Sunteți pe pagina 1din 156

Cuprins

Cuvânt înainte............................................................................................................................ 2
I. Raportul persoană – percepţie a Divinităţii.............................................................................3
I. 1. Personalitatea în context social........................................................................................5
I. 2. Nevoia omului de Dumnezeu..........................................................................................7
I. 3. Abordarea teologică a persoanei umane........................................................................10
I. 4. Psihologia adolescentului..............................................................................................12
I.5. Caracteristici psiho-socio-religioase ale tinerilor...........................................................16
I. 6. Problemele spirituale ale tinerilor - concepţia nihilistă despre lume.............................20
I.6.1. Nihilismul................................................................................................................21
I.6.2. Vitalismul.................................................................................................................21
I.6.2.1. Divertismentul şi Suferinţa (filmele şi muzica)................................................22
I.6.2.2. Suferinţa............................................................................................................27
I.6.2.3. Drogurile...........................................................................................................28
I.6.2.4. Sexulitatea şi libertatea omului.........................................................................32
I.6.2.5. Filosofiile orientale...........................................................................................36
I.6.3. Nihilismul distrugerii...............................................................................................41
I.6.3.1. Violenţa.............................................................................................................41
I.6.3.2. Sinuciderea.......................................................................................................44
I.7. Împlinirea spirituală în tinereţe.......................................................................................46
I.7.1. Iubirea - împlinirea umanului ( căsătoria, monahismul).........................................46
I.7.1.1. Monahism sau căsătorie....................................................................................47
II. Implicaţiile factorilor formativi (educaţionali şi religios-morali) în viaţa tinerilor.............54
II. 1. Rolul familiei în formarea tinerilor..............................................................................57
II. 2. Şcoala şi rolul ei în educarea tinerilor..........................................................................62
II. 3. Misiunea Bisericii în viaţa tinerilor..............................................................................64
III. Metodologia cercetării........................................................................................................70
III. 1. Operaţionalizarea conceptelor....................................................................................71
III.1.1. Tema cercetării......................................................................................................71
Adolescenţi (tinerii) şi importanţa educaţiei sociale şi religios - morale în familie,
şcoală şi Biserică...............................................................................................................71
III.1.2. Obiective..............................................................................................................71
III.1.3. Ipoteze...................................................................................................................72
III.1.4. Eşantion, univers al cercetării...............................................................................72
III.1.5. Dimensiunile cercetării: familială, şcolară, religioasă..........................................72
III.1.5.1. Dimensiunea familială...................................................................................72
III.1.5.2. Dimensiunea şcolară......................................................................................73
III.1.5.3. Dimensiunea religioasă..................................................................................74
III.1.5.4. Caractistici socio-demografice.......................................................................74
III.1.6. Elaborarea instrumentelor.....................................................................................75
III.1.7. Ancheta pe bază de chestionar..............................................................................75
III.1.8. Ghid de interviu - semistructurat..........................................................................82
III.1.9. Interpretarea rezultatelor.......................................................................................82
III.1.10. Corelarea tabelelor............................................................................................109
III.1.11. Proiect de cercetare pe tema: ,,Tinerii şi importanţa comunicării în societate.
Familia, Şcoala, Biserica’’..............................................................................................113
III.1.12. Fragmente autobiografice.................................................................................126
III.1.12. Concluzii referitoare de Fragmente autobiografice..........................................144
IV. CONCLUZII GENERALE...............................................................................................146
V. BIBLIOGRAFIE................................................................................................................148
Cuvânt înainte

„Muntele şi omul se aseamănă, dar cu deosebirea că de unde prin munte pământul


tinde spre cer, prin om cerul a coborât pe pământ.’’1
Omul — ca reflecţie a cerului — reprezintă cununa creaţiei lui Dumnezeu.
Omul nu este numai o fiinţă solitară, care trăieşte izolat de semeni şi de lume, ci o
fiinţă socială, acel zoon politikon a lui Aristotel.
De aceea trăsăturile şi funcţiunile omului nu pot fi considerate numai atribute ale sale,
dependente numai de el, deoarece ele sunt moduri de conjugare cu lumea, cu societatea mai
ales, în care un cuvânt dc spus arc şi mediul.
Persoana umană nu este o fiinţă statică, ea trebuie înţeleasă ca o fiinţă dinamică, în
necontenită dezvoltare. Evoluţia ei continuă priveşte atât structura psihologică (inteligenţă,
caracter, emotivitate) şi infrastructura biologică (sau corpul) cât şi suprastructura socială
(ori societatea).
Sub unghi obiectual, fiinţa este atât cât se vede corpul.
Din punct de vedere sufletesc însă, fiinţa nu se opreşte nicicând la frontiera trupului.
Suntem nu numai noi, ci şi familia în care ne-am născut, căsătoria pe care o întemeiem,
meseria pe care o avem, clasa şi naţiunea din care facem parte etc.
Lucrarea de faţă vizează dezvoltarea personalităţii din perspectiva familiei, şcolii şi
Bisericii, ca factori fundamentali ai educaţiei.
Importanţa unei astfel de teme constă în abordarea practică prin cercetarea
fenomenului actual al educaţiei din prisma factorilor amintiţi.
Interesul pentru această temă s-a născut din abordarea interdisciplinară -sociologică şi
teologică. Cele două domenii de cercetare au în comun problematica fiinţei umane, una
accentuând rolul social al acesteia, cealaltă subliniindu-i dimensiunea spirituală.

1
Stănciulescu, Elisabeta, (1996), Teorii sociologice ale educaţiei. Editura Polirom, Iaşi, p. 20-21.

2
I. Raportul persoană – percepţie a Divinităţii

Educaţia este ceva eminamente social, prin originile sale, ca şi prin funcţiile sale şi,
prin urmare, pedagogia depinde de sociologie mai mult decât de orice altă ştiinţă.
Personalitatea umană se dezvoltă în mod necesar în continuarea unor premise pe care
natura le fixează în codul genetic al individului. Educaţia are rolul de a stimula evoluţia
potenţelor genetice, permiţând realizarea naturii umane.
La nivelul speciei umane, educaţia este necesară şi posibilă tocmai pentru că
structurile genetice ale organismului uman obişnuit sunt nespecializate şi prezintă o mare
plasticitate.
Educaţia este o funcţie eminamente socială. Ea socializează, adică transformă un
individ biologic asocial într-un membru al unei colectivităţi, asigurând interiorizarea
comportamentelor „fixate’’ în calitate de comportamente normale, care se regăsesc, dacă nu
la toţi indivizii, cel puţin la majoritatea lor.
Educaţia constă într-un efort continuu orientat către a impune copilului moduri de a
vedea, de a simţi şi de a acţiona la care el n-ar fi ajuns în mod spontan. Aceasta înseamnă că
educaţia se manifestă ca o veritabilă forţă creatoare; „ea nu se mărgineşte să dezvolte pe
individ în sensul arătat de natură, făcând vizibile forţele ascunse care nu cer decât să se
manifeste. Societatea creează în om un om nou.Grupul social e cel care educă, el e cel care
se „reproduce" în fiecare persoană nouă’’ 2.
Impactul societate - individ, în planul educaţiei, e posibil întrucât colectivitatea
acţionând amplu, influenţează şi provoacă reacţii la nivelul conştiinţei individuale. Pornind
de la acest raport, de la acest schimb prin care s-a realizat o unitate din punct de vedere
social, educaţia sub unghi sociologic o priveşte ca o rezultantă a circulaţiei valorilor, şi care e
posibil de realizat, având încredere în această acţiune. Acţiunea educativă o constituie
valorile dominante şi caracteristice ale grupului social, urmat de circulaţia acestora sub forma
tradiţiilor şi a sporului de creaţie care se realizează permanent 3.
Pentru Eugeniu Sperantia „etimologiceşte, a educa nu înseamnă a transforma, ci a
conduce spre un ţel pe o persoană care va şti apoi să meargă singură’’. El vede în educaţie
un proces spiritual cu dimensiuni vaste, mai presus de practicile şcolare şi de concepţiile care
îl motivează. Ajunge la constatarea plină de adevăr că: „pentru viaţa socială complet pregătit
nu e nimeni, căci fiecare poate greşi într-o măsură, cel puţin în unele din acţiunile sociale. În

2
Durkheim, E., (1922), Educaţie şi sociologie, trad. rom., Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, (1980), p.
69, apud. Stănciulescu, Elisabeta, Teorii sociologice ale educaţiei, Editura Polirom, laşi, (1996), p. 23.
3
Tanco, Teodor, (1993), Sociologul Eugeniu Speratia, Editura Virtus Romana Rediviva P.F.I., Cluj-Napoca, p.
68-69.

3
schimb fiecare continuare a relaţiunilor sociale ne pregăteşte tot mai mult, constituind un
proces de educaţie. Dar educaţia nu se realizează complet decât la un anumit nivel de
instrucţie, la o anumită etate şi după ce au fost parcurse anumite stadii, colaborând mai
mulţi factori educativi’’4. În această ipoteză educaţia are un caracter şi mai pronunţat social,
este o reflectare a unui „eu colectiv’’ nu numai ca moştenire a culturii ci şi ca supunere la o
„presiune socială’’ actuală, prezentă. Factorii educogeni îndeplinesc rolul de propagatori ai
valorilor.
În cadrul sociologiei educaţiei, un interes sporit trebuie acordat problemei
personalităţii, observate în esenţa raporturilor sociale, a experienţei de viaţă şi a importanţei
interacţiunilor viitoare. Dinamica vieţii sociale şi dezvoltarea personalităţii sunt în devenire
continuă. Astfel putem conchide că personalitatea este supusă permanent înrâuririi mediului
social din care îşi extrage datele, la care se raportează şi îşi etalează valoarea.
În problematica interpretării raportului personalitate - mediu social, sociologul
Eugeniu Sperantia afirma că ,,personalitatea unui om se modelează în decursul vieţii prin
relaţiile sociale, împrumutând unii de la alţii idei, expresii, preferinţe, obiceiuri şi, plantând
toate aceste elemente pe terenul psihologic propriu, se construieşte o sinteză originală,
distinctă de firea oricui. Această sinteză personală supusă aprecierii poate reprezenta o
valoare de un grad mai înalt sau mai modest’’5.
Prin intermediul educaţiei se realizează, de la o generaţie la alta, transferul valorilor,
cunoştinţelor, normelor şi modelelor de comportament social. Din această perspectivă,
procesul educaţional are un caracter predominant conservativ, în măsura în care el contribuie
la perpetuarea unor valori definitorii şi a unor modele culturale acceptate de societate.
În acelaşi timp, educaţia şi instituţiile educaţionale pot contribui la schimbarea
socială. Prin producerea şi difuzarea unor elemente de noutate ştiinţifică şi tehnologică, prin
pregătirea şi promovarea unor structuri socio-profesionale noi, modene (unele au un
pronunţat caracter anticipativ) educaţia devine un element dinamic, de transformare şi
modernizare socială 6.

4
Sperantia, Eugeniu, (1933), Problemele sociologiei contemporane, Bucureşti, p.132, apud. Tanco, Teodor, op.
cit., p. 70.
5
Tanco, Teodor, op. cit., p. 72.
6
Raşeev, Monica, (1999), Şcoala şi tranziţia, în Revista Română de Sociologie, Editura Academiei Române,
anul X , nr. 3-4, p. 361.

4
I. 1. Personalitatea în context social

Cunoaşterea şi interpretarea condiţiei umane sub unghiul completitudinii ei de


determinare se realizează atât dinspre persoană, cât şi dinspre influenţa societăţii şi culturii
asupra ei.
Biologia şi psihologia persoanei abordează studiul dinspre individ, iar sociologia
persoanei are în vedere influenţa societăţii asupra sa 7.
Psihologia personalităţii se ocupă de problema elaborării eului. Eul este considerat ca
regiunea centrală, strict personală a vieţii omului. Eul joacă un rol crucial în conştiinţă (un
concept mai larg decât eul), în personalitate (un concept mai larg decât conştiinţa) şi în
organism (un concept mai larg decât personalitatea). Este un fel de nucleu al fiinţei care pare
să comande întregul comportament şi conştiinţa 8.
Sub unghiul psihologiei persoanei, Brentano a susţinut caracterul intenţional al vieţii
psihice, în virtutea căruia proprietăţile eului şi ale actelor sale nu depind numai de eu, ci şi de
mediul spre care actele se îndreaptă.
Dar, fiecare persoană are un statut social şi cultural, cum spunea Park şi Burgess; de
aceea eul nu este numai o sinteză a inteligenţei, emotivităţii şi caracterului, ci şi o sinteză a
rolului social în familie, şcoală, profesie, naţiune 9.
Trăsăturile de personalitate se definesc şi capătă contur în contextul relaţiilor sociale.
Ceea ce numim trăsături de caracter şi temperament - de exemplu, onestitatea, modestia, firea
închisă sau deschisă, impulsivitatea etc. - se relevă ca fapte sau forme ale relaţiilor
interpersonale.
Luat în sine, izolat, individul nu posedă nici un privilegiu; privirea în oglindă nu-i
oferă - fără raportarea la alţii - imaginea de sine; aceasta din urmă nu este un dat imediat, ci o
construcţie. În absenţa contactelor sau relaţiilor cu ceilalţi nu s-ar ajunge la ideea de fire
închisă ori deschisă, la impulsivitate sau calm, la onestitate sau la absenţa acesteia. Toate
aceste însuşiri rezultă din contactele cu alţii şi capătă un nume graţie cadrului social, relaţiilor
cu ceilalţi. Chiar şi trăsăturile fizice - înălţime, greutate, înfăţişare generală etc. - capătă
semnificaţie prin raportare la alţii, din comparaţia cu ceilalţi. Putem conchide că
personalitatea se formează graţie complexului de relaţii sociale 10 .

7
Mărgineanu, Nicolae, (1973), Condiţia umană, aspectul ei bio-psiho-social şi cultural, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, p. 20.
8
Allport, Gordon, (1991), Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.
119.
9
Mărgineanu, Nicolae, op. cit., p. 22.
10
Radu, loan, (1994), Psihologie socială, Editura Exe S.R.L., Cluj-Napoca, p. 6.

5
În afară de învelişul sociologic de status şi rol, în alternanţa rolurilor pe care le
îndeplineşte în cursul vieţii, persoana străbate o unitate şi consistenţă internă.
Personalitatea este un ,,centru de acţiune’’ - subiect al cunoaşterii şi transformării
realităţii, fiinţa conştientă care alege un drum de viaţă sau altul, fiind în acelaşi timp suport al
înrâuririlor externe, dar şi agent al transformării.
Studierea persoanei în contex social impune studierea modului în care sunt
încorporate „efectele’’ de grup de către insul concret şi a felului în care reacţionează la ele.
Căutarea unei identităţi pozitive reprezintă un motiv semnificativ care animă pe
fiecare individ. Pentru dobândirea acesteia, cercetările vorbesc de concilierea a două
imperative: pe de o parte o cerinţă de apartenenţă la grup - pentru care operează un principiu
de similitudine - şi pe de altă parte, o exigenţă de distincţie, de diferenţiere faţă de altul, care
pune accent pe căutarea şi aprecierea diferenţei 11.
Dozajul acestor doi poli depinde de formaţiunea socială şi de grupurile de
apartenenţă. Scena vieţii cotidiene a persoanei o formează grupul mic sau diada (formaţiunea
cea mai mică), în ipostaza familiei, a grupului de studii, a colectivului de muncă, a localităţii
în care trăieşte. Primul fapt empiric este cel al interacţiunii şi comunicării dintre oameni -
fenomenul relaţional. Relaţiile se înscriu şi nu pot exista decât în perimetrul unui grup. Actul
interpersonal şi radiografia grupului mic au explicitat problematica psihologiei sociale.
Un exemplu care face obiectul psihologiei sociale educaţionale: copilul îşi
desfăşoară, în şcoală, suita de activităţi şi de manifestări într-un grup stabil - clasa de elevi -
deci într-un context social, ceea ce înseamnă şi un cadru socio-cultural. Din acest grup
copilul îşi extrage atitudini, valori, clişee etc. prin imitaţie, contagiune sau preluare
conştientă. În faţa aceluiaşi grup copilul răspunde la lecţii, prestaţia lui este notată de
profesor şi are drept martor colectivul de elevi, care nu constituie deloc un public indiferent.
Orice apreciere sau eveniment are ecou, se prelungeşte în reacţii şi comentarii spontane.
Preţuirea sau ironia colectivului joacă un rol însemnat în formarea imaginii de sine, în
selecţionarea tiparelor de comportare proprii. Elevul se situează astfel într-o reţea completă
de relaţii psihosociale - de comunicare reciprocă, de influenţă şi autoritate, de simpatie,
antipatie sau indiferenţă etc. Pe lângă nivelul individual (intrapsihic) de desfăşurare a
fenomenelor psihice, apare un palier de convergenţă, de integrare a conştiinţelor individuale,
adică un nivel de grup. Se pot uşor distinge în contextul dat relaţii psihologice interpersonale
- afective, comunicative, de influenţă etc. - precum şi fenomene psihologice care ţin de grup:
opinia colectivă, climatul psihosocial, clişee, tipare de conduită de grup etc 12.

11
Radu, loan, op .cit., p. 7.
12
Golu, P., Psihologie socială, (1974), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 44.

6
Psihologia socială a personalităţii are ca obiect de studiu atitudinile, opiniile,
motivaţiile, contactele şi schimburile individuale în context social.
Grupul mic în care îşi desfăşoară fiecare persoană viaţa se află ancorat, la rândui, într-
o macrostructură socială. Aceasta îi împrumută norme, valori, vectori de dezvoltare pe
termen mai lung. Distingem, aşadar, macrostructura socială, apoi grupul mic sau mijlociu, la
care adăugăm individul cu nişa proprie de dezvoltare, adică fâşia din ambianţă peste care se
suprapune biografia unei persoane. Dacă într-o formaţiune socială grupul nu-şi poate
schimba locul, nu se poate suprima pe sine, în schimb individul poate trece dintr-un mediu în
altul şi chiar să modeleze într-o oarecare măsură ambianţa sa socială. El începe prin a fi
integrat unui mediu familial, continuă - în bună parte în paralel cu familia - cu unităţi
educaţionale dispuse într-o ierarhie şi încheie printr-un traseu profesional. Nişa personală, la
rândul ei, se înscrie într-un micromediu, care poartă caracteristicile unor formaţiuni sociale
mai largi (popor, grup de vârstă, sex, socioprofesional etc.)
Colectivul nu este o simplă copie redusă a societăţii, el este mai divers, mai variat
decât formaţiunea socială, ce rămâne cadrul în care se orânduiesc grupurile şi
personalitatea13.

I. 2. Nevoia omului de Dumnezeu

„Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu.”14
„Ne-ai făcut năzuitori spre Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul meu până ce se va
odihni întru Tine”
(Fericitul
Augustin)

Referatul biblic despre creaţie vorbeşte despre alcătuirea omului în chip special faţă
de celelalte vieţuitoare. Despre om, se spune că a fost făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Importanţa acestei distincţii (faptul că Dumnezeu a suflat în nările lui Adam
suflare de viaţă), rezidă în faptul că, prin suflet, fiinţa omenească e „cineva” şi nu doar
„ceva”, aşa cum sublinia Pr. Stăniloae. Implicaţiile modului de a fi ca „cineva” vizează
conştiinţa cu care este înzestrat omul şi de asemenea libertatea acestuia.
Care ar putea fi scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om în acest mod?
13
Radu, loan, op. cit., p. 13.
14
Mt. 4,4.

7
Ţinând cont de faptul că modul lui Dumnezeu de a fiinţa este iubirea, ca operă de
comuniune, scopul nu este altul decât acela „de a realiza un dialog între persoanele create şi
Persoana Supremă” 15. Dacă, aşa cum spun Părinţii, Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul
să devină dumnezeu, posibilitatea comunicării nealterate a celor două elemente ale relaţiei,
vizează nemijlocit îndumnezeirea omului. De asemenea, dacă comunicarea nu este posibilă
decât intre doi subiecţi asemănători, înţelegerea celuilalt presupunând cel puţin o minimă
experienţă a lui, relaţia dintre Dumnezeu şi om se traduce în sensul unui om care este un
„alter ego”, dar creat, al lui Dumnezeu, aşa cum spunea Pr. Stăniloae.
Relaţia dintre Dumenzeu şi om mai presupune un element: lumea. Rolul omului, în
concepţia Sfinţilor Părinţi, este acela „de a lega dimpreună ordinea spirituală cu cea
naturală”16.
Poziţia atât de specială pe care o ocupă omul, atât în relaţie cu Dumenzeu cât şi cu
lumea, dă seama de o realitate absolută, ontologică a omului: tinderea lui spre Dumnezeu.
Mai mult decât atât, spiritualitatea creştină traduce termenul de „chip” nu numai prin sufletul
înţelegător, înrudit cu Dumenzeu, ci şi prin „harul lui Dumnezeu, ca manifestare a relaţiei
Sale cu omul, care provoacă în om răspunsul său la actul întemeietor de relaţie a lui
Dumenzeu.”17 Dorul omului după Dumnezeu face referire, aşa cum sublinia Sf. Iustin
Popovici la dorul după nemărginirea dumenzeiască a vieţii, după nemărginirea dumnezeiască
a cunoaşterii, după nemărginirea dumnezeiască a desăvârşirii. Aşadar, pe lângă scopul
ontologic al vieţii, întrucât chipul lui Dumnezeu ca dar constituie esenţa vieţii omeneşti,
viaţa omului are şi un scop teologic: Dumnezeu, cu toate perfecţiunile lui dumnezeieşti18.
Cum şi-ar putea găsi aplicabilitate aceste lucruri în lumea de azi, când se tinde mai
degrabă la excluderea lui Dumnezeu (sau cel puţin la restrângerea lui la sfera privată)?
Un lucru unanim acceptat este faptul că, toţi oamenii au în comun dorinţa de
împlinire. Indiferent la ce perioadă ne-am raporta, sau la ce cultură, omul este constitutiv
orientat spre a căuta lucrurile care-l împlinesc. Pentru a-şi canaliza energiile înspre a dobândi
lucrul dorit, omul trebuie să creadă în ceva, într-un lucru care simte el că îl împlineşte.
Situaţia omului post-postmodern este aceea că el îl respinge pe Dumnezeu- considerându-L
un element perimat, iar în loc pune idoli: divertisment, putere, faimă etc. Problema care se
pune este dacă un om sincer cu sine poate să se simtă împlinit cu astfel de lucruri. Ţinând
cont de raţiunea şi libertatea cu care a fost înzestrat, este greu de închipuit că lucruri atât de
perisabile să-i potolească dorul nestins. Cel care ia contact cu realitatea, înlăturând
15
Stăniloae, Dumitru, pr. (2003), Teologie dogmatică ortodoxă, vol. 1, Bucureşti, p. 394-395.
16
Idem, p. 399.
17
Ibidem, p.407.
18
sinaxis.wordpress., [online] Omul şi Dumneze-omul, Sf. Popovici Iustin, citat la [12.04.2008], Disponibil la:
sinaxis.wordpress.com/2008/01/26/omul-si-dumnezeu-omul-iii/

8
anestezicele, nu poate să nu dorească să afle o realitate mai profundă decât cea cotidiană care
se schimbă atât de iute, aşa cum afirma Pr. Serafim Rose 19.
Eliade afirma într-adevăr că „sacrul reprezintă un element în structura conştiinţei, iar
nu doar un stadiu al ei, ...a fi, sau mai bine zis a deveni om înseamnă a deveni religios” 20, dar
poziţia de pe care se situa era „gândită intenţional uman, şi deci în afară de Diviniatate” 21.
Setea omului de Dumnezeu, în condiţiile angajării sincere, depăşeşte limitele unei nevoi
raţionale, relaţia personală fiind cheia problemei.
Omului care îşi pune serios problema sensului existenţei sale şi e dispus să facă un
mic pas- care de cele mai multe ori înseamnă renunţarea la poziţia orgolioasă care crede că le
poate face pe toate doar cu ajutorul raţiunii autonome- Dumnezeu îi vine în întâmpinare, şi îi
descoperă Calea. Dar e nevoie de sinceritate.
Deşi mulţi au devenit insensibili, şi „mai opaci din punct de vedere duhovnicesc, mult
mai puţin simplii şi nu răspund aşa uşor la adevăr” 22, Dumnezeu a arătat şi Sfinţi pe măsură,
de exemplu Sf. Ioan Maximovici (şi mulţi alţii- un rai de Sfinţi), care prin prezenţa sa
duhovnicească a întors pe foarte mulţi oameni la credinţă. Toate condiţiile vieţii actulale
care-l deturnează pe om de la Dumnezeu sunt, ca să spunem aşa, circumstanţe atenuante, dar
nici Dumnezeu nu cere mai mult decât omul poate da.
Insistenţa cu care se încearcă să se fure interesul omului (a se vedea doar gradul de
specializare la care au ajuns reclamele în a răspunde oricărei necesităţi secundare, sau în a
specula apariţia unor noi necesităţi care ar putea reprezenta un centru de interes), ar trebui să
dea de gândit despre dimensiunile foamei lui de Dumenzeu, de veşnicie.
Cele enunţate dau seama mai mult de o nevoie raţională a omului de Dumenezeu, care
la rândul ei o poate naşte şi pe cea simţitoare (din inimă), însă toate aceste nu reprezintă decât
mijloace pentru ca omul „să-l primească cu adevărat pe Dumnezeu” 23.
Indiferent la ce perioadă ne-am raporta, după venirea Mântuitorului, ţinta vieţii este
îndumnezeirea. Calea cea mai bună de acces spre Dumnezeu este aceea a inimii care încearcă
să se smerească, conştientizând suferinţa în care se află şi existenţa unui adevăr superior şi,
mai mult decât atât, valorificarea acelui adevăr într-un sens superior consolării suferinţei, în
fapt asumarea acesteia.

19
Rose, Serafim, pr., (2005), Descoperirea lui Dumenzeu în inima omului, Editura Agapis, Bucureşti, p.17.
20
Ţuţea, Petre, (2007), Omul, tratat de antropologie creştină, Editura Timpul, Iaşi, p. 235.
21
Idem, p. 237.
22
Rose, Serafim, pr., op. cit., p.28.
23
Sf. Zăvorâtul,Teofan, (1999), Calea spre mântuire, Editura Bunavestire, Bacău, p. 30.

9
I. 3. Abordarea teologică a persoanei umane

Cooperarea dintre Biserică şi Stat în planul acţiunii sociale trebuie să plece de la


asumarea demnităţii persoanei umane. În această perspectivă, doctrina socială nu poate sa fi
expresia unei logici bazate exclusiv pe cifre şi statistici. Inclusiv atunci cînd sunt dezvoltate
programe de asistenţă socială care vizează angrenarea unor structuri sociale, acestea nu ar
trebui sa facă abstracţie de valoarea unică şi irepetabilă a persoanei. O acţiune socială fidelă
cu exigenţele Evangheliei se va revendica mereu din Adevărul Persoanei dumnezeieşti şi a
celei umane.
Obiectivizarea valorilor morale în plan social nu înseamnă autonomizarea şi
impersonalizarea lor. Riscul existent în misiunea socială a Biserici şi a Statului constă în
abdicarea de la principiul persoanei asumat în actele de asistenţă socială. „ Biserica nu este
indiferentă faţă de valorile şi instituţiile vieţii sociale. Dimpotrivă, ea recunoaşte importanţa
acestora şi are o atitudine pozitivă faţă de ele... În felul acesta toate sunt privite din
perspectiva principiului ipostatic, adică din perspectiva principiului persoanei, care
constituie şi unicul fundament pentru unitatea lumii. Trăirea credinţei creştine are ecou direct
în realitatea socială. Împlinirea poruncilor lui Hristos de catre credincioşi dă o culoare
specifică pricipiilor şi criteriilor vieţii sociale... Marele pericol care trebuie semnalat din
punct de vedere teologic în domeniul moralei creştine îl constituie respectarea autonomă a
principiilor şi valorilor morale la nivel social. În acest caz, morala creştină se înstrăinează de
baza harismatică şi, în paralel, se mută de la nivel religios la nivel metafizic sau ideologic...
În această situaţie, valorile sociale sunt prezentate ca avînd autoritate egală cu adevărurile
religioase sau cu poruncile dumnezeieşti, cu toate că se deosebesc esenţial de acestea,
deoarece poruncile lui Dumnezeu constitue expresia voinţei şi a lucrarii lui Dumnezeu. Dar şi
dumnezeieştile porunci pot uşor să fie socializate şi încadrate sub altă formă în viaţa socială,
moment în care ele sunt autonomizate şi îşi pierd caracterul personal. Încetează sa mai fie
socotite expresie a voinţei şi a lucrării lui Dumnezeu Cel ce fiinţează în trei Persoane şi sunt
abordate ca valori religioase obiective. Încetează să mai aibă caracter personal absolut şi
divin deontologii absolute” 24.
Doctrina socială creştină revendicată din taina divono-umanităţii lui Hristos nu poate
fi redusă la o ideologie sau la diferite sisteme utopice. Ideologia este expresia unui umanism
parţial, autonom faţă de implicaţiile concrete în istorie ale Întrupării. Doctrina socială
creştină se întemează pe Întrupare şi pe Înviere. Pe deoparte, prin Întrupare istoria este
asumată şi valorificată pozitiv, din moment ce Însuşi Fiul Lui Dumnezeu intră în istorie. Pe

24
Mantzaridis, Georgios, (2002), Globalizarea şi universalitatea, Editura Bizantină, Bucureşti, p. 139 – 140.

10
de altă parte, prin Înviere, fiecare act realizat în plan social nu are o valoare exclusiv istorică,
ci se deschide eshatologiei. Adevărata semnificaţie a acţiunii sociale se descoperă în
perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar este vorba de o Împăraţie care este pregustată, încă
de aici, în viaţa Bisericii.
Parteneriatul dintre Biserică şi Stat în planul asistenţei sociale, trebuie să ţină cont că
doctrina socială creştină este orientată de conştiinţa eshatologică şi de teandria Bisericii.
Exigenţele eshatologice ale doctrinei sociale creştine nu o reduc pe aceasta la o utopie
nearticulată la nevoile lumii. „ Doctrina socială creştină nu e deloc o utopie, fiindcă ea emite
judecăţi morale care urmăresc să orienteze comportamentul, practica umană îndreptată spre o
incidenţă istorică, adică spre realizarea idealului: conştiinţa eshatologică. Faptul că,
bunăoară, idealul nu va fi realizat niciodată deplin în această lume (dar va fi cerul şi
pămîntul nou: deci va fi împlinit prin lucrarea lui Dumnezeu în timpurile de pe urmă) nu
duce la imobilism, ci la tentativa de a construi expresii tot depline în vederea unei colaborării
a omului pe cît îi stă cu putinţă, la planul lui Dumnezeu...Doctrina socială creştină indică o
mişcare spre realizarea deplină a realităţii omului. Mişcarea în care umanitatea şi Dumnezeu
conlucrează, şi care se va împlini deplin la sfîrşitul veacurilor, dar care începe să se realizeze
încă de pe acum, în istorie’’ 25.
Taina lui Hristos trăită în interiorul umanitaţii constituie nucleul identităţii gîndirii şi
acţiunii sociale creştine. „ Dacă izvorul doctrinei sociale creştine este Revelaţia, atunci
urzeala ei adîncă se leagă direct de taina lui Hristos, înţeleasă ca figura care adună şi
interpretează relizările umane în istorie, şi pe care doctrina socială creştină o asumă ca
perspectivă hermeneutică profundă pentru propriul discurs asupra lumii: criticile şi atacurile
nu trebuie să uimească, dacă e adevărat că azi ca şi în vremea Sf. Pavel, Crucea continuă să
ne fie nebunie în ochii lumii” 26.
Ca o concluzie, aşadar, a celor mai sus menţionate, remarcăm faptul că Biserica
Ortodoxă nu a formulat până în momentul de faţă nici o doctrină social – diaconală referitor
la relaţia ei cu lumea, cu Statul, sau privind atitudinea ei faţă de fenomenul globarizarii,
secularizării, bioetici... Lipsa unei astfel de doctrine, minuţios elaborată şi autentic articulată,
se explică, conform spuselor regretatului Mitropoli Antonie Plămpdeală, „ prin faptul că nu
este în spiritul Ortodoxiei să-şi formuleze dogmatic experienţa ei de trăire şi de slujire, care
27
este anterioară şi izvor al oricărei definiţii teologice” . Elaborarea unor doctrine, devine
necesară când cominiunea este pusă sub semnul întrebării.Grigorios Lasentzaki afirmă că
25
Baggio, Antonio, Maria, (2002), Doctrina socială creştină : identitate şi metodă, în volumul Gîndirea Socială
a Biserici, coordonat de Ioan Ică jr. şi Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, p. 286.
26
Idem, p. 291.
27
Plămădeală, Antonie , Mitr., (1972), Biserica slujitore în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia
contemporană , lucrare de doctorat, în Studii Teologice, anul (XXIV), Nr. 5-8, p. 583.

11
„unde se străduieşte dumnezeiescul şi omenescul într-o armonie comunitară acolo nu este
nevoie să se stabilească definiţii negative sau pozitive ’’ 28. Vremea noastră este , însă, o
vreme a lipsei comuniunii, fie că este vorba de nenţelegeri şi conflicte religioase, politice sau
sociale, fie că este vorba de sincretisme religioase.

I. 4. Psihologia adolescentului

Etimologic, termenul de ,,adolescenţă’’ îşi are originea în verbul latin ,,adolescere”


care înseamnă a creşte, a se dezvolta, punând accent, în special, pe maturizarea biologică şi
dezvoltarea psihologică specifică acestei vârste.
Majoriatetea psihologilor au observat că această perioadă reprezintă o problemă veche
şi nouă, în acelaşi timp. Este veche pentru că, întotdeauna, adolescenţa a reflectat procesul de
finalizare a socializării, şi este nouă pentru că reflectă eforturile de a răspunde la sarcinile
formării identităţii într-o lume tot mai diversă şi mai complexă29.
Perioada adolescenţei este apreciată în mod diferit, fiind numită: ,,vârsta de aur’’,
,,vârsta ingrată”, „vârsta marilor elanuri”, „vârsta crizelor”, „anxietăţii, insatisfacţiei,
nesiguranţei’’, „vârsta integrării sociale’’, „vârsta participării la progresul social’’, „vârsta
contestaţiei ,,marginalităţii, subculturii”. Aceste caracterizări dovedesc faptul că adolescenţa
poate fi privită din unghiuri extrem de diverse şi, mai mult decât atât, ne oferă o interpretare
a condiţionărilor şi transformărilor care intervin în această perioadă. Se afirmă adesea că
adolescenţa este o perioadă a vieţii foarte „dificilă”, în care adolescenţii sunt puternic stresaţi
şi instabili afectiv, datorită faptului că trebuie să facă faţă unor schimbări enorme în viaţa lor,
atât pe plan biologic, cât şi pe plan psihologic şi social. Unele dintre aceste schimbări se
referă la schimbări fizice şi fiziologice importante, care au loc la pubertate şi modificările
consecutive acesteia, care apar la nivelul comportamentului sexual.
Odată cu acestea, pe plan subiectiv, psihologic are loc un proces de schimbare a
imaginii de sine, care intră în conjuncţie cu tendinţa adolescentului de a se autodefini.
Această „creare” a unei noi identităţi are loc, adesea, prin opoziţia faţă de imaginea adultului
şi adoptarea unor norme sociale şi de grup prezente la ceilalţi tineri din aceaşi generaţie.
Schimbări majore apar şi în plan social, astfel că adolescenţii petrec tot mai mult timp cu alte
persoane de aceaşi vârstă şi petrec mult mai puţin timp cu părinţii şi familia, decât atunci
când erau copii.

28
Lasentzakis, G., (2000), Die Ortodoxe Kirche, Wien, Köln, p. 215.
29
Baumeister, R., F. & Muraven, M., (1996), Identity as adaptation to social, cultural, and historical context,
Journal of Adolescence, p. 19.

12
Totodată, adolescenţa este perioada în care se iau decizii importante pentru
dezvoltarea persoanei şi se fac planuri cu privire la viitor. De exemplu, în perspectiva alegerii
unui traiect profesional, adolescenţii trebuie să decidă ce tip de liceu doresc să urmeze, ce
examene să dea, dacă să urmeze sau nu studii universitare etc. Chiar dacă adolescenţa este
vârsta unor importante schimbări în viaţa unei persoane, nu este obligatoriu să fie însoţită,
aşa cum s-a susţinut adesea, de conflicte şi crize adaptative dramatice. Studiile din ultimii ani
au arătat cu claritate faptul că aceste caracteristici depind mai ales de aspectul şi calitatea
(autenticitatea) relaţiilor cu familia, şcoala şi grupul de prieteni, de contextul mai larg,
cultural şi social în care adolescentul se dezvoltă.
Pe parcursul ultimului secol, s-au conturat trei etape principale în evoluţia cercetărilor
despre adolescenţă 30.
Primele 6-7 decenii ale secolului XX sunt marcate de dezvoltarea marilor modele
teoretice ale adolescenţei (Freud, Erikson, Hall). În această perioadă au fost realizate studii
descriptive despre toate faţetele dezvoltării adolescentului: ritmurile dezvoltării, adaptarea,
relaţiile cu egalii şi părinţii etc.
Perioada care debutează cu anii ’70 şi până în prezent este marcată de preocupările de
testare a ipotezelor şi verificare a teoriilor anterioare prin cercetări empirice. În aceşti ani,
interesul s-a concentrat mai ales asupra găsirii unor explicaţii coerente pentru plasticitatea şi
diversitatea dezvoltării, precum şi aplicarea cunoştinţelor teoretice în rezolvarea unor
probleme practice acute.
În prezent, cercetarea adolescenţei este considerată un capitol important al ştiinţei
dezvoltării, iar principalul său rol este acela de a deveni în sprijinul practicienilor din
domenii diverse, al dezvoltării de politici sociale sau educaţionale etc. astfel încât să ofere
sprijinul necesar pentru asigurarea unui curs pozitiv al dezvoltării individuale şi al societăţii
în ansamblu.
Majoritatea autorilor sunt de acord că adolescenţa acoperă intervalul de vârstă cuprins
între 14/15 - 17/18 ani (adolescenţa propriu-zisă) şi 18 - 20 ani (adolescenţa târzie), în timp
ce unii autori vorbesc despre o adolescenţă prelungită chiar până la 25 de ani.
Una dintre sarcinile majore, ale acestei etape de viaţă, o reprezintă constituirea unei
identităţi stabile, dezvoltarea conştiinţei de sine, înţelegerea propriei persoane ca entitate
distinctă de ceilalţi, dar, în acelaşi timp, coerentă de-a lungul diferitelor situaţii de viaţă.
Practic, aceste aşa-numite „sarcini ale dezvoltării” reprezintă definiţia pe care cultura şi
societatea, în care trăim, le dau termenului de „dezvoltare normală” caracteristică unor
diferite momente ale vieţii.
30
15 Lerner, Richard M. şi Steinberg Laurence, (2004), Handbook of Adolescent Psychology (Second Edition).
Hoboken, N J: John Wiley & Sons, p. 25.

13
În dezvoltarea persoanei găsim fapte asemănătoare cu cele din istoria popoarelor.
Cum acolo întâlnim epoci de dezvoltare cu caracteristici şi realizări proprii, tot astfel şi în
dezvoltarea individului. Delimitarea hotarului dintre vârste este foarte greu de precizat.
În dezvoltarea personalităţii distingem în mod orientativ următoarele perioade:
copilăria, adolescenţa (căreia îi premerge pubertatea cu manifestările ei vulcanice) şi
maturitatea.
Adolescenţa, care începe în jurul vârstei de 14 ani şi se întinde până la vârsta de 18-20
ani, se caracterizează printr-o serie de trăsături generale şi specifice care condiţionează şi
determină procesul de cristalizare a personalităţii tânărului 31.
În copilărie indivizii apar într-o omogenitate mai mare, se aseamănă şi la trup şi la
manifestările sufleteşti, mai mult decât în adolescenţă. Copilăria se dezvoltă sub imperiul
legilor uniformităţii, trăieşte prin ascultare şi imitaţie. Cu cît individul creşte cu atât apar
semnele diferenţiale, manifestările proprii, tendinţe de descătuşare din comun, pentru ca ele
să se stabilizeze pe o linie care, chiar dacă e în armonie cu a celorlalţi, e totuşi specifică 32.
Cercetătorii în domeniu sunt de acord că adolescenţei îi premerge o vârstă care o
prefaţează şi o prevesteşte totodată. Aceasta este pubertatea în care se întrerup dintr-o dată
manifestările copilăriei şi apar cele ale adolescenţei. Pubertatea este perioada cea mai tulbure
din dezvoltarea normală a individului.
În timp ce viaţa copilului se scurge liniştită şi e îndreptată mai mult spre lumea din
afară, adolescentul începe să-şi dea seama de existenţa unui conţinut interior pe care îl are şi
pe care tinde să-1 valorifice. Această întoarcere spre sine, spre interior, această cunoaştere a
propriului eu, pune în mişcare facultăţile sufleteşti într-un mod cu totul aparte 33.
Trăsătura principală în adolescenţă este căutarea reînnoită a identităţii de sine. Copilul
la doi ani trece prin stadiul preliminar dar mai târziu se pierde pe sine, în loialitatea faţă de
familia şi grupul său. Acum, problema centrală a adolescentului devine „ Cine sunt eu?’’.
Întrebarea centrală este „Sunt un copil sau un adult? Părinţii nu îl pot ajuta. Uneori ei
îl tratează pe tânăr ca pe un copil, alteori aşteaptă de la el să-şi asume responsabilităţi mature.
Inconstanţa părinţilor poate fi cauza propriei ezitări. În timp ce tânărul păstrează multe
atitudini specifice copilăriei, el este acum din punct de vedere fizic şi sexual destul de matur
pentru a juca roluri adulte 34.

31
Şchiopu, Ursula, (1981), Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 172.
32
Zisulescu, Ştefan, (1943), Psihologia adolescenţei. Bucureşti, p. 89.
33
Băcilă, Vasile, (1996), Adolescenţa, în Revista Gândirea, nr. 3. p.102.
34
Allport, Gordon, op. cit., p.133.

14
Imaginea despre sine a adolescentului depinde de ceilalţi. El caută popularitate şi se
teme de ostracizare. Foarte rar sfidează obiceiurile vârstei sale. Imaginea de sine şi simţul
identităţii la adolescent nu sunt destul de ferme pentru a rezista.
Binecunoscutul spirit de revoltă al adolescentului are o relaţie importantă cu căutarea
identităţii. Este încercarea sa finală de a cuceri autonomia.
Căutarea identităţii este dezvăluită de modul în care un adolescent încearcă diferite
măşti. Mai întâi el adoptă un mod de a vorbi, apoi altul, un stil de a-şi aranja părul şi apoi
altul, imită un erou, apoi pe altul. Ceea ce el doreşte într-adevăr nu este în întregime prezent -
personalitatea sa adultă 35.
Un rol hotărâtor în declanşarea conştiinţei eului îl are conflictul în care vine
adolescentul cu ordinea de drept existentă în societate. El constată că principiile cărora le
acorda valoare absolută, sunt călcate în picioare, că cei în care şi-a pus încrederea, nu o
merită aşa cum se aştepta. Orientat spre lumea interioară, adolescentul iubeşte în prima fază
singurătatea şi natura. Este plin de sine, mândru de chipul lui agresiv, amator de confidenţe,
pretenţios în chestiuni de onoare, puţin respectuos.
În latura voliţională, adolescentul este nemulţumit de prezent şi e într-un avânt
năvalnic spre viitor. Sufletul lui este dornic după valorile ideale. Voinţa lui doreşte să se
afirme în acţiuni mari, eroice. Iubeşte sportul, excursiile şi tot ce-1 poate atrage spre
acţiune36.
În cuvinte puţine, putem spune că psihologia adolescentului se caracterizează prin
transformări de natură fiziologică şi sexuală, care-i dezvăluie o nouă lume, lumea eului
propriu şi a diferenţei dintre el şi semeni. În latura intelectuală apare spiritul dialectic-critic,
susţinut de apariţia puternică a raţiunii. Ca rezultat al acestora, apare pornirea lui de
contrazicere a ceea ce spun alţii, încrederea în puterile proprii, nesupunerea faţă de autoritate,
dorul de libertate şi demnitate.
Caracteristica generală a acestei vârste este instabilitatea în concepţii, sentimente şi
acţiuni. Vedem astfel că în sufletul adolescentului există o trăire intensă, complexă, în care
apar cele mai puternice şi contradictorii stări sufleteşti.
Adolescenţa contează ca vârsta marilor hotărâri, vârsta decisivă pentru individ, de
aceea nici o altă perioadă nu merită o mai mare atenţie şi îndrumare.
Sfârşitul acestei vârste se caracterizează printr-o domolire a zbuciumului iniţial şi
printr-o fixare a individului în câmpul intereselor sociale 37.

