoriu și pregătea victoria contrarevoluției. Din fericire, Ana
Ipătescu și-a lăsat un sîn la vedere și s-a pus în fruntea mulțimii care i-a eliberat pe
miniștrii bonjuriști, lăsînd cale liberă istoriei și iubirii.
Alexandru Odobescu a făcut studii strălucite la București și la Paris. A fost atras de

știință, de literatură și de cîteva femei fatale, de unde i s-a tras și moartea. Pînă atunci,
însă, a inundat librăriile cu o operă vastă, ale cărei frînturi le-am întîlnit cu toții în
manualele de gimnaziu. Nu se poate spune cu exactitate dacă a scris mai mult decît a
citit sau dimpotrivă, dar cantitatea a fost una din obsesiile sale.
Familia sa deținea terenuri agricole nesfîrșite în Teleorman, așa că viața i-a fost încărcată
de bunătăți. Prima dintre ele a fost Alexandra Prejbeanu, fiica contelui Pavel Kiseleff, pe
care Odobescu a luat-o de nevastă, așa cum iei din cutia cu fondante, cu degetul mic
ridicat, bomboana cea mai mare.
În paralel cu viața literară, științifică și mondenă, Alexandru a dus o activitate politică de

contemplație, încurajîndu-i de pe margine pe actori. La Paris i-a cunoscut pe refugiații
pașoptiști și a căzut în admirația lor, rănindu-se doar ușor la cap. Asta i-a permis să
păstreze o distanță prudentă față de tot ce a însemnat politică angajată.
Cu toate astea, Cuza l-a făcut ministru la Culte și Instrucțiune Publică și apoi ministru al
Treburilor Străine. Membru în multe comitete interne și internaționale, Odobescu a dus-
o din demnitate în demnitate pînă în 1892, cînd a întîlnit-o pe Hermiona Keminger, o
profesoară de geografie care i-a predat, se pare, lecții fierbinți de biologie.
Diferența de vîrstă e prea mare (30 de ani), iar Alexandru are de ales între două tipuri de
răcire: a relației sau a lui. Alege morfina, în 1895.
Nicolae Kretzulescu, un doctor și

jumătate
Zoom
Nicolae Kretzulescu s-a născut în 1812 într-un București plin de noroaie, de gîște și de
sacagii. A fost un fel de stră-strănepot al clanului Brâncoveanu, o dovadă vie că
decapitarea din 1714 a fost abordată superficial.
Din sipetele rămase de la strămoșul său i s-au alocat o avere liniștitoare și o educație
pariziană de zile mari.
A studiat medicina în Franța, într-o epocă în care nu erau prea multe de studiat. Pacienții
scăpau cu greu din ghearele unui abces la măsea, iar supraviețuitorii aveau de ales între
doctori și microbi. Nicolae Kretzulescu a înțeles repede că chirurgia e norocul de a te
strecura printre infecții. Arta de a mînui bisturiul avea pe atunci o aplicabilitate fără greș
pentru un român obișnuit cu practicile Ignatului.
În 1839 își ia doctoratul în medicină la Nantes. După Xenopol, e primul român cu

doctorat în medicină, la 178 de ani distanță de vălul de plagiate în care înoată medicină
azi.
Revoluția de la 1848 l-a prins medic la Colțea, unde avea de gînd să pună pe picioare o
școală de chirurgie care însă a murit la anestezie. Pe durata evenimentelor eroice de la
București și-a folosit întreaga știință ca să trateze vînătăile și zgîrieturile participanților la
lupte.
Trăiește o vreme la comun cu revoluționarii și participă la actele politice care aveau să-i
facă pe turci și pe ruși să rîdă. E exilat odată cu toată lumea și e nevoit să trăiască din
medicină la Istanbul.
Cînd revine în țară, constată că țara e mai bolnavă decît pacienții lui și decide să intre în
politică. Acceptă funcții publice la Justiție și Interne, se ocupă, împreună cu Carol Davila,
de înființarea Școlii Naționale de Medicină și Farmacie din București. E numit de două ori
prim-ministru și ajunge la un moment dat președintele Senatului.
Nicolae Kretzulescu a avut o contribuție discretă, dar profundă la civilizarea și

însănătoșirea poporului român, pentru care a creat instituții de igienă publică și
corporală. A fost făcut președinte al Academiei Române fără ca pentru asta să mintă, să
copieze sau să fure cineva.
Tinerețea lui Karl Eitel Friedrich

Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-
Sigmaringen
Zoom
Pe 20 aprilie 1839 s-a născut în localitatea Sigmaringen omul care avea să personifice
destinul modern al României, viitorul rege Carol I. Părinții i-au spus Karl Eitel Friedrich
Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, iar copiii i-au spus să se joace singur,
fiindcă nimeni nu ține minte cum să-l strige.
Karl a fost un om lipsit de strălucire, dar înzestrat cu o seriozitate înfricoșătoare. Ducea

la capăt orice treabă de care se apuca: treaba mare cu hotărîre, treaba mică cu
demnitate, alte treburi cu neclintirea absolută a unei stînci. Era riguros și disciplinat,
punctual și lipsit de fantezie, era un copil pe care nu-l putea face să rîdă decît
convingerea că acest lucru e necesar comunității.
Uriașa lui virtute, cea care își luase în sarcină să compenseze tristețea care-l învăluia ca o
manta militară, era răbdarea. Karl avea o răbdare infinită, o încredere totală în timp, o
dispoziție de a aștepta în poziție regulamentară, de drepți, întorsătura fericită a
lucrurilor. Iar lucrurile, în ceea ce-l privește și în ceea ce ne privește pe noi, s-au rezolvat
mereu de la sine, fără ca el sau vreunul dintre strămoșii noștri să se fi spetit cu munca
sau îngrijorările. Destinul modern al României, asigurat prin persoana lui Karl Eitel
Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost o norocoasă
plimbare printre evenimente, în vreme ce marii prădători ai istoriei priveau în altă parte.
Karl era mic de înălțime, dar generațiile de pitici caucazieni care alcătuiau pe atunci
masa adulților din Prusia Occidentală l-au împiedicat să facă din asta un complex. A fost
trimis la școala din Dresda, apoi la școala de cadeți din Münster, unde a descoperit că
imaginația și setea lui de nou pot fi satisfăcute pe deplin de platitudinea comenzilor
militare. Ca sublocotenent de dragoni, Karl a dus absurdul disciplinei cazone la înălțimi
care i-au făcut să amețească pe bătrînii ulani ai Prusiei. În 1857 a terminat Școala de
Artilerie și Geniu de la Berlin și rezervele de răbdare ale superiorilor mai boemi. Karl a
fost înaintat la gradul de locotenent și lăsat să-și facă de cap cu regulamentele militare și
manevrele de trupe. Înainte să epuizeze pe toată lumea, a izbucnit al doilea război
germano-danez, unde Karl s-a oferit voluntar.
A participat la asediul orașelor Fredericia și Dybbol, apărate de danezi, unde și-a pus în
valoare calmul înghețat și fanatica sa disciplină. Orașele au căzut în mîna prusacilor și
nici pînă azi nu se știe în ce măsură acest lucru i se datorează viitorului rege Carol I. A
fost avansat la gradul de căpitan, ceea ce înseamnă, judecînd după monotonia carierei
militare germane, că a cucerit singur cel puțin una din cetăți.
Primul rege al României, Filip al Belgiei

