Sunteți pe pagina 1din 133

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE MINE
CATEDRA DE INGINERIE MINIERĂ ŞI SECURIATE ÎN INDUSTRIE

EVALUAREA ŞI GESTIONAREA
RISCURILOR ÎN GEOTEHNICĂ

CURS MSSM 1/2

Prof.univ.dr.ing. ARAD VICTOR


1. FACTORI DE RISC ÎN EVALUAREA STABILITĂŢII
CRITERII DE STABILITATE A ROCILOR
1.1. Criteriul de stabilitate n

Stabilitatea masivului de sare conform acestui criteriu se estimează în funcţie de


caracteristicile geomecanice ale rocilor printr-un coeficient n dat de relaţia:
 rcK
n (1.1)
 a HK 1 K 2

în care : H – este adâncimea de amplasare a camerei ;


 a – greutatea specifică aparentă ;
rc – rezistenţa la compresiune monoaxială ;
 - coeficient funcţie de gradul de fisurare.
 - coeficient al rezistenţei de lungă durată;
K - coeficient de influenţă a umidităţii;
K1 - coeficient de concentrare a tensiunilor;
K2 - coeficient de influenţă a lucrărilor adiacente, a camerelor învecinate.
Încadrarea sării într-o clasă de stabilitate se face în conformitate cu tabelul 1.1.

Tabelul 1.1.
Încadrarea sării în clase de stabilitate funcţie de criteriul de stabilitate n
Coeficientul de Clasa de
stabilitate, n stabilitate Aprecierea stabilităţii lucrării miniere
>1 I Lucrarea minieră este stabilă. Deplasarea rocilor u < 50 mm.
0,7 < n < 1 n Stabilitate medie, 50 < u < 100 mm. Presiunea
creată de roci: P = 0,01 - 0,06 MPa
0,35 <n<0,70 m Lucrarea devine instabilă, 100 < u < 410 mm. P =
0,15 -0,2 MPa
0,25 <n<0,35 IV Grad avansat de instabilitate, 410 <u< 600 mm. P =
0,2 - 0,3 MPa
n < 0,25 V Lucrare total instabilă, deformarea sub formă de curgere
vâsco-plastică P = 0,3-2MPa
Valoarea coeficientului de stabilitate n pentru sarea de la Târgu Ocna este redată în
tabelul nr.1.8

1.2. Criteriul de stabilitate i

Conform acestui criteriu, evaluarea stabilităţii se face în funcţie de caracteristicile


geomecanice ale sării şi de modul de deformare a acestora (tabelul 1.2). Acest criteriu este
redat prin expresia:

aH
i (1.2)
 rc

Aprecierea stabilităţii după criteriul de stabilitate i este redată în tabelul 1.2.


Tabelul 1.2
Aprecierea stabilităţii după criteriul de stabilitate i
Condiţiile geomecanice în Deplasarea rocilor de
Coeficient de Clasa de
care se execută lucrarea pe contur, u
stabilitate, i stabilitate
minieră [mm]
<0.2 I foarte uşoare 0
0,2 - 0,25 II uşoare <50
0,25 - 0.3 III medii 50 - 200
0,3 - 0,6 IV grele 200 - 500
>0,6 V foarte grele >500

Valorile coeficientului de stabilitate „i” sunte redate în tabelul 1.8.

1.3. Criteriul de stabilitate U

În calitate de criteriu de determinare a stabilităţii sării de pe conturul lucrării miniere


se poate utiliza mărimea deplasărilor U, deplasări care se pot stabili cu relaţia:

U  K a K  K s K V K tU t (1.3.)

în care: Kn este coeficient de influenţă al înclinării şi direcţiei lucrărilor miniere faţă de


stratificaţia rocilor;
K - coeficient funcţie de direcţia de manifestare a deplasării sării de pe contur. Valorile
coeficienţilor K şi K sunt redate în tabelul 1.3.

Tabelul 1.3.
Valorile coeficienţilor K şi K
Direcţia lucrării
miniere faţă de Valorile coeficienţilor K şi K pentru diferite înclinări ale
stratificaţia stratificaţiei,  o
rocilor
20° 30° 40° 50° 60° 70°
K K K  K K K K K K K K K
Paralelă cu 1 0,35 0,95 0,55 0,8 0,8 0,65 1,2 0,6 1,7 0,6 2,25
stratificaţia
Perpendiculară pe 0,7 0,55 0,6 0,8 0,45 0,95 0,25 0,95 0,2 0,8 0,15 0,55
stratificaţie
Sub un unghi 0,85 0,45 0,8 0,65 0,65 0,9 0,45 1,05 0,35 1,1 0,35 0,95
faţă de stratifi-
caţic

Ks - coeficient de influenţă a secţiunii lucrării miniere asupra deplasării rocilor; valoarea


acestui coeficient se determină cu relaţia:

K S  0,2( 2a  1) (1.4.)

în care: 2 a este deschiderea lucrării miniere ;


KV – coeficient de influenţă a camerelor învecinate.
Kv= 1 pentru lucrări miniere singulare;
Kv= 1,6 pentru lucrări miniere ce se intersectează;
Kt - coeficient de influenţă a duratei de activitate a lucrării miniere:
Kt = 1 pentru lucrări miniere cu durata de activitate mai mare de 15 ani
Pentru lucrări miniere cu durata de activitate mai mică de 15 ani, valoarea
coeficientului Kt se determină grafic din figura 1.1, iar deplasarea Ut se determină din
figura 1.2.

Fig.1.1. Diagrama de determinare Fig.1.2. Variaţia deplasării Ut a


a coeficientului Kt sării în funcţie de adâncime şi de
rezistenţa de rupere la
compresiune monoaxială

Încadrarea rocilor intr-o clasă de stabilitate conform acestui criteriu este redată in
tabelul 1.4.

Tabelul 1.4.
Aprecierea stabilităţii după criteriul de stabilitate U
Valorile deplasărilor rocilor Clasa de
de pe conturul lucrărilor stabilitate Gradul de stabilitate al lucrărilor miniere
miniere, U, [mm]
0 I foarte stabile
0 -5 0 II stabile
50 - 200 III stabilitate medie
200 - 500 IV instabile
>500 V foarte instabile

1.4. Criteriul de stabilitate m

Acest criteriu de prognozare a stabilităţii, propus de V.I. IZACSON, arată că sarea de pe


conturul camerei îşi pierde stabilitatea atunci când distanţa m dintre suprafeţele de slăbire
structurală este suficient de mică şi satisface inegalitatea:
 rc
m  1 2a (1.5.)
 rt
în care:
1 - este coeficient funcţie de tipul suprafeţelor de slăbire structurală şi de rezistenţa de
rupere la compresiune a rocii. Valorile acestui coeficient sunt redate în tabelul 1.5.
Tabelul 1.5.
Variaţia coeficientului 1, funcţie de adâncime şi de rezistenţa de rupere la compresiune
monoaxială

Adâncimea de la
Rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială,  rc [MPa]
suprafaţă, H [m]
10 20 30 40 50 60
Valoarea coeficientului 1
100 0,6 0,44 0,28 0,22 0,075 0,03
200 0,72 0.6 0,44 0,28 0,22 0,075
300 0,8 0,72 0,6 0,44 0,28 0,22
400 0,83 0,8 0,72 0,6 0,44 0,28
500 0,87 0,83 0,8 0,72 0,6 0,44
600 0,9 0,87 0,83 0,8 0,72 0,6
700 0,93 0,9 0,87 0,83 0,8 0,72
300 0,96 0,93 0,9 0,87 0,83 0,8
900 0,99 0,96 0,93 0,9 0,87 0,83
1000 1 0,99 0,96 0,93 0,9 0,87

1.5. Criteriul de stabilitate t

Aprecierea gradului de stabilitate a rocilor din jurul lucrărilor miniere se poate face şi
în funcţie de perioada de timp cât rocile se autosusţin.
Încadrarea rocilor într-o clasă de stabilitate, conform acestui criteriu, se face conform
tabelului 1.6.

Tabelul 1.6.
Aprecierea stabilităţii după criteriul de stabilitate
Durata cât sarea Clasa de Grad de stabilitate Caracterul sfărâmării rocilor din
dezvelită se autosusţine stabilitate a camerelor jurul lucrării miniere
Nelimitată 1 foarte stabile Lipseşte
Aruncări de bucăţi de sare de pe
6 luni II Stabile
conturul lucrării miniere
Sfărâmări locale şi aruncări de sare
< 0,5 luni III stabilitate medie
până la adâncimi de 1 m
Sfărâmarea sării se extinde pe
< 24 ore IV Instabile
adâncimi mai mari de 1 m
Trecerea în mişcare a unor volume
0 V foarte instabile
considerabile de sare

Din cercetările şi observaţiile practice efectuate s-a constatat că lucrările miniere de la


saline sunt stabile, fără a fi susţinute, o perioadă lungă de timp, încadrându-se în clasa lucrărilor
miniere foarte stabile.

1.6. Criteriul de stabilitate „S”

Aprecierea stabilităţii conform acestui criteriu se face în funcţie de caracteristicile de


legătură create în timp de fenomenele geologo-tectonice şi de caracteristicile geomecanice ale
sării.
Criteriul de stabilitate S este redat analitic prin expresia :
K M K R KW
S f (1.6)
K N K t K A K
în care : f – este coeficientul de tărie al sării;
KM – coeficient funcţie de gradul de fisurare al sării;
KN – coeficient funcţie de numărul sistemelor de fisuri ;
KR – coeficient funcţie de forma pereţilor lucrărilor miniere;
KW – coeficient funcţie de umiditatea sării;
KA – coeficient funcţie de cimentul de legătură depus pe fisuri;
Kt – coeficient funcţie de gradul de deschidere a fisurilor;
K – coeficient funcţie de unghiul  format de direcţia lucrărilor miniere şi direcţia
fisurilor.
În funcţie de criteriul de stabilitate S, rocile se grupează în mai multe clase, tabel nr. 1.7.
Valorile lui S sunt redate în tabelul 1.8.

Tabelul 1.7.
Aprecierea stabilităţii după criteriul S
Valoarea indicelui de Gradul de stabilitate al lucrării
Clasa de stabilitate a sării
stabilitate, S miniere
 70 I complet stabile
5 – 70 II stabile
1–5 III stabilitate medie
0,05 – 1 IV instabile
 0,05 V foarte instabile

În conformitate cu criteriul de stabilitate S, sarea de la Târgu Ocna se încadrează, tabel


1.8, în clasa de stabilitate a II-a, cea a rocilor stabile.

Tabel nr. 1.8.


Valorile criteriilor de stabilitate „n”, „i” şi „s”
Nr.
epru- n rc n lld i rc i lld n pd i pd S
vetei
1 0,955 0,826 0,568 0,095 0,109 0,159 0,525 0,454 0,173 0,199 15,29
2 0,919 0,795 0,389 0,098 0,114 0,232 0,505 0,437 0,179 0,207 14,72
3 0,93 0,804 - 0,0977 0,112 - 0,511 0,442 0,177 0,205 14,89
4 0,908 0,664 - 0,118 0,136 - 0,424 0,365 0,215 0,248 12,29
5 0,99 0,864 - 0,0901 0,105 - 0,55 0,476 0,165 0,19 15,99

1.7. Criteriul de apreciere a stabilităţii funcţie de starea secundară de tensiune

Din studiile analitice şi măsurătorile practice s-a constatat ca în tavanul şi vatra


lucrărilor miniere apar tensiuni de întindere, iar în pereţii laterali, tensiuni de
compresiune.
Valoarea tensiunilor de întindere ce apar în tavanul şi vatra lucrărilor miniere se poate
determina cu relaţia:

t  K1 aH (1.7)
1 
în care: K1 este coeficient de concentrare a tensiunilor.
Tensiunile de compresiune ce apar în pereţii laterali ai lucrărilor miniere se pot
determina cu relaţia:
 c  K 2 aH (1.8)
în care: K2 este coeficient de concentrare a tensiunilor de compresiune.
Condiţiile de stabilitate ale lucrărilor miniere, în funcţie de starea secundară de
tensiune, sunt redate de relaţiile:

 rt  K1  aH (1.9)
1 
 rc  K 2  a H (1.10)

aH
 rf  K 2 (1.11)
2
În cazul camerelor amplasate la adâncimi mari de la suprafaţă, în roci cu
comportament preponderent plastic, criteriul de stabilitate poate fi exprimat prin relaţia:
K 2  a H   rc K ST (1.12)

în care: KST - este un coeficient de creştere a stabilităţii, exprimat prin relaţia:


1
K ST  1 
sin 
 sin 
K PL 
1 (1.13)

în care: KPL este un coeficient ce caracterizează comportamentul plastic al sării,


exprimat prin relaţia:

 2 H 
K PL  1  sin  1  a PL  (1.14)
  rc 
în care: HPL reprezintă adâncimea limită de la care rocile se comportă plastic; această
adâncime se poate calcula cu relaţia dată de K. V. Koşelev:
C f  rc
H PL  (1.15)
nK a
în care: Cf este coeficient ce caracterizează pierderea de rezistenţă în timp (tabelul1.9);
K - coeficient de concentrare a tensiunilor;
n - rezerva de rezistenţă; pentru lucrări miniere de deschidere n = 3.
Tabelul 1.9.
Valoarea coeficientului Cf funcţie de durata de activitate a lucrării miniere şi natura
rocilor saline
Durata de activitate a lucrării miniere, t [ani] Valoarea coeficientului Cf
Roci uscate Roci umede
<5 1 0,95
5 -10 0,9 0,8
> 10 0,8 0,7
1.8. Criteriul de stabilitate R.Q.D.

Coeficientul de calitate R.Q.D. (rock quality designation) indică calitatea rocilor şi se poate
stabili cu relaţiile:
n

l
i 1
i
R.Q.D. 
L (1.16)
1
R.Q.D.  (115  3,3n)
100 (1.17)

în care:l i
prezintă suma lungimilor carotelor cu o lungime mai mare de 10 cm;
L - lungimea totală a tronsonului forat;
n - numărul de fisuri pe metru cub de rocă.
încadrarea rocilor într-o clasă de stabilitate se face conform tabelului 1.10.

Tabelul 1.10.
Aprecierea stabilităţii funcţie de coeficientul R Q.D.

R.Q.D. Gradul de fisurare a rocilor Calitatea rocii Gradul de stabilitate a rocilor


90 – 100 nefisurată foarte bună foarte stabile
75-90 fisurare moderată Bună stabile
50-75 fisurată Satisfăcătoare stabilitate mică-medie
25-50 puternic fisurată Slabă instabile
0-25 dezagregată foarte slabă foarte instabile

Valoarea coeficientului RQD pentru sarea de la Târgu Ocna oscilează între 78 şi 85.
Deci calitatea rocii saline este buna şi roca salină este stabilă.
In funcţie de criteriile de stabilitate se poate realiza o clasificare a minelor şi salinelor
din punct de vedere al stabilităţii rocilor de pe contur. Aceasta clasificare este redată in tabelul
1.11.
Tabelul 1.11.
Clasificarea minelor şi salinelor din punct de vedere al stabilităţii rocilor

Clas Gradul Criteri Criteri Criteri Criteri Criteri Criteri Criteri Rezistenţ
a de ul de ul de ul de ul de ul de ul de ul de a la
mine stabilit stabilit stabilit stabilit stabilit stabilit stabilit stabilit compresi
i ate al ate ate ate ate ate ate ate une
rocilor „n” „i” „m” „U” „S” „t” „RQD” monoaxia

rc [MPa]
Foart foarte 0,7 – 1  0,2 3 0  70 nelimit 90 –  200
e stabile ată 100
uşoar 10 ani
ă pentru
l5m
Uşoa stabile 0,4 – 0,2 – 1–3 0 – 50 5 – 70 6 luni 75 – 90 100 –
ră 0,7 0,25 l4m 200
Medi stabilit 0,3 – 0,25 – 0,5 – 1 50 – 1-5 0,5 luni 50 – 75 50 – 100
e ate 0,4 0,3 200 l3m
medie
Grea instabil 0,2 – 0,3 – 0,3 – 200 – 0,05 – 24 ore 25 – 50 25 - 50
e 0,3 0,6 0,5 500 1 l  1,5
m
Foart foarte  0,2 0,6 – 1  0,3  500  0,05  25  25
e instabil
grea e

1.8. Simularea comportamentului masivului de rocă şi a fenomenelor de instabilitate

Pe lângă metodele directe de testare în laborator s-a folosit pentru simularea


comportamentului masivului de roci saline de la Târgu Ocna, un software geotehnic bazat
pe criteriul de rupere Hoek- Brown. Criteriul de rupere Hoek- Brown este general
acceptat şi se aplică în întreaga lume obţinând rezultate care satisfac necesităţile
inginereşti. Există câteva incertitudini şi uneori nu există acurateţe în rezultate obţinute,
motiv pentru care se recurge la modele numerice şi programe de calcul ale echilibrului la
limită.
Criteriul original de rupere Hoek- Brown a apărut în 1980, care apoi a suferit
treptat modificări de către autori, aducândui-se completări şi îmbunătăţiri (1983, 1988,
1992, 1994, 2002). Autorii au propus relaţii de calcul pentru tensiunile principale pentru
caracterizarea masivului (1.18), mai convenabil decât relaţii între tensiunile tangenţiale şi
normale, fig.1.3
0 ,5
  
 1   3   rc  m 3  s  (1.18)
  rc 
unde: σ1 este tensiunea principală maximă la rupere;
σ3, este tensiunea principală minimă sau tensiunea de confinare;
m şi s sunt constante de material;
σrc rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială a sării intacte;

Fig.1.3. Relaţia între tensiunea principală maximă şi minimă pentru criteriul Hoek-
Brown

Din ecuaţia (1.18) se obţine rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială a


sării σc daca se înlocuieşte σ3 = 0, relaţia (1.19). Înlocuind σ1 = σ3 = σt, se obţine
rezistenţa de rupere la tracţiune monoaxială a sării σt., relaţia (2.20)
 c   rc  s a (1.19)
s rc
t   (1.20)
mb
În criteriul generalizat s-a folosit valoarea redusă a constantei de material mi, şi
anume mb, ecuaţia (1.23)
a
  
1   3   rc  mb 3  s  (1.21)
  rc 
unde
1 1 GSI / 15
a  e
2 6
  e  20 / 3 
Introducerea criteriului generalizat al lui Hoek- Brown (1994), dă posibilitatea să
fie incorporate atât condiţiile criteriului original cât şi modificările la criteriu, ţinând
seama de parametri geometrici, geologici ai masivului de sare. Pentru estimarea
rezistenţei masivului de sare s-a introdus indicele GSI (Geological Strength Index) care
acoperă neajunsurile indicelui RMR propus de Bieniawski. Acest indice ne permite să
grupăm masivul de sare în şase categorii în funcţie de structură geologică de la structura
intactă a masivului pâna la structura laminară şi în acelaş timp ţinând seama de
caracterizarea discontinuităţilor masivului de sare, în cinci categorii, de la sarea foarte
bună la sarea foarte slabă. Practica inginerească ne dă posibilitatea să alegem pentru
masivul de sare, ţinând seama şi de structura geologică, un GSI cuprins în intervalul (90 -
87) adică o structură intactă sau masivă, cu puţine zone de discontinuitate.
S-au făcut simulări pentru valorile GSI din intervalul (87 - 90), observând cea mai
bună comportare la GSI = 90 adică masivul de sare aproape intact, bine structurat prin
legături interne, constând în blocuri cubice formate după trei axe, intersectate de locuri de
discontinuitate.
Pentru rocile saline de la Târgu Ocna, cunoscând caracteristicile geo-morfologice
s-a ales valoarea lui mi după recomandările din literatura de specialitate în intervalul (10
 2), . S-au făcut simulări cu valorile 10 şi 12, observând cea mai bună comportare
pentru valoarea lui mi = 10.
Deosebirile între masivul de rocă perturbat şi neperturbat sunt cunoscute în
general din experienţa din practica inginerească. Ediţia 2002 a criteriului de rupere Hoek-
Brown estimează acest lucru prin introducerea factorului de disturbanţă (perturbare) D.
Influenţa factorului D poate să fie foarte largă. Am facut simulări apreciind acest factor D
cu valori de la 0 la 0,5. Valoarea D = 0, este valabilă în cazul masivului intact,
neperturbat, ceea ce nu corespunde masivului de sare şi atunci am ales valoarea de D =
0,1 a acestui factor, rezultatele fiind mai apropiate de cazul real.
Cunoscând valorile rezistenţei de rupere la compresiune monoaxială a rocilor, din
caracterizarea geomecanică a sării de la Târgu Ocna, s-au făcut simulări pentru diferite
valori a lui σrc. Rezultatele acestor simulări sunt prezentate în Anexele 1 până la 12.
Cele mai multe software geotehnice sunt gândite având la bază elemente ale
criteriului de rupere Mohr- Coulomb. Este necesar să se determine unghiul de frecare φ şi
coeziunea C, pentru un şir de valori ale tensiunii, pentru fiecare probă de rocă. Acestea
sunt obţinute prin aproximarea printr-o dreaptă a mediei unor valori, la curba generată de
rezolvarea ecuaţiei (1.21) a valorilor tensiunii principale minime, σ3.
Sunt trasate graficele pentru tensiunea principală minimă şi maximă pentru Hoek
- Brown şi echivalentul criteriului Mohr - Coulomb. Conform criteriului Mohr –
Coulomb, tensiunea de forfecare τ pentru o tensiune normală dată, se obţine prin
substituirea valorilor lui C şi φ în ecuaţia (1.22)
  c' tan  ' (1.22)
Ruperile încep la frontiera excavaţiei când σc este depăşit de tensiunea indusă la
frontieră. Ruperea se propagă de la punctul iniţial în planul suprafeţei tensiunilor şi
eventual se stabilizează când rezistenţa locală, definită de ec. (1.21) este mai mare decât
tensiunile induse σ1 şi σ3. Cele mai multe modele numerice urmăresc acest proces al
propagării fisurilor care este foarte important când avem în vedere stabilitatea
excavaţiilor în roci şi când se proiectează elementele de susţinere la nivelul unei analize
detaliate.
Heok sugerează că coeziunea determinată din aproximarea prin tangenta la
înfăşurătoarea Mohr este valoarea limită superioară şi poate da rezultate bune în calculele
de stabilitate. În consecinţă, o valoare medie determinată prin aproximarea lineară a
relaţiei Mohr- Coulomb prin metoda celor mai mici pătrate poate fi mai apropiată. Hoek
introduce de asemenea, conceptul criteriului generalizat Hoek-Brown în care panta curbei
tensiunii principale trasate sau înfăşurătoarea Mohr poate fi ajustată prin coeficientul
variabil a în locul termenului puterii 0,5 în ecuaţia (1.18).
Pe baza acestor consideraţii s-a folosit această metodă de simulare prin
implementarea în programul specializat RocLab sub Windows a parametrilor şi
proprietăţilor rocii saline de la Târgu Ocna, program care include tabele şi grafice pentru
estimarea tensiunii monoaxiale de compresiune ale rocii intacte, (σci), constanta de
material mi şi indicele GSI.

1.9. Modelul matematic de evaluare a stării de tensiune a sistemului cameră -pilier

Calculul ingineresc ca instrument de proiectare şi de verificare al structurilor, s-a


dezvoltat deci în mod sistematic pe baze experimentale. Caracteristicile lui sunt:
simplitatea relaţiilor de calcul, număr redus de parametri, prezenţa substanţială a
coeficienţilor de corelaţie şi folosirea frecventă a coeficienţilor de siguranţă. Limitele de
aplicabilitate ale acestui calcul încep să devină evidente o dată cu creşterea complexităţii
sistemelor tehnologice şi a imposibilităţii practice de reproducere în laborator a
fenomenelor “in situ”. Această situaţie este şi cazul modelării în ingineria
geotehnică. La început s-au dezvoltat modelele analitice pe baza măsurătorilor şi a
evaluărilor cantitative. Ele au fost perfectate pe baza încercărilor din laborator cu scopul
de a obţine cât mai multe informaţii despre fenomenele analizate.
Complementar gândirii experimentale a început să se dezvolte gândirea analitică.
Punctul de plecare îl constituie matematica cu multiplele ei posibilităţi de modelare a
fenomenelor fizice sub forma unor ecuaţii şi a descrierii comportamentului diferitelor
materiale prin relaţii constitutive.
Modelele utilizate pentru studiul masivului de rocă pot fi clasificate în două
grupe: modele experimentale şi modele analitice. Modelele analitice se clasifică la rândul
lor în două grupe: modele ale mediului continuu şi modele ale mediului discontinuu,
neomogen, format dintr-un ansamblu de blocuri. Cu cât necesitatea de a prevedea starea
de tensiune –deformare care afectează masivul de rocă şi implicit construcţiile subterane
a devenit mai stringentă s-a realizat o sinteză între gândirea analitică şi cea
experimentală, creând aşa-numitul experiment numeric. Experimentul numeric încearcă
să modeleze evoluţia unor fenomene pornind nu de la sistemul material studiat ci de la
modelul analitic, transfigurat într-o formă accesibilă implementării pe calculator. Aşa sau
dezvoltat modelele numerice care la ora actuală constituie cea mai avansată formă de
cercetare asupra fenomenelor fizice.
Incă de la început în anii 1950 - 1960, prin Druker şi Prager şi prin Scoala
Cambridge, teoria plasticităţii a devenit un cadru bine stabilit pentru modelarea
comportamentului neelastic al sării. Modelul Cam –Clay (Roscoe şi Schofield, 1963) a
fost peste tot acceptat ca model consitutiv, un model relativ simplu şi aşadar cu un număr
limitat de parametri, care să descrie proprietăţile mecanice esenţiale ale sării. Pentru sare
sub încărcare uniformă, modelele încărcării duble (Lade, 1977) au devenit populare. În
acele modele, suprafaţa tangenţială este complementară unui acoperiş care limitează
tensiunea hidrostatică şi este incapabil sub compactare pură să preia deformarea
neelastică. Tipic, aceste modele pentru sare asigură, cu regula curgerii neasociativă, o
curba a încărcării cu o pantă hiperbolică şi modulul elastic depinde de nivelul tensiunii.
Ambele clase de modele constitutive au domeniul suprafaţei astfel încât aceasta
este dependentă de nivelul tensiunii hidrostatice şi sunt completate cu nivelul tensiunii
dependent de modulul elastic.
Teoria elastică lineară a distribuţiei tensiunilor în jurul excavaţiilor subterane
arată că tensiunile sunt maxime pe contur şi descresc pe măsură ce se îndepărtează de
excavaţie. În consecinţă pereţii sunt zonele cele mai solicitate şi ruperea apare mai întâi
pe contur şi continuă în interiorul masivului.
De la Fener (1938), numeroşi autori au utilizat teoria eleasto-plasticităţii pentru a
studia dezvoltarea zonelor de rupere în jurul excavaţiilor şi au propus soluţii analitice.
Aceste soluţii sunt utilizate pentru a stabili curbele caracteristice ale masivului cu
comportament elastoplastic, considerând diverse criterii de rupere. Criteriile de rupere
cele mai utilizate sunt criteriul Tresca, criteriul Mohr - Coulomb, şi mai nou criteriul
Hoek- Brown.
Relaţiile care au stat la baza simularii stării de tensiune pe baza criteriului Hoek-
Brown generalizat, pleacă de la ecuatia (1.21) a valorilor tensiunii principale, unde
mb.este valoarea redusă a constantei de material mi şi este dată de expresia din ec. (1.23)
 GSI  100 
mb  mi exp  (1.23)
 28  14 D 
Mărimile s şi a sunt constante pentru masa de rocă, care se determină cu relaţiile (1.34) şi
(1.35).
 GSI  100 
s  exp  (1.24)
 9  3 D 
1 1 GSI / 15  20 / 3
a  e
2 6
 e  (1.25)
D este factorul care depinde de gradul de perturbare a masivului, la care masivul de rocă
a fost supusă împuşcării distructive şi tensiunii de relaxare. Acesta variază de la 0 pentru
masivul intact „in situ” şi 1 pentru masivul puternic perturbat. Tensiunea de compresiune
monoaxială este dată de ec. (1.19) şi rezistenţa de rupere la tracţiune monoaxială a
masivului dată de ec. (1.20)
Tensiunea normală şi de forfecare rezultă din tensiunea principală cu relaţiile
(1.26) şi (1.27)
   3  1   3 d 1 / d 3  1
n  1   (1.26)
2 2 d 1 / d 3  1
d 1 / d 3
   1   3  (1.27)
d 1 / d 3  1
unde,
a 1
d 1 / d 3  1  a  mb  mb   3 /  rc  s  (1.28)
Modulul de deformaţie al masivului este dat de ec. (1.29)
 D 
E m GPa   1   rc  10 GSI 10  / 40  (1.29a)
 2  100
Ecuaţia (1.29a) se aplică pentru (σci  100MPa). Pentru (σci  100Mpa) se foloseşte
 D
ecuaţia E m GPa   1    10 GSI 10  / 40  ; (1.29b)
 2
Criteriul Mohr- Coulomb cuprinde doi parametrii de rezistenţă, coeziunea C şi
unghiul de frecare interioară φ cu care se determină rezistenţa la forfecare monoaxială, τ.
  C    tg '
6amb s  mb 3 n 
a 1
 
  sin 1  a 1 
(1.30)
 21  a 2  a   6amb s  mb 3n  
 rc 1  2a s  1  a mb 3n s  mb 3 n a 1
C (1.31)
1  a 2  a  
1  6 amb s  mb 3n 
a 1

/ 1  a 2  a 
unde  3n   3 max /  rc
Câteodată este necesar să apreciem comportamentul global al masivului de sare
mai mult decât procesul detaliat al propagării fisurilor. De exemplu, când considerăm
rezistenţa unui pilier, este necesar să avem o estimare a rezistenţei globale a pilierului
mai mult decât o cunoaştere detaliată a extinderii propagării fisurilor în pilier. Aceasta
conduce la conceptul rezistenţei globale a masivului şi autorii Hoek şi Brown propun că
aceasta poate fi estimată din relaţia Mohr- Coulomb,
2  C  cos 
 cm  (1.32)
1  sin 
cu C şi φ determinate pentru intervalul tensiunilor σt < σ3 < σc/4 obţinem:
a 1

 cm   rc 
 mb  4 s  a mb  8s mb / 4  s 
(1.33)
21  a 2  a 
Pentru cazul excavaţiilor la adâncime soluţiile clasei închise pentru ambele criterii
Hoek Brown generalizat şi Mohr Coulomb au fost folosite să genereze sute de soluţii şi
să găsească valoarile lui σ3 max care dau curbele caracteristice echivalente.
Pentru excavaţii nu foarte adânci, unde adâncimea faţă de suprafaţă este mai mică
decât de trei ori deschiderea camerei, studii numerice comparative ale extinderii ruperii şi
magnitudinea subsidenţei suprafeţei au dus la o relaţie identică care s-a obţinut pentru
tunele adânci, prevăzând să se evite surparea suprafeţei.
Rezultatele studiilor pentru excavaţii la adâncime conduc la ecuaţia aproximativă
pentru ambele cazuri, (1.34).
0.94
 3 max  
 0,47 cm  (1.34)
 cm   H 
Această ecuaţie se aplică pentru toate excavaţiile subterane care sunt înconjurate
de o zonă de fisuri care nu s-a extins la suprafaţă.
Pentru studiul problemelor asemănătoare blocurilor surpate în mine se recomandă
ca nici o încercare nu trebuie făcută ca să relateze parametrii Hoek - Brown şi Mohr-
Coulomb şi ca determinarea proprietăţilor şi analiza următoare să se bazeze numai pe
unul din aceste criterii.
2. PRESIUNEA MINIERĂ

Presiunea minieră reprezintă totalitatea acţiunilor generate de redistribuirea stării naturale


de tensiune din masivul de rocă deranjat în urma executării excavaţiilor sau a construcţiilor
miniere, acţiuni ce au drept consecinţă producerea de deplasări şi deformări ale rocilor
înconjurătoare şi ale susţinerii. O asemenea manifestare a acţiunilor generate de redistribuirea
stării naturale de tensiune poate fi denumită presiune minieră primară în perioada care urmează
imediat după executarea construcţiei sau a excavaţiei miniere şi presiune minieră secundară, mai
mult sau mai puţin, stabilizată la un anumit interval de timp după terminarea executării acestora şi
în funcţie de asigurarea corectă a interacţiunii dintre lucrare şi susţinere (fig.2.1).
În etapa actuală de dezvoltare a mecanicii rocilor, presiunea minieră nu poate fi
concepută şi studiată în mod direct, ca un proces în sine, ci numai prin manifestările sale
specifice. Determinarea mărimii presiunii miniere şi a regimului ei de manifestare este una din
cele mai complicate probleme în ştiinţa minieră.
Presiunea minieră nu este numai o caracteristică a rocii, deoarece ea nu este dependentă
numai de calitatea acesteia, ea depinde în principal de starea de tensiune-deformare secundară.
Această stare secundară de tensiune este efectul slăbirii masei de rocă, a greutăţii rocilor
acoperitoare, a forţelor tectonice, a fenomenului de dilatanţă, a celui de umflare datorat
interacţiunii fizice şi chimice a apei sub diferitele ei forme, a timpului etc.
Presiunea minieră este o funcţie de interacţiune, completă şi inseparabilă, a unui complex
de factori care, prin caracterul lor, pot fi grupaţi în următoarele grupe:
- factori naturali, respectiv caracteristicile geomecanice şi de deformare a rocilor în
care sunt realizate construcţiile subterane şi la zi; caracterul şi particularităţile
câmpului natural complet de tensiune a masivului;
- factori tehnici, respectiv factorii spaţiali ai construcţiilor subterane şi la zi
(excavaţii, pilieri, taluzuri etc.) considerate;
- factori tehnologici, respectiv caracterul şi particularităţile acţiunilor asupra rocilor
din jurul construcţiilor în timpul realizării şi exploatării acestora;
- factori organizatorici, respectiv procesul de organizare a executării şi asigurării
stabilităţii construcţiilor şi a exploatării acestora.
Fig.2.1. Fenomene de pierdere a stabilităţii: a – deformări excesive ale conturului
excavaţiilor; b – degradări ale susţinerii din zidărie de bolţari întărită cu susţinere metalică
(E.M. Dâlja – Valea Jiului); c – deformarea şi rupere susţinerilor; d – fenomenul de
alunecare - forfecare; e – deformarea susţinerilor metalice; f – deplasarea pe verticală a
rocilor ca urmare a acţiuni presiuni miniere; g – deformări sub forma unor curgeri plastice
cu influenţă asupra vetrei lucrării (E.M. Dâlja – Valea Jiului);

Toţi aceşti factori enumeraţi se găsesc într-o strânsă interdependenţă şi la analizarea


unora dintre ei trebuie să se ţină seama şi de ceilalţi. Astfel, de exemplu, redistribuirea stării
preexistente de tensiune din masiv se produce imediat după executarea excavaţiei, însă evoluţia în
continuare a manifestărilor presiunii miniere poate fi foarte diferită, în funcţie de influenţa pe care
o exercită factorii precizaţi.
Într-o serie de situaţii, manifestările iniţiale ale presiunii miniere (presiunea minieră
primară) se dezvoltă până la o anumită limită (presiunea minieră stabilizată), dictată în primul
rând de particularităţile factorilor naturali, pe când în alte situaţii se ajunge în timp la un regim de
echilibrare sau controlare a manifestărilor presiunii miniere pe seama factorilor tehnici,
tehnologici şi organizatorici, nemaiputând fi vorba de o presiune stabilizată.
În baza celor precizate rezultă, în mod evident, cauzele care implică manifestarea
complexă a presiunii miniere şi anume:
- starea naturală de tensiune σ, respectiv: a) greutatea maselor de rocă acoperitoare –
acţiunea gravitaţională – deci starea naturală de tensiune de origine gravitaţională, σG;
b) existenţa şi acţiunea forţelor tectonice şi a altor fenomene geologice, deci starea
naturală de tensiune de origine tectonică şi ereditară, respectiv reziduală, σr;
- relaxarea masivului de rocă din jurul excavaţiilor subterane, fie prin slăbire, respectiv
manifestarea dilatanţei, fie prin deformaţii neelastice de natură plastică, vâscoasă etc;
- umflarea masei de rocă datorită interacţiunii fizico-chimice dintre apă şi rocă;
- acţiunea apei gravitaţionale prin fenomenul de capilaritate şi fenomenul de infiltraţie a
apei în masa de rocă.
Efectul acestor cauze este
manifestarea corespun-zătoare a
presiunii miniere sub următoarele forme:
- presiunea propriu-zisă a masivului de
rocă p;
- presiunea de relaxare a rocii din jurul
excavaţiei miniere p r;
- presiunea de umflare pu;
- presiunea capilară p c şi presiunea
apei din porii rocilor p w.
Deci, în general, pre-siunea
minieră este:

Pmin=P=p+p r+pu+pc+p w (2.1)


Condiţiile sub care se dezvoltă
aceste tipuri de presiuni în masivul de
rocă, probabilitatea de producere a lor,
b cât şi mărimea acestora, diferă de la o
Fig.2.2. Modificarea manifestării presiunii miniere în situaţie geologică la alta. Este exclusă
funcţie de timp: a, b – domeniile instabil (I) şi stabil (II) ale
manifestării presiunii (1-1’ – presiune primară – presiune
sau nu posibilitatea acţiunii lor
secundară în roci elastice; 2-2’ – presiune primară – simultane. Este certă însă (observaţiile
presiune secundară în roci cu comportament plastic; realizate de autor) posibili-tatea apariţiei,
3 – fenomenul de relaxare ; oa – începutul manifestării acţiunii şi manifestării combinate a
intensive a presiunii după montarea susţinerii; acestor presiuni ca de exemplu:
ab – scăderea intensificării creşterii manifestării presiunii; presiunea masi-vului de rocă, presiunea
bb1 – reducerea presiunii în urma relaxării rocii); de relaxare sau presiunea masivului de
c – manifestarea presiunii în timp pentru diferite tipuri de rocă, presiunea de relaxare, presiunea de
roci (4 – roci curgătoare; 5 – roci cu comportament plastic; umflare etc. Ca urmare a acestui fapt, ne
6 – roci stâncoase şi semistâncoase). vom referi în continuare la aceste
moduri de manifestare a presiunii.