35
Allport, Gordon, op. cit., p. 134.
36
Băcilă, Vasile, op. cit., p. 100.
37
Idem, p. 101.

15
I.5. Caracteristici psiho-socio-religioase ale tinerilor

Vasile Băncilă vorbea despre tinereţe ca vârsta cea mai metafizică, apogeul
„instinctului metafizic”. Întregul periplu al marilor frământări e numit de acelaşi autor
„epopeea metafizică”, iar dintre „fierberile” specifice acestei vârste, el aminteşte: „trăirea
perspectivelor şi întrebărilor metafizice, voluptatea infinitului, religiozitatea înaintea faptului
existenţei, surprinderea de a exista, chinul de a se lămurii, dilatarea funcţiei logice”,
subliniind şi perspectiva vizionară pe care tânărul o are asupra acestor trăiri, studierea lor mai
aprofundată revenind vârstei adulte 38.
Trecerea de la vârsta copilăriei la vârsta tinereţii marchează un moment deosebit în
viaţa omului. Modificarea fundamentală survenită vizează dobândirea contiinţei de sine şi a
libertăţii de cuget. Dacă până acum evenimentele exterioare erau interpretate potrivit
concepţiilor celor din apropiere, acum intervine propria cugetare asupra lor. Convingerile nu
se mai identifică la modul absolut cu ale celorlalţi, ci sunt rezultatul propriilor reflecţii.
Modificările de ordin fiziologic generează confuzie, irascibilitate, punerea sub semnul
întrebării a tuturor lucrurilor. Fără un fundament solid al credinţei şi un îndrumător
duhovnicesc în această perioadă, este foarte greu, dacă nu chiar imposibil ca tânărul să iasă
teafăr. Zguduirea temeliiilor credinţei în această perioadă nu este deloc întâmplătoare,
întrucât aşa cum sublinia Sf. Teofan Zăvorâtul, este momentul când omul de bunăvoie trebuie
să-şi asume jugul credinţei. Se poate spune că abia acum începe omul viaţa creştină, întrucât
de acum începe să decurgă din viaţa şi din lucrarea sa.
A vorbi despre tineri înseamnă aproape automat a vorbi despre exigenţele lor,
sensibilitatea şi nevoia lor de cunoaştere.
Însă, deşi schimbările majore de factură organică şi psihică care au loc acum fac de
nerecunoscut aceiaşi oameni, existenţa umană presupune un continuum, şi în acest sens este
de observat că înclinaţiile metafizice se vădesc încă din copilărie. Blaga spre exemplu, care
în copilărie a vrut să rupă cerul în doua spre a zări îngerii, va încerca mai apoi să se apropie
de taine, fără însă a „strivi corola de minuni a lumii”.
Aşezarea omului după tulburările tinereţii depinde în mare măsură de pregătirea
anterioară.
Un alt element caracteristic al tinerilor este voinţa puternică, elanul de nestăvilit, prin
funcţionarea la capacităţi maxime a acestor puteri. Legat de acest elen, am fi poate înclinaţi
să credem că tinerii provocă Ortodoxia. Ideea că tinerii provoacă Ortodoxia face referire la o

38
Băncilă , Vasile, (1997), Filosofia vârstelor, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 119.

16
concepţie limitată, unii considerând că tineri ridică ştacheta mai sus, conform cu pretenţiile
lor, ori aceştia nu consideră că ar avea credinţa resurse suficiente în acest sens. Dar viaţa
nouă la care ne cheamă Hristos este de natură dumnezeiască, cu înaintări infinite în iubirea
faţă de El.
Dar Pr. Constantin Necula ne avertizează că lucrurile stau tocmai invers, şi că de fapt
Ortodoxia îl provoacă pe tânăr. Cum se realizează acest lucru? Tocmai „prin standardele
duhovniceşti fără de care tânărul îşi pierde tinereţea, îşi pierde şansa de a binevesti ca fiind
tânăr fără bătrâneţe şi având viaţă fără de moarte” 39.
Aşa cum remarca Pr. Ioan Cojan 40, se poate spune despre tinereţe că este vârsta la
care elementul definitoriu este reprezentat de receptare. Tânărul se descoperă ca un
receptacul, gata a primi seva vieţuirii adevărate. Vrea să cunoască dacă se poate tot, să fie la
curent cu cele mai noi descoperiri ale lumii. Spiritul enciclopedic, modelul epocilor trecute,
prinde viaţă în aspiraţiile dintotdeauna ale tinerilor. În fond, dorinţa specifică este de unitate
ca rezultat al „elanului logic dezinteresat corespunzător concepţiei că lumea e una oricât ar
împărţi-o ştiinţele şi programele analitice”41. Această nevoie imperioasă de a unifica totul la
nivelul semnificaţiilor este rodul unei percepţii naturale, originare a omului, dezinteresate
chiar, şi dă seama de forţa vitală extraordinară a tinereţii. 42 Însă şi acestă dorinţă nu se
manifestă oricum, pe lângă cantitate, vrea şi calitate, ori pentru ceea ce crede, tânărul e
dispus să sacrifice tot, asemeni eroului lui Dostoievski din „Crimă şi pedeapsă”,
Raskolnikov. În rechizitoriul pe care i-l face lui Raskolnikov, Porfiri Petrovici afirmă:
“Dumneata eşti dintre aceia cărora poţi să le scoţi şi maţele şi au să stea să se uite zâmbind la
călăii lor, numai să-şi fi găsit o credinţă sau un Dumnezeu!’’ 43. Iar în continuare îi spune:
“Găseşte şi ai să trăieşti!” 44, Afirmaţia poate părea înfiorătoare, dar ororile care au loc pe
scenele anumitor spectacole, în care artiştii se mutilează în numele închipuitei arte pe care o
promovează,o întăresc. La polul opus se situează martirii creştini, iar mai aproape de noi, cei
din temniţele comuniste, care au fost supuşi la chinuri groaznice pentru a se lepăda de
credinţă.
Cu greu un om, şi mai ales un tânăr va alege să-şi investească puterile în ceva despre
care ştie că nu este adevărat. În tot ceea ce întreprinde în mod sincer, omul are nevoie să ştie
că acţionează pentru adevăr. Problema apare atunci când omul ia drept adevăr minciuna. Ca
şi în celelalte ipostaze ale vieţii, rod al firii care s-a sălbăticit o data cu neascultarea

39
Necula, Constantin, pr., (2004), Tinereţea ortodoxiei, Editura Agnos, Sibiu, p. 10.
40
În conferinţa: “Hristos şi problemele tinerilor” susţinută la Sibiu în data de 31.03.2008.
41
Vasile Băncilă, op. cit., p.121-122.
42
Idem, p. 130.
43
Dostoievski, F.,M., (2007), Crimă şi pedeapsă, Editura Cartex 2000, Bucureşti, p.438.
44
Idem, p. 439.

17
protopărinţilor, crezând că face un act de libertate (în fond libertatea firii căzute de a-şi
împlinii poftele 45) tânărul alegând să-şi facă voia, alege în fond moartea.
Într-un anume fel, tinerii fac ascultare, însă de curentul vremurilor prezente,
promovând mode trecătoare şi în unele cazuri identificându-se chiar cu aceste mode.
Diagnosticul pe care Părinţii îl pun vremurilor de azi este nihilismul. Nu trebuie să se uite
faptul că moda este după spiritul vremii, care la rândul său e sub stăpânirea duhurilor
văzduhului 46, adică a îngerilor căzuţi.
Aşa cum bine sesiza Pr. Iustin Pârvu, după ani buni de ateism, tendinţa generală este
de a căuta spiritualul, însă se cere dreaptă socoteală pentru că duhurile sunt de mai multe
feluri.
Imaginea tipică a tânărului vremurilor noastre surprinde privirea pierdută, cum o
numea Pr Paisie Aghioritul, ca ochii unui peşte mort. Dorinţei lui puternice de a se împlini îi
este răspuns cu praf, iar căutarea asiduă de consistenţă, determină oboseala.
Din păcate însă, nici ştiinţa care se presupune că studiază sufletul omului: psihologia,
nu identifică complexul de aspecte pe care îl prezină sufletul omului, şi în special al
tânărului. Important de subliniat este faptul că, cercetările mai recente nu mai fac distincţia
între adolescenţă şi tinereţe.
Studiile de psihologia vârstelor (Emil Verza spre exemplu), surprind doar o parte a
caracteristicilor: cariera şi întemeiarea unei familii. Întemeierea unei familii va fi analizată
într-o secţiune specială.
În ceea ce priveşte cariera, generaţiile actuale de tineri plutesc cumva în derivă,
întrucât foarte puţini ajung să-ţi descopere talentul. Cel mai adesea, seduşi de modelele
prezentate de mass-media, majoritatea aleg pentru viitorul lor o ocupaţie cât mai „bănoasă”,
care să le asigure confort financiar. Nu contează că nu simte nici o atracţie pentru domeniul
respectiv, o dată intrat în sistem va căuta cu orice preţ să se acomodeze. Cauzele acestui
fenomen sunt multiple: lipsa pedagogilor în rândul profesorilor, timp insuficient petrecut de
părinţi pentru a-şi cunoaşte proprii copii, accent prea mare pe acumularea cunoştinţelor
teoretice fără relaţionarea cu aspectele practice etc. Nu în ultimul rând, cauzele sunt şi de
natură religioasă: lipsa legăturii cu duhovnicul.
Foarte mulţi tineri optează pentru mai multe facultăţi, ceea ce implică stress, lipsa
dedicării faţă de un domeniu şi scăderea performanţelor. Alţii, seduşi de mirajul străinătăţii,
îşi irosesc cea mai frumoasă perioadă a vieţii în goana nebună după bani, unii întorcându-se

45
Baştovoi, Savatie, pr., (2007), Ortodoxia pentru postmodernişti, Editura Catisma, Bucureşti, p. 51.
46
Cf. Sf. Ignatie Briancianinov apud monahii John Marler şi Andrew Wermuth, (2006), Tinerii vremurilor de pe
urmă , Editura Sophia, Bucureşti, p. 39.

18
secătuiţi de puteri şi cu o mentalitate schimbată, de cel mai multe ori judecând totul în funcţie
de bani.
Cu toate acestea, sunt şi tineri care aleg cale jertfelnică, alegând profeisia care îi
împlineşte, slujind semenilor în ţară deşi salariile sunt mai mici. Astfel de cazuri sunt extrem
de rar mediatizate, în faţă ieşind de cele mai multe ori tinerii delincvenţi.
Miza descoperirii talantului este contribuţia fiecăruia la binele aproapelui,
responsabilitatea faţă de semeni.
De ce este atât de importantă alegerea pe care tinerii o fac în tinereţe? Pentru că de
cele mai multe ori, ea trasează o direcţie generală de viaţă. În funcţie de alegerea pe care o
face îşi va trăi viaţa. Este adevărat că sunt cazuri de oameni care se schimbă şi pe parcurs,
însă este vorba despre excepţii, în general concepţia impropriată în tinereţe, ghidează ulterior
viaţa.
Trăsăturile amintite mai sus ţin de sfera generalului, ele fiind prezente în orice
perioadă istorică ne-am raporta. Cu toate acestea, secolul XX a fost marcat de o mişcare cu
totul şi cu totul nouă prin faptul că promotorii ei au fost tocmai tinerii. Este vorba despre
„revoluţia culturală”. Fundamentele mişcării sunt tocmai schimbările profunde care au avut
loc în relaţia dintre generaţii. Eric Hobsbawm este cel care subliniază aceste modificări. El
vorbeşte despre transformarea tineretului în agent social independent, lucru nemaintâlnit
anterior în societăţile marcate de gerontocraţie. Chiar liderii tinerilor sunt tot tineri. Modelul
promovat, simbolic pentru destinul întregii generaţii este „eroul a cărui viaţă şi tinereţe se
încheiau în acelaşi timp” 47. De unde înainte tinereţea era privită ca un stadiu intermediar spre
viaţa adultă, acum este privită mai degrabă ca dezvoltare completa, stagiu final. Noua
tehnologie părea să încurajeze emanciparea tinerilor, în materie, adulţii fiind cei care aveau
ceva de învăţat de la tineri, aşa cum sublinia Hobsbawm.
Lipsa de experienţă de viaţă şi-a spus cuvântul în momentul în care dorinţele tinerilor
au căpătat concreteţe. Acelaşi autor vorbeşte despre lozincile revoluţionarilor: „totul şi
acum”, sau despre crezul lor: „îmi iau dorinţele drept realitate pentru că sunt convins de
realitatea dorinţelor mele”. Cel puţin ultimei afirmaţii, i se poate opune răspunsul plin de
înşţelepciune al unui ţăran român 48. Întrebat fiind ce este viaţa, acesta răspunde: „viaţa e
viaţă, dar e şi multă înşelare în jur”.
În analiza caracteristicilor tinerilor, aceste particularităţi nu trebuiesc trecute cu
vederea, chiar manifestările tinerilor necesitând a fi interpretate în contextul mai larg al
evenimentelor ultimului secol.

47
Hobsbawm, Eric, (1994), Secolul extremelor, Editura Lider, Bucureşti, p. 378.
48
Întâmplarea este povestită de Dan Puric la conferinţa cu titlul: “Cine suntem?”, ţinută la Sibiu, mai 2008.

19
I. 6. Problemele spirituale ale tinerilor - concepţia nihilistă despre
lume

„Şi iată, un tânăr a venit la El şi I-a zis:<<Învăţătorule bun, ce să fac ca să am viaţă


veşnică?>>. Iar El a zis:<<De ce-Mi spui bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul
Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în Viaţă, păzeşte poruncile>>. El I-a zis:<<Care?>>. Iar
Iisus i-a zis: Să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe
tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis:<<Pe
toate acestea le-am păzit din tinereţea mea. Ce-mi lipseşte?>>. Iisus i-a zis:<<Dacă vrei să
fi desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino de-Mi
urmează mie>>. Dar tânărul, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe
avuţii” 49.
Poate că nici o altă relatare nu sistematizează mai bine caracteristicile perioadei
tinereţii. Întrebarea fundamentală: „Ce să fac ca să am viaţă veşnică?”, deşi dă seama de o
necesitate ontologică a omului, în rândul tinerilor ea răsună cu un elan atât de mare încât
devine definitorie.
Faptul că la Mc.10,21 ni se spune că Iisus l-a iubit pe acest tânăr este de maximă importanţă
întrucât răstoarnă cumva încetăţenitul dicton „crede şi nu cerceta”, şi repune în drepturi
porunca: „Bate şi ţi se va deschide!”. Căutarea sinceră a tânărului nu putea fi trecută cu
vederea de Cel ce a spus că: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă, iar cei ce se silesc o
cuceresc” 50, ea vădindu-se mai ales în tristeţea care L-a cuprins când tânărul s-a depărtat de
Mântuitorul, dupa cum relatează Sf. Ioan Gură de Aur 51.
S-au schimbat condiţiile, pe de o parte, educaţia primită în familie sau în şcoală este
denaturată de ideologiile şi de valorile care şi-au făcut loc în sânul acestor ideologii (uneori
chiar non-valori), pe de altă parte mass-media promovează un nou model de om al cărui sens
al vieţii nu depăşeşte limitele acestei vieţi. Un exemplu în acest sens este paradigma
evoluţionistă, care se află aproape la baza tuturor ştiinţelor predate în şcoală.
În prezent puţini tineri mai pot spune că au păzit poruncile, de aceea poate strigătul
este mai disperat, iar formularea diferă puţin: „Mai ajunge cineva azi în rai?”, 52 după cum
remarca Laurenţiu Dumitru.

49
Mt. 19, 16-23.
50
Mt. 11,12.
51
Sf. Ioan Gură de Aur, (1994), Omilii la Matei, P.S.B., vol. 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 727.
52
Dumitru, Laurenţiu, Tinerii pe calea întrebărilor, [online] Laurenţiu Dumitru, [citat la: 21 Martie 2008]
Disponibil la: URL: http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=2&cap=49.

20
I.6.1. Nihilismul

Curentul mai larg care deturnează căutările sincere ale tinerilor a fost identificat prin
termenul de nihilism. Nihilismul a fost definit mai degrabă ca un spirit, un curent care odată
pătruns într-o cultură, îi alterează sensurile.53 Importanţa înţelegerii acestui fenomen constă în
influenţa covârşitoare pe care o are în viaţa omului modern şi, de aici, implicit a tinerilor
(poate cu mai mare pregnanţă în cazul lor întrucât viitorul unei societăţi îi are la temelie).
Filosoful nihilismului a fost Nietzsche iar cuvintele motto: „nu există adevăr absolut,
Dumnezeu a murit!” sistematizează cel mai bine rădăcinile acestui fenomen. Baza noului
curent constă tocmai în nerecunoaşterea Adevărului întrupat, context în care profeţia lui
Dostoievski: „ dacă nu există Dumnezeu, totul este permis!”, reprezintă credinţa lumii. Cei
care s-au ocupat îndeaproape de studierea acestui curent vorbesc despre extrema lui extindere
în luma actuală şi despre modul cum influenţează toate sferele existenţei. Mai mult decât atât,
Pr. Serafim nu s-a sfiit să afirme că nihilismul reprezintă în fond duhul lui antihrist.
Din prisma stadiilor nihilismului identificate de Pr. Serafim: liberalismul,
realismul,vitalismul, nihilismul distrugerii, pedagogia urmărită de prmotorii curentului
reprezintă de fapt nivelul de negaţie pe care fiecare îl poate accepta. Se va încerca în
continuare creionarea ultimelor două stadii: vitalismul şi nihilismul distrugerii, întrucât sunt
mult mai vizibile în cazul tinerilor. Aceste stadii nu se prezintă sub formă pură, existând
suprapuneri, contopiri.

I.6.2. Vitalismul

Vitalismul se caracterizează prin respingerea adevărului creştin şi substituirea acestuia


cu o falsă spiritualitate. Stadiul anterior, realismul, încercase să reducă adevărul la nivelul
empiric al ştiinţei şi progresului, însă constituţia dată de Dumnezeu omului, prin nevoia de
spiritual cu care l-a înzestrat, a determinat reconsiderarea acestui stadiu. Particularitatea
îngrijorătoare a vitalismului constă în trecerea pe care o face la nivel cantitativ; dacă
liberalismul şi realismul se adresau cumva unor pături mai alese, intelectualitatea, vitalismul
în schimb se pliază pe orice nivel, prezentându-i-se omului obişnuit. Manifestările cele mai
frecvente ale vitalismului vizează: „patima vitezei şi a mişcării, exprimată într-un adevărat
cult al automobilului, atracţia universală exercitată de televiziune şi cinema, a căror funcţie

53
Gheorghe, Virgiliu, (2005), Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura Evanghelismos, Bucureşti, p.
248.

21
predominantă este de a prilejui câteva ore de evadare din realitate, caracterul tot mai primitiv
şi sălbatic al muzicii, cultul bravurii fizice în sport şi venerarea morbidă a tinereţii,
predominanţa şi toleranţa generală fată de promiscuitatea sexuală, lipsa de respect faţă de
autoritate. ...în religie, caracterul de experiment continuu al vitalismului constă în căutarea
54
unei divinităţi confuze, înclinaţia spre ocultism şi căutarea iluminării la întâmplare” .
Stadiul vitalismului scoate în evidenţă şi subiectivismul, totul reducându-se la experienţa şi la
senzaţia subiectivă. Pentru a sublinia situaţia tragică la care se ajunge, Pr Serafim nota: „...
cum însă vidul lăsat în inimile lor de refuzul lui Dumnezeu este de nesuportat, aceştia aleargă
la nebuni şi la magicieni, la falşi profeţi şi la sofişti religioşi pentru un cuvânt al vieţii’’ 55, şi
mai mult decât atât, „vitalismul nu este produsul prospeţimii şi al vieţii si al imediatului pe
care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare, ci al corupţiei şi al necredinţei” 56. „Vitaliştii
consideră în mod greşit că viaţa se umple de sens prin simpla tentativă de a o trăi la maxim”
57
.

I.6.2.1. Divertismentul şi Suferinţa (filmele şi muzica)

a) Filmele
Modul de constituire al omului implică pe lângă activităţile curente şi perioade de
deconectare de la necesităţile imediate ale existenţei. Dumnezeu a rânduit pentru om o zi din
cele şapte pentru a se odihni de grijile materiale şi a se procupa mai mult de cele ale
sufletului său. Din nefericire însă, omul, care a rupt legătura cu Creatorul său, simte în
continuare nevoia de decuplare de la imediat, dar orientarea lui nu mai este înspre rugăciune
şi comuniune , ci în a-şi satisface mai degrabă dorinţele proprii.
O astfel de modalitate de a ieşi din cotidian este televizorul. Dintre tipurile de
„relaxări” oferite de televizor, una ocupă în mod deosebit timpul tinerilor: filmul.
Ce este filmul? La modul general, o înşiruire de evenimente desfăşurate pe o perioadă
variabilă de timp. Cu ce se deosebeşte de viaţa unui om obişnuit? Cu pezentarea unor
evenimente senzaţionale şi mai ales cu absenţa evenimentelor care nu sunt marcate de o
încărcătură emoţională deosebită. De aici vine şi vorba: „mai ceva ca în filme” atunci când
are loc o întâmplare deosebită.

54
Rose, Serafim, pr., (2007), Nihilismul-o filosofie luciferică, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 87-88.
55
Idem, p. 94.
56
Ibidem, p. 22.
57
Christensen, Damaschin, Ierom., (2005), Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Cartea Ortodoxă,
Bucureşti, p. 87.

22
Filmele tocmai asta fac: concentrează într-un timp scurt evenimente care în mod real
s-ar desfăşura pe distanţe mari de timp. Majoritatea filmelor nu fac decât să cultive cu
ostentaţie senimentalismul, o patimă în fond, iar cei cărora acest lucru le produce o stare de
bine, deprind obişnuinţa de a se ghida doar după stările care le sunt provoca, anulând astfel
raţiunea. Acesta este şi motivul pentru care destul de puţini oameni apreciază teatrul, întrucât
mesajul transmis se cere interpretat, dirijarea publicului prin sentimente fiind mult mai mică.
Efectul pe care îl au asupra omului este aproape hipnotic, ştiut fiind faptul că prin
constituţie omul este atras înspre lucruri care îl marcheză puternic din punct de vedere
emoţional. Tinerii în mod special, sunt orientaţi spre lucruri care le mişcă sentimentele,
acesta fiind pentru ei gajul validant al unei experienţe. De aici şi senzaţia de neputinţă de a te
mai desprinde de un film din moment ce ai început să te uiţi.
Analizând situaţia, aceasta se prezintă oarecum paradoxal, căci cum altfel ar putea fi
numită, din moment ce o persoană alege să privească şi să investească cu sentimente vieţile
altor persoane uitănd să-şi trăiască propria viaţă. Cineva spunea: „opţiunea majorităţii faţă de
propria existenţă este pasivitatea”. Cu atât mai grave sunt consecinţele din moment ce viaţa
personajelor nu reprezintă criteriul de moralitate, ba mai mult decât atât, promovează de cele
mai multe ori atitudini contrare.
Eric Hobsbawm, în cartea sa „Secolul extremelor”, lega apariţia cinematografului de
revoluţia culturală care a debutat la începutul secolului trecut, notând astfel mutaţiile asupra
„manierelor, obiceiurilor, a modului de petrcere a timpului liber...” 58.
Continuând raţionamentul, Virgiliu Gheorghe59 sesiza transformările apărute în lumea
modernă, unde prerogative importante ale religiei: funcţia educativă, axiologică şi de
orientare, sunt preluate de mass-media. Televiziunea încearcă să se substituie religiei, ea fiind
cea care ne mediază relaţia omului cu lumea, cea care ordonează semnificaţiile
evenimentelor. Chiar şi în condiţiile apariţiei televiziunilor alternative, omul cu greu pune la
îndoială ceea ce a văzut la TV.
Se pune întrebarea: tânărul care s-a aşezat în fotoliu pentru a urmări un film este acelaşi cu
cel de după film? Deşi schimbările sunt imperceptibile, ele totuşi există şi mai devreme sau
mai târziu se manifestă. Interesantă în acest sens este conexiunea pe care cotidianul
„Adevărul” o prezintă între difuzarea filmului american Dallas şi revoluţia din ’89. Deşi
filmul prezenta decăderea lumii capitaliste, receptarea în mediul est european a vizat mai ales
luxul unei alte lumi, stârnind nemulţumire faţă de sărăcia statelor comuniste. Autoarea

58
Hobsbawm, Eric, op. cit., p. 384.
59
Gheorghe, Virgiliu, (2006), Revrăjirea lumii sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor, Editura
Prodromos, Bucureşti, p. 127-132

23
articolului chiar face referire la faptul că „...cultura este la fel de importantă ca şi politica în
promovarea unor schimbări sociale reale”60
Marshal McLuhan afirma că, mai inportant decât ce transmiţi este mijlocul prin care
transmiţi, în condiţiile în care un mijloc precum televizorul produce o modificare a
personalităţii- prin consecinţele pe care le are asupra analizatorilor şi a comunicării cu cei din
jur. Dificultăţile de comunicare cu cei din jur, par din acest punct de vedere mai uşor de
înţeles.
Problema majoră a filmelor în viaţa tinerilor este legată de faptul că ele constituie un
substiut pentru viaţa reală, îndepărtându-l pe tânăr de la cunoaşterea de sine, comuniunea cu
ceilalţi şi relaţia cu Dumnezeu.

b) Muzica
Etimologic, cuvântul „muzică” are la bază termenul „muză” care la rândul său
desemnează „spirit artistic”. Aşadar, muzica are o strânsă legătură cu sufletul omului,
exercitând asupra acestuia o înrâurire mare. Aristotel, cunoscând această legătură, considera
că muzica ar trebui reglementată de legile statului61.
Importanţa covârşitoare a muzicii, deşi poate neconştientizată direct de publicul
consumator, nu scapă însă atenţiei aşa numiţilor „coolhunteri” 62. Cine sunt aceştia? Cei care,
studiind piaţa, încearcă să descopere care va fi „the next big think”. Raţionamentul
funcţionază nu numai în domeniul muzicii, ci şi al filmelor, modei etc., dar s-a impus în
muzică mai ales prin starurile promovate, modele ale noilor generaţii. Dacă în America
trăiesc 30 de milioane de tineri cu vârste cuprinse între 12-24 de ani, tineri care dispun de
venituri de aproximativ 150 mld de $, este lesne de înţeles ce sursă de profit reprezintă
consumul acestui segment de populaţie. O statistică realizată în anii 1960-1970 prezintă
faptul că 75-85% din producţia totală de discuri din statele dezvoltate este vândută în
exclusivitate clienţilor din grupa de vârstă 14-25 ani.
Apelează la serviciile „coolhunter-ilor”conglomerate media precum Viacom, cei care
deţin MTV. Concepţia acestor companii este că tinerii sunt un fel de imperiu ce trebuie
colonizat. În momentul în care rating-ul MTV-ului părea să scadă, postul a întreprins prin

60
Adevărul .ro: Dallas, un serial care a luptat cu Ciauşescu,[online], Ana Maria Vieru, [ciatat la 07.06.2008],
Disponibil la http://www.adevarul.ro/articole/dallas-un-serial-care-a-luptat-cu-ceausescu/350056
61
Sfaturiortodoxe.ro, Sirenele, Satanismul în muzica rock, [online],film [citat la 10.06.2008], Disponibil la:
http://www.sfaturiortodoxe.ro/filme-video/satanismul-in-muzica-rock.php
62
Moneyexpress.com, Vânătorii de cool, [online], Elena Nicolae, [citat la 10.06.2008], Disponibil la:
www.moneyexpress.ro/articles/pdf/10342

24
intermediul unor emisiuni „live” incursiuni în casele tinerilor, descoperind astfel procupările
lor.
Criticul media Robert McChesney, afirma că, deşi postul MTV promovează artişti şi
CD-urile acestora, el a fost de fapt arbitul în materie de „cool”. Uşurinţa cu care se realizează
acest lucru poate fi observată analizând cazurile unor artişti ca Eminem, Limp Bizkit sau
Insane Clown Posse, care dintr-o cultură de tip „underground” aproape peste noapte, prin
publicitatea facută, au ajuns în „mainstream”.
Autorea articolului citat, afirma de asemenea: „Specialistii în media si-au exprimat
înca de la sfarsitul anilor ‘90 ingrijorarea faţă de amploarea pe care a luat-o targetarea
segmentului de tineri. Motivul: “publicitatea le influenţează negativ cultura; le schimbă stilul
63
de viaţă şi sistemul de valori.” Şi de ce se petrec astfel de lucruri? Pentru că muzica astăzi
poate fi considerată o nouă religie. Timpul acordat ei, caracterul aproape indispensabil (se
merge pe staradă ascultând muzica, se mănâncă, se doarme, se învaţă etc.), preţuirea acordată
şi modul în care influenţează comportamentul, atitudinile şi valorile, fac realmente din
muzică, religia noii generaţii iar din promotorii ei, noii idoli. Sfântul Apostol şi Evanghelist
Ioan, atrage atenţia: “Fiilor, păziţi-vă de idoli” 64.
Calitatea morală a celor prezentaţi ca modele de urmat este cel puţin îndoielnică, după
cum arată chiar presa de scandal.
Funcţiile pe care muzica le împlineşte în prezent sunt multiple: mediu de propagandă
a diferitelor idei, mode; mijloc de nivelare a conştiinţelor, limbaj internaţional de
compactizare a maselor.
Interesant pentru vremurile actuale este apariţia urletului în muzică, element care nu
caracteriza ethosul popular. Ţinând cont de faptul că începând de la rock şi terminând cu pop,
R&B, toate aceste curente fie se trag, fie importă elemente din cultura de tip magic-satanic
(riturile vodoo de ex.) africană, alături de autorul filmului Sirenele, nu se poate să nu se
sesizeze asemănarea cu diferitele manifestări ale demonizaţilor.
De pe poziţia celor afirmate mai sus, concluzia eronată care s-ar putea trage este că
orice fel de muzică este dăunătoare. Nimic mai fals, mai ales în contextul în care chiar în
Biserică un loc important îl ocupă cântarea (funcţia latreutică a cultului). Poziţia corectă este
cea exprimată de Sf. Ioan de Krondstadt : “ nu vă lăsaţi atraşi de sunetul plăcut al unui
instrument sau al unei voci, ci fiţi atenţi ce urmări au asupra sufletului vostru. Dacă sunetele
aduc linişte în suflet şi sentimente curate, dumnezeieşti, atunci vă puteţi hrăni sufletele

63
Moneyexpress.com, Vânătorii de cool, [online], Elena Nicolae, [citat la 10.06.2008], Disponibil la:
www.moneyexpress.ro/articles/pdf/10342 .
64
I In. 5, 2.

25
ascultându-le. Dacă însă, sunetele nasc dorinţe trupeşti, îndepărtaţile cu totul şi să nu mai
asculaţi o astfel de muzică”.
Astfel, conform raţionamentului Sf. Ioan de Krondstadt, prin identificarea masei de
“trăitori” ai unui anumit stil de muzică, se poate identifica şi cultura pe care acest stil o
crează. Spre exemplu muzica rock: dacă primele manifestări s-au constituit ca o mişcare de
revoltă faţă de lipsa de sens şi falsitatea unei societăţi vlăguite, ulterior lucrurile au fost
împinse la extrem, rock-ul asociindu-se cu mişcările anarhice şi cu libertinajul sexual (despre
acest aspect într-un subcapitol separat).
Însă rădăcinile fenomenului rock, punk şi celelalte de acelaşi gen, în revolta lor faţă
de lume apropie cumva acest curent de creştinism, de aici şi afirmaţia oarecum şocantă a
diaconului Andrei Kuraev: dacă la vârsta de 16 ani nici măcar rock nu ascultă, atunci omul
este inapt pentru credinţă 65.
Sesizând asemănările, demersul părinţilor John Marler şi Andrew Wermuth, care s-au
făcut „tuturor toate” din iubire pentru cel pierdut nu mai pare aşa de nelalocul lui, deşi pe
multi încă îi şochează. Astfel, ei au transformat librăriile şi cofetăriile Frăţiei în „cluburi
mistice” iar sloganul cu care îi ademenesc pe tineri sună în genul: „Cofetăria Înţelepciunea
Pustiei, cel mai mistic club din Kansas City. Beţi cafea etiopiană şi espresso. Ascultaţi
cântări străvechi din altă lume. Mirosiţi tămâie rară din orientul mijlociu. Descoperiţi
străvechii super-eroi africani şi orientali”66. Aceşti Părinţi se pare că au conştientizat faptul
că una din cauzele situaţiei schizoide în care trăim astăzi stă tocmai în aceea că: “cei rătăciţi
îşi trăiesc necredinţa şi minciuna aşa cum nu trăim noi adevărul”. Pr. Ioan Buga avertiza că
râvna acestor tineri dezorientaţi, pentru minciună “ar trebui să trezească la realitate pe cel ce
se află în adevăr, dar nu îl lucrează”67. Soluţia preconizată este sfinţenia noastră. Teoriile reci
provenind din inimi călii nu vor încălzi pe nimeni, doar dragostea fierbinte, întrucât, nu-i
aşa? – “la noblesse oblige!”

I.6.2.2. Suferinţa

65
Savatie, Baştovoi, Ierom., op. cit., p. 203.
66
Altermedia.Info: Moarte lumii: punkişti deveniţi monahi [online] Frederica Mathewes-Green [citat la
01.04.2008] Disponibil la: http://ro.altermedia.info/antisistem/moarte-lumii-punkisti-deveniti-monahi_1067.html
67
Buga, Ioan, pr., (2002), Fiinţa înjunghiată, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, Bucureşti, p.108-109.

26
Caracteristica care-i apropie pe revoltaţi atat de mult de creştinism şi îi face în acelaşi
timp pe unii, capabili de a-l accepta consta în asumarea suferinţei. Dacă lumea în starea ei
căzută, înţelege de cele mai multe ori să caute doar plăcerea şi să fugă de durere, tinerii
aceştia răzvrătiţi par a conştientiza că o cale de a trăi fără a asuma durerea nu există. Un tânăr
american dezamăgit de lipsa de sens a vieţii trăite la întâmplare, sintetiza astfel: “suferinţa ar
putea produce ceva autentic, în timp ce viaţa noastră indulgentă dă naştere uşor la falsuri şi
înşelăciuni”.
Însă sensul atribuit suferinţei diferă faţă de creştinism. Fin analist al realităţilor, Pr
Serafim Rose observase ca suferinţa propovăduită de către generaţia beat a anilor ‘50 care
prin unul dintre promotorii ei afirmase: “M-am născut ca să sufăr!”(Jack Kerouac) are ca ţel
final autoperpetuarea, ea se automistuia, devenind autodistructivă. Despre aceştia va spune
chiar: “generaţia beat pare a fi bătută bine” 68.
În ciuda sincerităţi iniţiale în căutarea adevărului şi a deschiderii tinerilor spre
suferinţă, nu trebuie însă căzut în capcana unei simpatii exagerate faţă de de ei, întrucât după
cum atenţiona Pr. Serafim Rose, foarte uşor se poate trece de la simpatia pentru o persoană
nefericită la receptivitatea faţă de ideile sale. Pe marginea unei cărţi care vorbea despre
convertirea unui rocker la ortodoxie, un critic nota: „nu trebuie înţeles că muzica rock este un
lucru rău, ci doar că acest gen muzical nu aduce mântuire sufletului”, o afirmaţie destul de
periculoasă dacă stăm să ne gândim la infernul despre care vorbesc cei care au ieşit din acest
curent. „O boală nu se vindecă prin simpatie, în felul acesta nici măcar nu este diagnosticată
corect” 69. Nu se poate vorbi în acest caz de victime nevinovate întrucât nimeni nu slujeşte
silit pe diavol.
Problema aceasta a suferinţei şi mai ales legătura suferinţă- absolut l-a preocupat
dintotdeuna pe om, iar în funcţie de diferite culturi s-a încercat chiar formularea unui
răspuns: filosofia orientală a asimilat suferinţa unei iluzii, maya, ori întrucât eul este
subiectul suferinţei iar noi suntem absolutul, soluţia care se prefigureaza urmăreşte extincţia,
depersonalizarea, topirea în absolut. Occidentalii, neagă existenţa absolutului şi resping în
consecinţă durerea. Nerecunoaşterea transcendentului face posibilă relaxarea morală fără
limite, iar accentul se deplasează înspre aici şi acum: trăieşte clipa. Niciuna dintre soluţii nu
pot sa răspundă unei căutări sincere a sensului vieţii şi ambele eşuează întrucât sunt soluţii
oferite de omul căzut din comuniunea cu Creatorul său. Adevărata rezolvare o aduce doar
Fiul lui Dumnezeu întrupat şi constă în asumarea suferinţei, care prin jertfa lui Iisus Hristos
capătă un sens mântuitor.70 “Necazul şi suferinţa şi moartea, inseparabile de această viaţă,

68
Christensen, Damaschin, Ierom., op. cit., p. 87.
69
Idem, p. 38.
70
Lect. Dr. Sebastian Moldovan, cursul de Teologie Morală 2008.

27
sunt teoretic acceptate de omul lumesc, dar el va face tot ce-i stă în putinţă pentru a le aboli
sau cel puţin pentru a le alina sau pentru a-şi distrage atenţia de la ele, privind la partea
pozitivă a lucrurilor; creştinul le acceptă şi le întâmpină cu bucurie, ştiind că fără asemenea
încercări nu există progres în viaţa duhovnicească” 71.

I.6.2.3. Drogurile

Aşa cum sublinia Pr. John Marler şi Andrew Wermuth, nihilismul este mama nebuniei
şi a demenţei, iar demenţa la rândul ei naşte drogurile, sexul şi violenţa.
Amploarea acestui fenomen azi, în strânsă legătură cu ineficienţa măsurilor propuse
pentru reabilitarea narcomanilor, ridică semne serioase de întrebare legate de motivaţia
consumatorilor de droguri. Lucrurile se complică cu atât mai mult cu cât ponderea tinerilor
dependenţi de droguri este foarte mare. Spre exemplu, în cazul alcoolului- şi el tot o formă de
drog, conform unei statistici, 60% dintre liceeni sunt consumatori ocazionali.
Despre dependenţă se poate spune că este „o relaţie patologică cu ceva care se
situează în afara noastră şi care are ca efect faptul de a ne face robi”. 72 Dependenţa vizează o
orientare greşită a erosului (în sensul de putere poftitoare). Dacă omul a fost creat pentru a-L
alege în mod liber pe Dumenzeu, negând acestă relaţie, ajunge să dezvolte ataşamente faţă de
lucrurile lumii acesteia. Dependenţa poate fi de substanţe, de experienţe sau chiar de
persoane.
Atunci când dependentul conştientizează situaţia, el sesizează că tot ceea ce face se
concentrează asupra respectivului lucru, iar fiecare acţiune îl aruncă într-un vârtej care nu
face decât să-l arunce tot mai în jos.
Care sunt motivele atât de puternice care fac pe cineva să-şi rişte viaţa pentru câteva
clipe de euforie? Răspunsul pe care majoritatea tinerilor îl dau atunci când sunt întrebaţi de
ce s-au apucat de droguri vizează: curiozitatea, influenţa grupului de prieteni, faptul că
drogurile sunt la modă şi consumul lor conferă un oarecare prestigiu cu atat mai mult cu cât
vedetele lor preferate sunt consumatoare de droguri; plictisul, problemele de acasă etc. Legat
de influenţa grupului de prieteni şi de presiunea exercitată de acesta, un studiu relevă faptul
că 63% dintre tinerii de clasa a XII a au încercat experienţa drogului în grup.
Dacă în anii 50’ pe coasta Americii consumul de droguri luase o turnură neaşteptată,
întrucât se dorea iluminarea mistică pe fondul stărilor dobândite din aceste experienţe, azi

71
Rose, Serafim, pr., op. cit., p. 14.
72
Breck, John. Biliuţă, Ionuţ şi Manea, Vasile, (2006), Pornografia, o iconografie demonică, Editura Patmos,
Cluj-Napoca, p. 103-104.

28
drogurile sunt consumate în principal ca o evadare dintr-un univers anost, unde lehamitea
survenită în urma epuizării majorităţii căilor de a experimenta lucruri cât mai inedite, cere
anestezierea din timp în timp. Universul paralel pe care şi-l construieşte narcomanul e în
orice caz o alternativă mai bună decât viaţa reală, unde simte că nimănui nu-i pasă de el, că
lucrurile nu mai au sens iar viaţa nu le mai oferă nimic nou de experimentat.
Motivele pentru care atât de mulţi adolescenţi şi tineri optează pentru narcotice sunt
în legătură foarte strânsă şi cu educaţia egoistă primită acasă la vârstă mică, ulterior părinţii
nemaiintrevenind pentru a le explica care este de fapt modalitatea corectă de a se raporta la
viaţă (uneori pentru că nu ştiu nici ei). Discrepanţa între ceea ce au avut anterior şi situaţia
nouă la care trebuie să facă faţă singuri şi fară minimul de pregătire necesară este atât de
mare, încăt fuga de realitate pare singura alternativă. Alteori, deşi au reuşit să se adapteze la
viaţa autonomă (separată de părinţi) diferite evenimente nefericite zdruncină din temelii
echilibrul fragil pe care ei au încercat să-l stabilească, încât adaptarea la noua situaţie pare
imposibilă. Dincolo de fuga de responsabilitate mai rămâne şi aspectul de anestezie faţă de o
sete de nestăvilit, pe care omul o simte, sete imposibil de potolit prin lucrurile lumii acesteia.
Aşa se întâmplă în situaţia celor care în ochii lumii par a se bucura de multe lucruri: bani,
faimă, carieră etc şi care absolut inexplicabil recurg la droguri. Faţă de lucrurile lumii
acesteia, cel care este sincer cu sine nu poate simţi împlinire absolută, întrucât aşa cum omul
nu ţine exclusiv de această lume, tot aşa nevoia de împlinire nu-i poate fi acoperită de lucruri
care nu sunt absolute. În această situaţie ori nu ştie unde să caute Viaţa, ori nu vrea să-şi
asume sacrificiile pe care le impune (sunt sacrificii întrucât el a dezvoltat aderenţe mai mult
sau mai puţin puternice faţă de lume şi în acest context dezlipirea presupune renunţarea la
sine pentru că el s-a identificat într-o oarecare măsură cu lucrurile). Cineva spunea că orice
dependenţă este de fapt o încercare neruşită de aumple un gol, gol ce de cele mai multe ori
este de natură duhovnicească.
Luând în considerare cele expuse mai sus, refugiul în droguri se dovedeşte a fi o lipsă
a unui sens superior al vieţii, aşadar mai întâi de toate o problemă metafizică 73 şi în definitiv
de natură duhovnicească. Că lucrurile sunt aşa o dovedeşte faptul că, potrivit unei statistici 74,
doar 2-3 % din cazurile de dependenţă sunt soluţionate prin terapiile psiho-medicale. Mai
mult decât atât, ataşamentul narcomanului faţă de drog e atât de puternic încât ajunge să
simtă chiar „dragoste” pentru el.

