Sunteți pe pagina 1din 22

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE


PUBLICĂ
SPECIALIZAREA MASTER: MANAGEMENT ŞI ADMINISTRAŢIE
EUROPEANĂ

PROIECT

CONTABILITATE CREATIVA

PROF. UNIV. HLACIUC ELENA


Studente an I,

Gavrilean Oana

Zăgrean Carmen

1
Cuprins

I. Cadrul teoretic

1. Reglementările legale privind procedura de faliment a unei entităţi.

1.1. Descrierea procedurii

1.2. Deschiderea procedurii şi primele măsuri.

2. Etapele falimentului

3. Diferenţe privind insolvenţa şi falimentul

4. Simptomele falimentului unei firme –Descrierea (analiza principalilor indicatori)

II. Studiul de caz

2.1. Descrierea (scurt istoric) societăţii aflate în situaţia de faliment şi a activitate de bază.

2.2. Cauzele falimentului ”S.C. Nicoli prod srl”

2.3. Consecinţele şi efectele falimentului

2.4. Tehnici de contabilitate creativă care ar fi putut preveni falimentul “S.C. Nicoli prod
srl”.

2
I. Cadrul teoretic privind falimentul
1. Reglementările legale privind procedura de faliment a unei entităţi

Din punct de vedere etimologic, denumirea de procedura a falimentului derivă din <faillir>,
cuvânt care înseamnă în limba franceză< a eşua>. Reorganizarea judiciară şi falimentul reprezintă o
instituţie juridică complexă de drept comercial (fiind aplicabilă exclusiv comercianţilor), care, pe de
o parte, se referă la starea şi capacitatea persoanelor, iar pe de altă parte, se referă direct la bunurile
acestor persoane, asupra cărora instituie un regim de indisponibilizare şi le afectează scopului
procedurii, fie de redresare, fie de lichidare a activului în vederea acoperirii pasivului.
Reglementările legale specifice procedurii falimentului se găsesc în Legea 85/2006 privind
procedura Insolvenţei, publicată în M.O. nr 359 din 21.04.2006 şi Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr 86/ 2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, publicată în M.O.
nr. 944 din 22.11.2007. De aemenea importante sunt modificările şi completările suferite de aceste
legi.
Acestea sunt: Legea 169/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 85/2006 privind
procedura insolventei. Lege nr. 169/2010Legea 85/2010 pentru modificarea si completarea OUG
86/2006 privind organizarea activitatii practicienilor in insolventa. Lege nr. 85/2010
OG 1/2010 privind modificarea termenului pentru infiintarea sectiilor de insolventa. Ordonanta nr.
1/2010,OUG nr. 173/2008, ordonanta de urgenta pentru modificarea si completarea Legii nr.
85/2006 privind procedura insolventei,Ordin nr. 1537/2008 pentru aprobarea Deciziei Comisiei de
proceduri fiscale nr. 1/2008.
Participanţii la procedura falimentului sunt: societăţi comerciale, societăţi cooperative,
organizaţiicooperatiste, societăţii agricole, grupuri de interes economic, orice altă persoană
juridică de interes privat, care desfăşoară şi activităţi economice.
Instanţele judecătoreşti competente sunt tribunalele în a căror raza teritorială îşi au sediul
debitorii, iar în cadrul acestor instituţii se distinge judecătorul sindic a cărui atribuţii sunt limitate la
controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele
şi cererile de natură judiciară aferente procedurii falimentului (insolvenţă).
Orice legislaţie privind falimentul şi procedura insolvenţei încearcă să realizeze un echilibru
intre protecţia drepturilor creditorilor si a celorlalte părţi interesate, pe de o parte, şi evitarea
lichidării premature a unor afaceri viabile, pe de altă parte.
Tendinţa pe plan european şi pe plan internaţional este de a modifica legislaţia privitoare la
proccedura insolvenţei şi de faliment, în sensul încurajării procesului de reorganizare judiciară. În
România, atât legislaţia cât şi practica judiciară s-au înscris într-o direcţie opusă, în sensul că
procedra de lichidare era favorizată faţă de procedura de reorganizare. Prin procedura de lichidare
sunt înlăturaţi de pe piaţă comercianţii necompetitivi care datorită conjuncturii sau datorită
propriilor carenţe manageriale nu reuşesc să desfăşoare o activitate lucrativă.

3
1.1. Descrierea procedurii

Referitor la procedura Falimentului, aceasta este declanşată de către Judecătorul sindic în unul
din următoarele cazuri:
→ debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
→ debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de deschidere a
procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul
sindic;
→ nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare, sau
nici unul din planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
→ debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul
propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
→ obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin
planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi
averii sale;
→ a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune intrarea debitorului în
faliment.
Prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment, Judecătorul sindic va pronunţa
dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune, totodată, şi o serie de măsuri.
Cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, lichidarea va începe de îndată după finalizarea
inventarierii bunurilor din averea debitorului de către lichidator.
Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul
Judecătorului sindic, iar creanţele vor fi plătite într-o anumită ordine (prevăzută în articolul 123 din
legea 85/ 2006 privind procedura insolventei).
Judecătorul-sindic va fi numit de către preşedintele instanţei care aplică procedura
reorganizării judiciare şi falimentului dintre judecătorii desemnaţi ca judecători sindici în temeiul
art.47 din Legea nr.304/20041 privind organizarea judiciară, republicată şi va exercita atribuţiile
prevăzute în art.11 din Legea nr.64/1995.
Principalele atribuţii ce-i revin judecătorului-sindic, potrivit legii, sunt:
a) darea hotărârii de deschidere a procedurii;
b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru
începerea procedurii;
c) desemnarea administratorului sau a lichidatorului, stabilirea atribuţiilor acestora, controlul
asupra activităţii lor şi, dacă este cazul, înlocuirea lor. Desemnarea are caracter provizoriu până la
prima adunare a creditorilor, care poate decide menţinerea sau schimbarea administratorului ori a
lichidatorului numit de judecătorul sindic. Pentru desemnarea provizorie, judecătorul sindic ţine
cont de eventuale cereri ale creditorilor petenţi şi poate respinge aceste cereri numai motivat2;
d) judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;
e) judecarea acţiunilor introduse de administrator sau de lichidator pentru anularea unor
transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;
f) judecarea contestaţiilor debitorului ori ale creditorilor împotriva măsurilor luate de
administrator sau de lichidator;
g) confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după votarea lui de către
creditori;
h) hotărârea de a se continua activitatea debitorului, în caz de reorganizare;
i) soluţionarea obiecţiilor la rapoartele administratorului sau lichidatorului3;

1
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost republicată în M.Of. nr. 827/13.09.2005. Art.47 din
actuala numerotare a Legii nr.304/2004 îi corespunde art.50 din numerotarea iniţială a Legii nr.304/2004, publicată în
M.Of. nr.576/29.06.2004.
2
Prevederea a fost modificată prin Legea nr.249/2005 (M.Of. nr. 678/22.07.2005).
3
Prevederea a fost modificată prin Legea nr.249/2005 (M.Of. nr. 678/22.07.2005).
4
j) autentificarea actelor juridice încheiate de lichidator, pentru a căror validitate este necesară
forma autentică;
k) darea hotărârii de închidere a procedurii.
Administratorul este practicianul în reorganizare şi lichidare desemnat de judecătorul sindic
prin sentinţa de deschidere a procedurii sau angajat de creditorii ce deţin cel puţin 50% din valoarea
totală a creanţelor în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, care va exercita competenţele
prevăzute de lege, în vederea instrumentării procedurii de reorganizare judiciară a debitorului aflat
în stare de insolvenţă.
Dacă administratorul a fost desemnat de către judecătorul sindic prin hotărârea de deschidere a
procedurii, iar creditorii au hotărât în adunarea creditorilor angajarea unui administrator, atunci
judecătorul sindic va dispune prin încheiere numirea administratorului angajat de către creditori şi
încetarea atribuţiilor administratorului desemnat iniţial.
Indiferent dacă administratorul va fi desemnat de judecătorul sindic sau dacă va fi angajat de
către creditori, acesta va trebui să îndeplinească – cumulativ – următoarele condiţii:
- să fie contabil autorizat, expert contabil, licenţiat în studii economice sau în drept ori inginer
şi să aibă cel puţin 5 ani de activitate practică – economică sau juridică.
- să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege pentru a avea calitatea de findator, administrator,
director, cenzor sau reprezentant al unei societăţi comerciale, potrivit art. 6 alin. (2) şi art. 138 din
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată.
- înainte de desemnarea sa administratorul trebuie să facă dovada că este asigurat pentru
răspundere profesională, prin subscrierea unei poliţe de asigurare valabile care să acopere
eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuţiilor sale. Riscul asigurat trebuie să reprezinte
consecinţa activităţii administratorului pe perioada exercitării calităţii sale.
- este membru al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Restructurare şi Lichidare.
Principalele atribuţii ale administratorului, potrivit art.24 din Legea nr.64/1995 sunt:
a) examinarea activităţii debitorului în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport
amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu
menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, precum şi asupra posibilităţii reale de
reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi
supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea
depăşi 60 de zile de la desemnarea administratorului;
b) întocmirea actelor prevăzute la art. 33 alin. (1), în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit
obligaţia respectivă înăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea, corectarea şi completarea
informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
c) elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de cuprinsul
raportului menţionat la lit. a) şi în condiţiile şi termenele prevăzute la art. 91;
d) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
e) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, cu precizarea expresă, în
acest caz, a atribuţiilor sale şi a condiţiilor de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;
f) stabilirea datelor şedinţelor adunării creditorilor;
g) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni
comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a
prejudicia drepturile creditorilor;
h) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru
conservarea lor;
i) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în
averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative;
j) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
k) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea;
l) urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de
bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii;
5
m) cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii, descărcarea de
datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale;
n) sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de
către acesta;
o) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic, cu excepţia celor
prevăzute de lege în competenţa exclusivă a acestuia.
În final procedura falimentului va fi închisă prin sentinţa.
1.2. Deschiderea procedurii şi primele măsuri

Dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, judecătorul – sindic va decide intrarea în procedura
falimentului a debitorului insolvent.
Prin procedura falimentului se înţelege dizolvarea şi lichidarea în cazul persoanelor juridice şi
lichidarea averii în cazul persoanelor fizice.
Astfel art. 107 alin. (1) din lege prevede că judecătorul – sindic va decide prin sentinţă sau,
după caz, prin încheiere, în condiţiile art. 32, intrarea în faliment în următoarele cazuri:
A. a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată. Dacă sunt îndeplinite
cerinţele legale stabilite pentru procedura simplificată şi debitorul îşi declară intenţia de a intra în
această procedură, judecătorul – sindic va hotărî intrarea debitorului insolvent în procedura
falimentului.
b) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de deschidere
a procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul-
sindic. În această situaţie judecătorul - sindic hotărăşte intrarea în procedura falimentului.
c) nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare,
în condiţiile prevăzute la art. 94, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi
confirmat;. Cu alte cuvinte, în lipsa propunerii unui plan de reorganizare de către persoanele
îndreptăţite să propună un astfel de plan, sau planul de reorganizare propus nu a fost acceptat sau
confirmat, judecătorul – sindic va decide intrarea debitorului insolvent în procedura falimentului.
B. debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori
planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat. De precizat că simpla declaraţie a
debitorului ca doreşte aplicarea procedurii reorganizării, nu este suficientă dacă acesta nu propune şi
depune un plan de reorganizare. Aceeaşi este situaţia în cazul în care debitorul a propus un plan de
reorganizare dar acest plan nu a fost acceptat şi confirmat.
C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin
planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi
averii sale. De precizat că nu orice neîndeplinire a sarcinilor cuprinse în planul de reorganizare duce
la aplicarea procedurii de faliment, pentru simplul motiv că sunt situaţii când, deşi sunt încălcate
anumite sarcini cuprinse în plan, debitorul înregistrează rezultate financiare pozitive care pot
acoperi creanţele sale. Dar, daca pe perioada executării planului de reorganizare sunt înregistrate
pierderi ale averii debitorului, se impune intrarea în procedura falimentului.
D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea
debitorului în faliment, potrivit art. 54 alin. (5) din legea 85 /2006 care spune: dacă este aprobat
raportul administratorului judiciar de intrare în procedura simplificată, judecătorul-sindic va decide,
prin aceeaşi sentinţă, intrarea în faliment a debitorului sau art. 60 alin. (3), din legea 85 /2006 care
spune că în cazul aprobării de către adunarea generală a creditorilor a propunerii administratorului
judiciar de intrare a debitorului în faliment, judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă, intrarea în
faliment a debitorului.
În ceea ce priveşte măsurile pe care judecătorul sindic poate să le ia în această fază
procedurală, art. 107 alin. (2) din lege reglementează conţinutul hotărârii de intrare în procedura
falimentului. Astfel, prin hotărârea prn care se decide intrarea în faliment, judecătorul – sindic va
pronunţa dizolvarea societăţii debitor şi va dispune următoarele măsuri:
a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;

6
b) în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, precum şi stabilirea
atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia, în conformitate cu criteriile aprobate prin legea de organizare
a profesiei.@
c) în cazul procedurii simplificate, confirmarea, în calitate de lichidator al administratorului
judiciar, desemnat conform art. 19 alin. (2) sau art. 34, după caz;
d) termenul maxim de la intrarea în faliment în cadrul procedurii generale, de predare a gestiunii
averii de la debitor/administratorul judiciar către lichidator, împreună cu lista actelor şi
operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii menţionate la art. 46 alin. (2);
e) întocmirea de către administratorul judiciar şi predarea către lichidator, în termen de maximum
10 zile de la intrarea în faliment, în cadrul procedurii generale, a unei liste cuprinzând numele şi
adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute
după deschiderea procedurii;
f) notificarea intrării în faliment.
De remarcat că legiuitorul prevede că in cazul intrării în faliment, încheierea sau, după caz,
sentinţa va indica şi termenele prevăzute la art.108 lin.(2) sau, după caz, la art. 109 alin. (2) din
lege. Astfel, art. 108 alin. (2) prevede un termen de 45 zile de la data intrării în faliment, iar art. 109
alin (2) din lege prevede un termen de 5 zile de la data intrării în procedura de faliment.
Art. 107 alin. (4) din lege reglementează regimul juridic al creanţelor născute între data
deschiderii procedurii insolvenţei şi data intrării în faliment. Astfel, după intrarea în faliment în
procedura generală, dispoziţiile art. 62 – 76 vor fi aplicate, dacă este necesar, în mod corespunzător,
în ceea ce proveşte creanţele născute între data deschiderii procedurii şi data întrării în faliment,
precum şi procedura de admitere a acestora.
Mai mult, debitorii intraţi în procedura falimentului îşi acoperă pierderile anuale, stabilite
prin declaraţia de impozit pe profit, din profiturile impozabile obţinute în toată perioada, până la
închiderea procedurii falimentului.
Intrarea în faliment în procedura generală
În cazul intrării în faliment în procedura generală, lichidatorul va trimite o notificare tuturor
creditorilor menţionaţi în lista depusă sau de către administratorul judiciar, menţionată la art. 107
alin. (2) din lege, debitorului şi oficiului registrului său, dupa caz, registrului societăţilor agricole
unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii. Lista depusă de debitor cuprinde
numele şi adresele creditorilor, inclusiv toate creanţele acestora la data intrării in procedura
falimentului, cu indicarea celor care s-au născut după data deschiderii procedurii. Dacă creditorii cu
sediul sau domiciliul în străinătate au reprezentat în ţară, notificarea va fi trimisă reprezentantului
din ţară.
În ceea ce priveşte cuprinsul notificării art.108 alin (2) din lege prevede că o notificare
trebuie să prevadă:
a) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor menţionate asupra averii
debitorului, inclusiv cele bugetare, născute la data procedurii sau după caz, al căror cuantum a fost
modificat faţă de tabelul definitiv de creanţe sau faţă de programul de plată din planul de
reorganizare, ca urmare a plăţilor facute după deschiderea procedurii,, în vederea întocmirii
tabelului suplimentar, care va fi de maximum 45 de zile de la data intrării în faliment, precum şi
cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată valabilă;
b) termenul de verificare a creanţelor asupra averii debitorului, inclusiv cele bugetare, născute la
data procedurii sau după caz, al căror cuantum a fost modificat faţă de tabelul definitiv de creaţe
sauu faţă de de programul de plată din planul de reorganizare ca urmare a plăţilor făcute după
deschiderea procedurii de întocmire, afişare şi comunicare a tabelului suplimentar al acestora, care
nu va depăşi 30 de zile de la expirarea termenului de 45 de zile de la data intrării în procedura
falimentului;
c) termenul de depunere la tribunal a contestaţiilor, care va fi de cel puţin 10 zile înainte de data
stabilită prin încheierea de intrare în faliment, pentru definitivarea tabelului definitiv consolidat de
creanţe;