2.1. Metode analitice de cercetare şi evaluarea presiunii miniere în cazul lucrărilor


miniere orizontale

Privite cu un anumit grad de aproximaţie, metodele analitice de determinare a mărimii


presiunii miniere nu sunt încă dezvoltate la nivelul posibilităţilor pe care le oferă actualmente
ştiinţele fundamentale (matematica, fizica etc), în corelaţie cu ştiinţele miniere (geologia, bazele
mineritului, mecanica rocilor, reologia rocilor, construcţia lucrărilor miniere, exploatarea
zăcămintelor de substanţe minerale utile etc.) şi cu cele tehnice, în special mecanica mediilor
continui, a mediilor discontinui, a mediilor pulverulente, a mediilor fisurate, rezistenţa
materialelor etc. Precizăm în acest sens că aparatul matematic nu se foloseşte larg şi eficace
pentru evaluarea stării de tensiune-deformare a rocilor din jurul excavaţiilor miniere, a solicitării
asupra susţinerii acestor lucrări, a deplasării rocilor pe conturul excavaţiilor subterane.
Există actualmente un număr mare de ipoteze, cu drept egal, dar extrem de diversificate
din punct de vedere al modului de evaluare a presiunii. În aceste ipoteze calculul valoric al
presiunii miniere se realizează fără posibilitatea de a evidenţia şi cuprinde concomitent întreaga
gamă a factorilor ce determină manifestarea calitativ-cantitativă a presiunii miniere.
Pe de altă parte, cercetările analitice referitoare la presiunea minieră s-au diversificat în
decursul timpului atât în funcţie de tipul de lucrări miniere ce sunt necesare de efectuat în vederea
realizării procesului de extragere a substanţei minerale utile (lucrări miniere capitale, lucrări
miniere de pregătire, lucrări miniere de exploatare-abataje), cât în şi funcţie de tipul masivului
(intact sau deranjat).
Din aceste motive, este necesar să existe o clasificare a metodelor analitice de calcul, care
să asigure o utilizare practică a lor în condiţiile geologo-miniere concrete de amplasare a
lucrărilor miniere, de realizare a abatajelor. De la început, marea diversitate de ipoteze existente
se pot grupa în:
- ipoteze referitoare la presiunea minieră asupra lucrărilor miniere subterane de
deschidere, de pregătire, executate în masivul intact de rocă;
- ipoteze referitoare la presiunea minieră asupra lucrărilor miniere executate într-un
masiv deranjat.
Ca urmare, în acesta lucrare se vor prezenta în capitolele următoare, într-o formă
adecvată utilizării în scopuri practice, cu exemplificări, cele mai reprezentative ipoteze, procedee
şi modele de calcul referitoare la presiunea minieră asupra lucrărilor de deschidere (galerii
transversale, direcţionale, lucrări miniere verticale - puţuri principale, puţuri oarbe, suitori; lucrări
miniere auxiliare de tipul camerelor trafo, garajelor, camerelor de evacuare a apelor, silozurilor,
rampelor; lucrări miniere înclinate - plane înclinate, suitori, rostogoluri; lucrări miniere de tipul
rampelor şi circuitelor etc.).
Pe baza cercetărilor realizate de autori în problematica evaluării teoretice a presiunii şi
dezvoltarea metodelor de calcul a acesteia, pentru lucrările miniere de deschidere şi pregătire
situate în afara zonei de influenţă a abatajelor, se consideră că pot fi reliefate actualmente trei
direcţii principale:
 prima direcţie include: cercetările presiunii miniere şi manifestarea acesteia, bazate pe
date practice (observaţii, măsurători in situ şi cercetări de laborator); ipoteze speciale
caracterizate prin folosirea metodelor de calcul tehnico-inginereşti aproximative, fără
evidenţierea şi includerea fenomenului de interacţiune dintre masivul de rocă şi
susţinere. Toate ipotezele din cadrul acestei direcţii de cercetare propun ca valoarea
presiunii să fie privită ca fiind fie rezultatul acţiunii greutăţii, fie egală cu greutatea
volumului de rocă situat între anumite limite (prismă până la suprafaţă, boltă ca
rezultat al acţiunii de arcuire). Această direcţie este cunoscută şi sub denumirea de
grupa ipotezelor forţelor;
 cea de a doua direcţie se constituie din cercetările presiunii miniere de pe poziţia
pierderii stabilităţii masivului, pierdere însoţită de modificarea formei excavaţiei
miniere. Ipotezele şi clasa de probleme rezolvate în contextul acestei direcţii de
cercetare analizează starea critică a sistemului rocă-susţinere la care are loc pierderea
stabilităţii masivului şi cea a lucrării miniere. Ca de exemplu, L.V. Erşov consideră că
pentru asigurarea stabilităţii masivului de rocă din jurul excavaţiilor miniere trebuie să
se monteze o susţinere a cărei reacţiune să fie valoric egală cu valoarea critică a
solicitării ce se manifestă asupra susţinerii. Pe o asemenea idee s-au dezvoltat de fapt
toate ipotezele din cadrul acestei direcţii de cercetare a presiunii. Această grupă este
numită grupa ipotezelor echilibrului limită;
 cea de-a treia direcţie se bazează pe utilizarea ipotezei deformaţiilor, expusă
fundamental în 1938 de către R. Fenner, care evidenţiază şi include, ca şi ipotezele din
direcţia a doua de cercetare, fenomenul de interacţiune masiv de rocă-susţinere prin
folosirea principiilor, metodelor mecanicii mediilor continui (elastic izotrop, elastic
anizotrop, elasto-plastic, plastic, plastico-vâscos etc.), a mecanicii mediilor
discontinui, a mecanicii mediului pulverulent sau granular, a reologiei şi în special
astăzi a teoriei fluajului ereditar. Conform acestei direcţii de cercetare, sarcina asupra
susţinerii reprezintă rezultatul deplasării rocilor de pe conturul lucrării miniere care,
într-un anumit moment, intră în contact cu susţinerea şi începe să resimtă o rezistenţă
din ce în ce mai mare a susţinerii până când se va stabili starea de echilibru. În funcţie
de construcţia şi materialul susţinerii, starea de echilibru rocă-susţinere, sau rocă-
susţinere-timp poate fi realizată la diferite mărimi ale presiunii create de masivul de
rocă asupra susţinerii. Această grupă de ipoteze este denumită grupa ipotezelor
deformaţiilor sau a interacţiunii.
În urma unei analize în profunzime a dezvoltării intense a cercetărilor analitice referitoare
la presiunea minieră, autorii consideră că întreaga cercetare analitică în contextul precizat s-a axat
pe realizarea unor modele matematice la început mai simple – ipotezele clasice – şi ulterior mai
complexe. Toate aceste modele analitice, rezultat al studierii presiunii miniere, al regimului ei de
manifestare, se pot diversifica din punct de vedere a întocmirii lor în:
- modele care tratează acţiunea rocilor asupra susţinerii, deci presiunea minieră ca o
sarcină externă în raport cu susţinerea şi a cărei mărime nu depinde de deformaţiile
susţinerii, deci modele ce lucrează în regim de sarcină dată. Asemenea modele sunt
materializate de către aşa numitele „ipoteze clasice ale presiunii";
- modele care examinează acţiunea rocilor asupra susţinerii ca un factor intern în
sistemul static nedeterminat rocă-susţinere şi determinat din condiţia de comuniune a
tensiunilor şi deplasărilor pe contactul susţinere-masiv de rocă. Asemenea modele
sunt materializate de către ipotezele şi teoriile care abordează presiunea la început
prin prisma stării critice a sistemului masiv de rocă-susţinere şi mai recent prin
prisma interacţiunii masiv de rocă-susţinere-timp.
În cadrul acestui capitol vor fi prezentate ipotezele clasice ale presiunii pentru lucrările
miniere orizontale capitale în funcţie de direcţia de manifestare a presiunii (acolo unde este cazul)
în tavanul, pereţii şi vatra lucrărilor, cât şi pe grupe şi subgrupe.

2.1.1. Presiunea minieră asupra tavanului lucrărilor miniere


orizontale principale

Toate ipotezele incluse în această grupă se bazează pe datele practice şi pe folosirea


mecanicii construcţiilor şi a rezistenţei materialelor, fiind o consecinţă a observaţiilor directe
realizate „in situ", a cercetărilor de laborator pe baza modelării, iar dezvoltarea lor are la bază o
serie de investigaţii teoretice. Potrivit acestor ipoteze, manifestările presiunii miniere şi în special
sarcina asupra susţinerii sunt generate fie de volumul de rocă inclus în prisme de alunecare –
subgrupa ipotezelor care includ în calculul presiunii miniere „efectul adâncimii H" –, fie de un
volum restrâns de rocă cuprins în interiorul unei bolţi – subgrupa ipotezelor care neglijează
„efectul adâncimii".
Toate aceste ipoteze consideră că manifestările presiunii miniere nu depind de mărimea
deformaţiei masivului, de construcţia şi materialul susţinerii, de procedeul de săpare, de
tehnologia susţinerii, de durata de funcţionare a lucrărilor miniere etc.
a) Ipoteza de presiune a lui K. Culman. Bazat pe teoria împingerii, K.Culman ajunge la
concluzia că presiunea maximă asupra unei lucrări este dată de presiunea din tavanul ei şi ea
depinde de grosimea rocilor acoperitoare şi de rezistenţa acestora. Ca urmare, se ajunge la
concluzia (eronată) că este imposibil să se poată executa lucrări miniere subterane de la o anumită
adâncime în jos, deoarece presiunea care va avea valoarea
Pv   a H [N/m2] (2.2)

ar fi atât de mare încât ar depăşi rezistenţa de rupere a rocilor din tavanul lucrării şi chiar a
materialelor care s-ar folosi în vederea susţinerii acestor lucrări.
b) Ipoteza de presiune a lui A. Heim completeză ideea lui Culman, arătând că
pe lângă tensiunile care creează presiunea litostatică:

 v  Pv   a H [N/m2] (2.3)
asupra lucrărilor miniere orizontale se manifestă şi o presiune ca rezultat al tensiunilor remanente
sau reziduale. Această sumă de presiuni, denumită presiune litostatică mărită, la adâncime
transformă masa de rocă într-o masă cu plasticitate latentă, care de multe ori se poate manifesta în
egală măsură în toate direcţiile, o acţiune hidrostatică. Ipoteza este parţial eronată. Cu toate
acestea, prezintă importanţă prin faptul că atrage atenţia asupra presiunilor de natură geologică,
create de tensiunile reziduale a căror acţiune într-adevăr modifică şi măreşte efectul presiunii
miniere.
c) Ipoteza de presiune a lui A. Bierbaummer este una dintre cele mai simple ipoteze de
acest gen. Conform acesteia, masa de roci din jurul lucrărilor miniere are tendinţa să alunece
 
înspre golul creat, sub formă de prisme după plane care fac cu planul unghiul 45 o   (fig.2.3,
 2
a). Valoarea sarcinii ce acţionează asupra lucrării miniere orizontale este dată de greutatea masei
de rocă delimitată de o parabolă a cărei înălţime (fig.9.3, b) este:

b = kH m (2.4)

unde: H este adâncimea faţă de suprafaţă a lucrării miniere; k - coeficientul de reducere a


presiunii geostatice, care ţine seama de forţele de frecare ce se opun alunecării prismelor.
Autorul dezvoltă două metodologii pentru stabilirea valorii coeficientului k.
O primă aproximare o face presupunând că masa de rocă de deasupra lucrării tinde să
alunece în jos de-a lungul planelor de alunecare-rupere A'"AA" şi B'"BB" înclinate cu un unghi
 
de 45 o   . Greutatea masei de rocă Q, inclusă în prisma AA 'B'B ce tinde să alunece, este
 2
amortizată de forţa de frecare:

F = 2 D tg  (2.5)

creată de împingerea activă D a cărei valoare este:


1  
D   a H 2 tg 2 45 o   (2.6)
2  2
forţă dezvoltată de-a lungul planelor verticale de alunecare AA' şi BB'. Deci:
 
F   a H 2 tg 2  45 o  tg (2.7)
 2
Fig.2.3. Ipoteza lui A. Bierbaummer: a – cazul când masa de rocă are tendinţa să alunece
înspre golul creat sub formă de prisme de alunecare; b – cazul când valoarea sarcinii este
dată de greutatea masei de rocă delimitată de o parabolă.

În consecinţă, presiunea asupra lăţimii:


   
2a1  2 a  htg  45 o    (2.8)
  2 
la tavanul lucrării va fi:
Pv  k1  a H (2.9)
Ţinând cont de diagrama de solicitare din figura 9.3, b, rezultă că greutatea masei de rocă
ce va acţiona la nivelul tavanului lucrării este:
     
N  2a1 a H  2 a H a  hctg 45o      a H 2 tg 2  45o   (2.10)
  2   2
iar presiunea:
     
2  a H a  hctg  45o     a H 2tg 2  452  tg
N   2   2
Pv   (2.11)
2a1    
2 a  hctg  45o  
  2 
 2 o  
 H tg  45  2  
Pv  1      H N / m  (2.12)
a
 2  o  
 a  hctg 45   
  2 
de unde rezultă că:
 2 o  
 H tg  45  2  
k1  1    
 2   
 a  hctg  45o   
  2 
Coeficientul de reducere sau diminuare a presiunii geostatice (gravitaţionale) a întregii
coloane de rocă, până la suprafaţă, are două valori extreme şi anume: pentru adâncimi foarte mici
k1=1, iar la câteva sute de metri, de la H>10 a1, valoarea lui k1 nu mai este afectată pregnant de
adâncime şi deci:
 
k1  tg 4  45 2   (2.13)
 2
d) Ipoteza de presiune a blocului (prismelor) de alunecare. În cazul unei lucrări miniere
cu deschiderea 2a şi care este amplasată la o adâncime H faţă de suprafaţă, în roci fără coeziune
(c = 0), dar cu unghi de frecare interioară (fig.2.4), se consideră că asupra lucrării acţionează
greutatea rocii din interiorul prismei ABCDEFGH din care se scade forţa de împingere laterală D
a prismelor laterale BGDEM şi ANCEN. Această ipoteză are la bază teoria împingerii active a
zidurilor de sprijin şi:
Pv=Q-2Dtg  (2.14)

unde Q este greutatea rocii din interiorul prismei ABCDEFGH:

Q=2a H a (2.15)

iar D este împingerea activă:


1  
D  a H 2 tg 2  45 o   (2.16)
2  2
Expresia (2.14) devine:
 
Pv  2a a H   a H 2 tg 2  45o   (2.17)
 2
   
Pv   a H 2a  Htg 2  45 2  tg (2.18)
  2 
care este relaţia presiunii asupra tavanului lucrării şi este valabilă până la adâncimea:
2a
H (2.19)
2 o 
tg  45  tg
 2
adică adâncimi mici (H1< H, circa 40 m) şi în cazul rocilor lipsite de coeziune, a rocilor
pământoase.
O asemenea ipoteză este recomandabil a se aplica numai în cazul în care lucrarea minieră
se execută în roci şi la adâncimi care conduc la îndeplinirea condiţiilor:
tg <0,8 deci  <40 o … 43o (2.20)
   
H < 2,5 2a  2htg  45 o    (2.21)
  2 
a b
Fig.2.4. Ipoteza blocului (prismelor) de alunecare în situaţia rocilor lipsite de
coeziune – roci elastice: a - cazul unei lucrări miniere de formă unghiulară;
b - cazul unei lucrări miniere de formă circulară.
În cazul în care lucrarea minieră orizontală este executată în roci cu o coeziune şi
rezistenţă apreciabilă la forfecare (rf > 0), deci care au o coeziune şi frecare interioară, atunci, în
conformitate cu această ipoteză, asupra tavanului galeriei (fig.2.5) va acţiona greutatea Q a rocilor
din interiorul prismei ABCDEFGH din care se scad forţele de rezistenţă la forfecare produse după
planele ADEF şi BCGH în conformitate cu teoria de rupere a lui Coulomb-Mohr:

 f  c  tg (2.22)
Deci:
Pv = Q - 2  f (2.23)
unde:
Q = 2 a aH (2.24)

 f  c   x g (2.25)
Fig.2.5. Ipoteza blocului (prismelor) de alunecare pentru cazul rocilor cu unghi de
coeziune şi unghi de frecare interioară: a - cazul unei lucrări miniere de formă unghiulară;
b - cazul unei lucrări miniere de formă circulară.

unde  x este tensiunea normală laterală care se determină ca find componentă a stării primare de
tensiune considerate (gravitaţională sau totală).
În cazul considerat se pot distinge două situaţii:
1) atunci când rocile sunt semistâncoase sau stâncoase, în realizarea rezistenţei la
forfecare  f predomină atât efectul coeziunii cât şi cel al frecării interioare (c  0;   0 ). În
această situaţie mărimea tensiunii de forfecare pe unitatea de suprafaţă, ca rezistenţă la forfecare
dezvoltată de acţiunea tensiunii normale,  x este:
1
f c  x tg (2.26)
2
iar pentru adâncimea H va fi:
 1 
 f  H  c   x tg  (2.27)
 2 
Presiunea asupra tavanului, conform relaţiei (2.21), este:
 1 
Pv  2a a H  2 H  c   x tg  (2.28)
 2 

  1 
Pv  2 H  a a   c   x tg   (2.29)
  2 
ca şi expresia presiunii asupra tavanului galeriei.
Analizând expresia (2.29), rezultă că la echilibru, pentru Pv = 0, se obţine:
1
a a  c   x tg (2.30)
2
astfel încât:
1
a a < c   x tg , lucrarea are tavan stabil (2.31)
2
1
a a > c   x tg , lucrarea are tavan instabil (2.32)
2
2) atunci când rocile au un comportament plastic, caracterizat de faptul că în realizarea
rezistenţei la forfecare  f participă predominant coeziunea, unghiul de frecare interioară putând
fi neglijat (  = 0). În această situaţie mărimea tensiunii de forfecare pe unitatea de suprafaţă ca
rezistenţă la forfecare va fi:
f =c (2.33)
iar pentru adâncimea H va fi:
f =c H (2.34)
Presiunea asupra tavanului, conform relaţiei (2.23) este:
Pv = 2a  a H - 2Hc (2.35)
Pv = 2H(a  a -c) (2.36)
Analizând expresia (2.36) rezultă că la echilibru, pentru P v = 0, se obţine:
a  a =c (2.37)
iar pentru:
a  a < c lucrarea are tavan stabil (2.38)
 a > c lucrarea are tavan instabil (2.39)

Exemplu de calcul
Să se determine valoarea presiunii miniere generată de masivul de rocă asupra unei
lucrări miniere de deschidere, de formă circulară de tip GSIM-6,2, conform cu deschiderea
maximă de 3,4 m, executată în condiţiile geomecanice aferente I.M. Căpeni, şi anume  a = 2,2 •
10 4 N/m3;  = 17°, adâncimea de amplasare H = 20 m.
În baza relaţiei (2.18) se determină valoarea presiunii asupra tavanului lucrării miniere:
Pv=2,2-104 -20[3,4 -20(tg36,5)2 tgl7] =2,2875-104 N/m2
Pentru a aprecia dacă o asemenea valoare a presiunii şi deci implicit dacă ipoteza
corespunde condicilor geominiere luate în calcul, se verifică cele două condici (2.20; 2.21): prima
condiţie necesară dar nu suficientă, tgl7° = 0,8, ne conduce la 0,3857 < 0,8, adică din acest punct
de vedere (al unghiului de frecare interioară) ipoteza îşi verifică valabilitatea; a doua
   
condiţie, necesară dar nu şi suficientă , 20 < 2,5 3,4  2.3,4tg  45o    conduce la 20
  2 
< 21,079, ceea ce confirmă aplicarea ipotezei şi deci valabilitatea valorii presiunii calculate în
asemenea condiţii.
e) Ipoteza de presiune a lui K. Terzaghi. Iniţial această ipoteză a fost dezvoltată pentru
cazul rocilor elastice granulare uscate, dar cu posibilitatea de extindere
Masa de rocă granulară din jurul lucrării miniere este dezechilibrată prin excavare şi ca
urmare în mişcarea ei tinde să umple excavaţia. Deplasarea masei de rocă este însă amortizată de
frecarea dezvoltată de planele de forfecare DAB (fig.2.6). Planele de alunecare limită DAB,
 
înclinate faţă de orizontală cu un unghi de  45 o   nivelul tavanului lucrării şi apoi devin
 2
verticale, fiind situate la distanţa 2a, unul faţă de altul.
În cazul rocilor coezive şi cu cu
unghi de frecare interioară, odată cu
executarea unei excavaţii subterane
(fig.2.6) se produce o modificare în
starea naturală de tensiune a masivului de
rocă din jurul acesteia. Suprafaţa interioară
a excavaţiei se eliberează de tensiuni şi
capătă posibilitatea de a se deplasa. Atunci
când o parte din rocile situate deasupra
tavanului se deplasează pe verticală, iar
masa de rocă înconjurătoare rămâne
nemişcată, între ele se produce o acţiune
reciprocă, dezvoltându-se reacţiuni de tipul
Fig.2.6. Ipoteza lui K.V. Terzaghi – principiul de tensiunilor tangenţiale cu tendinţa de a
abordare a modului de manifestare a presiunii. menţine masivul în echilibru. Ca urmare,
aceste tensiuni vor micşora greutatea părţii
de roci care se deplasează în jos şi măresc reacţiunile în masa de rocă înconjurătoare. Ca rezultat
al acestei acţiuni reciproce ia naştere o boltă de descărcare şi suprafeţele sau planele de rupere
DAB sunt suprafeţe curbe, fapt confirmat de observaţiile practice.
S.S. Davâdov precizează că, deoarece apariţia bolţii este rezultatul influenţei tensiunilor
tangenţiale, bolta devine inevitabilă în cazul executării lucrării miniere şi poate fi considerată ca
un fenomen natural ce se produce întotdeauna.
În procesul dezvoltării deformaţiilor va avea loc deplasarea rocii înspre interiorul
excavaţiei, formându-se totodată suprafeţele – planele de deplasare DAB menţionate. Acestor
deplasări li se opun însă forţele de frecare ce se nasc pe suprafeţele DAB. Deoarece curbura
suprafeţelor de alunecare DAB complică evaluarea presiunii, acestea sunt aproximate şi în
această situaţie prin suprafeţe verticale AC (fig.2.6), considerând că şi deplasarea acestor roci cu
coeziune şi frecare interioară, ca şi în cazul rocilor elastice, se face după verticală. Ruperea după
aceste plane este considerată de către Terzaghi şi ulterior de către Davâdov ca fiind dată de legea
lui Coulomb-Navier-Mohr:
 = c+  tg  (2.40)

sau T = c +  otg  (2.41)


în care:  o este componenta orizontală a stării naturale de tensiune

 o  k v (2.42)
deci:
 = c +k tg  (2.43)
unde:  v =  a H.
Deoarece deplasările produse sunt suficiente pentru a dezvolta plane de alunecare ce
caracterizează de fapt starea iminentă de rupere, este justificată utilizarea asocierii înclinării
 
planelor de alunecare  45 o   cu împingerea activă a rocii pentru determinarea distanţei 2a1
 2
dintre aceste plane, distanţă dată de relaţia:

 
2a1 = 2a + h ctg  45 o   (2.44)
 2
În contextul celor precizate se mai realizează şi presupunerea (care nu corespunde
realităţii) că valoarea tensiunii verticale a v care acţionează asupra oricărei suprafeţe orizontale
este uniform repartizată, iar în jurul lucrării miniere se formează suprafeţe de alunecare ce se
   
întretaie sub unghiuri de  45o   şi 135 o   faţă de orizontală (fig.2.5).
 2  2
În baza consideraţiilor precizate s-a construit schema de calcul a presiunii (fig.2.6), în
care la o adâncime z de la suprafaţă se consideră un strat de rocă de grosime dz, asupra căruia vor
acţiona tensiunile verticale  v şi  v  d v  şi tensiunile orizontale σ şi cele de forfecare  . Ca
urmare se poate scrie sistemul de ecuaţii:
 o  k v  k z  k a H (2.45)

Greutatea proprie a stratului considerat pentru o lungime unitară a excavaţiei


este 2a a  a dz . Proiectând toate forţele ce acţionează pe prisma cu lăţimea 2a1 şi înălţimea dz la
adâncimea z pe planul vertical se obţine ecuaţia de echilibru a acestor forţe:

Fig.2.6. Ipoteza lui K.V. Terzaghi: a - schemă de calcul al presiunii;


b - distribuţia tensiunilor verticale în planul orizontal al tavanului.

2a1  v  d v   2a1 v  2cdz  2k v tgdz  2a1  a dz  0 (2.46)

Împărţind expresia cu dz se ajunge la o ecuaţie diferenţială de forma:


d v c tg
 a   k v (2.47)
dz a1 a1
sau:
d v
 dz  0 (2.48)
c 
a   ktg v
a1 a1
1 c
Notând cu : a 0  ktg şi cu bo   a  se poate scrie:
a1 a1
d v
 dz  0 (2.49)
bo  a o  v
care integrată conduce la:
1
lnbo  a o  v   z  C (2.50)
ao
unde constanta de integrare se obţine din condiţia  v = q pentru z = 0. Deci:
1
C lnbo  a o q  (2.51)
a1
În baza relaţiei (2.51), expresia (2.50) devine:
1 1
lnbo  a o q  -z = lnbo  a o q  (2.52)
a1 ao
sau împărţind cu z:
lnbo  a o q  - lnbo  a o q  =1 (2.53)
şi deci:
bo  a o  v
ln ao z  1  ln e (2.54)
bo  a o q

ao z bo  a o  v
e (2.55)
bo  a o q
care rezolvată în raport cu  v devine:
bo ao z
v 
ao
 
e  1  qe ao z (2.56)

şi înlocuind pe a o şi bo cu valorile lor se stabileşte:


 c 
a1   a  
a1 
 v  Pv 
ktg
 
1  e ktgn  qe  ktgn (2.57)

unde n este raportul:


z
n (2.58)
a1
care este relaţia de calcul a presiunii pentru cazul rocilor cu coeziune şi frecare interioară.
Pentru rocile elastice, c = 0 şi q = 0, se obţine:
 z
a1  a   ktg 
a1 
P 1 e (2.59)
ktg  

 
iar prin substituirea, în orice caz particular, a lui z cu adâncimea H a rocilor acoperitoarese obţine
valoarea presiunii.
Revenind la cazul rocilor elastice, Terzaghi consideră că, din cauza frecării, greutatea
masei de rocă elastică ce se deplasează se transmite parţial şi asupra rocilor înconjurătoare astfel
încât presiunea Pv asupra tavanului lucrării va avea valori mai mici decât presiunea litostatică.
Coeficientul de mobilitate a rocii elastice – a mediului pulverulent (tabelul 2.1) – este dat de
relaţia:
1
k (2.60)
1  212  21 1  12
unde  este coeficientul static de frecare interioară a rocilor dat de relaţia
1  tg (2.61)
În cazul rocilor cu coeziune şi frecare interioară, coeficientul k se recomandă să se
stabilească cu relaţia:

k o (2.62)
v
sau să se accepte valorile stabilite de Terzaghi pe cale experimentală, în sensul că valoarea acestui
coeficient k creşte în mod treptat de la 1 la 1,5 peste înălţimea ce corespunde lui 2a. Ajungând la
adâncimi mai mari de 5a 1, deplasările masei de rocă inferioară nu afectează condiţia de tensiune
din masa de rocă superioară, astfel încât nu se va mai dezvolta nici un fenomen de influenţă a
excavaţiei, deci la adâncimi mari, acţiunea de mişcare a rocilor nu se extinde până la suprafaţă.

Tabelul 2.1. Valorile coeficientului de mobilitate a rocilor elastice.


Unghiul de
frecare Coeficientul de Unghiul de frecare Coeficientul de
mobilitate a rocii interioară,  mobilitate a rocii în
interioară, 
în stare elastică, k [grade] stare elastică, k
[grade]
0 1 45 0,17157
5 0,83966 50 0,13247
10 0,704088 55 0,0994
15 0,588790 60 0,07179
20 0,49029 65 0,0491
25 0,40585 70 0,03109
30 0,3333 75 0,01733
35 0,27099 80 0,00765
40 0,2174 85 0,001906

În mod consecvent, presiunea Pv poate fi privită ca fiind constituită din doi termeni şi
anume:
 a a1
Pv 
ktg
 
1  e ktgn   a H 1e  ktgn N / m 
2
(2.63)

unde: H 1 este adâncimea de la suprafaţă până la limita de la care se manifestă fenomenul de


mişcare a rocii; H2 - adâncimea de la limita lui H1 până la tavanul lucrării miniere.
În urma calculelor s-au obţinut următoarele rezultate: argilă: b = 0,75 m; e = 0,02625;
Pv = 2.554 . 104 N/m2; marnă: b = 0,5m; e = 0,033; P v = 1,74 . 10 4 N/m2; gresie: b = 0,265m;
e=0,0384; Py = 0,98 . 104 N/m2; gresie marnoasă: b=0,39m; e = 0,0364; Pv = 1,399 . 10 4 N/m2.
f) Ipoteza de presiune a lui W. Ritter. In cadrul celei de-a doua subgrupe de ipoteze se
includ şi teoriile care au la bază alte principii decât cel al frecării ce se produce pe planele de
alunecare şi determinarea greutăţii rocii din
interiorul acestei bolţi ca şi sarcina ce acţionează
asupra tavanului excavaţiei. O primă aproximaţie de
acest gen o realizează Ritter în 1879 în vederea
stabilirii presiunii verticale a rocii. El consideră că
mărimea presiunii verticale poate fi privită ca o
diferenţă dintre greutatea masei de rocă din
interiorul bolţii ca şi necunoscută principală şi
componentele forţelor de tracţiune (de frecare)
dezvoltate de-a lungul conturului bolţii (fig.2.7).
Dacă forţele de tracţiune ce acţionează
normal pe suprafaţa bolţii sunt notate cu ZY, atunci
proiecţia verticală a lor pe lungimea arcului de boltă
va fi:
Fig.2.7. Principiile fundamentale dz
ale ipotezei lui W. Ritter. dS sau dacă ZY =  rt
cos 
atunci:
 rt
dS (2.64)
cos 

Greutatea rocii din interiorul bolţii ce creează presiunea liniară este:


2 a d
G  a  ydx (2.65)
o
şi deci sarcina ce acţionează asupra acoperişului va fi:
2a  d 2a  d
dS
Pv   a  ydx   rt  (2.66)
0 0 cos 

Această ecuaţie diferenţială este rezolvată pe baza criteriului sarcinii maxime asupra
acoperişului, adică suprafaţa limitată de curba ABC va include greutatea maximă posibilă a masei
de rocă. Ecuaţia ce rezultă din acest criteriu este de forma:
y  C o  C1 x  C 2 x 2 (2.67)
unde: constantele C o , C1 , C 2 sunt necunoscute şi se determină din condiţiile limită, y = 0 pentru
x = 0 şi x = b, iar condiţia de maxim este aceea că derivata a doua a curbei este:
1
y"  (2.68)
2 rt
care substituită în (2.67) conduce la ecuaţia secţiunii meridiane a bolţii:
x x
y d  x  sau y 2a  x  (2.69)
4 rt 4 rt

care descrie de fapt o parabolă verticală cu vârful în B şi care trece prin punctele A şi C.
d 2a
Înălţimea maximă a bolţii se situează în punctul mediu pentru: x    a şi are
2 2
valoarea :
d2 a2
b  (2.70)
16 rt 4 rt
dx dy
Dacă în relaţia (2.66) se vor înlocui valorile lui cos   ; dS  dx 2  dy 2 şi y' 
dS dx
atunci rezultă că:
2a  d 2a  d
 1  y dx
'2
Pv   a  ydx   rt (2.71)
0 o
relaţie în care înlocuind valorile lui y din expresia (2.69) şi pe
  d 2  rt   2 
y   a d  a    2a a  a  a   rt  (2.72)
 48 rt a   12 rt  a 
  
şi integrând de la 0 la d se obţine:

  d 2  rt    d 2  rt 
Pv   a d  a   sau Pv  2 a d  a   (2.73)
 48 rt  a   48 rt  a 
   
 rt
sau dacă  u , atunci:
a
 d2   a2 
Pv   a d   u sau Pv  2a a   u (2.74)
 48u   12u 
   

g) Ipoteza de presiune a lui M.M. Protodiakonov se fundamentează în mod similar pe


determinarea bolţii de echilibru natural a masei de rocă situată deasupra lucărilor miniere.
Ipoteza, care se bucură de o largă popularitate în practica
minieră, poate fi foarte bine folosită, dar numai în anumite
limite.
În abordarea ipotezei, Protodiakonov presupune
dezvoltarea unei bolţi de echilibru natural deasupra
excavaţiei al cărei echilibru nu este asigurat decât în
momentul în care tensiunile de-a lungul liniei ABC
(fig.2.8) devin tensiuni de compresiune pură (încovoierea
fiind nulă). Bolta produsă în contextul unei asemenea
presupuneri va fi aproximată bine de o parabolă. Forţele
care acţionează pe o asemenea secţiune oarecare DO a
bolţii vor fi:
- rezultanta orizontală T a reacţiunilor;
- rezultanta px a presiunilor verticale;
Fig.2.8. Principiile fundamentale - reacţiunea tangenţială R' în punctul D a forţelor ce
ale ipotezei lui M.M. acţionează din partea stângă pe jumătatea inferioară
Protodiakonov. a bolţii.
Considerând momentele în raport cu punctul D se obţine
px 2
M D  T y  0 (2.75)
2
px 2 px 2
 Ty deci y  Ty  0 (2.76)
2 2
adică o parabolă.
Acţiunea sarcinii asupra tavanului unei lucrări miniere este deci greutatea masei de rocă
mărginită de o parabolă, iar suprafaţa parabolei este:
2
S p  2ab (2.77)
3
iar sarcina pe unitatea de lungime:
4
Pv   a S p   aV p   a ab (2.78)
3
în care în urma substituirii se obţine:
4 a2
Pv   a (2.79)
3 tg
relaţie a cărei formă arată o anumită asemănare cu formula dată pentru adâncimi mari de către
Terzaghi.
Pentru durate mari de serviciu ale lucrărilor miniere:
2a
b (2.80)
f
iar:
8 a2
Pv   a (2.81)
3 f

Expresiile (9.79) şi (9.81), aşa cum


arată observaţiile in situ, sunt adecvate
numai pentru lucrări miniere amplasate la
adâncimi nu prea mari şi care au în pereţi
roci stabile.
Fig. 2.9. Ipoteza de presiune a lui M.M.Protodiakonov
aplicată la lucrări miniere de formă circulară.
h) Ipoteza de presiune a lui P.M.
Ţimbarevici completează ipoteza bolţii a lui
Protodiakonov, ţinând seama de posibilitatea
apariţiei unor bolţi de echilibru cu deschideri
mai mari decât cele ale lucrărilor, deoarece
adeseori (susţine Timbarevici) rocile laterale
sunt instabile şi se produc alunecări sub
formă de prisme (fig.2.10). În asemenea
situaţii relaţia lui Protodiakonov (2.79)
rămâne valabilă, însă la determinarea
înălţimii bolţii b 1 se va lua în considerare
Fig.2.10. Principiul ipotezei semideschiderea a:
lui P.M. Ţimbarevici.
a1 = a + C
(2.82)
unde; C este lăţimea bazei prismei de alunecare:
 
C  hctg  45 o   (2.83)
 2
Exemplu de calcul
Să se determine valoarea presiunii asupra tavanului unei lucrări miniere de tipul GSZ-4,6,
caracterizată de: 2a = 3,3 m, h = 2,91 m, executată la adâncimea de 86 m în argile cu următoarele
proprietăţi:  a = 2,2 • 104 N/m3;  =21°; o„ = 8,6 MPa. Lucrarea este executată prin tăiere cu
combina.
   21o 
C  hctg 45 o    2 ,91tg  45o   2m
 2  2 

a = 1,65 + 2 = 3,65 m
3,65
b1   4,24m
0 ,86
4 3,65 2
P  2,2.10 4 45,44.10 4 N / m  0 ,454MPa 
3 0 ,86

2.1.2. Presiunea minieră asupra pereţilor laterali ai lucrărilor


miniere orizontale principale

Cu toate că analiza sarcinilor care acţionează asupra lucrărilor miniere orizontale este
destinată în principal presiunii verticale, mărimea presiunii laterale nu este mai puţin
semnificativă pentru dimensionarea structurală a excavaţiilor. De fapt s-a arătat în mod detaliat
când s-a discutat noţiunea de presiune minieră că pereţii laterali ai unei excavaţii sunt în primul
rând slăbiţi de condiţiile structurale mai puţin favorabile dezvoltate în rocă. În ultimă instanţă,
presiunea laterală poate juca prin urmare un rol mult mai important decât cea verticală. De
asemenea, este estimat teoretic că această presiune este mult mai importantă decât presiunea
verticală în analiza stabilităţii de durată a excavaţiilor orizontale, deoarece mărimea ei este şi mai
mult afectată de extinderea deformaţiilor secţiunii, aşa că valoarea ei depinde de creşterea
rezistenţei susţinerii laterale, de dimensiunile excavaţiei şi de proprietăţile geomecanice ale
rocilor. Valoarea presiunii laterale cât şi modul ei de manifestare sunt de asemenea mai afectate
de existenţa tensiunilor reziduale latente introduse în masivul de rocă în timpul istoriei geologice
a acestuia. Asupra acestei presiuni influenţează şi valoarea presiunii din vatră şi a presiunii de
umflare manifestată de unele tipuri de roci.
a) Ipoteza presiunii laterale a lui Bierbaummer. Bazat pe teoria împingerii asupra
zidurilor de sprijin, Bierbaummer elaborează relaţii de calcul al presiunii laterale care acţionează
asupra pereţilor, respectiv asupra susţinerii unei lucrări miniere orizontale.
Pentru valoarea presiunii laterale în cazul unui masiv de rocă neatacat de lucrări miniere,
s-a prezentat expresia:
 
Pl ,initial   a Htg 2  45 o     a  a H  j a H (2.84)
 2
După executarea lucrării miniere:
 
Pl  Pl0 tg 45 o     a Pla (2.85)
 2
unde:
 h   
Plo   a h 1  tg 2  45 o  tg (2.86)
 2a  c   2 
conform figurii (2.9).
Fig.2.9. Ipoteza presiunii laterale a lui Bierbaumer.