Zoom
În februarie 1866, tînărul căpitan de dragoni mic de înălțime, disciplinat și punctual ca o

pendulă, căruia destinul îi pusese la păstrare tronul României, nu avea nici o bănuială.
Istoriei nici nu-i trecea prin cap să-l bage în seamă pe Karl, iar el trăia cu pasiune, într-o
cazarmă prusacă, monotonia asfixiantă a pasului de defilare.
La 2.000 de kilometri de poligoanele lui de tir, România agoniza într-o criză de

legitimitate politică. Locotenența domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae
Golescu și Nicolae Haralambie – cei trei vulturi hoitari care au înhățat rămășițele puterii
lui Cuza – l-a propus domn pe Filip al Belgiei. Filip a refuzat, firește, fiindcă aflase că
Napoleon al III-lea avea alte socoteli, iar Napoleon al III-lea era un fel de unchi bogat și
cu toane al casei regale belgiene. Dar, înainte să refuze, cel puțin cîteva zile, Filip a
ocupat, în destinul posibil al României, locul lui Carol I.
Ce-ar fi fost România cu Filip pe tron? Acest Carol avant la lettre, fiu al regelui Leopold I
și al reginei Louise d’Orléans, avea nu doar rădăcini mai aristocratice ca ofițerul
Hohenzollern, ci și o avere orbitoare prin comparație, care făcea să pălească micul castel
acoperit cu iederă și datorii din Sigmaringen.
Filip, conte de Flandra, era mai mare cu doi ani decît Karl, mai înalt cu douăzeci de
centimetri și putem bănui că această diferență de lungime se păstra și în alte amănunte
trupești, fiindcă prințul belgian le făcea să ofteze atît pe doamnele de la curte nebăgate
în seamă de soții lor, cît și pe soții de la curte nebăgați în seamă de soții. Educat la Paris,
Bruxelles și Berlin, antrenat în saloanele marilor suverani ai vremii și obișnuit să
folosească servitori și în camera tronului cu capac, Filip avea acea finețe tipică nobilimii
extreme, compusă din lux și paloare, din plictiseală și ironie, din artă, pesimism și
dezinteres total.
Pasionat de vînătoare, dar mai mult de gonacii chipeși, Filip își folosea excepționala
înzestrare de țintaș pentru a cîștiga pariuri de precizie. Banii îi juca apoi la cărți, unde
pierdea cu o generozitate demnă de secolul Regelui Soare.
În 1865, fratele lui tocmai fusese uns pe tronul Belgiei, așa că orizontul dinastic al lui Filip
arăta la fel de negru ca ochii pajului care-l ajuta la dezbrăcat. Cînd a refuzat propunerea
de a lua tronul României a avut inteligența de a-și evalua pofta de viață. Napoleon al III-
lea s-a dovedit generos cu această decizie, iar Karl Anton de Hohenzollern, tatăl viitorului
Carol, i-a dat-o de nevastă pe fiică-sa, Marie Louise Alexandra Caroline, sora mai mică a
căpitanului de dragoni. Fata nu era o frumusețe, dar era o oportunitate. Ajutat de
zestrea înzecită de Napoleon și, poate, de excelentul vin franțuzesc primit săptămînal
din Bourgogne, Filip a putut să-i producă Mariei Louise cinci copii.
Periculoasa venire la București a lui

Karl
Zoom
În martie 1866, Karl von Hohenzollern, viitorul rege al României, o ținea langa cu
instrucția în cazărmile prusace, strigînd la recruți și lustruindu-și sabia cît era ziua de
lungă. El nu bănuia că, sub înfățișarea lui Brătianu, istoria ciocănea la ușile împăraților
lumii ca să le ia acceptul. După ce Napoleon al III-lea a fost de acord, totul a mers ca pe
roate. Wilhelm al Prusiei, Bismarck și Karl Anton de Hohenzollern au zis și ei da, fiindcă,
la urma urmei, nu era chiar de lepădat să ai pe tronul unei țări plină de grîne și de
sturioni un căpitan de dragoni instruit nemțește.
Karl a luat sfatul tatălui său drept ordin și și-a făcut bagajele. A lăsat în urmă, cu mare
regret, plicticoasele cîmpuri de instrucție și interminabilul mers în cadență. Poliția
secretă i-a procurat un pașaport fals fiindcă urma să străbată Austria, iar Prusia era în
război cu Habsburgii. Ca ofițer, putea fi capturat și împușcat, iar istoria României ar fi
mers înainte pe drumul ei cu hîrtoape și praf.
La Salzburg, tînărul prinț a intrat într-o mică aventură vamală, mult deosebită de șarjele
de cavalerie cu care era obișnuit, dar care i-a făcut inima să-i bată la fel de intens. Cînd
pasagerii au coborît din tren pentru un scurt control, Karl – care se simțea stînjenit de
hainele civile, fără pinteni, sabie și coif – a fost întrebat de vameș cum se numește. În
mintea lui, pericolul lua înfățișarea salvelor de artilerie și atacurilor la baionetă, așa că
ofițerul de dragoni era cu gîndul aiurea, cu fălcile încleștate și cu mîna pipăind la șold
după sabie. Norocul a făcut ca însoțitorul lui să fie pe fază și să strige că are de declarat
o provizie de țigări. Vameșii l-au lăsat pe tînărul erou baltă și s-au ocupat de bagajele
aghiotantului. Astfel, Karl a scăpat de arestul garnizoanei și, destul de puțin probabil, de
un pluton de execuție format din țintași austrieci.
O jumătate de oră mai tîrziu, la bufetul gării, traversa o nouă aventură. Un grup de
ofițeri habsburgici a dat buzna în încăpere și a ocupat tejgheaua. Chiar dacă era deghizat
într-un negustor de cherestea ridicol și inofensiv, Karl a observat repede că cei mai mulți
husari l-ar putea recunoaște, fiindcă frecase cu ei armamentul pe vremea păcii, luni în
șir. Atunci, istoria i-a sărit din nou în ajutor descoperindu-i vederii un ziar uitat pe masă,
pe care viitorul rege l-a putut ridica în dreptul feței, prefăcîndu-se că citește. Dacă ar fi
citit într-adevăr, ar fi aflat chiar din articolul de fond că vărul său, Filip al Belgiei și conte
de Flandra, refuzase, în favoarea lui, tronul de la București.
La Baziaș s-a îmbarcat pe un vapor austriac pe care marinarii verificau pașapoartele.

Aflaseră că prințul de Hohenzollern urmează să vină în România și țineau să-l captureze.
Brătianu, care era și el pe vapor, n-a îndrăznit să schimbe nici o vorbă cu Karl, fiindcă
deghizarea negustorului de cherestea atrăgea și singură destule bănuieli.
Dar, pînă la urmă, s-a înfăptuit debarcarea în siguranță, pe pămînt românesc, la Orșova.
Karl a fost aclamat de mulțime, și-a scris numele cu “C” și a pornit-o spre București. A
ajuns pe 10 mai, la timp ca să vadă la asfințit porcii bălăcindu-se în noroiul din fața casei
puțin aplecate care urma să-i devină palat.
Carol cunoaște Bucureștiul
Zoom
Pe 10 mai 1866, tînărul Hohenzollern se pregătea să parcurgă distanța de la Băneasa la