7
d) termenul de întocmire a tabelului definitiv consolidat, care nu va depăşi 30 de zile de la
expirarea termenului de 45 de zile de la data intrării în procedura de faliment. [ractica a stabilit că
termenul de 30 de zile curge la data când creditorul a luat cunoştinţă de notificarea trimisă.
Toate creanţele asupra averii debitorului, inclusiv cele bugetare, născute la data procedurii
sau după caz, al căror cuantum a fost modificat faţă de tabelul definitiv de creanţe sau faţă de
programul de plată din planul de reorganizare, ca urmarea a plăţilor facute dupa deschiderea
procedurii, vor fi supuse verificării.
Nu sunt supuse verificării creanţele admise în tabelul definitiv de creanţe în condiţiile art 74.
alin. (2) din lege. Titularii acestor creanţe vor putea să formuleze contestaţii cu privire la creanţele
şi drepturile de preferinţă trecute de lichidator în tabelul preliminar prevăzut la art. 108 alin. (2) b)
din lege.
Trebuie precizat că tabelul definitiv consolidat va cuprinde totalitatea creanţelor admise
împotriva averii debitorului, existent la data intrării în procedura falimentului, cu respectarea
dispoziţiilor art 110 din lege,( î n cazul intrării în faliment după confirmarea unui plan de
reorganizare, titularii creanţelor participă la distribuiri cu valoarea acestora, astfel cum au fost
prezentate în planul confirmat, mai puţin cota încasată în cursul reorganizării).
Titularii de creanţe născute după deschiderea procedurii, care nu depun cererea de admitere a
creanţelor în termenul de 30 de zile de la expirarea termenului de 45 de zile de la data intrării în
faliment, li se aplica, in mod corespunzător, prevederile art. 76 din lege. Astfel, titularul unei
creanţe care încalcă termenul menţionat mai sus este decăzut, conform prevederilor art. 76 din lege,
din următoarele drepturi:
a) dreptul de a participa şi de a vota în cadrul adunării generale a creditorilor;
b) dreptul de a participa la distribuirea de sume în cadrul procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului;
c) dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu
răspundere nelimitată a persoanei juridice debitor, ulterior deschiderii procedurii, sub rezerva ca
debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit
răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori de transferuri frauduloase.
Orice parte interesată, va putea invoca pe cale de acţiune sau de excepţie, decăderea
creditorului din drepturile menţionate mai sus.
Intrarea în faliment în procedura simplificată
Art. 109 alin. (1) din lege prevede că în cazul intrării în faliment prin procedura simplificată,
lichidatorul va trimite o notificare privind intrarea în procedura falimentului şi, în cazul debitorului
persoană juridică, ridicarea dreptului de administrare şi dizolvarea acestuia, tuturor creditorilor
notificaţi conform art. 61, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului
societăţilor agricole ori registrului asociaţiilor şi fundaţiilor în care debitorul este înmatriculat,
pentru efectuarea menţiunii.
În cazul în care este justificată majorarea, în sensul art. 62 alin. (2), a termenelor de afişare a
tabelului preliminar de creanţe, prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. c), şi de definitivare a tabelului de
creanţe, prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. d), noile termene astfel fixate vor fi notificate creditorilor.
Cu alte cuvinte, odată cu intrarea debitorului în procedura simplificată de faliment,
lichidatorul va proceda în mod corespunzător la comunicarea notificărilor, conform art. 61 din lege,
către creditori, debitor, şi oficiul registrului comerţului, registrul societăţilor agricole sau alte
registre, cu respectarea prevederilor art. 62 alin. (2) din lege.
Totodată, în ipoteza în care debitorul şi-a continuat activitatea până la intrarea în procedura
simplificată, conform art. 54 alin. (5) din lege, lichidatorul va proceda şi la notificarea creditorilor
titulari de creanţe născute în perioada de observaţie, înregistrând creanţele acestora în tabelul
preliminar de creanţe.
Notificările adresate creditorilor vor cuprinde menţiuni referitoare la intrarea debitorului în
procedura simplificată de faliment, la ridicarea ex lege a dreptului său de administrare, precum şi a
dizolvării acestuia, în cazul debitorilor persoane juridice. Spre deosebire de notificările prevăzute la
art. 61 alin. (1) din lege, cele prevăzute la art. 109 alin. (1) şi (2) vor fi comunicate, de către
8
lichidator, indiferent dacă procedura a fost declanşată la solicitarea creditorilor sau a debitorului
însuşi.
În conformitate cu prevederile art. 109 alin.. (1) şi (2) din lege particularitatea acestor
notificări constă, pe de o parte, în precizarea expresă, de către lechidator, a necesităţii prelungirii, în
baza art. 62 alin (2), a termenelor prevăzute la art. 62 alin. (1) lit. c) şi d) din lege, respectiv a
termenelor de întocmire şi afişare a tabelului preliminar de creanţe, precum şi cel de definitivare a
tabelului astfel întocmit.
Precizarea mai sus arătată va fi facută de către lichidator în ipoteza în care, ulterior
deschiderii procedurii generale la cererea creditorilor, în perioada de observaţie administratorul
judiciar desemnat a comunicat notificările specifice procedurii simplificate, în considerarea
termenelor reduse la jumatate faţă de procedura generală. Odată cu intrarea debitorului în procedura
simplificată de faliment, prelungirea acestor termene se dovedeşte a fi mai mult decât necesară.
Astfel, în funcţie de stadiul procedurii, notificarea va cuprinde şi menţiuni cu privire la
necesitatea prelungirii cu maximum 15 zile a termenelor comunicate anterior, în cadrul perioadei
de observaţie.
În cazul în care, în cursul perioadei de observaţie, debitorul şi-a continuat activitatea
curentă, lichidatorul va notifica,în termen de 5 zile de la data intrării în procedura de faliment,
creditorii deţinând creanţe asupra debitorului născute în perioada de observaţie, cu privire la
posibilitatea înscrierii de către aceştia, înn termen de 10 zile de la primirea notificarii, a cererilor lor
de creanţe.
Având în vedere că în cadrul procedurii simplificate de faliment nu se întocmesc tabele
suplimentare, preliminare şi definitive si nici tabele consolidate, notificările adresate creditorilor vor
cuprinde şi aceste menţiuni.
În ceea ce priveşte notificările adresate debitorului şi ogiciului registrului comerţului, sau,
după caz, registrului societăţilor agricole, acestea au rolul încunoştiinţării părţilor şi persoanelor
interesate despre noua situaţie juridică a debitorului şi a efectuării menţiunilor în mod
corespunzător. Toate notificările vor cuprinde în mod corespunzător datele complete referitoare la
încheierea sau sentinţa comercială prin care a fost deschisă procedura simplificată, precum şi
numărul dosarului aflat pe rolul tribunalului şi numele, denumirea practicianului în insolvenţă
desemnat în vederea administrării procedurii.
Vor fi supuse verificării toate creanţele asupra averii debitorului, inclusiv cele bugetare,
născute dupa data deschiderii procedurii.
Titularii creanţelor născute după deschiderea procedurii, care nu depun cererea de admitere
a creanţelor în termenul prevăzut la art. 109 alin. (2) din lege, li se aplică, în mod corespunzător,
prevederile art. 76 din lege. Astfel titularul unor astfel de creanţe este decăzut, în ceea ce priveşte
creanţa respectivă, din următoarele drepturi:
a) dreptul de a participa şi de a vota în cadrul adunării generale a creditorilor;
b) dreptul de a participa la distribuirile de sume în cadrul falimentului;
c) dreptul de a-şi realiza creanţele înmpotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu
raspundere nelimitată si persoanei juridice debitor, ulterior închiderii procedurii, sub rezervă ca
debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit
răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.
Decăderea creditorilor va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de
acţiune sau excepţie.
Intrarea în procedura falimentului după confirmarea unui plan de reorganizare
În cazul intrării în procedura falimentului, după confirmarea unui plan de reorganizare,
titularii creanţelor participă la distribuiri cu valoarea acestora, astfel cum au fost prezentate în
planul de reorganizare confirmat, mai puţin cota încasată în cursul procedurii de reorganizare
judiciară.
Garanţiile reale şi personale constituite pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin planul
de reorganizare rămân valabile în favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate acestora
potrivit planului de reorganizare.
9
Sumele încasate de către creditori pe timpul reorganizarii nu sunt supuse restituirii după
intrarea în procedura falimentului. Actele cu titlu gratuit, efectuate între data confirmării planului
de reorganizare si intrarea în faliment sunt nule. Nulitatea în acest caz este absoluta şi nu poate să
fie acoperită în nici un fel.
Celelalte acte efectuate de debitor între momentul confirmării planului de reorganizare şi
acela al intrării în procedura falimentului, sunt prezumate ca fiind în frauda creditorilor şi vor fi
anulate cu următoarele excepţii: a) actele făcute cu respectarea dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (2)
din lege; b) cele permise expres de către planul de reorganizare; c) cele cu privire la care
cocontractantul debitorului dovedeşte buna sa credinţă la momentul încheierii actului.

