Revista Claviaturi NR 26 Iunie 2019

CLAVIATURI
REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE POEZIE

SERIE NOUĂ
Director fondator: VANIA GHERGHINESCU

Redactor-şef: GEORGE G. ECHIM
CLAVIATURI
COLEGIUL DE REDACŢIE:
George G. ECHIM – redactor-şef, editor

prof. dr. Elena VIERU – secretar de redacţie
Mircea BRENCIU
Mircea DOREANU – corectură
prof. Nadia-Cella POP – poet, traducător
prof. Cristian Petru VIERU
Mariana POPA
Gheorghe OPREA-HOLBAVIANU – prezentare (foto) grafică
Dragoș BARBU – traducător
Ioan FRICIU – poet, traducător
Număr ilustrat cu grafică şi poze executate de către

artistul plastic, Gheorghe Oprea-Holbavianu
Culegere text: Narcisa Ciohodaru
Tehnoredactare: Irinel Merluşcă
Editura „Libris Editorial”, Brașov
COMUNICĂRI LA:
Tel mobil: 0722-779494, George G. Echim
e-mail: revista.claviaturi@yahoo.com
web: www.claviaturi.freewb.ro
Claviaturi (Braşov) = ISSN 2286 - 3869

ISSN-L 2286 - 3869
Ştiinţa este cea mai evoluată credinţă,
iar poezia este ştiinţă în imagini.
CLAVIATURI
REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE POEZIE
SERIE NOUĂ
Director fondator: Vania Gherghinescu
Redactor - şef:
George G. ECHIM
ANUL VII, Nr. 2 (26), IUNIE, 2019, BRAŞOV

MECENAT:
ANA MARIA BARBU

MIRCEA BODEAN
PETRE CĂTANĂ
NICOLETA DRĂGAN-BUCȘĂ
GEORGE ECHIM
THEODOR ECHIM
ICA GRASU
MARIANA POPA
ARPAD TOTH
ATENŢIONARE!
Responsabilitatea asupra textelor publicate şi opiniilor exprimate revine
autorilor. Textele pentru numărul viitor se prezintă până cel mai târziu în
ziua când se lansează numărul tipărit, inedite, dactilografiate, sau în format
electronic. Vor fi publicate cu prioritate şi în limitele spaţiului tipografic textele
transmise la următoarea adresă de e-mail: revista.claviaturi@yahoo.com.
Textele predate la redacţie nu se restituie.
serie nouă revistă trimestrială de poezie - CLAVIATURI
POEŢI DIN
„CLAVIATURI”,
serie veche
VANIA GHERGHINESCU
ÎNTOARCERE ÎN SAT
Cîmpul e încă umed de rouă –

Soarele abia a răsărit…
Proiectat pe zare
Omul care merge pe drum
Pare mult mai mare.
Acolo unde se-ntind arăturile

Omul s-a oprit.
Cîmpul răscolit
Are o latură –
Departe, pe marginea râului,
Iar cealaltă – departe, spre satul vecin;
Omul priveşte şi nu se mai satură…
Se aşează încet pe pămînt;

Fericirea-l cuprinde
Ca o îmbrăţişare de vînt;
Ridică un bulgăre negru
5
CLAVIATURI - revistă trimestrială de poezie Nr. 2 (26) - iunie 2019
Şi-l fărîmă în palme;

Se descalţă, zâmbind unui gând,
Apoi se grăbeşte să se scoale –
Şi-n freamătul întregii sale făpturi
Calcă peste arături
Cu picioarele goale.
EVOLUȚIE LA BĂRNĂ
sculptură ghips armat | Gh.O. - Holbavianu
6
DIN ISTORIA REVISTEI „CLAVIATURI”
DESPRE REVISTA „CLAVIATURI”, SERIE

NOUĂ, BRAŞOV, REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE
POEZIE
(CONTINUARE II)
În numărul anterior (Anul VII, Nr. 1 (25), Martie, 2019,

Braşov) al revistei, paginile 7-9, în articolul despre istoria Revistei
„CLAVIATURI”, am prezentat date şi informaţii în legătură cu
începuturile seriei noi a revistei (aşa-zisul al doilea început) apărută
sub coordonarea, ca redactor-şef, a poetului prof. Constantin Bihara,
pe parcursul anului 2013 (Numerele 1-4, Anul I).
În cele ce urmează vom scrie despre continuarea seriei noi a
Revistei „CLAVIATURI” ca revistă trimestrială de poezie (precum
şi eseuri, recenzii, cronici literare etc. în legătură cu poezia), care apare
sub coordonarea redactorului-şef şi editor, avocatul poet George G.
Echim, începând cu anul 2014, Anul II, Nr. 1 (15), Marie, 2014 şi
în prezent, ajungând acum la cel de-al 26-lea număr.
Aici, referirile vor fi la apariţiile din anul 2014.
Conform Protocolului încheiat în data de 15 ianuarie
2014 între prof. Constantin Olteanu, cu pseudonimul literar
Constantin Bihara, în calitate de iniţiator şi redactor-şef al Revistei
CLAVIATURI, serie nouă, şi avocat George Echim, în calitate de
secretar de redacţie al aceleiaşi reviste, s-a procedat la predarea –
preluarea calităţii de redactor-şef al revistei, d-l avocat poet George
7
Echim devenind redactorul-şef al revistei, cu deplină libertate în

conducerea şi coordonarea revistei. Protocolul a fost publicat în
Revista „CLAVIATURI”, Serie nouă, An II, Nr. 1 (5), Martie, 2014,
Braşov, pag. 155.
Colaborarea cu d-l prof. Constantin Bihara a continuat, dar
fără să se mai implice în conducerea, coordonarea, editarea sau alte
probleme administrative legate de apariţia – publicarea revistei.
Revista a apărut sub conducerea noului redactor-şef, având
colaborarea poeţilor Cornel Vlad – secretar de redacţie şi Gheorghe
Oprea-Holbavianu – prezentarea (foto) grafică.
Structura revistei a rămas în mare parte aceeaşi, intervenind
evident şi unele modificări potrivit conceptului noului redactor-şef,
astfel:
• la rubrica „Poeţii şi creaţiile lor (Partea I)” s-au sărbătorit
poeţi colaboratori ai revistei;
• la rubrica „Foaia de mijloc”, iniţial a fost publicat singur poetul
naţional Mihai Eminescu, iar apoi Mihai Eminescu faţă în
faţă cu alţi mari porţi din literatura română sau universală;
• citate memorabile din gândirea filosofică a geniului literaturii
(culturii) române Mihai Eminescu („Hristosul” neamului
românesc*, cum l-am supranumit) au fost publicate cu
caracter de permanenţă în penultima pagină şi respectiv pe
Coperta 4 a revistei.
Aspecte, date şi informaţii având caracter (şi) istoric, în numerele
1 (5) – 4 (8), din anul 2014, se găsesc în următoarele articole:
* A se vedea eseul «Gânduri despre Eminescu („Hristosul” neamului românesc)», de George

Echim. Eseul a fost prezentat public de către autor prima dată sub formă de conferinţă la comemorarea
lui Mihai Eminescu, în 15 iunie 2009, de către ASTRA – Despărţământul „Fraţii Popeea” – Săcele, jud.
Braşov, la statuia poetului (unica din judeţul Braşov); apoi a fost publicat în Revista „Poarta” – Braşov,
nr. 12, din 10/23.08.2009, pag. 7; în cartea de autor G. Echim „Împliniri”, Ed. Timpul, Iaşi, 201, pag.
275-278 şi în Revista „CLAVIATURI”, Serie nouă, Anul II, Nr. 2 (6), iunie, 2014, Braşov, pag. 147-150.
8
- din Nr. 1 (5), Martie, 2014:

• „Revista CLAVIATURI la început de an bun”, de Cornel
Vlad, pag. 7-11;
• „Idei de remarcat în Revista CLAVIATURI”, de av. George
Echim, pag. 11-12;
• „Cronicile din periodicul CONDEIUL ARDELEAN –
Sfântu Gheorghe, despre Revista CLAVIATURI – Braşov
în Anul I (2013) de apariţie a Seriei noi”, de George Echim,
pag. 147-152;
- din Nr. 2 (6), Iunie, 2014:

• „În loc de prefaţă. O foarte plăcută reîntâlnire cu «sfânta
poezie» şi Revista CLAVIATURI”, de prof. Vasile Stancu,
pag. 7-14;
- din Nr. 3 (7), Septembrie, 2014:

• „În loc de prefaţă. CLAVIATURI, revistă trimestrială
de poezie, imună la boala revistelor literare dar şi la
«medicamentaţia» revistelor de «importanţă strategică»”, de
prof. Vasile Stancu, pag. 6-14;
- din Nr. 4 (8), Decembrie, 2014:

• „În loc de prefaţă. Revista CLAVIATURI şi rolul ei în
promovarea poeziei. Colaborarea revistei cu presa din judeţul
Covasna”, de av. George Echim, pag. 6-14;
• «Semnal editorial – Lansarea revistei braşovene de poezie
„Claviaturi” nr. 3 (7) / 2014. „Revistă frumoasă, cinste cui
te-a scris!”», de prof. Vasile Stancu, pag. 148-153.
9
Remarcăm cu bucurie şi satisfacţie deplină colaborarea

specială dintre redactorul-şef al CLAVIATURI-lor braşovene
av. George Echim şi d-l prof. Vasile Stancu, colaborator al
Bilunarului de atitudine şi cultură „CONDEIUL ARDELEAN”
– Sfântu Gheorghe (director domnul Doru Decebal Feldiorean) în
promovarea reciprocă a demersurilor culturale realizate de cele două
publicaţii în legătură cu poezia şi despre creaţia poetică.
Astfel, articole scrise de cei menţionaţi (şi nu numai) au
fost publicate în cele două periodice, articole care după cum se
poate observa, se constituie în componente ale istoriei Revistei
„CLAVIATURI”, istorie care s-a scris şi se scrie „din mers”.
Braşov, la 1 Iunie 2019
George G. Echim
10
LUMINĂ
OPINIE
DIN LUMINĂ
OPINIE OPINIE
LUMINĂOPINIE
DIN LUMINĂ
OPINIE LUMINĂ
OPINIE DIN
OPINIE
LUMINĂ
OPINIE
PROBLEME ACTUALE ALE LIMBII ROMÂNE
Partea a V-a
Sebastian Bazilescu
Fuga după termeni expresivi şi populari
Dorinţa vorbitorului de a ne convinge, de a ne crea senzaţia că