73
Kilifis,Timotei, pr., (2007), Tinereţe curată, tinereţe frumoasă, Editura Egumeniţa, Bucureşti, p. 101.
74
sfaturiortodoxe.ro Despre droguri. Despre dependenţa de droguri. Despre vindecare, [online] Dr. Avdeev,
Dmitri Aleksandrovici , [citat la 07.04.2008 ] Disponibil la: http://www.sfaturiortodoxe.ro/droguri-vindecare-
dependenta-droguri.htm

29
S. Belogurov descria: „ca un îndrăgostit, se gândeşte tot timpul la obiectul dorinţelor
sale, aşteaptă mereu întâlnirea cu el, se bucură dacă întâlnirea este pe punctul de a avea loc,
se întristează şi se enervează dacă ea este amânată, este gata de orice pentru a fi alături de
75
narcotice” . Experinţele pe care dependentul de drog le caută sunt descrise de un
farmacolog astfel: „când aceste substanţe sunt puse în contact cu materia cerebrală, puterea
lor se manifestă prin reacţii minunate. Ele îi eliberează de griji pe nefericiţi, îi dau speranţă
celui care este cuprins de dureri ori este sortit morţii, aduc celui care munceşte până la
epuizare o rezervă de energie suplinind efortul de voinţă, îi dă o oră de linişte şi de calm celui
care a devenit nesocialbil şi închis în lumea visurilor sale” 76.
Nevoia de a simţi orice numai să nu se întoarcă la plictisul şi lipsa de viaţă a realităţii,
îi determină pe narcomani să recurgă la orice experienţă, doar să simtă ceva. Sub acest aspect
se revelează foarte puternic dimensiunea vitalista a nihilismului pe care o îmbracă consumul
de droguri. Aşa cum sublinia Pr. Ioana din filmul „Lanţurile drogurilor”, drogul produce o
divizare a personalităţii umane: o parte ar vrea să renunţe în timp ce cealaltă parte cere
puternic drogul.
Periculozitatea ispitei ce se ascunde în spatele drogului este cu atât mai mare cu cât ea
propune ceva ce este în fond specific omului: ieşirea din contingenţă, respingerea unui mod
de viaţă care simţi că nu te împlineşte. Problema intervine însă atunci când omul nu îşi dă
seama că a fugit de moarte, de contingenţă tot în braţele morţii, întrucât drogul nu te poate
scoate din moarte pentru a te duce la Viaţă. Drogul deşi te deconectează de la griji nu pune
nimic în loc, ba chiar, atunci când nu te omoară efectiv, îţi produce mai multe griji: probleme
de sănătate, ruptura faţă de cei dragi, etc. În acest context, episcopul Varnava Beliaev,
spunea: „ nemăsurată este ura diavolului faţă de neamul omenesc pe care îl aruncă, nu în
raiul ce i-l promite ci în iad, încă de aici de pe pământ, şi mari sunt rătăcirile şi nechibzuinţa
oamenilor, care, pentru această amăgire, plătesc cu chinuri de nedescris şi cu lepădare cu voie
de fericirea veşnică şi adevărată.”
Experienţa celor ce se droghează, este ceea ce omul ar trebui să simtă în Sfânta
Împărtăşanie, însă în cazul drogurilor „desfătarea” este iluzorie, o amăgire.
Dacă pe marginea experienţelor poetului Ion Barbu în legătură cu drogurile se afirma
că distincţia dintre o experinţă mistică şi una psihedelică, chiar dacă rezultatele seamănă, este
aceea că în cazul misticului calea este la fel de importantă ca şi ţinta, pe când în cazul

75
sfaturiortodoxe.ro Despre droguri. Despre dependenţa de droguri. Despre vindecare, [online] Dr. Avdeev,
Dmitri Aleksandrovici , [citat la 07.04.2008 ] Disponibil la: http://www.sfaturiortodoxe.ro/droguri-vindecare-
dependenta-droguri.htm.
76
Roman, T., Florin, (2005), Idolii vremurilor noastre, Editura Anatecor, Arad, p. 357-358.

30
narcomanului, nu contează decăt efectul 77, Pr Serafim Rose, contemporan cu miscarea anilor
’50, nota: „ drogul sporeşte sensibilitatea, nu conştienţa (decât doar cu totul secundar), el
provoacă o modificarea a percepţiei, a stării subiective, şi nu o modificare a fiinţei aşa cum
doreşte religia” 78.
Chiar dacă conştientizează în final efectele negative ale drogului, puterea cu care se
impune patima este atât de mare încât ea se cere împlinită. „Orbit de nebunie şi căutând
liniştea, narcomanul îşi satisface patima, dar în locul ei se instalează o dorinţă mai puternică
şi o sete de nesuportat; neavând în această situaţie nici dorinţă, nici putere de a se împotrivi,
împătimitul se afundă tot mai adânc în tina păcatului, pierzându-şi toate forţele vitale”. 79 Deşi
în campaniile anti-drog, anti-fumat se investesc sume fabuloase, iar populaţia are cunoştinţă
despre riscurile pe care le presupune consumul, nici un consumator nu crede că el va fi cel
care va avea de suferit, cu atât mai puţin tinerii.
În vindecarea dependenţei este nevoie de credinţă, răbdare şi osteneală. Doar
considerând dependenţa de droguri patimă şi punând în loc o concepţie de viaţă sănatoasă
bazată pe relaţia omului cu Dumnezeu, omul poate fi recuperat. Experienţa este marcantă, dar
sunt oameni care cu ajutorul lui Dumnezeu au reuşit. Un preot spunea că a ieşi din experienţa
drogurilor este aproape un martiriu, o luptă pe viaţă şi moarte cu demonii, iar ieşirea din
această patimă este imposibilă de unul singur. Dificultatea omorârii patimii ţine aşadar de
natura ei spirituală, de lupta cere se dă în inima fiecăruia.
Un exemplu în acest sens este şi Nicholas Michael, care de la vârsta de 16 ani a
devenit narcoman şi alcoolic. Despre sine, el relatează: „Viaţa mea s-a surpat chiar înainte de
a începe. M-am înscris pe calea suferinţei spirituale, emoţionale şi fizice, de care nu m-am
putut desprinde timp de încă 16 ani [...] în mod inexplicabil , pe când eram tot mai asaltat de
demonul beţiei a început să ma facineze povestea vieţii Ţarului Nicolae al-II-lea al Rusiei.
[...] La 31 de ani eram extrem de bolnav, atât psihic cât şi fizic; la un pas de moarte. Aveam
nevoie de ajutor şi, ca din întâmplare, am întâlnit o comunitate de oameni buni salvaţi ei
înşişi de la alcoolism şi narcomanie. Ei mi-au sugerat să caut o soluţie spirituală, pentru că,
după spusa lor, cauza vieţii mele mizerabile şi a suferinţei nu era alta decât o gravă criză de
ordin spiritual. Am întrerupt băutura şi drogurile brusc, într-o zi. Atunci m-au cuprins
negurile spaimei şi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi deschidă o altă cale, calea Lui.” 80 Ulterior
se va converti la ortodoxie sub numele de Nicolae, după Sfântul ţar martir al Rusiei.

77
Thor.info, Ion Barbu, [online], Mihaela Brut, [ciata la 10.07.2008], Disponibil la:
http://thor.info.uaic.ro/~mihaela/barbu/parteaI_6.html
78
Christensen, Damaschin, Ierom., op. cit., p. 88.
79
Crestinortodox.ro, Despre izvoarele credinţei creştinei [online], Pr. Truhanov, Mihail, [citat la 07.04.2008],
Disponibil la: http://www.crestinortodox.ro/Despre_droguri-53-20200.html
80
Codrescu, Răzvan, (2002), Occidentali convertiţi la ortodoxie, Editura Christiana, Bucureşti, p. 21-22.

31
Un alt caz apropiat de zilele noastre face referire la un tânăr american, consumator
înrăit de droguri. „Într-o noapte i s-a arătat un om bătrân şi urât şi i-a spus: Eu sunt prietenul
tău şi vreau să ne dăm întâlnire ca să mă cunoşti. Şi l-a sfătuit să se urce la volanul maşinii
sale şi să conducă cât poate de repede pe un anumit drum până la o întorsătură situată în
marginea unei râpi adânci. Tânărul a făcut precum i se spusese. Urcându-se în maşină, a mers
pe drumul acela, conducând foarte repede. Dar pierzându-şi curajul, a reuşit în ultima clipă să
apese frâna şi abia a putut să vireze în dreptul curbei. Când s-a întors acasă tremura de
spaimă. Două nopţi mai târziu, bătrânul i s-a arătat din nou şi i-a spus furios şi indignat: Sunt
foarte dezamăgit că nu ne-am întâlnit. Urcă din nou la volan şi să conduci cât poţi de repede,
dar de data asta să nu mai frânezi. Tânărul s-a simţit în mod ciudat silit să facă acest lucru. S-
a urcat din nou la volanul maşinii, a condus cât a putut de repede şi de data aceasta nu a mai
frânat, ci s-a dus cu viteză maximă drept în râpă. Maşina era distrusă, dar în mod
surprinzător, el a scăpat doar cu nişte zgârieturi şi contuzii şi cu un şoc puternic. La câteva
săptămâni după ce ieşişe din spital, omul urât i s-a arătat din nou şi i-a spus: Sunt supărat pe
tine fiindcă nu ţi-ai ţinut promisiunea. La noapte însă ne vom întâlni sigur! Pune în siringă o
doză dublă de drog. Tânărul s-a simţit iarăşi nevoit să facă ce i s-a spus, şi injectându-se a
intrat în comă datorită supradozei. Medicii dădeau speranţe puţine, iar în cazul recuperării
urma să rămână într-o stare vegetativă. Nu mai era nici o şansă de însănătoşire. Cu toate
acestea, după două săptămâni, tânărul s-a trezit pe deplin conştient. A mărturisit celorlalţi că i
s-a arătat un monah pe nume Efrem care i-a spus că va trăi dar trebuie să îşi îndrepteze
viaţa”.81

I.6.2.4. Sexulitatea şi libertatea omului

Înmulţirea sexuată este o consecinţă a căderii protopărinţilor noştrii, la fel şi


complexul de manifestări asociate ei: ruşinea pe care au simţit-o primii oameni fiind goi-
pierzând în fapt frumuseţea fecioriei. Condiţia umană, aşa cum afirmă Vladimir Lossky, a
cunoscut o mutaţie în chiar realitatea ei biologică. Dacă prin exercitarea liberei voinţe omul a
pierdut asemănarea pe care o avea cu Dumnezeu, s-a asemănat omul dobitoacelor celor fără
de minte, cum spune Psalmistul, iar aspectele de înrudire au vizat şi sexualitatea şi moartea.
Existenţa în noile condiţii presupune o permanentă tensiune: pe de o parte pulsiunile
trupului, iar pe de altă parte aspiraţia la demnitatea de persoană. Sf. Apostol Pavel sintetiza
astfel discordanţa dintre legea păcatului şi legea lui Dumenzeu: „...văd în mădularele mele o

81
Monahii Marler, John şi Wermuth, Andrew, op. cit., p. 226-227.

32
altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului care este
în mădularele mele” .82 La asaltul pornirilor pătimaşe, tot Sf. Pavel dă două soluţii: înfrânarea
sau transfigurarea acestui instinct prin taina căsătoriei (subiect tratat în subcapitolul despre
căsătorie).
Modul de alcătuire a omului, prin capacitatea sa raţională, dă posibilitatea de a
controla instinctul sexual, la nivelul creierului funcţionând un centru de cenzură, „inhibiţia”,
care are la dispoziţie tot mecanismul bio- psihic necesar, capabil să frâneze sau să aprobe tot
ceea ce obligatoriu trebuie să treacă pe la acest centru de informare 83. Aşadar, viaţa sexuală a
omului, spre deosebire de cea a animalelor redusă doar la instinct, implică şi controlul voinţei
noastre, deci a libertăţii noastre. Implicaţiile deosebit de importante ale acestei libertăţi sunt
vizibile mai ales în contextul în care omul a separat rostul pentru care Dumnezeu a lăsat acest
mod de împreunare: de înmulţire a oamenilor şi plăcerea asociată acestui act. Ca nu cumva
firea sălbăticită a omului să se răzvrătească ucigându-se oamenii între ei, Dumnezeu a lăsat
atracţia trupească dintre cele două genuri. Femeii îi spune Dumnezeu: „atrasă vei fi către
84
bărbatul tău şi el te va stăpâni” . Disocierea plăcerii de rost, dă naştere senzualismului.
Plăcerea căutată numai pentru ea însăşi, aşa cum atrage atenţia Pr Arsenie Boca, cheamă
repetarea din ce în ce mai deasă a actului de satisfacere a ei, până ce ajunge la distrugerea
oricărei cenzuri morale.
Unii autori, spre exemplu V.V. Zenkovski, vorbesc despre doua moduri distincte ale
manifestărilor sexualităţii: pe de o parte, impulsul sexual care cuprinde partea pur
instinctuală a sexului ca şi toate mişcările psihice legate de această manifestare corporală, iar
pe de altă parte erosul, freamătul iubirii şi căutarea de contopire pur spirituală cu fiinţa iubită.
Nu de puţine ori se întâmplă ca aceste două tendinţe să se excluda reciproc, să de manifeste
ca antagonice, însă normalitatea presupune învingerea dedublării şi restabilirea integrităţii.
Modalitatea concretă de realizare a acestui deziderat este spiritualizarea actului trupesc în
interiorul căsătoriei, realizabilă prin iubirea desăvârşită.
Aşadar, prin acest dublu mod de manifestare, sexualitatea se vădeşte a fi o putere
spiritual-corporală. În sprijinul acestei afirmaţii este adusă din domeniul psihologiei „legea
dublei exprimări a sentimentelor”: orice mişcare emoţională în noi se exprimă neapărat, în
două feluri: corporal şi psihic 85.

82
Rom. 7, 23-24.
83
Roman, T., Florin, op. cit., p. 118.
84
Fc. 3,16.
85
tainacăsătoriei.wordpress, Convorbiri cu tinerii despre sexualitate ,[online], V.V. Zenkovski, [citat la
14.04.2008] Disponibil la: http://tainacasatoriei.wordpress.com/2008/02/25/iubirea-este-singura-in-stare-sa-dea-
sensul-adevarat-al-vietii/

33
„Dacă sexualitatea ar putea rămâne pură, adică pur animalică, întocmai ca celelalte
funcţiuni ale corpului, diavolul nu s-ar preocupa de ea” (Denis de Rougemont) şi „Dragostea
trupească nu-i oare şi ea o biată contrafacere a dragostei divine?” ( Pr. Nicolae Steinhardt).
Ţinând cont de cele de mai sus, se poate concluziona că sexualitatea este un teren de
luptă iar tinţa supremă este libertatea omului. Răspunderea omului se instalează întrucât
acesta are capacitatea de a orândui organizat viaţa lui.
În ceea ce-i priveşte pe tineri, nu trebuie sa fi neapărat adept al lui Freud pentru a
observa faptul că sexualitatea se manifestă cu o intensitate mai mare în tinereţe. Însă atât în
tinereţe cât şi la vârsta adultă, sexualitatea nu poate fi privită separat de alte două aspecte ale
vieţii umane: căsătoria şi copii. Privirea separată a acestor trei fenomene, segmentarea lor,
produce dezechilibre majore atât în personalitatea unui individ, cât şi în relaţia lui cu
Dumnezeu. Analizând din nou vremurile prezente, nu se poate trece cu vederea peste
particularităţile determinate de ceea ce într-un capitol precedent a fost amintit ca „revoluţia
culturală”. Modificările de concepţie pot fi simplu sesizate printr-o referire statistică: în anii
1950, numai 1% dintre femeile britanice coabitaseră cu viitorii lor soţi înaintea căsătoriei, în
timp ce în 1980, 21% făcuseră acest lucru. Emanciparea sexuală a fost promovată prin
televiziune, muzică. Stimularea dorinţelor sexuale a devenit în curând o industrie profitabilă,
iar eticheta „sexy” garanţia unui lucru „cool”. În lipsa unei ancorări în Hristos, tânărului i-a
fost uşor să facă din propriile dorinţe legea vieţii.
Cel mai ades, tinerii, unii tragic, chiar pe baza instrucţiei din familie iar alţii rod al
educaţiei „de la colţul străzii”, consideră sexualitatea, aşa cum sublinia Pr. Filothei Faros, în
baza unei concepţii masculin sexualizante, potrivit căreia corpul uman trebuie să se relaxeze
de tensiunile sexuale acumulate, acest lucru putându-se petrece fără nici o implicaţie
sentimentală. La polul opus, Pr. Arsenie Boca afirma că una dintre legile importante în viaţa
unui tânăr este să-şi păstreze hormonii. Nevoia de a face sex e percepută asemeni oricărei
nevoi de bază, ea nefiind supusă niciunei oprelişti. Introducerea orelor de educaţie sexuală în
şcoli nu a făcut decât să înrăutăţească lucrurile, tinerii fiind învăţaţi cum să se ferească de o
sarcină nedorită nu cum să se apropie în iubire curată de celălalt.
Mai mult decât atât, tendinţele actuale socotesc viaţa sexuală dezordonată a tinerilor
ca o libertate, o eliberare de sub tirania constrângătoare a oricăror precepte morale,
religioase.
Sub acest aspect, al presupusei libertăţi oferite de sexualitate (ea fiind, aşa cum am
subliniat, rod al căderii), unii sunt înclinaţi să socotească acest comportament drept o
manifestare spirituală, o căutare a omului de a se împlini.

34
Situaţia este mai degrabă tragică, şi bine sintetiza Pr. Filothei Faros: „aşa de mult sex,
cu aşa de puţin sens şi cu atât de puţină plăcere”. Un lucru care efectiv te subjugă, care te
înlănţuie şi care se cere în mod constant repetat cu o putere care te paralizează este clar că nu
te poate elibera. Sau poate că te eliberează chiar de propria libertate, transformându-te într-un
sclav asemeni celor din mitul peşterii lui Platon.
Consecinţele acestul tip de sexualitate sunt negative mai ales la nivelul relaţiilor
personale: celălalt devine un simplu obiect capabil să producă plăcere, întâlnirea reală dintre
doi oameni este anihilată de această manifestare a egoismului acerb. Fără dragoste autentică
binecuvântată de Dumnezeu, unirea celor doi se reduce la o dragoste trupească autonomizată
în care singura modalitate de a-ţi păstra interioritatea este de a nu te lega sufleteşte de
celălalt. În dragostea adevărată pierzi egoismul, te sacrifici pentru celălalt, însă dacă nu este
dragoste, singura modalitate de a nu deveni vulnerabil în faţa celuilalt e să te implici
sufleteşte cât mai puţin, dacă ar fi posibil chiar deloc. Dacă dragostea este, aşa cum spunea
Olivier Clement, „harul de a înţelege că celălalt există”, sexualitatea autonomizată devine o
crimă la adresa semenilor. Patericul chiar prezină iadul ca imposibilitatea de a-l vedea pe
celălalt.
Sexualitatea ţine de intimitatea omului, ori tocmai în această zonă fină, care implică şi
sufletul lui, absenţa libertăţii dezintegrează omul. „Cu cât oamenii se dezbracă trupeşte mai
uşor, cu atât ajung să-şi dezgolească sufletul mai greu [...] de cele mai multe ori se folosesc
de dezbrăcarea trupului ca modalitatea cea mai eficientă prin care pot să se eschiveze de la o
dezgolire reală a sufletului” 86.
Înlănţuirea omului la nivelul instinctelor închide perspectiva descoperirii adevăratei
lui profunzimi. Ceea ce aparent ar trebui să te împlinească, să te desăvârşească ajunge în fond
să te secătuiască, să te apropie de moarte, fiecare gest se transformă în „ într-un sărut mai
aproape de moarte”-Pr. Savatie Baştovoi.
Înlănţuit de patimă, tânărul ajunge să nu se mai cunoască pe sine, pe ceilalţi si nici pe
Dumnezeu. Sunt afectate relaţiile cu toate sferele de activitate ale existenţei umane, prin
sensul denaturat pe care îl dobândeşte o relaţie ruptă de cadrul şi de rostul ei. Cineva spunea:
„ E vreme petru toate, dar fiecare la vramea lor!”.
Ce aduce în plan spiritual desfrâul? Nelinişte, lipsă de sens şi în definitiv moartea.
Aşa cum sublinia Pr. Ilie Moldovan, „desfrâul este un paleativ înşelător. Prea puţin importă
că un timp oarecare viaţa aceasta, anii aceştia, se află printre flori, fapt e că se târăşte în
ţărână şi în cele din urmă, mai târziu sau mai devreme, mănâncă pulberea pământului.”87

86
Faros, Filothei, pr., (2007), Manual de iubire, firea dragostei, Editura Egumeniţa, Galaţi, p.118.
87
Moldovan, Ilie, pr., prof., (2005) , Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia, p. 12-13.

35
I.6.2.5. Filosofiile orientale

Vremea când a te declara religios în afara unui sistem acceptat oficial era sancţionat
chiar cu moartea e destul de departe de perioada actuală, mai mult decât atât, în prezent a
avea o religie cât mai neobiţnuită, mai exotică este ceva în vogă. Marile staruri ale tinerilor
fac publică apartenenţa religioasă la diverse orientări creştine sau nu, iar impactul asupra
celor dornici să urmeze modelelor adorate este incredibil.
Cu toate acestea, religia nu este neapărat pentru toată lumea un lucru cu care doar sa
bravezi, să impresionezi, ci pentru mulţi rămâne încă o framântare adâncă. De undeva din
străfundurile lui, omul simte că nu e totuna să crezi în orice, ba mai mult decât atât crede că
ceea ce crezi ar trebui să iţi ghideze viaţa pe un anumit traiect. Încă, atunci când omul se
gândeşte la sensul existenţei, îşi ridică ochii spre Dumnezeu. Întrbările fundamentale care
apar acum pentru tineri sunt: Există Dumnezeu? Care este adevăratul Dumnezeu Dumnezeu?
Care este adevărata religie? Toate religiile, toate „căile” duc la Acelaşi Dumnezeu Adevărat,
sau există numai o singură religie, o singură cale ce conduce la adevăr, la Dumnezeu?
Bineînţeles că sunt şi oameni care consideră că poţi să îţi declari preferinţa pentru o
anumită religie, dar acest lucru să nu te influenţeze mai deloc, modul de a-ţi trăi viaţa
rămânând ca şi cum acea religie nu ar fi existat, însă nu la acest segment ne referim acum.
Situaţia ţărilor din fostul bloc comunist este cumva particulară, întrucât aşa cum s-a
mai subliniat, nivelul ridicat de materialism promovat de totalitarism determină după căderea
sistemului o reorientare înspre spiritual, - deşi ateismul post umanist experimentat de
societăţile apusene a condus cam la acelaşi rezultat . În apus, omului îi este oferită
posibilitatea libertăţii, dar interesul pentru sufletul lui, pentru mântuire îi este furat, pe când
în estul Europei, interesul pentru mântuire i-a fost suprimat.
Pericolul, aşa cum a mai fost subliniat, este de a nu discerne corect duhurile, mai ales
după intensa activitate de abolire a raţiunii şi cultivare cu obstentaţie a sentimentelor. Se face
referire la raţiunea cea adevărată. Astfel, analiza orientării raţionaliste sau realiste (dar de fapt
mai mult sau mai puţin ateistă) ar trebui să ţină cont de afirmaţia Sf. Antonie cel Mare
,,Oamenii se socotesc rationali însă pe nedrept, căci nu sunt rationali. Unii au învăţat
cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul rational”.
Şi în prezent, argumentările diverselor teorii se fundamentează pe sofisme, iar mulţi sunt
seduşi de argumente şi nu de adevăr.

36
Cultul acesta al subiectivismului exacerbat, şi al sentimentalismului are la bază tot o
fundamentare prin raţionamente, dar este vorba de raţionamente greşite, a căror temelie sunt
patimile şi poftele. Argumentarea sentimentalismelor prin raţionamente este cu atât mai
periculoasă întrucât omul tinde să creadă ceea ce-i place, ceea ce pofteşte. Acest lucru se
poate sublinia prin exemplul îndrăgostiţilor (ca formă de împătimire), care nu vor să vadă
realitatea: că celălalt are defecte.
Cea mai mare minciună e cea împletită cu adevăr, pentru că este cel mai greu de
descoperit, de demonstrat. Dacă spui că e o minciună, ajungi să negi adevărul, iar dacă
accepţi, accepţi şi minciuna.
Ofensiva majoră înregistrată la un nivel destul de extins, vine din parte filosofiilor şi a
religiilor orientale. Contactul civilizaţiilor apusene cu misterele religiilor orientale exercită
pentru omul european un efect extraordinar. Noutatea absolută a practicilor, diferenţele
majore de paradigmă asupra modului de înţelegere a lumii ( să luăm ca exemplu doar
medicina: dacă sistemul apusean are la bază o concepţie de natură anatomo-fiziologică,
sistemul oriental explică lucrurile mai degrabă la nivelul energiilor, circuitelor electro-
magnetice) prezintă o atracţie irezistibilă pentru curiozitatea europeanului.
Problema care se ridică este de ce un număr atât de mare de tineri aleg să
experimenteze aceste religii? Cu siguranţă că ei văd în aceste religii un câştig, întrucât este
destul de greu de imaginat că cineva ar alege să renunţe la ceea ce are, deşi ştie că e mai bine,
pentru ceva mai slab.
Pe de o parte este şi noutatea filosofiilor orientale, iar civilizaţia vitezei, care
apreciază ceva în măsura în care este original, aduce ceva nou, acordă importanţă şi acestui
aspect.
Dar să fie doar atât? Explicaţia trebuie să fie ceva mai consistentă, şi un posibil
răspuns l-ar putea constitui setarea psihică pe care sunt „programaţi” aceşti tineri: să trăieşti
totul la nivel de senzaţie, dominat la modul absolut de sentimente, fără controlul raţiunii.
Genul acesta de percepţie se încadrează perfect în filosofia nihilistă, care neaga existenţa
unui adevăr obiectiv supunând totul relativismului şi subiectivităţii. Cu toate aceste explicaţia
ar putea fi completată de faptul că tradiţiile religioase proprii ale acestor tineri sunt
insuficient de bine cunoscute şi trăite (sau neadevărate: schismatice, eretice etc).
Punerea sub semnul întrebării a fundamentelor credinţei este o caracteristică a
tinereţii, chiar apariţia unor îndoieli putând fi considerată benefică pentru ca tânărul să ajungă
la „maturitaea credinţei”. Maica Magdalena în cartea sa „Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a
copiilor de azi” afirma: „Reevaluarea poate fi o etapă binefăcătoare, chiar dacă implică o

37
88
îndepărtare vremelnică de Biserică” . Se cere însă multă înţelepciune, că nu cumva
depărtarea să dea prilej „lupului celui înţelegător” (care chipurile îţi înţelege căutarea şi te
primeşte de fapt în braţele lui).
Pentru parcursul ulterior în Biserică, este foarte important ca tinerii să intre în viaţa de
adult ca nişte oameni liberi, iubindu-L pe Hristos. Reducerea spiritualităţii la un ritualism
asociat superstiţiilor, fără înţelegerea semnificaţiilor, determină reorientarea înspre lucruri
mai interesante, sau prezentate ca fiind mai interesante, de genul religiilor orientale.
Interesant de observat este faptul că relativ puţini tineri iau contact efectiv cu religiile
orientale în formă autentică, majoritatea cunoscând doar formele mai mult sau mai puţin
denaturate ale acestor filosofii. Nu puţini dintre aceşti aşa zişi îndrumători spirituali s-au
dovedit a fi şarlatani, certaţi cu legea şi cu bunele moravuri. Spre exemplu, guru Rajneesh,
făcea următoarele afirmaţii: „ Pentru mine banii, pentru toţi dragostea!” sau: „ În vremea Sa,
Hristos a avut cel mai frumos asin din Galileea; eu am Rolls-Royce-urile mele!”
Asocierea imediată pe care europenii, şi cu atât mai mult tinerii o fac faţă de religiile
orientale, vizează cultivarea capacităţilor paranormale: levitaţie, concentrare maximă, citirea
aurei, citirea gândurilor, privirea în trecut şi în viitor, autocontrolul etc. Nu puţini sunt tinerii
care, în căutarea senzaţionalului, sau a ceva viu care să se disocieze de sterpiciunea religiilor
proprii, consideră accesul la aceste experienţe singurul adevăr valabil pentru ei, şi mai mult
decât atât, dobândirea de rezultate imediate şi vizibile criteriul validării.
Ar fi interesant de trecut în agendă succint capetele mari ale doctrinelor orientale,
întrucât atracţia faţă de ele s-ar putea datora şi lor. Hinduismul, buddhismul etc, promovează
ideea identificării omului cu divinitatea: eu sunt dumnezeu. Mântuirea (conştientizarea
identităţii dintre atman şi brahman) în acest context, survine prin conştientizarea acestui fapt
şi detaşarea de lumea exterioară, de suferinţa produsă de aceasta (care şi ea este o iluzie-
maya). Întrucât fiecare om este dumnezeu, starea de mântuire: nirvana, vizează stingerea,
extincţia şi mai mult decât atât se promovează ideea automântuirii. Propriul fiecărui om este
nesemnificativ, contează doar atingerea acestei stări. Sunt foarte puţini oameni care pot
ajunge la acest nivel. Faptele pe care fiecare om le face au consecinţe eterne- legea karmei,
iar caracterul limitat al faptelor bune duce la concluzia că programul soteriologic nu poate fi
împlinit într-o singură viaţă. De aceea, orientalul consideră că se trece prin cicluri succesive
de reîncarnări. Pentru obţinerea detaşării de lume, orientalul utilizează tehnici spirituale
ascetice, care sunt scopuri în sine 89 .
Elementele distincte faţă de creştinism sunt destul de vizibile: automântuirea,
identificarea cu divinitatea, socotirea tehnicilor ascetice scopuri în sine, ideea reîncarnărilor
88
Magdalena, Maica, (2006), Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, p. 113.
89
Oancea, Dorin, pr. prof. dr., (2008), din cursurl de Istoria şi Filosofia Religiilor.

38
etc. Din perspectiva acestor elemente, aceste idei se potrivesc foarte bine cu idealurile
societăţii moderne, cu egoismul şi mândria omului care se vrea a se substitui lui Dumnezeu.
Mai mult decât atât, ideea ciclurilor succesive de reîncarnări este irezistibilă pentru cel care
nu vrea sa îşi asume responsabilitatea propriilor acte, să prelungescă clipele de fericire de aici
de pe pământ. În creştinism, omul luptă pentru a distruge răul din el şi nu ca să se
autodistrugă, aşa cum se întâmplă în religiile orientale.
Este important de subliniat, că sunt preluate şi deformat anumite concepţii orientale,
apuseanul modelându-le după propriile interese. Dincolo însă de aceste deformări, unul
dintre aspectele principale care generează interes faţă de hinduism, în particular, este
pragmatismul său. Spre deosebire de creştinism unde e nevoie de credinţă, în hinduism oferta
care ţi se propune este aceasta: orice filosofie este acceptată doar pe baza experienţei, ori
dacă ucenicul, încercând o anumită practică experieză ceva, înseamnă că respectiva practică
este corectă. Un astfel de raţionament pare extrem de interesant pentru un tânăr dornic de
experienţe cât mai inedite, de experimentări. Şi ceea ce urmează este faptul că tânărul care
pune în practică această tehnică şi constată un anumit rezultat dobândeşte o convingere
pozitivă puternică în legătură cu respectiva practică 90. Observăm din nou aici o manipulare a
adevărului, întrucât concluzia firească ar fi fost doar aceea că respectiva practică
funcţionează într-adevăr, şi nicidecum că întregul sistem de idei este corect.
Tradiţia filocalică vorbeşte în nenumărate rânduri despre înşelare, despre ispite ale
nevoitorilor, consacrându-se chiar un termen: prelest. Fundamentele unei experienţe
spirituale autentice în tradiţia răsăriteană sunt smerenia, socotirea păcatelor proprii. Foarte
important de subliniat este faptul că nu se contestă existenţa în sine a acestor experienţe, ci
faptul că ele ar proveni de la Dumnezeu. Explicaţiile pe care Părinţii le dau acestor
experienţe le încadrează fie în domeniul experienţelor psihice, fie în cel al înşelării diavoleşti.
Un alt aspect sensibil al problemei ţine de preluarea tehnicilor orientale în spaţiul
creştin. Tot mai des sunt vehiculate ideile de: zen creştin, yoga creştină etc. Unele persoane,
consideră aceste tehnici în sine ca fiind absolut neutre, ele putând fii uşor adaptate în mediul
spiritual propriu, ba chiar consideră indicat un astfel de transfer întrucât, susţin că orientalii s-
ar fi ocupat mai in profunzime de experierea lor, iar pentru un creştin acest lucru ar aduce
doar beneficii (ca de exemplu sporirea capacităţii de concentrare la rugăciune). Dar dacă, aşa
cum s-a precizat, tehnicile ascetice orientale sunt scopuri în sine pentru practicanţii acelei
religii, ei ajungând prin ele la iluminare, care este procedeul prin care ele ar putea fi preluate
fără încărcătura spirituală respectivă. Chiar practicanţii yoga spun despre aceasta că are un
scop spiritual. Prin intermediul meditaţiilor, al anumitor poziţii fizice, se obţine în fond o

90
Rose, Serafim, pr., (2007), Ortodoxia şi religia viitorului, Editura Sophia, Bucureşti, p. 49.

39
stare de bine, de automulţumire, de mângâiere sufletească, şi nu năzuinţa către Dumnezeu .
Se obţine de fapt împiedicarea raţiunii şi a gândirii de tip discursiv, de aici provenind starea
de calm. Spre deosebire de aceste stări, tradiţia contemplativă a Ortodoxiei, aşa cum sublinia
Pr. Serafim Rose, se bazează pe:”o credinţă arzătoare, convingeri adevărate şi mari nevoinţe
ascetice”. Episcopul Ignatie Briancianinov nota: „...setea cu care creştinii de astăzi caută să
vadă minuni, sau chiar să le facă ei...vădeşte înşelare de sine, care se naşte din mândrie
deşartă şi iubire de sine, care li se sălăşluieşte în suflet şi pune stăpânire pe el.”91
Mai este un aspect de subliniat, referitor la unii creştini care ar păstra din creştinism
dacă s-ar putea doar experienţele, trăirile mistice fără cruce, suferinţă, curăţirea de patimi.
Astfel de trăiri, în concepţia Sf. Părinţi, aveau întotdeauna ca suport curăţirea de patimi şi
starea de nepătimire.
Persoane care s-au convertit de la religiile orientale la ortodoxie vorbesc despre
diferenţele esenţiale dintre cele două religii. (a se vedea şi anexa nr.1).
Se poate concluziona: religiile orientale depăşesc într-adevăr realitatea strict materială
(atunci când nu vorbim despre experienţe care aduc modificări la nivel strict psihic deşi şi
această ipostază este greu de imaginat la nivel absolut pur psihic), dar ele nu pot aduce
mântuirea. Pentru cei care consideră că adevărul se află şi acolo se potriveşte analogia: eu
ştiu că un prieten a venit sa mă viziteze şi că acum este la mine, dar eu mă duc oricum să-l
caut prin oraş.
Cunoaşterea noastră trebuie să vină din trăire ( şi până dobândim trăirea din ascultarea
de cei care o au), să trăim în Adevăr, şi nu doar din cunoştinţe pur teoretice, domeniu în care
diavolul este mai iscusit decât noi.
La Pr. Paisie Aghioritul a venit o dată un tânăr care cunoscuse anterior nemijlocit
experienţele de tip yogin, şi l-a întrebat pe Bătrân cum să se roage. Părintele i-a spus să se
aşeză în faţa icoanei şi să-i vorbeasă lui Dumnezeu direct, ca unui prieten despre necazurile
sale. Simplitatea şi firescul, respectarea etapelor, aduce de multe ori adevăratul folos
duhovnicesc.
Faptul că unii tineri aleargă până în India pentru a întâlni povăţuitori spirituali, dă
sema de un adânc gol spiritual. Acest elan ar trebui însă canalizat înspre Adevăr. Îndoindu-se
de propriile tradiţii religioase, iau contact cu diferite curente asiatice, iar atunci când îşi dau
seama de rătăcirea spirituală în care s-au aflat, mulţi dobândesc serioase probleme psihice.
În cartea sa „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie”, Dyonisios Farasiotis vorbeşte
despre viaţa de frământări între filosofiile orientale şi Ortodoxie. Profund impresionat de
pretinsa înţelepciune şi de experienţele extra-corporale întâlnite în aceste curente, nu se putea

91
Rose, Serafim, pr., op. cit., p.164.

40
decide pentru care să opteze: hinduism sau creştinism? Apropiat al Părintelui Paisie
Aghioritul, care în nenumărate rânduri îi dovedise înălţimea duhovnicească la care se afla, se
îndoia totuşi că hinduismul nu ar fi şi el o „cale”. Astfel s-a hotărât să dea şanse egale
ambelor „căi”, şi pentru a cunoşte Orientul în mod autentic, a întreprins chiar un „pelerinaj”,
locuind în diferite ashramuri din India. După cum singur povesteşte, s-a întors din India
îndrăcit, după ce acceptase să aducă închinare idolilor hinduşi. Întors acasă, chinuit cumplit
de gânduri şi amintindu-şi de dragostea Pr. Paisie, a mers din nou la Athos. Părinţii care
altădată îl întâmpinau cu multă dragoste l-au primit rece acum, iar unul dintre ei chiar i-a
spus că este plin de demoni.
Vindecarea s-a produs mulţumită rugăciunilor Pr. Paisie, aici pentru a-i preveni şi pe
alţii de pericol, a decis să facă publică experianţa sa.

I.6.3. Nihilismul distrugerii

I.6.3.1. Violenţa

Pe fondul creat de curentul nihilist, se constată o amplificare a violenţei, iar întrucât


promotorii de frunte ai nihilismului sunt tinerii, violenţa devine una dintre preocupările lor
contidiene. În acest context, aşa cum sublinia Virgil Gheorghe, „violenţa devine espresia sau
experianţa fundamentală a unei culturi care luptă împotriva tuturor valorilor tradiţionale,... a
ierarhiilor şi, în ultimă instanţă, împotriva lui Dumnezeu” 92.
Un fenomen care descinde direct din vitalism este creşterea ponderii criminalităţii juvenile.
Un studiu privind starea criminalităţii în România în perioada 1990-2000, relevă faptul că
persoanele aflate în segmentul de vârstă 18-34 de ani, au comis peste 50% din totalul
crimelor 93.
Dacă anterior cauzele vizau patimi umane: avariţia, pofta trupească, gelozia etc,
crimele care se petrec acum sunt de-a dreptul absurde, iar motivaţiile atunci când nu lipsesc,
fac referire la plictis, impuls, originalitate, orgoliu. Crima descrisă de Dostoievski în „Crimă
şi pedeapsă” face referire la aceleaşi motivaţii de neînţeles pentru omul obişnuit. Ceea ce va
încerca Raskolnikov este „depăşirea zidului moralei comune, experienţa supraomului” 94
nihilist. Piotr Petrovici chiar afirmă: „aici e un caz modern, care poartă pecetea timpurilor

92
Gheorghe, Virgiliu, (2005), Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura Evanghelismos,Bucureşti, p.
326.
93
Voinea, Maria şi Banciu, Dan, (2005), Victimele criminalităţii violente din România, în Revista de Asistenţă
Socială, Nr. 1-2, p. 29.
94
Dostoievski, F.,M., op. cit., Recenzie.

41
noastre, când omenirea şi-a ales ca scop în viaţă căutarea confortului iar mintea omului e
întunecată de fraze ca: <<sângele împrospătează>> ...ucigaşul este o victimă a cărţilor, a
teoriilor care circulă; el arată o mare îndrăzneală la acest prim pas, dar un anume soi de
îndrăzneală: aceea a omului care se aruncă din vârf de munte sau din turla unei biserici....a
ucis şi totuşi se socoteşte un om cinstit, dispreţuieşte oamenii, rătăceşte ca un înger
neprihănit” 95.
Foarte interesant de observat ar fi cauzele care stau la această creştere a fenomenului
violent. Specialişti identifică următorii factori principali ai violenţei tinerilor: presiunea
grupului, nevoia de atenţie şi respect, stima de sine scăzută, abuzul sau neglijarea la vârstă
mică, asistarea la scene de violenţă acasă, în comunitate sau în media, accesul uşor la arme 96.
Elementele prezentate în capitolele anterioare realizează o analiză mai detaliată a etiologiei:
filmele, muzica, sexualitatea dezordonată, consumul de droguri, toate sunt impregnate de
violenţă şi constituie la rândul lor sursă pentru alte acte de violenţă. Ar mai putea fi adăugat
97
un studiu efectuat pe un eşantion de 4000 de subiecţi, care arată faptul că tinerii profund
ataşaţi de părinţii lor, erau foarte puţin înclinaţi să comită acte delincvente, de asemenea şi
refuzul consumului de alcool era un factor important al comportamentului nondelincvent.
O formă de violenţă care nici măcar nu este recunoscută ca atare, este violenţa în
interiorul cuplurilor consensuale de tineri. Fata supusă cel mai des la astfel de violenţe este
considerată vinovată, întrucât a încălcat regulile nescrise ale socităţii. Situaţia este
paradoxală, întrcât deşi uniunile consensuale s-au înmulţit, nici măcar cei care sunt în această
ipostază, nu o consideră în totalitate normală. Sexualitatea premaritală are ca şi consecinţă,
chiar se bazează de fapt pe o lipsă de considerare adecvată, de respect a celuilalt. Nu degeaba
vorba: „Cine te iubeşte te aşteaptă!”. O astfel de relaţie lipsită de respect şi de jertfelnici,
degenerează uşor în violenţă.
Ponderea mare a muzicii rock în categoria genurilor preferate de tineri, dă seama de o
răzvrătire aşa cum s-a precizat anterior, stilul acesta fiind încărcat de mesaje violente,
instrumentele folosite producând şi ele sunete violente.
Legat de prezenţa violenţei la TV, peste 1000 de studii certifică acest fapt. Una dintre
consecinţele deosebit de importante ale violenţei propagate prin TV pentru viaţa unui tânăr
creştin este desensibilizarea faţă de violenţa aplicată celorlalţi. Rod al unui anumit gen de
filme, necazurile pe care le au de înfruntat unii oameni sunt în concepţia lor , exact lucrul pe
care îl meritau. Mai mult decât atât, lumea într-o astfel de viziune nu mai poartă amprenta
95
Idem, p. 434-435.
96
Un studiu realizat în SUA, denotă faptul că 1 din 12 elevi de liceu sunt ameninţaţi sau răniţi cu o armă în
fiecare an.
97
Hirsche, Travis, (1969), Causes of deliquency, Berkely University of California Press, apud, Rădulescu, Sorin
M.,( 2005), Homo oeconomicus şi homo sociologicus, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 339.