Mitropolie, și de la căpitan de dragoni la principe. Era o zi însorită și călduroasă, iar
praful ridicat de escortă reușea să acopere cu totul obositoarele zbierete ale mulțimii.
Oamenii ieșeau buluc pe marginea drumului, aruncau căciulile în sus de bucurie și, după
trecerea alaiului, pleca fiecare acasă cu altă căciulă. La un moment dat, o ploaie
torențială, interpretată de preoți și de popor ca semn de belșug după atîta secetă, s-a
revărsat din cer și a dat drumurilor acel farmec aparte, românesc, pe care doar
noroaiele adînci pînă la burta calului îl aveau.
Fiindcă aversa stropise și Bucureștiul, Carol a intrat într-un oraș care plutea pe mocirle,
ca o Veneție din chirpici pe marea de glod a Bărăganului. La București era primar, pe
bază de nepotism luminat, Dimitrie Brătianu. El i-a înmînat cheia orașului, iar Carol a
întrebat în franțuzește, privind în zare pe deasupra colibelor lăsate într-o rînă, unde e
acel oraș. N-a mai auzit răspunsul, fiindcă mulțimea s-a pornit iar pe urale, iar caii de la
trăsură s-au speriat și au rupt-o la goană, stropind toată asistența cu noroi. Lîngă Carol
stăteau prim-ministrul Ion Ghica și generalul Golescu, unul din nenumărații frați Golești.
Ion Brătianu, artizanul acestui import nemțesc, aștepta cu poporul și cu mitropolitul pe
treptele Camerei, la o înălțime la care mlaștina nu putea ajunge.
Pe drumul spre Cameră, Carol a întrezărit adevărul cu privire la civilizația în care

nimerise. Cîrduri de gîște pluteau pe băltoacele din mijlocul drumului, iar porcii rîmau
direct în trotuarele moi. Ici-colo ardea cîte un acoperiș de paie, aprins de la cuptor, iar
orășenii își mînau turmele de bivolițe direct pe artera principală, printre salepgii, lăutari,
cîini morți și hoți de buzunare. Carol se albise ca în fața unei ambuscade. Ca să-l mai
binedispună, generalul Golescu l-a întrebat dacă-i place vreo curcă din cele care fugeau
pe sub copitele cailor, ca să i-o taie bucătăreasa după jurămînt.
Președintele Camerei, Manolache Costache Epureanu, l-a întîmpinat cu o plecăciune

care l-ar fi mulțumit și pe sultan, iar Carol a trebuit să meargă mai departe și să-i lase pe
apropiați să-l care pe Manolache, care înțepenise de mijloc la unghi drept și nu mai
putea fi de folos ceremoniei. În prezența mitropolitului, a locotenenței domnești, a lui
Brătianu, a deputaților și a unei mulțimi care dăduse buzna, Carol a pus mîna pe
evanghelie și a spus scurt, în românește, “jur”. Apoi s-a apucat de lucru și 48 de ani nu s-
a mai oprit.
Carol și Constituția sa de fier

Zoom
Odată instalat în palatul cu aspect de fermă de porci dintr-un București ce părea alcătuit
doar din periferii, Carol I s-a pus pe treabă. Metodic, disciplinat și tipicar, fostul căpitan
de dragoni a dat milităria jos din pod și a băgat-o în Cameră, pe care a redecorat-o ca
Adunare Constituantă. L-a numit șef al Guvernului pe Lascăr Catargiu și le-a dat
românilor două luni ca să vină cu o Constituție nouă. Românii nu s-au complicat. S-au
descurcat așa cum i-au deprins nevoile de-a lungul veacului și au furat, scurt, Constituția
Belgiei. Au vopsit-o, i-au schimbat plăcuțele de înmatriculare, au adaptat-o dorințelor
noului domn și, la 1 iulie 1866, spațiul carpato-danubiano-pontic avea cea mai modernă,
mai obraznică și mai periculoasă lege fundamentală din întreaga lui existență.
Fără ca Marile Puteri să fie întrebate, Constituția României de la 1866 era, de la un cap la
altul, o declarație de independență nebunească, ce părea scrisă doar ca să-i scoată din
pepeni pe țar, pe sultan și pe ceilalți împărați. Nu mai exista suzeranitate față de Poartă,
nu mai exista controlul puterilor europene, nu mai existau obligații față de ruși și, colac
peste pupăză, era proclamată dinastia ereditară. Suveranitatea și autonomia națională
colcăiau în fiecare pagină. Erau separate puterile în stat – un stat cu guvernare
reprezentativă, aleasă prin vot cenzitar, un stat care garanta cetățenilor drepturi și
libertăți, începînd cu egalitatea în fața legii, libertatea presei și a învățămîntului și sfîrșind
cu proprietatea.
În ceea ce-l privește, Carol și-a rezervat prerogative de mic tiran oriental. El numea și
concedia Guvernul prin mișcarea degetului mic, putea mătura pe jos cu Parlamentul ori
de cîte ori i se părea că n-are bască și se putea juca cu promulgarea legilor ca mîțele
mamei lui Creangă cu motoceii. Iar ca șef suprem al armatei, nu numai că putea face
culcaturi cu diviziile după bunul plac, dar el era tipul care încheia pacea și declara
războiul.
Monarhia de la București și Republica

de la Ploiești
Zoom
În primii patru ani ai domniei, Carol al României a afișat un despotism comparabil cu

tirania arătată de Traian al Lui Însuși în epoca guvernelor Boc. Carol a dat o parte din
buget pe mîna prusacilor ca să construiască ceea ce s-ar fi putut numi atunci
“autostrada feroviară de la Roman la Vîrciorova”. Afacerea Stroussberg a fost un jaf din
clasa piscinelor în pantă, a parcurilor sătești, a pîrtiilor la cîmpie și a dosarului Microsoft.
Banii s-au dus pe apa sîmbetei, dar de arestat n-a fost arestat nimeni. Pe măsură ce
liberalii fierbeau și cereau republică, Carol cerea puteri sporite pentru el și o dotă de
300.000 de lei pe an pentru proaspăta lui soție, Elisabeta.
Între sutele de comploturi aranjate la birt, unul era cît pe ce să fie luat în serios. Oameni
în toată firea, ale căror tablouri atîrnă azi pe pereții facultăților de istorie, gînditori cu
operă politică și academică, băieți grei ca I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, B.P. Hasdeu sau
Nicolae Golescu, au pus la cale răsturnarea monarhiei cu săbii și pistoale, apelînd la
patrioți cu nume culese din viitoarea operă a lui Caragiale: Eugeniu Carada, Costică
Ciocîrlan, Guță Andronescu și tot așa.
Fiindcă războiul franco-prusac era în desfășurare, conspiratorii au stabilit să aștepte

finalul, ca să vadă dacă nu cumva alungarea neamțului de pe tron ar veni de la sine,
odată cu victoria francezilor. Numai că șeful detașamentului de la Ploiești, Alexandru
Candiano-Popescu, n-a mai avut răbdare. El a declanșat revoluția de capul lui și, pentru
o zi, a mai scos provincia din lîncezeală.
După ce și-au făcut steag și au luat revolverele cu ei, revoluționarii de la Ploiești au

ocupat prefectura și telegraful și au pus să se tragă clopotele. Cînd mulțimea s-a adunat
ca la urs, Candiano-Popescu a anunțat de la balcon că principele Carol a fost detronat,
că Golescu e în fruntea unei regențe, că Brătianu e ministru de Război și că el însuși,
Candiano-Popescu, a fost numit prefect de Prahova. Anunțul a fost citit de pe o
telegramă falsă, semnată de șeful Guvernului, Manolache Epureanu, care la ora aia
dormea buștean după un prînz greu cu morun, potîrnichi și vin de Drăgășani, fără să
viseze măcar că țara fierbe ca un ibric de cafea.
Cei trei mii de gură-cască au fost de acord cu revoluția, mai ales că prefectul a eliberat
din închisoarea orașului cîțiva bețivi, iar cîrciumile s-au animat una-două. Candiano-
Popescu a expediat telegrame către grănicerii din Predeal și către presa română din
Budapesta, dar șeful telegrafului a citit textele înflăcărate, s-a scărpinat în cap și a
anunțat Guvernul de la București.
Revoluția a fost imediat arestată cu tot cu șefi și instigatori, iar peste trei luni, toți cei 41
de prizonieri au fost declarați nevinovați și achitați definitiv.
Carol se luptă cu miticii