b) Ipoteza presiunii laterale a iui P.M.Timbarevici susţine posibilitatea formării unor


bolţi de echilibru cu deschideri mai mari
decât ale lucrărilor miniere, deaorece
rocile laterale sunt instabile şi alunecă sub
formă de prisme. Deci, el admite
presupunerea alunecării prismelor de roci
ca mecanism al manifestării presiunii
miniere din părţile laterale şi din vatra
lucrării miniere orizontale (fig.2.12).
Valoarea presiunii laterale a
rocilor asupra susţinerii unei lucrări se
determină însumându-se presiunea activă
exercitată asupra susţinerii de către
prismele de alunecare m şi încărcarea
acestor prisme din partea rocilor situate în
tavanul lucrării.
Prismele de alunecare au o
Fig.2.12. Principiul manifestării presiunii laterale şi
din vatra unei lucrări miniere
înălţime h egală cu înălţimea lucrării,

după Ţimbarevici. unghiul de alunecare fiind   45 o  ,
2
unde  este unghiul de rezistenţă interioară a rocilor laterale sau unghiul de forfecare, egal,
pentru rocile fără coeziune, cu unghiul de frecare interioară <p, iar pentru rocile cu coeziune este:

  45o  (2.87)
2
Prismele de alunecare sunt încărcate cu greutatea rocilor din volumul elementelor
parabolice n, care poate fi considerată ca o sarcină uniform repartizată pe faţa orizontală a
prismelor, având o înălţime egală cu înălţimea bolţii de echilibru natural b.
Presiunea activă a uneia din prismele de alunecare manifestată asupra susţinerii ,
calculată pe baza teoriei împingerii active asupra unui zid de sprijin vertical şi a presupunerii că
sarcina ce acţionează vertical pe aceste prisme, este uniform distribuită şi se poate obţine cu
relaţia:
1  
Pl   a1h2ho  h tg 2  45 o   (2.88)
2  2
în care h o este înălţimea coloanei de roci care încarcă prismele de alunecare, redusă în raport cu
greutatea volumetrică a rocilor din pereţii lucrării:
a
ho  b (2.89)
 a1
unde:  a1 este greutatea volumetrică a rocilor din pereţii laterali ai lucrării;  a - greutatea
volumetrică a rocilor cuprinse în interiorul bolţii de echilibru natural. Dar:
a  
b  1 şi a1  a  c  a  hctg  45 o  
1  2
pentru toate formele simetrice de lucrări miniere în afara celor trapezoidale când:
   
a  h ctg 80 o  ctg  45 o   
  2 
a1  (2.90)
tg1
unde: h este înălţimea lucrării; 1 - unghiul de rezistenţă interioară a rocilor din tavanul lucrării.
Deci:
 
a  hctg 45o  
 2
b (2.91)
tg1
iar:
 
a  hctg  45 o  
  2
ho  a (2.92)
 a1 tg1
Rezultă:
   
 a  hctg  45 o   
1   2  
Pl   a1 h 2 a  h tg 2  45 2   (2.93)
2   a1 tg1   2
 
 
Presiunea laterală are următoarele valori:
- la tavanul lucrării:
 
Plt   a1ho tg 2  45 o   (2.94)
 2
- la vatra lucrării:
  
Plt   a1 ho  h tg 2  45 o  1  (2.95)
 2

2.1.3. Presiunea minieră asupra vetrei lucrărilor miniere


orizontale principale

În vatra excavaţiilor subterane se manifestă presiunea minieră denumită impropriu


„presiunea din vatră". O asemenea presiune este însă o parte esenţială a presiunii miniere ce se
manifestă mai ales în tavanul excavaţiilor, în sensul că reacţiunile dezvoltate în roca
înconjurătoare acţionează asupra secţiunii lucrării din partea inferioară asemenea unei bolţi
inverse.
O anumită parte a sarcinii din tavan se transmite prin roca înconjurătoare creând astfel o
presiune în vatră, care în mod obişnuit s-a găsit mai mică decât sarcina din tavan.
Terzaghi stabileşte, în mod empiric, că presiunea din vatră este
aproximativ 1/2 din valoarea împingerii laterale şi 1/3 din intensitatea sarcinii ce acţionează
asupra tavanului. Aceasta se datorează nu numai faptului că acţiunea presiunii asupra acoperişului
devine mai uniform distribuită cu creşterea adâncimii şi
ca urmare, intensitatea ei se reduce proporţional, dar, de asemenea, are şi un efect opus asupra
presiunii din vatră.
În cazul secţiunilor cu vatra deschisă (de exemplu cele care au boltă inversă), presiunea
se dezvoltă cu intensitate diferită sub pereţii laterali şi sub suprafaţa vetrei nesusţinute.
Presiunea ce se formează sub pereţii laterali solizi trebuie să se compare cu capacitatea
portantă a lor sau cu rezistenţa finală a rocii.
S-a constatat că dezvoltarea, distribuţia şi mărimea presiunii din vatră sunt mult
influenţate de natura rocilor, de caracteristicile geomecanice, de presiunea masivului de rocă
(consecinţă a stării secunde de tensiune), de parametrii geometrici ai lucrării (în principal de
deschiderea excavaţiei), de metoda de săpare, de presiunea de umflare etc.
În practică, presiunea din vatră este în mod obişnuit legată de rocile moi şi în special de
argilele plastice saturate. Roca din vatra lucrării nu este expusă direct acţiunii sarcinii de
deasupra, ci la o distanţă mică x de vatră ea se transferă în planul vetrei, fiind aceeaşi care
acţionează asupra pereţilor laterali.
Dacă pereţii laterali ai lucrării sunt constituiţi din roci tari, atunci sarcina este transferată
complet rocii din vatra lucrării.
În cazul în care pereţii laterali ai lucrării sunt constituiţi dintr-o rocă care nu poate
reacţiona şi preîntâmpina o presiune laterală de-a lungul lor, atunci numai o parte a presiunii
originale se va transmite la nivelul vetrei şi anume aceea care a rămas din cea nedisipată prin
lucrul de deformare a presiunii laterale.
Presiunea transmisă rocii la vatră este propagată în mod natural mai în adâncime,
deoarece roca îşi creează o anumită suprafaţă de rezistenţă asupra căreia presiunea care se
distribuie se măreşte odată cu creşterea adâncimii.
Referitor la stabilirea pe cale analitică a valorii acestei presiuni, literatura de specialitate
conferă o serie de ipoteze şi metodologii de calcul.

a) Ipoteza presiunii din vatră a lui P.M. Ţimbarevici. Problema presiunii în vatra
lucrărilor miniere orizontale a fost
studiată de către Ţimbarevici atât
experimental cât şi teoretic.
Ca urmare a acestor observaţii şi
constatări, Ţimbarevici îşi construieşte
schema de calcul teoretic al presiunii din
vatra lucrării şi presupune teoretic că în
planul vetrei se formează o pană de rocă
(observată de altfel şi practic) care se
deplasează spre interiorul excavaţiei sub
acţiunea presiunii active creată sau
declanşată de presiunea verticală ce se
manifestă pe o parte laterală a lucrării.
Această deplasare este oprită de
rezistenţa pasivă P creată de masa de
Fig.2.13. Schema de calcul al presiunii din vatră rocă din vatra lucrării (fig.2.13).
(după Ţimbarevici).
Diagrama împingerii active perpendiculară în punctul din colţul excavaţiei este un trapez,
iar presiunea activă a rocii la adâncimea x este:
   
Pa   p  x tg 2  45 o    2c tg  45 o   (2.96)
 2  2
În acelaşi timp presiunea pasivă la adâncimea x este:
   
Pa  x a tg 2  45 o    2c tg  45 o   (2.97)
 2  2
Adâncimea x, unde Pa =Pp, se poate calcula prin egalarea expresiilor (2.96) şi (2.97)
       
ptg 2  45 o    2c tg  45 o    tg  45 o  
x
 2   2  


2  p a  2c  p   a  (2.98)
     
 a tg 2  45 o    tg 2  45 2  
 
 a  p  a
  2   2 
Mărimea forţei orizontale ce acţionează spre excavaţie la adâncimea x este dată de
diferenţa dintre suprafeţele diagramelor corespunzătoare lui Pa şi Pp . Aceste forţe induc un set de
 
suprafeţe de alunecare înclinate la  45o   , dezvoltate în masa de rocă de sub excavaţie.
 2
Mărimea forţei F:
F  Fa  F p (2.99)
se poate stabili în funcţie de componentele T şi N, fiind paralelă la suprafeţele de alunecare
pasivă şi, respectiv, perpendiculară pe acestea (fig.2.13):
 
T  F cos 45o  
 2
 
N  F sin 45 o   (2.100)
 2
Forţei T, care tinde să deplaseze masa de rocă după planele de alunecare pasivă înclinate
 
faţă de orizontală cu unghiul  45 o   , i se opune forţa de frecare T' creată de forţa normală N:
 2
T   Ntg (2.101)
Forţa N nu are nici un efect direct asupra deplasării rocii, ci numai tinde să comprime
aceste roci.
La echilibru rezultă că forţa de deplasare are valoarea:
 
sin 45 o  
       2
To  T  T   T  Ntg  F cos 45 o    sin 45 o tg  F (2.102)
  2   2   cos 
Proiectând forţa To pe un plan vertical se obţine valoarea presiunii din vatră:
 
Pva  To sin 45 o   (2.103)
 2
Practic însă presiunea din vatră se va calcula cu relaţia:
 
Pva  2 Pva  2To sin 45 o   (2.104)
 2
deoarece deplasarea masei de rocă spre interiorul lucrării este rezultatul acţiunii combinate a celor
două părţi laterale ale lucrării. Deci:
 
sin 45o  
2
Pva  2 F  (2.105)
cos 
O asemenea presiune ce acţionează în centrul vetrei şi este verticală poate fi contracarată
fie de o solicitare realizată printr-un anumit procedeu de susţinere sau consolidare care să
dezvolte o reacţiune a cărei intensitate să fie Qo, fie printr-o dimensionare corespunzătoare a
bolţii inverse, adică a radierului din vatră. Forţa Qo
trebuie să se aplice pe o lungime de arc de boltă care
se poate determina cu relaţia:
x
y (2.106)
 o 
tg  45  
 2
Să considerăm, de exemplu, o situaţie
concretă a unei galerii ca în figura 9.14, pentru care
presiunea ce se va manifesta în vatra acestei lucrări se
poate determina plecând de la stabilirea reacţiunii pe
care o dezvoltă vatra sub pereţii laterali ai excavaţiei:
Q
Pva  o (2.107)
S
iar înălţimea coloanei de rocă este dată de expresia:
P
H  z (2.108)
a
Fig.2.14. Schema de calcul al presiunii şi:
din vatra unei lucrări miniere de formă
eliptică susţinută.
 
şi radier în vatră. tg 2  45 o  
 2 a
xH H
     p  a
tg 2  45 2    tg 2  45 2  
 2  2
(2.109)
1
F  Fa  Fb   a x x  2 H  a x 2  p (2.110)
2
1 1
F  Fa  Fb   a x x  2 H  A   A x 2  p (2.111)
2 2
 
sin 45o  
2
deci: To  F  (2.112)
cos 
Presiunea care acţionează în vatra lucrării este:
 
Pva  2To sin 45o   (2.113)
 2
În cazul unei galerii de formă rectangulară, Ţimbarevici stabileşte o schemă de calcul al
presiunii din vatră (fig.2.15) din care rezultă că:
 
c  hctg  45 o   (2.114)
 2
a1  a  c (2.115)
 
a  hctg  45 o  
 2
b (2.116)
tg
iar valoarea presiunii din vatră va fi:
 
Pva  Do tg  45 o   (2.117)
 2
în care: Do  Pa  Pp adică:
a 2  1 
Do 
2
  
 2 2

x  2 xH 1 tg 2  45 o     a x 2 tg 2  45 o  
 2
(2.118)

şi:
 
htg 2  45 o  
 2
x (2.119)
 
1  tg 2  45 2  
 2

În funcţie de valoarea lui x, de unghiul de frecare interioară  a rocilor din vatra lucrării
miniere şi de lăţimea acesteia, se pot distinge următoarele cazuri şi anume:
1) când (fig.2.15, a):
 
xo ctg  45 o   < a (2.120)
 2
atunci valoarea presiunii din vatră se va manifesta mai ales în colţurile lucrării miniere, iar
 
mărimea forţei To îndreptată sub unghi de  45 o   faţă de orizontală este dată de relaţia
 2
(2.212);
2) când (fig.2.15, b):
 
2a > x ctg  45 o   > a (2.121)
 2

atunci valoarea maximă a presiunii din vatră se va manifesta la mijlocul vetrei lucrării miniere, iar
mărimea ei este determinată de relaţia:
 
Pva  Do tg 2  45 o   (2.122)
 2
relaţie ce rezultă din compunerea forţelor To şi unde Do este diferenţa dintre presiunea activă şi
rezistenţa pasivă, relaţia (2.118);
Fig.9.15. Evaluarea presiunii din vatra unei lucrări miniere
3) când (fig.2.15, c):
 
xctg  45 o   > 2a (2.123)
 2
presiunea din vatră se va manifesta pe întreaga lăţime a vetrei.

2.2. Metode analitice de cercetare şi evaluare a presiunii miniere în cazul lucrarilor


miniere verticale

2.2.1. Pierderea stabilităţii lucrărilor miniere verticale

Lucrările miniere verticale sunt construcţii miniere capitale de lungă durată cărora li se
pretind cerinţe sporite în ceea ce priveşte exploatarea lor. Asemenea lucrări străbat, de obicei,
complexe de roci care se deosebesc în mod evident din punct de vedere geomecanic, adică din
punct de vedere al stabilităţii lor. Principalii factori ce influenţează regimul de manifestare a
presiunii miniere în cazul lucrărilor miniere verticale pot oferi premizele unei prognozări a
manifestării unui asemenea regim şi determina de fapt condiţiile de săpare, susţinere, amenajare
şi exploatare a puţurilor. Deosebim, astfel, factori geomecanici (stabilitatea rocilor, tendinţa
acestora de a-şi pierde stabilitatea sub diferite moduri); tehnologici (tehnologia de săpare,
succesiunea lucrărilor de săpare-susţinere, amenajare, caracteristicile materialului de susţinere,
influenţa timpului asupra caracteristicilor rocilor, a materialului de susţinere, influenţa exploatării
asupra masivului de rocă din jurul puţului, influenţa regimului apelor din masiv şi zăcământ,
variaţia stării de tensiune din jurul puţului s.a.m.d.). Totalitatea acestor factori creează un număr
foarte mare de situaţii geominiere a căror categorisire încă nu există astăzi semnalată de literatura
de specialitate şi este deocamdată dificil de realizat. În cadrul acestui capitol vom reveni doar
asupra condiţiilor geominiere care se implică în realizarea şi susţinerea lucrărilor miniere
verticale şi anume formele de pierdere a stabilităţii acestor lucrări cu referiri la condiţiile de
stabilitate, influenţa apelor subterane şi presiunea dezvoltată de acestea, prezenţa carstelor, a
îngheţului, a degajarilor spontane de gaze; procedeele de calcul (ipoteze, modele, relajii empirice)
ale presiunii miniere, respectiv ale sarcinii asupra susţinerii puţurilor în contextul diferitelor
comportamente la deformare a rocilor, diferitelor regimuri de lucru ale susţinerii acestora cât şi în
contextul factorilor tehnico-minieri şi organizatorici ce se aplică în găsirea şi aplicarea de soluţii
pentru asigurarea stabilităţii-fiabilităţii lucrărilor miniere verticale.

2.2.2. Ipoteze de evaluare a presiunii în cazul lucrărilor


miniere verticale

Toate ipotezele şi conceptele referitoare la evaluarea presiunii care consideră presiunea


din jurul lucrărilor miniere verticale ca o sarcină statică de o anumită valoare şi care determină
această sarcină pe baza teoriei consolidării pereţilor lucrării, presupunând că valoarea sarcinii
asupra susţinerii puţului se examinează sub forma unei sarcini exterioare creată de rocile laterale,
se pot încadra în „grupa ipotezelor forţelor " sau a modelelor simple de evaluare a presiunii. În
continuare sunt redate ipotezele care au avut cea mai largă răspândire.
a) Ipoteza de presiune a lui M. M. Protodiakonov. Determinarea grosimii susţinerii unui
puţ vertical pe cale teoretică se oate face prin intermediul următoarei ipoteze: masivul de rocă se
consideră ca fiind elastic, adică c = 0 şi  = 0, iar pereţii puţului vertical, executat în asemenea
roci sunt acţionaţi de o sarcină dată de relaţia:
 
p   a  a H   a Htg 2  45 o   (2.124)
 2
adică de împingerea activă dezvoltată de roci în
mod asemănător cu principiile mecanicii
pământurilor. Relaţia (2.124) determină deci
sarcina asupra susţinerii unui puţ vertical la
adâncimea H, realizat într-un masiv de rocă
caracterizat numai de unghiul de frecare interioară
 şi lipsit de coeziune, adică elastic, şi în
contextul că între masivul de rocă şi peretele
susţinut al puţului frecarea este nulă (fig.2.16).
De fapt, M.M. Protodiakonov precizează
referitor la unghiul  că acesta trebuie considerat
ca şi unghi aparent de frecare interioară  ', care
Fig.2.16. Ipoteza de presiune a lui ca valoare este mai mare decât  şi se determină
M.M.Protodiakonov în cazul unui masiv cu relaţia:
de rocă omogen.
 tg 
arctg  arct  c (2.125)
  

Fig.2.17. Ipoteza de presiune a lui M.M.Protodiakonov: a - cazul unui masiv stratificat;


b - cazul când între rocile elastice se află o rocă coezivă.
Această noţiune introdusă de Protodiakonov a fost realizată cu scopul de a lua în
considerare şi efectul coeziunii rocilor din coloana stratigrafică străbătută de puţ. Prin urmare
relaţia presiunii se poate scrie sub forma:
  
p   a Htg 2  45 o   (2.126)
 2
În cazul unui masiv de rocă stratificat (fig.9.17), în care stratele de rocă au proprietăţi
diferite, valoarea teoretică a unghiului de frecare interioară  se recomandă să se determine ca
media ponderată pe toată lungimea puţului:
f h  f 2 h2  ...  f n hn
  arctg 1 1 (2.127)
h1  h2  ...  hn
unde: f 1 , f 2 , ..., f n reprezintă coeficienţii de rezistenţă a rocilor; h1 , h2 ,..., hn - grosimile
stratelor respective. Autorul precizează că valoarea coeficientului de rezistenţă a rocilor pentru f <
1 este egal cu coeficientul de frecare interioară al rocilor elastice. Pentru valori ale lui f > 1 acesta
este un coeficient „aparent" de frecare, adică este o caracteristică de rezistenţă convenţională
propusă de M. M. Protodiakonov.
b) Ipoteza de presiune a lui P. M. Ţimbarevici. În anul 1934 Ţimbarevici propune o
metodă de calcul a sarcinii asupra susţinerii puţurilor bazată, în esenţă, la fel ca şi ipoteza lui
Protodiakonov, pe teoriile mecanicii pământurilor. Deosebirea constă în determinarea presiunii în
mod separat pentru fiecare strat de rocă, iar recomandările lui Protodiakonov, Ţimbarevici le
consideră aplicabile numai în cazul de excepţie, de exemplu pentru borchişuri. Ideea lui P. M.
Ţimbarevici este deosebită de a lui Protodiakonov cu referire la înţelegerea manifestării presiunii
miniere asupra susţinerii. P. M. Ţimbarevici precizează: „trebuie diferenţiate două stări ale rocilor
în jurul lucrărilor miniere verticale: prima stare a rocilor corespunde pierderii de către aceste roci
a stării iniţiale de tensiune şi formării zonei lui Trompeler. Procesul de formare a acestei zone
necesită un anumit interval de timp; dacă în această perioadă lucrarea va fi susţinută, atunci
susţinerea va prelua numai forţele care au provocat deformarea rocilor, deformaţii care au reuşit
să se extindă până la montarea susţinerii". A doua stare a rocilor, după părerea lui P. M.
Ţimbarevici, este legată de refacerea stării de tensiune în aceste roci, tensiuni care au existat până
la realizarea lucrării miniere „susţinerea reface în întregime acea stare iniţială de tensiune ce a
existat înaintea executării lucrării miniere".
Teoria expusă de către P. M. Ţimbarevici arată că în prima etapă a cercetărilor referitoare
la presiunea minieră asupra lucrărilor miniere verticale, autorul a considerat că susţinerea este o
construcţie portantă, care cu timpul trebuie să preia în întregime valoarea stării naturale de
tensiune, respectiv a masivului neatacat. Numai după 20 de ani, în 1953, P. M. Ţimbarevici a
renunţat la această teorie greşită referitoare la manifestarea presiunii miniere. În anul 1948
Ţimbarevici a pus problema determinării stabilităţii pereţilor puţurilor, însă nu a modificat nimic
din metoda de determinare a presiunii. Prima corectare a metodei de determinare a presiunii o
face în anul 1958. P. M. Ţimbarevici a determinat starea de tensiune în fiecare strat separat
(fig.2.18), considerând că sarcina asupra susţinerii este egală cu valoarea componentei orizontale

Fig.2.18. Schema de calcul al presiunii din jurul lucrărilor miniere verticale.


Ipoteza lui Ţimbarevici.

a stării naturale de tensiune, componentă pentru care se precizează că trebuie stabilită pentru
fiecare strat prin relaţiile:

p  aa H
n
p n    a  ho  n
i 1
sau:
 a a a 
Pn    an  1  2  ...  n 1 hn 1  hn  n
 a 
 n  an  an 
şi dacă se notează cu:
  a1  a2 a 
 ho  n    ...  n 1 hn 1 
 a 
 n  an  an 
atunci:
n
Pn    a  ho  hn  n (2.128)
i 1
unde:  an este greutatea volumetrică a rocilor din stratul al n-lea; hn - grosimea stratului n;

h o - suma grosimilor stratelor de rocă aflate deasupra stratului al n-lea raportate la greutatea
volumetrică, respectiv:
 an 1
ho  hn 1
 an
unde:  an 1 şi hn 1 sunt greutatea volumetrică a unui strat oarecare n-1 şi, respectiv, grosimea
acestui strat; n este coeficientul împingerii orizontale care se determină cu relaţia:
  
 N  tg 2  45   n 
 2 
în care:  n este unghiul de rezistenţă interioară ca şi caracteristica de rezistenţă a rocii.
c) Ipoteza de presiune a lui G. N. Savin. În anul 1947 G.N.Savin propune o soluţionare a
problemei sarcinii asupra susţinerii puţurilor verticale. El consideră atât rocile cât şi materialul
susţinerii ca sisteme materiale izotrope şi elastice cu precizarea că materialul susţinerii are
proprietăţi elastice constante comparativ cu roca. Astfel, presupune că într-un asemenea masiv se
execută o lucrare verticală în care se montează ca susţinere un inel elastic, iar forţa de frecare
dintre masiv şi susţinere nu se ia în considerare, admiţându-se condiţia de continuitate a
deformaţiei între masiv şi cilindrul de susţinere. Rezolvarea problemei o realizează pe baza teoriei
elasticităţii, presiunea determinându-se ca pmax, cu condiţia ca spaţiul dintre susţinere şi masiv să
fie nul:

E1
1     1  as 1   
E  a
 
Pmax  n 2  1  o  a H
 Es  Es
(2.129)
2 
1   s   E 1     n 1   s   E 1   
   
unde: n = a/a1 este raza în săpare a puţului sau raza exterioară a susţinerii; a 1 - raza interioară a
susţinerii sau raza în lumină a lucrării; Es - modulul de elasticitate a susţinerii; E - modulul de
elasticitate al rocii;  s - coeficientul lui Poisson pentru materialul susţinerii;  as - greutatea
volumetrică a materialului de susţinere.
Esenţială este următoarea observaţie făcută de G. N. Savin: la un anumit timp după
săparea puţului, în perioada montării susţinerii o parte a rocii, direct adiacentă conturului lucrării,
poate să se deformeze liber, şi ca urmare la montare între susţinere şi rocă va exista o anumită
distanţă, deci valoarea maximă a presiunii va fi întotdeauna mai mică decât pmax calculat. O
asemenea observaţie că odată cu trecerea timpului roca presează asupra susţinerii (acţiunea de
împingere) este pe deplin adevărată, însă Savin nu precizează pe seama căror deformaţii se
produce aceasta. Judecând după metoda de rezolvare propusă, se poate considera că deformarea
are loc în limitele elasticităţii şi prin urmare în lumina părerilor contemporane nu putem fi de
acord cu ea. Analizând relaţia presiunii rezultă că mărimea presiunii minime este în dependenţă
directă cu adâncimea, ceea ce însă nu corespunde realităţii. De exemplu, mărimea presiunii
calculată după Savin (2a = 7 m, grosimea susţinerii de 40-50 cm) la adâncimea H = 700 m, în
şisturi argiloase, este de 1,97 MPa. iar pentru un şist grezos de 0,41 MPa; valori ale presiunii
neconfirmate însă de practică.
c) Ipoteza de presiune a lui H.Labasse. În anul 1949, folosind legile mecanicii mediului
continuu, H.Labasse propune soluţionarea problemei determinării sarcinii asupra susţinerii
puţurilor în condiţiile masivului de roci coezive, omogene, izotrope şi elastice.
În acest sens consideră starea naturală de tensiune a masivului dată de relaţiile:
 z   a H ;  x   y  o  a H (2.130)
şi pentru rezolvarea problemei, în contextul că pe conturul puţului roca se fisurează pierzându-şi
coeziunea, foloseşte teoria a treia de rezistenţă, considerând totodată (spre deosebire de
Ţimbarevici) că:
 max   z   a H şi  min   r  0 (2.131)
Condiţia de stabilitate în acest caz are forma:
 a H   rc (2.132)
Mecanismul manifestării presiunii miniere asupra puţului şi funcţia acestei
presiuni o stabileşte în modul următor: în cazul în care roca din pereţii puţului începe să se
distrugă, în jurul puţului se formează o zonă de rocă deranjată, adică roca se desprinde din masiv
sub forma unor bucăţi şi cu trecerea timpului puţul va fi înconjurat de o asemenea zonă.
Rupându-se, roca îşi va mări volumul, tinzând să se deplaseze spre interiorul puţului, deformând
secţiunea puţului şi provocând o sarcină asupra susţinerii lucrării verticale. Dacă susţinerea are o
rezistenţă şi rigiditate corespunzătoare, atunci reacţiunea ei va creşte pe măsura creşterii presiunii
până când se stabileşte echilibrul şi se întrerupe procesul de rupere al rocii înspre interiorul
masivului şi procesul de deformare a acestora. Regiunea din jurul puţului constituită din roca
ruptă – deranjată – este considerată ca un strat orizontal al unui mediu dispersat în care există
numai frecare interioară, adică constituită din rocă ajunsă în stare oarecum elastică. Labasse
remarcă totodată că bucăţile de rocă pot să se înţepenească şi de aceea deplasările nu se produc
aşa uşor ca în cazul în care roca ar fi elastică, adică   0 şi c = 0. În jurul zonei cu roci elastice
se formează o a doua zonă concentrică, caracterizată prin tensiuni mari, iar în jurul acesteia apare
cea de-a treia zonă la limita căreia mărimea tensiunilor este comparabilă cu mărimea tensiunilor
din masivul neatacat (fig.2.19).
Mărimea presiunii p se determină din condiţia egalităţii tensiunilor existente la limita
dintre zona rocilor elastice şi zona elastică. Condiţiile iniţiale considerate în calcule sunt preluate
pe de o parte din teoria elasticităţii:
d r
o  r  r 0 (2.133)
dr
o   r  k (2.134)
şi pe de altă parte din domeniul mecanicii mediilor pulverulente sau granulare:
r 1  sin 
i (2.135)
o 1  sin 
unde  este unghiul de frecare (după Labasse).

Fig.2.19. Ipoteza presiunii lui Labasse.

Valoarea tensiunilor în zona elastică se determină cu relaţiile:


j 1
r
 e  pi  
a
   j r
în care: a este raza puţului în săpare; r - distanţa de la centrul puţului până la punctul considerat.
Pe de altă parte, ţinând cont că la graniţa celor două zone I şi II:
o   r  o  a H
şi starea de tensiune se poate exprima prin expresiile:
 r   o  a H 1  sin 
 o   o  a H 1  sin 
Egalând ultimele relaţii, pentru r=b se stabileşte expresia:
j 1
a
p i   o  a H 1  sin   (2.136)
b
iar valoarea maximă a presiunii, pentru b=a, se obţine cu relaţia:
p imax   o  a H 1  sin  (2.137)

Aceeaşi relaţie a presiunii, dar într-o manieră diferită, este obţinută şi pe calea redată de
către Woodruf şi regăsită şi în alte cărţi. Considerând o lucrare minieră verticală de formă
circulară, susţinută de o susţinere rigidă în care s-au practicat o serie de orificii prin care roca în
stare elastică sau plastică are tendinţa şi poate să pătrundă în lucrare. Deci, în jurul lucrării, roca
se deplasează după nişte inele concentrice cu razele ri tot mai mari. Viteza este în continuă
descreştere de la periferia lucrării spre masiv, ajungându-se la un moment dat ca, pe o anumită
circumferinţă de rază b, starea secundară de tensiune creată să permită realizarea susţinerii
puţului:
j 1
r
 r  pi  
a
j 1
r
   jpi  
a
În funcţie de aceste relaţii
se analizează un element de rocă
în anumite poziţii caracteristice
din jurul lucrării miniere verticale
(fig.2.20).
În poziţia 1 elementul este
solicitat numai de componenta
normală tangenţială   , ce are
tendinţa să producă mişcarea de-a
lungul planelor de forfecare. Dacă
reacţiunea susţinerii p 1 (egală ca
valoare cu  r ) nu este suficientă
pentru oprirea mişcării rocii,
atunci forfecarea se dezvoltă
înspre masiv, care se fisurează
până când  r   a z a 2 sau, în
general, până când  r   a  z . În
acest moment forfecarea se
Fig.2.20. Analiza stării de echilibru al unui element de rocă opreşte şi se obţine zona
localizat în anumite poziţii caracteristice din jurul lucrării deformaţiilor neelastice (elastică)
miniere verticale (după Labasse): 1 — la periferia pufului; limitată de elementul 3 situat în
2 — în zona plastică; 3 — în zona elastică. echilibru şi caracterizat de o stare
secundară de tensiune de forma:  r r b   3 ca tensiune principală minimă, iar a o va fi:
 r r b 2 x  2 y  x   y (2.138)
dar:
 3  1  Q  i
Deoarece elementul în poziţia 3 se situează la limita între cele două zone, dar în interiorul
zonei elastice, atunci:
'o  1   r r  b
ca şi tensiunea tangenţială redusă ca valoare cu  r r b . La echilibru trebuie ca:
 r r b  '  Q i
Deci:
 r r b      r r b   Qi
Considerând că Q=0, atunci rezultă:
 r r b  1   1  sin  pentru cazul clasic (2.139)
2
sau Q  0 :

 r r b  1    Q1  sin  pentru cazul plastic (2.140)


2
dar:
j 1
a
p i =  r r b  
b
atunci:
j 1
1 a
pi   1  sin  
2 b
sau în funcţie de starea naturală de tensiune:
j 1
a
p i   x 1  sin   (2.141)
b
De multe ori roca fracturată din jurul puţului mai prezintă coeziune comportându-se
neelastic, plastic. În acest caz, conform teoriei de rupere a lui Mohr:
1   2 1  sin 

3  rc 1  sin 
şi deci:
j 1
a
p i   r r b   rc      rc (2.142)
b
iar valoarea razei b a zonei deformaţiilor neelastice se recomandă a se determina cu relaţii de
forma:
a 2 k ar  1
ba (după Labasse) (2.143)
S  a 2 k ar  1
în care: k ar este coeficientul de afânare remanentă a rocii;  S — reducerea secţiunii lucrării
datorită cedării susţinerii;
1  sin 
b  a j 1  a H (după Fenner-Labasse) (2.144)
j  pi
unde:
p i   a i  sin   a cos  (2.145)
2
b  a j 1  a H (după Mohr) (2.146)
j  j  1 p i
Se constată că toate aceste relaţii păstrează un anumit grad de nedeterminare deoarece ele
includ cei doi parametri b şi pt şi ca urmare folosirea lor este dificilă.
Analizând relaţia se constată că valoarea acesteia depinde de mărimea razei zonei
elastice, în sensul că se micşorează pe măsura creşterii lui b. Labasse explică acest lucru prin
faptul că la creşterea zonei elastice bucăţile de rocă se înţepenesc de la sine şi formează un înveliş
compact care reduce valoarea presiunii. Tot Labasse consideră pe bună dreptate că mărimea zonei
elastice este funcţie de timp, iar expresia ei trebuie stabilită pe cale experimentală.
După Labasse, valoarea maximă a sarcinii pe susţinere se obţine în momentul iniţial de
formare a zonei elastice când mărimea razei b este apropiată de valoarea lui a şi dacă susţinerea s-
ar monta imediat după evacuarea rocii din puţ, deci în frontul de lucru, sarcina pe aceasta va fi
maximă. Practic, însă, niciodată susţinerea nu poate fi montată atât de rapid şi de aceea asupra
susţinerii nu va acţiona niciodată valoarea sarcinii maxime. Totodată, Labasse remarcă faptul că
unul din factorii importanţi în calculul presiunii miniere îl constituie proprietăţile geomecanice
ale rocilor. Cu toate acestea, Labasse este de neînţeles întrucâtva pentru introducerea
caracteristicii rocilor prin unghiul de frecare  pentru rocile stâncoase şi semistâncoase în
combinaţie cu coeficientul lui Poisson. Motivarea o face Labasse prin considerarea rocilor
deranjate ca roci elastice ideale. Dar în lumina teoriilor actuale ale mecanicii rocilor, rocile din
jurul puţului (până la ruperea lor) sunt roci coezive; atunci desigur că singur unghiul de frecare
interioară  fără luarea în considerare şi a coeziunii nu poate să constituie o caracteristică de
rezistenţă a unor asemenea roci.
Desigur ipoteza lui Labasse, fără îndoială, a constituit un mare pas înainte în domeniul
studierii presiunii miniere în cazul lucrărilor verticale, deoarece el este acela care propune una din
posibilele soluţionări ale problemei sarcinii pe susţinere în condiţiile apariţiei şi formării în jurul
puţului a unei zone a deformaţiilor neelastice.
Schema adoptată pentru mecanismul de manifestare a presiunii miniere asupra puţurilor
este în mare parte adevărată şi concordă şi cu cercetările ulterioare făcute în această direcţie.

2.3. Comportamentul rocilor la deformare

În marea majoritate a situaţiilor concrete de desfăşurare a activităţii de extragere a


substanţei minerale utile din masive de rocă stratificate sau nestratificate, comportamentul real la
deformare se impune a fi abordat considerându-1 ca fiind consecinţa singulară (numai în situaţia
rocilor corespunzătoare, elastice, plastice) sau combinatorie a celor trei proprietăţi de bază ale
unui sistem material: elasticitatea, plasticitatea şi vâscozitatea. Ca urmare, un masiv de rocă poate
fi studiat în contextul următoarelor comportamente la deformare: elastic, elasto-plastic (omogen,
neomogen), plastic, vâsco-plastic, elasto-vâsco-plastic, rigido-plastic etc.
Comportamentul rigid la
deformare este caracterizat prin faptul că c
= 0, comportamentul fiind independent de
timp.
Comportamentul plastic este
caracterizat de faptul că tensiunea aplicată
este constantă în valoare absolută şi are
semnificaţia vitezei de deformare, roca
cedează brusc fără a mai avea posibilitatea să
se mărească tensiunea (fig.2.21):

 p
o
Dacă suprimăm tensiunea,
deformaţia se păstrează la valoarea sa
maximă dobândită în timpul solicitării. În
procesul de deformare timpul nu intervine
Fig.2.21. Caracterizarea comportamentului (deci nici fenomenul de fluaj şi relaxare).
rocilor la deformare. Asemenea roci, cu un astfel de
comportament, prezintă o frecare solidă 1
reprezentată de limitatorul de tensiune al lui Saint-Venant.
Comportamentul vâscos este caracterizat prin existenţa proporţionalităţii între tensiunea
o
a şi viteza de deformare  prin intermediul coeficientului de vîscozitate  .
o
  
Comportamentul elasto-plastic este caracterizat prin faptul că anumite materiale înainte
de a atinge pragul elastic, deci şi rocile, se deformează elastic creând posibilitatea deformării cu o
amplitudine suficientă  m . Asemenea roci, pentru  i   p , sunt liniar elastice, iar frecarea
interioară este :
 p 
1  81  

 mE 
fiind de fapt caracteristică rocilor ce prezintă proprietatea de elasticitate cu deformaţie de întărire
uşoară. Comportamentul elasto-plastic poate fi caracterizat şi de o deformare elastică neliniară,
dar care este instantaneu reversibilă, iar deformaţia plastică să nu fie constantă, dar permanentă în
marea ei majoritate şi să nu depindă de timp.
Comportamentul elasto-vâscos include situaţiile masivelor de rocă care au viteze mari
de deformare; se caracterizează printr-un comportament elastic din care o parte este elasticitatea
întârziată, iar pentru o valoare cât de mică a tensiunii se deformează lent şi ireversibil, curgerea
vâscoasă putând fi reliefată prin prezenţa unei asimptote oblice, respectiv orizontale (fig.2.22). În
situaţia unui asemenea comportament nu este absolut necesară existenţa unei proporţionalităţi
între tensiune-deformare şi ca urmare se pot diferenţia comportamente vâsco-elastice liniare şi
neliniare.

Fig.2.22. Comportamentul elasto-vâscos la deformare al rocilor:


a - cazul asimptotei; b- cazul asimptotei orizontale.