este popular şi aproape de sufletul nostru, duce la folosirea unui
limbaj pestriţ şi uneori chiar obscen, ceea ce este reprobabil şi, în
consecinţă, nerecomandabil.
Aşadar nu-l poţi acuza de incultură pe cel care recurge la asemenea
subterfugii, din motivele mai sus enunţate. El se exprimă aşa, cu o
anumită premeditare, în urma unui anume scenariu oratoric. Astfel
stând lucrurile, situaţiile de acest fel sunt şi mai detestabile, deoarece
ele relevă o anumită lipsă de respect,din partea celui ce vorbeşte,
pentru auditoriu, pentru propria sa cultură, pentru limba română.
Acest aspect se întâlneşte atât în televiziuni, la radio, dar şi-n textele
destinate tocmai cultivării limbii române literare în şcoală, situaţie
greu de înţeles şi, faţă de care, forurile lingvistice responsabile nu
iau atitudine.
Dau doar câteva exemple auzite la TV şi la radio:
1. Nu pot să-l iau în seamă pe X, pe un poponar bine-cunoscut!
11
LUMINĂ
OPINIE
DIN LUMINĂ
OPINIE OPINIE
LUMINĂOPINIE
DIN LUMINĂ
OPINIE LUMINĂ
OPINIE DIN
OPINIE
LUMINĂ
2. Ce credibilitate politică poate avea curviştina asta?
3. La ce te poţi aştepta de la nişte pupincurişti ca ei?
4. Să aruncăm pisica moartă în curtea vecinului.
5. Să moară şi capra vecinului c-aşa vreţi voi ...
6.Ce vă tot fâsâiţi de ani de zile şi nu faceţi nimic în guvern?!
7.Să-mi bag picioarele-n ea, dacă asta se mai numeşte politică!
Iată cum dorinţa de te exprima cât mai expresiv şi pentru a crea

auditoriului impresia ca-i eşti foarte apropiat, intim chiar, te face să
foloseşti termeni de acest fel, ceea ce nu trebuie tolerat nici la nivelul
limbii literare, dar nici la ce al limbii vorbite, întrucât acest lucru
denotă sărăcia vocabularului propriu, iar, în final, propriul nivel
politic şi cultural la care te situezi.
Menţionez că lingvistul trebuie să trateze fenomenele lingvistice
în discuţie cu mai multă înţelegere, întrucât între tendinţă şi greşeală
nu se pot stabili limite nete, iar ceea ce astăzi considerăm greşeală,
este posibil ca în viitor să fie acceptat de limba literară şi să devină
forma corectă.
Iar dintre greşeli, cele mai grave ni se par a fi cele de sens, deoarece
ele duc la enunţuri neinteligibile, la nonsensuri, la percepţii incorecte
din partea auditorului sau a cititorului.
Nu pot încheia fără să amintesc de situaţia hilară la care s-a
expus o persoană, în cadrul unui simpozion lingvistic, pe tema
englezismelor, care a folosit termenul anglicanism, în loc de anglicism,
pe tot parcursul expunerii.
În concluzie, instruiţi-vă, dragi prieteni, dacă doriţi să vă exprimaţi
corect în limba în care aţi pregătit materialul pentru simpozion
sau în limba în care scrieţi, căci surse de informare se găsesc astăzi
pretutindeni, iar bibliotecile şi librăriile vă aşteaptă cu braţele
deschise.
12
OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE

Exprimaţi-vă în conformitate cu normele limbii literare actuale
din cel puţin patru motive :
1. Din respect pentru propria persoană;
2. Din respect pentru auditoriu sau pentru cititori;
3. Din respect pentru limba română;
4. Pentru a fi corect receptaţi de cei ce vă ascultă sau vă citesc,
iar dacă sunteţi emotivi, nu este contraindicat să vă prezentaţi
materialul citind de pe foaie, dar, atenţie, nu referatul de 12 pagini,
ci rezumatul acestuia, şi atunci comunicarea voastră şi-a atins scopul
în acest fel.
Momentul deschiderii de către doamna Augusta Oniță, directorul Librăriei

„Șt.O.Iosif ”, Brașov, a lansării Revistei „Claviaturi” nr. 1(25),
martie 2019, în Librăria „Șt.O.Iosif ”, Brașov, în data de 2 aprilie 2019.
13
OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE
PESCĂRUȘUL
sculptură ghips armat | Gh.O. - Holbavianu
14
LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ
LUMINĂ DIN LUMINĂ
ASCULTAREA
- Porunca de aur a vieţii
Gh. Oprea-Holbavianu – artist plastic și scriitor
Ce este mai plăcut şi mai frumos decât să vorbeşti despre mamă.

Oricine vorbeşte despre mamă, vorbeşte din interiorul inimii, cu dragoste
deplină, pentru că ea este sălaşul vieţii oricui, al vieţii acesteia pământeşti,
dar şi al vieţii sufleteşti şi prin urmare şi al vieţii celei veşnice, chiar şi
dincolo de viaţă persistând cu preţuiri inegalabile în memorie, ca pe-o
icoană sfântă. Şi dacă a vorbi despre mamă este un lucru frumos, deosebit
de plăcut, o faptă înălţătoare, o deprindere care ne pune întotdeauna
inima în mişcare, precum în creştinism prăznuind pe Maica Domnului,
mama fiului lui Dumnezeu, poate fi şi mama noastră.
Prăznuirea Maicii Domnului poate fi un praznic plin de înălțare
sufletească, senin, luminos, de laudă şi preamărire. Dar nu-i destul să
lăudăm şi să preamărim. Este nevoie clară să privim şi la viaţa ei, să
privim şi la pilda ei, să căutăm să întrupăm în propria noastră viaţă ceva
din viaţa ei, ceva din pildele ei, ceva din virtuţile ei şi din vredniciile ei.
Dar dacă ne îndreptăm privirea mental către Maica Domnului, către
fecioara Maria, vedem prin ascultarea aceasta dumnezeiască, a naşterii
lui Iisus Cristos, pentru că atunci când îngerul a venit şi a vestit-o că prin
ea se va naşte fiul lui Dumnezeu, cum spune Scriptura, şi-a plecat capul
şi a zis: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău (Luca 1, 38). A
15

ascultat, şi s-a supus la chemarea lui Dumnezeu, ca Tatăl. A ascultat şi
atunci când a crescut pe acest Fiu, ca pe un Fiu Dumnezeiesc. La dus
la biserică, la templu din vremea aceea, l-a învăţat toate rânduielile, la
crescut în toate virtuţile, Iisus arătându-se încă din fragedă pruncie plin
de dar, plin de adevăr, plin de înţelepciune am putea crede, plin de putere
dumnezeiască, cum se va dovedi mai apoi.
A ascultat atunci când Iisus Cristos, la vârsta de 30 de ani, a părăsit
casa părintească şi a plecat să-şi îndeplinească misiunea în lume, umblând
în toate părţile, propovăduind Evanghelia – adică Vestea cea Bună dată
de Dumnezeu oamenilor. Iisus a fost ascultător până la moarte chiar şi
dincolo de ea, luând pe umerii lui crucea şi s-a răstignit pe ea pentru
mântuirea omenirii. Iată, dar, ce mare însemnătate are ascultarea în viaţa
creștină şi nu numai, desigur mai mult în viaţa aceasta. Dar, veţi spune,
nu este greu ca să porneşti pe calea ascultării?. Da, ascultarea poate să
fie şi grea, pentru că în firea noastră omenească există şi o înclinare de
a ne asculta numai pe noi, a ne pune în lumină, de a ne mândri cu ceea
ce avem, cu înţelepciunea noastră atâta câtă este la un moment dat, cu
ceea ce facem, cu creaţia noastră şi de a ne întrista când vine cineva
să ne spună să ascultăm şi de observaţiile, de îndrumările lui. Atunci,
ne gândim: eu sunt destul de înţelept, eu am destulă minte, am destulă
pricepere, am destulă putere, ce mai trebuie să ascult şi de altul? N-am
destule energii în fiinţa mea ca să fac singur ceea ce ştiu, ceea ce mă
pricep şi ceea ce pot să fac?
Şi din pricina aceasta, din pricina mândriei egoiste şi din pricina
încrederii peste măsură în noi, din pricina dorinţei de a fi liber fără limită,
de a face ce vrem după capul nostru, din pricina aceasta omului din noi
ne vine greu să ascultăm, să ne supunem, să mergem pe calea pe care
ne sfătuieşte altul. Dar dacă am sta să judecăm mai real, fiecare dintre
noi bine, ne putem da seama mai lucizi că singuri nu putem fi destul de
înţelepţi, că singuri n-avem destulă putere, că singuri nu avem destule
talente, că numai singuri nu putem face o treabă cu adevărat bună şi
16

că numai atunci este înţelepciune cu adevărat bună când acceptăm să
ne consultăm şi cu alţii din preajma noastră. Înţelepciunea înţelepciunii
pentru noi poate fi numai Dumnezeu, care este şi raţiunea raţiunilor,
mintea minţilor, bunătatea bunătăţilor, dragostea şi iubirea neasemuită
pentru oameni şi întreaga natură. Trebuie să ne plecăm sufletele cu
smerenie, să ne plecăm cu ascultare, pentru că ascultând de Dumnezeu
mergem pe calea înţelepciunii supreme. Mergem pe calea unei vieţi din
ce în ce mai bune, din ce în ce mai luminoase, din ce în ce mai fericite.
Noi, oamenii putem spune; Facă-se voia ta, în viaţa mea, în voinţa
mea, în mintea mea, în simţirea mea, în lucrarea mea, facă-se voia ta
pretutindenea!
Ascultăm totodată şi în Sfânta Biserică. Biserica poate fi deci şi mama
noastră a tuturor. În biserică îi găsim pe toţi sfinţii credinţei. Toţi ne
îmbrățișează cu privirile, toţi ne ajută să ne regăsim. Spun aceste lucruri
pentru că, din păcate, există şi unii credincioşi ai bisericii care nu înţeleg
ce însemnează ascultare şi supunerea pentru viaţa creştinului în faţa lui
Iisus Cristos. Biserica aceasta are o rânduială. Cel ce ascultă de un slujitor
al Domnului ascultă şi de Iisus. Ascultare trebuie să avem şi faţă de
stăpânirile pământeşti. Stăpânirea trebuie să fie făcută în slujirea binelui,
să fie sabie împotriva răului, împotriva nedreptăţilor de orice fel (Romani
13, 14). De aceea se cuvine ca, vorbind de ascultare, să ne îndreptăm
atenţia şi asupra datoriei noastre de cetăţeni, ca fii ai poporului român.
Căci aşa cum înaintaşii noştri s-au supus poruncilor de viaţă ale vremii
lor şi au luptat aici, pe acest pământ, ca să menţină limba românească, să
menţină portul românesc atât de unic şi majestos, să menţină obiceiurile
româneşti, să menţină credinţa ortodoxă vie, tot aşa şi noi, astăzi, şi mereu,
să ne împlinim datoriile cu sârguinţă şi convingere, ca patria aceasta să
crească, să fie tot mai preţuită între popoarele lumii. Ascultarea se cuvine
s-o avem şi în familiile noastre. Soţia să respecte soţul, soţul să preţuiască
soţia, copii să asculte de părinţi. Numai aşa se va crea armonie în familiile
noastre implicit şi în ţară.
17

