UNIVERSITATEA "SPIRU HARET"

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

ECONOMICE ȘI ADMINISTRATIVE BRAȘOV
MASTER MANGEMENTUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE

ȘI REFORMARE
A ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

REFERAT:
SERVICIILE PUBLICE.
CENTRALIZARE,DESCENTRALIZARE, AUTONOMIE.

STUDENT: MUREA (TOHĂNEAN) LILIANA-MARIA

ANUL I
 CUPRINS:

1. Introducere................................................................................….....2
2. Principiul centralizării................................................................…....3
3. Principiul descentralizarii.......................................................……...5
4. Deconcentrarea administrativă.........................................................11
5. Autonomia administrativă.....................................................….......13
6. Concluzii..........................................................................................15
7. Bibliografie......................................................................................17

-1-
 SERVICIILE PUBLICE.
CENTRALIZARE, DESCENTRALIZARE, DECONCENTRARE,
AUTONOMIE.

1. INTRODUCERE

Administraţia publică în general se defineşte ca fiind activitatea de previziune,

informare, pregătire a deciziilor, alegerea variantelor optime şi aplicarea acestora,
desfăşurată de totalitatea organelor, organismelor şi instituţiile centrale şi locale ale
statului pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.

Problema centralizării şi descentralizării în administraţia publică s-a pus şi se pune

în orice stat, indiferent de structura sa, de formă de guvernământ şi de regimul politic.
Orice stat, fiind o putere publică, organizată pe un teritoriu delimitat şi recunoscut de
celelalte state, are rolul de a reprezenta poporul de pe acel teritoriu dar şi de a-i supune
rezolvării interesele atât de diferite de la o persoană la alta sau de la un grup de indivizi la
altul.

Pentru a-şi îndeplini acest rol se formează unităţi administrativ-teritoriale,

reprezentând zone mici sau mări care de-a lungul istoriei au purtat mai multe denumiri
cum ar fi: ţinut, regiune, oraş, judeţ, comună, etc.

Luăm în considerare articolul 120 privind administraţia locală şi anume alineatele

(1) şi (3) care ne precizează cu exactitate principiile de bază:

(1) Administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe

principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.

(3) Autorităţile prevăzute la alineatul (1) se pot constitui şi în subdiviziunile

administrativ-teritoriale ale municipiilor.

-2-
 Putem sesiza că administraţia publică îşi constituie bazele în jurul unor principii,
pentru o bună funcţionare şi pentru servirea tuturor intereselor serviciilor publice şi se pot
ierarhiza în mai multe ramuri sau subdiviziuni.

2. PRINCIPIUL CENTRALIZĂRII

Prin centralizare se asigură unitatea, coeziunea în activitatea organelor

administraţiei publice, în realizarea mai ales a intereselor generale ale societăţii, prin
subordonarea organelor inferioare faţă de organele superioare.

Centralizarea asigură desfăşurarea în cele mai bune condiţii a activităţilor

autorităţilor administraţiei publice, satisfacerea optimă a cerinţelor sociale, atât generale
cât şi locale. Mai presupune în acelaşi timp subordonare. Subordonarea între autorităţile
administraţiei publice se realizează în funcţie de competența organelor între care se
stabilesc relaţii de subordonare.

Când într-un stat toate normele juridice se aplică pe întregul teritoriu dintr-un
centru unic, se realizează o centralizare completă, iar dacă toate normele juridice se
aplică şi sunt proprii numai în anumite circumscripţii aministrativ-teritoriale se poate
vorbi de o descentralizare completă.

Se poate afirma că statele utilizează un regim centralizat sau descentralizat doar

parţial. Astfel, în practică, reglementarea satisfacerii intereselor locale se face prin norme
juridice locale, aplicabile numai în anumite unităţi administrativ-teritoriale, norme
adoptate în temeiul legii.

Prin centralizare se defineşte atât problema raportului statului cu colectivităţile

locale, cât şi o metodă de organizare a administraţiei statului.

Dacă un stat este astfel organizat încât satisfacerea intereselor locale sau sociale se
face prin servicii publice, depinzând direct de autoritatea publică centrală şi a căror
titulari sunt numiţi de către această, acel stat este centralizat. Prin centralizare se înţelege
regimul administrativ în care autorităţile publice de specialitate şi cele locale sunt numite
de autoritatea publică centrală, fiind subordonate acesteia.