Comportamentul vâsco-plastic este un mod de manifestare sub sarcină a rocilor care


până la un anumit prag de tensiune se comportă elastic sau rigid după care prezintă fenomenul de
curgere. În foarte puţine situaţii un asemenea comportament este dependent de timp.
Comportamentul elasto-vâsco-plastic este caracteristic rocilor care în procesul de
deformare fac apel atât la noţiunea de prag sau limită de plasticitate cât şi la parametrul timp.
I.V. Baklaşov propune o posibilitate de caracterizare a comportamentului la deformare al
masivului de rocă. Astfel pentru un comportament neliniar elasto-vâsco-plastic redă condiţia:
o
o
ve D  v2 D  v3  v4 D  v5 D 
o o
unde: D ; D ; D ; D sunt deviatorii stării de tensiune, ai stării de deformare, respectiv
deviatorii vitezei de solicitare şi a vitezei de deformare:
1 1
 x  o  xz  xz
 x  o  xy  xz 2 2
1 1
D   yz  y  o  yz ; D   yz  y  o  yz
2 2
 zx  zy  z  o 1 1
 zx  zy  z   o
2 2
o o 1 o 1 o
o o o o
 x  o  xy  xy x  o  xy  xz
2 2
o o o o o o 1 o o o 1 o
D   yz  y  o  yz ; D   yz  y  o  yz
2 2
o o o o
 zx  zy  z  o 1 o 1 o o o
 zx  zy z  o
2 2

1 
 o    x   y   z 
3 
o 1 o o o 
 o    x   y   z 
3 
1 
 o    x   y   z 
3 
o 1 o o o 
 o    x   y   z 
3 
în care:
o  x o  xy
x  ;  xy  ş.a.m.d., ca şi componente ale deviatorului vitezei de solicitare:
t t
o  x o  xy
x  ;  xy  ş.a.m.d. ca şi componente ale deviatorului vitezei de deformare; vi(i =
t t
1,2,3,4,5) sunt coeficienţi determinaţi experimental pe baza încercărilor reologice.

Tabelul 2.2. Diferenţierea comportamentului la deformare al masivului de rocă


(după I.V. Baklaşov)
Valorile coeficienţilor
Modelul de deformare al masivului
vi
Masiv elasto-vâsco-plastic caracterizat de un fluaj nelimitat
v4=0;
cu posibilitatea de relaxare
Masiv elasto-vâsco-plastic caracterizat de un fluaj
v4=0;v2=0
nelimitat fără posibilitate de relaxare
Masiv elasto- vâscos caracterizat de un fluaj limitat
v3= 0
cu posibilitate de relaxare
Masiv elasto-vâscos caracterizat de un fluaj limitat
v3=0; v2 = 0
fără posibilitate de relaxare
Masiv elasto-vâscos caracterizat de un fluaj
v3=0; v4=0
cu posibilitate de relaxare
v3=0; v2 = 0; v4=0 Masiv ideal vâscos

Comportamentul liniar de deformare al masivului de tip liniar elasto-vâsco-plastic


considerăm că poate fi caracterizat de aceeaşi relaţie, în care însă:
v1 = 1; v2 = Trelax; v3 =  lld ; v 4 =2G∞ ; v5 = 2GT relax
unde: Trelax este timpul de relaxare a rocii;
G
G  care a este parametrul reologic;

G - modulul de rigiditate.
LV. Baklaşov consideră că se pot diferenţia următoarele comportamente la deformare
ale masivului de rocă (tabelul 2.2).

2.3.1. Comportamentul la deformare al rocilor din jurul lucrărilor


miniere capitale

În funcţie de caracteristicile de rezistenţă şi de deformare ale rocilor din jurul lucrărilor


miniere se pot produce diferite tipuri de deformaţii ale rocilor pe contur sau dislocări ale acestora.
Astfel, imediat după realizarea unui tronson dintr-o excavaţie (fie prin perforare-puşcare, fie prin
tăiere cu combina); rocile din jurul lucrării în mod practic se deformează elastic instantaneu.
Această deformare cuprinde o zonă considerabilă din jurul lucrării, atât în direcţie radială cât şi în
spatele frontului de lucru la o distanţă oarecare.
Datorită vitezei ridicate de deformare (apropiate de viteza sunetului), deformaţiile
elastice din jurul frontului de lucru se dezvoltă până la montarea susţinerii şi ca urmare ele nu se
pot observa. În porţiunile de lucrare realizate mai devreme (deci undeva în spatele frontului de
lucru) în care s-a montat însă deja o susţinere, dar cu rigiditate excesivă, deformaţiile elastice
complementare, chiar nesemnificative, dacă se mai produc, pot conduce la dislocări
considerabile. În scopul evitării unor asemenea situaţii, susţinerile rigide definitive întotdeauna
trebuie montate cu o oarecare decalare în spatele frontului de lucru în scopul protejării ei de
acţiunea nedorită a deformaţiilor elastice şi, de asemenea, faţă de acţiunea de distrugere a
lucrărilor de împuşcare, dacă lucrarea se realizează prin metoda de perforare-puşcare. Câteodată
deformarea elastică a rocilor de pe conturul lucrărilor miniere poate fi însoţită de o dislocare
intensivă a rocilor, însoţită şi de o degajare excesivă de energie – manifestări dinamice ale
presiunii miniere.
Subliniem însă că mani-festările
dinamice ale presiunii miniere sunt determinate
atât de valoarea tensiunilor active cât şi de
capacitatea rocilor de a se deforma elastic. Dacă
tensiunile active nu depăşesc valoarea critică
determinată a rezistenţei rocilor sau rocile încă
posedă capacitatea de manifestare considerabilă
a deformaţiilor plastice, atunci nu se va produce
o dislocare bruscă a rocilor, ci după deformarea
elastică relativ liniştită se vor dezvolta
deformaţii neelastice-plastice - atât fără ruperea
rocilor - curgerea plastică - cât şi cu producerea
Fig. 2.23. Dislocarea locală a rocilor din jurul ruperii, adică dislocarea şi sfărâmarea lor. De
lucrării miniere sub formă de deplasări şi ruperi.
exemplu, s-a constatat că după o manifestare activă a acţiunii create de puşcarea rocilor,
concentrările de tensiune se micşorează şi în continuare se va produce în roca înconjurătoare un
proces relativ de deformare liniştită şi de dislocare a rocilor ce se poate desfăşura în decursul unei
perioade de timp îndelungate (chiar câţiva ani). În rocile stâncoase, rezistente deci, nivelul
tensiunilor secundare sau active ce apar în roca din jurul lucrărilor miniere, de regulă, este
insuficient comparativ cu rezistenţa lor, pentru a crea dislocarea de blocuri mari, aceasta
producându-se numai local pe conturul lucrării sub forma unor deplasări şi ruperi pe suprafaţa
fisurilor naturale sau a altor neomogenităţi structurale şi îndeosebi în funcţie de anizotropia
determinitavă a masivului (coeficientul de anizotropie şi direcţia de manifestare a acestuia).
Se întâlnesc şi situaţii ce se caracterizează prin condiţii când bucăţile separate de rocă
încă nu şi-au pierdut complet legătura cu masivul, dar se pot surpa în lucrare la cea mai mică
acţiune suplimentară.
Dacă rocile de pe conturul lucrării au tendinţa de a-şi manifesta proprietăţi vâscoase, în
special în timp, atunci în lucrările miniere se pot observa tipuri speciale de manifestare a presiunii
miniere şi anume: convergenţa pereţilor laterali ai lucrărilor (apropierea acestora) sau a
acoperişului şi culcuşului lor sau fenomenul de deformare excesivă a vetrelor numit şi refularea
rocilor.
Regiunea masivului de rocă din jurul lucrărilor miniere în care se manifestă deformaţii
plastice, vâscoase şi dislocarea, respectiv sfărâmarea rocilor, reprezintă aşa numita zonă a
deformaţiilor neelastice. Parametrii acestei zone caracterizează de fapt starea lucrării şi se
consideră ca date iniţiale de alegere şi calcul al susţinerii, motiv pentru care determinarea lor
constituie astăzi scopul final al cercetărilor teoretice şi experimentale.
Cercetările experimentale de laborator şi in situ referitoare la regimul de manifestare a
presiunii miniere au creat premizele redării şi explicitării mecanismului interacţiunii sistemului de
susţinere a masivului de rocă.
Realizarea unei lucrări miniere conduce la o redistribuire a stării naturale de tensiune a
masivului de rocă din jurul acesteia. Se creează o nouă stare de tensiune –starea secundară de
tensiune – caracterizată de o intensitate mult mai mare a tensiunilor decât componentele stării
naturale de tensiune. Pe măsura îndepărtării de conturul lucrărilor, intensitatea acestor tensiuni
descreşte tinzând valoric spre mărimea componentelor stării naturale de tensiune a masivului
intact. Concentrările de tensiune din apropierea lucrării miniere conduc, aşa cum am precizat, la
formarea în jurul acesteia a unei zone a deformaţiilor neelastice. Aceste deformaţii se dezvoltă în
timp şi se propagă înspre interiorul masivului de rocă. Caracterul deformării în zona deformaţiilor
neelastice depinde de o serie de factori ca: adâncimea de amplasare a lucrării miniere, de tipul
rocilor, de proprietăţile geomecanice ale acestor roci, de forma şi mărimea secţiunii transversale a
lucrării miniere, de tehnologia de săpare, de caracteristicile sistemului de susţinere, de tipul şi
tehnologia de montare a susţinerii, de durata de existenţă a lucrării miniere etc. Ca urmare, în
zona deformaţiilor neelastice se pot produce diferite procese de deformare, care au drept
consecinţă producerea de deplasări ale conturului lucrărilor miniere.
Cercetările reologice realizate asupra epruvetelor de rocă supuse la solicitări de durată
(fluaj) sau la deformaţii de durată (relaxare) au evidenţiat că în procesul de deformare a rocilor se
produc: deformaţii elastice, elasto-plastice, vâsco-elastice, vâsco-elasto-plastice şi ruperea acestor
roci. Criterii referitoare la apariţia fiecăreia dintre comportamentele la deformare precizate pot fi
considerate ca fiind: tensiunea la limita elastică  e , rezistenţa limită de lungă durată  lld şi
rezistenţa de rupere determinată prin solicitări momentane.
S-a constatat că deformaţiile elastice şi deformaţiile vâsco-elastice (fenomenul de fluaj)
fără perturbarea structurii rocilor se produc pentru valori ale tensiunilor mai mici decât rezistenţa
limită de lungă durată, deci  i   lld (de exemplu în asemenea situaţii şisturile argiloase,
şisturile grezoase şi gresiile prezintă deformaţii ce se atenuează complet în timp). În cazul în care
 i   lld se constată producerea unui proces de deformare vâsco-elasto-plastic, deformaţiile
rocilor nu se atenuează în timp, conducând în final la ruperea acestora. Perioada care anticipează
ruperea rocilor este caracterizată de faptul că deformarea rocilor este însoţită şi de o mărire de
volum a lor, adică de fenomenul de dilatanţă.
În funcţie de raportul dintre rezistenţa de rupere a rocilor şi valoarea stării naturale de
tensiune a masivului de rocă ce determină o anumită valoare a stării secundare de tensiune, rocile
se pot încadra în trei tipuri de deformare (o asemenea încadrare corespunde doar pentru adâncimi
de 600-1000 m şi roci cu rezistenţă la compresiune de 30-100 MPa, iar în cazul prezenţei unor
strate de roci cu rezistenţe diferite de cele precizate, mecanismul procesului de deformare ce se va
prezenta poate fi cu totul altul).
Tipul I de deformare a rocilor din jurul lucrărilor miniere se produce în cazul în care
 i   lld , (unde a este valoarea tensiunilor de pe conturul lucrării miniere), iar în jurul lucrării
miniere se formează o zonă a deformaţiilor elasto-vâscoase. În acest caz procesul de deformare
decurge fără distrugerea structurală a compactităţii rocilor, având un caracter atenuat de timp şi în
spaţiu. Pentru un asemenea tip de deformare este caracteristică micşorarea lentă a deplasărilor
rocii pe măsura îndepărtării de conturul lucrării miniere înspre interiorul masivului, modificarea
deplasărilor şi a vitezelor de deplasare în timp şi spaţiu în funcţie de anizotropia determinativă

Fig.2.24. Tipul I de deformare a rocilor din jurul unei lucrări miniere


orizontale: u- deplasarea ; v-viteza de deplasare; t - timpul; I-zona
deformaţiilor elasto-vâscoase
(fig.2.24). Valoric, deplasările nu depăşesc 50-60 mm, iar rezistenţa rocilor este suficientă pentru
a se opune stării secundare de tensiune de pe conturul lucrării, fără să implice necesitatea montării
unei susţineri de rezistenţă. În asemenea situaţii apare însă necesitatea montării unor susţineri
îngrăditoare uşoare cu rolul de preîntâmpinare a eventualelor căderi de blocuri de rocă desprinse
din zonele de slăbire ale masivului.
Tipul II de deformare a rocilor din jurul lucrărilor miniere se produce
când  lld   i   rc caz în care deformaţiile elastice şi elasto-vâscoase devin neatenuate în timp
în zona mărginită de curbele limitelor elastice şi a rezistenţei de lungă durată. De exemplu, pentru
argile şi gresii, domeniul fluajului secundar atenuat (deformare cu viteză constantă) este de obicei
redus, iar deformarea plastică a rocilor din jurul lucrării miniere este însoţită de formarea
microfisurilor şi de fenomenul de dilatanţă. Deoarece procesul de deformare este neatenuat în
timp se produce o creştere a deformaţiilor neelastice, microfisurile se transformă în fisuri şi
rupturi, se produce o scădere de rezistenţă a rocilor de pe contur, procesul de rupere se intensifică,
ceea ce conduce la deplasarea rocilor înspre interiorul lucrării. Cu toate acestea, rocile încă mai
manifestă o rezistenţă considerabilă la rupere, iar mărimea tensiunilor de forfecare se micşorează
odată cu depărtarea de lucrarea minieră, încât la o anumită distanţă ruperea rocilor nu se va mai
produce şi procesul de deformare continuă să se producă sub forma unor deplasări elasto-
vâscoase. Ca urmare, în jurul lucrărilor miniere realizate în condiţiile precizate (  lld   i   rc )

Fig.2.25. Tipul II de deformare a rocilor din jurul


unei lucrări miniere orizontale.

se va forma , de asemenea, o zonă a deformaţiilor elasto-vâscoase, iar odată cu trecerea timpului


într-o porţiune din această zonă roca se rupe, sfărma, trecând în zona ruperii de lungă durată (fig.
2.25).
Tipul III de deformare a rocilor din jurul lucrărilor miniere apare când  i   lld , adică
ruperea rocilor se produce în spatele lucrării miniere (fig.2.26). Zona în care rocile se rup
dintrodată se poate denumi zona de rupere convenţional instantanee a rocilor. După această zonă
urmează zona deformaţiilor vâsco-elastice în limitele căreia în timp se formează zona ruperii
îndelungate. Deplasările în acest caz depăşesc valoarea de 200 mm.
Fig.2.26. Tipul HI de deformare a rocilor din jurul unei lucrări miniere
orizontale: I-zona deformaţiilor elasto-vâscoase; II -zona ruperii de
lungă durată; III - zona ruperii continui instantanee.
Rolul principal în cadrul mecanismului de interacţiune a sistemului de susţinere -masiv
de rocă revine caracterului de deformare a masivului. În funcţie de tipul de deformare se schimbă
şi rolul sistemului de susţinere. Astfel, în cazul lucrărilor miniere amplasate în roci de primul tip
de deformare, influenţa sistemului de susţinere şi a parametrilor acestuia asupra deformării vâsco-
elastice este nesemnificativă. În situaţia celui de-al doilea tip de deformare mărimea deplasărilor
pe conturul lucrărilor miniere este consecinţa deformaţiilor vâsco-elastice şi a fenomenului de
dilatanţă produs la ruperea acestor roci, valorile acestor deplasări, ca urmare a ruperii rocilor şi a
dilatanţei, putându-se cifra la circa 50-60%. Pentru cel de-al treilea tip de deformare a rocilor,
cota parte a deplasării rocilor datorate fenomenului de dilatanţă poate ajunge la valori şi mai mari.
În situaţia producerii zonei deformaţiilor vâsco-elastice, susţinerea nu exercită o influenţă
asupra deformaţiilor, iar acţiunea ei se manifestă doar asupra zonei rocilor sfărâmate în sensul că
pe de o parte susţinerea micşorează întrucâtva dimensiunile zonei rocilor sfărâmate, iar pe de altă
parte mărirea deplasării conturului lucrării pe seama micşorării stratificării rocilor. O susţinere cu
o rezistenţă iniţială insuficientă creează posibilitatea deplasării relativ libere a rocilor de pe
conturul lucrării, ceea ce conduce la apariţia condiţiilor formării zonei rocilor sfărâmate cu o
amplificare considerabilă a stratificării, adică a distrugerii structurii şi modificării proprietăţilor
acestor roci. În asemenea situaţii rolul sistemului de susţinere a lucrărilor miniere realizate în roci
de tipul al treilea de deformare se produce imediat după efectuarea acestor lucrări şi ca urmare
montarea susţinerii trebuie să se facă imediat lângă frontul de lucru cu asigurarea unui contact
intim al acesteia cu masivul, asigurând astfel reducerea fisurării şi stratificării rocilor.
O importanţă deosebită la alegerea tehnologiei de montare a sistemului de susţinere o are
şi poziţia frontului de săpare faţă de cel de susţinere. Influenţa poziţiei frontului de săpare faţă de
cel de susţinere se manifestă diferit în funcţie de tipul de deformare a rocilor.
În cazul tipului I de deformare, ca urmare a săpării lucrării miniere, creşte viteza
deplasării conturului lucrării, iar la o anumită distanţă de frontul de săpare această viteză se
micşorează. Punctul de schimbare a pantei curbei modificării vitezei deplasărilor, adică punctul
de maxim, determină chiar zona de influenţă a frontului de săparea a lucrării miniere.
Experimental s-a determinat că distanţa la care se manifestă influenţa frontului de săpare pentru
cazul rocilor primului tip de deformare este de 15-20 m faţă de acest front. În situaţia rocilor de
tipul II de deformare, ca urmare a săpării lucrării, se va produce o creştere lentă a deplasărilor
până la valoarea lor maximă, după care viteza acestora scade rapid, ceea ce indică producerea
sfărâmării rocilor. Distanţa punctului de modificare a vitezei de deplasare a rocilor pe contur faţă
de frontul de lucru al lucrării se situează la circa 13-15 m, deci mai mică decât în cazul rocilor de
primul tip de deformare. Spre deosebire de primele două tipuri de deformare, în cazul rocilor de
tipul III de deformare, influenţa frontului de săpare a lucrării se manifestă într-o măsură mai
mică, viteza maximă a deplasării acestor roci se situează aproape direct lângă frontul de săpare ca
urmare a producerii sfărâmării rocilor în masiv în faţa acestui front.
În baza comportamentelor la deformare precizate s-a dezvoltat cea de-a doua şi a treia
direcţie de cercetare şi evaluare a presiunii miniere, dar în special direcţia a treia cu grupa
ipotezelor deformaţiilor şi deci a interacţiunii rocă-susţinere, respectiv masiv de rocă-sistem de
susţinere-timp.

2.3.2. Modele mecanice de rezolvare a interacţiunii masiv de rocă-sistem de


susţinere în cazul lucrărilor miniere principale de deschidere

Prin îmbinarea datelor practice cu aspectele teoretice ale fenomenelor de manifestare a


presiunii s-au elaborat de-a lungul timpului o serie de modele mecanice ale interacţiunii masiv de
rocă-sistem de susţinere. Unul şi acelaşi masiv poate fi reprezentat prin diferite modele în funcţie
de proprietăţile sale geomecanice, starea naturală de tensiune, de caracterul interacţiunii cu
sistemul de susţinere, de tipul sistemului de susţinere şi în ultimă instanţă de durata de serviciu a
lucrării, de scopul cercetării (tabelul 2.2).
Denumirile modelelor sunt într-o anumită măsură convenţionale, referindu-se la un
sistem. Ele nu se reduc în nici un caz la modelele masivului de rocă, cu toate că proprietăţile
geomecanice ale masivului constituie o premiză principală şi deci hotărâtoare pentru alegerea
modelului.
Modelele de interacţiune reflectă diversitatea manifestărilor reale ale interacţiunii masiv
de rocă-sistem de susţinere şi dezvăluiesc mecanismul ei, legând caracterul interacţiunii cu
procesele de deformare şi sfărâmare-surpare a rocilor. Precizăm că modelul mecanic de
interacţiune nu este identic cu modelul masivului de rocă. Interacţiunea unuia şi aceluiaşi masiv
de rocă real cu diferite tipuri de susţinere sau în condiţii diferite (adâncime, schemă tehnologică,
construcţia şi montarea sistemului de susţinere, durata de existenţă a lucrării etc.) poate fi
caracterizată prin diferite modele de interacţiune care dau funcţii esenţial diferite ale parametrilor
de interacţiune în raport cu factorii de bază care influenţează.
Problema alegerii modelului mecanic de interacţiune masiv de rocă-sistem de sussţinere
are două aspecte: (1) alegerea propriu-zisă a modelului corespunzător obiectivului concret studiat;
(2) asigurarea unui model mai raţional din seria celor posibile în condiţiile date, în funcţie de
caracteristicile geomecanice corespunzătoare şi a schemei tehnologice de excavare a lucrării şi de
construcţie a sistemului de susţinere. Acest din urmă aspect se contopeşte cu problema dirijării şi
conducerii interacţiunii, adică a presiunii miniere.

2.3.2.1. Modelul elastic de interacţiune a masivului de rocă cu sistemul de


susţinere

Literatura de specialitate redă un volum amplu de informaţii cu referire la starea


secundară de tensiune din jurul lucrărilor miniere executate într-un masiv de rocă cu un
comportament elastic, informaţii care continuă să se completeze şi, în prezent, sunt necesare
pentru evaluarea stabilităţii excavaţiilor miniere (L.A. Leon, 1908; F.I. Levinson – Lessing, 1915;
A.N. Dinik, 1925; G.N. Savin, 1931; S.G. Lehniţki, 1938; I. V. Rodin).
Modelul elastic de interacţiune a masivului de rocă cu sistemul de susţinere a excavaţiilor
miniere se înscrie în contextul informaţiilor precizate, constituindu-se de fapt ca primul dintre
modelele folosite în calitate de model al masivului de rocă şi în continuare în studierea
fenomenului de interacţiune masiv de rocă-sistem de susţinere a lucrărilor miniere.
Pentru studierea interacţiunii în contextul unui astfel de model s-a aplicat metoda
experimentală – metoda fotoelasticităţii. Astfel, G.N. Savin utilizează în 1931 modelul elastic
pentru studierea interacţiunii rocilor cu sistemul de susţinere şi stabileşte totodată că sarcinile pe
susţinere depind de deformarea susţinerii (deci de grosimea ei şi de modulul de elasticitate), fapt
ce contrazice ipoteza forţelor. L.V. Rodin propune să se realizeze o distincţie între starea naturală
de tensiune şi starea naturală de deplasare (până la executarea excavaţiilor) şi starea secundară de
tensiune creată la executarea excavaţiilor care se suprapune cu cea naturală, având ca rezultat
formarea unei stări necunoscute de tensiune remanentă.
În ultimii ani, odată cu
dezvoltarea tot mai amplă a tehnicii de
calcul, s-au răspândit metodele numerice
de proiectare, printre care menţionăm
îndeosebi metoda elementului finit şi
metoda elementelor de frontieră.
În ansamblul său, modelului
elastic îi este proprie o dependenţă
hotărâtoare a sarciniilor pe susţinere de
tensiunile existente în masiv pînă la
executarea lucrării miniere (adică de
adâncime), de grosimea susţinerii şi de
raportul dintre parametrii elastici ai
Fig.2.27. Dependenţa dintre sarcina asupra susţinerii şi susţinerii şi ai rocilor înconjurătoare. De
adâncime în cazul unei susţineri de rezistenţă crescătoare exemplu, în cazul unei lucrări miniere
în contextul modelului elastic de interacţiune: orizontale executate în roci cu un
1- presiunea rocilor desprinse din masiv; 2– deformarea comportament elastic, ca problemă axial
elastică pentru roci alterate; 3- deformarea elasto-plastică; simetrică, deplasarea acestor roci pe
3'-deformarea elasto-plastică în cazul manifestării proce- conturul lucrării este direct proporţională
sului de curgere; 3" - aceeaşi situaţie pentru cazul modifi- cu tensiunile existente în masiv:
cării proprietăţii rocilor în procesul de deformare;
a
4- deformarea pentru cazul rocilor afânate; 5- defor- u  1    o  a H
marea plastică a rocilor; 6 – deformarea văscoasă a rocilor. E
O asemenea deplasare este direct
proporţională cu adâncimea de amplasare a lucrării, iar sarcina asupra susţinerii – presiunea
minieră – în cazul unei susţineri cu rezistenţă crescătoare în contextul modelului elastic de
interacţiune depinde de adâncime (fig.2.27). Presiunea minieră se manifestă deci, în acest caz, ca
forţa interacţiunii sistemului de susţinere cu masivul de rocă înconjurătoare şi pentru aceleaşi
condiţii geomecanice această forţă poate fi diferită, în funcţie de tipul sistemului de susţinere şi de
tehnologia ei. Un asemenea mod de manifestare a presiunii este tipic pentru abordarea
interacţiunii prin modelul elastic de interacţiune.
Modelul elastic de interacţiune se foloseşte:
- în cercetarea interacţiunii în cazul în care masivul de rocă din jurul
excavaţiilor este numai parţial relaxat la montarea susţinerii (adică atunci când
suprafaţade contact a rocii cu susţinerea nu este pe deplin detensionată) (tabelul 2.2);
- în cazul abordării stabilităţii excavaţiilor situate în zona de influenţă a altor lucrări
sau abataje, de exemplu relaţia obţinută de G. N. Savin:
n  1 EE 1    
2 s as s


1   
P  o  a H  a 
 Es  2  Es 
1     E 1     n 1   s   E 1   
   
în care: n = a/a1 reprezintă raportul dintre raza exterioară şi raza interioară a susţinerii; E s şi  s -
modulul de elasticitate şi coeficientul lui Poisson al materialului susţinerii.
G. N. Savin a încercat rezolvarea problemei cu ajutorul teoriei elasticităţii pentru un
masiv de rocă omogen şi izotrop, situat într-un câmp natural de tensiune de origine gravitaţională.
Relaţia evidenţiază importanţa caracteristicilor geomecanice ale susţinerii puţurilor în procesul de
dezvoltare a presiunii miniere, dar din cauza simplificărilor făcute şi a neincluderii unor factori
conduce la rezultate mult prea mari comparativ cu cele măsurate:
- în cazul studierii interacţiunii masivelor de rocă neomogene;
- în cercetarea corelaţiilor ce pot exista între tensiunile normale şi cele
tangenţiale manifestate la contactul susţinerii cu roca;
- la evaluarea interacţiunii cu masivul de rocă a susţinerii lucrărilor miniere cu
profil circular.
Un asemenea model de interacţiune stă la baza metodelor de calcul al susţinerilor miniere
propuse, de exemplu de către P. Sitz; N.N. Fotieva şi alţii. În continuare redăm câteva situaţii
caracteristice de aplicare a acestui model elastic de interacţiune a masivului de rocă cu susţinerea.
Interacţiunea masivului de rocă cu susţinerea în cazul manifestării unei presiuni
neuniforme. Este o certitudine că asupra suprafeţei susţinerii unei lucrări miniere, ca o
consecinţă a presiunii miniere neuniforme, acţionează nu numai sarcini normale (sau tensiuni
normale) p n dar şi sarcini tangenţiale (sau tensiuni tangenţiale) p Evaluarea pe cale
experimentală a acestor sarcini şi mai ales a celor tangenţiale la contactul susţinere-rocă este
extrem de greu de realizat. Pentru a analiza această problemă se poate folosi modelul elastic de
interacţiune. În acest sens, se consideră un masiv elastic, omogen şi izotrop, caracterizat de o
stare naturală de tensiune de origine gravitaţională  z şi  o  a H (fig.2.28) în care se execută o
lucrare minieră circulară şi care se presupune că s-a susţinut în timpul cel mai scurt posibil de la
dezvelire (t=0) cu o susţinere elastică. Într-o asemenea situaţie sarcina asupra susţinerii se
determină pe baza valorilor componentelor stării secundare de tensiune în abordare elastică,
putându-se distinge câteva situaţii şi anume:
a) cazul existenţei unui contact complet între susţinere şi masivul de rocă înconjurător,
situaţie în care susţinerea este legată în mod solid cu suprafaţa rocii elastice şi ca urmare la
contact se asigură condiţia de necontinuitate a deplasărilor radiale u r şi a celor tangenţiale u e .
Starea secundară de tensiune între susţinere şi suprafaţa rocii va fi:
- pe suprafaţa rocii elastice (pentru r = a, unde a este raza lucrării în săpare):
 1  o   1 o 
r     z  p no      pn2  cos 2
 2   2 
 1  o 
 r       z  p 2  sin 2
 2 
Fig.2.28. Interacţiunea masivului de rocă cu susţinerea în căzui
manifestării unei presiuni neuniforme: a - cazul existenţei unei
susţineri cu o anumită maleabilitate; b - cazul existenţei unei
susţineri rigide.

- pe susţinere acţionează sarcina normală şi tangenţială:


p n  po  p n 2 cos 2
unde:
1  o 1 
po  z
2 E  n 2  1 
  s   1   
E s  n 2  1 

pn2 

 

1   o 3    E  3n 4 3  n 2  3n 2  1     s

  z

2 A  Es 
 
2
n 1
3
  

p 2 
1   o 3    E

  


 3n 4 5  n 2  3n 2  1
 1   

  z
2 A  Es
   

2
n 1
3

3  1    2 E  5n n  1  3  n    5n  1  n n  1   1  


  4 2 2 2 4 2
s s


A
E 
 n 1
s 2 3
n 1 

2 3


  E   3n n  4  2n 3n  2  3
2 6 2 2
n n  1  5n  1
2  4 2  2
2
     s   s
  E  
s n 1 2 4
n 1 
 2 3

În situaţia când susţinerea este absolut rigidă, atunci relaţiile devin:


1  o 1  o 1  o
po   z ; p n2   z ; p 2  z
2 2 2
Rezultă deci că modul de distribuţie a sarcinii pe susţinere depinde de rigiditatea acesteia
(fig.2.28).
În condiţia în care raportul:
E m 3 1   
 deci pn2 = 0
E s 1  1,5.m1  m   m 3 2   s 
unde: m=d/a, susţinerea poate suporta sarcini radiale uniforme, adică pn2 = 0 când coeficientul:

 
  
3    E  3n 4 3  n 2  3n 2  1
 
s

  1     0
A  Es 
   
2
n 1
3


cu toate că şi în asemenea situaţie asupra susţinerii acţionează încă sarcini tangenţiale (d este
grosimea susţinerii, iar a este raza lucrării miniere). Solicitarea susţinerii rigide conform fig.2.28,
b se produce în cazul când:
E
Es m3 
1   
adică atunci când modulul de elasticitate al susţinerii E s este de 2-3 ori mai mare decât cel al
rocii sau grosimea susţinerii d este comparabilă cu semideschiderea, respectiv cu raza excavaţiei
a, deci pentru cazul unei susţineri foarte rigide ( s  1 ). Solicitarea susţinerii elastice (fig.2.28,
a) este confirmată şi de datele experimentale. Pentru asemenea susţinere tensiunile tangenţiale
sunt:
p2  2 pn 2l  1,5m
Gradul de neuniformitate a sarcinilor pe susţinere poate fi evaluat prin intermediul
coeficientului de neuniformitate k n :
2
k n  po
po
şi pentru care în acest caz (contact complet sau total între susţinere şi rocă): E=Es,    s ,
m=o,1;  o  0,25 este k n = 1,03.
b) cazul când există posibilitatea unei alunecări libere fără frecare între masa de rocă şi
susţinere, situaţie caracterizată de faptul că tensiunile tangenţiale la contactul susţinere-planul
elastic au valoarea zero în contextul producerii unor deplasări continui. Solicitările pe susţinere
vor fi:
p n  p o  p n 2 cos 2
p  0
în care p o este dat de expresia (3.12) şi:
3
3   1   o  z
pn2  2


  
E  3n 4  1 n 2  5  8n 2
 5   


Es 
 
n 2
 1 
3


Orientarea sarcinilor normale este în acest caz întotdeauna ca în epura din fig.2.28, b, dar
gradul de neuniformitate a sarcinilor este extraordinar de mic. De exemplu, pentru E=Es,
  s , m=o,1;  o  0, 25 ; rezultă în acest caz un coeficient de neuniformitate k n = 0,01.
c) cazul când există posibilitatea de alunecare cu frecare între masivul de rocă şi
susţinere consideră respectarea condiţiei:
p o  1 p n
şi admiţând că mişcarea se produce simultan în patru puncte simetrice ale contactului se obţine
soluţia căutată. Astfel, la acţiunea unor sarcini pe susţinere, în contextul simetriei precizate s-a
obţinut:
1
p 2  1  p o2  2 2
pn 2 
unde:

po 

2 n2 1  1  o
z
G 2
Gs

n  s  1  2  2n  1
2 2

2
1  o 1  o  2 2
2

BC  1 A p o2 C 2  A 2 12    B z 
 2 
po 
C 2  A 2 12
G 3  1  1 2
A s
G  1
 n 6  3n 4  9n 2  1  2 s
s 1
n 1
2
 
G  G 3  1  1
B6 s
G s 1
; C s
G  1
 2 n2  1 s
 1
 
3
unde :   3  4 , cazul deformării plane;   , cazul stării plane de tensiune.
1 
Considerând condiţia de rupere, respectiv cedare ca fiind legea lui Coulomb-Mohr, atunci
rezistenţa la deplasare pe contactul susţinere-rocă este:
p 2  1 p  c 
unde: 1 este coeficientul de frecare la contactul dintre rocă şi susţinere, 1 tg  ,   - unghiul
de frecare interioară la contactul între rocă şi susţinere; c  - coeziunea la contactul dintre rocă şi
susţinere, în funcţie de care se poate scrie condiţia pentru situaţia când alunecarea nu se produce
sub acţiunea sarcinilor date:
c
po   p n 2 cos 2
1
p 2  1
sin 2

Diferenţiind partea dreaptă a expresei în raport cu  se stabileşte condiţia de minim din


care se poate deduce în final că pentru a nu se produce alunecarea trebuie îndeplinită inegalitatea:
1
 c  2
p 2  u1  p o     p n22 
 1  

Gradul de neuniformitate a sarcinilor pentru cazul alunecării cu frecare va avea o valoare


intermediară între cele două cazuri examinate anterior (al unui contact total şi cel al alunecării
libere). Pentru exemplele precizate şi 1 = 0,5;  = 0,2, coeficientul de neuniformitate a sarcinii
este de k n = 1,00.
Interacţiunea susţinerii cu un masiv elastic neomogen, situaţie ce corespunde cazului
când lucrarea minieră este executată astfel încât profilul ei include strate de roci diferite
(fig.2.29). O asemenea situaţie se recomandă a
se rezolva prin intermediul metodelor numerice
de calcul, respectiv metoda elementului finit
(fig.2.30); cercetările evidenţiind o puternică
influenţă a stratului de rocă slabă, datorită
căruia s-a mărit de peste trei ori sarcina radială
pe susţinere, comparativ cu masivul omogen.
Literatura de specialitate oferă
rezolvări în condiţiile modelului elastic de
interacţiune rocă-susţinere şi pentru cazul
profilelor necirculare.
În finalul prezentării acestui model
Fig.2.29. Interacţiunea masivului de rocă elastic
precizăm că în întregime modelul elastic de
neomogen cu un sistem de susţinere. interacţiune a susţinerii cu masivul de rocă se
caracterizează printr-o dependenţă esenţială a
sarcinii pe susţinere, deci a presiunii miniere, de starea naturală de tensiune a masivului, adică de
adâncime, de grosimea susţinerii cât şi de corelaţia existentă între caracteristicile elastice ale
susţinerii şi respectiv ale rocii.

2.3.2.2. Modelul elasto-plastic de interacţiune a masivului de rocă cu sistemul


de susţinere

Acest model ia în consideraţie deformaţiile elastice şi neelastice, precum şi faptul că


întreg masivul de rocă, chiar şi cel dinafara zonei neelastice a rocilor, participă la solicitarea
susţinerii. Toate modelele din această clasă se disting prin trăsătura comună că sarcina pe
susţinere p este funcţie de deplasarea u a masivului înconjurător:

p  f u 

caracterul funcţiei fiind imprimat de condiţiile de plasticitate sau de rupere a rocilor, de


deformaţiile volumetrice ale masivului din zona plastică - de dilatanţă - a acestora.

Fig.2.30. Utilizarea metodei elementului finit a şi rezultatele obţinute b.