În condiţiile democraţiei egalitatea nu înseamnă că fiecare să trăiască
numai după capul lui şi să nu mai fie nicio înţelegere şi nicio ascultare
reciprocă. Egalitatea însemnează să ne respectăm reciproc, că suntem
oameni deopotrivă cu conştiinţă, aşadar avem voinţă, avem suflet,
împreună muncim, împreună ne sfătuim, soţ şi soţie şi copii la fel. A nu
asculta de părinţi însemnează a fi nerecunoscători faţă de cei ce ne-au dat
viaţă, faţă de tot ce ne-au povăţuit ei, sau ne-au dat grijile lor permanente
ca să ajungem oameni sănătoşi cu o linie a vieţii bună demnă de apreciat
de toată lumea pe unde vom umbla în timpul vieţii. Când ajungi la 18-20
de ani, zici: Ce-mi mai pasă de mama, ce-mi mai pasă de tata, ce-mi mai
pasă de fraţi, surori, rude, cunoscuţi? Eu sunt acum liber. Atenţie! Nu este
deloc aşa! Trebuie să ne întrebăm în sinea noastră. E drept? E înţelept?
Asta e aşa cum trebuie să fie? Răspunsul este,Nu! Asta e o închipuire
deşartă. Asta însemnează că mergem pe o cale greşită. Căci dacă începi
din tinereţe să mergi pe o cale greşită, atunci toată viaţa, care poate fi
scurtă, ţi-ai greşit-o; dar dacă din tinereţe păşeşti pe o cale bună, atunci
ţi-ai câştigat toată viaţa. Prin aceste ascultări noi devenim cu adevărat
vrednici, cu adevărat cinstiţi, creştini adevăraţi, oameni adevăraţi, care
putem mărturisi că asemenea lui Iisus Cristos şi Maicii Domnului ne-
am făcut ascultători în toate împrejurările vieţii, fie ele grele, fie uşoare,
putem să mărturisim că suntem fii acestui popor vrednic de a fi apreciat
şi cinstit în toată Lumea. Cine are cap să-l folosească, cine are minte să
o păstreze sănătoasă. E mult? E puţin? Rămâne la latitudinea fiecăruia
dintre noi ce decizii trebuie să luăm pentru a beneficia de frumuseţile
vieţii, de echilibrul atât de necesar pe cumpăna împăcări cu sine, în
beneficiul fiecăruia dintre noi. Ascultarea aduce ascultare, preţuire şi
sprijin din partea celor din preajma noastră şi nu numai a acestora, ci
şi a tuturor oamenilor de bună credinţă. Frumuseţea trăirii unei vieţi
ordonate, echilibrate este un ideal mai preţios precum aurul lumii.
18
POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT
POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

(Partea I)
ANA MARIA BARBU

CEAS DE VECERNIE
Rugă pe înserat.
Rugă în noapte
se-nalță spre cer,
În fum de tămâie,
În mânăstirea veche și ceruită.
Sunt în genunchi, cu capul plecat,
Cu gând de înălțare spre cer,
Cu sunet de soartă al clopotului,
Cu toaca ce lovește vibrant lemnul.
Cheamă la rugăciune,
Ne adună în noaptea nopților,
La rugă pentru cei plecați,
Pentru noi, cei rămași.
Dăruiește tot ce ai adunat în suflet
Și spune rugăciunea nopții
Cerului infinit
Sub semnul crucii.
Printre brațele lor de piatră
Se aud voci și rugăciuni sfinte
Sunt murmure omenești și astrale
Ce se-mpletesc la ceas de vecernie.
19
LEGENDA SUFLETELOR CĂLĂTOARE
La înălțimi amețitoare
În Butan, în Himalaya, unde cerul sărută pământul
Apar așezări răsfirate, pierdute în văile fertile,
Străjuite de creste semețe,
Ninse de veșnicii atât de înalte
Încât se pierd în nori și neguri.
Sunt mici localități cu case de piatră înălțate

Dominate de lamascrii budiste cu școli.
Natura și numai natura este decor și spectacol zilnic,
Iar venirea primăverii venerate
E așteptată de toți,
Semnalată fiind de venirea cocorilor,
Păsări înfrățite cu cerul,
Ce nasc povești și legende
Ele, asemeni duhurilor înaripate ce plutesc,
Planează coborând din cer pe văile bogate.
Ei, cocorii albi cu contur negru,

Cu picioare înalte, ciocuri puternice,
Păsări grațioase și elegante,
Oameni, copii, toți se bucură.
Primăvara aduce viața fermecătoare
Ca și legendele locului cu cocori.
Păsări asemeni visurilor înaripate,
Ce poartă cu ei sufletele celor plecați în veșnicie
Odată cu zborul lor îndrăzneț peste înălțimi
La plecare, în fiecare an, în anotimpul toamnelor colorate de frunze
căzând.
20
VOCEA INFINITULUI CHEAMĂ
Vine o vreme,
O vreme când fiecare fiinţă se opreşte,
Se desprinde de ritmul zilnic, pleacă.
Fiecare floare, fiecare copac se usucă.
Gândurile noastre, vocea noastră,
Se amestecă cu cea a infinitului
Sau încet se vor şterge.
Cred că în acea zi, sufletul uită viaţa,
Și din fiinţele vii, dăruite cu alese talente şi frumuseţe,
Devenim treptat nefiinţe.
Începem să uităm,
Să fim uitaţi,
Începe veşnicia sufletelor,
De care şi iluminaţii se tem,
Se cutremură.
21
POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR
CONSTANTIN BĂRĂCAN
AM ÎNTÂLNIT
Sunt unul din poeţii lumii

Trecut prin vămi şi prin ninsori bogate
Sub tălpi s-a arcuit şi timpul
Cutreierând
Cetate cu cetate
Am întâlnit cârmuitori destoinici

Vizionari şi trişti deopotrivă
Dar şi săraci am întâlnit
Înfometați
Cu inima şi sufletul-n derivă
Bogaţii îşi ţin averile-n seifuri

Departe de privirea celor goi
Şi-au însuşit şi banul şi puterea
Şi nu mai dau
Nimic şi niciodată înapoi
Marile religii ne învață

Să păstrăm legea şi tăcerea
Deşi noi suntem chip şi asemănare
Am moştenit
Doar sărăcia, lacrima, durerea
22
Săracii-s miliarde pe planetă

Bogaţii sunt cu zecile de mii
Iar bunul plac de partea lor
Adânc se-nclină
Şi-n casele bogate sunt suflete pustii.
ÎNSETAT
Eu merg pe margini de deșert

Şi-mi e cumplit de sete
Nisipul mişcător se ondulează-n vânt
Precum un râu întins şi-nvolburat
Care-şi revarsă apa pe pământ.
Morgana duce-n mâini o doniţă cu apă

Şi-mi zice: hai de bea
Cu mâinile amândouă, cu braţele întinse
Alerg, dar ea dispare şi eu mai însetat
Pe urmele-i neatinse.
Deodată văd oceanul întins şi-nspumat

Morgana iar apare acum
Şi-mi zice să m-apropii şi să mă urc pe val
Dar apa mişcă nisipul de sub tălpi
Iar eu rămân pe mal.
Morgana stă pe loc şi tot aşteaptă

Iar eu plutesc pe val
Așează doniţa pe creasta înspumată
Dar ea alunecă-n adâncu-ntunecat
Iar eu tot însetat.
23
MIRCEA BODEAN
DANSÂND PRIN ZGOMOT
Mai plouă peste nunți, aceleași,

Ca un mereu plictisitor al lunii
Un troc din mărfuri vii, o frică
Se-nșiră-n timp, în urma săptămânii.
Își scriu pe fețe veselie nunii,

Cu pana smulsă dintr-o stea măiastră,
O lebădă, probabil, răstignită,
Ce-și plânge mirii-n cer, într-o fereastră,
Cu lacrimi care plouă prin blesteme.

Pe suprafețe terne, nu eterne,
Săltate-n calea zgomotului rece,
Pe mese snoabe praful se așterne
Înconjurat de liniști plicticoase,

Înconjurat de poze și modele,
Costume, rochii, scuze și poșete,
Cravate, bâlbe, mâncărimi de piele.
Sunt liniști care două câte două

Se-mbrățișează într-un dans frenetic
Primind în fața tristă și machiată,
Pe care cioclii au debordat estetic,
24

Tot zgomotul ce lapidează cerul.
Sunt suflete ce-și caută lumina
Strigându-și teama ploii, ca s-o spele,
Dar înăuntru cad pietre într-una…
Am înmuiat cea albă pană-n sânge

Și am șoptit cu ea albe cuvinte,
Sculptam prin zgomot cu îmbrățișarea
Și, dibuindu-i liniștea cuminte,
Dansam eternului mascat și ploii,

Dansam prin praful gros și prin rutine,
Dansam în ciuda trocului cu cioclii,
Dansam prin zgomot, și dansam cu tine.
LEUL, CAPRA ȘI NĂPÂRCA
O luptă falsă, o himeră

Se îmbulzește primprejur,
Sunt tulburi mințile, ca-n seră,
E tulbur omul care speră,
E surd, e orb, cu gând impur.
În piept dorințe inventate

Bolborosesc uri ne-nțelese,
Indefinita libertate
Urlă la lună, iar din toate
Un diabolic plan se țese.
25
Mușcați de noapte sar flăcăii

Golindu-și viscerele furii.
Nu simt turbarea, ca dulăii
Își urlă frica-n lumea găii,
Se-aruncă goi din secul gurii.
Ce importanță are firea

În lucruri simple împlântată
Când peste toate calcă știrea,
Cea care și-a pierdut menirea
Și cu poșircă-i îmbătată?
Nu este leu, dar fala-și rage

Văd trupu-i slab de capră, moale,
Și coada ce prin solzi se trage,
Vrea, cu dispreț, venin să bage
Și minți creștine să răscoale.
STAȚIA SPAȚIALĂ
Undeva, un ochi, în cer,

Pe lângă întuneric,
Petrece vechile furtuni
Și, nu contează, răi sau buni,
Vâltori ce trec prin oameni.
Trecând cu zi, de multe ori

pe lângă întuneric,
Sclipiri în noapte, trec iubiri,
Sau uri, sau simple amintiri,
Dar nu se văd, sunt oameni.
26
Turnul de sticlă, ochi deschis

Se mișcă-n cer repetitiv
E doar tăcerea-n obiectiv,
Sunt strigăte de oameni.
Brațe mecanice și reci

Pe lângă întuneric
Îmbrățișează un motiv,
Pământul, locul subiectiv,
Abis și cuib de oameni.
Un zumzet, singur Dumnezeu

Îmi umple gândul neștiut
Și miriade ce-au trecut
Și vor mai fi prin oameni.
27
LIDIA BORA
BUCHETELE DE ROZE
Ca pământeni ne bucurăm de multe lucruri

Dar cel mai ades suntem sensibili la flori,
Ele zâmbesc, stârnesc interesante valuri,
Învăluind atmosfera în magie, dând fiori.
Și chiar s-a constatat că numărul de flori

Se oglindește-n numărul anilor împliniți:
Fie ele orhidee, narcise, lalele sau bujori...
Înveselesc și-i încântă pe cei sărbătoriți.
În acest sens natura-i generoasă deplin,

Oferă tuturor coroane de flori, de mimoze.
Iar celor peste șase decenii le dăruie din plin,
Buchete speciale din fel de fel de roze:
Nevroze, artroze, osteoporoze, scleroze...
ANESTEZICUL ROMÂNESC
În sala de operație este dus Fani pe targă,

Făcându-și cruci, rugându-l pe Dumnezeu
Să-l ierte, să-l ajute, să poată iar să meargă
Că se descurcă din ce în ce mai greu...
28
— Asistentule, fă-i domnului Fani o anestezie!