2. Etapele falimentului

Procedura falimentului parcurge urmatoarele etape:

a) Luarea primelor masuri:


- ridicarea drepturilor debitorului de a-si administra averea;
- sigilarea bunurilor care fac parte din averea debitorului;
- inventarierea acestor bunuri;
- luarea masurilor de conservare a bunurilor;
- vanzarea unor bunuri;
- blocarea depozitelor bancare;
- inscrieri sau inregistrari in registrele de publicitate imobiliara.
b) Stabilirea masei pasive:
- intocmirea listei creditorilor, a listei bunurilor debitorului si a contului de
profit si pierderi pe anul anterior depunerii cererii;
- verificarea creantelor si intocmirea tabelelor de creante;
- intocmirea de catre lichidator a tabelului preliminar al tuturor obligatiilor
debitorului;
- solutionarea de catre judecatorul-sindic a contestatiilor;
- intocmirea si afisarea tabelului definitiv al obligatiilor debitorului.
c) Efectuarea lichidarii:
- vanzarea bunurilor debitorului la licitatie sau direct, cat mai avantajos si cat mai repede, la timpul
potrivit si la pretul maxim;
- evaluarea bunurilor prin expert;
- publicitatea vanzarilor;
- incasarea veniturilor rezultate din administrarea bunurilor debitorului;
- depunerea sumelor obtinute din vanzari;
- plata taxelor, a timbrelor si a tuturor cheltuielilor aferente vanzarii bunurilor, inclusiv cheltuielile
necesare pentru conservarea si administrarea acestor bunuri, precum si plata retributiilor
persoanelor angajate in conditiile art.22 din lege;
- plata creditorilor care au garantii reale.
d) Distribuirea sumelor presupune:
- intocmirea de catre lichidator a raportului si a planului de distribuire si notificarea acestora catre
creditori;
- solutionarea de catre judecatorul-sindic a obiectiilor la raport si la plan;
- acoperirea cheltuielilor aferente procedurii de lichidare si plata creantelor in ordinea stabilita de
lege;

10
- consemnarea unor sume pentru plata ulterioara a unor creante;
- rezolvarea contestatiilor cu privire la creante;
- intocmirea raportului final si a bilantului de catre lichidator, solutionarea obiectiilor la acestea si
aprobarea lor de catre judecatorul-sindic;
- distribuirea finala a fondurilor debitorului.
e) Inchiderea lichidarii, la cererea lichidatorului, printr-o hotarare a judecatorului sindic.

3. Diferenţe privind insolvenţa şi falimentul

Prin insolventa se intelege acea stare a patrimoniului debitorului, caracterizata prin incapacitatea
vadita de plata a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Scopul legii este instituirea unei
proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa, fie prin reorganizarea
activitatii acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui pana la stingerea pasivului, fie prin
faliment. Potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, insolvenţa constituie starea
patrimoniului unei entităţi debitoare aflate în dificultate prin insuficienţa fondurilor băneşti necesare
pentru achitarea datoriilor exigibile la scadenţă, în acest sens fiind necesară o distincţie între
conceptul de insolvenţa şi conceptul de insolvabilitate. Starea de dificultate financiară a unei entităţi
poate fi considerată o stare premergătoare falimentului în măsura în care apare incapacitatea
entităţii de onorare a obligaţiilor provenite din operaţii curente sau din angajamente anterioare
ajunse la termen care îi pot afecta continuitatea activităţii.
Insolvenţa şi implicit falimentul sunt consecinţa unui grad de îndatorare ridicat si a unui grad
de solvabilitate relativ redus şi depind de o serie de factori specifici sectorului de activitate, entităţii
sau mediului economic, care pot aduce entitatea în stare de dificultate din punct de vedere
economic, financiar, juridic si social-politic, ceea ce o obligă la intrarea în procedura de
reorganizare judiciară.
Riscul de faliment (insolvabilitate) exprimă posibilitatea de apariţie a incapacităţii de onorare a
tuturor obligaţiilor scadente ca urmare a încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare şi neacoperite
care au epuizat integral capitalurile proprii. Partea neacoperită rămâne exclusiv în sarcina
creditorilor si afectează averea proprietarilor prin diminuarea până la valori negative a situaţiei nete,
ceea ce constituie riscul de insolvabilitate asumat.

4. Simptomele falimentului unei firme –Descrierea (analiza principalilor indicatori)

Într-un moment în care cuvintele insolvenţă, faliment sunt pe primele pagini ale tuturor
ziarelor şi revistelor din întreaga lume, fie ele tabloide sau specializate în finanţe, ne punem
întrebarea dacă managerii români sunt pregătiţi să dea un diagnostic afacerii lor pentru a putea lua
măsuri din timp, pentru a evita gaura neagră a economiei. Fie că vorbim despre falimentul unei
firme corporatiste sau al prăvăliei din colţ, singura diferenţă între cele două este cea rezultată din
amplitudinea undei de şoc care urmează căderii. Cu cât este mai mare entitatea care dă faliment cu
atât mai multe întreprinderi sunt atrase în vârtejul prăbuşirii acesteia. Deşi efectele falimentelor sunt
direct proporţionale cu dimensiunea companiilor, cauzele care conduc către eşec sunt de cele mai
multe ori aceleaşi. Oricât de complicat ar suna teoriile şi indicatorii care ilustrează modul de
funcţionare al pieţelor economice de astăzi, sursa eşecurilor financiare se poate rezuma în câteva
cuvinte care nu sunt străine nimănui: lăcomie, iresponsabilitate, management precar, slaba
capitalizare, vulnerabilitate crescută la şocurile financiare de tipul celor existente în prezent, lipsa
prognozelor, educaţia asociaţilor firmelor de a nu mai risca în prezent banii personali retraşi din
firme prin diverse mijloace, în vremuri însorite de boom economic, pentru a redresa firma.
Mediul actual de afaceri îl putem asemăna cu o mare petrecere, unde totul este permis, dar
care se poate termina rău.
Revenind la simptomele stării de falimet, managerii pot utiliza o serie de indicatori care pot fi
semnale de alarmă pentru apariţia riscului de faliment al firmei.
11
Mangerul poate începe această analiză cu evaluarea indicatorilor de lichiditate care măsoară
capacitatea societăţii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt, pentru realizarea calculelor fiind
utilizate activele circulante (cele mai lichide; cash în bancă şi casă, creanţe, stocuri) şi datoriile cu o
scadenţă mai mică de un an, datele necesare se regasesc în bilanţul contabil;
a. Lichiditatea generală/curentă (Current Ratio)=Active circulante/Datorii curente (<1 an);
acest indicator trebuie să aibă valori mai mari de 1, adică lichidităţile generate de cash-ul din
conturi şi casă, de recuperarea creanţelor şi de valorificarea stocurilor să acopere datoriile curente.
b. Ciclul de conversie a numerarului ( CCC-cash conversion cycle). Se calculează după
formula durata de rotaţie a stocurilor + durata de recuperare a creanţelor durata de plată a
furnizorilor. Evident, orice companie tinde către un ciclu de conversie a numerarului cât mai mic,
idealul fiind ca banii către furnizori să fie plătiţi chiar în ziua în care clienţii îşi plătesc la rândul lor
datoriile (CCC=0). Un ciclu de conversie mai mic are ca rezultat o nevoie mai mică de finanţare a
cheltuielilor curente prin intermediul creditelor bancare, iar de aici cheltuieli mai mici cu dobânzile
şi o stabilitate mai mare a afacerii. Însă un ciclu de conversie a numerarului mare, rezultat dintr-o
rotaţie greoaie a stocurilor (stocaj mare rezultat a scăderii vânzărilor), o perioadă mare de încasare a
creanţelor de la clienţi şi o perioadă redusă în care furnizorii devin scadenţi la plată), poate avea ca
şi consecinţă lipsa de lichidităţi şi intrarea în incapacitate de plată.
c. Fondul de rulment mai este denumit şi capitalul de lucru net (Net Working Capital =
NWC), acesta reprezentând sursa permanentă de finanţare a întreprinderii. Pe baza bilanţului,
fondul de rulment se poate determina ca diferenţa dintre activele circulante şi datoriile pe termen
scurt. Din punct de vedere al gestiunii financiare, fondul de rulment defineşte, pe de o parte, marja
de securitate sau de siguranţă privind finanţarea activelor circulante, iar pe de altă parte, cota de
autonomie financiară. Atunci când FR < 0, fondul de rulment negativ se traduce prin faptul că o
parte a datoriilor pe termen scurt au fost utilizate pentru procurarea de active imobilizate; această
stare defineşte o abatere de la echilibrul financiar.
Indicatorii de risc/datorii prin determinarea Solvabilităţtii patrimoniale care este reversul
insolvabilităţii şi reprezintă aptitudinea agentului economic de-a ‘învinge ‘ riscul de faliment,
adică de a-şi onora obligaţiile la timp, orice perturbare a plăţilor putând determina prejudicii. De
aceea, menţinerea solvabilităţii pe termen lung reprezintă o condiţie esenţială a existenţei agentului
economic. Indicatorul se determină prin raportul capitalurilor proprii la total pasiv, o valoare de sub
15% a capitalurilor proprii în total pasiv este periculoasă pentru apariţia riscului de falimet .
Gradul de îndatorare (Datorii totale/ Active totale)x 100, evidenţiaza limita până la care
societatea îşi finanţează activitatea din alte surse decât cele proprii (credite, datorii la stat şi
furnizori).
Indicatorul este inversul solvabilităţii patrimoniale, suma rezultatelor celor doi indicatori
trebuind să fie 100%. În condiţii normale de activitate gradul de îndatorare trebuie să se situeze în
jur de 50%. O limită sub 30% indică o rezervă în apelarea la credite şi împrumuturi iar peste 80% o
dependenţa de credite, situaţie alarmantă.
Indicatorii de activitate (de gestiune) sunt indicatorii care relevă eficienţa cu care o societate îşi
utilizează activele, prin determinarea rotaţiei stocurilor, a clienţilor, furnizorilor şi a activelor
imobilizate prin cifra de afaceri.
Indicatorii de profitabilitate oferă informaţii despre eficienţa cu care o societate îşi utilizează
resursele pentru a genera profit. Obţinerea de profit pe termen lung este vitală atât pentru
supravieţuirea companiei, cât şi pentru beneficiile aduse acţionarilor sau asociaţilor. Rentabilitatea
financiară, în opinia multor economişti este cel mai important indicator de măsurare a
performanţelor unei companii reprezentând rentabilitatea capitalurilor proprii (ROE - return on
equity. Indicatorul este calculat ca raport între profitul net obţinut de companie şi capitalurile
proprii, acestea din urmă reprezentând practic contribuţia acţionarilor la finanţarea afacerii. O
rentabilitate mare a capitalurilor proprii înseamnă că o investiţie materială mică a acţionarilor a fost
transformată într-un profit mare, iar asta este cel mai important pentru o afacere: să maximizeze
rezultatele resimţite de acţionari ca urmare a investiţiei pe care Riscul de faliment reflectă
posibilitatea de apariţie a incapacităţii de onorarea a obligaţiilor scadente ale firmei.
12
Pentru aprecierea riscului de faliment vom apela la funcţia "B"- Băileşteanu.