Sarcina p depinde extinderea zonei deformaţiilor neelastice-plastice sau de rupere,
reducându-se odată cu creşterea dimensiunilor acestei zone.
Explicaţia fenomenului constă în aceea că, la solicitarea susţinerii (aşa cum am şi
precizat) partcipă întreg masivul de rocă atât din zona deformaţiilor plastice sau de rupere cât şi
din domeniul elastic, primul jucând rolul unui amortizor interpus între susţinere şi masivul elastic.
Prin urmare, asemenea modele relevă şi includ importanţa fundamentală a tehnologiei de montare
şi a parametrilor susţinerii ca şi factorii prin intermediul cărora se poate controla starea de
deformare a rocilor din jurul lucrărilor miniere. Primele modele elasto-plastice au fost de fapt
elaborate simultan cu ipotezele deformaţiei (interacţiunii) referitoare la presiunea minieră de către
Fenner, Labasse, Mohr, Ruppeneit ş.a.
a) Ipoteza de presiune a lui R. Fenner pentru lucrări miniere orizontale consideră că
funcţia de tensiune în domeniul elastic este de forma:
n
  r k  An cos n
i 1
unde: An reprezintă parametrii ce depind de condiţiile la limită.
Presupunând condiţia de simetrie pentru zona de deformare plastică, Fenner scrie ecuaţia
diferenţială simplă de tipul:

 r  r r     r a  0
r
Exprimând valorile tensiunilor prin funcţia de tensiune  pentru  =0 se obţin soluţiile:
1   a r
r  
r r 2
2
 
  2
r
 r  0
Substituind se obţine:
 2  k  1  k  1
  ar  0
r 2 r r 2
care după o dublă integrare conduce la:
C k 1
  r k  a r3
R 6k  3
Constanta de integrare C se determină pentru r=a din condiţia  r   ra  pi în care p i este
reacţiunea susţinerii. Expresia tensiunilor devine:
k 2 k 2
1   a r r  a r  r
r    pi    a    a
r r 2 a k 3 a  k 3
2
 
   2  k  1 r
r
În contextul stării de tensiune tridimensionale se poate scrie condiţia:
 2k 1 
 a r  r
   ra  a    a  5
 2k  5  a  2k 
şi considerând 1 =0,35354, ca valoarea cea mai mică, se obţine:
r r
r   pi   a a ln 
a a
relaţie în care semnele ± depind de valorile lui σ: pentru θ=0, semnul (-) şi pentru θ = 180, semnul
(+).
La limita zonei plastice suma celor două tensiuni trebuie să fie egală cu suma
h
tensiunilor principale iniţiale a căror valoare extremă, pentru r  este
2
1 h 
 ra  pi  a a   ln 
2 2a 
respectiv condiţia pentru oricare echilibru posibil este ca σra=p; să atingă această valoare cel
puţin.
În cazul general:
k 2
 a k 2  5k  7  2a 
 rmin  pimin  a   a h 
k  3 k  1k  3 )  k  2 h 
Borisov susţine că, dacă se admite cazul general, atunci zona de deformare plastică va
avea forma circulară cu raza b, pe când Fenner susţine că zona plastică se va extinde la o înălţime
dată de relaţia:
k 2
r h
2
Pentru k=4:
 a
 ramin  pimin   a a1  
 h
în care:
2
k  1   1  1   2  ; 1  tg
 
fapt care ne sugerează consideraţia că zona de deformare plastică este de forma unei elipse
verticale, cu lucrarea minieră situată în focarul inferior al acestei elipse. Precizăm că Fenner nu a
dovedit formarea zonei plastice în jurul excavaţiilor amplasate în roci cu un comportament la
deformare elastic.
Exemplu de calcul
O lucrare minieră de tipul unei galerii direcţionale de rază a=l,8 m este amplasată la o
adâncime H = 600 m, în argilele marnoase caracterizate de următoarele proprietăţi: Ya=2,34.10
N/m ;  =28°. Să se determine valoarea reacţiunii necesare susţinerii p i   ra şi înălţimea de
extindere a zonei deformaţiilor neelastice - zonă cu un comportament plastic.
Se obţine k=3,77 şi ca urmare reacţiunea necesară susţinerii se determină cu relaţia:
3,772
2,34.104.1,8 3,772  5.3,77  7  3,6  N
ramin  pimin   2,34.104.1,8   0,098.104 2
3,773 3,77 13,77  3 3,77  21,8 m
Lucrarea minieră, conform acestei ipoteze, este stabilă şi nu necesită a fi susţinută.
b) Ipoteza de presiune a lui H. Labasse. În acelaşi context al modelului elasto-plastic, H.
Labasse abordează problema interacţiunii masiv de rocă-sistem susţinere pentru cazul lucrărilor
miniere orizontale, rezolvarea dată fiind cunoscută sub denumirea de „ipoteza presiunii a lui H.
Labasse" şi al cărui mod de abordare va fi redat în cadrul acestui model. Prin urmare, Labasse
consideră că, odată cu executarea unei excavaţii subterane, starea primară a masivului se
modifică, apar concentrări de tensiune şi o nouă stare secundară de tensiune care modifică
structural-textural roca din jurul lucrării de formă circulară de rază a, executată într-un masiv de
rocă la o adâncime H şi un element infinit mic la distanţa r faţă de centrul lucrării. Pentru ca
elementul abcd să fie în echilibru trebuie îndeplinite condiţiile:
În jurul excavaţiilor subterane se formează următoarele zone :
• zona I - zona tensiunilor reduse, zona lui Trompeter sau zona rocilor slăbite -relaxate -
de o formă ovoidală (după Labasse), zonă în care rocile sunt sfărâmate de fisuri în bucăţi separate,
de diferite mărimi; fisurarea acestor roci cât şi sfărâmarea lor duce la mărirea volumului lor. În
situaţia extremă rocile din această zonă pot fi considerate elastice şi care, prin afânare, dilatanţă,
relaxare, provoacă o sarcină suplimentară asupra susţinerii, presiunea de relaxare. în această zonă
tensiunile secundare or şi a„ sunt reduse;
• zona a II-a - zona tensiunilor mărite sau inelul portant ce delimitează prima zonă de
rază b variabilă. În această zonă diferenţa     r atinge o valoare maximă ce duce la
dezvoltarea fisurilor şi măririi razei zonei tensiunilor reduse până la stabilirea echilibrului rocilor,
când bi  b final
• zona a III-a - zona rocii intacte sau zona tensiunilor din masiv în care roca admite
deformări însemnate şi a cărei lăţime se determină prin calculul razei S de influenţă a excavaţiei
şi care pentru roci omogene se poate stabili cu relaţia:
sin 
S b

unde e este o mărime suficient de mică (deformaţia elastică a rocii).
Din expresia componentei radiale  r , Labasse stabileşte valoarea reacţiunii susţinerii
montate în condiţiile stării secundare de tensiune:
j 1 j 2
a 3 a a   a  
pi   r    1     cos 
r 2 j  2   r  

care pentru r=b devine:


j 1 j 2
a 3 a a   a  
pi max   r    1     cos 
r 2 j  2   r  

j 1
a
Substituind cu p r   r   presiunea datorată tensiunilor radiale respectiv presiune propriu-
b
j 2
zisă a masivului, şi cu 3 a a   a   datorată acţiunilor
pv   1     cos  , presiunea
2 j  2   r  
gravitaţionale şi a fenomenului de relaxare a rocii, se obţine relaţia:

pi  p r  p v
Fig.2.31. Modelul de interacţiune de tip elasto-plastic
în interpretarea lui Fenner-Labbase.

Rezultă:
- presiunea ce acţionează asupra unei lucrări miniere în condiţiile considerate de Labasse
(formarea zonei elastice de rază b) este suma a două presiuni: presiunea repartizată
uniform pr ca expresie a tensiunilor radiale, adică rezultat al stării naturale de tensiune,
aşa numita presiune propriu-zisă a masivului de rocă, şi pv presiunea repartizată neuniform
pe conturul lucrării, care reprezintă acţiunea adiţională creată de roca din zona elastică din
acoperişul lucrării şi care îşi imprimă efectul gravitaţional asupra susţinerii (depinde de
σ). Ea este presiunea de relaxare;
- forma zonei fracturate sau elastice este funcţie de gradul de anizotropie a rocii
înconjurătoare, de metoda de săpare a lucrării; în condiţiile de izotropie, zona elastică se
va extinde mult în direcţie verticală, deoarece, chiar în ipoteza existenţei unei susţineri,
efectul reacţiunii radiale a acesteia este parţial anulat după verticală de acţiunea greutăţii
proprii a rocii fracturate - presiunea de relaxare. Referitor la această concluzie trebuie
precizat faptul că în contextul utilizării acestei ipoteze, totdeauna susţinerea ce se va
monta trebuie supradimensionată, deoarece cu timpul zona din tavan se dezvoltă şi
situaţia lucrării se înrăutăţeşte (neluarea în considerare a timpului este o deficienţă a
ipotezei), astfel fracturarea în timp a rocii până în prezent nu a putut fi completamente
prevenită.
Ipoteza de presiune a lui Iu. Z. Zaslavski. P. Cedric şi E. M. Aianin au studiat
deformările produse în zona plastică pe baza teoriei curgerii asociate, identificând condiţia de
plasticitate Coulomb-Mohr cu potenţialul plastic, rezultând că deformaţiile plastice (în condiţia
potenţialului plastic care depinde de mărimea presiunii medii) sunt însoţite şi de un fenomen de
dilatanţă a rocilor. Rezolvări şi interpretări asemănătoare, care au evidenţiat în final şi o afânare a
rocilor în zona deformărilor plastice, au realizat cercetători ca: Gluşko, Maximov, Nemcin şi alţii.
Astfel, plecându-se de la condiţia de plasticitate Saint-Venant-Tresca, s-a stabilit dependenţa
dintre sarcina pe susţinere şi raza zonei deformaţiilor plastice:
 b
p   a H  c1  ln 
 a
Pentru condiţia de incompresibilitate a rocii în domeniul plastic:
 u 
p   a H  c1  ln G r 
 ca 
Iu. Z. Zaslavski corectează condiţia Saint-Venant-Tresca cu ajutorul unor coeficienţi
empirici pentru adaptarea ei la condiţiile din masiv şi ajunge la concluzia acceptată în proiectare
că dislocările în zona deformaţiilor plastice din jurul excavaţiilor se produc numai ca o consecinţă
şi în urma producerii fenomenului de dilatanţă a rocilor obţinându-se expresia:
 k2  a H  p 
  1  2 k3 rc 1 
ur  a k1  e 
2  
 
în care:  este coeficientul de dilatanţă al rocilor în zona deformaţiilor neelastice; k1 -
coeficientul empiric a neuniformităţii dilatanţei rocilor; k 2 - coeficientul empiric al
concentrărilor de tensiuni radiale la limita zonei deformaţiilor plastice; k 3 - coeficientul empiric
care exprimă legătura dintre  rc şi coeziunea c.

2.3.2.3. Modelul elasto-plastic neomogen de interacţiune masiv de rocă-sistem


de susţinere

Un asemenea model consideră mult mai reală şi mai concretă schimbarea


particularităţilor rocilor prin sfărâmarea lor (fisurarea şi chiar ruperea lor) într-o anumită zonă din
jurul lucrării miniere în procesul de interacţiune a masivului cu susţinerea. Acest model a fost
propus şi cercetat de către I.M. Liberman, care a introdus accepţiunea că în zona perturbată din
jurul lucrării roca reprezintă prin ea însăşi un mediu pulverulent ideal, un mediu elastic (c=0), iar
în afara zonei. în domeniul elastic, roca este un mediu cu coeziune, condiţia Coulomb-Mohr:

   r   sin     r   2c cos 


sau:
   Q  j r
adică:
2c cos  1  sin 
  
1  sin  1  sin 

satisfăcându-se la limita dintre cele două medii, care este de fapt în acelaşi timp o graniţă între
două medii cu particularităţi mecanice diferite. Într-un asemenea model roca se studiază ca un
sistem material ideal, casant, a cărui limită de elasticitate  e se constituie în acelaşi timp şi limită
de rupere orc , deci  e   rc . Ca urmare, în acest context, Liberman stabileşte expresia presiunii
sub forma:
j 1
 1  a 
p  1  sin   a H   rc  
 2  b f 

iar expresia deplasărilor produse pe conturul lucrării în cazul în care:
A
a  1  1 1 
ur  sin   a H   rc  1  sin    a H   rc 
2G  2  p 2 

unde: A = l-sin  /sin  pentru cazul când se aplică condiţia incompresibilităţi; A = l-sin 
pentru cazul când se aplică condiţia potenţialului plastic sau legea curgerii asociate.
Cercetările lui Liberman evidenţiază că pentru cazul aplicării condiţiei potenţialului
plastic se obţine o dependenţă puternică a deplasărilor rocilor de reacţiunea susţinerii, dependenţă
care în practică nu se observă, motiv pentru care în relaţia anterioară se recomandă să se dea
preferinţă condiţiei de incompresibilitate.

Generalizarea soluţiei lui Liberman este realizată de către M. T. Alimjanov, pentru cazul
când roca din interiorul zonei mai are o oarecare coeziune c1 < c , unde c este coeziunea
masivului de rocă neatacat. Pentru o asemenea situaţie sunt justificate expresiile:
j 1
 1 1   a 
p  1  sin    a H   rc  c1ctg      cctg
 p 2   bf 
 
1
a  1  sin  a H  0 ,5 rc   c1ctg  sin 
ur  sin  a H  i rc  
2G  p  c1ctg 

deplasările fiind obţinute din condiţia potenţialului plastic.

În toate rezolvările examinate la hotarul dintre cele două zone se observă un salt
tensiunilor normale tangenţiale provocat de modificarea bruscă a proprietăţilor geomecanice.

Fig.2.32. Saltul tensiunilor la limita dintre cele două zone provocat de modificarea
bruscă a caracteristicilor geomecanice.
Tab.2.3. Relaţii ale presiunii care implică în calcule modului de deformare a masivului de rocă
Autorul Relaţia Semnificaţii
E
Pv   a H
dE  a1 E s
E- modulul de elasticitate al rocii;
SALUSTOVICZ E
Pv   a H E S ; GS - modulul de elasticitate,
dE  2a1 E s
respectiv modulul de rigiditate al
Pv  1  sin  susţinerii.

1
 c  sin  d- grosimea susţinerii
  o  a H  
RUPPENEIT  tg  a r raza în lumină a lucrării.
sin 
 a1 sin   1sin  c
  
 2G s U o  tg

Tab.2.4. Relaţii ale presiunii ce consideră ca factor principal fenomenul de frecare interioară
Autorul Relaţia Semnificaţii
Pv  1  sin 
2 sin 
LABASSE  a  1 sin 
aH 1 
b
a1 - raza în lumină a lucrării
e  tg
 c  c b- raza zonei deforma-
Pv  i  o  a H   
RUPPENEIT  tg  tg ţiilor neelastice;
 rc : - rezistenţa de rupere
2 sin  la compresiune monoaxială
  rc  a1  1sin  în masivul de rocă;
Pv    a H   
 3  b   rt - rezistenţa de rupere
SALUSTOVICZ 2 sin 
la tracţiune a masivului de rocă
 2  a1  1 sin 

Pv    a H  
 rt  
 3  b 
 2  b
Pv    a H   rt 1  2 ln 
 3  a1 
Tab.2.5. Relaţii ale presiunii care consideră ca parametru principal valoarea coeficientului împingerii
active
Autorul Relaţia Semnificaţii
a1  rt 
SALUSTOVICZ Pv   a m  4  m  1 
2  aH 
 - coeficientul lui Poisson;
ISAACSON Pv   a a1
1

 
1  e tgz 1 a1 k - coeficient de concentrare
a tensiunilor;
c - coeziunea rocilor.
 a a1  c
TERZAGHI Pv 
ktg

1  e tgza1 
3. STABILITATEA TALUZURILOR
Problemele de stabilitate a pantelor, versanţilor, taluzurilor se întâlnesc în construcţiile
rutiere, feroviare, hidrotehnice, ale canalelor, digurilor, zidurilor de sprijin, ale barajelor, ale
executării tunelurilor, galeriilor de coastă, ale haldelor, construcţiilor civile, protejarea zonelor
locuite sau cultivate cu relief accidentat sau lângă pâraie, râuri, cât şi ale taluzurilor în carierele
exploatărilor la zi. Asemenea construcţii sunt sau de multe ori pot deveni instabile. Mişcările
masivului de rocă, ale scoarţei terestre sunt fie efective, fie potenţiale. În ultimul caz, studiul
stabilităţii trebuie astfel conceput încât să se regăsească mişcarea cea mai probabilă şi care să
răspundă celei mai reduse siguranţe. Mişcările masivului de rocă, ale suprafeţei terenului, pot
surveni în următoarele situaţii: versanţii naturali, taluzurile unor tranşee executate în masive de
rocă naturală, taluzuri realizate în masive de rocă clastică rezultată în urma derocării sau
construcţii de tipul barajelor, haldelor, etc.
Prezenţa mişcărilor în masivele de mare întindere nu poate fi prevenită de om prin găsirea
unui remediu definitiv. Dimpotrivă, atunci când masele de rocă în mişcare nu sunt prea
importante, mijloacele de intervenţie care se iau pot fi eficace şi vor permite stabilizarea.
Asemenea mijloace constau din: drenarea masivului în maniera de a modifica sau chiar de a
suprima forţele de percolare sau presiunile hidraulice din stratele permeabile; modificarea prin
terasamente a repartiţiei maselor instabile fie descărcând zona motrice, fie încărcând zona
stabilizată; introducerea de forţe stabilizatoare construind lucrări de tipul grătarelor; folosind
ancore sau plăci izolante cu perete continuu; realizarea pe suprafaţa maselor instabile a unor
plantaţii cu rol de evapotranspiraţie şi o diminuare a cantităţii de apă de infiltraţie.
Problema stabilităţii taluzurilor, a versanţilor în roci este legată şi de activitatea minieră
de producţie din exploatările la zi. Dacă evaluarea stabilităţii taluzurilor în cazul construcţiilor
feroviare şi rutiere este o problemă oarecum simplă şi realizabilă cu un preţ redus, ea se constituie
o problemă de prim ordin atât din punct de vedere tehnic cât şi economic în cazul carierelor de
lignit din Oltenia, de şisturi bituminoase de la Anina, carierele de minereu complex ca de
exemplu cele de la Moldova Nouă, Roşia Poieni, a celor de roci ornamentale, Malnaş, Şuncuiuş,
Racoşul de jos, Brănişca, Poiana Aiudului, Sîngeorz Băi, Bârzava, Pâuliş, Aghireşu, Soveja,
Măneciu, Măcin, Greci, Ruşchiţa, Porumbacu, Moneasa, şi altele, a construcţiilor hidrotehnice şi
a celorlalte domenii precizate. Mai mult, se impune o proiectare şi analiză a stabilităţii acestor
taluzuri bazată pe date reale aferente zonei, regiunii în care urmează realizarea acestora. A
proiecta un taluz înseamnă a-i determina forma, panta şi înălţimea în condiţii de stabilitate
asigurată. Pe plan mondial s-a ajuns cu carierele la adâncimea de 1000 m. La asemenea lucrări,
mai ales, asigurarea taluzurilor face ca problema configuraţiei acestora să devină un factor
deosebit de important în aprecierea economicităţii, deoarece cantitatea de steril ce trebuie
dislocată se modifică în funcţie de dimensiunile geometrice ale taluzului (pentru o creştere a
pantei taluzurilor cu 1°, la o carieră cu dimensiunile de 300 x 300 x 100 m se extrage în plus 1
milion tone de minereu). Stabilitatea taluzurilor se exprimă (se apreciază) printr-un coeficient sau
factor de stabilitate (FS) definit ca fiind raportul dintre forţele de rezistenţă şi cele care determină
sau produc instabilitatea sau dintre tensiunile stabilizatoare şi tensiunile motoare. Excepţie de la
această situaţie este cazul în care suprafaţa pe care se produce fenomenul de instabilitate este
predefinită de condiţiile geologice, fiind constituită din mai multe suprafeţe de rupere. Factorul de
stabilitate în asemenea situaţii cu valoarea cea mai probabilă se consideră ca fiind acela cu
valoarea cea mai redusă. Prin urmare, pentru a avea un taluz stabil trebuie ca (FS) > 1, adică să
existe o rezervă de stabilitate. Factorul de stabilitate se ia mai mare, în funcţie de gradul de
nedeterminare a problemei. Stabilitatea are un caracter relativ: (1) atât din punct de vedere al
timpului, coeficientul de stabilitate având valori diferite pentru taluzuri cu durată diferită
(definitive sau de exploatare):
1
( t  b ) n
( FS )    (3.1)
 a 
unde: a şi b sunt coeficienţi care depind de proprietăţile de rezistenţă ale rocilor; n este coeficient
în funcţie de natura rocii şi de comportamentul acesteia la rupere prin forfecare (tab.3.1); t este
durata taluzului (tab.3.2); (2) cât şi din punct de vedere spaţial, valoarea coeficientului de
stabilitate (FS) variază de la 2-2,5, la partea superioară a taluzului; până la 1-1,3 la baza lui.

Tab. 3.1. Valori ale coeficienţilor utilizaţi în determinarea stabilităţii de durată a taluzurilor
Caracterizarea structural - Valoarea unghiului de taluz  [grade]
texturală a pământurilor sau a 10 o – 30o 30 o – 60o  60 o
rocilor, respectiv a masivului. a b n a b n a b n
Omogene, neafectate de suprafeţe de 1,2 0,9 6,0 1,17 0,92 5,2 1,15 0,95 4,8
minimă rezistenţă sau slăbiri
structurale; stabile
Omogene, slab fisurate; de stabilitate 1,15 0,88 5,5 1,08 0,87 4,8 1,1 0,86 4,6
medie
Omogene; fisurate; de stabilitate mică 1,05 0,84 5,0 1,03 0,82 4,6 1,05 0,8 4,2
spre medie, adică potrivită.
Neomogene; constituite din blocuri; 1,05 0,8 4,5 1,02 0,75 4,3 1,0 0,7 4,0
repartizarea tensiunilor în masiv este
neuniformă.

Tab.3.2. Factorul de stabilitate în funcţie de durata taluzului


Factorul de stabilitate (FS) Durate de existenţă a taluzului T [ani]
1,1 – 1,2 1
1,2 – 1,5 20
1,5 – 2,0  20
3 seculară

Pierderea stabilităţii poate avea loc prin apariţia şi dezvoltarea suprafeţelor de rupere în
interiorul masivului, prin dezvoltarea zonelor de deformare neelastică sau datorită fenomenului de
fluaj, consecinţe ale stării de tensiune secundare create în masiv odată cu executarea în acesta a
taluzului. Ca urmare a stării secundare de tensiune ce apare în taluzuri, imediat ce acestea s-au
executat în masivele de rocă, fenomenul de pierdere a stabilităţii lor este de aşteptat în cazul în
care proiectarea elementelor lor geometrice nu s-a realizat în contextul acestei stări şi a tuturor
factorilor ce determină stabilitatea acestora (tab.3.3).

Tab.3.3. Valoarea ughiului de taluz în funcţie de durata de existenţa a taluzului


Valoarea maximă a unghiului de taluz max.
[grade]
Tipul şi natura pământurilor sau a rocilor
Taluz de scurtă
Taluz de lungă durată
durată
o- o
Roci magmatice şi metamorfice omogene 80 -90 55 o-65 o
o o
Roci magmatice obişnuite 70 -80 -
Roci sedimentare monolitice 50 o-60 o 50 o-55 o
o o
Roci metamorfice de tipul şisturilor cristaline, 40 -50 -
sedimentare te tipul gresiilor
Roci sedimentare : argile, marne, marno-argiloase, 35 o-45 o 25 o-45 o
argilo-marnoase, argilo-nisipoase în funcţie de umiditate.
În tab.3.4 este ilustrată influenţa pe care o are tehnologia curentă de extragere asupra
elementelor geometrice ale taluzurilor.

Tab.3.4.Valorile înălţimii treptelor întâlnite în practica curentă


Tipul şi natura pământului Înălţimea treptelor,
Procedee – tehnici de extragere
sau a rocii taluzurilor h (m)
Roci aluvionare clastice şi cu Extragere manuală sau mecanică 4
coeziune foarte mică
Roci de rezistenţă medie şi Prin perforare-puşcare şi încărcare cu 20-30
mare excavatoare
Prin puşcări masive (încărcături concentrate- 25-60
găuri de sondă; camere de minare) sau utilaje
mecanice de tăiere.
Roci eruptive de rezistenţă Prin perforare şi puşcări masive nelimitată
foarte mare
Unghiul şi înălţimea taluzului care asigură o deplină stabilitate trebuie să fie evaluate şi
pe considerentul siguranţei şi al condiţiilor de exploatare.
Studiul stabilităţii se poate realiza: 1) pe termen scurt şi (2) pe termen lung; analizându-se
echilibrul masei de rocă instabile considerat ca un sistem material solid unic care se deplasează
fără să se deformeze. În mod real, masivul de rocă este heterogen şi ca urmare suprafaţa de rupere
este adesea extrem de complexă şi analiza stabilităţii nu poate fi făcută decât împărţind masa
instabilă în mai multe elemente care se studiază apoi în mod individual în starea de echilibru
limită.
Pentru realizarea analizei de stabilitate în prealabil trebuie să se determine forţele care
acţionează asupra ansamblului masei de roci instabile. Aceste forţe sunt compuse din forţele
motrice şi forţele stabilizatoare.

3.1. Procedee de analiză şi proiectare a stabilităţii versanţilor, taluzurilor din


carieră, haldă, iazuri de decantare

Metodele de proiectare, de analiză, a stabilităţii versanţilor, taluzurilor , de pământuri, de


roci, se bazează în principal pe observaţiile asupra modului de rupere a acestora. Astfel toate
observaţiile efectuate asupra pierderii stabilităţii versanţilor, taluzurilor, aferente diferitelor
structuri inginereşti de suprafaţă executate în roci cu coeziune redusă , mică şi medie, au arătat că
ruperea se produce de obicei pe suprafeţe plane sau curbe, ultimele forme putând fi asimilate cu
suprafeţe cilindrice, circulare, spirale logaritmice, poligonale, etc. În cazul acestor metode,
stabilitatea versanţilor, taluzurilor, poate fi analizată şi prin determinarea celor mai critice
suprafeţe de rupere într-o secţiune transversală a acestora. Facem din nou precizarea că metodele
din această grupă îşi găsesc aplicabilitate în cazul rocilor din grupa celor ductile, suficient de
plastice, la care de fapt tensiunea medie de forfecare se constituie factorul important ce
condiţionează ruperea.
Metodele de calcul, de evaluare, de analiză a stabilităţii versanţilor, a taluzurilor le putem
grupa în trei categorii principale.

3.1.1. Grupa metodelor echilibrului limită sau metodele statice

Metodele din această grupă iau în considerare ,,starea echilibrului limită” pe o anumită
suprafaţă netă de desprindere din masiv. Admit producerea alunecării a unei porţiuni a masei de
pământ, rocă, ce constituie versantul sau taluzul, ca urmare a formării unei suprafeţe de alunecare
bine definită şi studiază echilibrul masei alunecătoare sub acţiunea forţelor exterioare în
momentul declanşării dezechilibrului, adică a mişcării. Metodele din această grupă utilizează
ecuaţiile echilibrului static pentru a calcula valoarea medie a componentelor stării de tensiune  şi
 implicate în deranjarea echilibrului şi producerea instabilităţii. Pentru pământurile, rocile de
rezistenţă foarte redusă, mică şi medie, ecuaţia de echilibru acceptată de majoritatea acestor
metode este aceea dată de teoria de rupere a lui Coulomb. Pentru rocile de rezistenţă mare şi
foarte mare se acceptă ecuaţii de echilibru bazate pe teorii de rupere specifice acestor tipuri de
roci teoria lui Mohr şi Druker-Prager, etc. Masa de rocă ce alunecă este considerată rigidă, iar
interacţiunea dintre ea şi restul masivului este rezultatul forţelor ce acţionează pe suprafaţa de
rupere.
Aceste metode de evaluare, verificare, a stabilităţii taluzurilor, versanţilor etc., consideră
comportamentul masivului ca fiind rigid-plastic sau rigid-neelastic. Masivul poate fi considerat
omogen sau heterogen, iar suprafaţa de rupere poate avea formele: dreaptă, cerc, spirală
logaritmică, o linie frântă din când în când. Aceste metode în majoritatea situaţiilor consideră că
ruperea taluzurilor – cedarea acestora – se produce după o suprafaţă cilindrică, circulară. În cazul
alunecărilor extinse se pot evidenţia una sau mai multe suprafeţe de alunecare predeterminate, ne
circulare, în speţă la contactul unde se produce ruperea . Aceste metode constau în general în
găsirea factorului de stabilitate (FS) minim al unui versant sau taluz sub forma unui număr la care
dacă se împart parametrii rezistentei de rupere la forfecare reali creal,  real, aceştia să conducă la
apariţia unor reacţiuni pe suprafaţa de alunecare, care împreună cu celelalte forţe, să asigure
echilibrul masivului delimitat de suprafaţa de alunecare.
Majoritatea metodelor statice sau ale echilibrului limita împart masa liberă, mărginită de
suprafaţa de alunecare în fâşii verticale. Forţele care acţionează pe o fâşie sunt prezentate în
fig.3.1.

Fig.3.1. Forţele care acţionează pe o fâşie.


În figură, G este greutatea masei de roca din fâşie; X, E sunt componentele verticală,
respectiv orizontală ale forţelor ce se manifestă la limita dintre fâşii; b este lăţimea fâşiei; l este
lungimea bazei fâşiei; N este forţa normală ce acţionează pe baza fâşiei; u este presiunea apei din
porii rocii; T este forţa de forfecare ce acţionează pe baza fâşiei.
Pentru a considera efectul static al prezenţei apei se poate folosi factorul presiunii apei
din pori:
u
fu  (3.2)
ah
unde:  a este greutatea specifică aparentă a rocii; h înălţimea fâşiei.
Pentru ca echilibrul să fie asigurat trebuie îndeplinite următoarele condiţii: (1) forţele care
acţionează pe fiecare fâşie să fie în echilibru; (2) suma vectorială a rezultantelor forţelor ce apar
la suprafeţele de separaţie dintre fiecare pereche de fâşii trebuie să fie nulă:

 Ei  0 ;  X i  0; (3.3)

(3) suma momentelor tuturor forţelor în raport cu orice punct din plan, deci şi în raport cu centrul
de rotaţie O trebuie să fie nulă. Aceste condiţii se regăsesc în ecuaţiile de echilibru ale forţelor
verticale (  X i ) şi ale celor orizontale (  Ei ). Prin urmare, metodele de analiză a stabilităţii pot
fi clasificate şi după modul în care satisfac aceste ecuaţii.
Metodele care satisfac toate ecuaţiile de echilibru au în vedere trei ecuaţii pe fâşie deci în
total 3n ecuaţii. Necunoscutele sunt: n valori ale lui N (una pe fâşie); n-1 valori pentru X (una pe
interfaţa fâşiei); n-1 valori pentru E ; n-1 pentru poziţia lui E (notată h E) şi în final valorile
factorului de stabilitate (FS). Deci în total 4n-2 ecuaţii suplimentare rezultate din ipoteze
suplimentare. Precizăm că aşa cum se va constata numai metodele Janbu şi Morgenstern-Price
satisfac toate condiţiile de echilibru.
Metodele care satisfac echilibrul forţelor au doar două ecuaţii pentru o fâşie, neglijând
premeditat ecuaţiile de momente. Rezultă deci că vor exista doar 2n ecuaţii în care necunoscutele
sunt n valori pentru N; n–1 valori pentru X; n–1 valori pentru E şi valoarea lui (FS). Deci în total
3n–1 necunoscute; metodele de acest tip necesitând deci n-1 ipoteze suplimentare.
Considerăm că este util să prezentăm aici câteva concluzii referitoare la posibilităţile de
aplicare a diferitelor metode ale echilibrului limită sau statice de analiză a stabilităţii versanţilor
respectiv a taluzurilor şi anume:
- utilizarea acestor metode, chiar şi în cazul adoptării formei cilindrice-circulare a
suprafeţei probabile de cedare sau rupere, conduc la suprafeţe critice diferite de la o
metodă la alta:
- diferitele metode aplicate unei aceleaşi suprafeţe circular-cilindrice de alunecare
conduc la valori diferite ale factorului de stabilitate. Prin urmare, comparaţia între
metodele de calcul trebuie făcută numai pe baza valorilor minime ale acestuia, valori
corespunzătoare fiecărei metode;
- de exemplu, valorile minime ale factorilor de stabilitate (FS) calculate cu metoda lui
Fellenius sunt în general mai mici decât cele calculate cu metodele care satisfac toate
condiţiile de echilibru şi de asemenea mai mici decât cele stabilite cu ajutorul
metodei Bishop. Diferenţele sunt cu atât mai mari cu cât creşte mărimea unghiului
întins de suprafaţa de alunecare circular-cilindrică şi cu cât presiunea apei din porii
rocii este mai mare. în condiţii defavorabile, valoarea factorului de stabilitate (FS)
calculat cu metoda obişnuită a fâşiilor (Fellenius) poate fi de numai jumătate din cea
obţinută printr-o metodă care satisface toate condiţiile de echilibru sau prin metoda
Bishop modificată;
- valorile factorului de stabilitate calculate cu metoda Bishop simplificată sunt în
general comparabile ca mărime cu valorile calculate cu metodele care satisfac toate
condiţiile de echilibru. Diferenţele sunt de ordinul a 0-6% pentru o gamă largă de
unghiuri de înclinare a versanţilor, respectiv a taluzurilor, ale rezistentei de rupere la
forfecare şi a presiunii apei din pori. Diferenţele între valorile obţinute prin metoda
Bishop şi metoda Morgenstern-Price nu depăşesc 1 %. Diferenţele mai mari (de 6-7)
% apar între metodele Bishop şi Jambu;
- metodele echilibrului limită aplicate cu discernământ şi cu o alegere judicioasă a
parametrilor rezistenţei de rupere la forfecare pot conduce totuşi la rezultate
satisfăcătoare pentru practica de proiectare şi de analiză a stabilităţii versanţilor
respectiv a taluzurilor;
- în general, aceste metode s-au folosit şi se folosesc atât pentru zone cu alunecări noi,
cât şi pentru cel cu alunecări reactivate, cu alegerea potrivită a parametrilor
rezistenţei de rupere la forfecare, respectiv a rezistenţei de vârf ( c 'f ;  'f ) şi a
rezistenţei reziduale ( c 'r ;  'r ). În general sunt preferate metodele mai rapide ca de
exemplu metoda Jambu. Metodele din această grupă, bazate pe teoria echilibrului
limită, prezintă însă şi câteva aspecte discutabile din punct de vedere teoretic în
sensul că principalele critici care li se pot aduce sunt:
- adoptarea unor ipoteze arbitrare privind forma suprafeţei de alunecare în momentul
ruperii şi interacţiunea diferitelor porţiuni;
- neluarea în considerare a caracteristicilor de deformare ale diferitelor tipuri de
pământuri, respectiv roci, care alcătuiesc masivul presupus că se rupe şi nici
compatibilitatea cinematică a deformaţiilor;
- cele mai multe metode şi chiar şi cele mai elaborate, inclusiv metoda Jambu
generalizată, presupun implicit sau explicit un factor de stabilitate constant pentru
toate fâşiile;
- aceste metode nu permit luarea în considerare a fenomenului de progresivitate a
ruperii, care presupune adoptarea unor modele reologice, cu parametrii specifici şi
care corelează deformaţiile cu parametrii de forfecare şi cu timpul;
- nu permit cunoaşterea presiunilor interstiţiale în momentul ruperii.
O parte din deficienţele prezentate sunt eliminate în analizele care iau în considerare
mobilizarea rezistenţei de rupere la forfecare cu deformaţiile corespunzătoare.

3.1.2. Grupa metodelor hiperstatice

Include acele metode care ţin seama de relaţia tensiune-deformare, metode care nu
presupun apriori o formă a suprafeţei de alunecare şi care iau în considerare starea naturală şi
secundară de tensiune din masiv în contextul mecanismului de interacţiune cu rezistenţa rocilor
din masiv, care este la rândul ei o funcţie de modul de solicitare. Sunt deci metode care ţin seama
de relaţia tensiune-deformare aproximând-o în diferite moduri, prin utilizarea unei legi
constitutive bazată fie pe teoria elasticităţii sau a plasticităţii, fie considerând o stare elasto-
plastică, fie pe principii reologice. În prezent, aceste metode pot modela într-o anumită măsură
comportamentul masivului prin evidenţierea, dacă e cazul, a zonelor periculoase în care pot
începe procesele de cedare neelastică-plastică a rocilor ce conduc la redistribuiri a stării naturale
de tensiune-deformare. Asemenea procese pot avea fie un caracter progresiv, fie unul amortizat,
ceea ce determină ruperea masivului sau stabilitatea lui cu un focar de rupere stins, dar care poate
fi reactivat, odată cu modificarea factorilor perturbatori. Metodele din această categorie au la bază
procedee de calcul analitic şi numeric. Prin urmare, aplicarea acestor metode necesită folosirea
unor tehnici de calcul foarte diversificate: analitice, grafice, numerice.

3.1.3. Grupa metodelor mixte

Include acele metode care s-au dezvoltat la confluenţa celor două grupe de metode
precizate anterior. Metodele din această grupă preiau unele ipoteze de la metodele statice,
încearcă să elimine deficienţele semnalate în cazul acestora, ţinând cont de comportamentul la
deformare a materialului din care este alcătuit masivul, de starea naturală şi secundară ce
caracterizează masivul şi implicit zona în care este situat versantul sau s-a executat taluzul. În
general, ele sunt relativ mai uşor de aplicat şi presupun suprafaţa de cedare de formă oarecare. Ele
dau o serie de informaţii suplimentare ce privire la împingerile dintre fâşii, starea materialului din
versant sau taluz de deasupra alunecării etc. Principalul dezavantaj al acestor metode îl constituie
presupunerea că suprafaţa de alunecare este cunoscută apriori. Metodele din această grupă permit
însă modelarea cedării progresive în masivele stratificate prin luarea în considerare a mobilizării
rezistenţei de rupere la forfecare odată cu producerea deformării.

3.1.4. Metode probabilistice

Sunt metodele bazate pe analiza riscului de pierdere a stabilităţii, risc care este astfel
analizat în contextul probabilităţii cedării încât factorul de stabilitate, calculat determinist să fie
sub unitar. În acest sens se pot considera ca variabile aleatoare parametrii: greutatea specifică
aparentă, a pământului sau a rocii, presiunea apei capilare, presiunea apei în pori şi presiunea apei
de infiltraţi, coeziunea şi unghiul de frecare interioară (fig.3.2).

Fig.3.2. Etapele calculului probabilistic.

Folosirea acestor metode


implică însă şi introducerea sau
folosirea diferitelor ipoteze cu
privire la interdependenţa para-
metrilor de intrare cât şi la
autocorelarea lor spaţială ţinându-se
cont de contribuţia fiecăruia dintre
parametrii la variaţia factorului de
stabilitate. În fig.3.3. se redă
probabi-litatea de cedare specifică
diferitelor forme de pierdere a
Fig.3.3. Probabilităţi specifice de cedare. stabilităţii versanţilor.
3.2. Metodele echilibrului limită de analiză a stabilităţii versanţilor, taluzurilor

Aceste metode au o îndelungată perioadă de aplicare şi modificare, ele putând fi împărţite


după modul cum consideră masa de rocă alunecătoare şi anume:
- masa alunecătoare este considerată ca un întreg (metodele suprafeţelor plane de
cedare, metoda cercului de fricţiune, metoda spiralei logaritmice;
- masa alunecătoare este împărţită în făşii verticale ceea ce permite luarea în
considerare a unor geometrii variate şi condiţii complexe de stratificare şi încărcare;
- masa alunecătoare se rupe după o suprafaţă prismatică sau în secţiune transversală,
după un contur frânt. Procedeele din această categorie denumită şi ,, a penei” este des
folosită în cazul calculelor masivelor şi urmează a fi armate cu geosintetice.
Această metodă are la bază presupunerea că ruperea se produce după o suprafaţă
prismatică sau în secţiune transversală după un contur frânt. De fapt această metodă se aplică în
cazul masivelor stratificate, a terenurilor de fundare constituite din caracteristici diferite de cele
ale masivului sau în situaţia structurilor de retenţie zonate. În cazul acestei metode se caută
stabilirea factorului minim de stabilitate a taluzului sau a unui versant sub forma unui număr pe
baza căruia se determină parametrii rezistenţei de rupere la forfecare, creal şi  real . Masa
alunecătoare este împărţită cu ajutorul a două plane verticale care trec prin punctele de frângere a
suprafeţei de alunecare, în trei zone: prismul activ, neutru şi pasiv (fig.3.4).