În sistemul centralizării, autoritatea publică centrală ia deciziile şi exercită

conducerea, iar autorităţile locale raportează şi execută deciziile primite de la centru.
 -3-

Sub forma sa riguroasă, centralizarea nu recunoaşte colectivităţilor umane locale

dreptul de a se administra, numai statul, prin funcţionarii săi publici şi prin bugetul sau,
îşi asumă pentru întreg teritoriul naţional, satisfacerea cerinţelor de interes general. Acest
sistem nu exclude organizarea teritoriului statal în circumscripţii administrative.

Într-un regim centralizat pur se organizează circumscripţii teritoriale, dar nu se

acordă autonomie colectivităţilor locale. Circumscripţiile administrative sunt părţi ale
teritoriului naţional ce servesc drept cadru pentru deconcentrarea diferitelor servicii ale
statului şi care nu beneficiază de personalitate juridică, nu sunt subiecte de drept. În
sistemul centralizat trebuie să se ţină seama de realitatea socială, de existenţa unor
comune, oraşe, centre de viaţa naturală rezultate ale istoriei pe care regimul administrativ
constituit urmează să le servească.

Statul centralizat recunoaşte existenţa colectivităţilor umane locale, care au cerinţe

specifice, dar el le numeşte şi conduce funcţionarii publici şi instituţiile care
administrează aceste colectivităţi umane.

În cadrul sistemului centralizat, administraţia statului este riguros ierarhizată.

Dreptul de decizie este concentrat la vârful ierarhiei administrative. Nivelele subordonate
nu fac decât să transmită problemele circumscripţiilor administrativ-teritoriale la organul
competent să le soluţioneze, să transmită, în sens invers, decizia luată şi să execute
ordinele pornind de la centrul statal, se transmite până la cele mai îndepărtate
circumscripţii administrativ-teritoriale ale ţării.

În cazul unui regim centralizat, în teritoriu acţionează numai agenţi ai organelor

centrale ale statului. Agenţii sunt numiţi, revocaţi şi răspund exclusiv în faţa acestora. Ei
sunt simpli agenţi administrativi, nu au nici un fel de competență proprie de decizie,
având doar obligaţii: să informeze centrul cu privire la situaţia locală şi să execute în
teritoriu deciziile centrului.

Centralizarea administrativă se bazează pe dreptul superiorului de a exercita

controlul ierarhic asupra activităţii inferiorului.

Administraţiile centralizate prezintă următoarele caracteristici:

· Interesele şi nevoile cetăţenilor, până în cele mai mici amănunte sunt considerate
de către puterea centrală ca fiind identice, în acelaşi timp şi în orice punct al
 teritoriului statului.
-4-

· Administraţiile centralizate au pretenţia că satisfac toate interesele şi nevoile prin

dispoziţii legale şi regulamente uniforme pe întreg teritoriul.

· Organele administrative locale sunt numite de puterea centrală.

· Puterea de decizie aparţine puterii centrale, organele locale nefiind decât simpli
executanţi ai deciziilor adoptate la nivel central.

· Resursele necesare pentru aplicarea deciziilor cad în sarcina puterii centrale.

Raportul între centralizare şi descentralizare nu este ceva imuabil, dat odată pentru
totdeauna. Acest raport are un caracter dinamic, el modificându-se în funcţie de cerinţele
fiecărei etape de dezvoltare a societăţii, predominând fie centralizarea, când este necesar
să se satisfacă cu prioritate nevoi sociale generale, fie descentralizarea, în situaţiile în
care prioritatea are satisfacerea cerinţelor colectivităţilor locale.

3. PRINCIPIUL DESCENTRALIZĂRII

Descentralizarea este fondată pe principiul libertăţii, libertate pentru colectivităţile

constituite în unităţile administrativ-teritoriale de a soluţiona, prin autorităţile alese şi
mijloacele lor proprii, activităţi considerate locale.

Putem lua în considerare o altă definire a descentralizării dată de Noua Lege cadru
a descentralizării nr. 195 din 22 mai 2006 care defineşte descentralizarea ca fiind
transferul de competență administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice
centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.

Dacă centralizarea corespunde imperativelor de unitate, descentralizarea

administrativă corespunde celor de diversitate. Organizarea administrativă nu s-a realizat
niciodată într-o manieră categorică, pe o singură dimensiune. Atât centralizarea excesivă,
cât şi autonomia absolută sunt de condamnat, eforturile îndreptându-se spre a doza corect,
spre a realiza un echilibru între cele două extreme.