Zoom
Republica de la Ploiești a fost înăbușită cu bătăi pe umăr, pupături, șprițuri și mititei, dar
spiritul republican și antidinastic a continuat să frămînte birturile României. Patrioții lui
Nenea Iancu se dădeau de ceasul morții, între două țuici, pentru libertate și
independență, și asmuțeau prostimea la răzmeriță. Se dezbătea în presa vremii, în
saloane și la cafenea dacă noi, latinii, urmașii Romei și ai Sarmizegetusei, merităm să
ducem pe grumaz cizma germană a fostului ofițer de dragoni. Pe ulițele pline de noroi
ale Bucureștiului, unde înotau rațele și se tăvăleau porcii, patrula o revoluție cu pași
împleticiți, însoțită de rîsete și de lăutari.
În aproape cinci ani de domnie, Carol a înțeles că războiul cu românii e pierdut și s-a
apucat de bagaje. A publicat o scrisoare în Augsburger Allgemeine Zeitung și s-a plîns,
sub pseudonim, că tribul de la gurile Dunării nu poate fi domesticit. Carol voia să se
întoarcă “în scumpa mea patrie”, adică în războinica și pietruita Prusie. Presa română a
preluat scrisoarea, opinia publică a răbufnit, iar în bufete și ospătării s-a putut auzi, fără
întrerupere, eroicul strigăt de de luptă: “Băiete, încă un rînd!”.
Tot la tejghea, cu țoiul și cu mezelicul sub nas, învăluită în fumul de țigară, țara mai trăia
o tulburare. Războiul franco-prusac tocmai se încheiase cu înfrîngerea totală a Franței.
Or, pentru francofonia noastră daco-getică, asta era un afront care se cerea spălat cu și
mai multă bere. Spiritul francez dădea în clocot atît la Cameră, cît și în mahalale. “Vive la
France!” înlocuise de-acum obișnuitul “Hai noroc!”.
Colac peste pupăză, în toată această fierbere, Carol l-a felicitat pe împăratul Wilhelm
pentru victoria împotriva Franței și a dat un banchet în onoarea lui. Atît i-a trebuit
mulțimii. Răzmerița s-a pornit sub ferestrele palatului înconjurat de mocirle. Geamurile
au fost sparte cu pietroaie – altminteri greu de găsit. Vocea patriotului naționale a putut
fi auzită scandînd lozinci care combinau monarhia cu sfinții, cu morții și cu mama
monarhului.
Carol n-a mai stat să asculte traducerea. A scos armata în stradă și i-a rezolvat pe
francofili cam cum i-a rezolvat Bismarck pe francezi. L-a demis pe Ion Ghica din fruntea
Guvernului și și-a adunat cuferele în mijlocul salonului. A doua zi, cînd Lascăr Catargiu și
Nicolae Golescu s-au înfățișat la palat, Carol i-a anunțat că demisionează și că înapoiază
țara celor care o vor înapoiată.
Catargiu s-a albit. A înțeles că e groasă, că România va pierde sprijinul Marilor Puteri, că
haosul abia așteaptă, că totul va recădea, pentru un secol, sub dominația noroaielor și a
strigat: “Aiasta nu se poate, Măria, Ta, fiindcă așa se pierde țara!”.
A fost un noroc că principele Carol nu surzise încă de tot, așa că a putut să-l audă pe
Catargiu și să mai rămînă pe tron 43 de ani.
Carol răstoarnă scorul româno-turc

Zoom
Carol a pîndit războiul cu turcii zece ani. Ca fost căpitan de dragoni, murea de dorul
salvelor de tun și al șarjelor călare, dar condiția de domn într-o țară plină de praf și de
gîște îi oferea doar lupte civile, doar bătălii politice cu tribul înapoiat care-l aclamase la
început și care, zi de zi, între 1866 și 1877, îl voia izgonit. Cînd tunurile de la Calafat au
pus primele ghiulele pe acoperișurile din Vidin, Carol a simțit că, în sfîrșit, poate încăleca
pe destinul acestei țări mici și văicărețe, așa cum ofițerii prusaci mai încălecau, la nevoie,
pe un cal îndărătnic, rechiziționat de la localnici, dar cerut de imperativele bătăliei.
Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe, ține în Adunarea Națională un

discurs încîlcit, dar înflăcărat, în care proclamă independența României. Armata e
mobilizată în următoarele două săptămîni și e cantonată în sudul Olteniei. Pe lîngă ea se
scurge, clătinat și ferindu-se să calce în băltoace, nesfirșita armată a țarului.
Trupele rusești ajung în Bulgaria cu aere de triumf, cu obrajii roșii de la alergătură și de

la vodcă. Dar turcii, spre surpriza lor, nu evacuaseră teritoriul. Imperiul Otoman își apăra
prada. Uriașul cu picioare de lut se dovedește rapid un pușcaș cu ochi de șoim.
La Plevna, Osman Pașa sare în ajutorul popotei țarului, scoțînd din porție cîteva mii de
soldați din Ucraina și Ural. Pe 19 iulie, cînd numărul morților începe să sune a dezastru,
Marele Duce Nicolae îi cere în scris lui Carol să-și aducă armata pe malul drept al
Dunării. Pe 30 iulie, o altă telegramă de la Nicolae – de data asta disperată – îi dă de
înțeles lui Carol că războiul de independență s-a copt. Rușii cad sub tirul turcilor mai
abitir ca sub puterea beției.
Pe 16 august, țarul și ducele Nicolae îl întîlnesc pe Carol și îi încredințează comanda

supremă a trupelor ruso-române. Neamțul trage în piept aerul războiului și își amintește
aromele prafului de pușcă. Militarul din el se trezește la viața uitată de prusac și
declanșează războiul-fulger.
Cu 38.000 de soldați și 112 tunuri Krupp, el cucerește, pe 30 august, reduta Grivița. Cad
sub focul turcilor maiorul Șonțu, căpitanul Mărăcineanu și 1.000 de dorobanți veniți sub
arme direct din micile gospodării agricole din Moldova. Dar Plevna e încercuită și, în
scurtă vreme, se predă. Pe 9 noiembrie, după lupte grele, e cucerită și Rahova, o redută
în care azi se intră mai ușor, pe baza faptelor de corupție. Turcii se predau definitiv, pe
28 noiembrie, unui învingător neamț, după patru secole de luptă cu românii.
Război ușor și pace scumpă

Zoom
Pentru independența României au murit, în războiul ruso-turc din 1877-1878, zece mii
de tineri țărani. Erau mai toți flăcăi gospodari, oameni simpli și buni la suflet, cărora nu
le-ar fi trecut prin cap ideea de sacrificiu dacă n-ar fi existat acolo gaura unui glonț.
Eroii au căzut la Grivița, la Plevna, la Rahova și la Smîrdan, în timp ce eroismul a căzut,