Fig.3.4. Metoda penei.


În figură s-au făcut următoarele notaţii: c – coeziunea, u – presiunea apei, rezultanta
forţelor de forfecare şi normale pe suprafaţa de alunecare, E – reacţiunea între prismuri.
În ultimele două decenii s-au dezvoltat metode de calcul bazate pe împărţirea în fîşii
verticale care urmăresc respectarea atât a ecuaţiilor de echilibru static cât şi interacţiunea dintre
fâşii, eliminând prin intermediul anumitor ipoteze nedeterminarea statică. Modelele din această
sub categorie consideră masa alunecătoare împărţită în făşii, iar fiecare făşie este supusă acţiunii
mai multor forţe Fn-1,…..,Fn , Nn-1 Wn-1 (fig. 3.5).
Din această subcategorie se pot preciza: metodele Fellenius (Fn-1 este parabolă cu Bn-1 –Bn
pe toată făşia); Bishop (componenta verticală Fn –Fn-1 este nulă); Frohlich (utilizează o ipoteză de
distribuţie pentru Nn-1); Morgensten
(utilizează o ipoteză cu referire la
înclinarea lui Fn-1 în funcţie de n); Jambu
(utilizează o ipoteză referitoare la punctul e
(x) de aplicaţie a lui Fn-1). Între aceste
procedee există diferenţe mici. Erorile în
aprecierea acestora afectează în mai mare
măsură rezultatele calculelor decât metoda
aleasă. Ca urmare, se impune realizarea de
eforturi în direcţia obţinerii unor valori cât
Fig.3.5. Schema generală de calcul a stabilităţii mai veridice ale caracteristicilor
unui taluz prin metoda fâşiilor. geomecanice pentru masivul de rocă
considerat.
Observaţiile au evidenţiat faptul că metodele din prima categorie reprezintă un instrument
ingineresc verificat pentru efectuarea analizei stabilităţii cu un anumit grad de încredere. Cu toate
acestea, metodele uzuale de calcul al stabilităţii nu sunt satisfăcătoare pentru că nu exprimă
fenomenele reale ce se produc în masiv. Principala deficienţă constă în ipoteza că alunecarea se
produce în acelaşi timp în lungul întregii suprafeţe de alunecare şi că rezistenţa masivului este
aceeaşi de-a lungul acestei suprafeţe. Pentru o explicaţie mai bună a procesului complex de
alunecare şi pentru a putea realiza prognoza fundamentală se impune extinderea utilizării
metodelor de calcul analitic şi numeric. Redăm în continuare în acest sens metodele aplicate la
evaluarea fenomenului de pierdere a stabilităţii elementelor structurilor de suprafaţă, din această
categorie a echilibrului limită, preluate din literatura de specialitate şi unele dintre ele însoţite de
exemple.

3.2.1. Stabilitatea versanţilor, taluzurilor, metoda blocurilor

Metoda consideră că suprafaţa de alunecare oarecare a unui masiv de rocă dintr-un


versant se poate obţine pe blocuri, decupând masa instabilă prin plane verticale afine în aşa fel
încât fiecare bloc să delimiteze o porţiune omogenă a suprafeţei de alunecare de-a lungul căreia
se poate admite o singură valoare a lui c’ ,  ’ (fig.3.6).
Într-o astfel de situaţie proiecţia forţelor care acţionează pe blocul i este dată sub forma:

Ti  c'i li  ( Ri  u i )tg'  Ei 1 sin(  i   i 1 )  E i sin(  i   i )  0 (3.4)

Fig.3.6. Metoda blocurilor.


Se elimină (Ri +ui) şi se calculează Ei cu relaţia:

E i  E i 1f (  i ;  i ;  i 1 ;  i )  Ti  Tf (3.5)

în care: Ei este împingerea pe blocul i+1 sau reacţiunea blocului i ;Ti împingerea dată prin blocul
i; Tf sunt forţele care se opun frecării.
Dacă:
Ei < 0  blocul i este stabil;
Ei = 0  blocul i este la echilibru limită;
Ei > 0  blocul i este instabil.

3.2.2. Determinarea suprafeţei de alunecare a taluzurilor ce formează


bordurile carierelor executate în masiv de rocă stratificat, masiv de
neomogenitate discontinuă

În multe situaţii concrete, când carierele sunt amplasate în tipuri de roci diferite,
suprafeţele de alunecare proiectate prin calcul cu ajutorul metodelor clasice nu corespund
datelor observaţiilor naturale. Ca urmare, în lucrare se propune o metodologie de calcul a
formei suprafeţei de alunecare în contextul precizat. Astfel, se pleacă de la faptul că
pentru calculul stabilităţii unui taluz este necesar să se determine coeficientul de
stabilitate FS exprimat prin raportul:
f
FS  (3.6)

în care: f mărimea rezistenţei de rupere la forfecare dezvoltată de masiv pentru menţinerea lui în
echilibru:  mărimea tensiunilor tangenţiale care apar şi se manifestă pe seama influenţei sarcinii
exterioare. Pentru FS =1 ne situăm cu taluzul în stare critică. Să considerăm un taluz (fig.3.7) din
care se va observa că în blocul de rocă elementar B situat pe suprafaţa de alunecare va acţiona o
stare de tensiune a cărei componentă tangenţială este:
 = Q .sin ’ =  ah·sin ’ (3.7)

în care: Q = z ca şi componentă verticală a stării naturale


de tensiune; ’ este unghiul de înclinare a suprafeţei de
alunecare. Acestei acţiuni îi corespunde o reacţiune ca şi
componenta tangenţială dezvoltată de masiv – rezistenţa
de rupere la forfecare a acestuia f opusă direcţiei de
manifestare a lui . În situaţia în care:

 > f (10.8)

Fig.3.7. Starea de tensiune ce acţio- se produce distrugerea echilibrului limită având drept
neazăpe un bloc elementar rezultat pierderea stabilităţii taluzului după suprafaţa de
consideratîntr-un taluz. alunecare considerată. Considerând criteriul de rupere al
lui Mohr rezultă că rezistenţa de rupere la forfecare a rocii
din masivul considerat este.

 f = c ( 1+ sin ) (3.9)

în care: c este coeziunea rocii şi  unghiul de frecare interioară. Înlocuind în (3.8) expresiile (3.7)
şi (3.9),obţinem:
a h sin ’ > c ( 1+sin ) (3.10)

din care explicităm pe h la care se produce deplasarea după unghiul ’ :

c.(1  sin  )
h (3.11)
 a sin 

Pe baza relaţiei (3.10), dând unghiului ’ diferite valori în domeniul (0° şi 90°) obţinem
linia suprafeţei de deplasare (tab.3.5).

Tab.3.5.Valorile care definesc linia suprafeţei de deplasare


’ 90 80 70 60 50 40 30 20 10
1
1 1,02 1,06 1,16 1,31 1,56 2 2,93 5,75
sin 
h (m) 15 15,2 17,3 17,3 19,5 23,3 30 43,9 86,2

unde:
w
A C( 1  sin  )  2 tg
h ; şi A e (3.12)
sin  a

Valoarea adâncimii h corespunde punctului de trecere de la valoarea dată a unghiului i la


o altă valoare 'i1 . De exemplu, în tabelul 10.5, pentru h = 15 m, unghiul de înclinare a
suprafeţei de deplasare trece de la valoarea 900 la 80 0. Pe baza datelor se trece la trasarea
profilului suprafeţei de deplasare. Astfel, de la suprafaţa terenului se coboară o linie verticală a
cărei lungime corespunde valorii h90. La capătul acestui segment se trasează o linie înclinată sub
unghiul 800 faţă de orizontală, apoi o a doua linie verticală de la suprafaţa terenului cu o
valoare h 800 . Prin punctul obţinut se duce următoarea linie înclinată sub unghiul de 70 0 urmând
succesiunea de construcţie precizată anterior. Construcţia profilului suprafeţei de deplasare se
realizează pe hârtie milimetrică la scara ce trebuie să corespundă profilelor topografice ale
sectorului masivului de rocă a căror proprietăţi
geomecanice au fost luate în considerare prin
calcul.
Se cunoaşte că mecanismul de deformare a
bordurii carierei se produce în aşa fel încât
partea masivului de rocă amplasată direct sub
taluz se situează în stare stabilă. Pierderea
stabilităţii acesteia se poate produce numai sub
influenţa masivului care se situează în afara
limitelor taluzului. Ca urmare pentru
distrugerea echilibrului este necesar ca
Fig.3.8. Dependenţa suprafeţei zonei de suprafaţa figurii ABC să depăşească suprafaţa
deformare de adâncimea carierei. triunghiului BCD (fig.3.8), iar în cazul
echilibrului la limită aceste suprafeţe trebuie să
fie egale. Pentru acest motiv graficul de pe hârtia transparentă cu suprafaţa de deplasare se aplică
la profilul topografic în aşa fel încât suprafaţa figurii ABC să fie egală cu suprafaţa triunghiului
BCD. Prin punctul de intersecţie a suprafeţei de deplasare cu suprafaţa taluzului punctul D se
determină adâncimea limită a carierei pentru care taluzul BD se situează în echilibru limită. În
continuare creşterea adâncimii carierei conduce la manifestarea unui comportament la deformare
plastică a rocilor de deasupra suprafeţei ABC, iar unghiul de înclinare a suprafeţei BD se va
micşora tinzând spre valoarea unghiului de taluz natural. Rocile situate deasupra ultimei suprafeţe
va aluneca în direcţia spaţiului exploatat, fenomen prin care se explică de fapt formarea fisurilor
de rupere la suprafaţa taluzului şi la bermele treptelor.

3.2.3. Influenţa infiltraţiilor de apă asupra stabilităţii

Efectul infiltraţiilor de apă asupra stabilităţii poate fi examinat în cazul unui taluz infinit.
În fig.3.9 este redată curgerea paralelă la suprafaţa taluzului prin intermediul liniilor
echipotenţiale (AB) normale la liniile de curgere sau la suprafaţa taluzului, iar că masivul de rocă
este izotrop.

Fig.3.9. Taluz executat în roci supuse acţiunii hidrodinamice a apei.

Într-un asemenea context se cunosc: greutatea specifică aparentă totală  at, caracteristică
rezultată din combinarea greutăţii rocii şi a apei conţinute intr-un cm3 de rocă, greutatea specifică
aparentă a apei aw şi unghiul critic de taluz la care se va putea produce ruperea. Tensiunile pe
planele paralele la suprafaţa rocii sunt:
   at z cos 2 
(3.13)
   at z sin  cos 
Considerând deci linia echipotenţială AB atunci presiunea hidrostatică în punctul B va fi:
Ph  AB cos  (3.14)

iar presiunea apei în pori sau neutră u B în B este:

u B   a w AB cos    a w z cos 2  (3.15)

Ca urmare, în cazul rocilor necoezive rezistenţa maximă la forfecare este:

 f  (   u B )tg (3.16)
   at .z . cos 2    aw .z cos 2  )tg (3.17)
la rupere:
f  (3.18)
şi deci:
 at   a w
tg cr  tg (3.19)
 at
unde: at şi  aw sunt greutatea specifică aparentă totală (rocă şi apă) respectiv greutatea specifică a
apei.
Din expresia obţinută rezultă că valoarea unghiului critic de taluz cr este redusă de
fenomenul de curgere şi de infiltrare a apei din rocă, adică de prezenţa acestei ape în pământuri
sau în rocile din masiv. Exemplificăm o astfel de reducere, presupunând că  =450 şi  at = 1,7.
10 4N/m3:

( 1,7  1 ) 10 4
tg cr  tg 45  0,4117647
1,7  10 4

Astfel, dacă un taluz executat în roci coezive va fi în mod natural stabil până la un unghi
de 45°, în condiţiile apei acest unghi de taluz se reduce la 20° . Aşadar, rezultă în mod clar că
infiltraţiile de apă, prezenţa apei constituie un factor foarte important ce se implică în stabilitatea
taluzurilor.
O analiză asemănătoare poate fi făcută pentru un taluz executat şi în roci coezive
utilizând următoarele expresii:
c   w
tg cr  2
 at tg
 a z cos  cr  at (3.20)

c  at   w
 cos 2  cr ( tg cr  tg ) (3.21)
a z  at

Natura forţelor de curgere poate fi examinată şi mai detaliat. Astfel, în fig.3.9 se redau
forţele şi presiunea hidrostatică ce acţionează pe un element adiacent suprafeţei taluzului, cât şi
diagrama forţelor, unde Nt este reacţiunea normală totală ca rezultat al presiunii apei Nw şi a forţei
creată de rocă NS; greutatea totală Gt a elementului considerat, cuprinzând greutatea unui cub de
apă Gw cât şi greutatea solidului imersat GS. Deci:

N t  Gt cos   N S  N w (3.22)
de unde:

N S  Gt cos   N w  Gt cos   G w cos  = (Gt – Gw) cos (3.23)


deci:

N S  Gr cos  (3.24)
dar:
T f  N S tg (10.25)
şi:
T  Gt sin  cr (3.26)

la echilibru, (la rupere):


Tf  T (3.27)
şi deci:
Gt  G w
tg cr  tg (3.28)
Gt

relaţie cu aceeaşi importanţă semnificativă ca şi expresia (3.20). Forţa T în această analiză poate
fi considerată ca fiind reacţiunea în direcţia tangenţială necesară la baza elementului pentru a fi
menţinut în echilibru. Ea este egală în mărime şi opusă în direcţie cu componenta greutăţii totale
Gt ce acţionează paralel cu planul taluzului. Forţa de imersie pe elementul de rocă considerat este
egală cu volumul elementului, multiplicat prin greutatea specifică a apei şi este notată cu Gw .
Diferenţa dintre greutatea totală şi forţa de imersie este denumită greutate de imersie a
elementului Gb indicată de fapt de diagrama din fig.3.9. Aceasta acţionează paralel cu taluzul şi
este considerată că induce o reacţiune T, fig.3.9. Ca urmare, partea rămasă din T este reacţiunea
necesară la baza elementului ca rezultat al infiltrării-curgerii. Analizând în acest sens diagrama
din fig.3.9. rezultă că forţele ce au tendinţa să producă instabilitatea sunt: Gb şi T’’. De altfel
reacţiunea de la baza elementului considerat este constituită din forţele dintre NS şi T.
Considerând că forţa de curgere sau de infiltrare J este:
J = T’’ (3.29)
atunci rezultă că:
h
J  G w sin    wVt   wih (3.30)
b
pe unitatea de volum, adică forţa de curgere pe unitatea de element considerat este produsul dintre
greutatea specifică a apei şi gradientul hidraulic din acel punct. Trebuie precizat că mărimea
forţei de curgere nu este totdeauna dependentă de permeabilitatea rocii. Cu alte cuvinte volumul
de infiltrare a apei în rocă nu afectează mărimea forţelor de curgere.
Să examinăm acum cazul cel mai general, în care linia freatică nu coincide cu suprafaţa
taluzului. Adâncimea liniei freatice este zw şi greutatea specifică aparentă a rocii uscate este ad.
Unghiul critic de taluz poate fi analizat în acest caz astfel:

u B   w ( z  z w ) cos 2  (3.31)

 f  c  [  at z cos 2    wd ( z  z w ) cos 2  ] tg (3.32)


şi la rupere:

 tr  [  ad z w   at ( z  z w )] sin . cos  (3.33)


şi deci:
c
2
 [  at z   w ( z  z w )]tg
cos  cr
tg cr  (3.34)
 ad z w   at ( z  z w )

În roci cu  at   ad, deci:


c
2
 [  at z   w ( z  z w )]tg
cos  cr
tg cr  (3.35)
 at z
sau:
c zw  a w
 cos 2  cr tg  cr  [ 1  ( 1  ) ] tg  (3.36)
 at z z  at
3.2.4. Cazul unui taluz/versant limitat de o suprafaţă plană de rupere
executat într-un masiv de rocă omogen

În acest caz profilul masivului este triunghiular (fig.3.10).

Fig. 3.10. Masiv de rocă limitat de un plan de rupere.

Forţele care acţionează pe suprafaţa de rupere AD sunt: 1) greutatea masivului ABD:


1 sin(    )
G=  a (3.37)
2 sin 
şi care se descompune în două componente: o componentă normală la suprafaţa de rupere:
N = G cos  (3.38)
o componentă tangenţială sau paralelă la suprafaţa de rupere:

T = G sin  (3.39)

2) reacţiunea R a masivului de suprafaţă plană AD ca rezultat al forţelor de frecare (N tg ) şi a


coeziunii (cL) de-a lungul acestei suprafeţe.

R = N tg  + cL (3.40)
Factorul de siguranţă (FS) pentru masivul de rocă ABD este:

R G cos  .tg   c L c .L tg  2c . sin  tg  (3.41)


( FS )      
T G sin  G sin  tg   a h. sin (    ) tg 
pentru c = 0
tg  (3.42)
( FS ) 
tg 
 (3.43)
atunci ( FS )  1
iar pentru:  = 0
2c sin  (3.44)
FS 
 a h sin (    )

Se admite că un taluz este stabil dacă: (FS)  1,5.


Dacă însă masivul de rocă este afectat de un grad ridicat de saturaţie, atunci pot să apară
presiunile interstiţiale la nivelul suprafeţei de alunecare. În acest caz factorul de siguranţă va fi:

cL ( N u )tgţ cL ( Gcos  u L)tgţ cţ L u L tgţ


( FS)     (1 )
T Gsin Gsin Gcos tg
(3.45)

c’ şi ’ sunt parametrii rezistenţei la forfecare pentru rocile saturate; u este presiunea interstiţială
de-a lungul suprafeţei de rupere.

3.2.5. Cazul unui masiv de rocă omogen limitat de o suprafaţă de


alunecare de formă circulară - metoda fâşiilor (Fellenius)

Această metodă este cunoscută şi sub denumirea de metoda suedeză, metoda momentelor
sau metoda fâşiilor. Ea a fost elaborată pentru roci argiloase, pământuri, nestratificate, dar în
prezent a fost extinsă şi pentru formaţiuni heterogene din punct de vedere litologic. Suprafaţa de
alunecare este considerată de formă cilindrică-circulară, un arc de cerc pentru cazurile mai
simple. Având în vedere forma suprafeţei de rupere considerate de metodă aceasta nu se
recomandă pentru estimarea stabilităţii versanţilor, taluzurilor, afectaţi de alunecare de teren pe
adâncime mare.
Principiul metodei. Să considerăm un taluz AB, de înălţime cunoscută h, de înclinare ,
respectiv având o pantă de 1/m, realizat în argile. Pentru a determina centrul suprafeţei de
rupere/alunecare se folosesc unghiurile  1 şi  2 considerate de către Fellenius în funcţie de
unghiul de taluz  cunoscut, şi care se regăsesc în tabelul 3.6. În tabel sunt redate şi cele două
forme de exprimare a înclinării taluzului, forma 1/m şi cea procentuală.
Tab.3.6. Formele de exprimare a înclinării unui versant sau taluz
Forma de exprimare a înclinării taluzului Valorile unghiurilor (grade)
1:m Procente p, % Unghiul , grade 1 2
1:0,58 173 60 29 40
1:1 100 45 28 38
1:1,5 67 33 o 41 ’ 26 35
1: 2 50 26 o 30 ’ 25 35
1: 3 33 18o 26 ’ 25 35
1: 5 20 11o 19 ’ 25 37

Unghiul 1 se construieşte la baza taluzului. Dreptele care delimitează unghiurile  1şi 2


se intersectează în punctul O, care reprezintă centrul suprafeţei de rupere-alunecare. Se observă
că masa alunecătoare ABC (fig.3.11) este formată dintr-un prism activ şi altul pasiv, separate de
verticala care trece prin centrul O al suprafeţei de alunecare. În prismul activ predomină forţele de
alunecare, iar în cel pasiv predomină forţele de rezistenţă care se opun alunecării.
Fig.3.11. Schema de calcul utilizată de metoda Fellenius.
Se trece apoi la împărţirea celor două prisme în fâşii considerându-se orientativ lăţimea
unei fâşii b = 0,1 R. În cazul în care adoptând acest criteriu rezultă un număr prea mare sau prea
mic de fâşii se recomandă să se ia o lăţime medie care să ducă la un număr total de fâşii în cele
două prisme cuprins între 5 şi 10. Se calculează apoi greutatea fiecărei fâşii, ca de exemplu pentru
fâşia a 4-a:

G4 = b 4.h4. a (3.46)
în care: G4 este greutatea fâşiei în kN; b4 – lăţimea fâşiei în m; h 4 – înălţimea fâşiei măsurată pe
planul ei median;  a – greutatea specifică aparentă (volumetrică) a rocilor, kN/m3.
Cazul se analizează ca problemă plană şi grosimea se consideră ca fiind de 1 m. Forţa G4
care acţionează în centrul fâşiei C4 se translatează la mijlocul arcului de cerc l4 şi se reprezintă la
scară, în afara suprafeţei de alunecare. La mijlocul fâşiei G4 acţionează de fapt sub forma
componentelor sale, una normală N4 care este pe direcţia prelungirii razei ce trece prin centrul O,
şi una tangenţială T4 perpendiculară pe direcţia normalei N4. Facem precizarea că forţele normale
Ni se opun alunecării (se situează în prismul pasiv şi sunt notate cu semnul (-), ca forţe de
rezistenţă), iar forţele tangenţiale Ti acţionează în favoarea producerii alunecării, (se situează în
prismul activ şi sunt notate cu semnul (+) , ca forţe de alunecare).
Dacă unghiul 4 dintre forţele G4 şi N4 este cunoscut, atunci cele două componente se
determină cu relaţiile:

N 4  G 4 . cos  4
(3.47)
T4  G 4 . sin  4

Măsurând unghiurile i pentru fiecare fâşie în parte şi cunoscând şi forţele Gi se


determină componentele Ni şi Ti pentru toate fâşiile masei alunecătoare.
Rezistenţa de rupere la forfecare pe suprafaţa de alunecare a unei fâşii, a fâşiei 4 pe care o
examinăm este dată de legea lui Coulomb:

  c  .tg (3.48)
Forţa de rezistenţă care se va opune alunecării de-a lungul suprafeţei S 4 este:

.S 4  S 4 ( c  .tg ) (3.49)


Ştiind că:
N
 (3.50)
S4
atunci expresia (3.49) devine:
N4
.S 4  S 4 [( )tg  c ]  c.S 4  N 4 .tg (3.51)
S4
Plecând de la definirea factorului de stabilitate (FS):
M
( FS )  r (3.52)
Ma

în care Mr este momentul forţelor de rezistenţă; Ma este momentul forţelor care tind să producă
alunecarea.
Ambele momente se stabilesc în raport cu centrul O al suprafeţei de alunecare. Astfel,
momentul forţelor de rezistenţă pentru toate fâşiile are expresia:

M r  R( c. S i  tg N i )  R( cL  tg N i ) (3.53)

în care L este lungimea totală a suprafeţei de alunecare. Momentul forţelor de alunecare este dat
de expresia:

M a  R   Ti (3.54)

Forţele de rezistenţă Ni determinate de ecuaţia (3.53) fiind în prelungirea razei cercului de


alunecare nu dau momente în raport cu centrul O.
Înlocuind expresiile (3.53) şi (3.54) în relaţia (3.52) obţinem expresia factorului de
stabilitate (FS):
R( cL  tg N i )
( FS )  (3.55)
R   Ti
sau:
cL  tg N i
( FS )  (3.56)
  Ti
Ţinând seama de relaţiile (3.54) şi (3.55), expresia (3.56) devine:

cL  tg Gi cos i
( FS )  (3.57)
  Gi sin i
Pentru determinarea lungimii suprafeţei de alunecare se foloseşte expresia:

2R
L (3.58)
360 o
în care  este unghiul la centru al suprafeţei de alunecare.
Precizăm că parametrii c şi  se consideră ca valori medii de-a lungul întregii suprafeţe
de alunecare L.
Revenind la fâşia 4-a, pe cele două feţe laterale ale ei considerate pe direcţia de alunecare
autorul metodei semnalează încă două categorii de forţe şi anume: Xi ca forţe verticale de
forfecare şi Ei ca forţe orizontale. Forţele Xi fiind forţe apropriate ca mărime şi de sens contrar au
fost neglijate în considerarea echilibrului general al masei alunecătoare. Referitor la forţele
orizontale Ei putem preciza că dacă ele nu sunt luate în considerare, atunci în valoarea calculată a
factorului de stabilitate nu se produce o eroare mai mare de 5%, fapt confirmat şi de o serie de
cercetători în domeniu ca Bishop, Beichman şi alţii.
O asemenea metodă are următoarele ipoteze de bază: 1) masivul omogen de rocă
alunecător, în mişcare, este împărţit în felii verticale; 2) reacţiunile la nivelul laturilor verticale
ale feliilor sunt neglijabile; 3) pentru determinarea factorului de siguranţă, (FS) a masivului de
rocă în mişcare – alunecător – se consideră separat feliile care se găsesc la dreapta (notate cu i) şi
la stânga (notate cu j) faţă de centrul suprafeţei de alunecare O.
În baza acestei ipoteze care se implică în pierderea stabilităţii la nivelul suprafeţei pentru
fiecare felie sunt: greutatea G a feliei care se descompune în: o componentă normală N şi una
tangenţială T; forţa de coeziune c ; forţa de frecare F =N tg .
Forţele care produc însă alunecarea sunt: componentele tangenţiale a greutăţii feliilor
regăsite la dreapta feliei O. În acest caz factorul de stabilitate sau de siguranţă (FS) este: raportul
dintre momentul stabilizator Ms şi momentul motor Mm:

M S R  N i tg  i  R  N j . tg  j  R  c i  R  c  j  R  T j
( FS )   
Mm R  Ti
bm (3.59)
G m cos  m tg  m   c m
cos  m
  G  j sin   j

 Gi sin  i D
acă masivul este
omogen, atunci relaţia (3.59) ne conduce la formula lui Goldstein:
c
(FS) = A tg + B (3.60)
ah
în care: A şi B sunt coeficienţii determinabili în funcţie de panta taluzului şi de poziţia suprafeţei
de alunecare, un taluz este stabil dacă (FS)  1,5.
Exemplu. Cunoscând centrul O al primei suprafeţe de alunecare constant, aşa cum am şi
arătat şi având elementele geometrice ale unui taluz în funcţie de unghiul de înclinare a taluzului
, se iau din tabelul 3.6 valorile unghiurilor  1 şi 2 atunci pe cale grafică se obţine centrul O
pentru care se calculează factorul de stabilitate (FS). Se construieşte apoi dreapta OM, denumită
şi ,,linia centrelor” unind centrul O cu punctul M situat în interiorul masivului, la adâncimea 2h şi
la o distanţă de 4,5h de baza taluzului. Pe linia centrelor se aleg diferite alte centre O1;O2;….On ,
distanţa dintre două centre alăturate fiind de 0,3h.
Pentru fiecare centru ales se construieşte suprafaţa de alunecare, ce trece de fiecare dată
prin baza taluzului după care se face analiza stabilităţii, calculând factorul de stabilitate în
maniera precizată anterior. Valorile factorilor de stabilitate (FS)o; (FS)1; (FS)2…….(FS)n se vor
reprezenta grafic la scară pe o direcţie perpendiculară pe linia centrelor. Prin extremităţile
segmentelor ce reprezintă factorii de stabilitate (FS)i se construieşte curba de variaţie a
coeficientului sau a factorului de stabilitate (FS). Ducând o tangentă la această curbă care să fie în
acelaşi timp paralelă cu linia centrelor OM se identifică factorul minim (FS)minim. de stabilitate. În
cazul considerat (FS)2 este factorul minim de stabilitate şi care corespunde suprafeţei critice de
alunecare cu centrul în O2. În cazul când factorul minim de stabilitate determinat de tangenta la
curbă se înscrie între două valori ale lui (FS) cunoscute, pe linia centrelor se figurează centrul
suprafeţei critice de alunecare, se construieşte apoi această suprafaţă pentru care se calculează
factorul de stabilitate (fig.3.12).
În ipoteza în care suprafaţa de
alunecare iese în baza taluzului,
suprafaţa cea mai probabilă de alunecare
poate fi determinată şi pe altă cale
utilizând ,,graficul lui Jambu”
(fig.3.13).

Fig.3.12. Determinarea suprafeţei critice de alunecare


prin metoda suedeză.

Fig.3.13.Graficul lui Jambu pentru determinarea centrului suprafeţei critice de alunecare.


Pentru determinarea coordonatelor centrului suprafeţei de alunecare se folosesc doi
coeficienţi adimensionali xo şi yo, fiecare reprezentat printr-un fascicul de curbe, cel inferior fiind
xo, cel superior yo. Valorile coeficienţilor xo şi yo sunt trecute în ordonata graficului redat în
fig.3.13.
Fiecare curbă din cadrul celor două fascicole reprezintă un interval de valori de la
0 la 8 ale unui coeficient  adimensional redat, funcţie de parametrii geomecanici în care
este executat taluzul şi cei geometrici ai taluzului, prin relaţia:
 h.tg
 a (3.61)
c

Folosind coeficienţii adimensionali xo şi yo se determină coordonatele centrului suprafeţei


de alunecare O. Cunoscând înălţimea taluzului h şi ,,m” se ridică în baza taluzului o
perpendiculară pe care se măsoară mărimea yoh. La extremitatea acestui segment pe axa xo se
construieşte o a doua coordonată cu valoarea  xoh stabilind în acest mod centrul O al celei mai
probabile suprafeţe de alunecare. Din centrul O, cu raza R, se duce un arc de cerc ce trece prin
baza taluzului, se delimitează masa alunecătoare, după care se aplică apoi metoda lui Fellenius
pentru determinarea factorului de stabilitate. Graficul lui Jambu a fost elaborat pentru roci
omogene. În cazul rocilor stratificate, stabilirea poziţiei centrului O devine complicată. În ipoteza
de cedare a unui taluz după o suprafaţă cilindrică-circulară Fellenius presupune un taluz AB a
cărui proiecţie pe orizontală este 2a. Centrul suprafeţei de alunecare în acest caz se va situa pe
verticala ce trece prin mijlocul segmentului 2a, iar suprafaţa de alunecare trece la adâncimea d
sub baza taluzului unde se întâlneşte cu un strat de rocă tare ca de exemplu o gresie. Fellenius a
arătat că în acest caz centrul O se determină prin încercări repetate şi unghiul 2 = 133 o34’.

3.2.6. Determinarea tensiunilor unitare pe suprafaţa de alunecare

Să considerăm un taluz realizat într-o argilă şi o suprafaţă de alunecare de formă


cilindrică-circulară (fig.3.14).

Fig.3.14. Determinarea tensiunilor unitare pe suprafaţa de alunecare: a- taluz


realizat în pământuri sau roci lipsite de apă (uscate); b- taluz executat în pământuri
sau roci cu nivel hidrostatic.
Tensiunile unitare pe suprafaţa de alunecare în această situaţie se determină cu relaţiile:
   a h. cos 2 i
(3.62)
   a h. sin i. cos i

în care: i este unghiul format de suprafaţa de alunecare cu orizontala în punctul de calcul


considerat; h adâncimea suprafeţei de alunecare [m]; a greutatea specifică aparentă sau
volumetrică a rocilor ce formează masa alunecătoare; , , sunt tensiunea normală pe suprafaţa
alunecătoare, respectiv tensiunea tangenţială la masa alunecătoare.
În cazul în care în interiorul taluzului există un strat acvifer, cu nivel liber sau sub
presiune,tensiunea normală  pe suprafaţa de alunecare este dată de relaţia:

  [  a ( h1  ho )   w ho ] cos 2 i

în care: ho este adâncimea suprafeţei de alunecare sub nivelul apei subterane; h1 este adâncimea
nivelului apei subterane faţă de suprafaţa terenului.
Redăm în continuare aplicarea metodei suedeze prin intermediul unui exemplu de calcul.
Se consideră un taluz care are o pantă de 1:1,5 (adică un unghi de înclinare  = 33 o41’), o
înălţime h = 10 m şi care este realizat într-o formaţiune de rocă argiloasă, omogenă, caracterizată
din punct de vedere geomecanic printr-o greutate specifică aparentă a = 20 kN/m3, o coeziune c =
0,02 MPa şi un unghi de frecare interioară  = 20o. Să se determine valoarea factorului de
stabilitate (FS).
Din tabelul 10.6, se consideră valorile
unghiurilor  1 = 25o şi 2 = 35 o. Din
reprezentarea grafică la scara de 1:200,
fig.10.15.
rezultă prin măsurare că R = 16,8 m. Se adoptă
b = 3 m şi rezultă un număr de 7 fâşii. Greutatea
fiecărei fâşii se determină pe baza relaţiei:

Gi  bi  a hi (3.63)

Adoptăm scara de 1 cm = 10 t şi notând


unghiurile dintre Ni şi Gi cu i atunci:

N i  Gi cos  i (3.64)
Ti  Gi sin  i
Fig.3.15. Suprafaţa de alunecare cu centrul în O.
Rezultatele obţinute atât pe cale grafică
cât şi prin calcule sunt redate în tabelul 6.7.
Tab.3.7. Forţele ce acţionează pe fâşie
Determinare grafică Determinare pe cale analitică
Nr.
bi  Gisini,
fâşie hi (m) Gi (t) Ni (t) Ti (t) i (grade) Gicosi , (t)
(m) (t)
1 3,6 5,0 36,0 34 -13 21 33,7 -12,9
2 7 3,6 50,4 49 -6 8 50,0 -7
3 9,2 3,4 62,5 61 7 8 62 8,70
4 10,6 3,0 63,5 61 19 18 60,3 19,6
5 10,6 3,0 63,5 57 30 29 55,5 30,8
6 8,4 3,0 50,4 38 33 41 38,0 33,0
7 5,0 3,0 30,0 12 25 56 16,8 25,0

Pentru R = 16,8 şi  = 107o (ca unghi la centru) se obţine:

2 R
L  31,4 [m]
360

Folosindu-ne de relaţia (10.57) determinăm pe cale grafică factorul de stabilitate sau de siguranţă
şi anume:
2.31,4  312.tg 20 o
( FS )   1,87
95
iar pe cale analitică:
c.L  tg Gi cos  i 2.31,4  316,3.tg 20 o
( FS )    1,85
  Gi sin  i 97 ,2

Se adoptă o valoare medie (FS) = 1,86.


Continuând examinarea pe alte suprafeţe de alunecare se va putea construi linia centrelor
(fig.3.16). Punctul M este de coordonate 2h = 20 m; 4,5 h = 45 m. Măsurând unghiurile i şi
calculând forţele verticale Gi obţinem valori pe baza cărora în final pentru O1 rezultă că: L = 27,3
m şi (FS) = 1,65, fig.3.16, a; pentru suprafaţa de alunecare corespunzătoare centrului O2, fig.3.16,
b rezultă L = 30,4 şi (FS) = 1,62; Pentru O3 se obţine L = 22,5 m şi (FS) = 1,55, fig.10.16, c;
pentru O4 se obţine L = 20,9 şi (FS) = 1,60, fig.10.16, d.
Din exemplul considerat s-au obţinut deci valorile factorului de stabilitate sau de
siguranţă pentru cele 5 probabile suprafeţe de alunecare, redate în tabelul 3.8.
Tab.3.8.Valorile factorului de stabilitate (FS) pentru cele 5 suprafeţe probabile de alunecare
Suprafaţa de alunecare O O1 O2 O3 O4
Factorul de stabilitate (FS) 1,85 1,65 1,62 1,55 1,60

Fig.3.16. Suprafaţa de alunecare cu: a – centrul în O1; b – cu centrul în O2;


c – cu centrul în O3; d – cu centrul în O 4.

Pentru a stabili suprafaţa critică de


alunecare, căreia îi corespunde cea mai mică
valoare a factorului de stabilitate, s-a
reprezentat fiecare factor de stabilitate la
scară (fig.3.17). Prin extremităţile acestor
segmente s-a construit curba de variaţie a
factorului de stabilitate. În cazul considerat
valorile factorilor de stabilitate fiind apropiate
ca mărime suprafaţa critică de alunecare cea
mai probabilă este cea cu centrul în O3, pentru
care s-a obţinut valoarea minimă (FS)3 =
(FS)critic = 1,55.
Fig.3.17. Metoda suedeză de identificare
Suprafaţa cea mai probabilă de
a suprafeţei critice de alunecare.
alunecare are centrul în O3, denumit centrul
critic de alunecare. Denumirea de ,,centru critic” nu este întotdeauna adecvată, deoarece pentru
valori mari ale factorului de stabilitate cum este cazul suprafeţei de alunecare cu centrul O3
taluzul nu alunecă. Pentru a urmări variaţia forţelor de rezistenţă Gi cosi şi a celor de alunecare
Gi sini pe suprafaţa cea mai probabilă de alunecare s-au construit epurele din fig.3.18.

Fig.3.18. Epurele forţelor de rezistenţă şi de alunecare.

Analiza comparativă a forţelor de alunecare şi de rezistenţă care rezultă din reprezentarea


epurelor în fig.3.18 permite o estimare calitativă a stabilităţii taluzului. Pentru a putea însă să
evaluăm rezerva de stabilitate este necesar să se calculeze factorul de stabilitate prin intermediul
relaţiilor analitice.
Determinarea tensiunilor unitare pe suprafaţa de alunecare cea mai probabilă cu centrul în
O3. Considerând această suprafaţă de alunecare să urmărim care sunt tensiunile unitare pe aceasta
ştiind că greutatea specifică aparentă sau volumetrică pentru formaţiunile argiloase în care este
executat taluzul are valoarea de  a = 2.104 N/m3.
Pe suprafaţa de alunecare având centrul Ocritic. s-au ales şase puncte, aproximativ
echidistante şi deasupra fiecărui punct masa alunecătoare a avut grosimea hi considerată pe
verticală. Suprafaţa de alunecare face cu orizontala unghiul i variabil de la un punct la altul.
Mărimile măsurate pe grafic sunt redate în tabelul 3.9.