Funcţia "B"- Băileşteanu

Nr. Indicatori Simbol 2010 U.M


crt.

1 Active circulante Ac 4,777,655 mii. lei

2 Datorii pe termen scurt Dts 5,146,291 mii. lei

3 Profit net Pn 148,497 mii. lei

4 Cheltuieli cu amortizările Cha 216,878 mii. lei

5 Rata creditelor scadente Rc 0 mii. lei

6 Dobânda creditelor scadente Dob 0 mii. lei

7 Venituri totale Vt 7,796,348 mii. lei

8 Creanţe Cr 3,189,950 mii. lei

9 Cheltuieli totale Ct 7,635,458 mii. lei

10 G1 Ac/Dts 0.9284 -

11 G2 (Pn+Cha)/(Rc+Dob) 0.0000 -

12 G3 Vt/Cr 2.4440 -

- G4 Pn/Ct 0.0194 -

14 B=0.444*G1+0.909*G2+0.0526*G3+ -0.8091 -
3.333*G4-1.14147

INTERPRETAREA VALORILOR FUNCŢIEI "B"

Nr. Stare Limite interval


funcţia B
crt.

min max

1 Faliment iminent 0.50

2 Zona limită 0.50 1.10

3 Zona intermediară 1.10 2.00

13
4 Zona favorabilă 2.00

Valoarea funcţiei B încadrează firma într-o zonă de faliment iminent. Întrucât falimentul
iminent după funcţia Băileşteanu apare sub valoarea de 0,5 firma din acest punct de vedere se
situează într-o zonă nefavorabilă.

Analiza ratelor de solvabilitate

Ratele de solvabilitate realizeaza o raportare a activelor realizabile la obligatiilor


exigibile in vederea evaluarii riscului de faliment. Ratele frecvent utilizate sunt:
a) Rata solvabilitatii generale (RSG ), care compara ansamblul lichiditatilor potentiale
asociate activelor circulante cu ansamblul obligatiilor scadente sub un an. Se calculeaza astfel:
RSG = (Activ circulant) / (Obligatii pe termen scurt)
RSG permite aprecierea gradului de acoperire a obligatiilor pe termen scurt de catre
activul circulant. O rata unitara arata o corespondenta deplina intre activele circulante si sursele
corespunzatoare. O valoare supraunitara a acestei rate indica existenta unor active mai mari decat
obligatiile pe termen scurt si, prin urmare, utilizarea unei parti din capitalul permanent pentru
finantarea exploatarii.
Rata solvabilitatii generale este echivalenta cu asa-zisa “rata a fondului de rulment”( RFR)
calculata ca raport intre capitalul permanent si activul imobilizat:
RFR = (Capitalul permanent) / (Activ imobilizat)
Aceasta rata este supraunitara cand la acoperirea activelor circulante a concurat, pe langa
obligatiile pe termen scurt, si capitalul permanent.
Rata solvabilitatii generale nu permite o judecata definitiva asupra solvabilitatii pe
termen scurt. Semnificatia sa are o marja sporita de aproximare, datorita numarului mare de
variabile ale solvabilitatii: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rata de
rotatie a activelor si a stocurilor, intensitatea sezonalitatii activitatii.
b) Rata solvabilitatii partiale (RSP), care exclude stocurile din activele circulante, acestea
constituind elementul cel mai incert din punct de vedere al valorii si lichiditatii sale:
RSP = (Activ circulant – Stocuri) / (Obligatii pe termen scurt) sau:
RSP = (Creante + Plasamente + Disponibilitati) / (Obligatii pe termen scurt)
RSP exprima capacitatea intreprinderii de a-si onora obligatiile pe termen scurt din creante
si disponibilitati. Aceasta rata, de regula subunitara, trebuie analizata si interpretata cu prudenta
prin luarea in calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creantelor ( numarul de clienti,
ponderea lor in totalul creantelor). In teoria economica sunt pareri potrivit carora o rata cuprinsa
intre 0,8 si 1 ar reprezenta o situatie optima in ce priveste solvabilitatea4.
c) Rata solvabilitatii imediate (RSI), care pune in corespondenta elementele cele mai
lichide ale activului cu obligatiile pe termen scurt:
RSI = (Plasamente + Disponibilitati) / (Obligatii pe termen scurt)
In teoria economica se apreciaza ca: RSI > 0,3.
Interpretarea ratei5 trebuie sa mai implice si alte informatii privind conditiile de
desfasurare a activitatii. Desi, teoretic, o rata ridicata indica o lichiditate, respectiv o solvabilitate
ridicata, ea poate avea si alte semnificatii, ca de exemplu, o folosire mai putin performanta a
resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicata a acestei rate, nu este o garantie a
solvabilitatii daca celelalte active au un grad redus de lichiditate. O valoare scazuta a ratei de
solvabilitate imediata poate fi perfect compatibila cu mentinerea echilibrului financiar daca
intreprinderea minimizeaza valoarea incasarilor sale, detinand in schimb valori de plasament,
creante, stocuri usor mobilizabile in concordanta cu exigibilitatea obligatiilor la termen.
4
. M. Assaeaf, Analyse financiere de l’entreprise europeenne, Note de curs, Toulouse, 1991.
5
www.contab – audit. ro
14
Majoritatea organismelor financiare din tarile cu economie de piata recurg si la alte rate
in vederea evaluarii riscului financiar. Una dintre acestea este rata autonomiei financiare (RAF).
RAF = (Obligatii pe termen mediu si lung) / (Capital propriu)
Creditorii impun ca aceasta rata sa fie subunitara. De asemenea, aprecierea solvabilitatii
se recomanda compararea activului net contabil cu totalul pasivului. Anumite organisme
financiare pretind ca activul net contabil sa fie mai mare decat o treime din pasiv.
Activul net contabil > ¾ Pasiv.
Aprecierea solvabilitatii prin metoda ratelor este adesea putin semnificativa datorita
aprecierii generale a lichiditatii, respectiv solvabilitatii, fara luarea in analiza a gradului (duratei)
de realizare a activelor, respectiv pasivelor.

II. Studiul de caz


2.1. Descrierea (scurt istoric) societăţii aflate în situaţia de faliment şi a activitate de bază.

Denumirea societăţii este Nicol ProdCom, iar forma juridică este societate cu răspundere
limitată (S.R.L.) şi îşi desfăşoară activitatea conform legislaţiei române şi a statutului societăţii.