aproape în întregime, în sarcina lui Vasile Alecsandri. Dorobanții au ajuns legendă,
sergenții au adoptat mersul șchiopătat și vestonul rupt cu decorații, în timp ce roșiorii au
devenit gară de cale ferată. Cît despre penele de curcan, ele unduiau pe pălăriile
damelor de mahala, umezite de ploi, de noroaie și de lacrimile cititorilor de poezie.
Dar morții au fost uitați repede, fiindcă independența era și nedobîndită, și cu banii luați.
Între atacul la baionetă și recunoașterea Marilor Puteri era o distanță lungă și o sumă
cam exagerată.
La 28 noiembrie 1877, Osman Pașa a hotărît să-și predea sabia. Plevna era încercuită, iar
cei 45.000 de turci rămași în viață se uitau lung la generalul român care se uita lung la
generalul lor. Mihail Cristodulo Cerchez nu avea ordin de la Carol să accepte sabia, așa
că, atunci cînd Osman i-a întins-o, el și-a ferit mîinile ca un ospătar care nu vrea bacșiș.
Apoi a încălecat și s-a întors în tabără, ca să-l întrebe pe Carol. Încă se mai auzea galopul
lui Cerchez, cînd la Osman Pașa s-a prezentat generalul rus Ganețki. Turcul, ca să nu mai
stea cu mîna întinsă, i-a dat sabia rusului, amănunt care i-a scăpat lui Sergiu Nicolaescu
în toate filmele sale de război.
După victorie, Carol i-a amintit marelui duce Nicolae de contribuția dorobanților și
căciularilor, a românilor de viță veche, care purtau suman, opinci, ițari și cușma pe-o
ureche. Zadarnic, însă. Tratatul de la San Stefano s-a semnat fără ca moartea eroică a
maiorului Gheorghe Șonțu și a căpitanului Valter Mărăcineanu să fi contat.
Patru luni mai tîrziu, la Congresul de Pace de la Berlin, I.C. Brătianu și Mihail
Kogălniceanu au vorbit cu pereții, fiindcă Germania avea alte socoteli. Franța și Anglia îl
așteptau pe Bismarck, iar Bismarck aștepta rezolvarea afacerii Strousberg.
Despre ce era vorba? Acționarii nemți care pierduseră bani în urma unei escrocherii cu
căile ferate române voiau compensații. Așa că principele Carol, care încredințase cu
mîna lui contractul liniei ferate Roman-București-Vîrciorova unei companii prusace, a
înțeles că independența României s-a promis cu sînge, dar se poate cîștiga cu bani.
Afacerea Strousberg, un tun de

fabricație germană
Zoom
Cînd Carol I a urcat pe tron, Țările Române trăiau într-o sălbăticie profundă. Un drum de
la București la Iași cu trăsura putea dura două săptămîni – în cazul în care hoții sau
haitele de lupi nu-l scurtau prin dreptul Bacăului. De la Pitești la Craiova puteai pierde
șase zile dacă nu cumva îți pierdeai bunurile personale sau viața. Jderii, vulpile, vulturii și
corbii însoțeau caravanele negustorești prin hățișuri ca un alai secret, mereu la pîndă, în
caz că pică ceva din căruță sau de pe cal. În vetrele sătești de la munte, prezența urșilor
era așa de comună, încît recensămîntul îi lua adesea în calcul.
Carol ar fi putut începe civilizarea acestor meleaguri organizînd o despădurire sau

organizînd o vînătoare. Dar, fiind neamț, a vrut s-o înceapă cu un proiect de
infrastructură.
Nu-i trecea prin cap că va sta pe tron 48 de ani, așa că s-a apucat de lucru chiar în primul
an. Modernizarea României urma să înceapă cu o cale ferată dublă, care să străbată
codrii periculoși ai Moldovei, Munteniei, Olteniei și Banatului, unind între ele cele cîteva
așezări unde seara se aprindeau focuri și oamenii sperau să nu fie sfîșiați în somn.
Industria românească nu depășise încă stadiul asamblării căruțelor și al dogăritului, așa

că principele Carol a cerut ajutorul industriei germane. Tatăl său, Carol Anton, l-a
îndrumat către Heinrich Bethel Strousberg, un magnat gras, pitic și lacom, care se
umpluse de bani din minerit, siderurgie și lucrări publice, dar mai ales din comisionarea
aristocrației care guverna lumea germană.
Strousberg a propus României o concesiune pe 90 de ani a căii ferate. Un consorțiu,

finanțat de publicul german prin acțiuni cumpărate cu dobîndă de 7,5%, urma să facă
lucrarea și să exploateze apoi calea ferată ca să-și încaseze profitul.
Kogălniceanu și alții, care visau locomotive pufăind de-a curmezișul miriștilor, tîrînd
civilizația după ele în vagoane căptușite cu pluș, au susținut proiectul cu un entuziasm
care azi ar fi interpretat de procurori. Alții, ca Cezar Boliac, au mirosit escrocheria, dar
Parlamentul a votat în octombrie 1869 concesiunea în favoarea lui Strousberg. E bine să
ne amintim, atunci cînd lucrăm la statuia lui Carol I, că asociați în consorțiu erau
principele Victor de Ratibor, principele Hohenlohe, contele Carol de Lehndorff și ducele
Ujest, nici unul născut la Făurei sau la Roșiorii de Vede.
Afacerea Strousberg s-a dovedit a fi o escrocherie. Nemții nu doar că au furat banii, dar
nici măcar n-au montat șinele corect. După țepe, scandaluri și amenințări, la capătul a
zece ani de agonie, România a reușit să răscumpere pe bani grei concesiunea și să intre
în proprietatea unor căi ferate inundabile și neterminate.
În 1878, bucata de război ruso-turc la care participaseră românii nu avea ca rezultat

decît zece mii de țărani morți la Plevna. Independența era sechestrată în biroul lui
Bismarck, iar pînă cînd România nu a achitat către acționarii germani întreaga factură a
afacerii Strousberg n-a fost lăsată să iasă.
Carol ajunge rege, iar noi regat
Zoom
La 9 septembrie 1878, cînd văduvele gospodarilor împușcați la Plevna încă nu pricepeau

care e diferența între independență și parastas, Consiliul de Miniștri al României a
hotărît ca domnitorului Carol să i se spună “Alteță Regală”. Era un mic rebranding de
situație, făcut cu speranța că nu bate la ochi, un facelift discret care avea ca scop o
poziționare mai bună în conversațiile diplomatice.
Prusia, cu toată rudenia ei, l-a lăsat pe Carol să aștepte cu cei zece mii de țărani morți în
brațe. Nu numai că n-a recunoscut independența României, dar a și vorbit cu Franța și
Marea Britanie să facă la fel. Carol a înțeles mesajul și a cerut ministrului de Finanțe să
răscumpere acțiunile germane din Afacerea Strousberg, așa încît ducii, conții și principii
prusaci care așteptau profituri din această escrocherie să le și primească.
În februarie 1880, după ce tranzacția e votată în Parlament, Marile Puteri recunosc

independența României, iar Vasile Alecsandri începe să culeagă gloria prin saloanele de
poezie, arătînd că geneația lui Peneș Curcanul a murit cu folos.
În martie 1881, Parlamentul îi dă înainte cu schimbarea de marcă. Dimitrie Ghica și C.A.

Rosetti, șefii celor două Camere, îi propun Alteței Regale să devină rege. Să devină, adică,
suveran pe viață, cu drept dinastic, cu puteri depline și cu un pachet despotic
suplimentar, oferit din partea casei în contul celor zece ani de huiduială. România
devenea regat, ceea ce însemna că logodna Țărilor Române devenea căsătorie cu acte în
regulă și cu martori internaționali. Lua naștere statul național, independent, suveran,
constituțional și oarecum european, aflat pe buza civilizației, la un pas de a cădea
înăuntru.
Tot în martie a murit țarul Alexandru al II-lea, cel din a cărui ambiție războinică se
născuse și ocazia noastră de a lupta cu Osman Pașa. Proclamarea regatului și petrecerile
populare organizate în cinstea dinastiei Hohenzollern s-au amînat, astfel, pentru 10 mai.
Se împlineau 15 ani de cînd tînărul ofițer de dragoni urca pe tron, după ce coborîse
dintr-o trăsură cu arcurile lăsate în celebrele noroaie din fața Parlamentului.
Carol și Elisabeta sînt încoronați pe Dealul Mitropoliei. Poporul e strîns roată, aerul
vibrează, dorobanții și roșiorii au uniforme de paradă, dușmanii politici se îmbrățișează,
mahalagiii plîng și se pupă cu muci. Coroanele sînt turnate din oțelul unui tun capturat la
Plevna, iar legenda acestui neamț sever și mic de statură începe să se rostogolească cu
adevărat.
Ferdinand botanistul și Elena înzestrata