— De care vreți, de-a noastră sau din import?
— Din import aș dori acest anestezic să fie!
— Îmi pare rău să spun dar lotul s-a epuizat tot.
— Fă-i anestezic de-al nostru atunci d-lui Fani.
— Imediat execut doctore: Nani-nani, Nani-nani!!!
TEZELE CELE MAI UȘOARE
— Domnule Diriginte, vreau s-ajung pe Lună,

În timpul tuturor tezelor trimestriale!
— Dar excursia asta, la ce-ți este bună?
— Acolo toate materiile sunt de zece ori mai ușoare!!!
29
PETRU CĂTANĂ
IUBIRI PIERDUTE
Mi-ai sfărâmat zâmbetul pe buze

Și-n nori mi-ai risipit cuvântul,
Privirea ta îmi reteză avântul
Și mă împinse în zone confuze.
Zorii vestesc o nouă dimineață,

Plin de speranță eu privesc la ceruri,
În minte îmi revine din adâncuri
Tinerețea, ce parcă mă răsfață.
Acum când s - a făcut târziu în viață,

Ne-au mai rămas doar amintirile,
Din tinerețe revin iubirile
Și își râd de noi ca de o paiață.
IUBIȚI LIMBA ROMÂNĂ
Iubind frumoasa Limba Română,

Îmi iubesc patria și neamul,
Cum iubesc pe a mea mamă,
La fel iubesc râul și ramul!
Iubesc munții și marea, vatra străbună,

Iubesc a țării câmpie întinsă,
La infinit ador limba română,
Flacăra de veghe veșnic aprinsă!
30
Iubind limba română, iubesc pe Eminescu,

Pe Creangă, Sadoveanu și Alecsandri,
Pe Coșbuc, Nichita, Blaga și Sorescu,
Pe Păunescu, Vieru, C.V. Tudor și Arghezi.
Mereu îi voi iubi și-mi va fi dor de ei,

Le voi purta în veci recunoștință,
Ei pentru mine sunt niște semizei,
Cu limba română și țara veșnic de o ființă!
LA OȚELĂRIE
sculptură ciment armat | Gh.O. - Holbavianu
31
IRINA ELENA CHILDS

DIVINA GUSTARE
Dumnezeu se priveşte prin ochii mei

Se respire, se destinde în răsărit de zi
Nu are nici o grabă nici unde
Se contemplă pe Sine
Şi în această stare
În completa nemişcare
Firul dintre Dumnezeu ca fiind tot
Şi cine am fost dispare
În acest hiatus o idee apare

şi încep iar să gândesc
“dacă toate sunt aşa complete şi bine
ce rost are să mă mai îndrăgostesc?”
“Ca să mă iubesc pe mine

Prin forme noi
De asta te-ai îndrăgostit
Ca o îndumnezeire
Să te guşti
Iar şi iar
Dumnezeu
iubindu-se pe Sine”
32
TIMPUL
Şi pentru ca iubiţii să guste

Pe îndelete iubirea
Timpul se dilata în etern
Şi în inima lor
Se aşterne tăcută nemurirea
Împlinirea lor sacră

Se simte firesc
De dincolo de graniţe
Ochii cei plini de iubire
Emană vie regăsirea
De la dreapta la stânga, poeții: Gheorghe Oprea-Holbavianu, George G. Echim,

Nadia-Cella Pop și Viorica Popescu, la prezentarea Revistei „Claviaturi” nr.
1(25), martie 2019, în Librăria „Șt.O.Iosif ”, Brașov, în data de 2 aprilie 2019.
33
MIRCEA DAROŞI
LUI EMINESCU
Când ai plecat
Pe drumul nemuririi,
Ne-ai lăsat drept moștenire
Dorul de tine
Și de taina iubirii eterne.
Verbul tău
Umblă călător
Pe tărâmul Limbii române
Și bate
La poarta sufletului
Cu toiagul
Frumuseții lăuntrice.
Te-ai dus
Să te odihnești puțin
Pe un fir de floare-albastră,
Să cutreieri păduri de argint
Și să treci
Pe lângă plopii fără soț,
Să poposești
Sub Teiul de la Copou
Și să ne mai spui
Din când în când,
Câte-o poveste de dragoste.
Din Luceafărul de seară
Te rugăm
Să ne trimiți
Lumina poeziei.
34
LEGĂMÂNT
Femeia
Mi-a luat numele
Ca pe un dar
Și s-a semnat
Pe foaia inimii
Cu semnul credinței.
Amândoi
Am pus pecetea
Legământului divin
Și am simțit
Mirul tainei
Ca un fior
De aleasă
Fericire.
EMINESCU ÎN AMINTIRILE
CONTEMPORANILOR SĂI
În fiecare an, la mijloc de ianuarie și de cireșar, ne primenim sufletul

cu cea mai aleasă sărbătoare a poeziei româneşti. E sărbătoarea celui
dintâi poet care „şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr” şi
avea să se numească Eminescu.
El, „sfântul preacurat” a fost înzestrat cu atâta har poetic, încât
a putut cuprinde în gândirea sa frământările unui univers întreg.
„Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un
nour de aur din marea de amar” şi l-a ridicat pe cerul veşniciei
noastre.
35

Dacă tinerii de astăzi îi cunosc viaţa şi opera într-o mică măsură
sau chiar deloc, pentru generaţiile care l-au studiat îndeaproape,
Eminescu este şi va rămâne poetul nostru naţional. El i-a impresionat
şi pe contemporanii săi, nu numai prin arta sa poetică, ci şi prin
înfăţişarea şi comportamentul său. Cei care l-au cunoscut, ne-au
lăsat numeroase mărturii care pot contura portretul fizic şi moral al
poetului.
Una dintre trăsăturile care impresiona pe cei care îl vedeau pentru
prima oară„era frumuseţea chipului său, frumuseţe ieşită din comun,
care prin înălţimea frunţii şi privirea ochilor, întruchipa, în mod
splendid, farmecul poetului de geniu”.
„Îl am şi acum înaintea ochilor, îşi aminteşte Nicolae Gane. Ce
frunte încărcată de gânduri! Ce privire măreaţă şi visătoare, izvorâtă
din cea mai nobilă inimă omenească! Ai fi zis că plutea într-o
atmosferă suprapământească”.
Alexandru Vlahuţă a avut ocazia să-l cunoască în anul 1879,
când îl aseamănă cu „un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru,
ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare cu ochii duşi, osteniţi
de gânduri”. Aceeaşi privire îl încântă şi pe Nicolae Petraşcu, care
ne spune că ochii poetului erau „umbriţi şi adânci, pe care arareori
ţi-i dat să-i priveşti, căci vorbea cu ei mai mult plecaţi în jos; în clipa
în care trecea pe dinainte, surprindeai în ei pâlpâitul unei lumini
incandescente, ca un scăpărat al focului tainic ce-i ardea sufletul”.
Anghel Dumitrescu îl numeşte „poetul cu cap de Apollo”. Această
afirmaţie este confirmată şi de fotografia din anii tinereţii, executată
în 1869. Privirea ochilor lui Eminescu era melancolică, după cum
melancolic îi era şi zâmbetul.
Tot din mărturiile celor care l-au cunoscut, ori l-au auzit vorbind,
citind sau cântând, rezultă că avea o voce muzicală. „Avea un glas
36

profund muzical, îşi amintea Vlahuţă în 1889, umbrit într-o surdină
dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibraţie particulară, ca şi
când venea de departe, dintr-o lume necunoscută”.
Iacob Negruzzi ne spune că Eminescu petrecea zilnic, ceasuri
întregi, în casa bătrânului Micle, unde „îşi declama poeziile cu acea
cadenţă plângătoare care făcea farmecul poeziei sale”. Junimiştii i-au
apreciat această artă, fapt pentru care, prietenul său apropiat, Ioan
Slavici consemnează în „Amintiri” că era o adevărată sărbătoare
când citea el vreuna din scrierile sale.
Glasul lui Eminescu avea un ton deosebit „un ton dulce, molatec,
ce ţi se lipea de inimă”, relatează Teodor Ştefaneli. Încântată de glasul
poetului rămâne şi Ilinca Vîrtic, care a fost martora lui Eminescu
şi Creangă în bojdeuca din Ţicău, unde l-a auzit cântând: „cânta
frumos cântece populare şi avea un glas de-ţi dădeai şi cămaşa să-l
asculţi”.
Eminescu era pe deplin conştient că are asemenea aptitudini.
Cândva îi mărturisea Veronicăi Micle „acel blond noroc al unui
vis deşert: regret amarnic că n-am învăţat muzica, căci în copilărie,
mama avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata, care cânta ca un
adevărat artist din flaut, descoperise în mine şi o ureche remarcabilă
de musician”.
La întâlnirile cu prietenii, când se hotăra să cânte, avea câteva
cântece pe care le prefera: „Eu sunt Barbu Lăutaru”, „Dragi boieri
din lumea nouă”, „Eu mă duc, mă prăpădesc”, „Frunză verde de piper”
şi „Mai turnaţi-mi în pahare”. Eminescu era un bun cunoscător şi
iubitor al muzicii culte, apropiere pe care a realizat-o, mai ales în
perioada vieneză. Aprecierea că este un muzician al poeziei şi un
poet al muzicii se dovedeşte pe deplin îndreptăţită.
37

Ca om, Eminescu impresiona prin frumuseţe şi comportament.
Nu avea niciun fel de deficienţe fizice. Era ca vremea, spune un alt
contemporan al său: „când senin, când înnourat”. Câteodată senin
şi mulţumit, umbla povestind şi fredonând voios, parcă toată lumea
era a lui, iar când era înnourat şi tăcut, tăcerea prevestea furtună.
Adesea se dovedea prietenos, mai ales cu cei care ştiau să se apropie
de sufletul lui. A rămas celebră prietenia sa cu Ion Creangă, cu Ioan
Slavici, dar mai ales cu ardelenii Ion Neamţu, Ion Ciocan şi nu în
ultimul rând cu cea care a fost pentru el iubirea eternă, năsăudeanca,
Veronica Micle.
Acum, în miez de cireșar, să-i aşezăm pe umeri cu mâinile
închipuirii o mantie albă şi vom avea înaintea ochilor imaginea celui
care pe drept cuvânt a fost numit „Luceafărul poeziei româneşti”.
Mircea Daroși
38
LIGYA DIACONESCU
MI-E DOR DE SATUL MEU CEL VIU
Mi-e dor de satul meu cel drag