Scopul prioritar al reformei administraţiei publice locale constă în crearea unei

administraţi capabile să-şi îndeplinească funcţiile şi rolul, în aşa fel încât să asigure
dezvoltarea economică, socială, organizaţională într-o anumită unitate administrativ-
teritorială, într-o anumită perioadă de timp.
-5-

Pentru realizarea reformei administraţiei publice locale trebuie transpus în practică

principiul politico-administrativ al descentralizării. Principiul descentralizării serviciilor
publice este înscris în constituţie şi reglementat expres prin legea administraţiei publice
locale.

Complexitatea conceptului de descentralizare derivă din cuprinderea largă a

dereglării de competențe în domeniile: financiar, administrativ, patrimonial, instituţional,
decizional, organizaţional la toate nivelurile.

Sub aspect doctrinar, o serie de autori români, cum sunt: P.Negulescu, D.Tarangul,
Ion Deleanu şi alţii, au considerat că descentralizarea este o alternativă administrativă la
centralizarea excesivă a administraţiei şi că ea constă în posibilitatea, recunoscută de
autoritatea centrală, autorităţilor locale, de a adopta la nivel teritorial unele decizii fără a
se consulta în prealabil cu Guvernul.

Spre exemplu, profesorul Paul Negulescu afirmă că în orice ţară sunt două
categorii de interese: unele care au un caracter cu totul general privind totalitatea
cetăţenilor, întreaga colectivitate şi altele care sunt speciale unei anumite localităţi. Pentru
armonizarea acestor categorii de interese statul a creat regimuri juridice sau instituţii
speciale, fiecare dintre ele asigurând o rezolvare mai mult sau mai puţin corespunzătoare
situaţiilor concrete. În aceste condiţii vorbim de centralizare, descentralizare,
desconcentrare, tutela administrativă.

Însă profesorul Tarangul afirmă că alegerea autorităţilor descentralizate, introduce

în administraţia locală politica de partid, care acaparează şi viciază totul. Lipsa de
competență şi de răspundere, demagogia şi servilismul sunt unele din cele mai mari
inconveniente ale acestui mod de recrutare a autorităţilor descentralizate.” În localităţile
mici este dificil de găsit buni specialişti în administraţia publică, care să poată gira
serviciile publice, pe care descentralizarea le pune pe seama autorităţilor locale.

Prin descentralizare sunt scoase din competența Guvernului anumite servicii

publice de interes local sau din domenii de specialitate şi sunt transferate în sarcina unor
autorităţi ale administraţiei publice locale.

Regimul descentralizat este total opus celui centralizat, presupunând pe de o parte

delegarea responsabilităţilor şi resurselor unor autorităţi infracţionale relativ
independente şi autonome care răspund în faţa cetăţenilor regiunii sau comunităţii şi nu în
faţa puterii centrale, iar pe de alta diminuarea competențelor care aparţin autorităţilor
centrale.

-6-

Astfel, statul poate acorda judeţelor şi comunelor anumite competente cum ar fi:
organizarea poliţiei, dreptul de a stabili impozite, de a recurge la măsura exproprierii, de a
deţine bunuri şi domeniul public.

Spre deosebire de centralizare, descentralizarea urmăreşte să ofere colectivităţilor

teritoriale de bază o anumită autonomie permiţându-le, să-şi definească singure normele
de acţiune şi să-şi aleagă modalităţile de intervenţie.

Din acest principiu decurg două consecinţe:

- absenţa stării de dependenţă faţă de autorităţile centrale, această absenţă a

subordonării putând fi de intensităţi variabile datorită faptului că autonomia
colectivităţilor teritoriale nu se manifestă decât într-o anumită măsură şi deci ea poate fi,
mai mult sau mai puţin, limitată;

- diversitatea situaţiilor locale, prin care înţelegem diversitatea structurilor,

modalităţilor şi acţiunilor întreprinse de către colectivităţile teritoriale.

O activitate este descentralizata atunci când regulile după care se conduce sunt
edictate de către autorităţile ce emană de la colectivitatea care realizează această
activitate. Ca urmare, o grupare descentralizată oricare ar fi natura ei: teritorială,
corporativă, etc. se caracterizează prin libertate de acţiune faţă de puterea centrală.

Un element de importanţă al mişcării de descentralizare a fost întărirea, chiar

instaurarea unor guvernări intermediare (regiuni, provincii, state). Fie simultan, fie la
puţin timp după aceea, numeroase ţări s-au arătat interesate de descentralizarea fiscală.
Descentralizarea fiscală se referea la mărimea controlului autorităţilor asupra resurselor
financiare, fie în termeni de repartizare a cheltuielilor, fie a generării de venituri.