42
proniatoare a lui Dumnezeu, ci este un spaţiu extrem de nesigur, unde celălalt din start îţi este
posibil duşman.
Un interes aparte îl are violenţa de pe stadioane, unde mai ales în ultima vreme s-au
luat măsuri tot mai aspre menite a preveni consecinţele grave care au loc la ciocnirea celor
două galerii. Destule meciuri s-au desfăşurat fără galerie. Montajul camerelor video a atras
după sine violentarea personalului desemnat să supravegheze aparatura. Reclamele făcute
meciurilor sunt sponsorizate de firme producătoare de alcool, care la rândul lor îşi
promovează produsele prin fotbal. Ponderea ridicată a violenţei pe terenul de fotbal, a
determinat în Marea Britanie realizarea a numeroase studii, iar dintre concluziile prezentate
interesante sunt cel puţin două: pe de o parte, în explicarea comportamentului violent la
meciuri un rol important l-ar reprezenta nevoia de afiliere şi apartenenţă la un grup a
persoanei, astfel că în continuarea meciului care se desfăşoară pe teren, are loc un alt meci,
între galerii; iar pe de altă parte, comportamentul din galerie dă seama de o nevoie personală
de recunoaştere, astfel că a fi „huligan”, înseamnă a avea acces la puterea, recunoaşterea
valorii, pe care nu le poţi avea prin educaţie. Acest statut devine un fel de „carieră paralel”98
Intensificarea propagandei erotice a atras după sine creşterea numărului de violuri,
îngrijorător fiind faptul că acest gen de infracţiuni, alături de tâlhării, sunt săvârşite mai ales
de copii cu vârste între 12-16 ani.
Violenţa pare a fi într-adevăr o problemă, în consiliere existând chiar terapii care
vizează controlul agresivităţii. Că exuberanţa caracterizează tinereţea, este un lucru adevărat,
dar atunci când îmbracă caracter delincvent devine atât o problemă socială cât şi o problemă
de ordin spiritual. Accentuarea iuţimii în tinereţe este contrabalansul intensificării poftelor, şi
aceasta este orientarea corectă a acestei puteri care răbufneşte la tinereţe. Lupta împotriva
patimilor, a superficialităţii şi a tot ceea ce nu aduce împlinire, ci din contră, chiar sărăceşte:
păcatul. Aşa cum sublinia Pr. Kilifis99, ţinta tânărului corect orientat nu este de a deveni
„revoluţionar de carieră”, pentru că lupta împotriva păcatului este o luptă demnă.
Caracterul spiritual al violenţei stă tocmai în motivaţiile acestui fenomen, motivaţii care în
fond denotă absenţa lui Dumnzeu din viaţa acestor tineri. Vigoarea extraordinară de care
dispun, a fost sădită de Dumnezeu pentru a putea lupta cu patimile care au un caracter mai
accentuat la această vârstă, însă deturnată de la ţinta finală, ea ajunge să se manifeste
împotriva semenilor, şi uneori chiar împotriva lor înşişi.

98
Ziua.ro, Explicaţia violenţei, [online], George Damian, [citat la 16.06.08], Disponibil la:
http://www.ziua.ro/display.php?id=238058&data=2008-05-31
99
Kilifis, Timotei, pr., op. cit., p.154.

43
I.6.3.2. Sinuciderea

Sinuciderea este pasul final şi ireversibil al rătăcirii spirituale pentru un tânăr.


Proporţiile acestui fenomen ies în evidenţă mai ales în contextul în care tinereţea ar trebui să
fie viaţă la superlativ, avânt, dor nemărginit de a trăi.
Angajarea cu toate resursele în căutarea unui sens al vieţii şi neaflarea sensului transcendent
personal (care este Iisus Hristos), are ca şi consecinţă aproape automată sinuciderea.
Se pune întrebarea în ce măsură sinuciderea este o problemă spirituală, în orice situaţie
sinuciderea este o problemă spirituală?
Actul sinuciderii înseamnă întreruperea voită a vieţii, însă problema care se pune este:
vrea sinucigaşul să întrerupă viaţa în sine, sau vrea mai degrabă să întrerupă absurdul unei
vieţi căreia nu-i vede sensul, al unei suferinţe în fond? Câţi dintre oameni ar putea afirma că
vor cu orice preţ să dispară definitiv, să nu mai rămână nici măcar amintirea despre ei? Cu
100
siguranţă că destul de puţini. Majoritatea, încearcă în fond evadarea din Matrix ,
nădăjduind de fapt la o viaţă altfel decât ceea ce au încercat deja aici. Obiectivul este de a
schimba viaţa, şi nu de a-i pune capăt. Stisticile relevă faptul că în 8 din 10 cazuri, persoana
101
care intenţionează să se sinucidă dă de înţeles celor din jur despre acest lucru . Ori dacă am
fi tentaţi să credem că sinucigaşul doreşte anihilarea totală, semnalele date celor din jur ar
părea cu totul lipsite de sens.
Sinucigaşul nu poate conştientza care este semnificaţia lucrurilor acestei lumi, ele nu
fac decât să-i sporească suferinţa, să-l afunde în confuzie. Semnificaţiile adevărate ale
lucrurilor îi scapă mereu, totul e atât de confuz şi de absurd. Nu întâmplător mulţi tineri care
s-au hrănit din scrierile filosofiilor adsurdului s-au sinucis. Cei care au pregetat puţin în a lua
această decizie s-au zbătut în dureri cumplite, în dileme fără răspuns, iar în final au văzut
sinuciderea ca singura scăpare de teroarea nedumeririlor. Suferinţa pe care le-o provoacă
lumea nu are nici un sens, de aceea ei nu resping suferinţa decât în plan secund, resping de
fapt lipsa de sens a suferinţei.
Faptul că în lumea actuală tot mai mulţi tineri se sinucid denotă o criză de sens. Ce îi
face pe tineri să caute atât de acerb sensul? Poate tocmai minciuna generalizată din jurul lor,
provocarea nelimitată a necesităţilor, şi „hrana” inconsistentă care le este oferită pentru a
satisface aceste necesităţi. Interesant de observat este faptul că sinuciderea este în general
ultima alternativă, după ce s-a trecut prin promiscuitate morală, desfrâu, droguri etc. Un

100
Ideea de matrix este preluată după filmul cu acelaşi nume şi defineşte: o lume programată, plină de vise şi
iluzii, în care oamenii sunt creaţi doar pentru a susţine sistemul.
101
www.paradigma.ro [online] Sinuciderea la adolescenţi [citat la 10.09.2008] Disponibil la:
http://www.paradigma.ro/sinuciderea-la-adolescenti.

44
sentiment pe care îl trăiesc tinerii este alienarea faţă de lume. Ei se simt ca şi cum nu ar face
parte din lumea aceasta, nu-şi găsesc rolul care să-i facă să se simtă utili şi împliniţi.
Actul suicidal în cazul tinerilor se petrece de cele mai multe ori pe fondul unei stări de
dezechilibru psihic de moment, iraţionalitate, neexcluzând însă nici atacurile demonilor.
Una din capcanele întinse de vrăjmaş este socotirea sinuciderii ca act de libertate. Dintre
tinerii sclavi ai diferitelor filosofii, unii, negând la modul absolut orice urmă a lui Dumnezeu
din viaţa lor, au au ajuns să considere viaţa ca un lucru aflat la absoluta lor discreţie, putând
oricând să o suprime. David Hume, în lucrarea „Essay on suicide”, spre exemplu, considera
că sinuciderea nu este un păcat, ci o formă de afirmare a libertăţii umane.
Concluzia directă a negării lui Dumnezeu este permisiunea de a acţiona oricum: Dacă,
Dumnezeu nu există, totul e permis! Sau în termenii filosofiei lui Nietzsche, Dumnezeu a
murit, la fel şi orice valoare. Ignorarea lui Dumnezeu în acest caz deschide în concepţia
sinucigaşilor perspectiva după moarte a nimicului, a nefiinţei, lucru care însă nu poate fi
acceptat cu bucurie. Nimicirea sinelui, anihilarea totală nu poate fi în nici un caz mântuitoare.
Iar sinuciderea de dragul sinuciderii ţine de domeniul patologicului.
Creştinismul propune şi el o formă de luptă împotriva sinelui, altfel cum ar putea fi
interpretate cuvintele: „De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
102
crucea şi să-Mi urmeze Mie!” . Însă este o lupte, în măsura în care firea cea adevărată a
omului este aceea de fiu al lui Dumnezeu şi nu de fiu al păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur
spune că a te lepăda de cineva înseamnă să nu-l ajuţi, să nu suferi dacă-l vezi biciuit, chinuit,
lepădat. Acesta este îndemnul Lui Hristos pentru noi. La ce se referă? La eul nostru separat
de Dumnezeu, împătimit de lucrurile lumii acesteia, la voia proprie. Spune un Sfânt: „Voia
mea este iadul!”
Libertatea maximă pe care omul o poate dobândi, stă tocmai în lepădarea de sine, în
ascultare de Dumnezeu. În măsura în care omul este capabil să taie ceea ce a devenit a doua
sa natură: păcatul, în măsura în care este angajat să lupte împotriva lui însuşi, se vădeşte a fi
liber cu adevărat.
Un alt motiv pentru care aleg tinerii să se sinucidă este deznădejdea. Neîncrederea în
ceilalţi sau în posibilitatea iertării de către Dumenzeu, le închide orice perspective. Exemplul
ucenicului Iuda este relevant. Deznădejdea dă seama de sentimentul de înfrângere totală în
faţa vieţii, de neîmplinirea a scopului pentru care a fost creat omul: să stăpânească peste
toate. Deznădejdea în acest caz îşi are cauza în faptul că îşi pune nădejdea în lucruri care nu-l
pot împlini pentru că este stăpânit de patimi.

102
Mt. 16, 24.

45
O soluţie destul de inedită este propusă de Pr. Savatie Baştovoi, el vorbind despre
puterea duhovnicească a deznădejdii: „deznădejdea este cea mai mare putere în stare să ne
răscolească sufletul, în stare să ne scoată la iveală până şi cela mai ascunse subţirimi ale
sufletului”, deşi acestă soluţie transcrie în limbaj modern pe: „cred Doamne, ajută necredinţei
mele!”.
Sinuciderea, în ciuda unor anumite opinii, nu poate fi socotită act de curaj, întrucât,
orice formă ar lua, rămâne o abandonare a luptei. Sinucigaşul nesocoteşte darul vieţii pe care
l-a primit de la Dumnezeu, şi mai mult decât atât încearcă să se substiuie Acestuia, singurul
care poate da viaţa. Ajunge să se socoată pe sine dumnezeu asemeni lui Kirilov din romanul
„Demonii”. Adevărata biruinţă asupra morţii constă în aflarea Adevărului.
Pe baza celor enunţate mai sus, se poate concluziona că sinuciderea ţine de spiritual în
măsura în care este soluţia aparentă a neaflării unui sens superior al vieţii.

I.7. Împlinirea spirituală în tinereţe

I.7.1. Iubirea - împlinirea umanului ( căsătoria, monahismul)

În lumea de azi, termenul de iubire este extrem de des întâlnit, şi desemnează cel mai
adesea o emoţie puternică faţă de cineva, ceva care ţine mai mult de sentimentalism. Care
este însă graniţa dintre sentimentalism- care în fond este o slăbiciune, o patimă, şi iubire
adevărată. Definiţia completă a dragostei ne-o oferă Dumnezeu Tatăl, care din dragoste
pentru oamenire, a dat pe Unicul Său Fiu oamenilor. Iubire aeste aşadar indisolubil legată de
jertfă. Mai este un aspect legat de iubire, şi acesta ţine de libertate. Fericitul Augustin spunea:
„Iubeşte şi fă ce vrei!”, aşadar cel care s-a angajat în dragoste este liber. Pr. Savatie spunea de
asemenea: „să fi liber, înseamnă să nu ai piedici în calea dragostei!”. Dincolo de patima care
înlănţuie şi exploatează pe celălalt în mod egoist, iubirea aduce în fiinţa celui care iubeşte pe
cel pe care îl iubeşte, fără a-l desfinţa ca persoană. Iubirea este taina supremă în care ţi-l
apropii pe celălalt şi totuşi fiecare rămâne singular.
ÎPS. Nicolae Mladin vorbea despre iubire: „este o realitatea adânc umană şi de o aşa
complexitate încât unii renunţă la orice definiţie socotind cuvintele inutile şi neputincioase.”
Iuibirea se sustrage definiţiilor reci, ea deschizându-se celui ce o trăieşte.
Cu toate acestea, am putea identifica cel puţin trei elementele fără de care nu putem vorbi
despre iubire: caracterul ei personalist ( Louis Lavalle), înaintarea nesfârşită în ea şi strâns

46
legat de ambele, legătura cu Izvorul ei. Pr. Arsenie Papacioc spunea că a iubi înseamnă a te
asemăna cu Dumnezeu, după har.
Modul de existenţă a lui Dumnezeu este ca iubire comunitară Treimică. Din iubire a
făcut Dumnezeu pe om, şi prin iubire omul se poate întoarce la El. Dar nu se întoarce spre
Dumenzeu singur, ci în iubire faţă de ceilalţi. Iubirea este aşadar legea care guvernează şi
susţine întreaga existenţă.
Umanismul a propus o iubire fără Dumenzeu, şi a eşuat pentru că ruptă de Dumenzeu firea
omenească e orientată spre egoism. Sistemul de protecţie socială pe care statul îl pune la
dispoziţia cetăţenilor are la bază aceaşi idee: afecţiune şi toleranţă pentu cel în nevoi, dar nu
dragostea lui Hristos, pentru că asta îl poate jigni pe om în convingerile lui personale.
Programul social al Bisericii este Treimea. Împuţinarea dragostei dintre oameni este indicată
ca semn al sfârşitului şi dacă sunt analizate corect, lucrurile nu pot sta decât aşa, căci fără
dragoste totul se năruie. Homo homini lupus este o constatare, nu situaţia normală.
Cel care a asumat condiţiile unei existenţe care prin sine nu putea ieşi din egoism şi a
tăiat orice pornire egoistă din Sine, culminând cu sacrificiul suprem: propria viaţă, este
Hristos, Începătorul unei noi vieţi. Soluţia propusă de creştinism este, aşa cum s-a mai
afirmat, asumarea răului din sine, lupta cu el şi lucrarea binelui. Toate acestea au ca
fundament iubirea, care este cea mai puternică armă.
Oricare cale ar alege omul pentru a se apropia de Dumenzeu, dragostea adevărată este
criteriul validant.
Un tânăr caracteriza astfel dorinţa lui de a iubi: „sunt obsedat de dimensiune
adragostei. Vreau să iubesc din toate balamalele mele şi ramele fiinţei mele”103.

I.7.1.1. Monahism sau căsătorie

Cu ocazia numeroaselor conferinţe organizate de asociaţiile de tineri, la secţiunea de


întrebări invitabil apare şi acesta: căsătorie sau monahism. Într-o conferinţă, Pr. Savatie
spunea că în aceast întrebare se ascunde o capcană, întrucât nimeni nu trebuie să hotărască în
locul altcuiva într-o chestiune atât de importantă. Asta nu înseamnă că chestiunea rămâne
nelămurită , ci că trebuie să se insiste mai mult pe cunoaşterea de sine, iar acest lucru nu este
posibil decât prin curăţirea de patimi.
Întrebat care este semnificaţia descoperirii vocaţiei, un stareţ a răspuns că aceasta este
fundamentală pentru că de descoperirea ei depinde împlinirea omului.

103
Trif, Ilie, (ed.), (2008), Paradoxul creştin şi cartea tinereţii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, p. 259.

47
Un aspect subliniat de Pr. Paisie Aghioritul, necesar atât în viaţa de famiie cât şi în
104
mănăstire este „mărimea de suflet” , Părintele referindu-se aici la jertfe de sine, iubirea de
aproapele, duhul de nevoinţă care din păcate, pe fondul cultivării confortului, s-a diminuat.
Duhul lâncezimii, este prezentat de Pr. Paisie astfel: „Există astăzi nişte copii parcă fierţi în
apă. Judecă una, se plictisesc de alta, deşi inima nu se oboseşte, nici nu îmbătrâneşte
vreodată. Să se facă monahi, li se pare greu. Să se căsătorească, se tem” 105.
Biserica binecuvintează oricare dintre cele două căi, eventual trei- celibatul, cu
condiţia ca cel în cauză să aibă ca ţintă a vieţii sale pe Hristos.

a) Căsătoria
Grija pentru constituirea unei familii în tinereţe, pentru cei care aleg acest mod de
viaţă, este recunoscută atât de psihologie, sociologie cât şi de religie.
Mai întâi de toate trebuie stabilit scopul căsătoriei, care conform Pr. Arsenie Papacioc,
nu este nici plăcerea, nici doar procreerea ci, mai mult decât atât: mântuirea. Răsăritul
ortodox accentuează caracterul personalist al Tainei Căsătoriei. Sfântul Apostol Pavel
ierarhizează astfel scopurile căsătoriei: 1) iubirea comunicantă şi întrajutorarea soţilor, 2)
naşterea de prunci, 3) potolirea instinctelor şi prevenirea alunecărilor pătimaşe. Astfel, sensul
primar este iubirea conjugală, aşa cum afirma şi Răzvan Codrescu 106.
Foarte important de precizat este locul bărbatului şi al femeii în cadrul creaţiei lui
Dumenzeu.. Dacă despre Eva se spune că a fost făcută din costa lui Adam, Paul Evdokimov
aduce precizarea că acest aspect nu vizează o dezvoltare a lui Adam, ci faptul că Eva era
107
constitutivă, Adam de la început era Adam-Eva . În felul acesta, prin complementaritatea
realizată între cele două persoane, omul ca întreg este chip al lui Dumenzeu, aşa cum spunea
Pr. Stăniloae 108.
Caracterul desăvârşit al unirii dintre bărbat şi femeie are la bază cu necesitate
existenţa unei iubiri desăvârşite. Atributele acestei iubiri, excluzând egoismul şi reducerea
celuilalt la dimensiunea de obiect, se definesc prin descoperirea celuilalt ca persoană şi
crearea unei legături de tip jertfelnic. Căsătoria înseamnă taina unirii a două persoane.
Valorizarea celuilalt ca persoană presupune un schimb permanent între cei doi, Pr.
104
Aghioritul, Paisie, Cuviosul, (2003), Cuvinte duhovniceşti. Viaţa de familie, Editura Evanghelismos,
Bucureşti, p.18.
105
Aghioritul, Paisie, Cuviosul, (2003), Cuvinte duhovniceşti. Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan,
Editura Evanghelismos, Bucureşti, p. 248.
106
Codrescu, Răzvan, (2002), Teologia sexelor şi taina nunţii, Editura Christiana, Bucureşti, p.147.
107
Evdokimov, Pau , (1962), Sacrament de l’amour, Paris, p.119, apud Stăniloae, Dumitru, pr., (2003), Teologie
dogmatică ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
p.187.
108
Stăniloae, Dumitru, pr., op. cit., p. 187.

48
Staniloae vorbea despre „un schimb de fiinţă”, fiecare îmbogăţindu-se atât prin ceea ce
primeşte de la celălalt , dar mai ales prin ceea ce dăruieşte. Legătura aceasta de tip personal,
implică existenţa unei singure persoane, care cuprinde în sine toată cealaltă jumătate a
speciei109.
Căderea oamenilor a presupus dezvoltarea egoismului, Iisus Hristos fiind Cel care a
repus căsătoria la rangul de Taină. Având la bază iubirea, căsătoria trebuie privită nu atât sub
aspect static, cât mai ales dinamic. Cineva spunea că iubirea care nu creşte din zi în zi, este o
biată patimă. Modul concret prin care se observă înaintarea în iubire sunt faptele celor doi
110
soţi: „semne de atenţie, de înţelegere, de slujire şi de jertfire” . În adâncă recunoştinţă unul
faţă de celălalt, aspectul trupesc al unirii lor este spiritualizat. „Trupul fiecăruia devine pentru
111
celălalt un transparent al spiritualităţii lui” . Mai puternic îi leagă pe cei doi,
responsabilităţile comune, iar sub acest aspect, fiecare e pus prin celălalt în relaţie cu Hristos,
Cel de la care vin toate darurile, puterea de a face totul, El fiind şi mediul de desfăşurare a
tuturor acţiunilor. Ca întărire pentru iubirea lor, soţii primesc în Biserică harul, puterea
tainică care Îl face prezent pe Dumnezeu în viaţa lor, Cel de al treilea care desăvârşeşte totul.
Concepţia occidentală socoteşte naşterea de prunci ca scop principal al căsătoriei. Pr.
Stăniloae în schimb, aşează naşterea şi creşterea de prunci printre mijloacele importante prin
care cei doi soţi înaintează spre o unire sufletească tot mai adâncă. Importanţa pruncilor în
cadrul căsătoriei, este revelată de Pr. Arsenie Boca, care a sesizat foarte bine unul dintre
păcatele cele mai grave care sapă la temelia unui individ, a familiei şi în definitiv a neamului:
avortul. Crima aceasta, în prezent legiferată, permite părinţilor să aleagă căror copii aleg să le
dea naştere, şi pe care să-i ucidă. Dezechilibrele majore apar în familii: adultere şi în final
divorţuri.
În Uniunea Europeană astăzi aproape jumătate dintre căsătorii sfârşesc în divorţ, iar
unul din trei copii se naşte în afara căsătoriei, arată ultimele date statistice. În Belgia doar,
71% dintre cuplurile căsătorite au divorţat. Procentul este mai mare în partea mai puţin
religioasă, vorbitoare de franceză, a ţării, şi mai mic în partea flamandă. În Polonia, 33%
dintre căsătorii se sfârşesc cu divorţ. Doar 18% dintre italienii căsătoriţi şi 17% dintre
irlandezii căsătoriţi divorţează. În Germania procentul căsătoriilor care se încheie cu un
divorţ este mai mare în regiunile ce formau cândva Germania de Est. În 1980 în Uniunea
Europeană existau 670.000 de cupluri divorţate. În 2005 numărul a crescut la peste un

109
Stăniloae, Dumitru, pr., op. cit.,, p.189.
110
Idem, p.193.
111
Ibidem, p. 200.

49
milion. În Suedia, 55% dintre copii se nasc în afara căsătoriei; în Franţa procentul este de
45%; în Marea Britanie de 42%, în timp ce în Polonia este de doar 15% 112.
Motivul principal pentru care se întâmplă astfel de crime, în interiorul căsătoriei, este
tocmai lipsa de iubire autentică a soţilor, iubirea înţeleasă ca jertfă şi constituirea căsătoriilor
doar în scopul satisfacerii plăcerilor.
La polul extrem, constituindu-se însă tot ca şi cauză a divorţurilor este „idolatrizarea”
familiei, identificarea ei, aşa cum remarca Pr. Stăniloae, cu succesul şi refuzul de a asuma
jertfa. Mulţi uită sau nu bagă de seamă că la slujba cununiei s-a cântat imnul închinat
Sfinţilor mucenici.
Ţinând cont de ceea ce înseamnă căsătoria dacă este trăită ca taină, un lucru extrem de
important este starea celor care intră în căsătorie. Depăşind graniţele instinctualităţii oarbe
ale cărei caracteristici şi consecinţe au fost prezentate într-un capitol anterior (Sexualitatea şi
libertatea omului), omul poate depune candidatura la libertate. Curăţia este temeiul care
fundamentează libertatea omului şi normalitatea relaţiei cu semenii, precum şi apropierea de
Dumenzeu.
Riscul pentru un tânăr este de a nu cunoaşte adevărata măsură a acestei taine, care îşi
descoperă valoarea „în Hristos şi în Biserică”, şi a alege căsătoria doar pentru trebuie să fie în
rând cu lumea. Poate altădata expresia „a fi în rând cu lumea” era valorizată pozitov pentru
că lumea încerca să fie în rând cu Hristos, dar lucrurile nu mai stau azi întocmai. Pentru un
tânăr care, deşi are din jurul lui experienţa a numeroase divorţuri, angajarea într-o căsătorie
presupune implicit o iubire care să ţină toată viaţa. Majoritatea tinerii tânjesc după o fată
cuminte, cea pe care şi-o aleg de soţie nu este de obicei cea cu care sfârşesc chefurile spre
dimineaţă. Dincolo de acest aspect, durabilitatea unei căsnici ţine de asumarea crucii,
jertfirea egoismului, pentru că dacă înainte de căsătorie unu şi cu una făceau doi, acum unu şi
cu una fac unu.
La sfârşitul celor enunţate, se pune întrebarea: în ce măsură căsătoria este o căutare
spirituală? Răspunsul vizează apropierea dintre cei care urmează să facă acest pas. Cu puţine
excepţii, majoritatea tinerilor aleg să se căsătorească deoarece au anumite sentimente mai
puternice faţă de o persoană. Căsătoria este o căutare spirituală în măsura în care şi iubirea
este. Pentru a fi însă o împlinire spirituală este necesar ca în taina iubirii dintre cei doi să-şi
găsească locul şi Hristos. Dragostea dintre cei doi devine „eros sfânt”. Persoana anjgajată în
viaţa creştină, are ca ţintă a comuniunii, mântuirea alături de cel iubit. Scopul real al
căsătoriei este ca cei doi să dobândească împreună libertatea, în Hristos.

112
Conform: http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/10/12/statistici-triste-despre-uniunea-europeana/

50
b) Monahismul
Un rol destul de important în cunoaşterea mai îndeaproape a monahismului îl are atât
literaturii religioase care de câţiva ani a cunoscut o dezvoltare fără precedent cât şi
numeroaselor pelerinaje organizate la mănăstiri. Apariţia în conferinţe, la emisiuni, în
publicaţii a unor monahi a determinat de asemenea creşterea interesului faţă de monahism.
Generaţia de monahi tineri, angajaţi puternic în mărturisirea credinţei face de asemenea
cunoscut monahismul.
Lăsând la o parte pe cei care consideră cazurile izolate ale unor monahi ale căror
neputinţe au fost făcute publice, o mare parte dintre persoanele care cercetează Biserica,
preţuieşte lucrarea monahilor, şi decide să apeleze la ei ori de câte ori întâmpină probleme
mai serioase. În general, oamenii simt că monahii sunt într-o relaţie mai apropiată cu
Dumnzezu, iar acest lucru se datorează faptului că şi-au păstrat făgăduinţele de la tundere.
Viaţa de familie a cunoscut influenţe mult mai puternice faţă de duhul lumesc. (delăsarea faţă
de angajamentele făcute la cununie: iubirea statornică unul faţă de celălalt, raportarea
pemanentă la Dumnzeu, grija faţă de rodul dragostei lor: prunci etc.)
Ce este monahismul? Este o viaţă consacrată apropierii de Dumnezeu prin împlinirea
poruncilor şi mai mult decât atât, renunţarea la cele îngăduite pentru a se deschide faţă de
Dumnzeu. Ţinta conştientizată mai puternic a monahului este desăvârşirea. Un astfel de ideal
seduce în mod irezistibil tânărul care a simţit că Dumnezeu are cu fiecare un plan iar scopul
pentru care am fost creaţi este relaţia cu El.
Întrebat care este motivul pentru care s-a făcut monah, Pr. Savatie Baştovoi, a răspuns:
„...pentru că am văzut că [viaţa] chiar nu are nici un rost dacă nu te faci monah” 113.
Sensul unei astfel de afirmaţii, venite din partea unui tânăr care în vârful succesului
publicistic, la 21 de ani a intrat în monahism, ţine de logica: „la mănăstire pleacă acela care
nu hotărăşte el plecarea, ci o <<nebunie>> care-l stăpâneşte”. 114 Cazul acesta nu funcţionează
ca o reţetă, ci dă seama de condiţia fundamentală ce se cere aspiranului la călugărie: râvnă
puternică şi „dragoste nebună” de Dumnezeu. Paradoxal pentru ochii lumii contemporane,
care consideră că liber este cel ce are: bogăţie, puterea de a-i conduce pe ceilalţi , faimă etc,
monahul alege tăierea voii, nu în sensul de a anula voinţa umană, ci de a o vindeca, întrucât
autonomă ea este bolnavă, de a o identifica şi supune faţă de voia lui Dumnezeu 115.
Se cere însă mult discernământ duhovnicesc, şi de aceea în general, plecarea în
mănăstire este condiţionată de binecuvântarea duhovnicului. Nici Mântuitorul nu

113
Baştovoi, Savatie, Ieromonah, (2002), Curaj şi libertate în ortodoxie, Editura Sophia, Bucureşti, p. 30.
114
Papacioc, Arsenie, Arhim., (2004), Veşnicia ascunsă într-o clipă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, p. 131.
115
Kapsanis, Gheorghios , Arhim., (2006), Asceză şi îndumnezeire, Editura Marineasa, Timişoara, p. 69.

51
statorniceşte această cale prin poruncă, ci răspunde la insistenţele tânărului bogat: „de voieşte
cineva să fie desăvârşit..”, nu obligă. Ca şi căsătoria, monahismul este o cruce, iar tânărul
care decide plecare pe fondul unor decepţii sentimentale, căutând consolare şi nu având în
minte greutăţile reale pe care le va avea de înfruntat, va fi decepţionat de ce va găsi în
mănăstire. Mai mult decât atât, tânărul care fuge în mănăstire de responsabilităţile căsătoriei,
considerând traiul monahicesc mai lipsit de griji, cad în capcana unei vieţi iluzorii uşoare dar
care în fond este lipsită de sens. Nici dispreţuirea celor care au familie nu este bună,
adevăratul călugăr fiind cel care „poartă faţă de oamni şi faţă de întreaga zidire, iubiire
necondiţionată şi fără margini” 116.
Acesta este semnificaţia, în monahism vii să jertfeşti ceva care este bun, pentru a dobândi
ceva şi mai bun, sau mai degrabă pe Cineva. Viaţa monahilor este aspră, iar tânărul care
decide plecare având în minte o imagine idealizată despre călugări, mergând acolo să
găsească dragoste ( în sens lumesc, mai degrabă consolare), va da peste oamenii care i se vor
părea asprii. Politeţurile-ipocrizii ale lumii nu mai au nici un rost în mănăstire, lipsiti de
falsele consolări, oamenii îşi dezvăluie adevărata faţă.
Dacă ştiind toate aceste lucruri, tânărul tot mai doreşte să apuce pe drumul şi mai
îngust al călugăriei, va avea de trecut şi peste opoziţia familiei, a prietenilor. Trecând şi peste
aceste încercări, va cere binecuvântarea duhovnicului, care cercetându- i inima, dacă este
prea fraged îl va îndemna să-şi termine studiile şi mai presus de toate să stăruie în rugăciune
puternică faţă de Dumnezeu pentru ca Acesta să-i descopere calea potrivită.
Ajuns în mănăstire, ispitele vor începe în scurt timp să-l asalteze, iar gândul cel mai întâlnit
azi este părăsirea mănăstirii. Pr. Savatie spunea că aceasta este una dintre marie încercări ale
vremurilor prezente: lăsarea voturilor. Statornicia este un lucru puţin prezent la tineri, dar în
funcţie de sinceritatea angajamentului, de voinţa fiecăruia şi de dragostea faţă de Dumnezeu,
va putea trece şi peste aceste ispite.
După cum se vede, calea călugăriei nu este deloc uşoară, după cum nici căsătoria nu este
uşoară dacă este asumată în Hristos, dar angajarea personală în tăierea egoismului şi
asumarea crucii este cea care atrage harul lui Dumezeu în ajutor.
Atât monahismul, cât şi căsătoria presupun stăruinţă, luptă continua, iar scopul este acelaşi:
îndumezeirea omului.
În faţa tânărului stau căile, pe oricare din ele o va alege, dacă vrea să reuşească trebuie să se
ţină de ea. Pr. Sofian Boghiu recomanda tinerilor să fie realişti în viaţă, echilibraţi.

116
Kilifis, Timotei, pr., op. cit., p.171.

52
II. Implicaţiile factorilor formativi (educaţionali şi religios-morali) în
viaţa tinerilor

Pentru cei implicaţi în activitatea de educaţie, devine un imperativ cunoaşterea


percepţiilor, a trăirilor şi a caracteristicilor educaţiei în diferite etape psihogenetice, pe de o
parte, iar pe de altă parte, redescoperirea dimensiunii sacramentale a formării caracterului şi
personalităţii tânărului.
Viaţa presupune un permanent schimb cu mediul ambiant, ea fiind influenţată de
condiţiile externe.
53
Stresul, nesiguranţa socială, diminuarea simţului responsabilităţii conduc la o slăbire a
caracterului, la tulburări de personalitate ale tinerilor.
Adolescenţa reprezintă o perioadă delicată şi dificilă, în privinţa educaţiei. Odată cu
preadolescenta şi continuând până spre 20-21 de ani tinerii se orientează spre făurirea unei
cariere, spre propriile lor împliniri spirituale, profesionale, sportive etc. Constatăm că
tineretul crează, în condiţiile inserţiei sociale, o reînnoire continuă de mentalităţi 117, această
reînnoire producându-se ca o revărsare complementară de experienţă socială, educaţională,
spirituală. Acum tânărul îşi pune întrebări legate de rostul vieţii, de menirea lui; apar întrebări
legate de existenţă, de existenţa lui Dumnezeu, de nemurire; în acelaşi timp tânărul ia
hotărâri esenţiale pentru viaţă 118.
Din perspectiva intelectuală, unii adolescenţi sunt apţi ca şi adulţii să înţeleagă
probleme de ordin social, religios, moral, dar sunt mai puţin stabili decât adulţii 119.
În perioada adolescenţei factorii implicaţi în dezvoltarea tânărului ar trebui să poarte
dialoguri sincere, discret argumentate, respectând poziţia interlocutorului.
Se impune ca adolescentul să fie invitat la o reflecţie asupra lui însuşi. Discursurile
moraliste şi criticiste (cu tentă ironică sau culpabilizatoare) nu duc la atingerea scopurilor
propuse, „formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini sănătoase nu poate fi
realizat prin prelegeri moralizatoare’’ 120.
Tot în perioada adolescenţei tânărul îşi formează o responsabilitate socială. Dar
societatea poate să-1 dezamăgească, ceea ce atrage după sine apatia, stări de angoasă,
disconfortul psihic. Dintotdeauna angoasa a însoţit existenţa umană, totuşi, la început de
secol XXI constatăm că ea se manifestă sub forme multiple, cum ar fi incertitudinile
economice şi politice, lipsa reperelor etice, întrebări cu privire la viitor. Cultura modernă a
deplasat sfera intereselor tânărului de la Dumnezeu şi credinţă la raţiunea autonomă şi ştiinţă
care de multe ori îi influenţează şi îi fac să proclame o relativitate a valorilor 121.
Observăm la adolescenţi o adevărată ceartă cu autoritatea. Acest fapt se constată mai
ales în cazurile în care autoritatea este impusă într-un mod nedelicat, necontrolat. Factorii
educogeni, ar fi de preferat să-şi impună autoritatea mai degrabă ca o formă de protecţie şi nu

117
Şchiopu, Ursula, op. cit., p. 221.
118
Călugăr, Dumitru, (1986), Catehetica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, p. 95.
119
Lewis, E., (1964), Incertitudes religieuses chez deux adolescente, în Etudes de psychologie religieuse Editura
Lumen Vitae, Bruxelles, apud. Timiş, Vasile, (2004), Misiunea Bisericii şi educaţia. Atitudini, convergenţe şi
perspective, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, p. 44.
120
Baban, Adriana, (2001), Consiliere educaţionlă, Ghid pentru orele de dirigenţie şi consiliere, Editura Psinet,
Cluj - Napoca, p. 32.
121
Timiadis, E., Mitr., (2001), Preot, Parohie, înnoire, Editura Sophia, Bucureşti, p. 99.

54
ca o formă de dirijare. Unii elevi nu refuză neapărat autoritatea părintelui/profesorului, ci mai
degrabă refuză impunerea autorităţii într-un mod excesiv.
Perioada adolescenţei este o perioadă hotărâtoare în centrarea individului spre
122
credinţa religioasă . Acum e momentul când de obicei se pierde, se câştigă sau se capătă
credinţa. Religia devine o formă de viaţă, a cărei expresie desăvârşită o constituie vocaţia.
Dumnezeu încetând de a mai fi o reflectare a imaginii părinteşti, întruchipează atunci
valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte 123.
Constatăm că uneori la adolescenţi sentimentul religios tinde către unele forme de
diminuare, chiar dacă înclinaţiile lor metafizice cresc, acestea având mai mult o nuanţă
raţionalistă. Comportamentul uman este subordonat de obicei reglementărilor sociale, dar, cu
toate acestea, cel puţin în timpul său liber omul acţionează potrivit intereselor ce corespund
orientării sentimentelor sale 124.
Mediul social, bisericesc şi cel familial au o influenţă hotărâtoare asupra apariţiei şi
evoluţiei sentimentelor religioase. Influenţa mediului social asupra tinerilor trebuie observat
atent de către factorii educogeni. Societatea contemporană duce lipsă de modele. Biserica
poate să ofere modele, ea ni-L prezintă pe Hristos în toată măreţia Sa, apoi urmează şirul
Apostolilor, Sfinţilor, Martirilor etc.
În funcţie de orientările religioase ale unei societăţi sau colectivităţi se reglementează
modul de manifestare a trăirilor afective. Determinismul social nu afectează numai
exteriorizarea proceselor afective, ci şi conţinutul lor, o educaţie care face abstracţie de
125
valorile morale este o aberaţie . Relevanţa factorului social face să apară deosebiri între
aspiraţiile dominante din diferite straturi sociale sau în funcţie de caracterul societăţii
(religioasă, secularizată, indiferentă faţă de trăirile religioase).
Observăm că în societăţile mai individualiste comportamentele sociale sunt mult mai
126
distante . Societatea are o influenţă majoră în provocarea motivaţiei şi interesului pentru
experimentarea sacrului. Opiniile celor din jur, familia, colegii, conducătorii trasează şi
modelează dorinţele şi aspiraţiile noii generaţii.
Ne confruntăm azi din ce în ce mai mult cu aşa numitul fenomen de contaminare
psihologică. Aceasta se referă la influenţa nedorită pe care mediul o are asupra oamenilor, la
modul în care informaţiile false sau irelevante îl influenţează inconştient pe om, fără să
dorească sau fără să poată controla această influenţă (modul în care se comportă, modul în

122
Cucoş, Constantin, (1996), Educaţia religioasă. Conţinut şi forme de realizare, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, p. 141.
123
Debesse, Maurice, (1981), Etapele educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 107.
124
Cosmovici, Andrei., (1996), Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, p. 233.
125
Salade, Dumitru, (1998), Dimensiuni ale educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 71.
126
Dasen, P., (1999), Educaţia interculturală. Editura Polirom, laşi, p. 98.

55
care gândeşte şi ia decizii, precum şi propriile emoţii) 127. Contaminarea psihologică este
periculoasă, ea atinge persoane, comunităţi sau chiar societăţi. În urma cercetărilor
îndelungate s-a demonstrat impactul violenţei de la televiziune asupra comportamentelor
violente 128.
Este o realitate cvasirecunoscută că sentimentele superioare religioase au un rol
esenţial pentru progresul şi moralitatea socială. Aceste sentimente dinamizează indivizii unei
societăţi, ele sunt definitorii atât pentru fericirea şi mulţumirea personală, cât şi pentru
echilibrul psihic. De aceea, cercetătorii care s-au ocupat de probleme legate de echilibrul
sufletesc al omului şi de întemeierea unor societăţi prospere au acordat o mare însemnătate
formării sentimentelor morale şi religioase.
Educaţia religioasă îi revine Bisericii, dar nici societatea nu trebuie să rămână străină
de aceasta. Şcoala prin educaţia religioasă ajută în restaurarea integrităţii raţiunii, demnităţii
şi responsabilităţii tinerilor. Experienţa religioasă îl face pe tânăr să înţeleagă şi să acţioneze
mai conştient în societate, îl invită la reflecţie; educaţia religioasă presupune prezenţa
dimensiunii transcendentale în viaţa şi faptele de zi cu zi, pentru a transforma societatea într-
o comunitate de oameni care să trăiască în comuniune şi înţelegere unii cu alţii 129.
În perioada adolescenţei tinerii trec prin unele crize spirituale şi existenţiale, care pot
avea repercursiuni grave atât asupra individului, cât şi a societăţii. Într-o lume lipsită de orice
valenţe spirituale şi orizonturi transcendente totul este posibil, idealurile libertăţilor
autodeterminate alimentează tendinţele antropocentriste în această lume marcată de
130
secularizare , iar cufundarea exagerată în realităţi cotidiene provoacă nelinişti şi
dezorientări. Educaţia are o nevoie imperioasă de credinţă ca de un element de bază al
oricărei acţiuni didactice.
Biserica şi şcoala trebuie să încerce să cultive sentimentele religioase la tineri prin
stârnirea motivaţiei şi a interesului. Societatea are o influenţă majoră în provocarea
motivaţiei şi interesului pentru experimentarea sacrului.
Adolescenţa nu este lipsită de ideea de Dumnezeu, dimpotrivă este o vârstă în
131
căutarea lui Dumnezeu . Adolescentul este dornic de lumină, adevăr şi viaţă, iar lumina,
adevărul şi viaţa le găseşte în Sfânta Evanghelie, acestea se identifică cu Hristos.
Aş spune în concluzie că, din punct de vedere moral, omul nu este complet decât dacă
este supus unei triple acţiuni de formare, a familiei, şcolii şi Bisericii. Cele trei influenţe
127
David, D., (2000), Prelucrări inconştiente de informaţie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 45.
128
Gheorghe, Virgiliu, (2005), Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura Evanghelismos Fundaţia tradiţia
românească, Bucureşti, p. 310-330.
129
Timiş, Vasile, op. cit, p. 56.
130
Cucoş, Constantin, (1996), Pedagogie, Editura Polirom, laşi, p. 164.
131
Belean, Nicolae, (2001), Ghidul profesorului de religie, Edilura Mitropoliei Banatului, Timişoara, p. 17.

56
educative le voi prezenta, în cele ce urmează, nu într-o ordine valorică, ci într-una evolutivă,
în funcţie de momentul intrării lor în acţiunea de formare a personalităţii.

II. 1. Rolul familiei în formarea tinerilor

Din punct de vedere sociologic, conceptul de familie, poate fi definit în două sensuri.
În sens larg, ,,familia presupune un grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de
vârstă, căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi
au grijă de copii, iar în sens restrâns, familia este un grup social format dintr-un cuplu
căsătorit şi copiii acestuia’’ 132.
Una din funcţiile familiei este aceea de ,,socializare a copiilor (transmiterea
modelelor culturale dominante în societate către copii)’’ 133.
Socializarea copiilor are caracterul unei socializări primare şi anticipative prin care
copilul învaţă în primul rând în familie tot ce îl poate forma ca fiinţă umană încât să fie
recunoscut astfel şi în familie şi în societate după ce a dobândit trăsăturile respective. În
familie individul învaţă să distingă obiecte, fiinţe, roluri, acţiuni, apoi modalităţi de raportare
la acestea, de comunicare cu ele, acţiuni pe care le poate întreprinde şi în care se implică,
modalităţi de satisfacere a trebuinţelor primare întâi apoi altele.
În acelaşi mediu preia şi adoptă tipuri de raportare, comunicare şi interacţiune faţă de
alte persoane din societate, grupuri socio-umane, alte fiinţe, instituţii sociale ceea ce cuprinde
tipuri de socializare anticipativă 134.
Pedagogul ceh Jan Amos Comenius (1592-1640) considera că ,,primele etape de
educaţie - schola geniturae (conceperea şi gestaţia) şi schola materna (naşterea şi prima
copilărie) sunt esenţiale pentru dezvoltarea copilului. Părinţilor li se atribuie întâietatea în
educaţia copiilor. Este necesar ca părinţii să se străduiască să nu le lipsească copiilor
bucuria şi buna dispoziţie - acestea ajută la sănătatea trupului şi a minţii lor. Părinţii trebuie
să înceapă de timpuriu şi să nu amâne educaţia copiilor lor, căci este cu neputinţă să mai
îndrepţi un pom strîmb şi să prefaci o pădure sălbatică şi plină de spini într-o livadă’’ 135.
Creşterea şi educarea copiilor este un fel de continuare a procesului de naştere. Prin
naşterea fizică, copilul se separă numai aparent de mama sa. El rămâne legat sub multe
aspecte de părinţi, pentru mai mulţi ani, viaţa copiilor depinzând de viaţa părinţilor. Aceştia
132
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, (1993), Dicţionar de sociologie. Editura Babei, Bucureşti, p. 238.
133
Idem, p. 244.
134
Batâr, Dumitru, (2003), Sociologie, Editura Psihomedia, Sibiu, p. 121.
135
Comenius, Amos, Jan, (1970), Didactica magna. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti p. 137, apud.
Macavei, Elena, (1989), Familia şi casa de copii, Editura Litera, Bucureşti, p. 49.