De casă părintească
De mama ce-aștepta în prag
Chip bun și blând, plângând șirag
Și m-așeza la masă.
Mi-e dor de tatăl meu frumos

Să călărim agale
De glasul lui ce chiuia
Când de la coasta mă vedea
În bucuria-I mare
Mi-e dor și de ștergarul fin,

Țesut de buna dragă
Mi-e dor de chipul ei senin,
De amintiri țesute-n viu
Și glumele-i cu șagă
De masa cea cu trei picioare,

Rotundă și bătrână
De borşul din găina-ntreagă
Cu drag dres şi smântână
Și veselia…dragă!
39

Mie dor de trandafirii blânzi
Ce-mi îmbătau mirosul,
De-atingerea catifelată
Și de culoarea minunată
Și bobocul, sfiosul
Mi-e tare dor de cimitir

De-ai mei, plecați din lume
Mai vin la câte-un parastas,
Când clopotele prind nou glas
Prin turlele străbune
Ce dor îmi este de izvor,

Care-mi cânta agale
Când printre arbori seculari,
În zilele fără hotar
Mi-ai dat o îmbrățișare
De iazul morii mi-este dor

Și de scaldatu’n soare,
De-un pescuit în zori de zi,
Cu bunul ce m-ar-însoți…
Povești… nemuritoare!
Mi-e dor de satul meu cel viu

Mușcată din fereastră
Dar nu mai am la cin’să viu
Când timpul l-a lăsat pustiu,
Și-s toți plecați de-acasă
40

Cât mi-aș dori să fiu din nou,
Copil, spășit, acasă
S-alerg fără de griji, să vreu
Să cutreier păduri mereu
Să-I văd pe toți la masă!
PÂINEA VIEŢII
Mirosul cald prin amintire

Mă poartă-n România mamă
Mie dor de pâinea aburindă,
De Dunăre de bună seamă
Mă cheamă masa îmbelşugată

Mirosul spuzei părinteşti
De pâinea vieţii-nviforată
De ţara plină de poveşti
Sărutul câmpului blând, cântă

Cald, prin istorii, amintirea
Şi-mbălsămaţi cu vinul roşu
Prin pâine sărutăm iubirea
Iubirea lui IISUS, DE VEACURI

Şi viaţa cea din veşnicie
Împărtăşiţi cu pâinea vieţii
Din dragoste şi din iubire
41

ÎNSTRĂINAT
Am plecat din dealul viei

Coborând printre izvoare
Ajungând la lacul morii
Printre păsări călătoare
Am trecut încet Carpații

Şi Dunărea călătoare
Lăsând casa şi copiii
Şi‐o soţie iubitoare
Cu o lacrimă agale
Pe obrazul cel brăzdat
Am lăsat‐o pe măicuţa,
Cu‐n dor mare, zbuciumat
Şi‐am ajuns în loc departe,

Undeva în larga lume
Lăsând ţara mea bogată
Pentr‐un colt străin de pâine
Sunt străin, mi‐e dor de casă

Şi de codru şi de pâine
Pâinea noastră românească
Să nu fiu hoinar în lume
Schimbă Doamne, a mea soarta

De fugar în lumea mare
Nu vreau decât să fiu acasă
Între Dunăre şi mare
42
CONSTANTIN DOBRE
HOAŢA DINTÂI
Ca ieşită din tipare,

ca un hoţ de buzunare,
mi-ai furat tot ce-am avut,
primul dans, primul sărut,
Mi-ai furat liniştea toată,
inima puţin rodată,
mi-ai furat şi umbra serii
dându-mi fructele plăcerii.
Somnul dulce mi-ai furat
şi mi-ai dat crâmpei de viaţă
peste care ai turnat
cu aromă şi dulceaţă.
Am să fac diverse plângeri
la Venus, la Cupidon,
la Amor şi chiar la îngeri,
şi-o să spun cu mult rezon,
că eşti hoaţa mea dintâi,
hoaţă-ai fost, hoaţă rămâi.
ÎNTR-O GARĂ FĂRĂ TRENURI
M-am rătăcit prin lungile saloane

Prin lumea ipocrită ce dansează,
Din când în când m-ascund după coloane,
De silă simt cum corpu-mi trepidează.
43

Aventurat prin putrede imperii,
Mă simt mai rău şi trist ca orişicând,
De luxul lor aproape că mă sperii,
Aştept să-i părăsesc cât mai curând.
M-am rătăcit prin rafturile lor,

E luxul mult prea mare să-l descriu,
Mă simt de parcă-aş fi un infractor
De unde fur imagini să le scriu.
Mă simt ca într-o gară fără trenuri,

Pe unde merg e rece şi pustiu,
Ascult poveşti de insipide genuri,
În tagma lor nu îmi doresc să fiu.
Aş rătăci mai bine printr-o bombă,

Să port cămaşă albă şi subţire,
Vreau să ascult poveşti în catacombă
Unde-i miros de oameni cu iubire.
INIMĂ GÂNDITOARE
Pentru a defini poezia lui Costin Obreda sunt constrâns să folosesc

paradoxul lexical de mai sus deoarece poetul este atât de tranzitiv, cât
și reflexiv, jertfește atât pe altarul memoriei și rațiunii de tip cartezian,
cât și pe cel al lui Dionissos (sau al lui Pan, mai degrabă). Oximoronul
acesta poate fi pulberea de aur de pe cartea oricărui poet de valoare, însă
în situația de față este întrutotul potrivit. Costin Obreda (Constantin
Dobre) are două moduri de a scrie: cerebral și sarcastic, sau duios și
îndrăgostit. Uneori cele două măsuri lirice apar în același cântec; un
lucru este cert: autorul nu face comerț cu idei și cuvinte - se exprimă cu
sinceritate, serios sau ludic, fără alte rezerve decât ale pudorii. Romantic
44

fără leac, trubadur al iubirii, poetul nu are cum să alunece în trivial ori
să facă vreo concesie gustului îndoielnic. Este genul poetului (probabil
și omului) în aparență sfielnic, dar non-concesiv. Un nu clar, frumos și
răspicat compromisului este (re)sursa genetică a întregii cărți.
Costin Obreda chiar iubește literatura și percepe mai bine ca imensa
noastră majoritate importanța semnului scris. Iar când este vorba de
poezie inspirația capătă importanța, din proză, a construcției. O poezie
ca „Mofturoasa anvelopă” rămâne ineficientă; o citim cu plăcere, dar
nu putem decât să ne alăturăm autorului în hazul de necaz. Dacă pe
parcursul lecturii simțim fiori de influențe din Mircea Dinescu, Adrian
Păunescu, un vântișor din Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, în schimb,
sunt absolut insesizabile.
Despre Costin Obreda chiar se poate spune cu mâna pe inimă că este
un poet născut, iar nu făcut.
Pledez deschis pentru acest tip de lirică simțită, pasională, de care
ficțiunea sentimentală este străină și care ivește empatia lectorului fără
a o solicita prin artificii stilistice. Ea presupune și deține în mod clar
meșteșug și curaj estetic.
Mi se pare că autorul nostru, Costin Obreda, a intuit (chiar fără
a-l ști propriu-zis) sfatul lui Eugen Ionescu din ”Antidoturi” ... ” Iubiți
cititori... fiecare dintre voi are dreptate, numai ceilalți greșesc. Totdeauna.
Cu o condiție: nici unul dintre voi să nu-și închipuie că e celălalt. Nu vă
încredeți în afirmațiile altora (s.m., M. D.). repuneți totul în discuție. Fiți
voi înșivă. Nu ascultați nici un sfat, cu excepția acestuia”.
Cam asta ar fi și înțelepciunea lui Costin Obreda etalată în prezentul
volum de poeme ”Într-o gară fără trenuri”. Consider că acest volum de
poeme merită citit de cât mai mulți amatori de asemenea creații și va fi
apreciat la adevărata lui valoare.
Mircea Doreanu
45
MIRCEA DOREANU
SPRE DEOSEBIRE DE MINE
Bă Michi, nici durerea nu te doare

Tu nu eşti ca mine şi ca alţii
Eşti atât de frumos încât aparţii
Unei alte naţii, care nici nu moare
Am încercat să fiu, dar de ce oare

N-am reuşit poate că numai morţii
Îi aparţin. Aşa căzură sorţii
Să urce-n iad şi să nu mai coboare
Pă tine Michi n-o să te ucidă

Lumea noastră-mpuţită şi acidă
Nu voi uita nicicând când doctoriţa
Ţi-a dat injecţie în bub şi faţa
Pe care ai făcut-o – „nu mă doare”

Bă Michi, nimeni n-o să te doboare.
46
NICOLETA DRĂGAN-BUCȘĂ
ECLIPSĂ
Renunț la memorie
pește exotic hrănit doar cu fluturi
momentan nu e nimic de făcut
îmi șterg ochelarii 3D
să pot privi mai adânc
lumea nouă sau veche prin ei
ca pe un film mut color
sau o eclipsă de soare
Mă rostogolesc prin lentila uitării

în Sine alunec
printr-un cerc de lentoare
din când în când
o sirenă melancolică
îmi asediază tăcerea
cu murmurul unui cântec de demult
care-mpânzește pleoapa-mi de lut
Prin labirintul de grădini crinoide

corabia uitării plutește în derivă
O Gorgonă meduză cu gheare de oțel
își descâlcește în taină pletele amăgitoare
în oglinda mută cu cearcăne de ceață
iar naiadele scufundă în fotograme
zâmbetul împietrit al unui Sfinx
47

Renunț la memorie
însă la tine nu
Nu
Nu
Nu
ÎNSINGURARE
Sub giulgiul din pleoape

albastrul se surpă în lut
un nufăr alb naște mirări
din adâncul lac tăcut
păsările pogorând
se întorc în cuibul uitat
să clocească lumina
la umbra crucii din coaste
încet spaima se însingurează
zăvorându-se istovită în noapte.
22.04.2019
(Săptămâna Patimilor)
48
GEORGE G. ECHIM
NEDESPĂRŢIRE
Nu mă voi despărţi de voi,

De voi, voi fi mereu aproape,
Nu numai în timp de nevoi,
La voi, mereu mă voi întoarce.
Am să v-ajut cum am să pot,

Nu voi uita dragostea voastră,
Mereu am fost şi mă socot
Liant în prietenia noastră.
Nu mă despart de iubire;
E sensul existenţei noastre,
Asta nu-i o născocire,
Ci un vehicul printre astre.
Călătorim în Univers
Şi iscodim necunoscutul,
Aşa-nvăţăm de-al Lumii mers,
Mereu explorând neştiutul.
Am făcut atâtea drumuri

În existenţa mea precară,
Le consider toate bunuri,
Cu ele-am să mă întorc iară.
49

Ce am, nu am să îmi păstrez,
Acum şi-n timpul care vine,
Doresc să vă înseninez,
Să vă mai amintiţi de mine.
Mă duc... un pic să-mi odihnesc

Bătrânu-mi trup ce-i istovit,
Dar n-am de gând să lenevesc,
Voi reveni mai odihnit.
Am să revin mai pregătit,