Multe din lucrările de specialitate privind descentralizarea fiscală se concentrează

asupra naturii transferurilor inter-guvernamentale şi asupra diferenţelor în ceea ce
priveşte capacitatea de generare a veniturilor diferitelor tipuri de autorităţi. Un aspect
primar în analiza descentralizării fiscale este reprezentat de echilibrul între competențele
autorităţii locale şi resursele financiare necesare exercitării acestor competente.
 Această mişcare a fost însoţită de încurajarea cetăţenilor şi grupurilor de a
participa la adoptarea deciziilor publice şi dezvoltarea organizaţiilor comunitare în zonele
urbane şi rurale.
-7-

Principalele caracteristici ale regimului descentralizat sunt următoarele:

1. Corespunzător fiecărei categorii de interese (centrale, comunale, judeţene)

trebuie să existe un organism distinct în ierarhia administrativ – întrucât să nu
existe identitate de nevoi şi interese pentru toţi cetăţenii, în acelaşi timp, în orice
parte a teritoriului şi în toate privinţele; ca urmare, nu există nici necesitatea
instituirii unor reguli administrative uniforme şi cu atât mai puţin nu există o
aplicare uniformă a unor reguli care sunt şi trebuie să fie diferite.

2. Fiecare organism din ierarhia administrativă trebuie să aibă personalitate

juridică, capacitatea de a fi subiectiv activ şi pasiv de drepturi şi obligaţii
recunoscute prin legile de organizare.

3. Statul trebuie să acorde unităţilor sale teritoriale anumite drepturi de putere

publică, care să nu constituie însă concesiunea unui drept de autoguvernare,
autorităţile centrale ale puterii executive rezervându-şi dreptul de a supraveghea
activitatea autorităţilor locale, exercitând asupra acestora un anumit tip de control.

4. Colectivităţile teritoriale trebuie să aibă dreptul de a avea un patrimoniu necesar

împlinirii atribuţiilor administrative, determinate prin legile de organizare.

5. Colectivităţile locale trebuie să li se acorde dreptul de a-şi alege, ele însele,

administratorii, organele însărcinate cu gestiunea intereselor locale.

Diferenţa între centralizare şi descentralizare constă tocmai în această

caracteristică: administraţia descentralizată este administraţia condusă de organele locale
numite de către administraţia centrală.

6. Existenţa unei competențe pur teritoriale şi organice, a unei sfere de interese

distincte, a unor funcţiuni administrative determinate prin legile de organizare.

7. Colectivităţilor teritoriale trebuie să li se asigure venituri suficiente care să le

confere independentă, libertatea necesară, posibilitatea de a-şi alege, ele însele,
mijloacele financiare. Un principiu al descentralizării afirma că transferul
 competențelor de stat către colectivităţile locale trebuie să fie însoţite de transferul,
concomitent, de resurse financiare corespondente.

-8-

Se pot prezenta următoarele avantaje ale administraţiei:

- Descentralizarea constituie un mod de fragmentare şi disperare a puterii politice.

Trebuie spus că guvernele rămân instituţiile cele mai puternice din societate. Nu numai că
stabilesc regulile care guvernează sistemul economic, dar guvernele, şi nu numai ele, au
autoritatea, capacitatea şi puterea să dispună în mod legitim de bogăţia, libertatea şi chiar
de viaţa individului. În faţa acestei puteri este important să se stabilească şi să menţină un
sistem de echilibru. Descentralizarea reprezintă cel mai bun mijloc, dacă nu unicul,
pentru a realiza un asemenea echilibru.

- Al doilea avantaj al descentralizării este acela că ea serveşte creării unui spaţiu

civic suplimentar. Generând mai mult centre de putere, în mod inevitabil se creează mai
mult spaţiu în care organizaţiile societăţii civile (grupuri de interese, patronatele,
sindicatele, media etc.) pot să dezvolte şi să găsească mijloace de subzistenţă. Asemenea
centre ale puterii, în special atunci când beneficiază de o anumită autonomie, pot
contribui la consolidarea responsabilităţii guvernului faţă de societate.

- Al treilea avantaj al guvernării descentralizate este faptul că ea creează

oportunităţi pentru apariţia grupărilor politice de opoziţie şi, mai ales, resurse pentru
partidele de opoziţie. Descentralizarea asigura partidelor politice de opoziţie ocazia de a
se mobiliza, de a-şi concentra eforturile şi de a-şi câştiga puteri care decurg din exerciţiul
responsabilităţii locale.