15
Societatea a fost înmatriculată la Registrul Comerţului sub numărul J33/2213/1994. De
asemenea, societatea este înregistrată la Ministreul Finanţelor având codul fiscal nr. R6728632.
Societatea a luat fiinţa prin transformarea A.F. Bobu Viorel Gheorghe in societatea de
producţie S.C. Nicol ProdCom S.R.L., având ca obiect de activitate producţia de încălţăminte din
piele pentru bărbaţi, femei şi copii.
Sediul societăţii este în oraşul Vicovu de Sus, str. Bivolărie nr. 466, jud. Suceava, cu
posibilitatea de a fi mutată la orice altă adresă din România, pe baza hotărârii adunării asociaţilor,
potrivit legii. Durata de funcţionare a societăţii este nelimitată de la data înmatriculării acesteia la
Registrul Comerţului.
S.C. Nicol ProdCom S.R.L.- Suceava este persoană juridică română, având forma juridică de
societate cu răspundere limitată. Societatea cu răspundere limitată reprezintă forma de asociere
consituită pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun in comun anumite
bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, in vederea împărţirii beneficiilor, si care răspund
pentru obligaţiile sociale in limita aporturilor lor. S.C. Nicol ProdCom S.R.L. îşi desfăşoară
activitatea conform legislaţiei române, a contractului de societate şi statutului.
În perioada 1994-1997 societatea s-a aflat în perioada de extindere a capacităţii de producţie,
mărirea sediului şi compartimentarea mai bună a acestuia, precum şi creşterea numărului de
salariaţi. Firma şi-a extins reţeaua de distribuţie la nivel naţional si a stabilit primele contacte cu
exteriorul. În perioada 1997- 2000 numărul de salariaţi şi cifra de afaceri a crescut în mod
considerabil ca urmare a unei cereri în creştere de produse pe piaţa românească dar şi în exterior.
Principalul obiect de activitate al societăţii S.C. Nicoli ProdCom S.R.L. este producţia de
încălţăminte din piele pentru bărbaţi, femei şi copii.
Conform statutului, obiectul de activitate al societăţii Nicoli îl constituie:
A. Comerţ intern inclusiv import- export, dintre care:
 comerţ intermediar cu textile, confecţii, încălţăminte şi articole din piele;
 comerţ cu ridicata al produselor textile;
 comerţ cu ridicata al îmbrăcămintei şi încălţămintei;
 comerţ cu amănuntul al încălţămintei şi al articolelor din piele;
 comerţ cu amănuntul prin standuri în pieţe, etc.
B. Producţie:
 fabricarea încălţămintei din piele şi înlocuitori.
C. Servicii: reparaţii de încălţăminte şi alte articole din piele, etc

2.2. Cauzele falimentului ”S.C.Nicoli PROD SRL”

În literatura de specialitate, referitor la principalele cauze ale falimentului unei întreprinderi sunt
reţinute printre altele, următoarele:
Se consideră că fiecare caz de faliment are propriile sale cauze specifice. Însă între acestea pot fi
evidenţiate mai multe asemănări, şi se pot face diferite tipizări referitoare la ele. De asemenea,
există mai multe puncte de vedere privind tipizarea cauzelor care duc la faliment.
Cea mai cunoscută şi cea mai larg acceptată categorisire le încadrează pe acestea
în două grupe, şi anume: cauze externe şi cauze interne.
1. Cauzele externe: mediul concurenţial şi economico-social în care acţionează
firma1
‘ a ccentuarea concurenţei interne şi internaţionale;
‘apariţia unor produse de substituţie;
‘pierderea unui client important sau falimentul acestuia;
‘falimentul unui furnizor important care asigura anumite materiale, piese,
subansamble esenţiale pentru continuarea activităţii întreprinderii;
‘falimentul unei bănci cu care întreprinderea avea relaţii financiare preponderente;
‘apariţia unor reglementări pe linia securităţii şi protecţiei mediului;
‘scăderea continuă a cotaţiei la bursa.
16
2. Cauzele interne care duc la deteriorarea activităţii, şi în ultimă instanţă, la
faliment,
pot fi de trei tipuri: de ordin financiar, de ordin strategic, respectiv de ordin
organizatoric2.
a. Cauze de ordin financiar:
lipsa controlului asupra modului în care sunt utilizate sursele de finanţare;
finanţarea unor investiţii din pasivele curente şi lipsa profiturilor imediate care

suplinească golul de fond de rulment;
neurmărirea creditului pe parcursul derulării lui;
deteriorarea continuă a indicatorului de stabilitate financiară (Datorii
totale/Capitaluri
proprii) *100
diminuarea continuă a fluxurilor de disponibilităţi, din cauza incapacităţii de
recuperare a lichidităţilor de la debitori sau datorită retragerii unor împrumuturi,
sau chiar a
unor pierderi datorate speculaţiilor financiare;
menţinerea unui fond de rulment negativ pe o perioadă îndelungata de timp;
scăderea continuă a eficienţei activităţii şi obţinerea de pierderi din ce în ce mai
însemnate;
acoperirea pierderilor din anii precedenţi din rezervele legale de capital.
b. Cauze de ordin strategic:
lipsa unor obiective clare în dezvoltarea viitoare a activităţii sau neînţelegerea
acestora de câtre administrator sau proprietari;
alegerea neadecvată a pieţelor de desfacere sau lipsa acestora;
politica de marketing defectuoasă sau inexistentă;
slabă viteză de reacţie a conducerii la schimbările conjuncturale;
amplasarea neadecvată a afacerii sau a unor părţi din aceasta;
proiecte de viitor incompatibile ca mărime cu posibilităţile de dezvoltare a
afacerii;
pierderi cauzate de distrugerea unor bunuri neasigurate.
c. Cauze de ordin organizatoric:
lipsa de experienţă, de cultură în afaceri;
necorelarea dintre aptitudinile personalului şi modul lor de aplicare la fiecare
loc de
munca;
structura organizatorică deficitară;
lipsa de sinceritate şi moralitate a conducătorilor de la toate nivelurile;
relaţii defectuoase cu personalul care deţine puterea publică, cu proprii clienţi
şi
furnizori;
influenţe politice în conducerea afacerii.

17
2.3. Consecinţele şi efectele falimentului

Orice legislaţie privind falimentul încearcă să realizeze un echilibru între protecţia drepturilor
creditorilor şi celorlalte părţi interesate, pe de o parte, şi evitarea lichidării premature a unor afaceri
viabile, pe de altă parte.
Opţiunile de politică economică, care se regăsesc în legislaţiile naţionale privind falimentul,
sunt în mare parte o funcţie a perspectivelor normative privind rezultatele aşteptate, deşi de multe
ori aceste alegeri se fac în lipsa unei idei clare referitoare la metodele cele mai bune de atingere a
rezultatelor respective.
Din perspectivă macroeconomică, rezultatul aşteptat este recapitalizarea activelor care au ajuns
neproductive fiind înconjurate de o masă de datorii ilichide. Unele sisteme economice preferă
recapitalizarea prin vânzarea către un cumpărător care să aibă resursele necesare, alte sisteme se
orientează către reeşalonarea şi refinanţarea datoriei.
Important este ca activele tangibile, intangibile şi cele organizaţionale să fie separate de datorii
şi să redevină astfel productive.
O altă alegere controversată de politică economică, în afara modalităţii de recapitalizare a
activelor, se referă la iniţierea procedurii de faliment: cine trebuie să aibă iniţiativa, şi mai ales
când. Teoretic, iniţierea timpurie a procedurii ar fi benefică.
Problema apare însă din reticenţa debitorilor de a declanşa procedura, şi asta pentru că acţionarii
sunt, de cel mai multe ori, ultimii care ajung să primească ceva din activele rămase. În plus, există o
asimetrie a informaţiilor între debitori şi creditori: debitorii sunt mai bine informaţi despre situaţia
lor financiară decât creditorii. Legislaţiile privind falimentul care nu rezolvă aceste două probleme,
în fapt stimulente contra declarării falimentului, ajung să influenţeze creşterea dobânzilor în
economia respectivă. Dacă procedura de faliment nu este declanşată la timp, situaţia financiară a a
debitorului se poate agrava şi creanţele, chiar cele ale creditorilor garantaţi, devin mai greu de
recuperat. Din cauza dificultăţilor de recuperare post-faliment a creanţelor, creditorii cresc ex-ante
dobânzile, ca e o primă de risc suplimentară. Această problemă este mai puţin importantă în
economiile în care finanţarea firmelor se realizează, pe scară largă, prin utilizarea capitalului de risc
(venture capital), care presupune o asumare directă a riscului , din poziţia de acţionar.