Să fac tot ce nu am făcut,
Să mai iubesc ce-i de iubit,
Să-nvăţ tot ce e de ştiut.
PESTE TIMP...
Peste timp... când eu voi trece

Şi mă voi retrage-n... neguri,
Ramuri fragede s-aplece,
Mă umbrească peste vremuri...
Pădurea să mă vegheze
În a somnului odihnă,
Cu minţile voastre treze
Vă gândiţi la mine-n tihnă...
Gânduri bune să-mi trimiteţi,

Ca să nu-mi tulbure somnul,
Să-mi citiţi din... „letopiseţi”...
Aibă-ne în pază, Domnul.
50

Şi cuprinşi de bucuria
Regăsirii în... Cuvânt,
Noi trimitem rugăciunea
Celui Preaînalt şi Sfânt,
Să ne ocrotească-n pace
Sub a timpului aripă,
Freamătul din noi când tace
Şi când se retrage-n... pripă...
Odihnească-ne în veacuri...
Până la reînviere...
Speranţa ne este „martor”
Ea niciodată nu piere...
TIMPUL NOSTRU...
Timpul nostru-i fără veste,

Timpul este-al timpului.
Tot ce este-i de poveste,

Complicatul simplului...
Nu mai căutaţi răspunsuri

La ce e fără răspuns;
Vor mai trece anotimpuri

Pentru-a spune ce-i de spus...
51
Pentru-a spune ce-i de spus

Vor mai trece anotimpuri,
La ce e fără răspuns
Nu mai căutaţi răspunsuri.
Complicatul simplului...
Tot ce este-i de poveste,
Timpul este-al timpului,
Timpul nostru-i fără veste...
FILONUL INTIM AL POEZIEI LUI GEORGE ECHIM
de Mircea Daroşi
Tonul neliniştii creatoare, prezent în lirica lui George Echim, ne

dezvăluie un poet al comunicării şi al sensibilităţii umane. Volumul
intitulat „Întrupare” sugerează o relaţie de intimitate a autorului cu
poezia. Este un joc al întrupării Cuvântului în contextul existenţial,
este o conexiune între credinţă şi creaţia literară. Dincolo de
sensul propriu al cuvântului din titlu, există şi un sens biblic, cel al
iubirii divine. Prin el, autorul zideşte, întrupează cuvintele, dă glas
simţămintelor şi modului său de gândire : „Întrupări de suflet, idee
şi trăire, / Zămislite-n lacrimile gândului curat / Aşteaptă răbdător a
florilor rodire, / Să se întâmple ceea ce este aşteptat…”! (Întrupare)
Prin poeziile cuprinse în acest volum, autorul se confesează, îşi
exprimă în mod direct propriile sentimente, drept pentru care
îl întâlnim în diferite ipostaze : poet, îndrăgostit, filozof. George
Echim este un clasic de profunzime, dar în acelaşi timp şi un poet
52

modern, înnoitor în tehnica formei şi versificaţiei, menţinându-se
pe aceeaşi poziţie a crezului său literar, acela de creator de frumos:
„Am cutezat şi, se vede, bine am făcut! / Folosind condeiul ca arma
mea de luptă”, sau „N-am crezut s-ajung a-mbătrâni vreodată;
/ Dintotdeauna m-am crezut un nemuritor, / Eu nu mi-am
abandonat crezul, niciodată… / În permanenţă de mult frumos
făuritor” (Întrupare). Discursul poetic se derulează simplu, firesc, la
persoana întâi, uneori metaforic, ca în poezia „Cuvânt”: „Am mistuit
în cuptorul / sufletului meu, / Cuvântul… / şi din fumul / focului
nestins, / mi-am făcut podul / de trecere spre nepătruns”. Cuvintele
lui au sensul unei filozofii aparte, o filozofie a creatorului de artă, a
poetului dornic de a pătrunde în necuprins. Sunt nelinişti metafizice
şi elanuri ale nesfârşitelor sale reverii. George Echim poartă sub
cupola poeziei un adevărat cult al iubirii, al ataşamentului faţă de
familie şi de locurile natale. Un ton nostalgic şi plin de recunoştinţă
se degajă din versurile dedicate mamei şi tatei, părinţilor în
general, pe care nu-i poate face veşnici, dar poate deveni o veşnicie
respectul şi dorul pentru ei: „Iubirea dumitale, a voastră dragi
părinţi / Luminat-a calea mea spre faptele cuminţi”(...). „Dorul de
dumneata, de tata, mi-l mângâi, / Gândindu-mă la vremea când noi
eram copii ” (Mama). În acelaşi registru liric se înscriu şi poeziile:
„Iubire din iubire”, „Lunca Mărcuşului”, „Monor” şi nu în ultimul
rând „Casa părintească”, care face trimiteri la Grigore Vieru: „Am
în gând adesea casa părintească / Din satul meu de vis, aşezat sub
culmi; / Cu păduri de mesteceni, stejari, brazi, ulmi…”. Peisajul
natural şi cel uman pe care îl construieşte este încărcat de puternice
stări sufleteşti. George Echim este un poet contemplativ, senin
şi optimist, după cum priveşte viaţa, nu are regrete, este împăcat
cu soarta şi trăieşte cu speranţa că va ajunge la „Praznicul stelar”
pentru a cere lumină de la Demiurg. Se conduce după principii şi
53

reguli obişnuite, nu acceptă pe „nimeni să-i calce visele-n picioare”,
dar se supune voinţei Celui de Sus, căruia îi adresează mulţumiri:
„Îţi mulţumesc, / Doamne, / pentru tot ceea ce / mi-ai dat. /
Iartă-mi, / Doamne, / greşalele mele, / cele cu voie şi fără de voie… /
Şi învredniceşte-mă, / Doamne, / să mă bucur / de binefacerile Tale”
(Ţie, Doamne). Dacă iubirea, lumina, timpul şi dorul sunt motivele
poetice predominante, credinţa primeşte o valoare supremă prin
incantaţiile îndreptate spre puterea divină. Semnificative sunt
poeziile: „Aleluia”, „Hristos a înviat!”, „Biserica”, etc. George Echim
este poetul care se află într-un conflict cu timpul, deşi ştie că nu
poate fi un învingător al acestuia. El crede că prin poezie poate trece
dincolo de barierele lui: „Plecat voi fi un timp… Mă voi întoarce...
/ În versuri… care lumea să le îmbrace” (Mă voi întoarce). Poezia
„Împliniri”îi întăreşte încrederea că va atinge absolutul:„Pierzându-mă
în infinit, / Către zările albastre, / Am să revin dinspre zenit, /
Încărcat cu flori de astre...”. Cu valoare testamentară se remarcă
poezia „Transcendenţă”, în care poetul îşi face o autoanaliză din
perspectiva morţii, având în vedere că ritul trecerii ne este sortit
încă de la naştere: „Privesc spre catafalcu-mi / Şi-mi văd faţa senină,
De zbucium şi de patimi… / Chipul mi-e lumină”.
Poezia lui George Echim cuprinde un complex de mesaje sincere
şi originale, care dau valoare creaţiei sale literare.*
* Articolul a fost publicat în Revista Luceafărul – Botoşani, din data de 28 dec. 2018; în
Cotidianul Răsunetul – Bistriţa, din 18.12.2018 și în Revista ASTRA NĂSĂUDEANĂ, Serie nouă, Anul
VI (XIV), Nr. 12 (38), decembrie 2018, pag. 67-68.
54
THEODOR G. ECHIM
VEDI SICILIA E POI MUORI
Ai dorit să vezi culoarea cerului sicilian vreodată,

Să simţi boarea florilor de migdal de rouă udată?
Culoarea cerului şi boarea florilor le poţi trăi
Dacă te hotărăşti, acum cu mine acolo să vii.
Albastrul cerului Sicilian e un bun cultural

Şi aerul mediteran are-un parfum special.
Etna tronează cu focul său sacru ţinutul,
Nu-şi ştie sfârşitul, ci doar începutul.
Grecia antică, la tot pasul e-acolo prezentă,

Încordarea Europei e cu totul absentă.
Vezi istorie clădită-n mândreţi de palate,
Atmosfera din jur te destinde şi-ţi dă seninătate.
Dacă n-ai văzut, n-ai simţit şi trăit toate aceste,

Tu trebuie s-o faci, să te bucuri de-această poveste,
Căci nimic nu există real, nimic nu iei cu tine,
Decât trăirile tale, când ceasul tău vine.
VINO, VINO PORTOFINO
Bin’ te-am găsit Portofino!

Ani lungi te-am dorit si acum
M-aduce la tine-al meu drum.
Hai vino la mine, hai, vino!
55

Tu eşti mai mic ca sat, Portofino,
Dar mari şi iubiri ai legat
Şi dragostei cuib tu i-ai dat.
Hai vino la mine, hai vino!
Eu nu mai credeam, Portofino,

Că-n viaţă te voi mai vedea,
Dar inima mea îmi spunea:
Hai, vino la mine, hai vino!

La marginea mării-mi zâmbeşti,
Mai drag ca oricând tu îmi eşti.
Hai, vino cu mine, hai, vino!

În anii frumoşi te-am visat,
Şi-un cântec eu am ascultat.
Hai, vino cu mine, hai vino!
Acum, că te văd Portofino,

Îţi spun că tu ai fost pentru mine
Speranţa de tot ce e bine.
Adieu, adieu Portofino!
LA MEDITERANA
Aripa mării bate cu calm, liniştitoare

Şi astfel mi se pare ca marea e mai mare.
Ştiu, valurile mării respiră-acum în cor,
Iar noaptea răspândeşte fiorul vieţii lor,
Şi-n licăriri de valuri, ce soarele-oglindesc,
Eu mă cufund în mine când stau şi le privesc.
56
CAMELIA FLORESCU
ACEASTA E FEMEIA
Se poate să greșească, se poate să nu știe

Și poate e grăbită cu ochiul strâns pe ceas
Se poate câteodată să aibă griji - o mie,
Să ocărască anii care i-au mai rămas
Se poate –spun poeții - să fie muză tristă

Și-n despletite ceasuri, să strige fără glas
Și uneori n-acceptă că-n lume mai există
Cuvinte de adio la ceas de bun rămas
Nu știu din ce-i făcută, dar poate să-nflorească!