Tab.3.9.Mărimi măsurate pe grafic


   a hi . sin i. cos i
Punctul hi [m] i [grade]    a hi . cos 2 i [MPa]
[MPa]
1 1,4 5 0,028 0,003
2 3,0 12 0,058 0,012
3 4,2 21 0,073 0,029
4 4,8 28 0,075 0,040
5 4,8 40 0,056 0,048
6 2,4 51 0,031 0,024

Se consideră un taluz caracterizat geometric de parametrii: 1:2, ( = 26 o30’), înălţimea h


= 15 m executat într-o formaţiune de roci argiloase caracterizate de: a = 1,8 .104 N/m3; c = 0,04
MPa;  = 15 o. Se cere să se determine cea mai probabilă suprafaţă de alunecare folosind graficul
lui Jambu.
Se determină în primul rând valoarea coeficientului :
 a h.tg 1,8.15.tg15
   1,8
c 4

Folosind graficul lui Jambu (= 26o30’;  = 1,8) se


determină coeficienţii adimensionali xo = 0,8 şi yo
= 1,6. Construim apoi la scară taluzul AB iar în
punctul A ridicăm o perpendiculară pe care se
măsoară segmentul yoh = 1,6.15 = 24 m, iar cea de
a doua coordonată este xoh = 0,8.15 = 12 m care
sunt coordonatele centrului critic Ocritic (fig.10.19).
Astfel s-a obţinut centrul suprafeţei celei
mai probabile de alunecare. Cu raza R = OA se
construieşte apoi suprafaţa cea mai probabilă de
Fig.10.19. Determinarea suprafeţei critice de alunecare AC. Având suprafaţa critică stabilită în
alunecare prin intermediul graficului lui Jambu. continuare se aplică metoda suedeză aşa cum am
arătat mai înainte.

3.2.7. Metoda Maslov-Berer

Această metodă mai este cunoscută şi sub denumirea ,,metoda fâşiilor orizontale” şi se
aplică atât în cazul suprafeţelor de alunecare de formă cilindrică, cât şi în cazul suprafeţelor plane
de alunecare. Prezentăm principiul acestei metode considerând o suprafaţă de alunecare de formă
cilindrică circulară, fig.3.20. Astfel, pentru un taluz AB ale cărui elemente geometrice sunt date,
se presupune că suprafaţa cea mai probabilă de alunecare are centrul în Ocritic, care poate fi obţinut
prin mai multe căi, printre care şi metoda suedeză şi graficul lui Jambu prezentate anterior. Când
suprafaţa de alunecare este de formă cilindrică-circulară, cazul terenurilor constituite din roci moi
omogene, nestratificate, masa alunecătoare se împarte într-un prism activ şi un prism pasiv,
separate de verticala care trece prin centrul Ocritic al suprafeţei de alunecare. Ca şi la metoda
suedeză, se împarte apoi în fâşii orientându-ne după aceleaşi criterii. Considerând problema
plană, atunci fiecare fâşie va avea înălţimea h i, lăţimea bi şi grosimea de 1m. Se calculează
greutatea fiecărei fâşii cu relaţia:
Gi  bi hi ai (3.65)
şi se reprezintă grafic la scară pe
suprafaţa de alunecare, la mijlocul
arcului de cerc al fiecărei fâşii. În
aceleaşi puncte se vor duce şi normala
la suprafaţa de alunecare, adică raza
cercului, care se prelungeşte până la
orizontala ce trece prin vârful forţei Gi
(fig.3.20). Unghiul dintre normala la
suprafaţa de alunecare şi forţa Gi se
notează cu i şi îi corespunde o forţă
orizontală Ti. Forţele orizontale Ti din
prismul activ sunt de alunecare şi care
se notează cu semnul (-) când sunt
situate în prismul pasiv şi cu semnul
(+) când sunt situate în prismul activ,
iar cele din prismul pasiv sunt forţe de
rezistenţă ce se opun alunecării.
Fig.3.20. Schema de calcul în cazul Determinarea unghiului de
metodei Maslov-Berer.
rezistenţă la forfecare  pentru fiecare
fâşie în parte se realizează pe baza teoriei de rupere a lui Coulomb, cu ajutorul relaţiei:
c
tg  tg  (3.66)
ah

în care h este adâncimea de la suprafaţa terenului. Se reprezintă aceste valori ale unghiului de
rezistenţă la forfecare la stânga razei în sensul acelor de ceasornic.
Unghiul  delimitează pe orizontala ce trece prin vârful forţei G o nouă forţă R pentru
fiecare fâşie în parte, care este o forţă de rezistenţă ce se opune alunecării. Forţele T care
formează un triunghi dreptunghic cu forţele G pentru toate fâşiile se calculează cu relaţiile:

T  G .tg (3.67)

în care T este forţa de alunecare fie din prismul activ, fie din prismul pasiv; G este greutatea
fâşiei;  este unghiul dintre forţele T şi G.
În prismul pasiv forţele de rezistenţă R se calculează cu relaţia:

R  G [ tg(    )  tg ] (3.68)

În prismul activ pentru toate fâşiile în care  >  (cazul fâşiei 4) se foloseşte relaţia:
R  G [ tg  tg(    )] (3.69)

iar la fâşiile în care  < :

R  G [ tg  tg (    )] (3.70)

Factorul de stabilitate va fi:


( FS ) 
R (3.71)
T
Valorile de control ale factorului de stabilitate în estimarea stabilităţii taluzului sunt cele
prezentate prin metoda suedeză. Procedeul îşi găseşte aplicabilitate în cazul analizei şi verificării
stabilităţii deluviilor.
Să analizăm acum situaţia taluzului realizat într-un masiv stratificat. Se consideră un
taluz realizat în două strate de rocă diferite ca proprietăţi geomecanice (fig.3.21).

Fig.3.21. Taluz realizat în două strate de rocă diferite.


Se presupune o suprafaţă de alunecare cu centrul în O. Se analizează o fâşie situată pe
planul median şi care include argile pe grosimea h 1 şi marne pe grosimea h2. Greutatea
volumetrică a masei alunecătoare din această fâşie se stabileşte ca o medie ponderată cu relaţia:
 h   a .2 h2
 a .med .  a .1 1 (3.72)
h1  h2

Pentru situaţia când masa alunecătoare este constituită din n strate, atunci:

 a .1 h1   a .2 h2  ....... a .i hi  ..... a .n hn
 a .med .  (3.73)
h1  h2  ....hi  ......hn

În mod identic se evaluează şi parametrii coeziunea medie (c med.) şi unghiul de frecare


interioară mediu ( med.):
c l  c 2 l 2  .....ci li  .....c n l n
c med .  1 1 [MPa]; (3.74)
l1  l 2  ....l i  ....l n
 l   2 l 2  .... i l i  ... n l n
 med .  1 1 [grade] (3.75)
l1  l 2  ....l i  ....l n

Exemplu: Se consideră un taluz cu panta de 1:1,5 realizat pe o adâncime de 10 m într-o


argilă omogenă caracterizată de următoarele proprietăţi geomecanice:  a = 2.104 [N/m3]; c = 0,02
[MPa] şi  = 20o. Să se estimeze stabilitatea taluzului utilizând metoda Maslov-Berer.
Deoarece taluzul este realizat într-o rocă omogenă (sau într-o rocă stratificată orizontal),
se poate considera ca formă a suprafeţei de alunecare forma circulară ca şi în cazul metodei
suedeze. Este de asemenea recomandat să admitem metoda aceasta de lucru pentru a determina
cea mai probabilă suprafaţă de alunecare cu centrul în Ocritic.. De fapt, pentru identificarea celei
mai probabile suprafeţe de alunecare poate fi la fel şi graficul Jambu. În fig.3.22 se poate urmări
împărţirea în fâşii cu înălţimile hi şi lăţimile b i şi care sunt trecute tabelar în tabelul 3.10.
Pe baza datelor redate în tabel se trece la reprezentarea grafică a forţelor G i iar pentru
determinarea lui (FS) se construiesc forţele  Ti ale fiecărei fâşii cuprinse între forţele Gi şi
normala la suprafaţa de alunecare, adică raza cercului dusă la mijlocul fâşiei. Forţele  Ti sunt
orizontale şui formează unghiuri drepte cu Gi. Se calculează unghiul de rezistenţă la forfecare ,
care se construieşte pentru fiecare fâşie la stânga razei în sensul acelor de ceasornic. Unghiurilor
i le corespund forţele de rezistenţă R. Pe baza forţelor totale R şi a forţelor totale  Ti se
determine factorul de stabilitate (FS):
Fig.3.22. Metoda Maslov.
78,05
( FS )   1,22
64
Tab.3.10. Date utilizate pentru determinarea celei mai probabile suprafeţe de alunecare după Jambu
Determinarea pe cale grafică Determinarea analitică
Nr.
hi bi T   T
fâşiei Gi [t] tg R [t] R [t]
[m] [m] [t] [grade] [grade] [t]
1 0,6 0,6 0,72 - 2,035 64 2,00 - - 1,5
2 2,2 3,8 16,70 1,5 0,819 39 12,50 6 1,75 15,0
3 3,8 4,0 30,40 9,0 0,628 32 17,50 18 9,85 17,5
4 4,8 3,0 28,80 15,0 0,573 30 15,05 28 15,30 15,4
5 4,8 3,0 28,80 22,0 0,573 30 18,00 38 22,50 18,4
6 3,0 2,4 14,40 16,5 0,695 35 13,00 48 16,00 12,7
TOTAL 64,0 78,05 65,40 80,5

Pentru determinarea pe cale analitică se vor calcula forţele  Ti (pentru prismul activ cu +
şi pentru prismul pasiv cu -). Apoi se calculează forţele de rezistenţă R, iar în final se determină
factorul de stabilitate ca fiind:

80,5
( FS )  1,231
65,40

3.2.8. Metoda Goldstein

Asemenea metodei suedeze, se bazează pe estimarea stabilităţii considerând forma


cilindrică a suprafeţei de alunecare. Astfel, plecând de la ecuaţia factorului de stabilitate
considerată la metoda suedeză şi de la expresia forţelor Gi, se ajunge la relaţia:
tg Gi hi  a . cos  i  cL  bi hi . cos  i  c L
( FS )   tg (3.76)
 i i a
b h  . sin  i  i i
b h . sin  i  a  i i . sin  i
b h

Înălţimea unei fâşii se poare calcula cu relaţia:


hi  kh (3.77)

în care h este înălţimea taluzului; k este un coeficient adimensional.


În acest caz relaţia (3.76) devine:

( FS )  tg
 bi k i . cos  i 
c L
(3.78)
 bi k i . sin  i a  bi k i . sin  i
Notând cu
A
 bi k i . cos  i ; B
L
 bi k i . sin  i  i i . sin  i
b k

unde A şi B sunt coeficienţi adimensionali calculaţi de către Goldstein în funcţie de panta


taluzului 1:m, factorii de stabilitate determinaţi prin metoda Goldstein au valori mai mari decât
cei determinaţi cu celelalte metode. Metoda Goldstein permite şi o determinare orientativă a
înălţimii unui taluz pentru o pantă dată. Adoptând pentru factorul de stabilitate (FS) = 1,5 – 2 şi
plecând de la relaţia (3.78) se obţine expresia înălţimii orientative a taluzului, ca înălţime maximă
admisă în condiţii de stabilitate-siguranţă:
c
( FS )  A.tg  B  ( CS ) a h  A.tga h  B.c  h a [( FS )  A.tg ]  B.c (10.79)
a h

În urma explicitării lui h se obţine:


B .c
h (3.80)
 a [( FS )  Atg ]

3.2.9. Metoda Bishop

Această metodă are de fapt la bază aşa numita ,,ipoteză a lui Bishop,, ce consideră un
indice de fragilitate iB ca fiind un criteriu de stabilitate al rezistenţei care trebuie luată în
considerare în calculele de stabilitate a versanţilor, a taluzurilor. Un asemenea indice este stabilit
de relaţia:

 f  r
iB  (3.81)
f

Când iB < 0,3, adică rezistenţa la forfecare reziduală  r este apropiată de rezistenţa de vârf
f, atunci în calcule se foloseşte valoarea lui f; când iB > 0,7, adică rezistenţa reziduală r este
mică în raport cu cea de vârf  f, atunci în calcule se consideră valoarea lui r deoarece tensiunile
se apropie de valoarea r; în situaţia intermediară 0,3 < iB < 0,7 Skempton consideră că folosirea
celor două valori trebuie făcută utilizând un coeficient empiric denumit ,,factor rezidual” şi
notat cu FR:
f 
FR  (3.82)
 f  r
sau :
  FR  r  ( 1  FR ) f (3.83)

în care:  este rezistenţa medie la forfecare a rocii. Fizic FR reprezintă proporţia din suprafaţa de
alunecare într-un masiv argilos în lungul căreia rezistenţa la forfecare s-a redus până la valoarea
ei reziduală.
Ca urmare, după Bishop problemele ruperii progresive obţinute în versanţi, în taluzuri, nu
pot fi rezolvate numai pe baza cunoaşterii stării de tensiune-deformare până la ruperea rocii
(domeniile precritic şi critic de pe curba -) ci şi în continuare până la atingerea rezistenţei
reziduale (adică şi în domeniul post critic de pe curba -).
Ca metodă, ea reprezintă o variantă
perfecţionată a metodei suedeze. Autorul
pleacă de la aceleaşi forţe considerate de către
Fellenius (fig.3.23). În masa alunecătoare se
consideră două secţiuni n şi n+1 ce
delimitează o fâşie verticală cu înălţimea h şi
lăţimea b. Greutatea fâşiei G creează o
componentă normală N pe arcul BC. Pe cele
două feţe verticale ale fâşiei se consideră că
acţionează: forţele orizontale En şi En+1,
respectiv Xn şi Xn+1 ca forţe de forfecare
verticale. Faţă de metoda suedeză, Bishop
consideră şi aceste forţe, ajungând la
Fig.3.23. Forţele într-un taluz după Bishop. concluzia că neglijarea lor duce la
aproximarea rezervei de stabilitate cu 1%.
Introducerea în calcule a forţelor orizontale creşte rezerva de stabilitate faţă de metoda suedeză
după unii autori cu circa 20%.
În cazul suprafeţei de alunecare ABCD, relaţia lui Bishop pentru factorul de stabilitate
(FS)B fără considerarea forţelor de forfecare este:

1 c.b  tg( G  u . cos  )


( FS )B   (3.84)
  G sin  cos   sin  tg
( CS )S

relaţie din care se constată că pentru calculul lui (FS)B trebuie determinat în prealabil coeficientul
sau factorul de stabilitate prin metoda suedeză (FS)S.
Exemplu. Se consideră un taluz cu o înclinare  = 31o şi h = 15 m, realizat în argile
(fig.10.24) caracterizate prin  a = 1,9.104 N/m3; c = 0,25 MPa,  = 38o. Lungimea suprafeţei de
alunecare calculată are valoarea: de 54,7 m, iar (FS)S a rezultat că este de 1,34. Considerând
taluzul uscat, deci u = 0, atunci rezultă din calcule, pe baza datelor redate în tabelul 3.11, un
factor de stabilitate după Bishop (FS)B = 1,4.
Fig.3.24. Aplicaţie a metodei de calcul Bishop.

Tab.3.11. Datele utilizate în calculul factorului de stabilitate (FS)


Nr. 
h [m] b [m] G  hb a , [t] G. cos  , [t]  G. sin  , [t]
fâşiei [grade]
1 6 10 114 20 107 -39
2 12 6,5 148 8 146 -20,5
3 16,5 8,5 266 9 262 41,6
4 17,5 7,5 250 24 230 101,5
5 13 7,5 185 39 144 116,5
6 6,5 5 61,5 53 37 49,2

Pentru acelaşi taluz, dar în cazul în care la adâncimea de 5 m se află un strat acvifer cu
nivel liber caracterizat de c = 0,25 [MPa] şi  = 12 o şi considerând datele rezultate din calcule
redate în tabelul 3.12 se obţine un (FS) = 1,02.
Tab.3.12. Datele folosite pentru calculul factorului de stabilitate (FS) în cazul existenţei unui strat acvifer
cu nivel liber
Gi b
Nr. hi bi  Gicos i
Gi [t] sini u   w hw [t]
fâşiei [m] [m] [grade] [t] cos 
[t]
1 4,5 10 114 20 107 -39 47,8
2 8,5 6,5 148 8 146 -20,5 56
3 11,5 8,5 266 9 262 41,6 99
4 11,5 7,5 250 24 230 101,5 94,2
5 7,5 7,5 185 39 144 116 72,4
6 1 5 61,5 53 37 5 8,3
TOTAL 926 249,3 377,7
4. FACTORI DE RISC IN FUNCTIE DE CALSIFICAREA ROCILOR

4.2.1. Clasificari după criteriul geomecanic

În vederea creşterii randamentului de exploatare şi deci pentru obţinerea unui cost


minim pe tona de cărbune extras în ultimii ani se încearcă utilizarea şi chiar generalizarea
aplicării subminării caracterizată de o subminare controlată sub tavan artificial, trebuie
însă să se aibă în vedere o serie de problematici, dintre care menţionăm :
- o proiectare a parametrilor geometrici ai metodei cu subminare în contextul
unui mecanism de interacţiune roci înconjurătoare – strat de cărbune – tăiere –
susţinere ;
- susţineri păşitoare, concepute pentru subminare ;
- proiectarea i realizarea lucrărilor de pregătire şi rezolvarea problematicii
susţinerii la limitele frontului ;
- posibilităţi de mecanizare a fronturilor cu subminare ;
- măsuri de tehnica securităţii, care să preîntâmpine apariţia fenomenelor ce pot
compromite aplicarea metodei (fisuri, fenomene dinamice,focuri endogene).
Într-un asemenea context, considerăm că unul din factorii de o deosebită
importanţă este materializat de o caracterizare detaliată şi cât mai reală pe orizonturi a
caracteristicilor geomecanice de amplasare – dezvoltare a cărbunelui din stratul 3, EM
Petrila.
Proiectarea raţională, din punct de vedere tehnico-economic, cât şi reducerea
riscurilor pe care le poate induce aplicarea subminării în condiţiile stratului 3 a impus de
la început o precizare a principalilor parametrii geometrici ce pot defini metoda de
exploatare.
Pe baza datelor conferite de o serie determinări putem afirma că gradul de fisurare
al cărbunelui (în special cu referire la stratul 3) este foarte pronunţat, fapt ce facilitează
aplicarea metodei de exploatare cu subminare. Observaţiile din subteran realizate într-o
serie de abataje, relevă că stratul 3 este un strat de cărbune afectat de o stratificaţie ce
variază cu înclinarea acestuia ca urmare existenţa – dezvoltarea unei asemenea stratificări
constituie un argument ce pledează pentru aplicarea în bune condiţii a unei asemenea
metode de exploatare. Din punct de vedere structural, stratul 3 poate fi caracterizat prin
prezenţa unor intercalaţii sterile, fie sub formă de cuburi de siderită, fie sub forma unor
pachete de strate de grosimi diferite cu variaţii mari de direcţie, dar care în totalitate nu
depăşesc 10 – 15 % din grosimea stratului. Rezistenţa acestor intercalaţii variază funcţie
de litotipul de rocă din care acestea sunt constituite. Existenţa acestor intercalaţii,
valoarea parametrilor geometrici ai lor şi ai stratului 3 în ansamblu, influenţează
posibilitatea şi modul de aplicare a metodei de exploatare cu subminare pe câmpuri
miniere, în sensul atât a modificării caracteristicilor geomecanice (de rezistenţă, de
deformare) în strat, cât şi a dimensionării parametrilor geometrici specifici variantei de
subminare aplicabilă, precizaţi anterior.
Ca urmare, în evaluarea acestor elemente geometrice analizate în detaliu pe baza
celor două variante de exploatare a metodei cu subminare, a rezultat că un rol deosebit de
important cu aplicaţii directe în proiectarea metodei, o au următoarele caracteristici
geomecanice ale cărbunelui : gradul de mărunţire ; capacitatea de fragmentare ; unghiul
de taluz natural al cărbunelui ; densitatea volumică a ; rezistenţa de rupere la
compresiune monoaxială, rc; la tracţiune rt ; coeziunea, C ; unghiul de frecare
interioară,  şi parametrii de deformare ca modulul de elasticitate, E ; coeficientul lui
Poisson, . Toţi aceşti parametrii au fost determinaţi în conformitate cu metodologiile
recomandate de normele B.I.M.R. şi STAS-urilor în vigoare.
Pentru obţinerea valorilor medii şi pentru o caracterizare în general a huilei de la
Petrila, au fost luate în considerare totalitatea rezultatelor obţinute din foraje şi din probe
individuale, realizate, în câmpul minier Petrila, pentru stratul 3.
Datele obţinute relevă faptul că în cadrul perimetrului minier Petrila, valorile
acestor caracteristici variază cu adâncimea, şi în interiorul stratului, în funcţie de direcţia
de solicitare,de gradul de tectonizare, de natura componenţilor mineralogo-petrografici.
Prin corelarea acestor factori de influenţă cu rezistenţa de rupere la compresiune, a
rezultat existenţa în câmpul minier Petrila a unei huile diferenţiate:
Categoria I-a : huilă tectonizată, de rezistenţă mică (rc  15 MPa). Se
caracterizează prin prezenţa a numeroase fisuri, de regulă normale pe stratificaţie, uneori
umplute cu calcit, cu conţinut neînsemnat de pirită şi siderit. Densitate volumică medie
este cuprinsă în limitele 1,23 – 1,38 .104 N/m3, rezistenţa de rupere la compresiune
medie, variază nesemnificativ în limitele 8,4 – 12,6 MPa şi între 9,3 – 12,6 MPa.
Prezintă un indice de surpabilitate Is = 3, respectiv o huilă u or surpabilă.
Categoria a II-a : huilă slab tectonizată, de rezistenţă medie (15  rc  30 MPa,
caracteristică stratului 3. Este mai rezistentă, diferenţiindu-se însă în mică măsură din
punct de vedere al aspectului faţă de primul tip de huilă, în special prin prezenţa mai
masivă a claritului care apare sub forma unor benzi mate, afectată de o fisuraţie umplută
însă cu carbonaţi. Prezenţa piritei şi a carbonatului contribuie la creşterea densită ii
volumice ce ajunge la o valoare maximă de 1,34 . 10 4 N/m3.. Rezistenţa de rupere la
compresiune monoaxială variază între 14,3 –27,3 MPa. Valorile maxime au fost
identificate la cărbunele din stratul 3, explicate prin prezenţa în masiv a claritului şi a
cristalelor de carbonat de fier în proporţie de până la 5 – 10 %. Indicele de surpabilitate
este de Is = 2, adică o limită de surpabilitate medie.
Categoria a III-a : huilă compactă, rezistentă (rc  30 MPa), caracteristică
stratui 3. Se caracterizează prin prezenţa unui conţinut ridicat în clarit (peste 70 – 80 %).
Fisuraţia este rară, bine cimentată cu carbonaţi. Mai apar şi minerale accesorii ca : pirită
(până la 5 %), uneori siderit, sub formă de lentile subţiri. Densitatea volumică este
cuprinsă în limitele 1,3 – 1,53 . 104 N/m3, cu o medie de 1,42 .10 4 N/m3, iar rezistenţa de
rupere la compresiune monoaxială variază între limitele 25 – 48,3 MPa. Indicele de
surpabilitate este de Is = 1, adică o huilă greu surpabilă.
Din cele prezentate putem face deocamdată în mod orientativ, următoarele
precizări : în huila din stratul 3, considerat ca strat de grosime mare, prin caracteristicile
geomecanice analizate, este constituit dintr-o huilă cu o rezisten ă la compresiune mai
mică de 15 MPa, cu un indice de surpabilitate Is = 2 ÷ 3, adică uşor surpabilă, spre o
surpabilitate medie (necesitând în ultimul caz un mijloc de producere a acesteia) ; pe baza
principiului metodei cu subminare şi în contextul mecanismului interacţiunii,
determinarea regimului de presiune poate fi realizată, luând în considerare şi principiile
mecanicii mediilor granulare (roca din tavanul artificial).
În tabelul nr.4.1. redăm, pe baza calculelor realizate, valorile unor parametrii
geometrici ai metodei de exploatare cu subminare descendentă sub tavan artificial i
natural, stabilite în mod concret pentru EM Petrila.
Tabelul nr.4.1
Valorile parametrilor geometrici aferenţe subminării descendente
Denumirea parametrului Valorile parametrilor
pentru EM Petrila
Unghiul de dislocare a cărbunelui, o 75-105
Unghiul de taluz natural, o 64
Unghiul de deschidere a ferestrei de 70 - 85
evacuare, o
Unghiul format de linia de surpare, 132
o
Grosimea feliei, hab (m) 2,5 – 3,5
Înălţimea bancului subminat 3 - 10
hb (m)
Pasul de surpare, (m) 1,25 – 2,50
Tipul susţinerii Individuală

Apreciem, în final, că din punct de vedere geomecanic, există premise favorabile


de aplicare a metodei de exploatere cu banc subminat. În acest sens, se impune o
cercetare detaliată, cu caracter geomecanic, a zonelor stratului 3, unde urmează să se
proiecteze şi să se aplice metoda de exploatare cu subminare.

4.2.2. Clasificări după criteriul energetică

Surpările rocilor din acoperis sau aşa cum sunt definite, loviturile de acoperiş,
sunt fenomene geominiere manifestate sub formă de şocuri şi zguduituri care se produc în
formaţiunile de roci din acoperi ul principal. Ele sunt similare cu explozia unor cantităţi
mari de exploziv introduse în masa acestora. Se pot distinge două feluri de lovituri de
acoperiş la care un rol decisiv privind iniţierea şi evoluţia fenomenului îl are fisurarea
formaţiunilor groase şi tari de rocă (cel mai frecvent de gresie) care se află deasupra
stratului exploatat.
Primul tip îl formează loviturile tipice, iniţiate de şocul seismic, produs în urma
fisurării formaţiunilor groase şi tari din acoperiş ca urmare a ruperii acestora în blocuri
mari. Această rupere duce la formarea undei de şoc, care în urma solicitării la limită a
stratului din faţa frontului poate iniţia fisurarea bancului de cărbune.
Fenomenul loviturilor de acoperiş este asemănător cu fenomenul ruperii unui
eşantion de rocă cu rezistenţă mare, care în condiţii de laborator este supus la o solicitare
de compresiune.
Astfel, în cursul operaţiei de comprimare, eşantionul înmagazinează energie, pe
care o cedează în mai mică sau mai mare măsură – în faza de destindere după cum este
mai plastică sau mai elastică.
Calitativ, acumularea şi cedarea de energie înmagazinată de eşantion este
prezentată în fig.4.1, care reprezintă caracteristica de încărcare – descărcare.
Rocile cu un pronunţat caracter elastic şi care sunt capabile a produce lovituri de
acoperiş, au un lucru mecanic de deformare mic, iar cele plastice – care nu produc
lovituri de acoperiş – au un lucru mecanic de deformare mare.
Pe acest principiu al încercării unui eşantion în laborator şi rezultând însăşi din
definiţia loviturilor de acoperiş, s-a ajuns la concluzia că în stadiul de prognoză, criteriul
de bază în aprecierea capacităţii unei roci de a produce sau nu lovituri de acoperiş îl
reprezintă criteriul energetic.

Fig.4.1. Curba de încărcare - descărcare

Criteriul energetic este definit prin „coeficientul energetic” al rocii şi reprezintă


raportul dintre energia potenţială elastică acumulată de rocă în procesul de deformare în
masiv şi energia degajată de rocă când a fost scoasă de sub influenţa tensiunilor primare
din masivul intact.
Stabilirea coeficintului energetic pentru rocile din acoperi ul principal-gresie
silicioasă este redată in Fig 4.2. Valorile parametrilor geomecanici i ai coeficientului
energetic sunt redate in tabelul 4.2.

Fig.4.2. Stabilirea coeficientului energetic – gresie silicioasă

Aşa cum rezultă din coloana stratigrafică, la mina Petrila, în acoperişul direct al
stratului 3 se găseşte un pachet de roci cu o grosime care nu depăşeşte 5 m, format din
gresie marno-argiloasă.
Aceste roci care au o rezistenţă de rupere la compresiune rc = 45MPa, se rup
destul de uşor, având un coeficient energetic Ie  2, nefiind periculoase din punct de
vedere al loviturilor de acoperiş. Datorită faptului că în cazul minei Petrila h1  6,5 h, este
obligatoriu ca în urma abatajului să se surpe şi stratul de gresie silicioasă care se găseşte
deasupra pachetului de roci din acoperişul direct, acesta având o rezistenţă de rupere la
compresiune de rc  125 MPa şi un coeficient energetic Ie = 2,5 – 3,73, valoare care îl
încadrează în grupa stratelor la care predispoziţia la lovituri de acoperiş este medie spre
mare. Dacă :
Ie  5 stratul de rocă este foarte predispus la producerea de lovituri de acoperiş ;
Ie = 2 – 5, predispoziţia apariţiei la lovituri de acoperiş este medie spre mare ;
Ie  2 nu produce lovituri de acoperiş.
Tabel nr.4.2.
Valori medii ale caracteristicilor fizice, mecanice şi elastice ale
cărbunelui din stratul 3 şi ale rocilor din acoperiş
Denumir Densita Densitat Poro Rezistenţa Rezisten Coez Unghiu Modulul Coefic Coefic
ea te e - de rupere ţa de i- l de de i-entul i-entul
specific volumic zitate la rupere la unea frecare elasticita lui ener-
ă ă, a a compresiu tracţiune C interioa te Poisso getic
 .10 4 n % ne rt ră E n Ie
10 4 N/m3 rc (MPa) (MPa  (MPa) 
N/m3 (MPa) ) (grade)
Huilă 1,45 1,31 9,7 9,5 0,8 – 1,3 1,1 – 49 – 58 530 – 0,17 1,49
1 2,5 46 1600
1,5 1000
Acoperi 2,65 2,58 3,5 44,1 5,6 6 50 5100 0,2 1,32
direct
Gresie
marno-
argiloasă
Acoperiş 2,676 2,609 2,6 125 13,2 20,5 54 5500 0,12 2,2-
principal 3,7
Gresie 3
silicioasă

Analiza fenomenului geominier produs în str. 3 bl. II, orizontul -250


Datorită scăderii înclinării acoperişului la nivelul orizontului -200 de la 50º la 35º;
prima felie, primul subetaj sub acest orizont AB 431 se găsea sub tavan natural pe o
lungime de 25 m de la acoperiş spre culcuş, fig. 4.3.
Analizând coloana stratigrafică a rocilor din acoperiş observăm că imediat avem
acoperişul direct cu o grosime de 3 – 5 m alcătuit din gresii marno-argiloase mediu surpabile
având σrc = 35 – 40 MPa; un coeficient de afânare remanent de Kar = 1,25 şi un indice
energetic Ie = 1,32.
Acoperişul principal are o grosime de 9 – 15 m şi este alcătuit din gresii silicioase cu σrc
= 125 MPa; greu surpabile şi un indice energetic de 3,27.
Rocile surpate de la feliile superioare în funcţie de granulometrie au un unghi natural de
taluz de 30 - 60º . Din încercările de laborator s-a constatat că unghiul de taluz natural este în
funcţie de granulometria rocilor.
Astfel pentru următoarele granulometrii unghiul de taluz natural este:
Fracţiunea granulometrică Unghiul de taluz
0 - 4 mm θ =30 º
4 - 8 mm θ =30-32 º
8 - 16 mm θ =32-35º
16 - 31,5 mm θ =35-45 º
32,5 - 63 mm θ =45-55º
63 -100 mm θ =55-60 º
Având în vedere că rocile surpate de la feliile superioare au o granulometrie mai mare
de 63 mm rezultă ca ele se taluzează sub un unghi > 55 º.
Acest lucru explică formarea golului sub acoperiş începând cu prima felie sub orizontul
-200. De aici rezultă că la nivelul primei felii sub orizontul -200, acestea au coborât
gravitaţional şi s-au taluzat sub un unghi maxim de 55 º şi deci nu au umplut spaţiul rezultat
în urma exploatării. În acest sens sub acoperişul direct a rămas un spaţiu gol de cel puţin 10
m, fig 4.3.
Rocile din acoperişul direct prin surpare şi afânare ( 5 m ·1,25 = 6,25 m) au mai umplut
din acest gol 6,25 m din cei 10 m. Rezultă de aici că golul rămas neumplut sub acoperiş este
de cel puţin 3,75 m. De remarcat faptul că o parte din rocile sterile din tavan au fost evacuate
prin ferestrele de evacuare ale cărbunilor din bancul subminat, fapt ce a dus la creşterea
diluţiei, cenuşei pâna la 40 %.
Menţionez că acest gol şi-a mărit dimensiunile o dată cu exploatarea feliilor II şi III.
Astfel în tavanul feliei IV bază deasupra bancului de cărbune se găsea un gol de cel
puţin 22 m.
Deci în momentul în care acoperişul principal s-a fisurat – rupt sub greutatea proprie,
rocile au căzut de la 22 m pe patul de roci surpate din acoperişul direct care aveau o grosime
maximă de 6,5 m la acoperiş şi 12,0 m spre culcuş până la o distanţă de 25 m de la acoperiş.
Greutatea rocilor din acoperişul principal a fost de G = L · l · h · γa = 351 000 t – 585
000 t.
Acest fapt ne arată că solicitarea dinamică la care au fost supuse rocile surpate din
tavanul artificial a fost de 39 tf /m2.
Dimensiunile golului creat sub acoperi ul principal au fost:
Baza mare B = 30 m deasupra feliei IV
Înălţimea h =35 m
Baza mică b = 10 m
Lungimea L = 250 m
V = 175 000 m3
În golul creat sub acoperişul principal cu un volum de aproximativ 175000 m3, a fost
cantonat aer de mină viciat ( O2+ NH + CO + CO2 +CH4 ). În momentul în care rocile din
acoperişul principal s-au pus în mişcare aerul din acest gol a fost împins sub efectul de piston
pe linii de curgere de minimă rezistenţă. De asemeni unda de şoc produsă prin ruperea rocilor
din acoperiş a produs şi fisurarea cărbunilor din banc. Aerul viciat a antrenat în acest mod
CH4 din bancul de cărbune şi la dirijat spre zona cu cărbune supraîncălzit.
Acest lucru explică fisurarea şi ruperea bancului de cărbune din zona la care s-au forat
găuri scurte de 2,5 m.
Prin ruperea bancului, gazul metan acumulat în cărbune şi golul din banc a fost împins
dinspre acoperiş spre rândurile de stâlpi 17-18 unde se găsea cărbune încins i care a produs
aprinderea CH4.
Tensiunea de întindere ce apare în acoperişul principal sunt date de relaţia:
3 F l
 ri   [MPa]
2 b  h2
6030  250 1507500
 ri    111,66MPa
60  15 2 13500

Tensiunea de întindere din acoperişul principal este de 111,66 MPa, iar rezistenţa la
întindere a rocilor din acooperişul principal este de doar 13,2 MPa. Această tensiune a creat
ruperea acoperişului principal cu consecinţe dezastruoase pentru AB 431.
Energia cinetică
Energia cinetică generată de căderea unui bloc de rocă din acoperişul principal este dată
de relaţia :
G2
Ec  H
G  KQ
Dacă se adaugă la energia cinetică şi lucrul mecanic generat de greutatea G a blocului de
rocă rezultă energia totală cedată coloanei de cărbune din bancul subminat.
G2
E t  E c  Ld   H  G 
G  KQ
Energia de deformaţie a coloanei de cărbune din bancul subminat este dată de relaţia:
M c  l ab   2
Ed 
2  hb
Presepunând că la limită Et = Ed
G2
Et   H  G 
G  KQ
Ec = 221 [MN ·m]

Energia potenţială
Energia potenţială creată de rocile din acoperişul principal poate fi calculată cu relaţia:
Ep = m · g · h = G · g · h = 2,7 · 102 MN
Forţa dinamică cu care blocurile de rocă din acoperişul principal acţionează asupra
bancului de cărbune submint este de aproximativ 300 MN.

4.1.3. Concluzii cu privire la caracterizarea rocilor i cărbunilor

Din cele prezentate putem face următoarele precizări : stratul 3, considerat ca strat de
grosime mare, prin caracteristicile geomecanice analizate, este constituit dintr-o huilă cu un
indice de surpabilitate Is = 2 ÷ 3, adică uşor surpabilă, spre o surpabilitate medie (necesitând
în ultimul caz un mijloc de producere a acesteia) ; pe baza principiului metodei cu subminare
şi în contextul mecanismului interacţiunii, determinarea regimului de presiune poate fi
realizată, luând în considerare şi principiile mecanicii mediilor granulare (roca din tavanul
artificial).
Având în vedere că surpabilitatea cărbunilor scade odată cu cre terea adâncimii se
justifică forarea găurilor i împuscarea în faza de demarare a abatajelor cu subminare.
Din analizele efectuate rezultă că huila din stratul 3 are un unghi de dislocare a
cărbunilor cuprins între 75-1050, unghiul de taluz natural este de 640, unghiul de deschidere al
ferestrei de evacuare este de 70-850.
Rocile din acoperi ul direct sunt roci mediu surpabile iar rocile din acoperi ul
principal sunt roci greu surpabile. Deoarece rocile din acoperi ul principal sunt greu
surpabile se recomandă forarea în acest acoperi a unor găuri i împuscarea cu cantită i
reduse de exploziv care să mărească gradul de surpabilitate al acestui
5. FENOMENE DINAMICE
MANIFESTATE LA DESCHIDEREA, PREGĂTIREA
ŞI EXPLOATAREA ZĂCĂMINTELOR
DE SUBSTANŢE MINERALE UTILE

Pe lângă formele de manifestare statică a regimului de presiune minieră (fig.5.1), în masiv


apar fenomene de distrugere dinamică bruscă a unor zone de rocă sau de zăcământ solicitate de o stare
de tensiune caracterizată de valori mari ale componentelor active.

Fig.5.1. Forme de manifestare statică a presiunii miniere.