57
transmit în continuare viaţă copiilor lor. În acest fel, educarea şi formarea copilului pentru
viaţă devine un lung travaliu, ale cărui dureri sunt suportate în primul rând de părinţi şi apoi
de mediul ambiant, până atunci când copilul devine om matur, capabil să gândească şi să
acţioneze liber, conştient şi responsabil în societate.
Pe întregul proces de creştere şi formare a copilului, prin urmare şi de naştere a lui
pentru un anumit gen de viaţă cu adevărat independentă, părinţii transmit, informează şi
formează (dau formă) copilului, imprimându-i modul lor de gândire şi comportare (etosul
lor). Pe de altă parte, copilul însuşi este făcut să primească, să recepteze, „să absoarbă’’,
conştient sau nu, cele ce se petrec, ce se consumă în viaţa familiei sale. Acest transfer (mai
mult sau mai puţin conştient, mai mult sau mai puţin metodic) de viaţă, de gândire şi de
comportament de la părinţi la copil constituie forţa care asigură copilului pregătirea pentru
lumea în care va trăi, forţa educaţiei, prin urmare, şi a educaţiei religioase 136.
Familia este responsabilă cu educarea copiilor pentru mediul social. Copiii au dreptul
de a pretinde de la părinţi educaţie, care poate fi asociată cu o naştere sufletească, după ce a
primit o naştere trupească. Educarea copiilor de către părinţi este o datorie faţă de societate,
care rezultă din datoria faţă de Dumnezeu.
Legătura dintre părinţi şi copii are cea mai mare semnificaţie şi cea mai mare
rezistenţă, oricare ar fi „destinul’’ relaţiilor conjugale, părinţii rămân profund ataşaţi de copiii
lor iar copiii se manifestă faţă de părinţi cu respect.
Familia este primul factor care formează personalitatea în perspectiva creştină.
Aceasta are menirea de a-1 introduce pe copil în religia de apartenenţă prin botez, dar şi prin
formarea primelor conduite sau interiorizarea unor stări de spirit elementare. Familia îl
inserează pe copil în cult mai mult prin latura exterioară, expresivă, şi mai puţin prin latura
teoretică, reflectată; căci familia trebuie mai mult să formeze, decât să informeze. Copilul
absoarbe din mediul apropiat, familial primele impresii, conduitele formându-se prin
mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face sau vor crede precum părinţii, imitând
comportamentele acestora. Aşadar, subliniem faptul că însăşi familia are nevoie de o educaţie
religioasă solidă, dată fiind starea de „analfabetism’’ religios la care a ajuns în deceniile de
ateism impus 137.
Poziţia actuală a Bisericii creştine asupra familiei se află în continuitate cu cea veche.
Într-un dialog eu preoţii români purtat în februarie 2004, Papa Ioan Paul al II-lea a spus că
accentuarea importanţei familiei în Biserică şi societate a constituit una din misiunile sale de
sacerdot, episcop si pontif. „Familia şi căsătoria nu pot fi considerate doar un produs al
136
Răducă, Vasile, pr., (1997), Familia - factor de educaţie religios-morală, în revista Ortodoxia, anul XLIX, nr.
3-4, Bucureşti, p. 80.
137
Cucoş, Constantin, op. cit., p. 26.

58
circumstanţelor istorice sau o suprastructură impusă din exterior’’, ci „constituie o exigenţă
interioară a dragostei umane pentru a se putea realiza plenar în adevăr şi dăruire reciprocă.
De asemenea, a adăugat Papa, unitatea, indisolubilitatea şi deschiderea către viaţă a uniunii
matrimoniale - caracteristici adesea ignorate în timpurile actuale - sunt extrem de importante
pentru ca pactul iubirii să poată fi autentic’’. Interesant a fost că pontiful a accentuat asupra
misiunii preoţilor de a sluji familia şi valorile ei nu doar în plan liturgic sau moral, ci şi ca
implicare socială şi personală 138.
Socializarea este un concept ce poate fi contestat din perspectiva vocaţiei sociale
înnăscute a omului. Fiinţa socială prin exceilenţă, omul este socializat prin chiar natura sa. O
problematizare a acestui aspect al socialităţii ar fi desocializarea omului modem (care este
cam acelasi lucru cu individualismul, prezentat, însă, în teoriile moderne si postmoderne ca o
formă aparte a socializării). Socializarea înseamnă însăşi existenţa societăţii ca atare si
reflectarea sa inevitabifă în natura umană. Ea este definită drept totalitatea proceselor,
mecanismelor şi instituţiilor prin care societatea se reproduce în personalitatea umană. Ea
este privită, de teoreticienii moderni ai societăţii ca un proces interactiv de comunicare între
constiinţa sau personalitatea individuală şi influenţele sociale. De fapt, socializarea este
proces eu o participare minimă, dacă nu chiar nulă, a constiinţei si voinţei umane, întrucât
realitatea socială este suverană, supunând individul propriilor raţiuni de reproducere. În
esenţă, socializarea este un fenomen cultural, iar aspectul său observabil constă în învăţarea
socială, adică în iniţierea culturală. După cum spunea Leo Frobenius, faţă de oamenii care
sunt purtătorii ei, cultura trebuie înţeleasă ca un organism independent, ca o fiintă vie care are
o naştere, o copilărie, o maturitate si o bătrâneţe. „Nu voinţa oamenilor dă naştere culturii, ci
cultura îl reînvie pe om’’ 139.
Cadrul primar al socializării sau al manifestării culturale a indivizilor este familia.
Sociologia familiei enumără patru aspecte prin care familia realizează funcţia de socializare:
a) educaţia morală, ce are la bază relaţiile de autoritate prin intermediul cărora modelele
şi regulile culturale se impun persona1itàtii individului;
b) învăţarea sau cunoaşterea, adică aflarea şi deprinderea reperelor necesare vieţii
sociale;
c) dezvoltarea capacităţii creatoare, a gândirii participative, pe care se pune preţ mai ales
în perioada modernă şi în cadrele culturii postmoderne;
d) comprehensiunea, comunicarea afectivă, dezvoltarea afectivităţii specific umane.

138
Bistriceanu, Corina, (2005), Sociologia Familiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, p. 176.
139
Frobenius, Leo, (1985), Paideuma, Editura Meridiane, Bucureşti, p. 39.

59
Nu mai trebuie să adăugăm că aceste dimensiuni diferă de la o zona culturală la alta şi depind
de ceea ce Leo Frobenius numea paideuma, ca realitate culturală independentă, cu o viaţă
proprie 140.
Dacă înainte familia era doar una din instantele de socializare care îşi disputau
individul (pe lângă familia extinsă, grupurile detvârstă, grupurile de status sau, mai târziu,
cele ocupaţionale şi comunitatea ca ansamblu), astăzi ea trebuie să suplinească deficitul de
socialitate al noilor instituţii ale societăţii virtuale. În acest sens ea devine, în exprimarea lui
Robert K. Merton, cea mai importantă „curea de transmisie’’ a normelor culturale din
generaţie în generaţie. Durkheim păstrează perspectiva educaţiei globale, definind-o ca
acţiune exercitată de generaţiile adulte asupra celor tinere în vederea creării în acestea a
fiinţei sociale 141.
Limitele comportamentului social uman sunt impuse de regulile moralei. Familia ca
grup social cu existenţă privată este guvernată de valorile, normele şi tiparele
comportamentale ale adulţilor formând cuplul. Acest corp de judecăţi morale vor fi apoi, în
procesul educaţiei directe şi indirecte, prin imitaţie, inculcate copiilor.
Regulile morale pe care individul le achizitionează în familie în primul rând şi care
fac parte din procesul numit „naşterea psihică’’ a copilului sunt actul de identitate al
individului în lume, în societate. Ele reglează şi clasifică elementele lumii interioare şi dau
autonomie individului în existenţa lui în lume. Kant cristaliza conditiile necesare unei
existenţe împlinite ca fiind cerul înstelat deasupra capului şi legea morală în inimă.
Capacitatea de a învăţa, în general, şi achiziţia judecăţilor morale în special sunt în acord
direct cu nivelul dezvoltării cognitive. Piaget, construind nivelurile succesive ale gândirii
copilului, s-a preocupat şi de dezvoltarea judecăţilor sale morale. Continuatorul său în acest
domeniu, Lawrence Kohlberg, a descris stadiile universale în dezvoltarea judecăţii morale a
copilului şi a individului adult.
Analizând functiile familiei şi în principal funcjiile parentale, care reglează realizarea
sarcinii definitorii a familiei, aceea de a creşte copiii, nu putem să nu remarcăm implicaţiile
nivelului de dezvoltare a judecăţilor morale aie părintelui în eficienţa sa ca părinte.
Dacă privim familia ca spaţiu al satisfacerii nevoilor existenţiale ale tuturor
membrilor ei, este evidentă nevoia unei morale bazate pe cunoaştere şi dragoste care să
regleze relaţiile între membrii familiei. în absenta acestei morale, cei mai slabi membri ai
familiei vor fi la bunul plac al celor puternici, al unor sentimente perisabile ce pot determina
incredibile oscilaţii comportamentale. Numai respectul şi considerarea celuilalt ca pe un egal
cu drepturi depline, ca pe un partener în realizarea nevoilor cotidiene sau a unor performanţe,
140
Frobenius, Leo, op. cit., p. 50.
141
Idem, p. 195.

60
dar şi în adjudecarea avantajelor rezultate pot constitui bazele unor relaţii echilibrate, care să
nu pună sub semnul pericolului pe nici unul dintre membrii familiei. Considerarea celuilalt
drept partener va duce la posibilitatea de a negocia soluţii pentru problemele comune, de a
face front comun în abordarea acestor probleme.
Este tot mai frecventă invocarea, printre funcţiile parentale, a nevoii de a respecta
copilul. Respectarea copilului, care depinde total şi într-un mod obositor la început de
disponibilitatea adultului, este apanajul unei gândiri morale mature. O gândire morală cu
principii clare, cunoaşterea şi respectarea nevoilor umane în general şi a nevoilor copilului
pentru o dezvoltare normală, în special, de către toţi membrii adulţi pot garanta calitatea
vieţii familiei.
Cercetarea lui Kohlberg, facutâ în diferite culturi, arată că doar 10% dintre indivizii
adulţi manifesta un tip de gândire morală matură, bazată pe principii clare, valabile în orice
împrejurări, indiferent de gradul de control din afară.
Cu cât familia reprezintă un teritoriu mai închis, cu atât bunăstarea tuturor membrilor
ei reclamă o gândire matură a adulţsilor care îi pun bazele 142.
Prin religie urmărim mântuirea omului, modelarea lui pentru eternitate, dar atingem şi
un scop social. Prin educaţie, se pot realiza tipuri echilibrate, virtuoase, înţelepte, sociabile,
mai stăruitoare în ceea ce fac.

II. 2. Şcoala şi rolul ei în educarea tinerilor

Educarea tinerelor generaţii poate fi considerată ca mod de formare, cunoaştere şi


internalizare a unor modele culturale determinabile social şi istoric 143. Din punct de vedere
educaţional, şcoala şi cultura şcolară ar trebui să acţioneze în prelungirea familiei.
Educaţia domestică este o educaţie specială care modelează fiinţa socială aşa cum o
cere structura familiei. Dar, o astfel de educaţie este insuficientă. Ea nu mai poate dezvolta în
indivizi spiritul de disciplină din momentul în care familia devine un grup a cărui funcţionare
e dependentă mai puţin de norme şi autoritate şi mai mult de împrejurări particulare şi
personale. Raporturile familiale sunt definite de particularism şi afectivitate, ori ceea ce este
esenţial pentru educaţie - spiritul de disciplină - presupune aplicarea consecventă a regulilor

142
Muntean, Ana , Conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Psihologie a Univ. ,,Babeş-Bolyai’’, Cluj-
Napoca, apud., Gilles Ferreol şi Adrian Neculau, (2003) Violenţa. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iaşi,
p.142-143.
143
Batâr, Dumitru, op. cit., p. 149.

61
morale, neutralitate afectivă şi autoritate din partea educatorului. Familia nu mai poate crea
decât premisele fiinţei sociale care trebuie să devină tânărul, trezind în el primul sentiment al
autorităţii morale şi spiritul regularităţii 144.
Educaţia familială nu poate dezvolta altruismul (ataşamentul la scopuri colective). În
primii ani de viaţă, dată fiind lipsa de maturitate a conştiinţei sale, copilul este orientat
preponderent către sine. Dimensiunile reduse şi structura particulară a universului familial nu
sunt suficiente pentru depăşirea acestui egoism infantil.
Pentru a răspunde nevoii sociale, este necesară lărgirea universului copilului, înlocuirea
raporturilor familiale personalizate, încărcate de afectivitate, în care autoritatea este slabă, iar
regularitatea se manifestă conjunctural, cu raporturile şcolare impersonale şi neutre, supuse
regulii aplicate consecvent şi în care autoritatea educatorului se poate impune. Şcoala este
acea instituţie capabilă să educe spiritul de disciplină, ataşamentul la scopurile colective şi
autonomia voinţei care formează conţinutul moral cerut de structura societăţii moderne 145.
Şcoala, prin actul educaţional are rolul de a stimula şi valorifica talentul, aptitudinile,
de a susţine comunicarea, de a încuraja asumarea de responsabilităţi în vederea dezvoltării şi
formării unei personalităţi armonioase a tinerilor. Factori educaţionali instituţionalizaţi oferă
tânărului, prin autocunoaştere şi voinţa de autodepăşire, sprijin în găsirea unor soluţii
adecvate care să-i ajute să-şi descopere propria personalitate.
Nu în ultimul rând, şcoala constituie un important factor al educaţiei religioase.
Aceasta contribuie la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viaţa activă şi în
social. Educaţia religioasă instituţionalizată trebuie să fie văzută ca o manieră de cunoaştere
şi racordare opţională la sisteme de valori alternative, de asigurare a unei culturi generale
integrale.
Educaţia religioasă este o ipostază a educaţiei axiologice, un moment al educaţiei
integrale. Prin educaţie religioasă se asigură un sens al vieţii tinerilor, o direcţie şi un mod de
146
a exista, o perspectivă care depăşeşte imediatitatea faptică . Căci ,,privarea omului de un
sens existenţial este sinonimă cu aruncarea acestuia în gheena răului, la periferia lumii’’ 147.
Educaţia religioasă are un ideal integralist; el constă în a cultiva toate forţele de care
dispune omul ca fiinţă psihofizică, precum şi valorile ideale menite să inspire pe cele dintâi şi
148
să le dea direcţie, educaţia va tinde continuu la idealism activ . Educaţia creştină urmăreşte

144
Stănciulescu, Blisabeta, op. cit., p. 26.
145
Idem, p. 27.
146
Adams, Jay E., (1993), Manualul consilierului spiritual creştin, Editura Societatea Misionară Româna,
Wheaton, Illinois, p. 37.
147
Soloviov, Vladimir, (1994), Fundamentele spirituale ale vieţii, Editura Deisis, p. 72.
148
Radu, Dumitru, (1990), Idealul educaţiei creştine, în îndrumări metodice şi didactice pentru predarea religiei
în şcoală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 32.

62
realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu, ceea ce presupune din partea omului o
permanentă purificare de patimi şi o creştere în virtute.
Educarea tineretului are ca ideal prioritar formarea caracterului şi a personalităţii lor.
Educarea tineretului în spirit religios este o problemă de îmbogăţire şi continuitate
spirituală la nivel individual sau social. O societate izbândeşte şi rezistă în istorie şi prin forţa
credinţei religiei pe care o practică.
Datorită religiei, omul şi societatea se înscriu pe făgaşul progresului firesc. Simion
Mehedinţi scria: „Punctul de plecare a educaţiei creştine e acesta: perfecţiunea nu e cu
putinţă, e posibilă totuşi perfecţionarea. A face din poporul nostru un popor de sfinţi, asta nu
stă în cadrul firii omeneşti. Să-l apropiem însă de învăţăturile Evangheliei, asta se poate
oricând’’ 149.
Desigur că realitatea culturală, în care tânărul se inserează nu este întotdeauna
favorabilă şi permeabilă spiritualităţii religioase. Mediul de primire al tânărului manifestă
uneori reticenţe sau se dovedeşte ostil religiei. Numai că acest mediu nu trebuie să fie
hotărâtor pentru buna expansiune a conştiinţei religioase. Mediul socio-cultural de adaptare
poate fi depăşit, ocolit, remodelat. Educaţia nu înseamnă o transformare intempestivă,
radicală a omului în funcţie de mediu, ci o schimbare a mediului în conformitate cu
posibilităţile sau dezideratele tânărului. Educaţia nu trebuie înţeleasă doar ca o formă de
conformism. Ea poate fi cea mai dificilă artă realizată în numele moralizării şi perfecţionării
personalităţii umane.
Nu se realizează educaţie în general, implicit educaţie religioasă, prin mijloace
dictatoriale, prin obligare, prin supunere. Drumul omului spre libertate e calea prin care îi
este posibil de a-L întâlni pe Dumnezeu; este singurul drum prin care Dumnezeu poate să
ateste prezenţa Sa şi să lase urme în istorie. Fără Dumnezeu omul nu va ajunge la
desăvîrşirea sa; dar, la rândul său, fară om, problema lui Dumnezeu nu găseşte nici o
înrădăcinare. Omul şi Dumnezeu se presupun şi se condiţionează reciproc: fără Dumnezeu,
omul este prea puţin, fară om, Dumnezeu este „prea mult’’ 150.

II. 3. Misiunea Bisericii în viaţa tinerilor

Biserica este o comunitate de oameni reuniţi în jurul unor valori morale, comune
pentru a le celebra, întări şi transmite mai departe. În tradiţia creştină, Biserica este Trupul lui

149
Mehedinţi, Simion, (1995), Creştinismul românes, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, p. 27.
150
Martinez, R., de Pison Liebanos, Devenir homme, chemin de l’experience de Dieu, în Nouvelle Revue
Theologique, Editions Casterman, (1995), no. 1, janvier-fevrier, Paris, p. 548.

63
Hristos, în care fiecare credincios este un mădular ce contribuie la edificarea Trupului şi a
activităţii lui în lume. În acest sens misiunea Bisericii nu este numai apanajul unor cadre
calificate, ci şi responsabilitatea fiecărui membru al Bisericii, a întregului popor credincios.
Misiunea Bisericii este deodată un efort colectiv şi individual, în funcţie de gradul şi forma
de resposabilizare a fiecăruia 151.
Biserica este forma instituţionalizată a manifestării religioase care se raportează la un
timp istoric şi la un spaţiu cultural anume. Prin intermediul Bisericii, opera lui Dumnezeu se
răsfrânge peste lume, iar lucrarea lui se împlineşte în manifestările individuale şi colective.
Influenţa pedagogică a Bisericii este importantă în viaţa tinerilor deoarece ea îi face
părtaşi la tainele vieţii supranaturale, la misterele participării la manifestarea în lume a
divinităţii. Biserica propune un scop şi un ideal înalt al perfecţionării existenţei tinerilor. Ea
oferă un model de conduită în persoana şi lucrarea lui Hristos, cu un puternic impact asupra
acestei categorii de vârstă 152.
Sunt de părere că Biserica este o comunitate care promite mântuirea şi iertarea
oamenilor. În ea se reglează conştiinţele şi conduitele faţă de divinitate şi faţă de semeni.
Această instituţie devine umană fără a înceta să poarte însemnele transcendenţei, inaccesibile
omului. Ea este punctul nodal între imanent (umanitate) şi transcendent (Dumnezeu).
Biserica are sarcina de a educa umanitatea întreagă pentru a o face demnă de viaţa
supranaturală.
Dimensiunea învăţătorească a Bisericii rezidă din însăşi realizarea ei ca „trup al lui
Hristos’’ ce se extinde continuu în social în vederea cuprinderii creaţiei în viaţa veşnică 153.
Cred că Biserica este cea care complementează opera educativă (începută în familie şi
continuată de şcoală) în materie de formare spirituală, de educaţie morală, de activism
cetăţenesc. Ea furnizează tinerei generaţii reperele fundamentale pentru buna orientare în
lume. Forma principală de educaţie religioasă prin Biserică este reprezentată de valoarea
pedagogică a dogmelor promulgate, a Sfintei Tradiţii, a cultului Sfinţilor şi al icoanelor, dar,
îndeosebi, de participarea la Sfinta Liturghie.
În viaţa tinerilor nu trebuie subestimat aportul Bisericii în realizarea educaţiei estetice,
prin intermediul manifestărilor sau obiectelor estetice implicate în acest spaţiu. Muzica
bisericească, picturile, sculpturile, designul arhitectonic adâncesc sentimentele de respect şi
pietate; trezesc şi susţin interesele şi conduitele estetice ale celor care păşesc în acest

151
Răducă, Vasile, pr., (2005), Teologia Pastorala şi Misiunea Bisericii, în rcvista Studii Teologice, anul (I), nr.
3, Bucureşti, p. 159.
152
Cucoş, Constantin, op. cit., p. 150.
153
Chirilă, loan, pr., (2005), Misiunea prin activitatea didactică religioasă, în revista Studii Teologice, anul (I),
nr. 3, Bucureşti, p. 168.

64
perimetru spiritual. Se impune ca Biserica şi şcoala să conlucreze, să se ajute reciproc în
lucrarea de educare a tinerilor.
,,Biserica are o funcţie misionară, care se revarsă în familie şi comunitate. Familia
are nevoie permanent de asistenţa spirituală a Bisericii. Datoria preotului nu este numai de
a sluji în biserică ci de a se implica în mediul apropiat printr-o deschidere către comunitate.
Trăind în mijlocul părinţilor, preotul poate interveni prin sfaturi şi poveţe, prin grai şi prin
faptă, întâmplător sau voluntar, pentru corectarea neajunsurilor de care suferă familia ’’154.
Biserica are rol eshatologic, de salvare a tinerelor generaţii. Ea face acelaşi drum ca
toată umanitatea şi împărtăşeşte soarta terestră a lumii, ea este sufletul societăţii umane
chemate să fie reînnoită în Hristos şi transformată în familia lui Dumnezeu.
Biserica mai poate fi prezentă în desfăşurarea unor manifestări culturale, activităţi de
asistenţă socială şi caritabile, manifestări sportive, în asociaţiile dc copii şi tineret 155. Hristos
are o prezenţă universală. Biserica are menirea de a adapta lumea de astăzi şi mentalitatea ei
la Adevărul divin, la Gândul lui Dumnezeu despre lumea aceasta. Dacă Hristos trimite
Biserica în istorie, este pentru ca aceasta să facă - din diferite ceasuri istorice - locuri ale
prezenţei Sale: astfel toată lumea trăieşte actualitatea divină în actualitatea umană. Prin
aceasta, ea oferă tinerilor garanţia că: ,,prezenţa lui Dumnezeu este efectiv perceptibilă în
orice întâlnire interumană care intersectează Biserica pentru că zideşte, în felul ei, statura
omului desăvârşii’’156.
Dacă sociologul, psihologul sau profesionistul în analiza socio-demografică constată
câte ceva, preotul- ca unul ce ar trebui să fie părintele comunităţii, atunci când îşi ia în serios
această misiune-poate îmbogăţi şi el, prin observarea directă baza de date cu privire la fondul
de probleme al familiei creştine româneşti 157.
Încă de la începuturile dezvoltării sociologiei, religia a fost recunoscută ca un
fenomen social de maximă importanţă. Probabil că nu exagerăm afîrmând că fondatorii so-
ciologiei, Auguste Comte si, într-o oarecare măsură, predecesorul său imediat, Henri Saint-
Simon, au considerat că noua stiinţă, denumită de Comte ,,sociologie’’, urma să în-locuiască
interpretarea teologică a fenomenelor sociale. Înainte de apariţia noii ştiinţe, teologia, sau la
un nivel mai popular, religia fusese baza inevitabilă, deşi eronată, a înţelegerii societăţii (şi
chiar a naturii) de către om. Pentru Comte, expresia cea mai completă a religiei era,
bineînteles, creştinismul, mai exact, romano-catolicismul. În cadrul acestei tradiţii, lumea şi
viaţa în totalitatea lor nu numai că erau privite într-o perspectivă religioasă (lucru valabil
154
Călugăr, Dumitru, (1990) Biserica şi tineretul, Episcopia Romanului şi Huşilor, Roman, p. 9.
155
Cucoş, Constantin, op. cit., p. 151.
156
Evdokimov, Paul, (1992), Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 140.
157
Necula, Constantin, pr., (2002), Sarea pământului-Studii şi articole de Pastorală, vol. I, Editura Tehnopress,
Iaşi, p. 97.

65
chiar si în cazul religiilor primitive), ci erau şi explicate în detaliu în termeni care făceau din
Dumnezeu punctul de referinţă principal. Cosmosul şi ordinea naturală, precum şi ordinea
socială şi cea morală îşi aveau obârşia în Dumnezeu. Crestinismul a dezvoltat o concepţie
teocentrică asupra creaţiei. Dumnezeu a creat lumea, iar Pamântul era centrul edificiului
cosmic, pentru binele căruia (mai precis al omenirii) au fost create Soarele, Luna si stelele.
Omul reprezenta încoronarea creaţiei divine, iar tot ceea ce ţinea de el, istoria lui, căderea în
păcat si mântuirea sa reprezen-tau principala preocupare a credinţei religioase: istoria omului
era rezultatul providenţei divine. În această schemă teologică erau cuprinse voinţa divină,
îndatoririle omului, reţeaua de relaţii sociale şi ceea ce se petrecea în cadrul acestora.
Teologia crestină fusese, aşadar, o explicaţie rudi-mentară a sistemului social şi o legitimare a
acestuia. în contextul faptelor, reale sau presupuse, erau incluse prescripţiile şi îndemnurile
bazate pe un sistem axiologic fundamental; iar în centrul acestui ansamblu se afla Dumnezeu.
În ciuda independenţei crescânde a stiinţelor naturale, în domeniul social nu a fost uşor să i
se conteste religiei pretenţia de a fi disciplina fundamentală şi regina stiinţelor. Pentru a
caracteriza noua sa stiintă morală şi politică, Saint-Simon a fost nevoit să recurgă la
denumirea de „noul crestinism’’, pentru a exprima ideea că, deşi premisele de la care pornea
erau diferite, preocupările sale erau similare eu cele izvorâte din concepţiile religioase despre
societate si morală 158.

În căutarea continuă a formelor noi de misiune fundamentate pe eterna: „Cale, Adevăr


şi Viaţă - Hristos, Dumnezeu-Omul’’, parohia rămâne aceeaşi străveche instituţie, continuu
pregătită pentru înnoirea cerută de exigenţele misionare ale timpului.
Bazată pe comunitatea euharistică locală, parohia oferă cel mai potrivit mijloc de
creştere duhovnicească a membrilor ei de toate vârstele şi categoriile sociale. Tânărul, ca şi
cel în vârstă, omul fără multă carte ca şi intelectualul, cel cu multe nevoi ca şi cel înstărit, pot
găsi în comunitatea parohială din care fac parte ambianţa necesară unei vieţuiri creştine
autentice. Toate celelalte forme ale misiunii Bisericii Ortodoxe prezente în afara parohiei:
religie în şcoală, armată, spital, penitenciar, orfelinat sau învăţământul teologic etc. au
importanţa lor în măsura în care persoana cuprinsă în atare formă de misiune este orientată
spre integrarea plenară în comunitatea euharistică locală – parohia 159.
Complexitatea unui număr felurit de factori arată varietatea modalităţilor de abordare
de către tineri a participării lor la viaţa Bisericii prin intermediul parohiei din care fac parte,
în primul rând, trebuie afirmat că după 1989 foarte puţini tineri declară că nu cred în
Dumnezeu. Avem aici consecinţa faptului că ideologia atee n-a reuşit să-1 schimbe structural
158
Bryan, Wilson, (2000), Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, p. 10-11.
159
***Tinerii şi Biserica în zilele noastre, (2007), Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, p. 5.

66
pe român, că misiunea Bisericii şi în perioada 1948-1989 a fost prezentă în ciuda
obstacolelor de tot felul şi a lipsei de curaj misionar a unora dintre clerici şi că încărcătură
religioasă a momentelor din Decembrie 1989 a orientat mulţi tineri spre întâlnirea cu
Dumnezeu şi Biserica Sa.
Consecinţa firească a realităţii expuse este observată în numărul considerabil de
parohii, parohii atât din mediul urban cât şi de la sate, în care prezenţa tinerilor la jertfa
euharistică, precum şi la preocupări de ordin administrativ sau activităţi culturale sau
diaconale, este evidentă. Imaginea grupurilor de tineri aşteptându-şi rândul pentru Taina
Spovedaniei sau pentru primirea Sfintei Euharistii, timpul săptămânal consacrat întâlnirilor
preotului cu tinerii din parohie, participarea acestora ca membri în consiliile şi comitetele
parohiale cu tot impactul acestei participări asupra aspectelor administrative sau sociale, sunt
câteva elemente uşor de sesizat şi care constituie semnul evident de schimbări petrecute în
viaţa societăţii româneşti şi a Bisericii sale Ortodoxe în ultimul timp.
În acelaşi timp, orice analiză obiectivă arată că, paralel cu vieţuirea creştină
definitorie pentru mulţi tineri, se desfăşoară, în contextul societăţii româneşti a ultimilor 18
ani, şi o altă viaţă, cea a tinerilor aflaţi departe de Biserică, fie prin indiferenţă, fie printr-un
comportament străin de valorile Sfintei Evanghelii.
Aceşti tineri, din păcate într-un număr destul de mare, constituie sau ar trebui să
constituie prioritatea misionară a Bisericii, în primul rând a parohiilor din care fac ei parte.
Lucrarea nu este deloc uşoară, în mediul urban, conştiinţa apartenenţei la biserica parohiei s-
a micşorat foarte mult în ultima jumătate de veac, în cazul în care ea n-a dispărut cu totul în
unele părţi. Mulţi tineri nu cunosc de care parohie aparţin şi cine este preot acolo. Trecerea
prin biserică cu ocazia unor botezuri, cununii sau înmormântări nu este, în majoritatea
cazurilor, suficientă pentru a forma sentimentul clar al necesităţii participării la viaţa
parohiei. Cu toate că în ultimul timp s-au construit în cartierele mărginaşe ale marilor oraşe
biserici, numărul acestora este relativ mic faţă de nevoile zecilor de mii de suflete care,
uneori, sunt ataşate la o singură parohie.
La sate, viaţa creştină a tinerilor are specificul ei. Greutăţile nu lipsesc nici aici,
precum nu puţine şi diversificate sunt tentaţiile 160.
Preotul are posibilitatea să creeze felurite momente misionare la nivelul parohiei sale,
prin care să conştientizeze tinerii că mărturisirea credinţei în Dumnezeu trebuie urmată de o
atitudine corespunzătoare în viaţa de familie, şcoală, la locul de muncă sau de petrecere a
timpului liber.

160
***Tinerii şi Biserica în zilele noastre, op. cit., p. 6-7.

67
Organizarea de întâlniri săptămânale cu tinerii parohiei în cadrul cărora aceştia să-şi
deschidă inima curajos, fără complexe, preotului, iniţierea de pelerinaje, favorizarea alegerii
unor tineri în structura consiliilor şi comitetelor parohiale, implicarea în predarea religiei în
şcoală, organizarea unor coruri parohiale de tineri, ajutorul acordat unor tineri cu probleme,
sunt câteva din aspectele misiunii preotului în sâîn sânul generaţiei tinere 161.
Tineretul român actual este supus unui număr extrem de mare şi diversificat de
chemări, structurate, în linii mari, în două categorii. Pe de o parte, vocea lumii secularizate,
în viziunea căreia Biserica nu poate avea cuvânt în cetate, ci doar în viaţa particulară, se face
auzită în tot ceasul şi prin căi din ce în ce mai sofisticate. Această voce este dublată, sau mai
bine zis - constituie izvorul a tot mai felurite tentaţii prin care tânărul este cuprins în vraja
unei pseudolibertăţi care se transformă, în scurt timp, în lanţurile celei mai aprige sclavii.
Glasul Bisericii, pe de altă parte, răsună cu insistenţă la poarta vieţii tinerilor români
actualmente, iar urmările acestei atitudini misionare, în reuşitele şi carenţele ei, au fost
analizate neexhaustiv în rândurile de faţă.
Starea actuală şi calea de perspectivă ale societăţii româneşti actuale permit ca cele două
feluri de chemări să poată fi auzite, înţelese, admirate, urmate de tânărul contemporan.
Depinde de înţelepciunea şi patosul pastoral al clericilor şi al laicilor angajaţi în
misiunea Bisericii printre tineri ca aceştia să rămână sau să devină iubitori şi următori de
Hristos, bucurându-se în acelaşi timp, de entuziasmul, veselia, spontaneitatea, dorinţa de
libertate specifice vârstei 162.

161
Idem, p. 8.
162
***Tinerii şi Biserica în zilele noastre, op. cit., p. 8-9.

68
III. Metodologia cercetării

Orice cercetare în domeniul sociologiei educaţiei îşi propune să studieze în mod


ştiinţific şi cît se poate de riguros diferitele fapte psiho-pedagogice şi sociale corespunzătoare
proceselor educaţionale. De cele mai multe ori, cercetările reprezintă demersuri temerare,
având în vedere complexitatea fenomenelor educaţionale, formative, multitudinea factorilor
implicaţi şi interinfluenţa dintre ele.
Specificul cercetărilor din domeniul sociologiei educaţiei constă în accentuarea
valenţelor formative ale proceselor educaţionale implicate. În astfel de cercetări ne referim la
aspecte sociale, psihologice şi pedagogice, la înţelegerea şi ameliorarea fenomenului
educaţional, la descrierea interacţiunii subiecţilor educaţiei cu realitate educaţională şi la
explicitarea transformărilor care au loc la nivel cognitiv, volitiv şi afectiv. De altfel,
dimensiunile sociale, pedagogice şi psihologice ale unei cercetări realizate în câmpul
sociologiei educaţiei sunt, practic, inseparabile.

69
Importanţa cercetărilor din acest domeniu este legată în plan teoretic de cunoaşterea cât mai
fidelă a specificului factorilor educaţionali, formativi, implicaţi, iar în plan practic-
operaţional de ameriorarea şi prospectarea acestora. Aceste cercetări au o contribuţie la
formarea unor atitudini şi valori pozitive, a unei conduite morale, la realizarea unei educaţii
globale dar, mai cu seamă, la perfecţionarea tehnicilor de intervenţie educaţională şi la
îmbunătăţirea calităţii în procesul de formare a personalităţii.
Dacă cercetarea din domeniul sociologiei educaţiei vizează şi educaţia religioasă ea
comportă note specifice, derularea ei întâmpinând uneori dificultăţi deoarece educaţia
religioasă se adresează nu doar intelectului, ci mai ales volitivului şi afectivului. Religia este
disciplina care operează cu noţiuni ce trebuie să trezească în sufletul elevului sentimente şi
convingeri care să-1 determine să acţioneze nu doar pentru propria perfecţionare spirituală, ci
şi pentru a celor din jur - toate acestea sub semnul iubirii, al libertăţii şi într-o legătură
permanentă cu Dumnezeu.
Cercetarea, prin demersurile întreprinse trebuie să aibă ca efect găsirea unor
modalităţi pentru a-1 conduce pe tânăr spre lumea spirituală 163.

III. 1. Operaţionalizarea conceptelor

III.1.1. Tema cercetării

Adolescenţi (tinerii) şi importanţa educaţiei sociale şi religios - morale în familie,


şcoală şi Biserică.

III.1.2. Obiective

1. Identificarea rolurilor esenţiale ale familiei în formarea spirituală şi socială a tinerilor;


2. Identificarea atributelor educaţionale ale şcolii pentru tinerii adolescenţi;
3. Evidenţierea educaţiei instituţionale ca parte dominantă a formării personalităţii tânărului
în societate;
4. Conştientizarea rolului învăţăturilor creştine ale Bisericii în viaţa personală şi comunitară a
tinerilor;
5. Asumarea conştientă a propriei identităţi religioase a tinerilor.

163
Opriş, Monica, (2004), Cercetarea pedagogică în domeniul educaţiei religioase, Editura Reîntregirea, Alba
lulia, p. 19.

70
III.1.3. Ipotese

Ipoteză generală
Familia, şcoala, Biserica sunt cei mai importanţi factori care contribuie la
internalizarea valorilor sociale şi religioase.

Ipoteze de lucru:
1. Cu cât tânărul primeşte mai multă susţinere din partea familiei, cu atât se va integra
mai uşor în societate;
2. Cu cât participarea tânărului la viaţa educaţional-instituţională este mai conştientă,
cu atât aceasta va avea un impact mai mare asupra personalităţii lui;
3. Gradul de implicare a tinerilor în viaţa religioasă influenţează comportamentul lor
în viaţa comunitară şi personală.

III.1.4. Eşantion, univers al cercetării

Aspectul principal pe care îl voi discuta, în încercarea de a vedea rolul factorilor de


influenţă în dezvoltarea tinerilor, îl constituie modul de conştientizare şi internalizare a
valorilor sociale şi religioas - morale.
Propunându-mi să discut despre cât de importante sunt familia, şcoala şi Biserica în formarea
spirituală şi socială a tinerilor, voi radiografia starea familială, socială şi moral-
duhovnicească a acestora. Pentru aceasta, voi aplica un chestionar anonim în care elevii îşi
vor exprima opiniile privitoare la modul de percepere a anumitor realităţi.
Cercetarea se va desfăşura la Liceul „Mihai Eminescu’’ din r. Străşeni (Rep.
Moldova), utilizând un eşantion de intenţionalitate cuprinzând 60 de elevi dintre care:
- 20% (12 elevi) de 16 ani;
- 48,33% (29 elevi) de 17 ani;
-31,67% (19 elevi) de 18 ani.
Din eşantion fac parte:
- subiecţi de gen masculin 46,67% (28 elevi);
- subiecţi de gen feminin 53,33% (32 eleve).

71
Toţi elevii care fac parte din eşantion sunt de naţionalitate română. Clasele alese
pentru aplicarea chestionarului sunt:
- a X-a informatică - 40% (24 elevi);
- a Xl-a informatică şi filologie - 60% (36 elevi).

III.1.5. Dimensiunile cercetării: familială, şcolară, religioasă

III.1.5.1. Dimensiunea familială


1. Nivelul socio-economic al familiei de provenienţă
• tipul locuinţei
• condiţii de locuit
• diverse facilităţi de care dispune familia (televizorul, radioul, calculatorul etc.)
• numărul de copii din familie
• relaţiile tinerilor cu părinţii şi cu fraţii/surorile

2. Pregătirea profesională a părinţilor


• pregătire primară
• pregătire gimnazială
• pregătire liceală
• pregătire postliceală
• pregătire superioară
• alte forme de pregătire
3. Facilităţi materiale oferite copilului
• beneficierea tinerilor de cameră proprie
• percepţia tinerilor asupra condiţiei materiale a familiei de provenienţă
• existenţa unor condiţii optime de locuit
• asigurarea rechizitelor necesare
• posibilitatea de a-i oferi copilului bunuri, altele decât strict necesare (bani de internet, bani
de buzunar, excursii, abonamente la reviste etc.)

III.1.5.2. Dimensiunea şcolară

1. Atitudinea adolescenţilor faţă de educaţie


• interesul tinerilor faţă de citirea cărţilor, vizionarea emisiunilor, internet, participarea la
spectacole, vizitarea muzeelor etc.

72
• dorinţa tinerilor de a-şi continua studiile

2. Atitudinea părinţilor faţă de educaţia tinerilor


• interesul părinţilor faţă de evoluţia şcolară
• crearea condiţiilor pentru studiu (spaţiu, rechizite, condiţii de confort, lumina
corespunzătoare etc.)
• motivarea copiilor de către părinţi pentru continuarea studiilor
• interesul pentru implicarea copiilor în activităţi extraşcolare (şah, înot, excursii, cercuri
literare, scrierea de articole la revista şcolii, activităţi în cadrul cluburilor şcolare, voluntariat
etc.)

3. Politica educaţională
• dotarea corespunzătoare a şcolii (hărţi, calculatoare, internet, bibliotecă, sală de lectură, sală
de sport etc.)
• pregătirea profesională a profesorilor
• interacţiunea profesor - elev
• influenţa profesorului privind implicarea elevului în activităţi extraşcolare

III.1.5.3. Dimensiunea religioasă

1. Interiorizarea valorilor religioase


• adeziunea religioasă a părinţilor
• adeziunea religioasă a copiilor
• frecvenţa cu care merg părinţii la biserică
• frecvenţa cu care merg copiii la biserică
• modul în care se ţin posturile în familie
• relaţia tinerilor cu duhovnicul

2. Percepţia tinerilor asupra implicării Bisericii în viaţa lor


• catehizări
• participarea la săptămâni duhovniceşti
• participarea la activităţi organizate în perioada sărbătorilor de către biserică
• interesul manifestat pentru excursiile organizate de biserică cu caracter
religios
• participarea la conferinţe pe teme religioase

73
• cum ar vedea tinerii îmbunătăţirea relaţiei între ei şi Biserică

3. Atitudinea părinţilor faţă de implicarea copilului în viaţa religioasă


• sunt interesaţi de viaţa religioasă a copilului
• nu sunt interesaţi de viaţa religioasă a copilului
• sunt indiferenţi faţă de viaţa religioasă a copilului
• interzic copiilor participarea la viaţa religioasă

4. Influenţa orelor de religie asupra tinerilor


• mulţumirea/nemulţumirea faţă de informaţiile obţinute la orele de religie
• părerea despre tactul pedagogic al profesorilor de religie
• frecvenţa participărilor la orelor de religie
• participarea (activă, pasivă) la ora de religie
• măsura în care profesorul a influenţat dezvoltarea vieţii religioase

III.1.5.4. Caractistici socio-demografice

• vârstă
• gen
• naţionalitate
• nivel de pregătire (clasă)

III.1.6. Elaborarea instrumentelor

Ancheta pe bază de chestionar, Ghid de interviu – semistructurat, fragmente


autobiografice ale unor tineri care au găsit drumul spre împlinirea spirituală, studiu, cercetare
de documente.

III.1.7. Ancheta pe bază de chestionar

Universitatea „Lucian Blaga ’’ din Sibiu


Catedra de Sociologie şi Asistenţă Socială

CHESTIONAR

74
ANONIM!
1. Ce rol joacă în viaţa dumneavoastră următorii factori (dând fiecăruia o notă de la 1 la 8,
unde 1 este cel mai important, iar 8 cel mai puţin important factor):
a) familia e) televizorul
b) grupul de prieteni f) internetul
c) prietenul(a) afectiv(ă) g) literatura
d) şcoala h) Biserica

2. Clasificaţi următoarele activităţi în funcţie de importanţa pe care le-o acordaţi în educaţie:


Gradul de În foarte În mare Nici în mare, În mică În foarte
apreciere mare măsură măsură nici în mică măsură mică măsură
măsură
Citirea de cărţi,
reviste
Vizionarea de
emisiuni
Accesul la
internet
Participarea la
spectacole
Muzee

Altele,
care.........