Dacă-i zidești o casă, ea îți va fi scânteia
Ea va porni tot focul, ea știe să iubească
Mai uită-ades’ de sine, dar asta e femeia !
Ea poate să-și cioplească din dragoste o lume

Mai bate des din gene ca să te ispitească
Dar cât de tandru știe să-ți spună blând pe nume!
(Știu, câteodată poate războaie să pornească !)
Nu știu de unde vine, nu știu unde se duce

Ea are dezlegarea, ea e în toate cheia!
Dar s-a născut - se spune - a omenirii cruce
S-o poarte cu iubire : aceasta e femeia !
21.01.2019
57
CIREȘE DE MAI
Ardea trupul ca un scrin de bujori

Se ridicau cețuri dinspre pământ
Scări fără trepte țesute din sfori
Mai aminteau plânsul iernii plecând
Albul zăpezii urcase în pruni

Verdele crud ne-mbăta pe-amândoi
Ochii spărgeau călimara nebuni
Și ne trădau ca-ntr-un veșnic război
Leneșe doamne cu trupul firav:

Berzele-n rochii scrobite cerșeau
Al primăverii tribut, cald nărav!
În pomi și-n zâmbet cireșe roșeau
Umerii iernii cădeau rând pe rând

Printre povești și mai noi și mai vechi,
Fete pe dealuri de viață râzând
Roșii cireșe purtau la urechi.
05.mai.2019
IUBIRI PERENE
Ce obsedant îmi locuiești în minte

În seri și nopți zvâcnind în amintiri
Și ce ocean de patimă fierbinte
Adânc precum o holdă de iubiri,
Răstorni așa cum stai, pierdut, cuminte
Iubindu-mă tăcut, doar din priviri!
58
Cât adevăr e-n carnea dimineții,

Când mă trezesc cu pieptul ca un rug
Cu dor de noi, râzând precum drumeții !
(Și de-am fugit atunci, azi nu mai fug)
Și-alerg desculță-n lacrimile vieții
Din când în când te strig să te conjug
Când șoaptele se frâng în trupul serii

Sub spații de durere și de dor
Din vremuri ca un țipăt al durerii
Te-aud cum mă rugai răscolitor
Să scuturăm nebuni de floare, merii
Și să murim în salt istovitor
Nevindecați și mai bătrâni c-o viață

Ne răscolesc aceleași amintiri
Zidindu-ne-n aceeași fortăreață
Necununați, noi totuși ne-am fost miri
Azi timpul cu smerenie ne învață
Cât de perene-s unele iubiri !
22.01.2019
59
IOAN FRICIU
PĂDURI ȘTERSE…
(sonet)
Pe râul șerpuind se lasă ceața

În urma unei calde ploi de vară,
Începe ea sub soare să dispară
Ca să revină iarăși dimineața.
Ș-aceasta nu se-ntâmplă-ntâia oară

În rouă să se scalde des fâneața
Ca să-și păstreze proaspătă verdeața
Să poată fi cosită bunăoară.
E cer senin cu ochii cât cuprindem,

Confort total avem acum sub soare,
Dar să avem și unde să ne-ascundem
De criminala razelor dogoare…
Pădurile sunt șterse din hotare

Și locurile adumbrite-s rare!
GUSTUL LEMNULUI
(sonet)
Din floarea de salcâm a curs nectarul,

Albine-l sorb și-ar mulțumi pădurii
Purtate de renașterea naturii,
Aroma lui învăluie hotarul.
60

Căzute în săgețile căldurii
Întinse pajiști arse-și plâng amarul
Că-n loc de codru a rămas vlăstarul
Și-ntinse-s rădăcinile răsurii.
Copacii-s dispăruți din peisaje,

Au fost tocați de lacome lăcuste
Și munții prefăcuți în albe puste.
Imense bogății țin în bagaje

Acești samsari cu simțăminte-nguste
Ce seva lemnului doresc s-o guste.
MAGICA PUTERE
(sonet)
E secetă pe câmpuri (și în mine)

Că ploile lipsesc de multă vreme,
Iubiri târzii mereu vor să mă cheme
De parc-aș fi cu sânge iute-n vine.
De-acum încolo n-am de ce mă teme:

O magică putere mă va ține
Tot restul vieții fără de suspine,
Ferit voi fi de ură și blesteme.
În existență totul mi-a fost luptă,

Iar soarta m-a purtat în loc anume
Să nu mai simt că inima mi-e ruptă
Că Oameni am avut ca să mă-ndrume.
Ca lumea noastră să nu fie sumbră

Pământului nu i-am făcut doar umbră!
61
RODICA GHINEA
ALB DE MAGNOLIE
Adie aromă de magnolie,

s-a îmbrăcat în alb
şi-a pus voalul
mireasa parcului.
Albine grăbite
fură nectarul,
viaţa florilor
e-atât de scurtă.
Petalele,
aripioare frânte, cad
pe covor bicolor
dominat
de verdele ierburilor...
BUCURIA SALUTULUI SOLAR
Lacrimile mele
picături - roua tristeții
sau roua fericirii,
fața-mi brăzdată
nu trădează nimic,
trăirile
inima le știe.
Un brăduț
resemnat
62

îmi stă la picioare
învins de furtuna
sfârșitei nopți.
Apoi norii fug
călători,
firave raze de soare
timid
înveșmântează pădurea,
zâmbetul cerului senin
alungă aburii ceții
risipindu-i.
În zorii zilei
lacrimile mele
îți trimit bucuria
salutului solar,
Doamne,
îți mulțumesc!
CHEMAREA PĂMÂNTULUI
Încotro mergi, omule ?

Nu auzi clopotul Pământului,
Ce te cheamă în adâncuri?
Degeaba ți-ai smuls inima și ai pus-o motor

La vehiculul tău spațial…
Nu cred că-ți vei atinge ținta:
S-a anunțat o ploaie de meteoriți
Iar nava ta e fragilă.
63
Oprește-te la timp și vino

La răscrucea celor patru vânturi,
Să te cununi cu brazda pământului,
Iar apoi să murmuri o doină de codru!
Vino la mine!
Legat de glie,
Mă vei iubi numai pe mine, Pământul…
Și aș fi fericit, dacă la anul
Vei înflori pe câmpie
Mac cu floarea roșie,
Floarea roșie de dragoste.
Participanți la prezentarea - lansarea Revistei „Claviaturi” nr. 1(25), martie

2019, în Librăria „Șt.O.Iosif ”, Brașov, în data de 2 aprilie 2019.
64
DORIAN GOŞA
(BRETEVILLE, FRANŢA)
SĂRUT
Zgribulit,
Clinchetul ușii mă înveselește.
Mă strecor printre tufe de roze și liliac,
Apoi romul cu lămâie mă transportă spre căldura
-Nu cea a giuvaerurilor multicolore,
Nici a eșarfelor moi în care
Se pierd privirile lor compuse în eleganță-
Ci spre plaja unduitoare,
Pe care urmele buzelor fine
Se disting net,
Sărutând aerul de unde albatroșii coboară în zbor planat.
NIMIC DE PRISOS
Necurajul ultimului pahar de coniac,

La al treilea cântat al cocoșilor,
Atunci când nu mai e vreo onoare de salvat
Și celelalte cuvinte nu vor mai porni în lume,
Când stelele se sting fără emoție, una după alta,
Iar tolba iubirii și a urii
Rămâne în cui,
Atunci numai
Bărbatul trecut prin grădina vieții,
dezbrăcat de orgolii, înțelege:
65

Nimic nu a fost în zadar,
Nimic de prisos,
Nicio bucurie sau suferință,
Fără rost.
TIMPURI
În vremea cireșelor ai fost caisă,

La vremea vișinelor ai fost
Cireașă amară.
Vremea piersicilor
Te-a prins strugure târziu,
Din care mi-am umplut gura,
Până la ultima boabă.
Sucul taninos îmi aprindea pilea smeadă,
Închegând barba rară.
Mă spăla ca pe firul reîntors
De la cap până la tălpi,
Mă îmbrăca în purpură și satin.
Apoi am cunoscut iarna
Și vinul acru al risipei.
Peste trupul tău, am lăsat să năpădească
Buruienile vineții.
REGĂSIREA PRIN POEZIE
Creațiile adunate sub titlul „Scurta trecere” îl recomandă pe

tânărul Dorian Goșa ca pe un nonconformist, a cărui viață a fost un
colind neîntrerupt, până la găsirea unui loc potrivit firii sale nesupuse
normelor stupide, îngrădirilor de tot soiul, disprețuind - cu dreptul
celui onest - impostura sub toate formele sale. Pentru el important e
66

sufletul, urnă sacră de adunat și de păstrat valori: sentimente, impresii,
opinii, în care doar el are acces la vreme de singurătate, conducându-
se după camilpetrescianul „din mine însumi nu pot ieși”. Agasat
de zgomotul și trepidația civilizației citadine, el caută, peregrin la
porțile cetății fiind, oazele de liniște oferite de o cameră liniștită, de
o terasă în care se simte aroma cafelei bine prăjite, de un parc în care
se aud țârâitul greierilor „obosiți” de dragoste și fâlfâitul zborului de
porumbei, de o podgorie în care adie parfumul vinului, de câmpuri
largi în care să simtă vântul bătând în rafale.
Colindător neobosit al spațiilor care-i asigură libertatea dorită,
trăiește farmecul desuet al muzicii unui acordeon, pe o terasă unde
oamenii se simt bine cu un pahar de vin în față, cu un coștei plin de
castane coapte, negustorite la ceas târziu, în mirosul de pâine proaspăt
coaptă; nu trebuie să dea socoteală nimănui, de nimic. Câteodată se
simte pătruns de frig, dar nu al toamnei, anotimp preferat, pictat în
„crochiuri” poetice bizare, uneori, ci al izolării conștiente în mijlocul
mulțimii pariziene prea zgomotoase, râzând strident cu „râsete
transparente”. Și atunci cheamă toamna, simțindu-se „pârguit /
pe dinăuntru / și pe dinafară”. În octombrie, luna lui de suflet, își
compune mai multe identități, travestindu-se în ascuțitor de cuțite
(pentru priviri), în ghicitor în zaț (pentru a cunoaște sufletele pe care
vrea să le plivească de buruieni) și în negustor de sare (cunoscând
valoarea sării din lacrimi). În dimineața altui octombrie ce a trecut
„peste soarele lanurilor de porumb” conștientizează curgerea ființei
odată cu aceea a timpului: „din toamna aceasta, nu vom ieși / nici
mai buni, nici mai răi / doar un pic mai bătrâni”. Din goana nebună
a semenilor săi, după ce? după cine? de ce?, din scurgerea vremii-
spre unde? tânărul poet reține doar nostalgia trecerii, cu popasuri
în primăvara speranțelor, cu împlinirea prin rod, vara, cu acceptarea
vestejirii - în toamnă și a sfârșitului - în iarnă, când, dezbrăcat de
67