Zoom
Pentru ca regatul să fie regat era nevoie, pe lîngă rege și regină, de o dinastie. Tînărul
căpitan de dragoni a luat a această misiune în serios și, cu regulamentul de succesiune
într-o mînă și cu lumînarea în cealaltă, s-a lansat într-o serie de atacuri nocturne asupra
acestei chestiuni. Dar fiica lui, Maria, a murit la 4 ani de scarlatină, iar cuplul dinastic n-a
mai putut produce prinți.
Așa a apărut în cadru Ferdinand, nepotul de frate al lui Carol. În lipsa urmașilor direcți,
legea casei Hohenzollern-Sigmaringen aloca tronul fratelui Leopold și apoi fiului mai
mare al acestuia. Dar, cum nici unul dintre ei n-a vrut să dea balurile, opera și palatele
pe noroi, holeră și păduchi, a fost ales fiul mai mic, Ferdinand.
În martie 1889, Ferdinand a fost declarat moștenitorul lui Carol, iar în aprilie a fost adus
la București ca să ia contact cu gunoaiele, cu sălbăticia și cu spiritul de trîndăvie al noii
sale țări. Ferdinand era înalt, avea ochii verzi și educația unui aristocrat. Producea
impresie în saloane cu protuberanța de sub centură, despre care domnișoarele de
onoare și cameristele erau gata să jure că era principala înzestrare transmisă fiului său,
Carol al II-lea. Ferdinand avea nu doar memoria unui elefant, ci și urechile acestui
pachiderm, fiind în stare să producă curenți de aer dacă răsucea capul brusc.
Cunoștințele lui de istorie îl puneau pe gînduri pe Pârvan, iar pasiunea pentru botanică îi
făcea să fluiere a pagubă pe Racoviță și Antipa.
De cum a călcat la curte, Ferdinand s-a îndrăgostit de Elena Văcărescu, o brunetă

deșteaptă și păroasă din suita reginei Elisabeta. Elena era un talent literar în devenire,
scoborîtoare din Iancu Văcărescu și, după standardele vremii, putea fi considerată bună
nu numai de proză. E posibil ca cele două urechi de elefant ale principelui s-o fi dus cu
gîndul și la trompă, așa că idila româno-germană a început să se consume în
apartamentele de la Cotroceni.
Carol și Elisabeta erau mulțumiți să-l vadă pe moștenitor adăpîndu-se la fîntîna cu

desfătări locale. Prințul fornăia de plăcere și bătea aerul cu urechile, răcorind pe toată
lumea din salon. Dar cînd s-a pus problema căsătoriei, Lascăr Catargiu și guvernul lui s-
au pus de-a curmezișul. Moștenitorul trebuia să ia de nevastă o prințesă străină, după
cum cerea legea, și s-o uite pe focoasa româncă.
Carol n-a avut încotro. Idila a fost curmată. Ferdinand a fost extras din îmbrățișarea
literară a Elenei și mai toată lumea, inclusiv regina Elisabeta, exilată.
Elena Văcărescu a strălucit literar la Paris, a luat de două ori premiul Academiei
Franceze, dar n-a putut să uite niciodată foșnetul erotic și răcoros al urechilor de elefant.
Regele Soare cu Nori

Zoom
Odată separat de iubita lui păroasă și deșteaptă, tînărul Ferdinand a fost dat pe mîna
pețitorilor internaționali. La mai puțin de un an de la despărțire, era cuplat cu nepoata
Reginei Victoria. Maria de Edinburgh era mai arătoasă decît Elena Văcărescu și, chiar
dacă mariajele dinastice ocoleau de obicei iubirea, se pare că nici ei nu i-au displăcut
urechile clăpăuge și fornăitul de prinț în călduri.
Carol a construit pentru cei doi însurăței Pelișorul, le-a dat pe mînă Cotroceniul, s-a
asigurat că viața lor de cuplu se consumă cu hărnicie și i-a pus sub supravegherea strictă
a poliției secrete, care-și nota de-a fir a păr amănuntele acestui eros princiar.
Între timp, asalturile românilor asupra regatului continuau cu aceeași osîrdie arătată de-
a lungul istoriei. Opoziția organiza hărțuiri și ambuscade la fel de des cum organiza
partide de vînătoare, de cărți și ospețe. I.C. Brătianu, care moderniza țara cot la cot cu
regele, nu se lăsa dus de la guvern de 12 ani. Era anul 1888, iar reacțiunea s-a încăierat
cu susținătorii Puterii chiar în fața palatului regal.
Carol a trimis jandarmii și puțin a lipsit să tragă el însuși sabia, așa cum ar fi făcut un
militar prusac adevărat, dar majordomul i-a atras atenția că nu se cade ca regele să-și
spintece supușii dacă îi poate cotonogi cu mîna Poliției.
În fine, cum la începutul anului țăranii se răsculaseră un pic – atît cît să fie puși cu botul
pe labe –, I.C. Brătianu și-a dat demisia și a predat inițiativa politică monarhului. Au
urmat douăzeci de ani de dominație regală, în care Carol i-a rotit la putere pe liberali și
pe conservatori după socotelile lui și i-a ținut laolaltă sub papuc.
Cum epoca lui Caragiale era în toi, politicienii nu oboseau să-i prezinte dramaturgului
rezervele uriașe de ipocrizie și impostură ce răzbăteau din vocea patriotului naționale.
Fără Carol care s-o țină ferm pe șine, România ar fi luat-o razna după bunul ei obicei
secular, iar Brătienii și adversarii lor s-ar fi sugrumat unii pe alții la ușa unei istorii
mărunte. Dar cu el în frunte, cu obsesia lui pentru fermitate și disciplină, Trahanachii și
Tipăteștii n-au avut încotro și, încet-încet, au ajuns să se teamă de el și să-i facă pe voie.
România a început să se scuture de scaieți, de noroi și de păduchi, iar semnele unui

început de respect se iveau atît în scrisorile Marilor Puteri, cît și în felul în care prim-
ministrul pupa mîna regelui atunci cînd era pus la Guvern.
Împușcăturile țărănești din 1907

Zoom
În 1906, în luna mai, ulițele centrale și mahalalele Bucureștiului tresăltau de lume. Carol
I, regele României, era sărbătorit pentru cei 40 de ani petrecuți pe tron în inima unui
teritoriu sălbatic, locuit de tribul îndărătnic, palavragiu și leneș de gintă latină.
Erau motive de băut. Statul român urcase în ochii Europei. Un acord secret, semnat cu
Germania și Austro-Ungaria, făcea din România aliatul militar al Puterilor Centrale.
Afacerea Strousberg lăsase în urmă o gaură financiară adîncă, dar și o cale ferată pe
care Mam’mare, Mamița și Tanti Mița puteau plimba generația domnului Goe cu biletul
la pamblica pălăriei și cu capul scos pe geam.
Comerțul cu cereale pe Marea Neagră începea să facă din Bărăgan grînarul Marilor
Puteri. Flotele comerciale ale Franței, Angliei și Germaniei ieșeau din porturile dunărene
cocoșate de porumb, sturioni și caviar. Se putea vorbi acum despre o politică școlară și
despre fundația cîtorva spitale.
Dar țărănimea, lipsită de pămînt, murea de foame și de epuizare, trudind pe moșiile