3. Părinţii sunt interesaţi de evoluţia dumneavoastră şcolară?


a) da b) nu

4. Dacă da, în ce măsură?


a) în foarte mare măsură d) în mică măsură
b) în mare măsură e) în foarte mică măsură
c) nici în mare, nici în mică măsură

5. Părinţii vă motivează continuarea studiilor?


a) da b) nu

75
6. Dacă da, în ce măsură?
a) în foarte mare măsură
b) în mare măsură
c) nici în mare, nici în mică măsură
d) în mică măsură
e) în foarte mică măsură

7. Sunteţi încurajaţi de părinţi pentru implicarea în activităţi extraşcolare?


a) în foarte mare măsură d) în mică măsură
b) în mare măsură e) în foarte mică măsură
c) nici în mare, nici în mică măsură

8. Credeţi că şcoala dumneavoastră are dotări corespunzătoare (calculator, internet,


bibliotecă, sală de sport etc)?
a) în foarte mare măsură d) în mică măsură
b) în mare măsură e) în foarte mică măsură
c) nici în mare, nici în mică măsură

9. Sunteţi mulţumiţi de relaţia empatică a profesorilor dumneavoastră?


a) în foarte mare măsură d) în mică măsură
b) în mare măsură e) în foarte mică măsură
c) nici în marc, nici în mică măsură

10. Profesorii determină implicarea dumneavoastră în activităţi extraşcolare?


a) în foarte mare măsură d) în mică măsură
b) în mare măsură e) în foarte mică măsură
c) nici în mare, nici în mică măsură

11. Ce religie au părinţii dumneavoastră?


mama tata
a) ortodoxă a) ortodoxă
b) catolică b) catolică
c) alte religii şi confesiuni c) alte religii şi confesiuni

12. Cât de des merg părinţii dumneavoastră la biserică?

76
a) săptămânal d) de trei/patru ori pe an
b) o dată la două săptămâni e) niciodată
c) lunar

13. Dar dumneavoastră?


a) săptămânal d) de trei/patru ori pe an
b) o dată la două săptămâni e) niciodată
c) lunar

14. Ce atitudine au părinţii faţă de viaţa dumneavoastră religioasă?


a) sunt interesaţi
b) nu sunt interesaţi
c) vă încurajează
d) vă interzic participarea la viaţa religioasă

15. în familia dumneavoastră se ţin posturi?


a) da b) nu

16. Dacă da, în ce măsură?


a) săptămânal şi posturile de peste an d) miercuri şi vineri doar în posturi
b) doar posturile de peste an e) nu postim
c) miercuri şi vineri tot anul

17. Aveţi un preot (duhovnic) căruia să-i puteţi vorbi?


a) da b) nu

18. Dacă da, care este relaţia cu acesta?


..............................................................................................

19. În ce măsură participaţi la activităţi organizate de Biserică?

77
Gradul de În foarte În mare Nici în mare, În mică În foarte
apreciere mare măsură măsură nici în mică măsură mică măsură
măsură
Întâlniri pentru
discuţii
teologice
(catehizări)
Activităţi în
sărbători
Excursii

Conferinţe
religioase
Altele, ……….

20. Sunteţi mulţumiţi de interacţiunea dumneavoastră cu profesorul de religie, de tactul lui


pedagogic?
a) în foarte mare măsură d) în mică măsură
b) în mare măsură e) în foarte mică măsură
c) nici în mare, nici în mică măsură

21. Ora de religie este importantă pentru dumneavoastră în acumularea unor cunoştinţe?
a) acord puternic c) nedecis
b) acord d) dezacord

22. Cum credeţi că ar putea fi îmbunătăţită relaţia tineri – Biserică?


……………………………..

23. Sunteţi mulţumiţi de informaţiile obţinute la orele de religie?


a) în foarte mare măsură
b) în mare măsură
c) nici în mare, nici în mică măsură
d) în mică măsură
e) în foarte mică măsură

24. Participaţi la ora de religie?

78
a) da b) nu

25. Dacă da, de ce?


a) se dau note mari
b) participi la discuţii (dezbateri)
c) ai frământări şi întrebări noi

26. În ce măsură profesorul de religie reuşeşte să contribuie la formarea ta religios-morală?


a) în foarte mare măsură
b) în mare măsură
c) nici în mare, nici în mică măsură
d) în mică măsură
e) în foarte mică măsură

27. Tipul de locuinţă?


a) rural
b) urban

28. Descrieţi locuinţa dumneavoastră (număr de camere, dependinţe, etc.)


a) 2 camere, bucătărie şi dependinţe
b) 3 camere, bucătărie şi dependinţe
c) 4 camere, bucătărie şi dependinţe
d) 5-7 camere, bucătărie şi dependinţe
e) 10-15 sau mai multe camere, bucătărie şi dependinţe

29. Locuinţa dumneavoastră este dotată cu:


a) maşină de spălat e) aspirator
b) calculator f) altele, care.........
c) frigider
d) cuptor cu microunde

30. Aveţi fraţi, surori?


a) da b) nu

31. Dacă da, câţi?

79
a) un frate
b) doi fraţi
c) trei/mai mulţi fraţi

32. Dacă da, care este relaţia cu acesta/aceştia?


a) foarte bună
b) bună
c) rece/distantă

33. Dar cu părinţii dumneavoastră?


a) foarte bună c) rece/distantă
b) bună

34. Aveţi cameră proprie?


a) da b) nu

35. Care este nivelul de şcolarizare al părinţilor dumneavoastră?


a) primar d) post liceal
b) gimnazial e) superior
c) liceal

36. Sunteţi mulţumit(ă) de condiţia materială pe care o aveţi în familie?


a) da b) nu

37. Sunteţi mulţumit(ă) de atmosfera pe care o aveţi în familie?


a) da b) nu

38. Dacă da, de ce?


a) predomină armonia, pacea, dragostea, etc
b) vă puteţi face timp liber
c) desfăşuraţi activităţi de menaj
d) eczistă comunicare

39. Familia dumneavoastră are posibilitatea de a vă oferi bani pentru:

80
a) internet d) abonamente la reviste
b) de buzunar e) altele, care..................... ?
c) excursii

40. Ce vârstă aveţi?


………...

41. Genul?
a) masculin
b) feminin

42. Religia?
a) ortodoxă
b) catolică
c) alte religii şi confesiuni

43. Naţionalitatea?
.......................................
44. Nivelul de pregătire (clasa)?
............................................

III.1.8. Ghid de interviu - semistructurat

1.) Dacă ai văzut tineri participând la slujbele religioase.


2.) Dacă ai văzut că se comportă într-un anumit fel, deosebit.
3.) Dacă ai discutat cu părinţii despre Biserică, despre viaţa religioasă (din copilărie,
mai târziu, spre adolescenţă).
4.) Dacă aţi putea să ne explicaţi ce înţelegeţi prin participare la viaţa religioasă a
societăţii de astăzi.
5.) Dacă ai fi într-un impas şi ai avea nevoie de ajutor, crezi că Biserica ar fi un sprijin
pentru tine (ar veni în sprijinul tău).
6.) Dacă ai putea să reproduci o întâmplare din care să reiasă faptul că profesorul de
religie a contribuit la formarea ta religios-morală.
7.) Dacă ai avut piedici în formarea unei vieţi religioase.
8.) Descrie-mi, te rog, o situaţie în care viaţa religioasă poate avea un impact major
asupra formării personalităţii unui tânăr.
81
9.) Dacă credeţi că prin comunicare non verbală pot fi influenţate persoane la
formarea unei vieţi religioase.
10.) Dacă vedeţi legături între tineri şi Biserică.
11.) Dacă credeţi că asemenea relaţii pot fi schimbate şi cum.
12.) Dacă credeţi că mass-media influenţează viaţa religioasă a familiilor.

III.1.9. Interpretarea rezultatelor

Aspectul principal pe care îl discut, în încercarea de a vedea rolul factorilor de


influenţă în dezvoltarea tinerilor, îl constituie modul de conştientizare şi internalizare a
valorilor sociale şi religioase.
Propunându-mi să discut despre cât de importante sunt familia, şcoala şi Biserica în
formarea spirituală şi socială a tinerilor, am radiografiat starea familială, socială şi moral-
duhovnicească a acestora. Pentru aceasta, am aplicat un chestionar anonim în care elevii şi-au
exprimat opiniile privitoare la modul de a percepe anumite realităţi.
Cercetarea s-a desfăşurat la Liceul „Mihai Eminescu’’ din r. Străşeni (Rep. Moldova),
utilizând un eşantion de intenţionalitate cuprinzând 60 de elevi dintre care:
- 20% (12 elevi) de 16 ani;
- 48,33% (29 elevi) de 17 ani;
-31,67% (19 elevi) de 18 ani.
Din eşantion am identificat:
- subiecţi de gen masculin 46,67% (28 elevi);
- subiecţi de gen feminin 53,33% (32 eleve).
Toţi elevii care au făcut parte din eşantion sunt de naţionalitate română. Clasele alese pentru
aplicarea chestionarului au fost:
- a X-a informatică - 40% (24 elevi);
- a Xl-a informatică şi filologie - 60% (36 elevi).

Vizând această direcţie a factorilor de influenţă (familia, prietenii, prietenul/a, şcoala,


televizorul, internetul, literatura şi Biserica) în viaţa tinerilor am urmărit, la prima întrebare, o
clasificare a acestora. Pe baza răspunsurilor primite am obţinut următoarea distribuţie:
- 448 puncte în favoarea familiei şi coeficientul de clasificare 7,72;
- 310 puncte în favoarea anturajului şi coeficientul 5,43;
- 294 puncte în favoarea prietenului/ei şi coeficientul 5,06;
- 306 puncte în favoarea şcolii şi coeficientul 5,27;
82
-196 puncte în favoarea televizorului şi coeficientul 3,32;
- 124 puncte în favoarea internetului şi coeficientul 2,06;
-151 puncte în favoarea literaturii şi coeficientul 2,51;
- 300 puncte în favoarea Bisericii şi coeficientul 5,17.

Figura nr.1.

Din răspunsurile primite la întrebarea l se poate observa o recunoaştere a rolului pe


care îl joacă în viaţa tinerilor familia (locul I), prietenii (locul II), şcoala (locul III) şi
Biserica (locul IV); toţi aceşti factori ilustrează rolul dimensiunii umane socializante.
Situarea anturajului pe locul al doilea, imediat după familie, scoate în evidenţă
redescoperirea unei valori de multe ori pervertită în perioada comunistă, prietenia. Încrederea
în aproapele, caracteristica de bază a prieteniei, devine, în vremea noastră, un factor dc
echilibru pe care atât şcoala, cât şi Biserica îl pot fructifica în încercarea de modelare a
tineretului.
Recunoaşterea rolului dominant al familiei, anturajului, şcolii şi Bisericii în viaţa lor
este important şi din perspectiva alegerii modelelor şi a normelor de comportament, gândire
şi acţiune.

1. Relaţia dintre tineri şi familiile de provenienţă

Familia se implică în mai multe ipostaze ale existenţei tinerilor.

83
În familie se cristalizează un stil caracteristic de viaţă pe baza raporturilor biologice,
economice, juridice, morale, educaţionale. Stilul de viaţă generează un climat ce reflectă
concepţiile de viaţă ale membrilor familiei şi este determinat de calitatea conduitelor de
parteneriate şi a rolurilor conjugale, gradul de cultură şi de afinitate spirituală, atitudinea faţă
de educaţia copiilor, relaţiile intrafamiliale şi condiţiile materiale. Climatul familial este
condiţionat de satisfacerea „trebuinţelor obligaţii’’ (economice, de confort, de siguranţă şi
stabilitate) şi a „trebuinţelor aspiraţii’’ (de armonie şi unitate a cuplului, de instruire, de
comunicare, de relaţii sociale şi de consideraţie). Trebuinţele compensate determină echilibru
biologic şi psihic al individului şi armonia convieţuirii în familie 164.
Principalele dimensiuni de apreciere a calităţii vieţii sunt standardul economic (starea
materială, spaţiu locativ etc.) şi accesul social (accesul la formele de învăţământ dorite,
posibilităţile de afirmare în viaţă etc.) 165.
Una dintre importantele funcţii specifice familiei este funcţia economică. Ea se
exercită prin complexul de activităţi prin care familia îşi produce, procură şi consumă
bunurile pentru a-şi satisface trebuinţele. Prin intermediul acestei funcţii, familia poate
dobândi o anumită poziţie în ierarhia socială, un anumit prestigiu atât prin veniturile şi starea
materială realizate cât şi prin statusul profesional şi ocupaţional al membrilor săi. Spre
deosebire de celelalte funcţii care din punct de vedere temporal pot avea un caracter opţional,
funcţia economică este obligatorie, familia având nevoie permanent de resurse din care să-şi
asigure satisfacerea trebuinţelor 166.
Conform datelor empirice furnizate de către subiecţii chestionaţi, părinţii sunt
principalii lor susţinători din punct de vedere material. De asemenea, familia asigură un
indispensabil suport moral, prin disponibilitatea de a-i înţelege şi de a-i sprijini pe tineri în
orice situaţie. Familiei îi este, de asemenea recunoscută de către tineri contribuţia la
fundamentarea realizărilor din viaţa lor.
Indiferent de grupul social din care provin, tinerii manifestă încredere în
disponibilitatea familiilor lor de a-i înţelege. În consecinţă, cu privire la cooperarea dintre
familie şi tineri, datele chestionarului reflectă persistenţa unor punţi de comunicare şi
respectiv de cooperare fapt ce poate constitui un suport însemnat în progresul tinerilor.
Constatăm, într-o proporţie aproape egală, că o parte din familiile de provenienţă
locuesc în mediu ruralal, iar cealaltă parte în mediu urban:
- 51,67% (31) - locuiesc în mediu rural;

164
Macavei, Elena, op. cit., p. 57.
165
Ceremis, Rodica, Calitatea viefii tineretului in societatea de tranziţie, material Internet, p. 36.
166
Batâr, Dumitru, op. cit., p. 123.

84
- 48,33% (29) - locuiesc în mediu urban.

Figura nr. 2

Referinţe despre condiţiile de locuit şi diverse facilităţi de care dispun familiile de


provenienţă a elevilor chestionaţi aflăm din răspunsurile de la întrebarea 27 şi 28. Din acestea
se poate vedea următoarea distribuţie:
- 30% (18)- descriu spaţiul locativ cu două camere;
- 25% (15) - cu trei camere;
- 13,33% (8) - cu patru camere;
- 26,67% (16) - cu cinci, şase sau şapte camere;
- 5% (3) - cu zece până la cincisprezece camere.
După cum putem observa ponderea celor care posedă un spaţiu locativ modest este
mai mare decât a celor cu un standard economic ridicat.

85
Figura nr. 3.

În cadrul eşantionului, majoritatea subiecţilor au răspuns că în dotarea locuinţelor au


aparaturi electro-casnice, după cum urmează:
- 96,67% (58) - televizor;
- 75% (45) - calculator;
- 96,67% (58) - frigider;
- 25% (15) - cuptor cu microunde;
- 91,67% (55) - maşină de spălat;
- 88,33% (53) - aspirator;
- 6,67% (4) - altele decât cele menţionate.
Referitor la tipul, descrierea şi dotarea locuinţei, răspunsurile sondajului evidenţiază
starea materială, socială favorizantă a elevilor. Locuinţele acestora sunt dotate
corespunzător unui trai decent.
Printre facilităţile materiale oferite de către părinţi copiilor, 78,33 (47) dintre respondenţi au
răspuns că au cameră proprie, iar 21,67% (13) - nu au cameră proprie.

86
Figura nr. 4.

Percepţia tinerilor asupra atmosferei familiei de provenienţă este evidenţiată astfel:


- 65% (39) - susţin că predomină armonia, pacea şi dragostea;
- 6,67% (4) - apreciază faptul că se bucură de timp liber;
- 26,67% (16) – dintre tineri (mai ales tinere) susţin că le face plăcere să desfăşoare activităţi
de menaj;
-1,67% (1) – spun că există comunicare.

Conform datelor furnizate de eşantion, constatăm că, mai bine de jumătate din
numărul tinerilor chestionaţi susţin că în familia de provenienţă predomină armonia, pacea şi
dragostea, ceea ce ne bucură mult, însă ne îngrijorează faptul că lipseşte comunicarea
aproape cu desăvârşire, aceasta ducând la distrămarea multor familii.

Figura nr. 5.

87
Condiţiile materiale bune, ale familiilor de provenienţă ale subiecţilor investigaţi, le
permit să beneficieze de bunuri precum: bani de internet 60% (36), bani de buzunar 91,67%
(55), bani pentru excursii 68,33% (41), bani pentru abonamente la reviste 38,33% (23) şi
altele - 16,67% (10).

Figura nr. 6.

Din totalul elevilor chestionaţi am constatat că 76,67% (46) au fraţi, iar 23,33%
(14) nu au fraţi.

88
Figura nr. 7.

Figura nr. 8.

Chestionarul fiind aplicat într-o localitate din Rep. Moldova (Străşeni), relevă indicele
scăzut al numărului de copii în familie ( 68,33% au un frate, doar 5% au doi fraţi, respectiv
3,34% au trei sau mai mulţi fraţi).

89
Figura nr. 9.

Relaţiile subiecţilor cu fraţii/surorile sunt pentru: 58,33% (35) - foarte bune; -


26 67% (16) - bune; 15% (9) - reci sau distante.

Relaţiile subiecţilor cu părinţii sunt pentru: 46,67% (28) dintre respondenţi foarte
bune; 45% (27) bune; 8,33% (5) reci sau încordate.

Figura nr. 10.

Referitor la relaţiile intrafamiliale, observăm că înţelegerea dintre subiecţii chestionaţi


şi părinţi, pe de o parte, şi fraţi/surori pe de altă parte este, pe ansamblu, bună şi foarte bună.

Nivelul de şcolarizare al părinţilor elevilor investigaţi se prezintă astfel: din

90
totalul de 60 de subiecţi:
- 1,67% (1) - au părinţi cu studii primare;
- 3,33% (2) - au părinţi cu studii gimnaziale;
- 41,67% (25) - au părinţi cu studii liceale;
- 10% (6) - au părinţi cu studii postliceale;
- 43,33% (26) - au părinţi cu studii superioare.

Figura nr. 11.

Procentul majoritar (53,33% - obţinut prin cumul) al studiilor părinţilor vizează


dimensiunea postliceală (10%) şi superioară (43,33%).
Aplicarea chestionarului într-o şcoală reprezentativă relevă faptul că cei mai mulţi
dintre tineri provin din familii organizate şi echilibrate din punct de vedere economic, social
şi moral. Subliniem că de modul în care familia îşi exercită funcţia economică depinde
confortul, educaţia copiilor şi participarea acestora la viaţa comunitară. Conchidem că, în
mare parte, climatul familial al mediilor de provenienţă a tinerilor din eşantion este unul
coerent, securizant şi satisface în mare măsură trebuinţele de întreţinere, siguranţă, dragoste,
afirmare şi educaţie. Familia fiind cel mai apropiat şi adecvat mediu de structurare
intelectuală, afectivă şi volitivă a personalităţii adolescenţilor, iar climatul familial devenind
cadrul de ambianţă materială, spirituală, morală în care se vor forma tinerii.

91
Dintre cei chestionaţi, putem arăta că, majoritatea covârşitoare au acordat familiei cea
mai mare încredere în educarea tinerilor, atribuindu-i-se în clasament doar primele patru
locuri, spre deosebire de ceilalţi factori care au avut ca opţiuni distribuţii pe aproape toate sau
pe toate locurile din clasament.

Figura nr. 12.

2. Atitudinea adolescenţilor faţă de educaţie

Sistemul de educaţie reprezintă una dintre resursele esenţiale pentru îndeplinirea


aspiraţiilor tinerilor. Dinamica acestui sistem se găseşte în strânsă corelaţie cu nivelul de
pregătire al tinerilor pentru viaţa în societatea modernă 167.
Întreg procesul educaţional poate fi considerat ca mod de formare, cunoaştere şi
internalizare a unor modele culturale determinabile social şi istoric.
Cei mai mulţi tineri se declară în „principiu’’ convinşi de importanţa şcolii în pregătirea
lor morală şi intelectuală pentru viaţă. Totuşi, deoarece şcoala nu se achită ireproşabil de
sarcina sa, unii tineri experimentează acest lucru şi îl sancţionează. Din acest motiv, în
ierarhizarea factorilor de influenţă în educaţie, făcută de elevii din eşantion, şcoala s-a plasat
pe locul al III-lea, după familie şi anturaj. Din răspunsurile primite, putem arăta că numai 5%

167
Mitulescu, Sorin, (2002), Tranziţia tinerilor către statutul de adult: şcoala şi familia ca instanţe de sprijin in
dobândirea autonomiei, în Revista românească de sociologie, Serie nouă, nr. 3-4, Editura Academiei Române, p.
203.

92
(3) au marcat şcoala pe locul I şi 16,67% (10) pe locul al II-lea în ierarhia factorilor cu
influenţă în formare; restul părerilor fiind împărţite pe celelalte locuri.
Aceasta denotă că, doar o parte dintre cei chestionaţi acordă şcolii încredere foarte mare şi
mare.

Figura nr. 13.

Figura nr. 14.


Observăm că, tinerii sunt conştienţi de imporanţa studiilor în viaţa fiecăruia dintre ei.
Atitudinea părinţilor faţă de educaţia tinerilor este exprimată şi prin interesul acestora
faţă de evoluţia şcolară a copiilor. Datele empirice ne arată că: 68,33% (41) dintre părinţi
sunt preocupaţi în foarte mare măsură de evoluţia şcolară a copiilor şi 23,33% (14) - sunt

93
preocupaţi în mare măsură. Indiferenţi faţă de evoluţia şcolară a copiilor sunt cei 8,34% (5).
Ca un fapt pozitiv, menţionăm că nici un respondent din cadrul eşantionului, nu are părinţi
total dezinteresaţi de evoluţia lor şcolară. Trebuie să reţinem că tinerii adolescenţi
conştientizează rolul controlului şi interesului venit din partea familiei asupra situaţiei lor
şcolare.
Prin cumularea primelor două opţiuni (în foarte mare măsură şi în mare măsura) am
obţinut un total de 91,66%, cifră care reflectă interesul sporit al părinţilor pentru realizarea
profesională a copiilor.

Figura nr. 15.

Atitudinea părinţilor faţă de educaţia tinerilor este reliefată şi prin felul în care aceştia
motivează continuarea studiilor copiilor.

94
Figura nr. 16.

Referitor la preocupările părinţilor faţă de activităţile extraşcolare putem arăta:


- 38,34% (23) din elevi au recunoscut o preocupare foarte mare (11,67%) şi mare (26,67%) a
părinţilor faţă de activităţile extraşcolare;
- 43,33% (26) - nu încurajează nici în mare. nici în mică măsură aceste activităţi;
- 18,33% (11) - încurajează în mică măsură (10%) şi în foarte mică măsură (8,33%).

Figura nr. 18.

95
Din păcate pe primul loc în opţiuni se situează varianta nici în mare, nici în mică
măsură care evidenţiază atât lipsa de interes a părinţilor, cât şi incapacitatea şcolii de a oferi
activităţi extraşcolare interesante care să se bucure de atenţia elevilor.
La politica educaţională, răspunsurile respondenţilor în ceea ce priveşte dotarea şcolii
unde studiază au fost mulţumitoare după cum urmează:
- în foarte mare măsură - 8,33% (5);
- în mare măsură - 43,33% (26);
- nici în mare, nici în mică măsură - 28,33% (17);
- în mică măsură - 18,33% (11);
- în foarte mică măsură - 1,68% (1).
Elevii sunt parţial mulţumiţi de ceea ce şcoala lor are în dotare, fiind loc pentru mai
bine.

Figura nr. 19.

Mulţumirea elevilor faţă de relaţia empatică a profesorilor a fost exprimată astfel:


- 16,67% (10) - în foarte mare măsură;
- 46,67% ( 28) - în mare măsură;
- 28,33% (17) - nici în mare, nici în mică măsură;
- 8,33% (5) - în mică măsură.

96
Figura nr. 20.

Cifrele ilustrează mulţumirea majorităţii (63,34%), dar un semn de întrebare


ridică procentul (36,66%) celor care totalizează variantelor c (nici în mare măsură, nici în
mică măsură) şi d (în mică măsură). Conştientizând valoarea cifrelor, profesorii ar trebui să
încerce îmbunătăţirea strategiilor de predare-învăţare, care să stimuleze participarea activ-
emoţională a elevilor în cadrul lecţiilor.
Tot din acest eşantion, referitor la modul de preocupare al profesorilor pentru
implicarea elevilor în activităţi extraşcolare, am identificat:
- 1,67% (1) - în foarte mare măsură;
- 13,33% (8) - în mare măsură;
- 40 (24) - nici în mare, nici în mică măsură;
- 30% (18) - în mică măsură;
-15% (9) - în foarte mică măsură.

97
Figura nr. 21.

Datele sondajului descoperă interesul scăzut al profesorilor pentru activităţi


extraşcolare, ceea ce accentuează dezinteresul elevilor.
Putem spune că subiecţii investigaţi şi-au exprimat înţelegerea faţă de întreg modelul
educaţional, ca model acceptat de către societate care cuprinde însă anumite elemente cu
grade de receptivitate limitate. Aceste elemente nu sunt acceptate întotdeauna ca necesare în
formarea personalităţii lor. Educaţia şcolară este considerată de către tineri ca un tip de
activitate care să răspundă unor aspiraţii menite să-i conducă spre performanţe cât mai
apropiate în timp.
Şcoala, ca formă de organizare socială, oferă un sistem de valori care pot fî cunoscute,
adoptate şi respectate de tinerii adolescenţi ca aprecieri socializante cu caracter
supraindividual. De aceea, şcoala acţionează în continuarea familiei, fie în prelungirea
acesteia.

98
3. Implicarea Bisericii în viaţa tinerilor

Un factor important care contribuie la formarea tânărului, la implicarea lui


responsabilă în viaţa activă a societăţii şi Bisericii, îl constituie educaţia religioasă. Este bine
cunoscut faptul că divorţul dintre religie şi viaţă constituie sursa dezordinii spirituale.
Religia ca fenomen social şi istoric, transpare atât din viaţa reală, cât şi din studiul ei
ca fapt social. Este clar că religia contribuie la procesul de integrare socială a tinerilor prin
susţinerea unor norme morale 168. Aceste norme şi repere morale biblice transpuse în cadrul
spectrului social asigură unele funcţionalităţi normale şi eficiente.
Prin această cercetare mi-am propus să evaluez raporturile tinerilor cu religia, cu
Biserica. Am acordat o atenţie specială: modului de interiorizare a valorilor religios-morale
în viaţa tinerilor, percepţiei tinerilor asupra implicării Bisericii în viaţa lor, atitudinii
părinţilor faţă de viaţa religioasă şi influenţei orelor de religie asupra tinerilor.
Din acest eşantion am identificat:
- 95% (57) dintre părinţi sunt de confesiune ortodoxă;
- 1,67% (1) dintre părinţi sunt de confesiune romano-catolică;
- 3,33% (2) dintre părinţi sunt de alte religii sau confesiuni (iudaică, baptistă, etc).

Figura nr. 22.


Referitor la adeziunea religioasă a elevilor chestionaţi, distribuţia a fost următoarea:

168
Schifirneţ, Constantin, (1999), Religie şi tradiţie, în Revista Românească de Sociologie, Serie nouă, nr, 1-2,
p. 52.

99
- 91,67% (55) ortodocşi;
- 3,33% (2) romano-catolici;
- 5% (3) alte religii sau confesiuni (iudeu, baptist, ateu).

Referitoare la modul frecventării bisericii de către părinţi putem arăta următoarele


rezultate:
- 5% (3) - dintre părinţi frecventează biserica săptămânal;
- 23,34% (14) - dintre părinţi frecventează biserica o dată la două săptămâni;
- 48,33% (29) - dintre părinţi frecventează biserica lunar;
-18,33% (11)- dintre părinţi frecventează biserica de trei/patru ori pe an;
-5% (3) - dintre părinţi nu frecventează biserica niciodată.

Figura nr. 23.

Referitor la modul frecventării bisericii de către elevi - putem arăta următoarele


rezultate:
- 36,67% (22) - dintre elevi frecventează biserica săptămânal;
- 5% (3) - dintre elevi frecventează biserica o dată la două săptămâni;
- 46,67% (28) - dintre elevi frecventează biserica lunar;
- 8% (5) - dintre elevi frecventează biserica de trei/patru ori pe an;
- 3,66% (2) - dintre elevi nu frecventează biserica niciodată.

100
Figura nr. 24.

Văzând rezultatele de mai sus observăm că din fericire elevii frecventează biserica
mai des decât părinţii. Copiii pot deveni modele pentru părinţii lor, însă unii rămân totuşi
indiferenţi.
Biserica ar trebui să găsească mijloacele de a interveni pentru câştigarea tineretului. E
necesar ca profesorul de religie/preotul să conlucreze cu familia, şcoala şi Biserica
determinând în viitor o îmbunătăţire a vieţii spirituale a tinerilor.

Întrebaţi despre modul de ţinere a postului în familie, elevii răspund:


- 13,33% (8) - săptămânal şi posturile de peste an;
- 18,33% (11) - doar posturile de peste an ;
- 45% (27) - miercuri şi vineri tot anul;
- 13,20% (9) - miercuri şi vineri doar în posturi;
- 10, 4% (5) - nu postim.
Încurajator este faptul că aproape în toate familiile subiecţilor postul este practicat sub
o formă sau alta.

101
Figura nr. 25.

Având în vedere vulnerabilitatea şi inconsecvenţa tinerilor, trebuie acordată o atenţie


deosebită călăuzirii lor. Ei întâmpină mari probleme de viaţă, de dragoste, de luptă pentru
reuşite etc. De aceea, pot fi îndrumaţi şi învăţaţi că postul şi rugăciunea ajută atât în ceea ce
priveşte problemele de zi cu zi, cât şi în ceea ce priveşte formarea personalităţii, modelarea
caracterului, felul de a fi.
În cadrul cultului ortodox, Sfintele Taine se săvârşesc în scopul creării unei stări de
legătură, de comunicare între Dumnezeu şi om. Taina mărturisirii este taina care are profunde
implicaţii didactice. Pe lângă dimensiunile soteriologice, are şi unele dimensiuni
educaţionale care vin să întregească actul pedagogic al instruirii, consilierii şi îndrumării
elevilor.
Grija pentru deprinderea elevilor cu participarea regulată la Taina Mărturisirii îi
revine preotului paroh şi familiei, dar în egală măsură şi profesorului de religie. Prin
participarea la Taina Mărturisirii misiunea Bisericii interferează cu misiunea şcolii, ambele
instituţii urmărind dezvoltarea şi împlinirea personalităţii şi caracterului elevilor.
Familiarizarea importanţei participării elevilor la această Taină constituie o şansă atât pentru
şcoală — elevii devin mai responsabili, cât şi pentru Biserică — elevii deprind obiceiul de a
se mărturisi. Prin mărturisire, preotul poate cunoaşte mai bine împlinirile şi neîmplinirile
tinerilor şi totodată îşi poate aduce aportul la îmbunătăţirea actului educaţional prin
sugestiile şi recomandările date şcolii.

102
Este îmbucurător faptul că mai bine de jumătate dintre elevii chestionaţi 51,56% (31)
afirmă că au duhovnic.

Figura nr. 26.

Din cei 51,67% care au mărturisit că au duhovnic am identificat:


- 50% (30) sunt în relaţie apropiată, de prietenie cu duhovnicul (bună sau foarte bună);
- 1,67% (1) au o relaţie distantă cu duhovnicul.
Pentru Biserică procentul dominant este a celor care o frecventează şi sub aspectul
relaţiei cu un duhovnic care devine apropiat sufleteşte tânărului. Cu toate acestea, 48,33% din
elevii chestionaţi au mărturisit că nu au duhovnic, prin urmare, pentru aceştia ar trebui găsite
căi de apropiere de Hristos.

Atitudinea părinţilor faţă de viaţa religioasă a copiilor, a fost apreciată în felul


următor:
- sunt interesaţi de viaţa religioasă a copiilor - 31,66% (19);
- sunt dezinteresaţi - 15% (9);
- îi încurajează - 51,67% (31);
-le interzic - 1,67% (1).

103
Figura nr. 27.

Chiar dacă nu toţi părinţii elevilor chestionaţi au o viaţă religioasă autentică,


majoritatea 83,33% (50) - procent obţinut prin cumularea primei opţiuni (31,66%) şi a celei
de a doua (51,67%) - sunt interesaţi să încurajeze înclinaţia copiilor pentru valorile spirituale
deoarece prin acestea fiii lor se pot împlini.
Importanţa orei de religie pentru formarea tinerilor a fost apreciată astfel:
- acord puternic au răspuns - 21,67% (13);
- acord au răspuns - 58,33% (35);
- nedecis - au răspuns 15% (9);
- dezacord - au răspuns 5% (3).

Figura nr. 28.

104
Din sondaj reiese că religia este foarte importantă pentru 80% ( care înseamnă
cumulare dintre acord puternic şi acord) din subiecţi, restul de 15% sunt nedecişi iar 5% o
consideră neimportantă. Faptul că nu există nici un dezacord puternic poate da de gândit
profesorului de religie şi Bisericii care îşi pot îmbunătăţi oferta educaţional-spirituală prin
anularea dezacordului şi transformarea acestuia în acord.
Mulţumirea faţă de informaţiile primite la ora de religie, respondenţii şi-au
manifestat-o astfel:
- în foarte mare măsură - 28,33% (17);
- în mare măsură - 48,33% (29);
- nici în mare, nici în mică măsură - 16,67% (10);
- în mică măsură - 1,67% (1);
- în foarte mică măsură - 5% (3).

Figura nr. 29.

La părerea elevilor despre tactul pedagogic al profesorului de religie, am obţinut


următoarea distribuţie:

105
- 38,33% (23) - sunt mulţumiţi de interacţiunea cu profesorul de religie în foarte mare
măsură;
- 38,33% (23) - în mare măsură;
- 18,34% (11)- nici în mare, nici în mică măsură;
- 3,33% (2) - în mică măsură;
- 1,67% (1) - în foarte mică măsură.

Figura nr. 30.

Din rezultatele obţinute, putem observa că 76,66% sunt mulţumiţi de tactul pedagogic
al profesorului de religie în foarte mare măsură (38,33%) şi în mare măsură (38,33%),
dovedind că acesta este o prezenţă activă în viaţa şcolii, dar nu întotdeauna percepută din
perspectiva transcendenţei mesajului său.

Evoluţia răspunsurilor în ceea ce priveşte participarea sau ne participarea la ora de religie au


fost:
- 65% (39) - da;
-35% (21) - nu;

106
Figura nr. 31.

Figura nr. 32.

Se poate observa că cei mai mulţi participă cu plăcere la orele de religie.


Corelând datele din diagrama 31 cu cele din diagrama 32, observăm că o participare
activă se datorează faptului că elevilor le place să participe la dezbateri, să afle lucruri noi şi
pentru căau frământări şi întrebări noi. Prin urmare programa şi conţinuturile ei trebuie să
adapteze la modernitate temele esenţiale ale creştinismului.

107
Măsura în care profesorul de religie reuşeşte să contribuie la formarea religios-morală
a elevilor, este apreciată astfel:
- 6,67% (4) dintre respondenţi recunosc faptul că profesorul de religie reuşeşte să contribuie
la formarea sa religios-morală într-o foarte mare măsură;
- 23,33% (14) dintre respondenţi recunosc faptul că profesorul de religie reuşeşte să
contribuie la formarea sa religios-morală într-o mare măsură;
- 35% (21) dintre respondenţi nu recunosc acest fapt nici în mare, nici în mică măsură;
- 23,33% (14) dintre respondenţi recunosc faptul că profesorul de religie reuşeşte să
contribuie la formarea sa religios-morală într-o mică măsură;
- 11,67% (7) dintre respondenţi recunosc faptul că profesorul de religie reuşeşte să contribuie
la formarea sa religios-morală într-o foarte mică măsură.
Fiecare profesor îşi doreşte ca prin materia pe care o predă să devină un model.
Profesorul de religie nu este însă el model care trebuie imitat, ci prin el elevul ajunge la
Hristos - adevăratul model. Ca intermediar între pământesc şi ceresc, când lupta dintre noi
înşine uneori este atât de puternică, profesorului de religie îi revine o grea misiune de a se
situa în exemplaritate. Orice profesor se declară mulţumit atunci când găseşte discipoli în
rândul elevilor săi.

Figura nr. 32.

108
Procentajul, chiar scăzut al elevilor care sunt de părere că profesorul de religie
contribuie la formarea lor religios-morală într-o foarte mare măsură şi mare măsură (6,67% şi
0,23%), indică faptul că totuşi familia este pe primul plan în ceea ce priveşte formarea
religios-morală a elevilor, apoi urmând şcoala şi Biserica.
În această parte finală a cercetării a fost investigat rolul Bisericii şi al religiei în viaţa
tinerilor, văzut în relaţie cu alte instanţe de socializare - familia, şcoala - fapt ce a permis
evaluarea acestuia într-un sistem. Astfel procedând s-a încercat o apreciere a semnificaţiei
religiei pentru tânărul contemporan.

III.1.10. Corelarea tabelelor

Tabel 1. care reprezintă gradul de mulţumire a relaţiei empatice profesor–elev şi contribuţia


profesorilor la implicarea elevilor în activităţi extraşcolare.

Corelare între întrebarea 9 şi 10:


9. Sunteţi mulţumiţi de relaţia empatică a profesorilor dumneavoastră?
10. Profesorii determină implicarea dumneavoastră în activităţi extraşcolare?

profesorii determina Total


implicarea dvs in
activitati extrascolare
in foarte mare masura in mare nici in mare,
masura nici in mica
masura

sunteti multumiti de in foarte mare 6 3 2 11


relatia empatica a masura
profesorilor dvs
in mare masura 9 3 15 27

nici in mare, nici 3 13 2 18


in mica masura
in mica masura 4 4
Total 18 23 19 60
Figura nr. 1.

Cei care au zis că profesorii îi determină să se implice în anumite activităţi sunt


mulţumiţi de starea empatică pe care o au cu profesorii. Nu este o condiţie ca relaţia profesor

109
– elev să fie empatică, aşa cum se poate vedea şi din tabel. Chiar dacă profesorii îi determină
să se implice în anumite activităţi, aceasta nu înseamnă că au neapărat o relaţie empatică. De
asemenea, este valabilă şi invers. Au o relaţie empatică cu profasorii dar acest lucru nu este o
condiţie să-i determine să se implice în anumite activităţi.

Tabel 2. care reprezintă ponderea frecventării Bisericii de către părinţi şi copiii aceştora.

Corelare între întrebarea 12 şi 13:


12. Cât de des merg părinţii dumneavoastră la biserică?
13. Dar dumneavoastră?

dar dvs Total

saptamanal odata la doua lunar de trei/patru


saptamani ori pe an
cat de des saptamanal 7 9 2 2 20
merg parintii
dvs la biserica

odata la doua 9 12 4 25
saptamani
lunar 3 10 2 15

Total 19 31 4 6 60

Figura nr. 2.

Într-adevăr, fregventarea Bisericii de către părinţi influenţează mersul la Biserică al


copilului (tânărului). Dar mai sunt şi elevi care nu ţin cont de cât de des sau rar merg părinţii
la Biserică. Ei merg chiar şi săptămânal. Putem să vorbim aici despre o oarecare încredere
ascunsă pe care o are părintele faţă de copil. Nu este nevoie să merg eu săptămânal ca şi
părintele. Copilul este cel care, după părerea părinţilor, este mai bine plăcut în faţa lui
Dumnezeu. Şi atunci, ei îşi pun şi au încredere (totală) în copilul lor.

Tabel 3. care reprezintă ponderea frecventării Bisericii de către părinţi şi atitudinea aceştora
faţă de viaţa religioasă a copiilor.

Corelare între întrebarea 12 şi 14:


12. Cât de des merg părinţii dumneavoastră la biserică?
14. Ce atitudine au părinţii faţă de viaţa dumneavoastră religioasă?

110
ce Total
atitudine
au parintii
fata de
viata dvs
religioasa
sunt nu sunt vă vă interzic
interesati interesati încurajează participarea
la viaţa
religioasă
cat de des saptamanal 10 20 5 35
merg
parintii dvs
la biserica O data la 10 2 3 15
doua
saptamani
lunar 5 4 1 10

Total 25 26 8 1 60

Figura nr. 3.

Acest tabel urmează ideea anterioară, aceea că părinţii care merg săptămânal la
Biserică nu sunt interesaţi de viaţa religioasă a copilului lor, nu pentru că viaţa religioasă a
copilului nu i-ar interesa ci pentru că, copilul este cel care se bazează pe părinţii săi. Părinţii
nu se mai străduiesc să-l oblige pe elev să meargă la Biserică, ei sunt cei care se străduiesc să
meargă la Biserică atât pentru ei cât şi pentru copil, ceea ce nu se poate spune însă despre
părinţii care merg o dată sau de două ori pe lună la Biserică. Aceştia sunt interesaţi de viaţa
religioasă a copilului lor deoarece pentru ei este ciudat acest fapt, adică, copilul să meargă la
Biserică, lucru care trebuie făcut de către părinte, nu de copil, după părerea lor, ci de cei mai
în vârstă, pentru că copiii nu ar avea greutatea păcatelor ca şi cei mai în vârstă.

Tabel 4. care reprezintă atitudine parintilor faţă de viaţa religioasă a copiilor şi determinarea
elevilor în implicarea de activităţi extrascolare.

Corelare între întrebarea 14 şi 10:


14. Ce atitudine au părinţii faţă de viaţa dumneavoastră religioasă?
10. Profesorii determină implicarea dumneavoastră în activităţi extraşcolare?

profesorii Total
111
determină
implicarea
dvs. în
activităţi
extraşcolare
în foarte în mare nici în mare,
mare măsură măsură nici în mică
măsură
ce atitudine Sunt 10 10 20 40
au părinţii interesaţi
nu sunt 3 8 2 13
faţă de viaţa
interesaţi
dvs.
vă 5 5
religioasă
încurajează
vă interzic 2 2
participarea
la viaţa
religioasă
Total 13 25 22 60
Figura nr. 4.

Copiii care sunt determinaţi de profesori să se implice în anumite activităţi, părinţii


acestora nu sunt interesaţi de viaţa religioasă deoarece părinţii îşi lasă copiii în grija
profesorilor şi de aceea părinţii au o atitudine de dezinteres faţă de activităţile pe care le
desfăşoară. Aici profesorii sunt cei care au un impact important în viaţa elevilor.
În comparaţie cu cele spuse înainte sunt acei profesori care nu se implică în
activităţile extraşcolare ale elevilor şi atunci părinţii sunt cei care au o atitudine de interes
faţă de viaţa copiilor lor.
Concluzia este următoarea: dacă profesorul se implică, părintele se detaşează de viaţa
copilului într-o oarecare măsură, iar dacă profesorul nu se implică atunci părintele îşi
exprimă interesul faţă de viaţa religioasă a copilului, lucru care, după părerea mea, nu ar
trebui să se întâmple. Într-adevăr se completează reciproc aceste atitudini, dar ar trebui să
existe interes din partea ambelor părţi indiferent de atitudinea lor.

112
III.1.11. Proiect de cercetare pe tema: ,,Tinerii şi importanţa
comunicării în societate. Familia, Şcoala, Biserica’’

JUSTIFICARE

Proiectul raspunde nevoii de eficientizare a comunicarii cu parintii elevilor şcolii , ca


urmare a slabei colaborări care există în acest moment între scoală şi parinţi, între
adolescenţi, părinţi şi biserică.
Proiectul ,,Tinerii şi importanţa comunicării în societate. Familia, Şcoala,
Biserica’’ se doreste a fi o prezentare de ansamblu a problemelor cu care ne confruntam ,
dar si gasirea cailor de imbunatatire a colaborarii intre scoala si parinti , solutionare care ar
conduce implicit la o mai buna functionare a procesului instructiv - educativ şi în general, în
societate.
Dorim ca proiectul sa ilustreze aspecte pozitive si negative din viata scolii , sa existe
dialog si drept la replica pe baza celor prezentate prin realizarea unei publicatii deschisa
spre comunitate .
Revista va promova imaginea scolii , dar si a comunitatii si articolele publicate vor
conduce la modificari importante in comportamentul adolescenţilor si al celorlalti membri ai
comunitatii.

OBIECTIV GENERAL

 Imbunatatirea colaborarii cu parintii adolescenţilor, printr-o comunicare eficienta.

OBIECTIV SPECIFIC

 Infiintarea si editarea unei publicatii care sa raspunda nevoilor de comunicare in


comunitate si sa conduca la modificari importante in comportamentul tinerilor si a celorlalti
membri ai comunitatii.