- Al patrulea avantaj al descentralizării este acela că ea creează numeroase

oportunităţi de dezvoltare a competentelor şi practicilor democratice. Numeroşi
observatori, începând cu Rousseau, au sugerat că guvernământul local constituie nu
numai o rampă de lansare spre poziţii mai înalte, dar şi o experienţă în domeniul
negocierii şi compromisului, elemente necesare unei guvernări democratice.

- Al cincilea avantaj al descentralizării este că oferă mai multe opţiuni cetăţenilor

în căutarea unui serviciu. Dacă soluţia obţinută la un anumit nivel nu este satisfăcătoare,
cetăţenii pot pune în practică strategii menite a provoca o reacţie pozitivă pe lângă o altă
instanţă.
 - Al şaselea avantaj al descentralizării este adaptarea sa la diversitatea aşteptărilor
populare. În numeroase ţări, regiunile au venituri, nevoi diferite şi găzduiesc numeroase
grupuri etnice, regionale şi tribale. Descentralizarea permite combaterea unei anumite
uniformităţi cu posibilitatea de a face adaptări la nivel local şi de a fi într-o măsură mai
mare în acord cu nevoile şi interesele populaţiei.

-9-

- Al şaptelea avantaj al descentralizării este că ea creează un sentiment mai

puternic de eficacitate politică în rândul cetăţenilor. În general, populaţia tinde să
reacţioneze pozitiv la un guvernământ mai apropiat de ea şi mai tangibil, chiar dacă
politicile urmărite de guvernământ nu sunt cele mai favorabile pentru indivizi.

- Descentralizarea oferă mai multe posibilităţi iniţiativei economice locale. Un

grad ridicat de autonomie locală, competenţe extinse, inclusiv în domeniul fiscal şi
legislativ, sunt condiţiile reuşitei dezvoltării economice locale.

Limitele descentralizării au în vedere un domeniu vizat al finalităţii. Pericolele

sunt mari atunci când actorii locali nu au responsabilitatea de a colecta propriile venituri,
ci din contră, depind de veniturile ce le sunt cedate de un nivel superior, rezultând astfel o
iresponsabilitate fiscală. Un alt pericol potenţial este acela că instanţele locale pot fi
acaparate de elitele locale foarte bine plasate şi organizate. Medison a pledat în favoarea
unor circumscripţii mai vaste şi mai unitare, considerând că acestea sunt mai puţin
susceptibile de a fi acaparate şi controlate de către elitele locale.

O altă problemă este aceea că instanţele locale, chiar dacă sunt conduse de indivizi
bine intenţionaţi şi care iau poziţie risca să aibă o perspectivă îngustă în comparaţie cu
cea a guvernului în ceea ce priveşte politicile publice.

O altă dificultate reală, care devine din ce în ce mai evidentă în mai multe ţări, pe
măsură ce acestea îşi ajustează politicile de descentralizare este aceea că o asemenea
strategie poate servi, ca faţadă, pentru a permite guvernului central să evite
responsabilitatea în ceea ce priveşte serviciile esenţiale. Astfel, din ce în ce mai multe
guverne naţionale, sub presiunea financiară, au tendinţa de a transfera competente
autorităţilor locale, fără însă, a le furniza şi resursele necesare.

În acest cadru general repartiţiile competentelor ar trebui să se bazeze pe opt

principii, dintre care patru de organizare şi patru de realizare după cum urmează:
 - Transferurile de competență nu implică retragerea nici unei atribuţii a
colectivităţilor descentralizate, ci dimpotrivă, ele le conferă acestora atribuţii.

- Transferurile de competențe nu trebuie să aducă nici o atingere preeminentei

statului, ci trebuie să-i permită să se consacre mai mult misiunilor sale fundamentale.

- Transferurile de competente nu trebuie să permită unei colectivităţi teritoriale să-

şi exercite tutela asupra unei alte colectivităţi.
-10-

- Transferurile de competente trebuie să fie definite în funcţie de vocaţia principală

a fiecărui nivel de colectivitate.

- Primul principiu de realizare constă în faptul că transferurile de competente

trebuie să fie însoţite de transferul resurselor corespondente.

- De asemenea, transferul competențelor trebuie să antreneze punerea la dispoziţie,

în profitul colectivităţilor locale, a mijloacelor necesare exercitării acesteia.

- Transferul competențelor trebuie să fie completat printr-un efort paralel de

deconcentrare a atribuţiilor care continuă să intre în responsabilitatea statului.

- Nu în ultimul rând transferurile de competențe trebuie să definească, în interesul

general, un anumit număr de obligaţii pentru colectivităţile locale.