boierești. Arendașii storceau banii de șampanie franțuzească direct din sudoarea
plugarilor. Viața în satul Flămînzi depindea ba de o clacă, ba de o mierlă doborîtă cu
praștia. Așa că răscoala țărănească n-a mai putut fi ținută în frîu. În 1888, 1889 și 1900,
țăranii care cereau izolat pămînt fuseseră împușcați preventiv, dar în 1907 țara a luat
foc. Arendașii evrei din Moldova au fost fugăriți și puși să ardă odată cu conacele. Apoi,
cînd pîrjolul a ajuns în Oltenia, au primit botezul flăcării chiar moșierii mai înceți de
picior.
Guvernul conservator s-a speriat, iar Carol, care trăsese deja sabia, i-a adus la putere pe
liberali. Plutonul de execuție a fost format din Dumitru A. Sturza, prim-ministru și
președinte al PNL, Ionel Brătianu, ministru de Interne, și Alexandru Averescu, ministru
de Război. Și, pentru că veni vorba de război, asta s-a și întîmplat. Guvernul a mobilizat
armata și a asmuțit asupra vetrelor sătești 140.000 de ostași. O primăvară întreagă,
țărănimea română a fugit în zigzag, doar-doar o scăpa de plumbi și de ghiulele. Cînd
numărul morților a ajuns pe la 10-11.000, artileria a tăcut, lăsînd represaliile pe seama
ofițerilor care lucrau la pistol, din goana calului.
Reforma agrară, care trebuia să panseze rănile răsculaților, nu s-a făcut. Carol a hotărît
ca țăranii să mai stea 45 de ani în penumbra istoriei și să aștepte colectivizarea.
Armata română ia Cadrilaterul și niște

holeră
Zoom
Oricît s-au străduit mierlele, praful și scaieții să-l moleșească, pe Carol nu-l lăsau să
doarmă sabia, pintenii și ciucurii de husar care i se arătau în somn noapte de noapte.
Mîncărimea de cavalerist, pe care o simțea exact în acea parte pe care protocolul îl
obliga să se așeze, îl făcea să viseze mereu bătălii și glorie militară. Planul lui secret era o
Românie dotată cu tunuri Krupp și carabine Mauser, care să poată deveni, în urma unui
război dus nemțește, o putere regională.
Ocazia i s-a ivit odată cu războaiele balcanice. În 1912, Bulgaria, Grecia, Serbia și
Muntenegru, zgîndărite de Rusia, s-au pus cu tunurile pe sultan și au cucerit, ca prin
minune, Tracia, Macedonia și Serbia veche. Practic, turcii pierdeau întreaga Rumelie și,
cu excepția a trei cetăți prizărite, nu mai stătea nimic între artileria bulgară și palatul
Topkapî.
Cînd a fost să se împartă teritoriile, bulgarii au cerut mai mult decît au vrut sîrbii și grecii
să dea, și, cîteva luni mai tîrziu, în 1913, al doilea război balcanic își savura salvele de tun.
Bulgarii au deschis fronturi în Grecia și în Serbia și, ca să facă față acestei încleștări
frățești, au fost nevoiți să-și adune trupele din nord, care păzeau Bulgaria de români.
În chestiunea pretențiilor teritoriale românești în Balcani, Carol băgase de mult bățul

prin gard la congrese de pace și prin saloanele Marilor Puteri. Se cam știa că românii au
pus ochii pe nordul Bulgariei și că stăteau la pîndă cu arma la picior. Puterile Centrale și
Antanta se luptau în secret pe farmecele României pentru războiul mondial ce sta să
vină, așa că mai toată lumea era gata să închidă ochii la jaful teritorial pe care îl punea la
cale mireasa.
Așa că, în iulie 1913, cînd le era bulgarilor mai greu, armata română a trecut granița în
Cadrilater, avîndu-l în frunte pe regele Carol, care, înțolit ca un ofițer de dragoni, țopăia
pe armăsarul desprins din visul care-i legăna bătrînețile.
Cu excepția acelor împușcături care au culcat la pămînt vacile din gospodării și oile de pe
cîmp, în campania din Bulgaria nu s-au tras focuri de armă. Bulgarii s-au predat cu mare
voioșie, mai ales că regele lor a acceptat repede pacea și cedarea Cadrilaterului, de frică
să nu piardă Sofia.
Principalele lupte duse de români au fost cu rațele, gîștele și găinile bulgarilor. Aici se
poate vorbi de adevărate masacre. Nimic n-a fost lăsat în viață, iar martorii acelui război
spun că nu s-au luat niciodată prizonieri. Exportul de civilizație s-a văzut pe toată durata
campaniei, iar după retragerea armatei române, singurele păsări care trăiau în Bulgaria
erau vrăbiile.
Cu toate astea, armata română a avut și pierderi. Epidemia de holeră a doborît 11.000
de soldați, din care 1.600 nu s-au mai întors la coarnele plugului. Dar cu 9.400 de
convalescenți și cu Cadrilaterul în raniță, se poate spune că regele României s-a întors
acasă în cîștig.
Carol cel mare și singur
Zoom
În iunie 1914, cînd Gavrilo Princip deschidea, cu un foc de pistol, aorta arhiducelui Franz
Ferdinand al Austriei și calea spre Marele Război, regele Carol I al României gîfîia, tot mai
ostenit, la capătul celor 48 de ani de domnie.
Bătrînul prusac se plimba îngîndurat prin sălile Peleșului, apăsat de povara războiului
care plutea în aer. În condiții normale, apropierea salvelor de artilerie și atacurilor la
baionetă l-ar fi binedispus, mai ales că, de astă dată, era o încleștare generală și luptele
aveau să ajungă la toată lumea. Dar Carol avea un secret militar teribil, un fel de mînă
sucită la spate care-l împiedica să se bucure cu adevărat de perspectiva ciocnirilor
militare.
În 1883 semnase pe ascuns, împreună cu prim-ministrul Ion C. Brătianu, un tratat cu

Austro-Ungaria. Tratatul era ținut sub 99 de lacăte, a căror cheiță o purta regele la gît. Pe
document iscăliseră, sub jurăminte făcute cu cuțitul în dinți, toți prim-miniștrii care se
nimeriseră în perioadele de reînnoire: Catargiu, Sturza, Maiorescu. Pînă la focul de
revolver de la Sarajevo, foloasele acestui tratat au fost uriașe. Cu ajutorul lui, Carol a
putut ține România la distanță de amenințări, a putut s-o modernizeze și să-i lărgească
teritoriul cu trei județe bulgărești. Dar acum, tratatul împingea România împotriva
intereselor ei. Transilvania nu putea fi cerută unui aliat.
Așa că, în iulie 1914, cînd împăratul Franz Joseph al Austro-Ungariei și împăratul Wilhelm
al II-lea al Germaniei i-au cerut să mobilizeze armata și să atace Rusia, Carol a convocat
Consiliul de Coroană cu sentimentul că-și trage rudele pe sfoară. A invocat tratatul,
onoarea militară prusacă și datoria de a respecta alianțele, dar știa că întreaga țară și,
mai ales, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, fiul lui I.C. Brătianu care semnase cu nemții în
1883, voiau pe dos. Carol s-a supus hotărîrii consiliului și a acceptat să-și calce cuvîntul,
să se strice cu familia și să intre într-o dușmănie lungă cu binefăcătorii germani.
România a rămas neutră, iar bătrînul rege a rămas singur, doborît de sacrificiul
personal, frămîntat de rușine, măcinat de regrete și sufocat de ultima sa decizie.
A murit în septembrie la Sinaia, lăsînd în urmă o țară pe locul în care găsise atîtea gîște și
atîta praf.
197 Facebook
Ferdinand iese din muțenie

Zoom
Numele complet al copilului cu urechi clăpăuge care îi va urma la tron lui Carol I era, pe
la 1870, Ferdinand Victor Albert Mainrad, prinț de Hohenzollern-Sigmaringen. Părinții lui
erau două blocuri de piatră, reci și posace, pe care se plictisea, de secole, blazonul cu
cerbi și ogari al casei Hohenzollern. Ferdinand a fost al doilea din cei trei frați, cel mai
timid și mai incapabil să refuze tronul României, pe care a și căzut, pînă la urmă,
măgăreața.
Tăcut, deșirat și stîngaci ca o barză, Ferdinand a căutat de mic ascunzișurile castelului