GRUPUL TINTA

Beneficiari directi

113
 Consiliul reprezentativ al parintilor la nivelul scolii(20 persoane)
 Comisia dirigintilor ( 9 persoane )
 reprezentanti ai primariei : viceprimar
 mediator scolar

BENEFICIARI indirecti

 preot
 elevii scolii
 cadrele didactice (invatatori,profesori)
 comunitatea loca

DURATA PROIECTULUI

 12 saptamani
ECHIPA DE PROIECT

 coordonator : prof. G. M.
 membru : prof. N. V.
 membru : prof. P. E.

În proiectul ,, Tinerii şi importanţa comunicării în societate. Familia, şcoala, Biserica ‘‘ ,


prof. G. M., coordonator al echipei stabileste de comun acord cu cu cei implicati in proiect
programul de lucru , traseaza sarcini membrilor echipei , stabileste termene pentru activitati,
conduce intalnirile de lucru, stabileste intalniri cu potentiali parteneri si colaboratori de
proiect, concepe si pregateste activitatile de care raspunde , incheie acord de parteneriat cu
Primaria com. Străşeni.
Prof. N. V., in cadrul acestui proiect gazduieste si mediaza activitatile si pune la
dispozitie resursele de documentare , supravegheaza munca elevilor, concepe si pregateste

114
activitatile de care raspunde, incheie procesele verbale ale activitatilor, incheie acorduri de
parteneriat cu Politia din com. Străşeni.
Prof. P. E. concepe si pregateste activitatile de care raspunde, incheie acord de
parteneriat cu ONG ,, Casa Sperantei’’, parohia Sf. Parascheva, concepe materiale necesare
activitatilor de recreere.

COLABORATORI

 D-l C. V., - director al Şcolii Gimnaziale cu clasele I-XI ,,Mihai Eminescu’’ com. Străşeni
 Consiliul profesoral al com. Străşeni
 Comitetul de parinti al com. Străşeni
 Consiliul parohial Sf. Parascheva al com. Străşeni
D-na P. L.– mediator scolar
 20 de elevi

PARTENERI

 Casa Sperantei Străşeni


 Primaria Străşeni
 Politia Străşeni

Descrierea partenerilor

Partenerii alesi sunt factori direct implicati in problema comunicarii in


comunitatea locala .
In cadrul proiectului ei vor participa la dezbaterile privind temele de interes
comun si la actiuni planificate conform acordurilor de parteneriat si calendarului de
desfasurare a acestora, care sa duca la indeplinirea obiectivelor propuse .
Primaria r. Străşeni va sprijini financiar aparitia primului numar al publicatiei si va
asigura fond de protocol pentru unele activitati.

RELEVANŢA

115
Proiectul ,,Tinerii şi importanţa comunicării în societate. Familia, şcoala, Biserica ‘‘ , isi
propune sa fie o cale de comunicare , sa primeasca ecouri de la cetateni, puncte de vedere ,
propuneri de imbunatatire a activitatilor propuse, care au ca scop o mai buna comunicare
intre toti membrii comunitatii .

Proiectul raspunde asteptarilor locuitorilor din comuna Străşeni de a cunoaste aspecte


ale activitatilor desfasurate de scoala si celelalte institutii partenere.

Colaborand la realizarea articolelor, ilustratiilor, fotografiilor care fac continutul


revistei, toti membrii echipei de proiect , partenerii si colaboratorii acestora vor populariza in
randul membrilor comunitatii aspecte pozitive si negative din viata institutiilor ,
asociatiilor si organizatiilor din comuna care sa conduca la o mai buna comunicare .

ACTIVITĂŢI PROPUSE

1. Comunicarea – un factor important in relatiile noastre - 4.05.2011

2. Ai ceva de comunicat? … Suntem pe receptie


5.05.2011- 2.06.2011

3. Politia ne comunica! 3.06.2011

4. Roadele muncii noastre – 19.05.2011 – 24.07.2011

PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR PROPUSE

Nr. Luna mai Luna iunie Luna iulie


activitatii

A1 X

116
A2 X X X X

A3 X

A4 X X X X X X X X X X

Activitatea nr.1

Titlul activităţii: Comunicarea –un factor important in relatiile


noastre
Data desfasurarii : 4.05.2011
Locul desfăşurării: Gimnaziul cu clasele I-XI ,,Mihai Eminescu’’ com. Străşeni

Participanţi : 20 de parinti din Consiliul reprezentativ al parintilor la nivel de scoala , 9


profesori diriginti , reprezentanti ai partenerilor si colaboratorilor
Responsabili : prof. G. M.
prof. N. V.
prof. P. E.
Beneficiari : elevi, cadre didactice, comunitate
Resurse : calculator , Internet, imprimantă , xerox, hartie xerox,
DVD,videoproiector , mape de lucru , biblioraft, aparat
foto

Criterii de evaluare : proces verbal, chestionar , mape de


lucru , DVD , album foto
Descrierea activitatii :
In data de 4.05.2011 in Gimnaziul cu clasele I-XI ,,Mihai Eminescu’’ com. Străşeni
echipa de implementare a proiectului se intalneste cu 20 de parinti din Consiliul reprezentativ
al parintilor la nivel de scoala, 9 profesori diriginti, reprezentanti ai partenerilor si
colaboratorilor avand ca ordine de zi urmatoarele :
- prezentarea proiectului ,,Tinerii şi importanţa comunicării în societate. Familia,
şcoala, Biserica’’ dezbateri pe marginea subiectelor prezentate

117
- aplicare de chestionare de opinie
- evidentierea necesitatii infiintarii unei reviste care sa raspunda nevoii de
comunicare in comunitate
- constituirea colectivului de redactie al revistei
- instruirea membrilor colectivului de redactie referitor la intocmirea materialelor si
distribuirea sarcinilor de lucru
- distribuirea de pliante partenerilor si colaboratorilor cu scopul popularizarii
proiectului

Buget estimativ/activitatea 1

Nr. Materiale necesare Contrib.Şc Alte surse de Finanţare


crt. oala finantare solicitată
Valoare
( RON) Valoare
( RON)
1 Hartie copiator 30

2 Cartus copiator alb- 150


negru
3 Cartus imprimanta alb- 150
negru
4 Biblioraft 8

5 Folii plastic 7

6 Mape de plastic 30

7 Coli flip-chart 20

8 Markere 50

Total 345 100 0

TOTAL ACTIVITATEA NR. 1 : 445 RON


Activitatea nr.2

Titlul activităţii: Ai ceva de comunicat?…Suntem pe receptie!


Durata desfasurarii : 5.05.2011 - 2.06.2011
Locul desfăşurării: Gimnaziul cu clasele I-XI ,,Mihai Eminescu’’ com. Străşeni

118
Participanţi: 20 de parinti din Consiliul reprezentativ al parintilor la nivel de scoala , 9
profesori diriginti , reprezentanti ai
partenerilor si colaboratorilor
Responsabili: prof. G. M.
prof. N. V.
prof. P. E.
Beneficiari: elevi, cadre didactice, comunitate
Resurse: calculator , Internet, imprimantă , xerox, hartie xerox,
mape de lucru , biblioraft , aparat foto , coli flip-
chart ,markere
Criterii de evaluare : DVD, proces verbal, chestionare , mape de
lucru , album foto

Descrierea activitatii :

In perioada 5.05.2011- 2.06.2011 echipa de


implementare a proiectului se intalneste cu 20 de parinti din Consiliul reprezentativ al
parintilor la nivel de scoala, 9 profesori diriginti, reprezentanti ai partenerilor si
colaboratorilor si desfasoara urmatoarele activitati :
- dezbateri privind tipurile de comunicare , bariere existente in comunicare ,
scopurile esentiale ale comunicarii , tehnici si mijloace de comunicare eficienta
- dialog pe teme de interes comun (abandon scolar, absenteisms)
- membrii colectivului de redactie consemneaza impresiile si concluziile in urma
fiecarei activitati desfasurate , intocmesc articole care urmeaza a fi publicate in revista

Buget estimativ/activitatea 2

Nr. Materiale necesare Contributia Alte surse de Finanţare


crt. Şcoala finantare solicitată
Valoare Valoare Valoare
( RON) ( RON) ( RON)

1 Coli copiator 15

119
2 Coli flip-chart 20

3 Card memorie aparat 100


foto digital

Total 35 100

TOTAL ACTIVITATEA NR. 2 : 135 RON

Activitatea nr.3

Titlul activităţii: Politia ne comunica !


Durata desfasurarii : 3.06.2011
Locul desfăşurării: Gimnaziul cu clasele I-XI ,,Mihai Eminescu’’ com. Străşeni

Participanţi: 20 de parinti din Consiliul reprezentativ al parintilor la nivel de scoala, 9


profesori diriginti si alti reprezentanti ai partenerilor si colaboratorilor
Responsabili: prof. G. M.
prof. N. V.
prof. P. E.
Beneficiari: elevi, cadre didactice, comunitate
Resurse : xerox, calculator ,imprimantă ,videoproiector, Internet
DVD-filme ,DVD-player
Criterii de evaluare : proces verbal, chestionare, DVD

Descrierea activitatii :

In data de 3.06.2011 echipa de implementare a proiectului se intalneste cu


reprezentanti ai partenerilor si colaboratorilor
- seful de post prezinta elevi cazuri de violenta care s- au petrecut in localitate ,
consecintele acestora si impactul pe care il au in viata comunitatii

120
- dezbateri privind situatiile prezentate
- gasirea celor mai bune solutii pentru diminuarea cazurilor de violenta si
delincventa juvenila
- utilizarea unor instrumente adecvate pentru dezvoltarea unor capacitati de
comunicare intre reprezentantii politiei si ceilalti membri ai comunitatii locale
- colectivul de redactie va culege materiale privind masurile pe care trebuie sa le luam
, impreuna cu parintii si dascalii , pentru prevenirea violentei in scoala si in afara ei, masuri
care prin colaborarea tuturor membrilor comunitatii sa duca la imbunatatirea normelor de
covietuire si la o mai buna comunicare ; aceste materiale se vor regasi in publicatie

Buget estimativ/activitatea 3

Nr.crt. Materiale necesare Contributia Alte surse de Finanţare


Şcoala finantare solicitată
Valoare Valoare
( RON) ( RON) Valoare
( RON)
1 Hartie copiator 15
2 DVD 30
3 DVD – player 120
4 Total 15 30 120

TOTAL ACTIVITATEA NR. 3 : 165 RON

Activitatea nr.4

Titlul activităţii: Roadele muncii noastre


Durata desfasurarii : 19.05.2011 – 24.07.2011
Locul desfăşurării: Centrul de Documentare si Informare – Străşeni
Participanţi: 20 de parinti din Consiliul reprezentativ al parintilor la nivel de scoală, 9
profesori diriginti si alti reprezentanti ai partenerilor si colaboratorilor
Responsabili: prof. G. M.
prof. N. V.
prof. P. E.
Beneficiari: elevi, cadre didactice,comunitate
Resurse : xerox, calculator ,imprimantă , aparat foto, mape de lucru
Criterii de evaluare: proces verbal,diplome,poze,publicatia

121
Desfasurarea activitatii:

In perioada mentionata se vor desfasura in şcoală urmatoarele activitati :

- Colectivul de redactie va selecta din materialele realizate pe parcursul derularii


proiectului pe cele potrivite pentru a fi publicate.
- Materialele selectate vor fi prelucrate si li se va da forma finala pentru a fi incluse
in organigrama revistei.
- Vor fi de asemenea selectate fotografii si lucrari de grafica reprezentative pentru
articolele alese
- Se trece la realizarea propriu-zisa a publicatiei, in care fiecare membru din echipa
va avea sarcini concrete (stabilirea cuprinsului revistei,a temelor corespunzatoare,a
ilustratiilor aferente , initierea unui concurs in urma caruia se va realiza coperta revistei).
- Echipa de proiect va oferi in paginile revistei spatiu publicitar sponsorilor .
- editarea primului numar al revistei pana in 25 iulie 2011
- Se vor stabili teme si sarcini precise de lucru pentru numerele urmatoare ale
publicatiei (care , incepand cu anul scolar 2011-2012 va aparea semestrial), la care vor fi
cooptati tot mai multi membri ai comunitatii.

Buget estimativ/activitatea 4

Nr. Materiale Contributi Alte surse de finantare Finanţare


crt. necesare a Valoare solicitată
Şcolii ( RON)
Valoare Valoare

122
( RON) Sponsori Primarie ( RON)

1 Hartie copiator 60

2 Spirale 40

3 Folii pt infoliat 50

4 Calculator 1200

5 Multifunctional 600
(copiator+imprima
nta alb-negru)
Total 50 200 100 1800

TOTAL ACTIVITATEA NR. 4 : 2150 RON

REZULTATE ASTEPTATE

1. Comitet de parinti si diriginti instruiti in utilizarea unor tehnici de comunicare eficienta

2. Intarirea relatiilor de colaborare intre diriginti – parinti, care conduc la o mai buna
comunicare

3. Un colectiv de redactie constituit, capabil să valorifice informatiile dobandite pe


parcursul activitatilor

4. O publicatie care sa serveasca drept instrument de comunicare aspecte din viata


comunitatii

METODOLOGIE/ MANAGEMENT

Proiectul ,, Tinerii şi importanţa comunicării în societate. Familia, şcoala,


Biserica ‘‘ cuprinde activitati prin care se creeaza cai de comunicare intre scoala , parinti si

123
ceilalti membri ai comunitatii locale , actiuni care urmaresc indeplinirea obiectivelor
propuse in proiect si se deruleaza conform graficului stabilit.
In cadrul proiectului se utilizeaza instrumente adecvate pentru eficientizarea
comunicarii: Consiliul reprezentativ al parintilor la nivelul scolii ,Comisia dirigintilor ,
reprezentanti ai primariei (viceprimar , mediator scolar) ONG-uri ( Casa Sperantei) .
Obiectivele ce doresc a fi indeplinite in cadrul acestui proiect raspund nevoii de
eficientizare a comunicarii cu parintii copiilor de varsta adolescentă .
Fiecare activitate cuprinde : titlul activitatii, durata , locul desfasurarii, numarul
participantilor, responsabili,beneficiari, resurse, criterii de evaluare si descrierea activitatii.
In echipa de proiect, fiecare membru are atributii si responsabilitati in conformitate cu
competentele dobandite anterior.
In cadrul proiectului se folosesc urmatoarele resurse materiale:
● aparatura existenta in Gimnaziul cu clasele I-XI ,,Mihai Eminescu’’ r. Străşeni:
calculator, imprimanta alb-negru, imprimanta color, xerox, Internet, camera video, flip-chart,
aparat de infoliat, aparat de indosariat, televizor, combina muzicala, DVD-player,
videoproiector.
● consumabile, partial obtinute din sponsorizari : coli xerox, coli flipchart, cartoane, folii,
dosare de plastic, biblioraft, album foto, markere , CD, DVD.
Eventualele problemele care pot aparea in cursul derularii proiectului vor fi
solutionate pe cale amiabila si prin buna colaborare cu partenerii implicati in proiect si
ceilalti colaboratori.

SUSTENABILITATE/CONTINUARE

Aparitia publicatiei va fi anuntata prin actiuni de promovare si diseminare a


materialelor publicitare concepute in cadru proiectului (afise, pliante distribuite cu ajutorul
partenerilor, anunturi in scoala, in biserica la slujba de duminica).

Vânzarea revistei urmareste obtinerea de fonduri necesare editarii urmatoarelor


numere ale publicatiei. In cadrul revistei se va oferi spatiu publicitar sponsorilor in vederea
obtinerii de noi resurse financiare necesare pentru mentinerea viabilitatii proiectului.

Prin mentinerea bunei colaborari cu partenerii implicati in


proiect se vor organiza actiuni comune si dupa incheierea perioadei de derulare a proiectului ,

124
actiuni in care sa fie implicati si elevii scolii si care urmaresc dezvoltarea unei colaborari
reale intre scoala si celelalte institutii locale.

Toti elevii scolii vor avea acces in spatiul de informare din şcoală, care va fi o poarta
deschisa comunicarii. Aici ei vor gasi solutii la problemele lor si vor beneficia de roadele
proiectului ,,Tinerii şi importanţa comunicării în societate. Familia, şcoala, Biserica‘‘ ,
consultand materialele realizate in cadrul proiectului si vor putea propune articole interesante
ce vor fi publicate in numerele urmatoare ale revistei.

BUGET GENERAL

Nr.crt. Materiale necesare Contributia Alte surse de Finanţare


Şcoala finantare solicitată
Valoare Valoare
( RON) ( RON) Valoare
( RON)

1 Hartie copiator 60 60
2 Carton colorat 40
3 Cartus copiator alb- 150
negru
4 Cartus imprimanta 150 80
alb-negru
5 Folii plastic 7
6 Biblioraft 8
7 Spirale aparat de 40
spiralat
8 Coli flip-chart 20 20
9 Folii aparat de 50
infoliat
10 Mape de plastic 30
11 Markere 50
12 Card memorie aparat 100
foto digital
13 DVD 30
14 DVD-player 120
15 Calculator 1200
16 Multifunctional 600
imprimanta+xerox
17 Fond de protocol 200

Total 485 125 430 2100


EVALUARE SI MONITORIZARE

Evaluarea se va realiza la finele fiecarei activitati de catre responsabilul sau


responsabilii activitatii respective, uzand de metodele si instrumentele de evaluare propuse
pentru fiecare activitate in parte :

● parteneriate incheiate
● procese verbale
● mape de lucru
● chestionare
● afise
● pliante
● album foto
● DVD- prezentarea unor teme
● DVD - filmul realizat pe parcursul derularii proiectului
● publicatia

III.1.12. Fragmente autobiografice: tineri care au găsit drumul spre


împlinirea spirituală

Adolescenţi convertiţi:
Venirea omului în fire, întoarcerea acestuia de la calea cea înşelătoare spre
viaţa cea adevărată, chinurile omului rupt de comuniunea cu Tatăl său, sunt
sistematizate foarte bine în pilda Fiului risipitor.
“... Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-
mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile,
adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit
averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în
ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din
locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea
să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar
eu pier aici de foame! . Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată,
am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca
pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a
văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc

126
fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l
îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul
cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort
era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel
mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.
Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a
răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a
primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă
el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat
porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.
Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai
înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu
mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci
fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”169
Contextul iudaic în care a fost rostită această pildă este foarte important,
întrucât gravitatea reală a faptelor prezentate de Mântuitorul este esenţială pentru
situaţia actuală a lumii adâncite în păcate.
În lumea semitică, a-ţi cere partea de avere constituia cea mai gravă subminare
a autorităţii exercitată de tatăl unei familii şi mai mult decât atât reprezenta gestul de
rupere definitivă a comuniunii cu cel de la care sunt toate bunurile. Mai apoi, fapta
tânărului de a-şi cheltui averea cu desfrânatele era din nou modul cel mai josnic de a
dispreţui reputaţia unei familii, de a călca în picioare tradiţiile unui neam. Până în ziua
de azi, fapta unei fete de a-şi pierde fecioria înainte de căsătorie este sancţionabilă cu
excluderea definitivă din comunitate şi în unele cazuri chiar cu moartea. În final,
gestul tatălui de a da fiului curvar sărutare pe grumaj este pură nebunie, întrucât
bătrânilor unui neam se cuvenea respect, iar tinerii nu aveau deloc autoritate în faţa
lor.
Tradiţia a consemnat pilda la nivelul semnificaţiilor, ca pilda tatălui nebun cu
cei doi fii curvari, întrucât şi gestul celuilalt fiu de a refuza invitaţia tatălui la
petrecere, echivala tot cu o curvie, cu o manifestare josnică a lipsei de respect. 170

169
Lc. 15, 11-32.
170
Ciprian Streza, lect. dr., (2008), Cursuri de teologie Liturgică.
127
Privind sub acest aspect iubirea tatălui, ea pare într-adevăr nebună, dar la fel este de
fapt şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om.
Pentru a înţelege mai bine semnificaţia acestei pilde este foarte important de
reţinut motivul pentru care tradiţia a aşezat această pildă în a doua duminică din
Triod: pentru a scoate din deznădejde pe cei care şi-au petrecut tinereţea în desfrânări
şi “din pricina păcatelor nu vor cu nici un chip să se sârguiască să fie virtuoşi, aşa că
săvârşesc o mulţime de păcate şi cad mereu în aceleaşi şi în mai mari decât acelea.”
Iubirea lui Dumnezeu pentru om este atât de mare, încât nu este păcat care să
biruiască această iubire, singura condiţie care i se cere omului este să îşi recunoască
păcatul şi să se întoarcă la El.
Cazurile prezentate mai jos nu descriu convertiri însoţite de evenimente
extraordinare, deşi întoarcerea oricărui suflet la Dumnezeu este o minune
extraordinară. Ceea ce este comun aproape tuturor cazurilor, este suferinţa
premergătoare descoperirii ortodoxiei. Mulţi dintre ei încă se mai nevoiesc pentru a-şi
duce la bun sfârşit convertirea, dar tuturora le este imposibil să-şi mai imagineze
viaţa fără Hristos. Este interesant de observat cum omul se schimbă în faţa suferinţei,
deşi poate că nu se schimbă ,ci doar renunţă la falsuri şi ipocrizii. Unii din ei căutau
un sens pentru suferinţa lor, alţii comuniunea. Un rol important în formarea primelor
gânduri legate de Biserică le-au avut bunicii, majoritatea amintindu-şi momente din
copilărie.
Drumurile diferite de pe care au venit, pun în valoare ideea că niciodată un om
nu trebuie judecat, cu atât mai puţin după exterior, lucru ce se întâmplă destul de des
când vine vorba de tineri. Dumnezeu are un plan cu fiecare om, şi aşteaptă mereu la
uşa sufletului său pentru a intra. Forţa cu care mai înainte luptau pentru lucruri
neesenţiale, sau pentru păcate, acum au pus-o la lucru pentru a îndeplini voia lui
Dumnezeu. Important a fost şi persoana, de regulă preotul, care a văzut dincolo de
păcate, în sufletul lor dornic de dragoste, şi a avut sufucientă înţelepciune pentru a le
explica elementele fundamentale ale ortodoxiei: credinţa, libertatea, dragostea,
adevărul. Cineva care a avut răbdarea să le asculte durerile şi chiar să le ofere soluţia
depăşirii crizelor a însemnat extrem de mult pentru ei.
Astfel de tineri care găsesc drumul înapoi în Biserică sunt destul de mulţi. Deşi
ispitele adresate în special lor s-au înmulţit, şi numărul celor ce se „trezesc” creşte.

128
A,
“Ca şi cei mai mulţi dintre noi, nu am crescut cu Biserica, ci cu multă îngăduinţă
faţă de tot ce doream. Până la facultate, nu reţin să mă fi spovedit decât în clasa I, cu
învăţătoarea, o altă dată dusă de un prieten şi o dată când am stat într-o excursie o
noapte la o mănăstire. De împărătşit nici nu era vorba.
În liceu eram mai tot timpul înconjurată de băieţi “binevoitori”. Fiind mai
autoritară (îmi ziceau şefa- de la şefa clasei), celor de vârsta mea le era cam... teamă
de mine. Aşa că umblam tot cu cei mai mari. Începusem devreme cu ieşiri, chefuri,
distracţii de tot felul. Eram tare « populară ».
Mai erau fete, în special, care îmi dezaprobau comportamentul. Nu prea
înţelegeam – sau nu voiam să înţeleg – ce au cu mine. Mă simţeam bine în pielea mea,
nu vedeam unde greşesc. Şi totuşi, un gol creştea în mine.
Terminasem BAC-ul destul de bine şi aş fi avut toate motivele exterioare să fiu
mulţumită. Aveam cam de toate. Şi totuşi...mă seca ceva. Începusem să nu mai adorm
uşor, stând pe gânduri, uitându-mă pe pereţi. Parcă nu mai aveam pentru ce să lupt. Ca
să ies din starea asta, am plecat pe ascuns ( făceam multe astfel de escapade pe atunci)
la Bucureşti să dau la ASE. Intrasem la Cluj, dar vroiam ceva mai mult.
Atunci am ascultat-o altfel pe sora unui prieten care m-a primit la Bucureşti.
Până nu demult, mă uitam la ea şi ziceam: “Săraca fată! Două facultăţi şi merge la
mănăstire.”
Altfel mi-a sunat ce îmi spunea ea despre Dumnezeu, de sfinţi, de rugăciune, de
întoarcerea păcătoşilor. Ştiu că mi-a pus o casetă cu viaţa Sfintei Maria Egipteanca.
Aşa a ajuns să mă mai ducă pe la biserică, pe la o mănăstire, să se roage pentru mine,
cine ştie ce n-a mai făcut? Drept e că am simţit că trebuie să mă spovedesc. Să mă
descarc. Să mă schimb şi să o iau de la capăt.
Am ajuns împreunăşi la mormântul părintelui Arsenie Boca de la Prislop. Eram
acolo, în faţa crucii, nu ştiam ce să îi zic...”Trimite-mi şi mie un duhovnic” Nu ştiam
exact ce înseamnă un duhovnic, dar auzisem şi...vroiam şi eu unul. Am început să
merg duminică de duminică la Biserică.

129
La scurt timp, am primit greşit în poştă o scrisoarepentru un preot şi m-am dus
să i-o duc. Mi-am mai atenuat din frica de preoţi (când eram mică mă ascundeam sub
masă când venea cu sfeştania). Am fost pentru prima oară la o vecernie şi am văzut un
călugăr însoţit de un student la teologie.
După vreo două săptămâni am căutat prima oară un site ortodox pe Google. L-
am ascultat pe un părinte vorbind de cum statea el pe scările bisericii şi vorbea cu
tienerii în timpul comunismului. Avea un nume deosebit: Pr. Calciu Dumitreasa. Când
am ieşit de la net, l-am văzut iarăşi pe acel student de la teologie. Coincidenţă ? Mai
îndrăzneaţă, l-am oprit. El cu «dumneavoastră », eu cu « tu » ; el cu cămaşă albă şi
vestă neagră, eu în pantaloni scurţi şi cu bicicletă. Era din Arad. Mi-a venit să îl întreb
dacă ştie un preot “mai bun” prin părţile Clujului (urma să merg acolo la ISE). Îmi
recomandă “cu mâna în foc, chia în Cluj”, pe un anumit Părinte Ciprian Negrean, care
construieşte o biserică de lemn cu hramul “Sfântul Nicolae”. Am fugit acasă şi mi-am
notat repede. Erau cuvinte noi pentru mine: Părinte, hram...
Cluj, după alte 2 săpt.: Haşdeu, căminul III. Treceam în fiecare zi pe lângă o fundaţie
neobişnuită. Eram tacit în căutarea unei bisericuţe de lemn.
21 octombrie 2004: Sfinţirea căminelor. Auzeam un cântat aşa liniştitor şi parcă mă
umpleam de bucurie. Mi-au întins un fluturaş pe care scria Ascor. “A, voi sunteţi cei
cu conferinţele!”. Şi de ziua următoare am mers cu ei pe la cămine. Erau mai mulţi
preoţi. S-a nimerit să merg în grupul unui preot mai grăsuţ, cu barbă, care mi se părea
că seamănă cu Moş Crăciun. Tot trecea prin faţa mea şi mă gândeam că pare de
treabă, că m-aş putea spovedi la el mai bine. Şi imediat gândul că NU! Trebuie să-l
găsesc pe Părintele Ciprian Negreanu, de care ştiam încă de acasă.
În drum spre cămin, trecând iar pe lângă acea construcţie ciudată, îi întreb pe
studenţii de la Ascor: “Voi nu ştiţi cumva de un Părinte Ciprian Negreanu, cu Biserica
Sfântul Nicolae?” Pauză. “Păi ...acesta este, cu care am fost pe la cămine. Si aceasta
este Biserica...”

R,

130
Încă nu-L cunosc pe Dumnezeu în adevăr, dar Îl caut şi tânjesc după o viaţă în
Hristos. De multe ori cad şi fac greşeli, dar mă ridic şi vreau să fiu ca El, blând şi
smerit cu inima.
Mă numesc R. şi am 25 de ani. Sunt un mic creştin, creştin în devenire. Nu ştiu
când sau cum a fost apropierea mea de Dumenzeu. Cred ce de mică Dumenzeu mi-a
trimis oameni prin care să-L cunosc. Primele rugăciuni le spuneam cu bunica. Înainte
de culcare mă îmbrobodea cu un batic şi spuneam amândouă, întinse în pat două
rugăciuni. Am avut vecini care mergeau la Biserică şi fiindcă aveau copii, şi eu eram
copil, mă duceau şi pe mine. În vacanţele de vară, mergeam singură cu prietenii mei la
bunicii lor care se rugau înainte de masă; ţin minte că aveam vreo 10 ani şi am fost
aşa de impresoinată încât acasă, i-am pus şi pe părinţii mei să se roage la masă. Apoi,
mai mare fiind, prin profesorii de religie, am mai cunoscut câte ceva, sau am mers la
spovedit şă împărtăşit.
Am avut frică de Dumenzeu întotdeauna. Părinţii mei, nu-mi aduc aminte să
mă fi dus la Biserică, acum merg şi ei regualt şi se străduiesc pe calea credinţei.
În liceu au început frământările, şi mulţime de intrebări veneau asupra mea. De
ce exist? Ce o să fac după ce mor? Unde o să merg ? Adică, pentru ce am trăit ?
Simţeam un mare gol care nu putea fi umplut cu nimic. Învăţam mult la filosofie, dar
numărul întrebărilor creştea, şi răspunsurile nu erau nicăieri. Am auzit eu de un pariu
în care mai mult câştigi dacă crezi în existenţa lui Dumenzeu, decât dacă nu crezi. Am
avut acest gând ca sprijin şi am început să clădesc. Am început cu citirea Noului
Testament. M-a fermecat, doar că a început revolta împotriva Bisericii Ortodoxe, ce
face ea cu tinerii, de ce nu se ocupă de ei, să-i crescă, să nu-i lase să cadă în păcate,
să-i ţină uniţi, să fie oamenii buni, să nu se mai duşmănescă…În fiecare seară citeam
din Noul Testament şi aveam şi o “ucenică”, care mă urmărea îndeaproape. Eram pe
cale de a forma o nouă sectă, o altă abordare a Noului Testament. Acesta a fost unul
dintre motivele pentru care nu am mers la sectari, pentru că am avut şi astfel de
gânduri, şi anume faptul că mai mulţi se iau după unul care se crede deştept că a
înţeles ceva şi convinge şi pe alţii că e aşa cum a înţeles el. Aşa că mi-am zis că rămân
la ortodocşi până mă lămuresc mai bine.

131
Mă deranjau slujbele la care se mormăia fără să înţeleg nimic, dar i-am promis
lui Dumenzeu că o să merg în fiecare duminică la Biserică, dacă o să-mi dea un
prieten.
Am avut prieten, şi am început să merg la Biserică. Mergeam doar la predică la
început, cu “ucenica” mea, căci v-am spus, mă plictiseau cântările acelea pe nas. Dacă
mergeam duminica dimineaţa la peşti cu prietenul meu, fugeam seara la Biserică şi să
mă închin măcar că “vezi Doamne, eu am zis că o să merg, nu am zis că o să stau la
slujbă!”. Astfel am ţinut-o vre-o trei ani buni. Am ajuns la facultate şi am mers o
perioadă la ÎPS. Bartolomeu, îmi plăceau foarte mult predicile dânsului (mergem în
continuare doar la predici). Am auzit de la o colegă de cameră, că ar fi un Părinte care
vorbeşte foarte frumos despre Dumenzeu. A doua zi am mers să-l aud. Mi-a plăcut aşa
de mult cum vorbea, încât nu mai puteam să nu merg, parcă era oxigen pentru viaţa
mea. Părintele Ciprian, Părintele ASCOR-ului Cluj, vorbea seara după vecernii
tinerilor din vieţile Sfinţilor despre virtuţi. În mine se produceau schimbări mari. Când
povestea cum trăiau Sfinţii, despre curăţia inimii lor, nu puteam să nu plâng,
plângeam încontinuu; am devenit o ciudată în ochii “ucenicei” mele şi a celorlalţi. Nu
ieşeam cu nimic în evidenţă cu nimic nici înainte, nici acum, doar că toţi se mirau de
ce merg aşa de des la Biserică.
A urmat “ziua învierii”, spovedania generală. Am mers la Părintele cu o foaie,
mai multe de fapt, în care am scris păcatele mele după ghidul de spovedanie. Trăiam
în păcate mari de vreo trei ani cu prietenul meu, că eu ziceam în mintea mea că e soţul
meu, ce să mai zic , viaţă destrăbălată. Cu onanie şi răutăţi şi toate cele rele.
M-am spovedit, mai mult am plâns decât să pot vorbi. Părintele m-a oprit de la
împărtăşanie până când mă hotărăsc să nu mai trăiesc cu prietenul meu, adică să nu
mai am relaţii trupeşti cu el. Din clipa aceea eu am zis că nu mai vreau, dar Părintele
mi-a zis să vin după ce vorbesc cu prietenul meu şi mai vedem. Eram aşa de fericită
pentru o astfel de întorsătură, încât simţeam că pot să zbor, îmi ziceam că dacă mă urc
pe o clădire şi îmi dau drumul, o să zbor. Eram uşoară ca un fulg şi îi iubeam pe toţi
oamenii şi îi compătimeam că nu pot fi şi ei fericiţi ca mine. Îmi venea să strig de
bucurie: “Am găsit comoara!”. De când căutam eu fericirea?! A durat mult fericirea
aceasta, uneori simţeam că o să explodez de atâta fericire. O zi de bucurie din aceea,
nu se compara cu fericirea pe care am avut-o cu prietenul meu cu care am stat 4 ani

132
(ne-am despărţit; după 9 luni în care nu am mai avut relaţii, a început să mă
îndepărteze, să-mi spună că nu m-a iubit niciodată, şi asta după ce luni de zile îmi
aducea jucării de pluş zilnic, şi nu ne certam niciodată, doar câteva mici neînţelegeri;
venea la mine pe furtună şi trăznete...Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-am
căsătorit cu el ca să mă înşele cu prima venită, căci asta s-a dovedit, că nu poate
renunţa la nevoile lui pentru mine. Nu ştia ce e aceea iubire, avea doar nevoi de
satisfăcut). M-a sunat el după un an în care avusese o altă prietenă foarte geloasă şi m-
a întrebat dacă mai ţin la el, şi i-am spus mi-e drag şi vorbesc cu drag cu el, dar a zis
că nu aşa, altfel...Şi-a dat şi el seama,...era prea târziu.
Eu am acum mediul în care mi-am dorit întotdeauna să trăiesc. Oameni care se
luptă să fie creştini buni. Îmi sunt dragi, sunt fraţii mei şi dacă nu ar exista Dumenzeu,
eu nu aş avea nici un rost pentru care să exist. Îi mulţumesc lui Dumenzeu pentru
toate. Să ne ajute pe toţi să fim fericiţi.
Îmi spunea un profesor la şcoală: “fericiţi sunt cei ce cred”. Cu adevărat
fericiţi!, zic eu.

B.
“De mic ştiam de Dumenzeu...Tata este ateu, dar mama m-a crescut singură şi
atunci m-a învăţat rugăciuni. În famileie însă, străbunica din copilărie a fost creştină
după evanghelie. Ori prin anii 1920, erau foarte puţini neoprotestanţi la noi în ţară, iar
ei erau foarte uniţi şi tari în credinţa lor. Prin urmare, bunica mea şi mama mea, au
„moştenit” o credinţă fără sfinţi, fără icoane şi, bineînţeles, fără Maica Domnului.
Nici noi, eu şi mama, nu mergeam la biserică decât duminica, şi atunci doar la
Evanghelie stăteam. Ne spovedeam rar şi eu personal, nu simţeam nimic special.
Păcate mari, dacă există această clasificare, nu făcusem, eram „căldicel”. Ca
înverşunaţi împotrivitori ai lui Dumenzeu, mulţi oameni realizează cu Cine se luptă şi
se întorc. Dar aşa, eu continuam să merg „cu pace spre iad”.
Într-o perioadă în liceu, am început să-L caut mai mult pe Dumenzeu.
Mergeam cu bunica la adunare...şi îmi plăcea. Argumentele erau unele puerile (îmi
plăcea că se stătea pe scaune), dar altele mai serioase- vedeam o bucurie în ochii
tinerilor de la adunare- erau altfel.

133
Eu nu am prea avut prieteni. Am cunoscut mai multe categorii de oameni, dar
prieteni adevăraţi nu avesesem. Nu mă simţeam bine niciunde. Tinerii de la adunare,
îmi plăceau însă.
Noroc cu mama că a hotărât să nu mai mergem cu bunica la adunare (o duceam
cu maşina). Dar am ajuns iar indiferent faţă de credinţă.
„Cutremurul” s-a produs în 2002, pe clasa a-XII-a. Pr. Lavrentie Şovre de la
Frăsinei fusese internat la noi în oraş, şi o prietenă de familie, care de ani de zile „ne
bătea la cap” să urcăm la mănăstire, ne-a zis să mergem la spitalul unde era
internat...doar pentru o binecuvântare. Nu am mers însă. Sus la mănăstire fusesem de
două ori anul precedent şi am şi intrat la Părintele, pe care, deşi m-a impresionat, l-am
uitat tot aşa de repede. Deci nu am mers la el la spital.
De ruşine, mama m-a luat şi am mers următoarele 4 săptămâni la Bisericuţa
spitalului şi am stat la Liturghie. Am stat la slujba întreagă. Eu eram nervos că a
trebuit să stăm atâta, dar cred că atunci ne-a atins Domnul la inimă. Liturghia te
schinbă. Fără să vrei. Era Postul Mare. Am simţit nevoia să mă spovedesc şi, la aceaşi
Bisericuţă m-am spovedit săptămâna următoare. A fost prima dată când am spus
păcatele pe care le făcusem, din inimă, cu tot sufletul. Le-am dat afară. Şi am simţit
iertarea Lui. Am plâns după aceea. Pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie...
Acolo la Bisericuţă se adunau ucenici ai lui din Sibiu...erau şi tineri. Am
început să citesc cărţi duhovniceşti.
Mă cutremura Pr. Cleopa...vorbea de Sfinţi, de icoane, de Sfintele Taine, de Maica
Domnului...în dialogul lui cu un „sectar”- personaj inventat cred. Mi-a răspuns la
multe întrebări.
La 2-3 luni, Pr. Lavrentie a murit. Am mers la parastas. De atunci am început
să urc la mănăstire, la Părintele, pentru rugăciunile căruia am primit credinţa în suflet.
În toamnă, am ajuns la Cluj. ...”căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
toate se vor adăuga vouă”- adică un duhovnic, Pr. Ciprian, prieteni- ASCOR-ul, şi
acum o soţie şi un copil. Şi restul, şcoala, serviciul, casa...toate le primim pentru un
efort minimal, -acela de a ne lăsa cuprinşi de dragostea lui.
Dar cum, la orice luptă te duci plin de înflăcărare, care poate dispare în zilele şi
nopţile lungi de stat în tranşee, să ne rugăm Domnului să avem mereu în suflet
„dragostea dintâi” şi să ne ducem lupta cea bună până la sfârşit. Amin.

134
A.
„De când eram mică am auzit de Dumnezeu de la bunica mea; mai mult ştiam
de Mama Lui, pentru că aveam o icoană cu ea pe perete şi o tot întrebam pe bunica
cine este femeia aceea.
Credeam că există Dumenzeu, dar bineînţeles că slujeam la doi stăpâni. Tot
timpul simţeam că trăiesc între două lumi, dar nu prea îmi dădeam seam de lucrul
acesta. Eram, aşa cum spune duhovnicul meu că spunea Pr. Teofil, „cum ne-o ţâpat
Dumenzeu în lume”.
La spovedanie nu mergeam pentru că eram sigură că vreau să păcătuiesc şi gândeam
că d ece să merg şi să-L mint dacă ştiu ce vreau.
Mai demult (tot mică eram), auzisem că se spunea în Sfânta Scriptură, că dacă
vom cere ceva de la Domnul şi vom crede din toată inima, fără să ne îndoim, vom
primi. Aceste cuvinte mi-au rămas mult timp în minte şi nu le-am putut uita.
Când am ajuns mare, dorinţa mea şi mai mare era să ajung creatoare de modă
foarte cunoscută şi să mă mut la Bucureşti. Dar Bunul Dumnezeu nu m-a contrazis, ci
m-a lăsat să mă conving singură ce e mai bine să fac, aşa că m-am pus pe treabă, adică
am început să mă rog cu osârdie, timp de vreo şase luni, Sfântului Nicolae şi Maicii
Domnului, rugându-i să-mi împlinească dorinţa şi nevrând nici în ruptul capului să mă
las de ei până nu m-oi vedea în Bucureşti. Eram atât de sigură că mi se va îndeplini
dorinţa, încât nu îmi mai încăpeam în piele de bucurie. Şi...pe scurt, mai că mi s-a
îndeplinit „marea dorinţă”: am ajuns la Bucureşti: prezentări de modă, emisiuni, ce să
mai spun... tot tacâmul. Şi totuşi, chiar că necunoscute sunt căile Domnului; nu mai
vroiam ceea ce mi-am dorit. Nu găsesc cuvintele, nu ştiu cum s-a petrecut
schimbarea....Ştiţi, înainte vroiam să fiu fericită, dar îmi era frică să pronunţ cuvântul,
iar acum era peste puterile mele!
Cuvintele sunt îngrozitor de sărace, poate că tot ceea ce v-am spus până acum
din ceea ce s-a întâmplat cu mine ne este spectaculos, dar pentru mine a fost, şi mai
ales pentru cei ce mă cunoşteau.

135
Dumnezeu are pentru fiecare om în parte o poveste şi pnetru noi toţi această
poveste este specială pentru că este de la El, din marea lui dragoste faţă de noi. Atât d
ebun este Dumnezeu!
Nu mai vreau să fiu creatoare de modă! Acum merg la Biserica Studenţilor din
Haşdeu. Mai mult nu am ce să spun, pentru că nu e de zis ci e de faptă.