4. DECONCETRAREA ADMINISTRATIVĂ

Regimul care are la bază principiul deconcentrării reprezintă un regim tranzitoriu

către descentralizarea administrativă. „Deconcentrarea nu este decât o amenajare
teritorială a administraţiei statului, sau o amenajare practică a centralizării. Prin ea însăşi,
ea nu are valoare democratică. Deconcentrarea se manifestă prin principii şi reguli aflate
în strânsă dependenţă faţă de stat. Aceste este cel care-şi numeşte agenţii deconcentraţi
pentru a-l reprezenta, pentru a vorbi şi acţiona în numele său în circumscripţiile
administrative, cel care organizează pur şi simplu o localizare a puterii sale, fără a aduce
însă atingere unităţii statului”.

Elementul colectivităţii organelor administrative locale face distincţia între

regimul de descentralizarea administrativă şi cel de deconcentrare.
 Astfel, spre deosebire de regimul descentralizat, în care organele locale sunt alese
pe plan local de către colectivităţile locale, în regimul deconcentrat, ele sunt numite de
către puterea centrală.

Spre deosebire, însă, de regimul centralizat, în care organele de la nivel teritorial

erau simpli agenţi ai statului, fără putere de decizie, în regimul deconcentrat, deşi aceste
organe rămân ierarhic subordonate autorităţilor centrale, ele dobândesc, însă, competența
proprie de decizie.

-11-

Administraţia centrală şi administraţia deconcentrată formează ansamblul

Administraţiei Statului, iar agenţii numiţi de către puterea centrală pentru a fi agenţii săi
locali rămân supuşi controlului ierarhic şi autorităţii sale.

A deconcentra înseamnă a repartiza mai bine acţiunile îndeplinite de către

administraţiile statului între nivelul naţional de concepere a acestor acţiuni şi nivelul
teritorial de execuţie a aceloraşi acţiuni. Aceasta nu reprezintă o reformă definitivă sau
ireversibilă întrucât o competență care a fost deconcentrată, la un moment dat, poate tot
atât de bine, la un alt moment, să fie realeasă şi asumată de nivelul central al statului.

Prin deconcentrare, statul nu-şi împarte puterea sa, ci se aproprie de cetăţeni,

instalând la faţa locului servicii specializate dotate cu o anumită autonomie.

Uneori, însă această deconcentrare se poate transforma în „deconcentralizare”,

prin care să înţelegem situaţia în care o competentă a statului, care rămâne competența
statului, poate fi pusă în aplicare decât în urma eliberării unui aviz din partea aleşilor
locali.

În acest caz nu putem vorbi despre o descentralizare deoarece aleşii locali nu-şi
asumă nici competenta juridică, nici responsabilitatea financiară a acţiunilor avute în
vedere. Nu putem însă afirma că nu este nici o simplă deconcentrare, întrucât avizul
aleşilor nu putea fi cerut şi luat în considerare. Acest caz, puţin particular, vizează mai
mult un obiectiv politic, decât o finalitate tehnică.

În finalul acestei prezentări conceptuale a deconcentrării în raport cu

descentralizarea trebuie să reţinem faptul că cei doi termeni nu trebuie niciodată
confundaţi, deoarece ei sunt antinomici.
 Astfel, descentralizarea presupune o împărţire a puterilor în stat şi colectivităţile
locale, conform unor modalităţi variabile ce depind de tradiţiile istorice ale fiecărei ţări,
în timp ce, prin deconcentrare statul nu-şi împarte puterea sa, ci el se aproprie de cetăţeni,
instalând la faţa locului servicii specializate dotate cu o anumită autonomie.

În fapt, deconcentrarea constă şi în a pune la conducerea fiecărei circumscripţii

administrative a unui reprezentant al puterii centrale şi a-i recunoaşte acestuia o
competență de decizie proprie, cu scopul de a rezolva direct, la bază, anumite activităţi,
ale căror determinări acesta este cel mai în măsură a le cunoaşte.

-12-

Toţi aceşti reprezentanţi, toate autorităţile deconcentrate în circumscripţiile

teritoriale având o putere de decizie limitată, rămân strâns legaţi de autorităţile centrale,
care exercita asupra lor o putere ierarhică, ce le permite să se prevaleze de voinţa lor
asupra subordonaţilor.

Desigur, deconcentrarea este de faţadă dacă nu se aplică principiul încrederii în

acţiunile subordonaţilor, decizia acestora netrebuind pusă întotdeauna la îndoială de către
superiorul ierarhic.