Aceste manifestări dinamice la scara unui zăcământ pot fi:


- exploziile de rocă şi substanţă minerală utilă, sau şocurile miniere (tab.12.1);
- erupţiile de rocă sau cărbune şi gaze;
- viiturile de apă, gaz şi nisipuri, respectiv borchişurile.
Tab.5.1. Clasificarea exploziilor de rocă.
Criteriul de
Clasa sau tipul exploziei Caracterizarea fenomenului
clasificare
0 1 2
Fizic Explozii prin dalare sau Apar ca rezultat al eliberării bruşte a energiei
explozii de tipul I înregistrate. Sunt asemănătoare cu ruperea sau
fragmentarea epruvetelor de rocă casantă. Se
întâlnesc în general în cazul stâlpilor la metodele de
exploatare cu camere şi stâlpi.

Explozii prin şoc sau explozii Sunt rezultatul unor solicitări aplicate instantaneu.
de tip II Ele sunt posibile când zăcământul este plasat, în
roci tari şi foarte tari, care se surpă la distanţe mari
în urma frontului de lucru creând unde seismice sau
de presiune, care solicită instantaneu roca. Se
manifestă în general la abataje.

Explozii prin efracţie, respectiv O cauză a unor astfel de manifestări este prezenţa
spargere, sau explozie de tipul unor intercalaţii de rocă plastică în acoperişul sau
III culcuşul din roca tare şi foarte tare. Aceste
intercalaţii de rocă plastică comprimată zvâcneşte
spărgând ecranul de rocă tare sub formă de
explozie de rocă.

Energetic Microexplozii sau împuşcarea Sunt fracturări mărunte ale rocilor de pe suprafaţa
rocilor lucrărilor miniere, desprindere de bucăţi de rocă din
front, culcuş sau pereţii abatajului. Aceste
fenomene sunt însoţite de fenomene sonore. Se pot
produce în profunzimea masivului asemenea unui
seism fără exteriorizare. Energia seismică este de
10 Jouli. Grad de seismicitate sub 1.

0 1 2
Seismica Explozii slabe Dislocări locale caracterizate de o cantitate
degajată la neînsemnată de rocă fracturată şi aruncată în
explozie şi excavaţie, fără distrugeri ale susţinerii şi utilajelor.
efectele de Energia seismică 10-102 Jouli. Grad de seismicitate
distrugere în epicentru 1-2.
produse. Explozii medii Fracturi rapide însoţite de cantităţi considerabile de
rocă dislocată şi care inundă spaţiile exploatate,
fiecare însoţite de unde de presiune ale aerului şi de
zgomote. Au ca efect distrugerea susţinerilor şi a
excavaţiei. Energia seismică 102-104 Jouli, gradul
de seismicitate 2-3,5.
Explozii puternice Au acelaşi aspect ca şi exploziile medii dar efectele
sunt mult mai amplificate, extinzându-se pe zeci de
metri de lucrare.
Energia seismică 104-107 Jouli, gradul de
seismicitate 3,5-5.
Explozii catastrofale Aceste manifestări produc distrugerea completă a
unor orizonturi întregi. Suprafaţa afectată atinge
uneori mai multe sute de mii de metri pătraţi.
Energia seismică este mai mare de 107 Jouli, iar
gradul de seismicitate în epicentru mai mare decât
5.

5.1. EXPLOZII DE ROCĂ (LOVITURI DE ACOPERIŞ)

Exploziile de rocă sunt fenomene dinamice produse la zi sau în subteran, caracterizate prin
fracturarea violentă a rocilor şi deplasarea unor cantităţi mari de rocă sub formă de fragmente, plăci
sau blocuri desprinse din pereţi, culcuş sau acoperiş, din taluzurile din exploatările la zi, fiind însoţite
de sufluri de aer, de zgomote şi de oscilaţii ce se propagă în masivul de rocă. Toate aceste manifestări
au drept rezultat distrugerea reţelei de lucrări miniere, a frontului de lucru, a susţinerilor şi utilajelor.
Cunoaşterea cauzelor, a condiţiilor şi mecanismului de producere a acestor fenomene şi
elaborarea metodologiilor eficiente de prognoză, combatere-localizare a lor, sunt probleme
importante a căror actualitate sporeşte, fiind legată de creşterea adâncimii de exploatare.
Exploziile de rocă se manifestă sub diferite forme, în condiţii diferite, în diferite etape de
dezvoltare a excavaţiilor miniere. Ele se produc atât în rocile înconjurătoare cât şi în zăcămintele de
substanţe minerale utile.
Fenomenele dinamice produse sunt rezultatul acţiunii următorilor factori:
- natura litologică;
- proprietăţile fizice, mecanice, elastice, şi reologice ale zăcământului şi ale rocilor
înconjurătoare;
- starea de tensiune;
- caracteristicile geometrice ale zăcământului;
- metoda de exploatare aplicată;
- presiunea de reazem.
Referitor la natura şi proprietăţile rocilor se poate preciza că cele mai favorabile sunt rocile de
tip casant caracterizate ca roci tari, rezistente cu un pronunţat caracter elastic, cum ar fi: bazalte,
cuarţite, gresii, conglomerate, şisturi grezoase sau cărbunoase.
Starea de tensiune are o mare influenţă asupra fenomenelor dinamice, fiind factorul
preponderent în cazul adâncimilor mari. În cazul în care în masiv există o stare naturală complexă de
tensiune, atunci la adâncimi mari şi în special în cazul zăcămintelor tectonizate producerea exploziilor
este mai favorizată.
Exploziile de rocă se întâlnesc frecvent în zonele anticlinale şi sinclinale, cu înclinări mari ale
flancurilor, precum şi la zăcămintele neafectate de fenomene disjunctive şi aplicative, dar cu înclinări
mai mici de 25°.
Majoritatea cercetătorilor consideră că loviturile de acoperiş au drept cauze acumulările în
masa rocilor sau a substanţei minerale utile a unor cantităţi mari de energie potenţială, elastică şi apoi
eliberarea ei bruscă sub formă de energie cinetică distructivă cât şi datorită stării de supratensiune din
masiv.
Energia potenţial elastică creată de greutatea proprie a rocilor acoperitoare, pentru cazul când
în formaţiunea respectivă nu s-au executat lucrări miniere subterane, se poate determina cu relaţia:
2
3 c 3 (   H )2
Ep     a [Nm] (G.S.AVERSIN) (5.1)
2 E 2 E
unde: σc reprezintă valoarea medie a celei mai mari tensiuni;
E – modulul de elasticitate;
În cazul când într-un zăcământ se execută o lucrare minieră, energia potenţială elastică
acumulată în porţiunea S a unui strat, se poate calcula cu următoarele relaţii, după G.S.AVERSIN:
- formula generală:
(1   ) (1   2 )
Ep  2
 m2 (5.2)
2( 1   )  2  E

- formula simplificatoare:

m 2  2  2  l  m m 2  h  l
Ep  S  m  (5.3)
2 E 2 E E
unde: σm este tensiunea medie;
µ – constanta lui Poisson;
m – grosimea stratului;
l – lungimea frontului de abataj.
K.Kegel propune următoarele relaţii de calcul al energiei potenţiale elastice acumulate (5.4) şi
care se eliberează în cursul unei explozii de rocă (5.5).

5  c 2  F  l
Ep  [Nm] (5.4)
E

5  c 2  l
Ep  [N/m2] (5.5)
E
Alţi autori recomandă pentru calculul energiei potenţiale elastice relaţia:

 c 2  A  m1 2 Q 
Ep       (5.6)
2  E 5 Fr 
unde: A este suprafaţa elementului dislocat la şoc;
Q – lăţimea zonei de relaxare a rocilor;
Presiunea medie care acţionează asupra stâlpului (masivului) dintre lucrarea de pregătire şi
frontul de abataj are valoarea:

 S m
Pn   a  H  1  0,25   0,5  (5.7)
 l1 l1 

unde: S este lăţimea lucrării;


a – lăţimea lucrării de pregătire;
l1 – lăţimea stâlpului de cărbune.
Lăţimea zonei de acţionare a presiunii de reazem se poate calcula cu formula lui K.Kegel,
pentru spaţii exploatate rambleate:

m1  P
L (5.8)
W
unde: P este presiunea acoperişului asupra rambleului;
m1 – grosimea rambleului;
W – constanta de rezistenţă a rambleului, egală cu coeficientul de frecare interioară.
W  tg ; ( = 24 - 48)

Lucrul mecanic consumat pentru desprinderea masei de cărbune se calculează cu relaţia:


2
2 s   r2
L
E
unde: e este rezistenţa limită la desprindere a cărbunilor;
r – distanţa de la perete până la suprafaţa de desprindere.
Viteza de propagare a cărbunelui sau a rocii:

1 2   s 2    r 2 
2  A  r   2   
3 E 
V  
3
2 ,09  r   a
9 ,81
5.2. EXPLOZII DE ROCĂ, APĂ ŞI GAZ

Exploziile de rocă, apă şi gaz sunt o formă a manifestărilor dinamice ale regimului de presiune
minieră. În esenţă, ele constau în detaşarea bruscă din abataj şi sfărâmarea rocii, cu degajarea
simultană a unor cantităţi considerabile de gaz sau apă.
Condiţia de apariţie a erupţiei sau viiturilor este:

j 1  l  i0 m  2 m  1  m  n  Q 1  2
 rc  Pe  1  1,3    .
 i0 m  E n  E  m  1  0,5  m  n  Q  j   1
1 0 
 rc (5.9)
  1 
  p   a  H  p 0     1 }
  m  1 

Valoarea presiunii gazelor sau a apei pentru a favoriza apariţia erupţiilor trebuie să satisfacă
condiţia:
p
1
 rc
p   rc  (5.10)
j 1
sau

 rc j 1
 (5.11)
p p
1
 rc
şi

 rc j 1
o

p

 Dx 1  (5.12)
1
 rc
în care: ic – indicele porilor;
po – presiunea iniţială a gazelor sau a apei din pori;
n – coeficientul de siguranţă al susţinerii;
a – semideschiderea sau raza lucrării miniere;
p – presiunea gazului sau a apei după executarea lucrărilor miniere;
p – limita de curgere (plastică) a rocii;
j – coeficientul împingerii laterale;
rc – rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială;
m – constanta lui Poisson.
6. CUTREMURELE

La marginea plăcilor tectonice are loc o activitate foarte lentă, dar câteodată tensiunea
acumulată cauzează cutremure dramatice şi erupţii vulcanice.
Cutremurele se produc acolo unde doua plăci alunecă una peste alta, iar marginile lor se
întrepătrund(îmbucă). Se naşte o tensiune foarte puternică, până când una din plăci cedează, generând
o mişcare bruscă care face Pământul să se cutremure.
Locul propriu-zis unde rocile se mişcă este situate la 5-15 km subteran şi se numeşte focarul
cutremurului. Locul de la suprafaţă, situate direct deasupra focarului, se numeşte epicentru.
Vibraţiile unui cutremur se numesc unde seismice. Ele sunt mai puternice în focar şi îşi pierd din
intensitate pe măsură ce se îndepărtează de acesta.

Înregistrarea cutremurelor

Cei ce studiază cutremurele se numesc seismologi, iar instrumental de măsurare a undelor


seismice se numeşte seismometru(seismograf). Acesta are un tambur care se învârte şi o peniţă
suspendată, fixată pe o greutate. În timpul unui cutremur, tamburul se mişcă, iar peniţa trasează pe el
o seismogramă.

Măsurarea cutremurelor

Există două scări pentru măsurarea cutremurelor. SCARA RICHTER măsoară intensitatea
undelor seismice. SCARA MERCALLI măsoară efectele cutremurelor asupra oamenilor şi clădirilor.
Un cutremur slab poate fi mai periculos decât unul puternic dacă se produce într-un oraş cu mulţi
oameni şi multe clădiri.

Măsuri de precauţie

Seismologii încearcă să prevadă unde şi când se pot produce cutremure, pentru a-i putea preveni pe
oameni. Uneori, cutremurele pot fi stopate prin injectarea de apă în roci reducând tensiunea dintre plăci.
Şi o mică explozie poate face plăcile să se îndepărteze una de alta, înainte ca prea multă tensiune să se
acumuleze.

7. VULCANII
În lume există aproximativ 600 de vulcani. Majoritatea se află la marginea plăcilor tectonice, unde
magma fierbinte din interiorul Pământului se ridică şi iese la suprafaţă.
Un Vulcan tipic este ca o movilă uriaşă, ca un coş de alimentare în jumătatea de sus şi cu un
rezervor magmatic sub acesta. De la rezervorul magmatic mai pot pleca şi alte canaluri numite dike şi
sill. Când presiunea se acumulează în rezervorul magmatic, un amestec de magmă şi rocă solidă, adică
lavă, îşi face loc spre suprafaţă, iar vulcanul erupe. Dacă lava este foarte vâscoasă, se poate solidifica în
coş, formând un dop. În final, din cauza presiunii, acesta explodează, aruncând în aer bucăţi de rocă
numite bombe vulcanice. Dacă lava este mai fluidă, erupţia este mult mai liniştită.

La erupţia unui Vulcan, lava se transformă într-un strat solid. Vulcanul creşte odată cu numărul
straturilor. Lava densă parcurge un drum scurt înainte de a se solidifica şi formează un con volcanic
abrupt. Lava fluidă parcurge un drum mai lung şi formează vulcani care erup uşor(vulcani latenţi).

Apă fierbinte

Apa subterană încălzită puternic de magmă se ridică, ţâşnindde la suprafaţă fie sub forma unui jet de
apă fierbinte, numit gheizer, fie ca jet de abur numit fumarolă. Gazele care ies la suprafaţă prin cenuşa
vulcanică, făcând bulbuci, formează vulcanii noroioşi.

Activi sau stinşi?

Vulcanii care erup regulat se numesc vulcani activi. Vulcanii care au erupt cândva, dar nu vor mai
erupe niciodată, se numesc vulcani stinşi. Este dificil de apreciat dacă un vulcan este stins definitive. În
1973, de pildă, vulcanul din insula Heimaey, de lângă Islanda, a erupt şi a distrus 300 de clădiri.
Deoarece nu mai erupsese de mai bine de 5000 de ani, toată lumea credea că era un vulcan stins.

Vulcani subacvatici

Mulţi vulcani se află sub apă. Unii devin atât de mari, încât ies la suprafaţă, formând noi insule.
Islanda este o insulă vulcanică şi se extinde cu fiecare nouă erupţie.
Scoarţa terestră

Litosfera este împărţită în bucăţi mari numite plăci tectonice care sunt formate den scoarţă şi manta.
Multe dintre formele de relief au fost formate prin mişcarea acestor plăci.

Mişcarea plăcilor tectonice

Plăcile tectonice sunt de diferite mărimi. Plăcile tectonice se mişcă pe mantaua parţial topită cu o
vitezăde cca 5 cm pe an. Când se ciocnesc mişcarea uneia le afectează şi pe celelalte. Studiul acestor
plăci şi al felului care se mişcă se numeşte tectonica plăcilor.

Caracteristicile oceanelor

Când plăcile de pe fundul oceanului se depărtează, magma iese din manta la suprafaţă şi umple
golurile. Acestea sunt margini constructive ale plăcilor. Magma iese la suprafaţă, se întăreşte şi
formează o nouă scoarţă oceanică. Această nouă scoarţă duce la formarea insulelor sau a lanţurilor
montane subacvatice numite dorsale. Când două plăci tectonice se ciocnesc, marginea uneia este
forţată să intre sub cealaltă şi se formează fose. Aceste margini ale plăcilor sunt distructive. Cea mai
adâncă fosă astfel formată este Groapa Marianelor din Oceanul Pacific.

Falii

La ciocnirea a două plăci tectonice, forţa mişcării face ca roca mai fragilă să crape, formând fisuri
numite falii. Când două falii se apropie, porţiunea de scoarţă dintre ele poate ceda şi apar rifturi.
Părţile mai ridicate din lateral formează massive muntoase.

Munţi de încreţire

Atunci când două plăci se împing reciproc, scoarţa se curbează din cauza presiunii şi se ridică tot
mai mult formând lanţuri muntoase. Munţii Himalaya, Alpii, Anzii sunt munţi formaţi în acest fel şi
se numesc munţi de încreţire.

8. CATEGORII DE HAZARDE SI INFLUENTA LOR


ASUPRA MEDIULUI

Hazarde.Trasaturi generale

1) Definitia hazardelor
2) Vulnerabilitatea
3) Riscul
4) Categorii de hazarde

Hazarde endogene

1) Cutremurele de pamant
2) Categorii de hazarde legate de seisme
3) Eruptii vulcanice

Hazarde exogene

1) Hazarde geomorfologice
2) Hazarde climatice
3) Hazarde oceanografice (hidrologice)
4) Hazarde biologice
9. TSUNAMI

I. Hazarde. Trasaturi generale

1) Definitia hazardelor
Hazardele naturale sunt manifestari extreme ale unor fenomene naturale, precum

cutremurele, furtunile, inundatiile, secetele, care au o influenta directa asupra vietii fiecarei

persoane, asupra societatii si a mediului inconjurator, in ansamblu.

2) Vulnerabilitatea
Vulnerabilitatea pune in evidenta gradul de expunere a omului si a bunurilor sale fata
de diferite hazarde, indicand nivelul pagubelor pe care le produce un anumit fenomen.

3) Riscul
Riscul reprezinta nivelul probabil al pierderilor de vieti omenesti, al numarului de
raniti, al pagubelor aduse proprietatilor si activitatilor economice de catre un anumit fenomen
natural sau grup de fenomene intr-un anumit loc si intr-o anumita perioada.

4) Categorii de hazarde
In functie de geneza, hazardele naturale se diferentiaza in:

a) hazarde endogene – a caror actiune este generata de energia provenita din interiorul
planetei, in aceasta categorie fiind incluse cutremurele si eruptiile vulcanice;
b) hazarde exogene – sunt generate de factorii climatici, hidrologici, biologici etc., de unde
categoriile de: hazarde climatice, hazarde hidrologice, hazarde geomorfologice, hazarde
oceanografice, hazarde biologice, hazarde biofizice si hazarde astrofizice;

II. Hazarde endogene

1) Cutremurele de pamant

Cutremurele de pamant sunt miscari bruste ale


scoartei care produc unde elastice reflectate in
trepidatii cu un impact puternic asupra asezarilor umane.
Anual se produc pe Glob peste un milion de cutremure, dar numai o mica parte dintre
acestea sunt suficient de puternice pentru a fi considerate hazarde naturale.
Cele mai numeroase si mai puternice cutremure sunt generate de dinamica interna a
Terrei, fiind numite cutremure tectonice. Magnitudinea cutremurelor se masoara cu ajutorul
unei scari logaritmice, numita scara Richter, cuprinsa intre 0,3 si 9 grade.
Intensitatea cutremurelor pune in evidenta efectele acestora. Ea poate fi masurata cu
ajutorul unor scari cu 12 unitati, cum sunt scara Mercalli modificata (MM) si scara
Medvedev-Sponhauer-Karnik (MSK), aceasta din urma fiind utilizata si in tara noastra.
Exista si cutremure puternice care se produc in interiorul placilor, in punctele de
subtiere a scoartei, acestea fiind denumite “cutremure de interplaca”.
 Cutremurul din 27/28 iulie 1979 din provincia chineza Tangshan, avand magnitudinea
intre 7,4 si 7,8 grade pe scara Richter, a provocat, printre altele, intre 250 000 si 750 000 de
morti, plus peste 160 000 de raniti grav.

2) Categorii de hazarde legate de seisme

Hazardele legate de seisme se diferantiaza in hazarde primare si hazarde secundare.


Hazardele primare sunt legate de transmiterea
undelor seismice din locul de producere al cutremurelui
din adancul scoartei, numit focar. Aceste unde se propaga
spre exterior cu viteze si amplitudini diferite si produc
trepidatii care duc la fisurarea, distrugerea si prabusirea
cladirilor, la mari pagube materiale si pierderi de vieti
omenesti.
Hazardele secundare sunt legate de procesele
generate de undele seismice la suprafata Pamantului si
cuprind alunecari, prabusiri, aparitia sau reactivarea unor
falii, formarea vulcanilor noroiosi, formarea unor valuri
uriase numite tsunami etc.
3) Eruptii vulcanice
Sunt hazarde endogene care au impresionat
puternic omul inca din Antichitate. Acestea sunt datorate
energiilor acumulate in rezervoarele subterane care contin
lava si presiunilor exercitate de fortele tectonice, care determina ascensiunea materiei
incandescente spre suprafata.
Un vulcan este o deschidere profunda in scoarta terestra, prin care sunt aduse la
suprafata materiale incandescente sub forma de lava, cenusi vulcanice, fragmente de roca si
gaze.
In functie de vascozitatea lavei, eruptiile sunt: eruptii islandeze sau hawaiene
caracterizate ca eruptii linistite, cu lave fluide; eruptii de tip strombolian caracterizate ca
eruptii moderate, cu lave mai vascoase si eruptii de tip vulcanian, cu lave foarte vascoase si
cu explozii putenice si periculoase.
Cei mai numerosi si mai periculosi vulcani activi de pe Terra sunt situati in zonele de
subductie din jurul Oceanului Pacific, cunoscut sub numele de “Centura de Foc a
Pacificului”.
Alti vulcani activi sunt localizati in lungul zonelor de rift, de pe fundul Oceanului
Atlantic si din partea de est a Africii. Exista si vulcani localizati in interiorul placilor
tectonice litosferice (vulcanii din ins.Hawaii).
Vulcanii activi prezinta un pericol permanent pentru localitatile din apropiere. Pe
Terra se inregistreaza anual circa 50 de eruptii vulcanice.
Hazardele principale legate de activitatea vulcanica constau in exploziile vulcanice,
curgerile de lava, caderile de cenusi vulcanice, emisiile de gaze fierbinti, alunecari si
prabusiri ale unor parti din conul vulcanic.
Cel mai eficient mod de aparare impotriva efectelor eruptiilor vulcanice este evitarea
concentrarii asezarilor omenesti in apropierea vulcanilor activi.
Pe insula indoneziana Krakatoa a avut loc una din cele mai puternice eruptii vulcanice
din timpurile moderne, in august 1883, care a aruncat in aer aproape patru cincimi din
suprafata ei si a provocat moartea a peste 36 000 de oameni.
Vulcanul Paricutin, de pe Platoul Central Mexican, s-a format in urma unei eruptii
spectaculoase din februarie 1943, in mijlocul unui lan de porumb, printe manifestari
inscriindu-se si revarsarile de lave, intre care cea care a mutat din loc biserica din satul San
Juan Parangacutiro.

III. Hazarde exogene

1) Hazarde geomorfologice

a) Alunecarile
Reprezinta procese de miscare ale unor mase de
pamant sub actiunea gravitatiei, in lungul unor
suprafete de alunecare, care le separa de partea
stabila a versantului. Cele mai numeroase alunecari se
inregistreza pe versantii cu inclinari moderate,
constituiti din argile si din alternante de argile,
marne, gresii si nisipuri. Alunecarile produc pagube
foarte mari.
Alunecarea de teren din provincia chineza Gansu, din decembrie 1920, datorita unui
puternic cutremur, a distrus o suprafata de circa 70000 km2 modificand total peisajul
(localnicii numind fenomenul “muntii mergeau”) si a provocat moartea a peste 200 000 de
persoane.

b) Prabusirile
Sunt deplasari rapide ale maselor de roci pe versantii abrupti, prin cadere libera, prin
salturi sau prin rostogolire. Acestea se produc mai ales la inceputul primaverii, datorita
alternantelor frecvente ale inghetului si dezghetului.
Prabusirile reprezinta un factor de risc important pentru localitatile si caile de
comunicatie din spatiul montan.

c) Curgerile de noroi si grohotisuri


Se produc in urma imbibarii cu apa a depozitelor de alterare de pe versantii despaduriti
din regiunile montane afectate de precipitatii abundente. Ele au o putere mare de transport si
distrugere.
In cazul curgerilor de noroi de dimensiuni mari, pot fi transportate sau acoperite case,

bolovani uriasi, copaci, uneori fiind distruse localitati intregi. La fel de periculoase sunt si

curgerile de grohotisuri.

d) Avalansele
Sunt hazarde naturale care reprezinta un pericol pentru populatia montana si pentru
turistii din numeroase tari ale lumii.
Deplasarea rapida a zapezii pe versantii abrupti acoperiti cu zapada este favorizata de
ninsori abundente, de schimbarile rapide de temperatura, care favorizeaza topirea brusca a
stratului de zapada, si deperturbarea echilibrului zapezii prin trepidatii.

e) Eroziunea in suprafata si ravenarea


Eroziunea in suprafata este procesul de desprindere si transport ale particulelor de sol
sub actiunea apei care se scurge pe versant sub forma de panza sau de siroaie instabile.
Scurgerea apei pe versant sub forma unor siroaie instabile determina formarea unor
mici canale numite rigole, a caror adancime ajunge la 30-40 cm. Prin adancirea rigolelor se
formeaza ogasele si apoi ravenele, cand adancimile depasesc 2m. Aceste forme de eroziune
aduc mari pagube, contribuind la scoaterea din circuitul economic a unor suprafete intinse.
Picaturile de apa ale ploii exercita o actiune puternica de desprindere si improscare a
particulelor de sol, care apoi sunt preluate de apa in miscare de pe versant. Omul contribuie la
intensificarea proceselor de eroziune prin despaduriri, araturi in lungul pantei, suprapasunat
etc., favorizand in acest fel distrugerea stratului fertil de sol bogat in humus.
Numai in Podisul Moldovei au fost identificate peste 9 000 de ravene, care au
determinat indepartarea intr-un interval de 100-300 de ani a 274 milioane m3 de sol si roca si
scoaterea din circuitul agricol a unor suprafete insemnate de terenuri.
Amenajarea teraselor si impadurirea versantilor pot sa reduca foarte mult riscul
eroziunii. In cazul ravenarilor se indica lucrari de impadurire si de construire a unor baraje in
lungul profilului longitudinal. Cele mai eficiente masuri sunt cele de prevenire a proceselor
de eroziune prin utilizarea echilibrata a terenurilor, in acord cu necesitatile practicarii unei
agriculturi durabile.

2) Hazarde climatice

a) Ciclonii tropicali
Sunt furtuni violente, cu viteze ale vantului de peste 118 km/h. Se mai numesc si
“uragane” (hurricane) in Oceanul Atlantic. Puterea de distrugere a ciclonilor este determinata
e viteza vantului, de ploile abundente si valurile uriase.
Anual se formeaza pe Terra circa 80 de cicloni tropicali puternici, cea mai mare parte
a lor fiind inregistrata in Golful Bengal.
In cadrul ciclonilor, care pot sa aiba un diametru cuprins intre 500 si 1 000 km,
miscarea maselor de aer are un caracter circular si prezinta, uneori, traiectorii neasteptate si
intensificari locale greu de anticipat. In partea centrala, numita “ochiul ciclonului”, vantul
este slab si predomina timpul senin; coroana principala, cu un diametru de pana la 200 km,
este caracterizata prin vanturi violente si ploi abundente. Spre exterior, viteza vantului si
cantitatile de precipitatii tind sa se diminueze treptat.
 Cel mai distrugator ciclon tropical cunoscut sub aspectul pierderilor de vieti omenesti
a fost cel din noiembrie 1970, cand, in Bangladesh, in asezarile din delta fluviilor Gange si
Brahmaputra si-au pierdut viata circa un milion de persoane, alte cateva milioane ramanand
fara adapost si hrana.

b) Tornadele
Sunt hazarde climatice foarte periculoase datorita fortei
deosebite a vanturilor, care au un caracter turbionar. Tornada
are aspectul unei coloane inguste sau al unei palnii intoarse.
Aerul in miscare antreneaza cantitati mari de praf care dau
tornadelor o culoare cenusie, distincta.
Cele mai numeroase tornade se produc in partea
centrala a S.U.A., in Australia, Japonia si in Africa de Sud.
c) Furtunile extratropicale
Se formeaza la contactul dintre masele de aer polar si cele tropicale. In timpul iernii
aceste furtuni sunt asociate cu caderi abundente de zapada care genereaza viscole puternice.
Furtunile sunt asociate adesea cu fulgere si tunete, care reprezinta un pericol extrem
pentru om.

d) Seceta
Este un hazard climatic cu o perioada lunga de instalare si este caracterizata prin
scaderea precipitatiilor sub nivelul mediu, prin micsorarea debitului raurilor, care determina
un deficit mare de umezeala in aer si sol, cu efecte directe asupra
mediului si in primul rand asupra culturilor agricole.
Pentru reducerea efectelor secetei se practica irigarea
terenurilor si se cultiva specii de plante rezistente la uscaciune.
 Seceta din vara anului 2000, considerata cea mai puternica
din ultimii 100 de ani in tara noastra, a afectat 2,6 milioane hectare
si a produs pagube evaluate la 6 500 miliarde de lei. In tara noastra,
secetele se pot inregistra pe parcursul intregului an, cele mai
numeroase fiind la sfarsitul verii si inceputul toamnei. Cele mai
puternice efecte se inregistreaza in partea de sud-est (Dobrogea,
Baragan, sudul Podisului Moldovei).

e) Inundatiile
Sunt hazarde hidrografice cu o larga raspandire pe Terra, care produc mari pagube
materiale si pierderi de vieti omenesti.
Inundatiile sunt procese de scurgere si revarsare a apei
din albiile raurilor in lunci, unde ocupa suprafete intinse,
utilizate de om pentru agricultura, habitat, cai de comunicatie
etc.
Producerea inudatiilor este datorata patrunderii in albii a
unor cantitati mari de apa provenita din ploi, din topirea brusca
a zapezii si a ghetarilor montani.
Inundatiile sunt cele mai raspandite hazarde pe Terra.
Acestea produc anual peste 20 000 de victime, afecteaza peste
100 milioane de persoane si acopera cu apa suprafete de mii de
hectare. In Bangladesh, tara cea mai afectata de inundatii, 30%
din suprafata este periodic acoperita de ape.
In China, Fluviul Galben (Huang He) a produs in ultimele doua milenii 1500 inundatii
puternice, schimbandu-si albia cu zeci de kilometri de 26 de ori.
Fluviul Huang He a provocat cele mai catastrofale inundatii cunoscute in istorie,
datorita regimului hidrologic neregulat, cu cresteri bruste de nivel, si al malurilor putin inalte
in zona de campie. Ca urmare a inundatiilor din anul 1887, a fost acoperita cu apa o suprafata
de 130000 km2, au murit circa un milion de persoane si a pierit, ulterior, prin foamete, un
numar, si mai mare. In prezent, fluviul este indiguit si nu mai provoaca inundatii decat intr-o
mai mica masura.

3) Hazarde oceanografice (hidrologice)

a) Valurile eoliene
Valurile eoliene puternice produse de furtuni sunt periculoase pentru navigatie si au un
impact insemnat asupra coastelor.
In apropierea tarmurilor, in urma rasturnarii valurilor se formeaza brizanti, care
exercita o actiune puternica de eroziune a coastelor.

b) Tsunami
Sunt valuri uriase produse de cutremure puternice, eruptii vulcanice si alunecari
submarine.
Pentru preintampinarea efectelor valurilor tsunami au fost infiintate diferite sisteme de
alertare a populatiei, sisteme care functioneaza pe baza datelor transmise cu ajutorul
satelitilor.

c) Banchiza de gheata
Banchiza de gheata, a carei grosime poate sa ajunga la 3-4 m, devine un hazard pentru
navigatie atunci cand se extinde rapid si pune in dificultate, datorita pericolului de blocare,
navele de cercetari sau de pescuit oceanic.

d) Aisbergurile
Sunt fragmente uriase de gheata desprinse din calotele glaciare sau din ghetarii polari,
care plutesc impinse de vanturi ori de curentii oceanici. Aisbergurile pot fi intalnite de nave
pe circa 20% din suprafata oceanelor, fiind un pericol pentru circulatia maritima si pentru
platformele marine de foraj si de exploatare a petrolului.
 Cea mai cunoscuta catastrofa navala produsa de ciocnirea cu un aisberg s-a produs la
14 aprilie 1912, cand transatlanticul “Titanic” s-a scufundat in largul coastelor insulei
Newfoundland, fiind inregistrate 1503 victime.

e) Oscilatia Sudica – El Nino


Este un fenomen complex de interactiune intre apele Oceanului Planetar si atmosfera,
care se produce in zona tropicala a Oceanului Pacific. Acest fenomen se manifesta prin
incalzirea anormala, la suprafata, a apelor Oceanului Pacific, care se deplaseaza dinspre
partea vestica spre partea estica sub impulsul unor mase de aer cu aceeasi directie de miscare.
Incalzirea apei oceanului se produce in preajma Craciunului, fenomenul fiind denumit
de pescarii din Peru si Ecuador “El Nino” (Copilul Domnului). Acest fenomen se repeta la
intervale neregulate (intre 3 si 7 ani) si se manifesta prin secete, furtuni violente, insotite de
inundatii si cicloane puternice. Oamenii de stiinta au numit fenomenul ENSO (El Nino
Southern Oscilation).
Racirea anormala a apelor din estul Oceanului Pacific a fost denumita “La Nina”
(“fetita”, in limba spaniola), aceasta fiind opusul fenomenului “El Nino”.

f) Ridicarea nivelului Oceanului Planetar


Este legata de tendinta generala de incalzire a climei si reprezinta un hazard global, de
lunga durata, cu numeroase consecinte grave pentru zonele de coasta. Aceasta ridicare este
datorata aportului tot mai mare de apa dulce de pe continente, provenita din topirea ghetarilor
si din apele subterane utilizate de om pentru irigatii.
Ridicarea nivelului Oceanului Planetar reprezinta un pericol important pentru
activitatile umane din lungul coastelor, fiind amenintate poduri, asezari, instalatii portuare si
cai de comunicatie.
Potrivit anumitor aprecieri, cresterea nivelului Oceanului Planetar cu numai cativa
metri ar duce la acoperirea de catre ape a multor mari orase ale lumii, precum si importante
suprafete de teren cu alte utilizari. Se apreciaza ca, in prezent, acest fenomen este evident,
scufundarea orasului-muzeu Venetia, de pilda, fiind datorata, pe langa alti factori, si acestui
fenomen.

4) Hazarde biologice

a) Epidemiile
Sunt caracterizate prin imbolnaviri in masa ale populatiei, datorita unor agenti
patogeni cum sunt virusii, bacteriile, fungii si protozoarele. Cele mai grave maladii sunt
transmise de agenti purtatori precum tantarii, musca tete, puricii, paduchii.
Epidemiile sunt favorizate de saracie, lipsa de igiena, infestarea apei, aglomerarea
gunoaielor menajere, inmultirea sobolanilor si a cainilor comunitari.
Masurile preventive cuprind vaccinarea si educarea populatiei, pastrarea igienei in
scoala si in familie, izolarea focarelor de declasare a epidemiilor, combaterea agentilor
purtatori.

c) Invaziile de insecte
d) Invaziile de insecte, in special lacuste, produc pagube mari agriculturii, indeosebi
in Africa, Asia, estul Europei si in America de Nord. Combaterea lacustelor se realizeaza
prin diferite metode, cum ar fi distrugerea oualelor, utilizarea insecticidelor si a unor
capcane pentru distrugerea nimfelor de lacusta.

c) Incendiile
Sunt hazarde periculoase pentru mediu si pentru activitatile umane si determina
distrugeri ale recoltelor, ale unor suprafete impadurite si ale unor
constructii.
Incendiile pot fi declansate de cauze naturale cum sunt
fulgerele, eruptiile vulcanice, fenomenele de autoaprindere a
vegetatiei si de activitatile omului (neglijenta utlizarii focului,
incendieri intentionate, accidente tehnologice).

IV. Tsunami

Tsunami sunt valuri uriaşe provocate de seisme. Ele sunt


foarte periculoase pentru populaţia din regiunile de pe
coastele oceanelor. Oamenii de şiinţă încearcă să prevadă
producerea lor, pentru a le limita consecinţele.
 Pericolul unui tsunami
Fenomenul numit tsunami este în general
urmarea unui seism: apa
deplasată brusc de mişcările crustei, poate produce
valuri cu o înălţime de 30 m. Aşa se explică faptul că
Japonia, ţară cu o seismicitate foarte puternică, este în
mod special expusă acestui risc.
 Originea unui tsunami
Seismele submarine şi toate deplasările
importante care au loc pe
fundul oceanului au ca efect împingerea bruscă a coloanei de apă de deasupra. Mişcarea se
propagă în ocean sub forma unei unde care are o viteză de 700-800 km/h.
În larg, această undă poate trece neobservată, fiindcă valurile pe care le produce nu
ating mai mult de un metru. Dar când unda ajunge în apropierea ţărmurilor, datorită
adâncimii reduse, valurile sunt din ce în ce mai înalte şi se abat asupra malurilor, măturând
tot ce le stă în cale. Uneori, marea se retrage, apoi revine în forţă. Valurile succesive strivesc
sau împing spre interiorul uscatului oameni şi vite, ambarcaţiuni şi case, apoi, când se
retrag, aspiră victimile şi dărâmăturile.
 Efecte catastrofale
Un tsunami produce multe victime: în 1755, în Portugalia, un seism urmat de
un tsunami a provocat 20000 de morţi. În Alaska, în 1964, un seism a spart rezervoarele de
petrol, care au luat foc. Un val imens, plin de petrol arzând, s-a năpustit asupra unui sat,
înghiţind clădiri de trei etaje. În faţa unui tsunami singura scăpare este fuga. Navele se
depărtează de ţărmuri, iar populaţia se refugiază spre locuri înalte.
 O supraveghere internaţională
În prezent, tsunami provoacă mai puţine victime, deoarece 23 de
naţiuni din jurul Pacificului cooperează pentru a supraveghea în permanenţă
adăncurile mărilor, în special cu ajutorul seismografelor. Rezultatul măsurărilor este transmis
prin satelitul GEOS la centrul de control internaţional din Hawaii. Când se produce un seism
submarin, semnalul de alarmă transmis chiar în minutele următoare permite evacuarea
pupulaţiei înainte de sosirea unui tsunami.

BIBLIOGRAFIE
ARAD V. – Geotehinică minieră, Ed. Tehnică, Bucureşti 1995;
ARAD V., TODORESCU A. – Ingineria rocilor şi structurilor de suprafaţă, Ed. Risoprint, Cluj
Napoca 2006;
ARAD V., GOLDAN T.– Geomecanică şi tehnologii miniere subterane, Ed. Focus, Petroşani
2009;
ARAD V., STROG I., POLCANOV V. – Geomecanică, Ed. Tehnica-info, Chişinău, 2009;