V.
În primul rând vreu să menţionez faptul că nu este o poveste spectaculoasă, nu
a fost un moment unic în care să spun că m-am întors la Dumnezeu, rătăcită fiind în
această lume.Cu toate acestea am acceptat să-mi spun povestea pentru că uitându-mă
în urmă, îmi văd viaţa plină de evenimente de convertire, în urma cărora am
descoperit din ce în ce mai multe lucruri despre mine, despre Dumenzeu şi ce
înseamnă a fi creştin.
Sunt o tânără de 23 de ani şi am crescut în biserică de când eram copil, în
sensul că părinţii mei mă duceau la biserică ori de câte ori mergeau şi ei, bunicii mei
la fel. Deşi poate nu înţelegeam de ce trebuie să fac unele lucruri, le făceam pentru că
aşa vedeam la bunici, la părinţi, aşa auzeam în Biserică de la preoţi. Aveam o credinţă
de copil, care a trecut prin momente de suişuri şi coborâşuri. Fiind copil, nu eram tot
timpul atentă la slujbe, însă îmi plăcea să cânt cântările din timpul Sfintei Liturghii.
Mama mea stătea undeva mai în spate în Biserică, dar eu mergeam singură în faţă
unde se vedea tot ce fac preoţii, eram curioasă ca orice copil. Un lucru care mi-a
rămas întipărit în minte este faptul că urmăream mereu oamenii din Biserică şi
încercam să trebuie să-i imit, mai ales când îşi făceau semnul Sfintei Cruci, şi nu
înţelegeam de unde îşi dau ei seama când trebuie să-l facă, însă simţeam că atunci
când voi creşte, voi şti şi eu şi aşteptam acel moment. Poate părea un lucru copilăresc,
fără importanţă, dar acum, gândindu-mă la acele frământări pe care le aveam, îmi dau
seama că e necesar să ştim şi să înţelegem de ce facem un anumit lucru ca şi creştini,
ce semnificaţie are.
Un detaliu important din viaţa mea de creştin, este faptul că vecina mea, care a
devenit prietena mea cea mai bună, era neoprotestantă. Acest lucru mi-a influenţat
viaţa foarte mult. Eu cu părinţii mei nu comunicam deschis, nu discutam probleme

136
religioase; părinţii mei sunt nişte oameni care şi-au trăit credinţa în felul lor şi care m-
au învăţat cum e să fii creştin mai mult prin exemplul lor decât prin discuţii şi
explicaţii. În schimb, prietena mea a primit o altfel de educaţie, la ei în familie erau
discuţii multe, mama ei vorbea cu ea pe tema religiei şi o învăţa despre credinţă,
despre Dumnezeu, a învăţat de mică faptul că trebuie să citească Biblia şi să urmeze
învăţăturile din ea. Bineînţeles că ea îmi spunea tot ce auzea de la mama ei, în biserica
ei şi aveam discuţii lungi pe această temă. Aveam şi eu credinţa mea, ce auzisem în
Biserica Ortodoxă, însă argumentele mele nu erau destul de puternice în faţa
argumentelor ei, foarte bine puse la punct. Încetul cu încetul, am început să am
început să-mi pun şi eu întrebări, să mă gândesc că poate învăţăturile Bisericii
Ortodoxe nu sunt cele drepte, adevărate. A urmat o perioadă din viaţa mea cu multe
frământări, dar şi cu multe trăiri frumoase. Întrucât nimic nu e întâmplător în viaţă, eu
cred că a fost voia lui Dumenzeu să fie aşa, pentru că discuţiile avute cu prietena mea
mi-au stârnit curiozitatea, m-au făcut să cercetez şi mi-au insuflat într-un fel dragostea
de Dumenzeu, m-au făcut să văd că lucrurile acestei lumi sunt trecătoare şi că dincolo
de ea, există ceva mai frumos, pregătit pentru noi de către Bunul Dumnezeu. Regretul
pe care îl am din acea perioadă este faptul că m-am îndoit de multe învăţături
ortodoxe. Cu toate acestea, Dumnezeu nu m-a lăsat şi a aşteptat întoarcerea mea. Nu
pot să spun că am plecat din Biserica Ortodoxă. Deşi mă îndoiam de unele învăţături,
cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că El m-a ţinut şi nu m-a lăsat să cad de tot în
înşelare, am rămas în Biserică, chiar mergeam mai des decât atunci când eram copil.
Aveam multe întrebări, dar cu toate acestea nu puteam să plec din Biserica Ortodoxă,
nu mă simţeam în largul meu printre neoprotestanţi. Muşţumesc lui Dumenzeu pentru
asta, sunt sigură că harul Lui m-a ajutat în tot acel timp.
A urmat apoi o peroadă în care îmi doream foarte mult să am prieteni
ortodocşi, dar care să aibă preocupările mele. Trebuie să precizez că prieteni aveam
mulţi, însă doar cu prietena mea neoprotestantă puteam să discut deschis despre
Dumenzeu şi doar ea avea astfel de preocupări dintre toţi. Ceilalţi erau ortodocşi care
mergeau la Biserică, dar din punctul meu de vedere de atunci le lipsea trăirea. De-a
lungul timpului am avut mai multe grupuri de prieteni, unii chiar fără procupări
creştine, îmsă nu m-am putut acomoda nicăieri, nu simţeam că acolo e locul meu.
Când am intrat la facultate, după o scurtă perioadă, am auzit de nişte conferinţe

137
oraganizate de ASCOR şi am mers şi eu. Mi-a plăcut foarte mult şi îmi doream să
merg şi eu la întâlnirile lor, fiindcă auzisem de ele. Era ceea ce căutam eu, însă a durat
ceva timp până să ajung acolo, vreo 2 ani şi ceva, timp în care mai mergeam pe la
Bisericuţa din Haşdeu, fără să mă împrietenesc cu cineva anume, şi la conferinţe. Ce
cred eu că m-a împiedicat să mă integrez mai repede în acest grup este faptul că mă
vedeam mai presus de ei, aveam ideea greşită dobândită în timp, cum că ortodocşii nu
au trăire şi că ei merg la Biserică mai mult formal. Mă aşteptam să văd tineri dornici
să convertească pe ceilalţi, dar eu credeam că acest lucru trebuie făcut într-un mod
agresiv. E o viziune pe care o învăţasem de la neopreotestanţi. Cât de greşită era
părerea mea! Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat că nu e aşa. Am descoperit câtă
smerenie se ascundea în atitudinea lor.
În vara anului 2007, am mers şi eu în tabăra organizată de ASCOR. Mergeam
împreună cu o prietenă de-a mea şi în rest cunoşteam doar din vedere câţiva
tineri.Aveam emoţii mari, îmi era teamă că nu o să reuşesc să mă integrez în grupul
lor; sunt o persoană timidă de felul meu, chiar prea timidă uneori. Pot să spun că
această tabără mi-a aschimbat viaţa într-un mod foarte plăcut. Participarea la Sfânta şi
Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi, discuţiile pe care le aveam cu Părintele, toată
atmosfera aceea m-a cucerit. Am dus dorul acelor zile mult timp după ce m-am întors
acasă. De atunci am rămas în Bisericuţa din Haşdeu, unde învăţ lucruri noi despre
viaţa de creştin şi unde am găsit o trăire mult peste cea pe care îmi doaream să o
găsesc la un creştin ortodox. De fapt, eu îmi doaream să găsesc trăirea pe care o
văzusem la neoprotestanţi şi nu o găseam pentru că e diferită în ortodoxie, mult mai
adevărată şi mai dreaptă. Mulţumesc lui Dumenzeu că nu m-a lăsat să plec din
Biserica Sa sobornicească şi apostolească şi că mi-a arătat frumuseţea trăirii orotdoxe.
În încheiere aş vrea să spun că sunt abia la începutul drumului, un început nou,
şi că mai am de învăţat multe lucruri despre viaţa de creştin ortodox, pe care
nădăjduiesc că le voi învăţa cu ajutorul lui Dumenzeu. Deşi sunt în Biserică şi am o
viaţă duhovnicească la măsura la care pot să o am acum, pot să spun că sunt într-o
continuă convertire.
R.

138
Nici nu ştiu cum ar trebui să încep ca să fiu cât mai concludentă şi să nu
plictisesc pe nimeni. Aş putea spune că am făcut de toate în viaţă (rele mai ales), cu
excepţia faptului că nu am omorât pe nimeni (mă refer la avorturi).
De mică îmi plăcea şi nu prea să merg la Biserică, până prin clasa a VIII a
mergeam obligată de tatăl meu (deşi el în 25 de ani cred că a mers la Biserică de 10
ori şi de multe ori zice că e ateu), atunci nu prea înţelegeam ce se întâmplă pe la
Biserică, mă spovedeam o dată pe an şi aşa la grămadă şi cum se întâmplă de obicei în
ultimele săptămâni în postul mare (nu cred că dura spovedania mai mult de 1 minut,
care era de fapt un mic interogatoriu).
După ce am intrat la liceu, ai mei nu mă mai trimiteau la slujbe şi, drept urmare
am început să merg mai rar, în schimb nu ratam nici o sâmbătă ca să merg la
discotecă. Deşi eram hotărâtă că nu o să-mi pierd curăţia înainte de căsătorie, am
cedat în momentul în care prietenul meu (unul din ei) mi-a zis că se desparte de mine
dacă nu accept (proastă am putut fi). Mi-a părut rău atunci şi pe urmă, m-am despărţit
de el din iniţiativa mea; nu mai suportam situaţia. Am mers să mă spovedesc şi am zis
Părintelui respectiv şi faptul că nu mai sunt fecioară, iar el mi-a dat dezlegare pe loc
( nu vreau să-l judec dar cred că ar fi trebuit să-mi explice de ce nu ar fi trebuit să fac
acel lucru), după ce m-a întrebat dacă îmi pare rău.
După asta au tecut vreo doi ani şi iar am căzut şi tot aşa, până în anul doi de
facultate când mi-a scos Dumnezeu în cale un Părinte deosebit: Părintele Gheorghe
Mihali, care m-a ajutat să înţeleg de ce nu era bine ceea ce făcusem. Deşi încercam să
mă îndrept mă tot lupta duhul desfrânării- nu doresc la nimeni să aibă de-a face cu el
că e cumplit, e ca şi cum cineva te-ar controla.
Părintele care m-a ajutat să mă ridic din noroi a plecat din Cluj în Maramureş;
mi-a fost tare greu fără el, dar Dumenzeu nu m-a lăsat şi mi l-a scos în cale pe
Părintele Petru Băgăcian din Gherla, care mi-a fost duhovnic vreun an, dar pentru că
mă întâlneam prea rar cu Sfinţia Sa, m-am hotărât să vin la Părintele Ciprian, care m-a
impresionat foarte tare. Eu nu am mai văzut un om cu atâta dragoset şi cu atâta
răbdare.
Îi mulţumesc lui Dumenzeu că mi i-a scos în cale pe Pr. Ciprian, dar şi pe
Părintele Gheorghe şi Petru; fără ei aş fi fost în noroi până în gât. Doamne ajută!
M.

139
„Se zice că iubirea lui Dumenzeu faţă de cel mai mare păcătos este infinit mai
mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumenzeu. Cât de mari şi de
adevărate sunt vorbele acestea. Dovada mai vie pentru mine este existenţa mea şi
faptul că Domnul şi Dumenzeul meu m-a cercetat pe mine nevrednica şi a binevoit să
intre şi să se sălăşluiască în coliba sufletului meu.
Am 21 de ani, provin dintr-o familie divorţată (părinţii mei au divorţat când eu
aveam 7 ani- atunci s-a pronunţat sentinţa; însă probleme au fost de la naşterea mea,
pentru că părinţii mei nu s’au căsătorit din dragoste ci din interes material. Eu am
crescut de mică la bunicii mei în Moldova. Acolo am resimţit dragostea unui cămin,
deşi bunicul meu era foarte dur cu cei din jur, pe mine mă iubea enorm. În el am avut
un tată, un model. Dar mai târziu l-am pierdut, căci Domnul a binevoit să-l cheme la
El. Deşi aveam o vârstă fragedă, 10 ani, am ştiut că va rămâne un gol permanent, pe
care şi astăzi îl simt.
Bunicii mei, părinţii mamei mele, au fost oameni credincioşi, simpli, de la ţară,
cu frică de Dumenzeu, care şi-au crescut copii la fel, în frică şi dragoste pentru Cel ce
ne este Mântuitor. Dar viaţa te poartă spre locuri nebănuite. După divorţul părinţilor
mei, eu am rămas cu mama, tata a plecat la o femeie care actualmente este soţia lui.
La început ne-a fost greu, şi mi-a fost greu pentru că o vedeam pe mama supărată,
plângând, ştiam că ne vom descuraca mai greu. Divorţul a înăsprit-o mult şi asta am
simţit-o şi eu, pentru că deşi ştiu că mă iubeşte mai mult decât viaţa ei, am simţit
întotdeauna o răceală din partea ei. De tata m-am rupt complet, pentru că nu mă căuta,
ca şi cum ar fi uitat că exist. La scurt timp după divorţ, l-am pierdut pe bunicul, şi aşa
am pierdut singura figură paternă din viaţa mea. Mă simţeam pierdută, eram copil şi
mă gândeam de ce, însă viaţa şi-a continuat cursul. La scurt timp după moarte
bunicului meu (1 an şi jumătate), mama s-a recăsătorit. Între timp, am început să merg
şi la tata, să-i cunos familia pentru care ne-a lăsat pe noi. Dar nu aveam să ştiu că aici
va începe şi momentul când Hristos avea să mă cerceteze, să întoarcă ochii Săi spre
copilaşul Mihaela.
Nu are rost să mai zic cum e cu părinţii vitregi, deşi, slavă lui Dumnezeu, că
ştiu că se putea şi mai rău. Dar întotdeuna se îndură de noi şi ne iubeşte atât de mult
că şi crucea noastră tot El o poartă.

140
Anii treceau, iar eu deveneam adolescentă cu multe probleme, mai multe de
ordin familial. Eram tratată ca o minge, pe care o pasa când tata, când mama; mă
rănea şi soţia tatălui meu, iar eu deveneam tot mai inabordabilă, insuportabilă şi îmi
găseam scăparea în diferite îndeletniciri. Nu vroiam să ştiu de Biserică, de Dumnezeu,
deşi când eram mai mică mergeam. Acum nu vroiam să ştiu pentru că nu era la modă.
Nu era ceea ce făceau prietenii mei. Până când, din mila Maicii Domnului, am ajuns
să fac parte din corul parohiei mele, în care am stat până am plecat la facultate (adică
5 ani de zile). Aeam 14 ani când Domnul m-a ridicat din a cădea în tot felul de mizerii
şi m-a adus în Casa Lui, să-L slăvesc şi să-I cânt Lui. O minune pe care am înţeles-o
mai târziu ca fiind o minune.
Problemele acasă continuau, plângeam zilnic şi mă duceam la Biserică aproape
zilnic, lucru ce a înfricoşat-o şi pe mama, căci deşi fusese de acord să intru în cor,
acum zicea că petrec prea mult timp la Biserică. În curând aveam să-mi fac un
duhovnic stabil care m-a susţinut până să plec la facultate. Dar lucrurile în familie nu
se îmbunătăţeau, ci se agravau, dar aflam mângâiere la Hristos şi mă pregăteam
pentru ce avea să urmeze.
Lovitura cea mai dureroasă pe care am primit-o şi din care nu m-aş fi ridicat
dacă nu-l aveam pe Părintele Ciprian (duhovnicul meu din Cluj), a fost atunci când
am fost acuzată că relaţia mea cu Părintele de acasă , care mi-a fost duhovnic, nu e
tocmai cum ar trebui să fie. Atunci, recunosc că eram pe punctul de a renunţa la
ortodoxie pentru că mă gândeam că nu are nici un sens, pentru ce, dacă şi cel mai
nevinovat şi curat lucru, pentru că vedeam în Părintele, tatăl care mie îmi lipsea, să fie
pângărit acesta. Dar m-a învrednicit Domnul mai mult decât aş fi meritat, să nu cad şi
m-a ţinut lângă El. Şi multe altele am făcut, din care a binevoit Domnul să mă scoată,
că S-a smerit în spatele multor oameni ca să mă întoarcă pe mine.
Nu merit câte am, nu o să am cuvinte vreodată să mulţumesc sau să laud
numele Lui, nu o să am ani ca să-L slăvesc pentru toate câte îmi dă, pentru că mă
rabdă, pentru că mă iartă atunci când îi bat un cui pentru că nu fac voia Lui. Mai ales
atunci când El îmi face bine, iar eu îi fac rău. Atunci îmi vine mie să intru în pământ.
Şi mai ales să-i mulţumesc pentru Părintele Ciprian şi pentru toţi cei care au lucrat la
mântuirea mea, fără de care eu azi aş fi fost mai jos decât orice creatură (nu că aş fi
mai vrednică)

141
Slavă lui Dumenzeu pentru toate!

E.
Îmi amintesc de parcă ar fi ieri, cum am început să-L caut pe Dumenzeu mai
înainte să ajung la Bisericuţă în Cluj. Mergeam în cluburi, dar duminică dimineaţa
eram prezentă la Sfânta Liturghie, deşi nu înţelegeam aproape nimic din ea; mă
împărtăşeam rar, de 2-3 ori pe an, nu ştiam ce e aia: Utrenia, candela, Psaltire, dar îmi
plăcea să merg la Biserică. Când eram mai mică şi mă certa mama, alergam în cameră
şi îi spuneam Măicuţei Sfinete că Ea e mama mea adevărată şi ştiu că ea mă înţelege.
Când am intrat în Bisericuţă, mi s-a părut totul urât, întunecat, se cânta „ciudat” şi
ziceau la Sfânta Liturghie rugăciuni pe care nu le mai auzisem...Simţeam nevoia să
mă spovedesc, deşi nu ştiam că păcatul pe care îl săvârşisem e păcat de
moarte...Părintele Ciprian, când i-am zis de păcat, s-a întristat foarte tare şi a zis că nu
mă împărtăşeşte....Atunci a început marea schimbare...
Am renunţat la viaţa mea dinainte, cel mai şocant a fost pentru cei din jur, car
enu mă înţelegeau şi spuneau că am înebunit, că mă pocăiesc, că mă călugăresc...tot
felul. M-a purtat Dumenzeu pe mâini şi nu am simţit nici o greutate din momentul
hotărârii de a mă întoarce. În martie s-a împlinit un an de când Dumnezeu mă ţine
aici, la Bisericuţă. Sunt lucruri care nu pot fi explicate legate de întoarcerea mea...acea
spovedenie, tot ce am simţit. Exact după acea spovedanie, m-am simţit mai goală şi
mai pustie ca niciodată. Dar într-o dimineaţă, m-am trezit cu gândul la Dumenzeu, şi
spunându-i Părintelui a spus: „Acum ai hotărât cu adevărat să te întorci!”.
Slăvit să fie Dumnezeu că am onoarea să stau în casa Lui!

C. N.
„Fratele meu studia Teologia, era deja în anul II şi mă ameninţa pe mine,
student la filosofie pe atunci, cu un Părinte deosebit, care are mormântul la Prislop. Pe
mine nu mă interesau aceste lucruri, eram total împotrivă. Ce mai, pentru mine erau
autosugestionări, isterie în masă etc.

142
Aveam 20 de ani. Căutam un scop în viaţă, şi mi se păruse că acesta poate fi
filosofia. Atunci gândeam aşa: omul se naşte fără să şi-o dorească, însă apoi trebuie
să-şi dea seama cât mai repede că trebuie să se sinucidă; viaţa este o suferinţă fără
margini- spirituală şi trupească. Singura realitate clară era sinuciderea, ca un act total
de împotrivire lui Dumnezeu. Evident, Dumenezeu era un tiran care ne-a aruncat în
lumea asta imperfectă....
Nu eram ateu, sunt fiu de preot. Totdeauna am ştiut că există Dumnezeu. Dar
acest dumnezeu nu mă interesa. Voiam să-i stau împotrivă cu orice preţ. În timp,
aceste trăiri mi se adânceau.. Toţi autorii (Nietzsche, Cioran, Camus etc) care pledau
cumva pentru sinucidere- sufletească sau trupească- îmi erau dragi.
Sinuciderea era filosofia vieţii mele. Ajunsesem să şi conving şi pe alţii de asta.
Şi, culmea, nu aveau argumente împotrivă! Cine nu-l avea pe Dumnezeu ca argument
absolut, îmi devenea victimă „sigură”. Ani de zile am ştiut şi de ce copac urmează să
mă spânzur. Dar vedeţi, făceam toate acestea foarte greu. Noaptea adormeam cu el în
minte, dimineaţa trebuia să o iau de la capăt. Dormeam doar o oră, două pe noapte, şi
asta ani de zile. Vă daţi seama în ce stare fizică şi psihică eram...
Tatăl meu încerca să mă trimită la spovedanie, dar nu mă duceam. Într-o seară,
fratele meu a înţeles pe deplin ce gânduri negre îmi treceau prin minte, inclusiv faţă
de el. Apoi (era prin luna mai), fratele meu mi-a zis: „Dacă te dai aşa de mare, du-te la
mormântul Părintelui Arsenie Boca de la Prislop; am călătorit toată noaptea, am
schimbat trenuri şi autobuze, după care am mai urcat şi cei 3 km până la mănăstire.
Acolo sus, lume multă (era hramul Sf. Ioan Evanghelistul, pe 8 mai). Ei bine, de la
mănăstire, lumea tot mai urca spre ceva. Eram cu ucenicul meu (ajuns şi el acum
preot), căruia i.am spus: „hai şi noi!”. Am ajuns sus, unde atunci erau mult mai puţine
morminte. Mormântul Părintelui Arsenie, nu avea brazi în jur, ca acum. De fapt, eu
am văzut un buluc de oameni care stăteau în jurul a ceva...Ne-am pus şi noi sub
mesteacănul care este şi azi, să ne tragem sufletul. Stând aşa, pe iarbă, am simţit cum
încep să îmi curgă lacrimile. Vă spun: din senin. Nu mai plânsesem de mult, de 14-15
ani; plînsul era o cădere de neînchipuit, o recunoaştere a neputinţei tale. M-am speriat
şi am sărit în picioare: „Ce-i cu mine?”. În tot acest timp, gândurile rele îmi dădeau
târcoale neîncetat. M-am uitat la cel de lângă mine: plângea şi el! Dacă era o chestie
de autosugestie, doar unul din noi păţea aşa; dar aşa, amândoi?! În clipa aceea, stând

143
în picioare- Doamne, nu voi uita clipa aceea toată viaţa mea! – a coborât o linişte
incredibilă peste mine. Era ca o umbrelă care mă ferea de ploaia neîncetată a
gândurilor rele care curgeau peste mine tot timpul. Ca în Evanghelie, care ne spune
cum s-a făcut o linişte adâncă pe mare...Atunci, în liniştea aceea, parcă am auzit glasul
lui Dumnezeu. Singurul gând care îmi venea, era acesta: „Unde am fost până acum?”
toate întrebările mele filosofice, au căpătat un răspuns în Dumnezeu, în clipa aceea.
Din clipa aceea am fost ca un nebun. 6 luni îi îmbrăţişam pe toţi oamenii pe care îi
cunoşteam, le vorbeam despre Dumnezeu, despre Înviere. Credeţi-mă, nu era nimic de
la mine. Am simţit atunci atâta dragoste, încât nu puteam pricepe asta: eu care am fost
tot cu răul, Dumnezeu tot cu binele! Asta m-a „dărâmat”! dragostea Lui m-a făcut praf
şi pulbere. Tot atunci am început să întreb cine este omul la mormântul căruia mi s-a
întâmplat una ca asta. Mi s-a răspuns că este Pr. Arsenie Boca. Pentru rugăciunile lui,
Dumnezeu m-a întors pe cale acea draptă171...

III.1.13. Concluzii referitoare de Fragmente autobiografice

Formele pe care le pot îmbrăca căutările spirituale ale tinerilor sunt variate.
Soluţionarea acestor căutări poate fi atât împlinirea spirituală, cât şi rătăcirea.
Mecanismul principal care declanşează aceste căutări este un gol interior, resimţit ca o
lipsă.
Vârsta tinereţii aduce cu sine o serie de nelinişti care dau seama de necesităţi
fundamentale: nevoia de sens, de autentic, de iubire, de recunoaştere etc. Unii adulţi,
au proiectat satisfacerea acestor necesităţi, utilizând ca mijloace anumite contexte ale
vieţii: carieră, familie etc., dar imaturitatea duhovnicească i-a condus la transformarea
mijloacelor în scopuri.
Neangajarea în activităţi de tipul celor realizate de adulţi nu înseeamnă raportat
la tineri doar “joaca de-a sensul”, ci preocupările lor spirituale se constituie ca mod de
existenţă psihică, determinând un anumit mod de viaţă. Rar tinerii filosofează despre
sensul vieţii gratuit, ei caută mai curând repere care să le traseze cadrele existenţei.

171
Pe lângă articolul publicat în Rev. Lumea credinţei, mai (2006), p.58-59, s-au folosit şi detaliile oferite
personal de pr. Ciprian.

144
Manifestările excentrice ale tinerilor nu anulează nevoia general umană de
împlinire. Complexul de necesităţi este resimţit de tineri asemeni unor slăbiciuni (în
sensul că ele restrâng libertatea), iar satisfacerea acestor necesităţi determină o
uşurarea, ceea ce caută ei de fapt. Dorinţa tinerilor de împlinire poate fi tradusă ca
necesitaea uşurării, care de fapt este dorinţa de fericire. Constitutiv omul are o glandă
care secretă dorinţa de fericire. Problema intervine în momentul în care , din dorinţa
resimţită puternic de a se uşura, tânărul alege calea cea mai rapidă, calea în care
rezultatele sunt imediate. El, în cazul în care jertfeşte ceva, aceasta nu este în nici un
caz patima. “Calea largă” este de fapt răul, înşelarea, neîmplinirea. Dinamica
fenomenului poate fi înţeleasă mai bine printr-un exemplu: drogurile, care îl fac pe
tânăr să nu mai simtă necesităţile, nicidecum nu rezolvă problema, totul constituindu-
se într-un act magic, o soluţie “ieftină şi rapidă”.
Dar cu astfel de substituenţi setea nu se potoleşte, ci revine mereu cu tot mai
mare putere, iar procuraea substituenţilor generează noi poveri. Cercul se tot închide
pe măsură ce setea strigă mai tare. Soluţia reală este hrana cea adevărată: Pâinea
vieţii, alimentarea direct la Sursă. Miza după cum se observă este maximă: viaţa sau
moartea, de aceea şi consecinţele bătăliei sunt extreme, unii fie au murit ( drogurii,
sinucidere etc), fie au ales să trăiască la un nivel scăzut din punct de vedere intelectual
şi duhvnicesc. Mai sunt şi alţii care, asumând jertfa, căci ea este cheia, şi angajându-se
sincer, au aflat Adevărul.

IV. CONCLUZII GENERALE

Orice studiu presupune, evident, prezenţa unor concluzii care să pună în lumină
rezultatele obiectului cercetării.
Ca rezultat al chestionarului aplicat putem afirma că în cadrul familiei se realizează
socializarea primară, în care tinerii trec de la starea de dependenţă la starea de autonomie, iar
atunci cînd aceştia primesc din partea familiei tot sprijinul necesar, vor reuşi mai uşor să se
integreze în societate.
Se observă o diminuare a funcţiei educaţionale, de socializare a familiei faţă de preluarea
unor atribuţii de către alte instituţii sau alte forme de organizare socială-şcoala, anturajul etc.

145
Chiar dacă tinerii adolescenţi sunt influenţaţi de alte elemente şi preiau alte modele
decât cele oferite de către familie sau Biserică, ei conştientizează rolul controlului şi
normelor familiale, pe de o parte, precum şi rolul Bisericii, al religiei de a propune un sistem
de valori/principii morale care să devină conforme cu viaţa socială.
Am evidenţiat în număr majoritar că şcoala - ca mijloc instituţional de educaţie - este
necesară şi importantă pentru formarea şi evoluţia personalităţii tinerilor.
Remarc o recunoaştere a rolului dominant al şcolii în realizarea educaţiei tânărului.
Implicarea mai conştientă în plan educaţional - instituţional aduce în viaţa tânărului o
recunoaştere a ideilor, cunoştinţelor care pot constitui fundamentul unui nou mod de
comportament, gândire şi acţiune. Modele întâlnite în conţinuturile curriculumului îi ajută să
obţină, prin raportare, rezultate viabile la nivelul personalităţii. Subiecţii educaţionali se
recunosc influenţaţi şi dependenţi de şcoală -ca totalitate - în formarea lor.
Deşi profesorii pot deveni modele din perspectivă morală, cu toate acestea
personalitatea adolescentină nu se raportează decât într-o mică măsură la acestea.
Din cercetarea de faţă, conchidem că majoritatea elevilor manifestă o atitudine
pozitivă faţă de disciplina Religie şi o mare disponibilitate pentru activităţile didactice
propuse de profesori. În cadrul eşantionului, remarcăm o conştientizare a rolului învăţăturilor
de credinţă ale Bisericii. De asemenea, implicarea tinerilor în viaţa religioasă are influenţe
benefice atât în plan personal, comportamental, cât şi în plan comunitar, social.
Cu toate acestea, evaluările privind rezultatele de ansamblu ale activităţii la religie
evidenţiază anumite minusuri în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor formativ-educative.
Nu poate fi ignorat faptul că societatea în care trăim, caracterizată de o criză de valori,
determină uneori în rândul adolescenţilor un nivel scăzut al aspiraţiilor culturale, o
modificare semnificativă în ceea ce priveşte alegerea modelelor de viaţă, o anumită ostentaţie
faţă de morală şi religie - toate acestea având implicaţii multiple în formarea lor. Una din
cauzele acestei realităţi este şi faptul că învăţământul actual este hipercognitivat, iar formarea
personalităţii morale rămâne, adesea, o finalitate urmărită doar în plan teoretic.
În misiunea ei, Biserica militează pentru un creştinism integral, în care se interferează
dimensiunea duhovnicească şi cea socială.
După învăţătura Bisericii, viaţa creştinului are sens şi valoare în măsura în care ea
este o preocupare perpetuă pentru propria mântuire. Plecând de la aceste considerente credem
că se impune o redimensionare a activităţii catehetice în şcoală şi totodată a misiunii
Bisericii în societate.
În cadrul cercetării, am evidenţiat în număr majoritar la nivel de eşantion că cele trei
moduri de realizare a educaţiei — familia, şcoala şi Biserica - sunt moduri dominante şi

146
complementare ale oricărei societăţi. Prin abordarea ştiinţifică a fiecărei ipoteze de lucru
enunţate în partea de operaţionalizare a conceptelor, putem conchide că familia, şcoala,
Biserica sunt cei mai importanţi factori care contribuie la intemalizarea valorilor sociale şi
religioase.
Cercetând o bibliografie de specialitate, aplicând un amplu chestionar potrivit temei,
prelucrând datele obţinute am confirmat ipoteza generală şi am făcut primii paşi în
cercetarea de faţă. Din această perspectivă, lucrarea poate constitui un punct de plecare
pentru studii ulterioare.
Interesantă a fost şi experienţa aplicării chestionarului. Intâlnindu-se pentru prima
dată cu o astfel de problematică, elevii au manifestat interes pentru ipostaza de subiecţi ai
cercetării. Ei şi-au asumat responsabilitatea răspunsurilor, manifestându-şi prin aceasta
conştiinţa civică.
Lucrarea se poate dovedi interesantă şi pentru Biserică, instituţie divino-umană care
împreună cu familia şi şcoala se implică în formarea personalităţii tinerilor.
Lucrarea de faţă abordează o temă de actualitate: relaţia dintre familie, şcoală şi Biserică; ea
prezintă atât convergenţe şi interferenţe actuale între acestea, cât şi unele perspective care pe
viitor, pot conduce la îmbunătăţirea relaţiei dintre ele.

V. BIBLIOGRAFIE

Adams, Jay E., Manualul consilierului spiritual creştin, 1993, Editura Societatea
Misionară Română, Wheaton, Illinois.

Adevărul.ro: Dallas, un serial care a luptat cu Ciauşescu,[online], Ana Maria Vieru,


[ciatat la 07.06.2008], Disponibil la http://www.adevarul.ro/articole/dallas-un-serial-care-
a-luptat-cu-ceausescu/350056

147
Allport, Gordon, 1991, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.

Altermedia.Info: Moarte lumii: punkişti deveniţi monahi [online] Frederica Mathewes-


Green [citat la 01.04.2008] Disponibil la: http://ro.altermedia.info/antisistem/moarte-
lumii-punkisti-deveniti-monahi_1067.html

Arhim. Kapsanis, Gheorghios, 2006, Asceză şi îndumnezeire, Editura Marineasa,


Timişoara.

Arhim. Papacioc, Arsenie, 2004, Veşnicia ascunsă într-o clipă, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia.

Baban, Adriana, 2001, Consiliere educaţionlă, Editura Psinet, Cluj - Napoca.

Banciu, Dan, şi Rădulescu, Sorin, M., 1987, Adolescenţii şi familia. Socializare morală şi
integrare socială, Editura Ştiimţifică şi Inciclopedică, Bucureşti.

Baumeister, R., F. şi Muraven, M., 1996, Identity as adaptation to social, cultural, and
historical context, Journal of Adolescence, 19.

5. Batâr, Dumitru, 2003, Sociologie, Editura Psihomedia, Sibiu.

6. Băcilă, Vasile, 1996, Adolescenţa, în Revista Gândirea, nr. 3.

12. Băncilă Vasile, 1997, Filosofia vârstelor, Editura Anastasia, Bucureşti.

13. Băcilă, Vasile, 1996, Iniţierea religioasă a copilului, Editura Anastasia,.

14. Belean, Nicolae, 2001, Ghidul profesorului de religie, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara.

15. Breck, John; Biliuţă, Ionuţ şi Manea, Vasile, 2006, Pornografia, o iconografie demonică,
Editura Patmos, Cluj-Napoca.

148
16. Bucuroiu, Arsenie, Răzvan, 2006, Revista Lumea credinţei, luna mai.

17. Campbell, Ross, 1995, Adolescentul - copilul meu, Editura Logos, Cluj.

18. Călugăr, Dumitru, 1990, Biserica şi tineretul, Episcopia Romanului şi Huşilor, Roman.

19. Călugăr, Dumitru, 1986, Catehetica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti.

20. Ceremis, Rodica, Calitatea vieţii tineretului în societatea de tranziţie, material Internet, p.
34-43.

21. Codrescu, Răzvan, 2002, Occidentali convertiţi la ortodoxie,Editura Christiana,


Bucureşti.

22. Codrescu, Răzvan, 2002, Teologia sexelor şi taina nunţii, Editura Christiana, Bucureşti.

23. Coord. Trif, Ilie, 2008, Paradoxul creştin şi cartea tinereţii, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia.

24. Cosmovici, Andrei, 1996, Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi.

25. Cosmoviei, Andrei, 1985, Adolescentul şi timpul său liber, Editura Junimea, Iaşi.

26. Crestinortodox.ro, Despre izvoarele credinţei creştinei [online], Pr. Truhanov, Mihail,
[citat la 07.04.2008], Disponibil la: http://www.crestinortodox.ro/Despre_droguri-53-
20200.html

27. Cucoş, Constantin, 1996, Educaţia religioasă. Conţinut şi forme de realizare, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

28. Cucoş, Constantin, 1996, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.

149
29. Cuviosul Aghioritul, Paisie, 2003,Cuvinte duhovniceşti.Viaţa de familie, Editura
Evanghelismos, Bucureşti.

30. Cuviosul Aghioritul, Paisie, 2003, Cuvinte duhovniceşti. Cu durere şi dragoste pentru
omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucureşti.

31. Dasen, P., 1999, Educaţia interculturală, Editura Polirom, Iaşi.

32. David, D., 2000, Prelucrări inconştiente de informaţie, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

33. Debesse, Maurice, 1981, Etapele educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

34. Diac. Kuraev, Andrei, 2007, Răspunsuri către tineri, vol.2, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia.

35. Dobson, dr. James, 1994, Pregătirea pentru adolescenţă, Editura Noua Speranţă,
Timişoara.

36. Dostoievski, F.M., 2007, Cimă şi pedeapsă, Editura Cartex 2000, Bucureşti.

37. Dostoievski, F.M:, 2007, Demonii, Editura Cartex 2000, Bucureşti.

38. Dumitru, Laurenţiu, Tinerii pe calea întrebărilor, [online] Laurenţiu Dumitru, [citat la: 21 Martie
2008] Disponibil la: URL: http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=2&cap=49.

39. Dusek, J., B., 1991, Adolescent development and behavior, Prentice Hall, New Jersey.

40. Evdokimov, Paul, 1992, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, Bucureşti.

41. Faber, Adele, 2002, Comunicarea eficientă cu copiii, Editura Curtea Veche, Bucureşti.

42. Farasiotis, Dionysios, 2003, Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie, Editura
Egumeniţa, Galaţi.

150
43. Gheorghe, Virgiliu, 2005, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura
Evanghelismos Fundaţia tradiţia românească, Bucureşti.

44. Gheorghe, Virgiliu, 2005, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura
Evanghelismos, Bucureşti.

45. Gheorghe, Virgiliu, 2006, Revrăjirea lumii sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de
televizor, Editura Prodromos, Bucureşti.

46. Golu, P., 1974, Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

47. Hobsbawm, Eric, 1994, Secolul extremelor, Editura Lider, Bucureşti.

48. http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/10/12/statistici-triste-despre-uniunea-
europeana/

49. Ieromonah Baştovoi, Savatie, 2002, Curaj şi libertate în ortodoxie, Editura Sofia,
Bucureşti,

50. Ieromonah Christensen, Damaschin, 2005, Viaţa şi lucrările Pr. Serafim Rose, Editura Cartea
Ortodoxă, Bucureşti.

51. Iluţ, Petru, 2001, Sinele şi cunoaşterea lui, Editura Polirom, Iaşi.

52. Ionescu, Miron, 2005, Preocupări actuale în ştiinţele educaţiei, Editura Eikon, Cluj-Napoca.

53. Lerner, Richard M., Steinberg Laurence, 2004, Handbook of Adolescent Psychology
(Second Edition). Hoboken, N J: John Wiley & Sons.

54. Macavei, Elena, 1989, Familia şi casa de copii, Editura Litera, Bucureşti.

55. Magdalena, Maica, 2000, Sfaturi pentru o edocaţie ortodoxă a copiilor de azi, Editura
Deisis, Sibiu.

56. Magdalena, Maica, 2006, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Editura
Deisis, Sibiu.

151
57. Marler John şi Wermuth Andrew, 2006, Tinerii vremurilor de pe urmă, Editura Sofia,
Bucureşti.

58. Martinez, R., de Pison Liebanos, Devenir homme, chem in de Vexperience de Dieu, în
Nouvelle Revue Theologique, Editions Casterman, 1995, no. 1, janvier-fevrier, Paris.

59. Mărgineanm Nicolae, 1973, Condiţia umană, aspectul ei bio-psiho-social şi cultural.


Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

60. Mehedinţi, Simion, 1995, Creştinismul românesc, Fundaţia Anastasia, Bucureşti.

61. Mitropolit Timiadis, E., 2001, Preot, Parohie, înnoire, Editura Sophia, Bucureşti.

62. Mitulescu, Sorin, 2002, Tranziţia tinerilor către statutul de adult: şcoala şi familia ca
instanţe de sprijin în dobândirea autonomiei, în Revista română de sociologie, Seria nouă,
anul (XIII), nr.3-4, Editura Academiei Române, Bucureşti.

63. Moise, Monahul, 2007, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia.

64. Moneyexpress.com, Vânătorii de cool, [online], Elena Nicolae, [citat la 10.06.2008],


Disponibil la: www.moneyexpress.ro/articles/pdf/10342

65. Morândău, Dorel, 2002, Sociologie generală, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga’’,
Sibiu.

66. Opriş, Monica şi Opriş, Dorin, 2004, Cercetarea pedagogică în domeniul educaţiei
religioase, Editura Reîntregirea, Alba Iulia.

67. Patericul, 2003, Editura Reîntregirea, Alba Iulia.

68. Pr. Baştovoi, Savatie, 2007, Ortodoxia pentru postmodernişti, Editura Catisma,
Bucureşti.

69. Pr. Chirilă, Ioan, 2005, Misiunea prin activitatea didactică religioasă, în rev. Studii
Teologice, anul (I), nr. 3, Bucureşti.

152
70. Pr. Faros, Filothei, 2005, Manual de iubire, firea dragostei, Editura Egumeniţa, Galaţi.

71. Pr. Kilifis, Timotei, 2007, Tinereţe curată, tinereţe frumoasă, Editura Egumeniţa, Galaţi.

72. Pr. Lect. Univ. Dr. Necula, Constantin, Tinereţea ortodoxiei, Editura Agnos, Sibiu.

73. Pr. prof. Buga, Ioan, 2002, Fiinţa înjunghiată, Editura Sfântul Gheorghe Vechi,
Bucureşti.

74. Pr. prof. Moldovan, Ilie, 2005 Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia.

75. Pr. Răducă, Vasile, 1997, Familia - factor de educaţie religios-morală, în rev. Ortodoxia,
anul (XLIX), nr. 3-4, Bucureşti.

76. Pr. Răducă, Vasile, 2005, Teologia Pastorală şi Misiunea Bisericii, în rev. Studii
Teologice, anul (I), nr. 3, Bucureşti.

77. Pr. Rose, Serafim, 2004, Nihilismul –o filosofie luciferică, Ed. Egumeniţa, Galaţi.

78. Pr. Rose, Serafim, 2007, Ortodoxia şi religia viitorului,Editura Sofia, Bucureşti.

79. Pr. Rose, 2005, Serafim, Descoperirea lui Dumenzeu în inima omului, Editura Agapis,
Bucureşti.

80. Pr. Stăniloae, Dumitru, 2003, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. 1,2, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.

81. Radu, Dumitru, 1990, Idealul educaţiei creştine, în Îndrumări metodice şi didactice
pentru predarea religiei în şcoală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti.

82. Radu, Ioan, 1994, Psihologie socială, Editura Exe S.R.L., Cluj-Napoca.

153
83. Raşeev, Monica, 1999, Şcoala şi tranziţia, în Revista română de sociologie, Editura
Academiei Române, anul (X), nr. 3-4.

84. Rădulescu, Sorin, M., Homo oeconomicus şi homo sociologicus, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005

85. Roman, T. Florin, 2005, Idolii vremurilor noastre, Editura Anatecor, Arad.

86. Salade, Dumitru, 1998, Dimensiuni ale educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.

87. Schifirneţ, Constantin, 1999, Religie şi tradiţie, în Revista română de sociologie, Seria
nouă, Anul (X), nr. 1 -2, Editura Academiei Române.

88. Sfaturiortodoxe.ro, Sirenele, Satanismul în muzica rock, [online],film [citat la


10.06.2008], Disponibil la: http://www.sfaturiortodoxe.ro/filme-video/satanismul-in-muzica-
rock.php

89. sfaturiortodoxe.ro Despre droguri. Despre dependenţa de droguri. Despre vindecare,


[online] Dr. Avdeev, Dmitri Aleksandrovici , [citat la 07.04.2008 ] Disponibil la:
http://www.sfaturiortodoxe.ro/droguri-vindecare-dependenta-droguri.htm

90. Sfânta Scriptură, 2005, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti.

91. Sfântul Briancianinov, Ignatie, 2005, Despre înşelare, Editura Bunavestire, Bacău.

92. Sfântul Gură de Aur, Ioan, 1994, Omilii la Matei, P.S.B., vol. 23, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.

93. Sfântul Zăvorâtul, Teofan, 1999, Calea spre mântuire, Editura Bunavestire, Bacău.

94. sinaxis.wordpress. ,[online] Omul şi Dumneze-omul, Sf. Popovici Iustin, citat la


[12.04.2008], Disponibil la: sinaxis.wordpress.com/2008/01/26/omul-si-dumnezeu-omul-iii/

154
95. Soloviov, Vladimir, 1994, Fundamentele spirituale ale vieţii, Editura Deisis, Alba-Iulia.

96. Stănciulescu, Elisabeta, 1996, Teorii sociologice ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

97. Şchiopii, Ursula, 1981, Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

98. tainacăsătoriei.wordpress, Convorbiri cu tinerii despre sexualitate ,[online], V.V. Zenkovski,


[citat la 14.04.2008] Disponibil la: http://tainacasatoriei.wordpress.com/2008/02/25/iubirea-este-
singura-in-stare-sa-dea-sensul-adevarat-al-vietii/

99. Tanco, Teodor, 1993, Sociologul Eugeniu Speratia, Editura Virtus Romana Rediviva
P.F.L, Cluj-Napoca.

100. Thor.info, Ion Barbu, [online], Mihaela Brut, [ciata la 10.07.2008], Disponibil la:
http://thor.info.uaic.ro/~mihaela/barbu/parteaI_6.html

101. Timiş, Vasile, 2004, Misiunea Bisericii şi educaţia. Atitudini, convergenţe şi


perspective, Presa Universitară Clujeană, Cluj - Napoca.

102. Triod, 1999, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti.

103. Ţuţea, Petre, Omul, tratat de antropologie creştină, Editura Timpul, Iaşi, 2007

104. Voinea, Maria şi Banciu, Dan, 2005, Victimele criminalităţii violente din România,
Revista de Asistenţă Socială, Nr. 1-2.

105. Verza, Emil, 1994, Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, Bucureşti.

106. www.paradigma.ro [online] Sinuciderea la adolescenţi [citat la 10.09.2008]


Disponibil la: http://www.paradigma.ro/sinuciderea-la-adolescenti.

107. Zamfir, Cătălin şi Vlăsceanu, Lazăr, 1993, Dicţionar de sociologie, Editura Babei,
Bucureşti.

155
108. Zisulescu, Ştefan, 1943, Psihologia adolescenţei, Bucureşti.

109. Ziua.ro, Explicaţia violenţei, [online], George Damian, [citat la 16.06.08], Disponibil
la: http://www.ziua.ro/display.php?id=238058&data=2008-05-31

156