În acelaşi timp, puterea ierarhică este indispensabilă pentru a menţine unitatea de

acţiune a sistemului. Aceasta se exercită prin două mijloace importante: puterea de
instrucţie, care îi permite superiorului ierarhic să intervină pe calea circularelor, a
instrucţiunilor de serviciu, înainte ca inferiorul să fi acţionat, pentru a determina sensul
acţiunii sale; puterea de control şi reformare, care autorizează, în anumite condiţii, că
superiorul să anuleze, să suspende sau să reformeze, chiar şi pe motive de oportunitate,
actele subordonaţilor.

5. AUTONOMIA ADMINISTRATIVĂ

Într-o viziune simplistă, autonomia locală nu reprezintă un regim administrativ; ea

nu cuprinde numai ideea unei autoadministrări, ca în regimul de descentralizare
administrativă, ci şi ideea de autoguvernare, cu atribuţii de legiferare. În literatura
americană de specialitate, acest regim poartă numele de descentralizare politică şi se
întâlneşte în statele federale.

Guvernarea constă în a fixa direcţiile pe care le va urma o ţară în politica

economică, culturală, socială. Guvernarea nu cuprinde însă numai categoria de atribuţii
executive (marile directive ale unui stat), ci şi posibilitatea, dreptul de putere publică de a
edicta normele generale, marile direcţii ale vieţii şi activităţii statului.
 Administrarea constă în dreptul de a decide mijloacele prin care se pot realiza
scopurile generale urmărite de guvern şi de a pune în practică aceste mijloace până la
obţinerea rezultatului.

Aşadar, autoguvernarea locală sau descentralizarea politică reprezintă dreptul

subdiviziunilor teritoriale ale statului de a-şi edicta normele generale şi obiectivele de
conducere, statutele autonome care să indice felul în care se va desfăşura activitatea
proprie a localităţilor.

-13-

Autonomia locală reprezintă nu numai un sistem de organizare administrativă, ci şi

politică.

Aprofundând această chestiune, se poate face o distincţie între două forme de

autonomie, în funcţie de sursa drepturilor de putere publică. Putem distinge autonomia
imperfectă sau relativă care se manifestă când dreptul de decizie al autorităţilor locale
emană, printr-o concesiune din partea statului, în favoarea colectivităţilor locale, cele ce
echivalează cu descentralizarea administrativă şi autonomia perfectă care apare atunci
când dreptul de a edicta norme generale de către autoritatea locală emana de la însăşi
colectivitatea locală. Ea este sinonimă cu guvernarea directă.

Această distincţie însă este greu de realizat, întrucât, şi într-un caz şi în celălalt,
dreptul de putere publică are un conţinut identic, indiferent dacă adunarea populară a
colectivităţilor participa direct la elaborarea normelor obiectivelor sau dacă participă prin
reprezentanţi la aceste decizii.

În ambele cazuri, tot sistemul de organizare politică a statului, fie el unitar sau
federal, este acela care admite existenţa acestor drepturi de putere publică în favoarea
colectivităţilor.

Autonomia locală se îmbină cu deconcentrarea administrativă, în sensul că în

unităţile administrativ-teritoriale există autorităţi administrativ locale, autonome, alese de
colectivităţile locale, care satisfac interesele publice locale, precum şi autorităţi ale
administraţiei teritoriale de stat, deconcentrare la nivelul circumscripţiilor teritoriale, care
exercita, prin delegare, unele atribuţii statele, dar satisfac interese ale colectivităţii locale.

Cartea Europeană defineşte, în art. 3, alin 1, autonomia locală ca fiind dreptul şi

capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi
gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte
importantă a treburilor publice.

Legiuitorul a ţinut să sublinieze în art. 4 din Legea nr. 215/2001 ca autonomia

locală este numai administrativă şi financiară, privind organizarea, funcţionarea,
competentele şi atribuţiile precum şi gestionarea resurselor care aparţin comunei, oraşului
sau judeţului, după caz, fără a putea fi afectat caracterul de stat naţional, unitar şi
indivizibil al României. (art.2, alin 2).

-14-

Statutul autonom al organelor administraţiei publice locale este consacrat prin

art.123 alin (4) din Constituţie şi este reglementat şi prin art.12 din Legea nr.340/2004
privind instituţia prefectului, potrivit cărora, între prefecţi ca reprezentanţi ai Guvernului,
pe de o parte şi consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii
acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

Autonomia organelor administraţiei publice locale este limitată şi de prerogativă

constituţională (art.123, alin 5 din Constituţie) şi legală (art.24, lit.f) şi art. 26 alin (1) din
Legea nr.340/2004 pe care Guvernul o exercită prin prefect, care verifică legalitatea
actelor administrative adoptate sau emise de organele administraţiei publice locale şi
judeţene şi le poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ în cazul în care le
consideră nelegale, actul atacat fiind suspendat de drept.