2.4. Tehnici de contabilitate creativă care ar fi putut preveni falimentul “S.C. Nicoli Prod
SRL”.

În ciuda creşterii importanţei potenţiale a documentelor de sinteză şi a complexificării activităţii


dezvoltate de organismele de normalizare, informaţia contabilă nu reuşeşte să-şi îndeplinească decât
parţial funcţiile ce îi sunt atribuite. Proba cea mai peremptorie a acestei constatări o constituie
numeroasele scandaluri financiare.
Ele, scandalurile financiare, au la bază fie descoperirea unor falsuri, fie descoperirea unor tehnici
de disimulare a situaţiei reale, fenomene cunoscute astăzi sub denumirea de contabilitate creativă.
Iată deci că profesioniştii contabili, mult timp caricaturizaţi pentru lipsa lor de imaginaţie şi pentru
comportamentul lor rigid, au creat surpriza de a dezvolta practici de contabilitate creativă sau
imaginativă.
Contul de profit şi pierdere sintetizează ansamblul operaţiilor care au contribuit la formarea
rezultatului, profit sau pierdere. Teoria economică consideră că obiectivul oricărei firme este
maximizarea profitului. Există, totuşi, întreprinderi care doresc să obţină doar un profit satisfăcător.
Practicile contabile le permit întreprinderilor să prezinte, în anumite limite, rezultate conforme mai
degrabă cu obiectivele lor decât cu realitatea.

18
Unele dintre aceste practici, numite politici contabile, rezultă din alegerea între diferitele metode de
contabilizare şi au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net, fie
modificarea structurii rezultatului fără a influenţa rezultatul net.
Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezintă un simplu joc de înregistrări contabile, ci
operaţii care au fost realmente realizate de către întreprindere şi au drept consecinţă ameliorarea
rezultatului curent şi a rezultatului net.
Principalele metode care ar preveni falimentul sunt:
• alegerea (sau modificarea) metodelor de evaluare; alegerea (sau modificarea)
metodelor de prezentare a documentelor de sinteză;
• stabilirea volumului şi gradului de agregare a informaţiei publicate în documentele
de sinteză, în general, şi în anexă, în special;
• stabilirea informaţiilor publicate în raportul de gestiune;
• stabilirea datei de comunicare a informaţiilor financiare;
• publicarea voluntară a unor documente de sinteză facultative (de exemplu, tabloul de
finanţare); alegerea (sau schimbarea) auditorului; alinierea (parţială sau totală) la referenţialul
contabil internaţional sau la referenţiale contabile internaţional recunoscute;
• abandonul anumitor principii contabile.
Conectarea unor cheltuieli viitoare la veniturile exerciţiului

Principiul prudenţei obligă managerii să identifice faptele generatoare de cheltuieli viitoare care
îşi au originea în exerciţiul prezent şi să constituie provizioane. Provizioanele constituite pot avea
însă efecte diferite asupra rezultatului. Este cazul provizioanelor pentru restructurare.
Fundamentul economic este simplu: când o societate decide să realizeze o achiziţie, ea are în vedere
şi restructurările sau reorganizările necesare pentru optimizarea ansamblului rezultat în urma
achiziţiei. Problema care se pune este dacă provizioanele pentru restructurare trebuie să afecteze
rezultatul sau diferenţa din achiziţie.
Marile societăţi preferă cea de-a doua soluţie: în loc să etaleze cheltuielile de restructurare pe un an
sau doi, contrapartida provizionului va fi amortizată în ritmul diferenţei din achiziţie sau nu va fi
amortizată niciodată, dacă societatea a fost precaută şi a capitalizat elemente imateriale-
neamortizabile.
Problema rezidă în faptul că aceste active pot deveni repede fictive, fără ca utilizatorii externi
să observe acest lucru.
De asemenea, evenimentele posterioare închiderii exerciţiului pot conduce uneori la constituirea de
provizioane în condiţii imprecise. Astfel, provizioanele pentru “reprofilarea piramidei sociale” sunt,
de regulă, fondate pe justificări tehnice greu verificabile de către auditori şi uşor modificabile în
exerciţiile următoare.
Asigurarea împotriva riscului de creştere a ratei dobânzii
Întreprinderile care utilizează credite cu rată variabilă a dobânzii încearcă să se asigure
împotriva riscului de creştere a ratei dobânzii, păstrându-şi însă dreptul de a beneficia de eventuala
scădere a acestei rate. Ca urmare, ele se adresează unei bănci, care, contra unei prime de asigurare,
le garantează că, în cazul în care rata dobânzii va depăşi un anumit nivel, ea le va plăti diferenţa
între nivelul atins şi nivelul garantat. Această operaţie de asigurare este cunoscută sub denumirea de
“operaţie CAP”.
În mod normal, operaţia CAP este utilizată pentru asigurarea împotriva creşterilor
imprevizibile ale ratei dobânzii peste un nivel considerat foarte ridicat. Există însă întreprinderi ce o
utilizează pentru a se asigura împotriva creşterii ratei dobânzii peste un prag care, având un nivel
redus, va fi depăşit cu certitudine. Deşi în acest caz realizarea riscului fiind certă, prima de
asigurare este mai mare, operaţia CAP permite întreprinderii să-şi netezească rezultatele: în anul
semnării contractului CAP se majorează cheltuielile cu valoarea primei de asigurare, iar în anii
următori se majorează veniturile cu sumele primite de la asigurător, sume reprezentând creşterea
ratei dobânzii peste nivelul garantat.

19
Ce ar trebui făcut pentru a reconcilia contabilitatea şi creativitatea?

Contabilitatea creativă reprezintă deci o problemă provocatoare, care necesită o soluţie


energică. Literatura de specialitate a răspuns acestei provocări prin avansarea unor sugestii
îndrăzneţe. În acest paragraf vom prezenta câteva dintre sugestiile cele mai pertinente.
Bernard Christophe consideră că reconcilierea contabilităţii şi creativităţii ar fi posibilă prin
mariajul principiului continuităţii exploatării cu principiul nevolatilităţii informaţiei. Primul
principiu aduce în discuţie aspectul comercial al informaţiei, iar cel de-al doilea insistă asupra
caracterului civic al aceleiaşi informaţii. Contabilitatea va juca deci un dublu rol moderator: pe de o
parte, va linişti piaţa prin semnalizarea continuităţii exploatării, iar pe de altă parte, va evita şocurile
bruşte pe piaţă prin producerea unei informaţii puţin volatile.
Grija producătorilor de informaţii contabile de a demonstra continuitatea exploatării are un
caracter universal. Din acest motiv, ei nu vor ezita să schimbe politicile contabile, când o astfel de
schimbare îi ajută să emită un anumit semnal.
De exemplu, publicarea unei pierderi este percepută pe piaţă ca o acceptare a faptului că
“vremurile sunt grele”. Dimpotrivă, compensarea pierderii semnalizează încredere în viitor, în
continuitatea exploatării. Rămâne la latitudinea acţionarilor să adere sau nu la acest raţionament
psihologic. Informaţiile contabile pot juca, în acest caz, un rol moderator, cu condiţia să nu fie
foarte volatile. Luarea în cont a elementelor viitoare dă naştere unei volatilităţi care “desfigurează”
informaţia contabilă şi o privează de orice virtute moderatoare.
În ceea ce ne priveşte, nu aderăm în totalitate la punctul de vedere al autorului francez,
întrucât excluderea volatilităţii în contabilitate nu este posibilă. Astfel, creşterea progresivă a
investiţiilor imateriale invită la înscrierea acestora în activ. Şi chiar dacă evaluarea activelor
imateriale ridică probleme, neexistând o relaţie fixă între costuri şi randamentul aşteptat, utilizatorii
externi doresc informaţii despre aceste ”elemente sensibile” deoarece de ele depinde succesul unor
întreprinderi.6
De asemenea, s-a sugerat că antidotul la forţa de atracţie a contabilităţii creative îl constituie
elaborarea unui cadru conceptual, care să stabilească criterii de recunoaştere a activelor, datoriilor,
veniturilor, cheltuielilor, câştigurilor, pierderilor, investiţiilor etc. Experienţa ţărilor anglo-saxone,
care s-au dotat deja cu un cadru conceptual, arată că, şi în aceste condiţii, firmele pot să manipuleze
informaţiile privind situaţia financiară şi rezultatele, făcând distincţie între tranzacţiile “clare”, care
au o finalitate reală, şi tranzacţiile “complexe”, care au ca finalitate împodobirea conturilor. Un
exemplu de tranzacţie “complexă” îl constituie vânzarea unui activ, la sfârşitul exerciţiului, dacă
operaţia de vânzare este urmată de un aranjament de răscumpărare a activului, în exerciţiul următor.
Din acest motiv, Bernheim consideră că problema centrală în aprecierea unei tranzacţii este
stabilirea intenţiei pe care a avut-o întreprinderea în momentul realizării ei. Pentru a-şi susţine
afirmaţia, specialistul francez prezintă o scurtă poveste despre recrutarea unui contabil: O
întreprindere doreşte să angajeze un contabil. La concursul organizat pentru ocuparea postului
vacant se prezintă trei candidaţi. Primul candidat îi întreabă pe membrii comisiei de selecţie care
sunt principiile contabile aplicate de întreprindere, el nedorind să se angajeze fără să cunoască
mediul în care acţionează contabilitatea. Al doilea candidat vrea să cunoască perioada de închidere
a conturilor pentru a şti dacă va fi posibil să beneficieze de concediu în perioada sărbătorilor de
iarnă. Al treilea candidat se interesează asupra nivelului la care patronul doreşte să aducă rezultatul
contabil, întrebarea care se pune este care dintre cei trei candidaţi va fi selectat? Răspunsul depinde
de intenţiile întreprinderii. Situaţia este similară şi în cazul operaţiilor financiar-contabile realizate
de către-întreprindere. Intenţia devine fundamentul aprecierii realităţii economice a tranzacţiilor şi,
deci, al contabilizării lor. Cu condiţia ca intenţia să nu fie contrară eticii. “Conturile nu sunt ca
femeile. O femeie rămâne aceeaşi, indiferent că este sau nu fardată. Întrebarea care se pune este
6