Sigmaringen, locurile umbroase și pustii în care putea să-și legene singurătatea, privind
săptămîni întregi cum urcă gărgărițele pe pereți și cum umblă cărăbușii pe ramele
ferestrelor. De la această școală a muțeniei pare să-i fi venit pasiunea pentru botanică,
pentru biserică și pentru uitatul în zare cu lunile.
Ferdinand a primit o educație severă, bazată pe militărie și asceză, pe frig și alimentație

vegetariană, pe exerciții fizice și sculat în zori. Părinții săi, prințul Leopold și prințesa
Antonia, întorceau banii cu lopata la o adică, dar spiritul prusac al dîrzeniei și abstinenței
cerea permanent jertfe.
Copilul, adolescentul și, în cele din urmă, tînărul Ferdinand a dobîndit repede virtuțile
răcelii și apatiei, lăsîndu-se sculptat de instrucția germană pînă la perfecțiunea unei
stane de piatră. Așa încît, cînd s-a gîndit Carol să-l facă moștenitor al tronului României,
Ferdinand era un mutalău cu aer de cocostîrc și urechi de elefant indian, care știa pe
dinafară toate florile din Bavaria Orientală și strîngea la piept o Biblie mototolită, plină
de însemnări.
Memoria lui, exersată cu ajutorul ierbarului și al lungilor tăceri, reținuse cu ușurință

limbile franceză, engleză și rusă. Li se putea adăuga o română vorbită de daci în
discuțiile lor cu goții, deprinsă de la profesorul Vasile Păun, pus de Carol să-l instruiască.
Inteligența lui Ferdinand nu pierdea nici un prilej să uimească pe toată lumea. Tînărul
părea că-și petrecuse timpul învățînd ceea ce nu știau ceilalți. Cunoștințele lui puteau să
treacă drept excentrice, fiindcă se ocupau de cotloanele științei, dar îi făcea să transpire
în mod regulat pe alde Racoviță și Antipa. Biologii, istoricii și matematicienii se albeau la
față cînd Ferdinand cel Timid îi lua prin surprindere cu denumirea latinească a unui
lichen și alergau la bibliotecă să se pună la punct.
Și totuși, firea lui juca în contra rolului primit. Moale, neîndemînatic și taciturn,
Ferdinand arăta jalnic ca viitor rege. A fost nevoie să cîștige un război și să întregească o
țară ca să ne mai vină inima la loc.

Catavencii - Istoria Romanilor (Oct 2015 - Dec 2016)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Catavencii - Istoria Romanilor (Oct 2015 - Dec 2016)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

La porțile Budapestei

16 December 2016 CAŢAVENCII

În primăvara anului 1919, bolșevicul Bela Kun construia la Budapesta un regim de

A fost un moment în care ofensiva antibolșevică a armatei române ar fi avut nevoie de

Începem războiul cu Ungaria

Pentru toată lumea devenise clar că Transilvania nu poate fi dobîndită doar cu

Pe 6 noiembrie, cînd francezii străpung frontul la Salonic, Ferdinand schimbă Guvernul

Poporul care se adună la Alba Iulia și votează întregirea se încrucișează cu trupele

În octombrie 1918, cînd Antanta a început să răstoarne fronturile germane în vest,

Am geaca , pantaloni si stiu oleaca bataie

Generalul Burtalău salvează oștirea

În fotografiile de la Mărășești, generalul Henri Mathias Berthelot pare să-l depășească la

Eremia Grigorescu: viața, armele și

E trimis de urgență în Dobrogea, unde obține scurt victoriile de la Mulciova și Arbagi

Eremia Grigorescu a fost adorat de soldați. Plugarii, cosașii, meșteșugarii și învățătorii de

Bulgarii îl răpesc pe Sfîntul Dumitru

Ecaterina Teodoroiu intră și iese din

În dimineața zilei de 6 octombrie 1916, cu toate că ceața inundase frontul la Porcenii de

Pe 22 august 1917, Ecaterina Teodoroiu așteaptă, pe Dealul Secului-Muncel, împreună

Necunoscutul război cu Germania al

În octombrie 1916, cînd Ecaterina Teodoroiu nu îmbrăcase încă mantaua soldățească și

Au intrat în funcțiune tunurile Krupp, carabinele Mauser și mitralierele Messerschmitt,

Cu baioneta prin Mărășești

Luptele au fost înverșunate și sîngeroase. Nemții au murit încercînd să străpungă

Oituz, medalie de argint la baionetă

La asta se adăuga și fuga de pe front a rușilor, care ardeau de nerăbdare să intre pe

Bătălia de la Mărăști, prima înfrîngere

Pe 6 decembrie 1916, cînd cavaleria germană ocupa Bucureștiul, României îi lipseau

Cu puțin soare, Falkenhayn și Mackensen ar fi putut ajunge regimentele de plugari care

Pe ansamblu, cifrele sfîrșitului de an 1916 erau extraordinare. Pentru noi, arătau ca și

Eroismul cosașilor și învățătorilor de țară a fost strivit în primul rînd de incompetența

Averescu și Prezan: un rival și un

Averescu era spilcuit și țanțoș, umplea saloanele cu vorbe de spirit, răspîndea în

Averescu și Prezan se urau cu atîta pasiune încît au ajuns fiecare să pretindă că

Numărătoarea germană a pus stăpînire pe fiecare strop de viață. Magazinele, trăsurile,

Petre Carp, Alexandru Marghiloman și Titu Maiorescu luau cafeaua la comandamentul

Generalul Prezan își suflecă mînecile

La conducerea Armatei I, însărcinată cu rezistența, a fost numit generalul Constantin

Împreună cu Misiunea Franceză de la București, generalul Prezan a născocit un plan de

Nemuritorul Dragalina a întîlnit o schijă

Praporgescu moare, dar nu se predă

Armata română avea deja un impuls de alergare, imprimat de generalul Popovici în

Curt a participat la lupte în India și în Orientul Apropiat, a făcut diplomație și

După ce a împărțit gloria înfrîngerii de la Sibiu cu un alt comandant, generalul

Flăcăii noștri aveau nu numai superioritate numerică, ci și avantajul terenului. Aveau de

Generalul Erich von Falkenhayn, comandantul ofensivei de la Sibiu, comanda, de astă

Marea bătălie de la Topraisar

Linia Turtucaia-Silistra-Bazargic a fost frîntă repede, iar generalul August von

Bătălia româno-bulgară de la Turtucaia e apreciată de strategi ca un model aspirațional

Între 1 și 6 septembrie 1916, inutila și dezastruoasa luptă cu bulgarii a dus la pierderea

Scurtele zile de atac, lungii ani de

Pe 27 septembrie 1916, 420.000 de ostași români porneau să elibereze Transilvania.

La început, flăcăii noștri au pătruns în Transilvania la pas. Pămîntul se cutremura, iar

Operațiunea de la Flămînda urma să oprească înaintarea trupelor bulgaro-germane din

Ferdinand merge la război

Ca să înțelegem în ce stare se afla Ferdinand, trebuie să acordăm atenție zicalei “a fost

Ferdinand iese din muțenie

Tăcut, deșirat și stîngaci ca o barză, Ferdinand a căutat de mic ascunzișurile castelului

Ferdinand a primit o educație severă, bazată pe militărie și asceză, pe frig și alimentație

Memoria lui, exersată cu ajutorul ierbarului și al lungilor tăceri, reținuse cu ușurință

Carol cel mare și singur

În 1883 semnase pe ascuns, împreună cu prim-ministrul Ion C. Brătianu, un tratat cu

Armata română ia Cadrilaterul și niște

În chestiunea pretențiilor teritoriale românești în Balcani, Carol băgase de mult bățul