Este ceea ce în literatura de specialitate este desemnat cu sintagma control de

tutelă, exercitat de prefect asupra actelor administrative adoptate sau emise de organele
administraţiei publice locale cu excepţia actelor de gestiune.

Autonomia locală este circumscrisă de consacrarea principiului subsidiarităţii

potrivit căruia „exercitarea competențelor şi atribuţiilor stabilite prin lege revine
autorităţilor administraţiei publice locale care se găsesc cel mai aproape de cetăţean”(art.
7, alin 1).

CONCLUZII

Centralizarea administrativă reprezintă acel regim administrativ al unui stat în care

autorităţile administraţiei locale şi cele ale administraţiei specializate sunt numite de
administraţia centrală şi sunt dependente direct de acestea.
 Ca urmare, descentralizarea este reversul şi anume, serviciilor publice au la bază
principiul potrivit căruia guvernanţii, de la orice nivel ierarhic îşi realizează mai bine
rolul dacă pot să-şi gestioneze resursele alocate, în mod autonom, deci mai eficient.

Fără mijloace financiare nu există o reală descentralizare, unii autori mergând

până într-acolo încât susţin că libertatea locală-comunală, este o chestiune de
disponibilităţi bugetare.

-15-

Putem sesiza o subdiviziune importantă şi anume deconcentrarea administrativă.

Cerinţele practice au determinat o atenuare a sistemului centralizat, acordându-se unor
servicii şi unor funcţionari publici ai statului dreptul de a soluţiona ei înşişi, în cadrul
circumscripţiilor administrativ-teritoriale, problemele, care nu mai sunt înaintate centrului
spre rezolvare.

Prin deconcentrare administrativă se înţelege transferul unor atribuţii, care revin

structurilor administrativ centrale, unor instituţii din subordine, care funcţionează în
teritoriu. Deconcentrarea administrativă reprezintă deplasarea în teritoriu a unei părţi
importante a activităţii administraţiei publice centrale. Suntem în faţa unei forme
diminuate a sistemului de centralizare.

Puterea de a administra aparţine entităţii centrale (stat, guvern) care organizează

prin externalizări de sarcini şi construirea de competente distincte unor entităţi
subordonate.

Se renunţa astfel la unicitatea competenței de a administra, intuindu-se mai multe

entităţi care să exercite, într-un sistem ierarhizat, aceeaşi putere administrativă. Ierarhia
competentelor administrative este stabilită de către autoritatea administrativă centrală, în
temeiul legii.
 -16-

BIBLIOGRAFIE:

- Drept administrativ I. Ioan Santai, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012;

- Drept administrativ, Verginia Vedinas Editura Universul Juridic Ianuarie 2012;

- Drept administrativ: Ovidiu Podaru, Editura Hamangiu Martie 2012;

- Inalienabilitatea şi imprescriptibilitatea domeniului public în dreptul roman şi în

dreptul francez, Alexandru-Sorin Ciobanu, Editura Universul Juridic, Iunie 2012;

- Drept administrativ: Alexandru-Sorin Ciobanu, Editura Universul Juridic, Mai 2012 ;

- Dezvoltarea capacitaţii administrative, Vasile Tabară, Editura C.H. Beck, Mai 2012 ;

- Administraţie publică, Nicoleta Miulescu Editura Universul Juridic, Mai 2012;

- Serviciile de utilitate publică, Oliviu Puie Editura Universul Juridic, Mai 2012;

- Drept administrativ. Editia a VI-a revăzută şi actualizată, Verginia Vedinaş Editura

Universul Juridic, Mai 2011;

- Drept administrativ. Volumul II. Dreptul administrative al bunurilor, Ovidiu Podaru,

Editura Hamangiu, Decembrie 2011;

- Ioan Alexandru, Democrația utopie și/sau realitate, Editura Universul Juridic, București
2013

- Ioan Alexandru, Criza Administrației, Editura All Beck. , București, 2001.

- Ioan Alexandru, Tratat de Administrație Publică, Editura Universul Juridic, Bucurețti,
2008.

- Ioan Alexandru, Ştiinţa administraţiei. Editura Economică, Bucureşti, 2001

- Ioan Alexandru ,Consideraţii privind necesitatea modernizării administraţiei, Revista de

Drept Public, nr. 2, 2007;

-17-