20
dacă fardându-se ea îşi păcăleşte partenerul? Un bilanţ transformat cu scopul de a prezenta o
imagine favorabilă, dar care nu reflectă situaţia economică şi financiară a întreprinderii este un
bilanţ fardat. Intenţia celui care 1-a întocmit este de a păcăli utilizatorii externi. Or, acest lucru nu
este acceptabil “.
Pentru a exista garanţia că efectele diferitelor tranzacţii asupra activelor, datoriilor sau
profitului pot fi apreciate de către utilizatorii situaţiilor financiare, este necesară furnizarea de
informaţii adiţionale. Volumul şi structura informaţiilor adiţionale nu pot să fie însă normalizate,
deoarece diferă de la o întreprindere la alta, de la o tranzacţie la alta. Singura măsură care poate să
fie luată pare a fi aceea de a cere întreprinderilor să divulge toate informaţiile necesare pentru a
prezenta terţilor o imagine fidelă.
Conform lui Pasqualini7, imaginea fidelă reprezintă o acţiune a cărei finalitate este să
comunice celor interesaţi, printr-o traducere loială, o viziune reală asupra entităţii. Or, o simpla
tehnică, oricât de bine ar fi ea stăpânită, nu permite obţinerea imaginii fidele. Pentru ca acest
obiectiv calitativ să fie atins, este necesară transcederea tehnicii printr-o dibăcie de a comunica
(savoir-communiquer), care nu reprezintă altceva decât o imaginaţie abilă. Trebuie făcută însă
distincţie între imaginaţia dezlănţuită (explozivă) şi imaginaţia controlată. Astfel, ui timp ce
creativitatea reprezintă o imaginaţie dezlănţuită, fidelitatea este ghidată de conceptul de
raţionament. Imaginea fidelă oferă deci posibilitatea punerii creativităţii în slujba unei cauze juste,
cea de informare financiar - contabilă.
Unii specialişti remarcă faptul că, nefiind o noţiune juridică, creativitatea nu poate fi
corelată cu un principiu de drept - imaginea fidelă. Considerăm însă că natura diferită a celor două
concepte nu constituie un obstacol serios. Imaginea fidelă nu este un concept abstract, ci o realitate
imaterială, care, din momentul adoptării de către drept, prezintă un aspect juridic. Ea nu are însă o
esenţă juridică sau, în orice caz, nu mai mult juridică decât economică. În mod similar fidelităţii,
dreptul ar putea prelua ideea de creativitate, care. nu are o esenţă economică sau juridică,
conferindu-i un aspect juridic.
Pasqualini consideră că, din punct de vedere strict juridic, existenţa contabilităţii creative
este un fapt pozitiv. Pentru a fi fidelă, contabilitatea trebuie să expună, fără nici o excepţie, toate
dorinţele oamenilor, indiferent că acestea sunt mărturisite, nemărturisite sau de nemărturisit. Altfel
spus, contabilitatea fidelă nu revelează date ermetice sau cifre absconse, ci comportamentul
oamenilor. Imaginea fidelă nu priveşte doar conturile. Ea priveşte şi contabilii. În aceste condiţii,
este fără îndoială oportun să ne referim la noţiunea de mijloc contabil. Această noţiune nu
reprezintă altceva decât contabilitatea definită prin suprapunerea a trei planuri independente:
sistemul contabil îi oferă posibilitatea de a îndeplini rolul de probă în justiţie; tehnica contabilă
instrumentul de informare; doctrina contabilă este baza comunicării. Creativitatea, fiind o stare de
spirit, îşi găseşte locul natural pe treapta doctrinei. Pentru domesticirea creativităţii însă,. trebuie
stabilită o; relaţie ierarhică fidelitate/ creativitate, relaţie în care primul termen reprezintă un ghid
pentru cel de-al doilea.
Întrebarea care se pune este dacă obligaţia de a da. p imagine fidelă este compatibilă cu
prioritatea acordată substanţei economice sau cu prioritatea acordată formei juridice? Răspunsul
depinde de abordarea reţinută în definirea imaginii fidele. În ceea ce ne priveşte, considerăm că
imaginea fidelă nu trebuie apreciată doar în termeni de conformitate cu regulile, ci şi în termeni de
realitate economică. Chiar dacă privilegierea substanţei economice în raport cu forma juridică
presupune un anumit grad de subiectivitate şi permite tratamente contabile care, uneori, intră în
contradicţie cu legea şi creează dificultăţi în analiza. legală a documentelor de sinteză, nu trebuie
uitat că recursul exclusiv la un dispozitiv legal rigid împiedică contabilitatea să se adapteze unui
mediu aflat în continuă schimbare.
În plus, devine necesară dezvoltarea unei reflecţii asupra entităţii luate în cont, deoarece,
este ştiut, ingineria financiară recurge adesea la crearea de noi persoane morale pentru a transfera
riscuri, active şi/sau datorii. Această problemă devine însă extrem de complexă, în condiţiile în care
tehnicile tradiţionale de organizare au evoluat de asemenea manieră încât, în prezent, nu mai există
7

21
o distincţie netă între interiorul şi exteriorul unei firme, ci doar distanţe mai mari sau mai mici faţă
de nodul strategic. Ca urmare, se poate uza de această lipsă de precizie pentru a considera un
element nefavorabil ca fiind extern şi un element favorabil ca fiind intern sau invers, în funcţie de
obiectivele întreprinderii.
Pornind de la premisa că practicile de contabilitate creativă vor dispărea doar o dată cu
dispariţia cauzelor care le-au generat, Hoarau abordează problema comportamentului utilizatorilor
externi. El propune reducerea importanţei acordate rezultatului contabil şi aprecierea calităţii
acestuia prin intermediul fluxurilor de trezorerie. Imaginaţia financiară poate să diminueze pasivul
exigibil, să majoreze capitalurile proprii sau să transforme imobilizările în creanţe. Ea nu poate însă
să genereze lichidităţi. Rezultă că orientarea utilizatorilor externi către fluxurile de trezorerie i-ar
putea descuraja pe manageri să utilizeze tehnici de manipulare a informaţiilor contabile.
De asemenea, crearea posibilităţii de a recurge la un organism competent pentru arbitraj
şi/sau interpretare, similar cu Grupul de revizuire a comunicării financiare (Financial Reporting
Review Panel) din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, reprezintă, după părerea lui
Malo şi Giot, o cale prin care se poate limita tendinţa şefilor de întreprindere de a întinde prea tare
“elasticul”. Un asemenea organism nu poate avea însă ca misiune să supravegheze situaţiile
financiare ale tuturor întreprinderilor. Pentru o supraveghere mai vastă şi mai riguroasă ar trebui ca
auditorii să fie dispuşi să-şi îndrepte armele asupra clienţilor lor. Propunerea este dură deoarece ea
antrenează o reflecţie radicală asupra naturii raporturilor auditori/manageri.
Este evident că procesul de normalizare are un mare impact asupra dezvoltării creativităţii
contabile, în măsura în care acesta se caracterizează printr-o multitudine de opţiuni şi referenţiale.
Ca urmare, armonizarea contabilă devine o miză importantă pentru restrângerea fenomenului de
contabilitate creativă. Trebuie însă subliniat că eforturile pe linia armonizării contabile
internaţionale se concentrează, cel puţin deocamdată, asupra societăţilor multinaţionale şi mai puţin
asupra celorlalte societăţi. Rezultă că, atâta timp cât mai multe referenţiale coexistă, este
indispensabil ca societăţile să precizeze referenţialul pe care l-au utilizat pentru întocmirea
documentelor de sinteză.
Experienţa arată că, de fiecare dată când apare o normă nouă, societăţile găsesc o cale să-i
minimizeze impactul, în acord cu aceasta, Devis spunea că oricât de multe reguli ar implementa
profesia, întotdeauna vor fi unii care vor găsi o cale de a “bate” sistemul. Ca urmare, misiunea
normalizatorilor şi profesioniştilor contabili nu este una simplă: imaginaţiei trebuie să i se răspundă
cu imaginaţie.

22