patimi și de orgolii, are revelația că „nimic n-a fost în zadar / nimic de
prisos / nicio bucurie sau suferință / fără rost”.
Prin anotimpuri, între răsărituri și asfințituri rătăcind, sub stele
ce se sting fără emoții, trece împreună cu iubita, prezență discretă
în viața bărbatului, doar sugerată printr-un detaliu fizic (ochi negri
sau o aluniță ispititoare pe umăr), printr-un amănunt vestimentar
(o eșarfă sau rochia vaporoasă, bej-pai), printr-un gest (o aplecare a
gâtului, cerând mângâieri, un șold gol, în așteptare). Fără îmbrățișări
sau săruturi, dragostea lor trezește senzații subtile, trădând o patimă
reținută care îl învăluie și pe cititor: „cu puțin noroc voi deveni
buburuză/de pe umărul tău cald/voi porni un înconjur al gâtului /
apoi, înainte ca mâna ta să mă descopere, îmi voi lua zborul / spre o
altă dimineață” /; sau „primul cerc / dansăm / tu ușoară și surâzătoare
/ eu amețit și stângaci / peste poduri de granit / încercam să ne ținem
drepți / cu un zâmbet care ar putea traversa anii / cu crini enormi și
copii sclipitori, pe fundal”.
Se conturează în poeziile sale un fel de calendar al iubirii, care
trece prin anotimpuri; verdele vernal anunță un început: „sevele se
răspândesc / și caută pentru un nou, / neînceput sărut / înaltul”,
cunoașterea reciprocă începând odată cu primăvara miilor de vieți
renăscute. În doi îi va găsi arzătoarea vară, când „unduirea de vară
târzie / albatroșii și pânzele rare / se confundă / încrustând trupul
tău cu țipete și alb”. Îndrăgostiții au un loc al lor spre care aleargă și
unde: „pierduți / în lanurile de lavandă, mâinile avide / o smulg cu
rădăcini cu tot / în timp ce peretele gol / se îmbibă de umbrele noastre
/ intrăm unul în visul celuilalt”. Veșnici călători în vara târzie, ajung
pe malul mării, când trupul strigă precum pescărușii, când se acoperă
cu albastrul mării, când tace sub apăsarea sărutului, când respiră în
ritmul valurilor. Toamna, în aroma viilor colindă împreună cu vântul
de miresme întinderile, în timp ce focurile „dintre pomii desfrunziți
de pe câmpuri, ard domolit”. Călătorul-poet își umple sufletul cu
68

aromele văzduhului, lăsându-se pătruns de melancolia contemplării.
Se degajă din poezii un senzualism rafinat dezvăluit de imagini
inedite, trezind înfiorare în cititor: „pielea mea / arămită de șapte sori
/ se acoperă cu a ta / alba/” (...)„doldora de dorinți / trupurile noastre
prind ploaia” (...) „mă voi îmbăta de dulceața bine legată a pielii tale
arse de vânturi”(...) „caut urmele buzelor fine / sărutând aerul de unde
albatroșii coboară în zbor planat”.
În paradisul îndrăgostiților se strecoară, uneori, neîncrederea
și atunci „șarpele neînțelepciunii, între noi strecurat / se chinuie /
dinspre un tărâm spre celălalt”/; însă iubirea, mai puternică, îi invită
să intre „în noaptea fără lună / tiptil împreună”.
Dar trecerea rămâne trecere și cu greu cineva sau ceva s-ar putea
sustrage acesteia. Iubirea lunecă spre apus, odată cu sosirea toamnei, iar
poetul valorifică alte tonalități lirice, mergând spre nostalgie, tristețe
blândă, regret. Sub soarele iubirii de toamnă care doar încălzește,
iubita devine strugure, bărbatul umplându-și gura cu boabele dulci -
imagine de o senzualitate evidentă-până la ultima, cu disperare, căci
simte deja că boabele au luat calea stafidirii; pomii desfrunziți vor arde
cu focuri domoale, iar aroma trupului de altădată se va transforma în
fum acru-dulce care va pătrunde peste tot și, regretabil, și ființa. Chiar
dacă nu e totul pierdut, căci părul iubitei „mai are / arome de brad
verde și scorțișoară”/, răceala unei camere goale care „nu mai crede
în victorii/ sau înfrângeri” nu poate înșela nici liniștea apusului, nici
promisiunile dimineții.
Scurta trecere prin iubire s-a sfârșit sub un cer cu soare pieziș și cu
întrebarea: „ce va rămâne după picăturile care-ți curg pe obraji / după
ce conturul ochilor arcuiți / se va nărui ca un mal surpat?”. Va rămâne
teama de a nu se mai recunoaște: „și cum voi ști să recunosc ochii tăi /
dintre toți aceia / pe care ochii mei îi vor întâlni?”. Trecerea se va opri
în iarnă, când va cunoaște vinul acru al risipei și regretul de a fi lăsat
„buruienile, / peste trupul tău / să năpădească, vineții”.
69

Libertatea este a doua mare căutare a tânărului poet care crede că
„a uita uitarea” înseamnă să te bucuri de hora vieții care se „se aprinde /
ca o inimă uriașă trezind munții”, pentru ca „într-un timp al nemăsurii
/ al neuzurii / el să rămân suspendat undeva între nouri și trâmbele
de praf ale unui martie”/. Vagul spațial sugerat prin acel „undeva” des
întâlnit în poeziile sale, devine o atracție pentru cel care nu dorește
limite: „undeva/ într-un loc unde nu voi ajunge poate niciodată /”este,
de fapt, între răsărit și asfințit, între o podgorie și un curcubeu sau
peste oceanul unde îl așteaptă „un patriarh și un veac de singurătate”.
Simte libertatea „sub o lumină rotunda / ondulând, tresăltând / sub o
simplă privire / apoi, ca la un semn/un nor ia în stăpânire întinderea”.
Detașarea de lucruri, de tentații periculoase îl face să se simtă liber,
căci cerul de foarte de sus îi surâde pe ascuns. Singurătatea nu-l apasă,
cât timp oamenii din jur sunt doar marionete care fac zilnic aceleași
lucruri, schimbă aceleași zâmbete indiferente, preocupați doar de
ținuta impecabilă, snobi care au cunoscut eșecul. Crede în viață,
căci iarna e alungată mereu de primăvara care îi deschide alte și noi
orizonturi. Poetul este tentat de câteva simboluri, asupra cărora revine,
acestea fiind potrivite stării lui de a fi. Toate au ca numitor comun
mișcarea continuă, fără odihnă și fără scop, agitația fiind o încercare
de renunțare la formă concretă, care îi îngrădește libertatea spiritului
ce se vrea zbor, vânt, fum, nori, simboluri ce sugerează neodihna: „îmi
voi lua zborul spre o altă dimineață”, „rămân suspendat undeva între
nori”; „fumul acru dulce ne pătrunde în trupuri” sau „o perdea de fum
între noi ca o lumină apoasă”; „vântul răstoarnă curcubeie”.
Poetul Dorian Goșa nu și-a găsit (încă) formula poetică potrivită
sufletului său nesupus limitelor de orice fel; suavitatea unor imagini:
„peste săruturile aspre ale lui februarie / brândușele și clopoțeii
zambilelor / zâmbesc la-început/” sau: „strânși unul în altul / am
devenit gălbenușul unui ou / care se rostogolește / dincolo de curcubeu
/ până-n mare”, care ar sugera că este romantic, pare curioasă când e
70

urmată de dicteul prozaic ce amintește de tehnica suprarealistă: „Între
acoperișuri și trotuare / o perdea de fum / tramvaie ne petrec prin
ceața roșietică / cu uruit de porți metalice scuturate de vântul nordului
/ râsete întârziate / amestecate cu / croncănit disprețuitor. / Ce știți
voi? ce știți voi? / biblioteca și stolurile compacte / inconfundabile /
ale acestui etern oraș de nisip” sau de știuta discordanță semantică a
neomodernismului: „plouă peste carnea tremurândă/ulițele ne poartă
despletite / șiroind clise grase și leneșe / frigul a venit pe nespusă
masă / ne înghesuie în baruri / îi ține amorțiți pe câinii de pază. /
încărcat cu frunze de toate culorile / trec pe lângă chipul tău”. Atras de
poezia modernistă, o experimentează și la nivelul sintaxei prozodice,
fragmentând versul prin punct, scriind cu literă mică începutul de
vers (tehnică acceptată doar în cazul ingambamentului), intervenind
în discursul liric, evident subiectiv, cu întrebări adresate tuturor sau
nimănui, dezvăluind neliniștea unui eu aflat în căutarea sinelui.
Poezia lui Dorian Goșa surprinde prin sinceritate, dezvăluind
tainițele sufletului său, pe cale de a se elibera, prin poezie, de apăsare,
de nemulțumirile frustrante, de limitele obișnuite ale existenței,
intrând în zona unui echilibru binefăcător și a împăcării cu sine: „am
trecut pe deasupra faliei din mine cu bine / indiferența în cămăși albe
cu parfum de Dior / am învățat s-o ignor / zâmbetelor interesate
sau schimonosite de durere / care ar fi putut fi ale mele/le răspund
înfășurat în tăcere. / Am traversat linia subțire ce unește nesfârșirea
de clipirea unei priviri / cu margini subțiri”. Infinitul dorit și timpul
măsurat trăit sunt definitorii pentru poezia lui Dorian Goșa, acestea
unindu-se în totul creației sale.
Maria Trandafir
71
ICA GRASU
ACESTEA TOATE,
LUMII DE DUMNEZEU VORBESC!
Parfumuri ce coboară din inima pădurii

Și cântece vrăjite din lirele naturii,
Umbrele-nserării, plutinde pe câmpie

Și florile grădinii cu blândă gingășie,
Mulțimile de stele care pe Cer lucesc

Și tril de pasarele ce vesel ciripesc,
Valurile mării cu zbaterea-n milenii

Și cântecele pe care le-ascultau pământenii,
Soarele și Luna pe cer când strălucesc,

Izvoarele ce cântă, curg ori clipocesc,
Frumoase flori ce tainic vrăjite înfloresc,

Acestea toate,Lumii de Dumnezeu vorbesc,
Îl preamăresc ca mine, ca mine îl iubesc!
Când soarele se-ascunde, la fel și buna lună,

Iar vântul bate strașnic și urlă a furtună,
Când nouri pe cer învolburați se adună
72
Și marea se agită și valurile-i sună

De tatăl lor și al nostru, de Tatăl cel Ceresc,
Acestea toate, Lumii de Dumnezeu vorbesc!
ÎMI ADUC AMINTE
Când de copilărie îmi aduc aminte,

O vie flacără-mi apare-n minte,
Și-o copiliță cu obraji frumoși
Privește cu ochii mari și curioși
Și-atunci mi-aduc încet aminte

Cum ne-adunam copii în curte
Și ne-nfingeam cu toții ca un roi
În jocurile știute doar de noi.
Suflet de copil cu inima stăpână,

Cu ochii obosiți și mămăliga-n mână,
O roată toți formam de prichindei
La strachina de lemn doar cu mujdei.
Cum iarna mai mergeam câteodată

Pe albia Tanacului de altădată
Și m-avântam crezând că-i înghețată,
Dar nu era și mă-ntorceam murată!
Nu uit nici de-un coleg,vecinul meu,

Ce stâlpi de telegraf el număra mereu,
Să știe-n sat cam câți sunt în total
Și niciodată nu ajunse la final!
73
Eram cu toții copii cuminți

Mușcând cu sete din copilărie,
Cu râs și cu necoapte minți,
Era război, era și armonie.
Cu pași ușori ca un copil

Ea s-a desprins tiptil-tiptil
Lăsând un gust de dulce-amar
Și amintirea-i felinar
Copilăria noastră nu se șterge

Și multe bucurii mereu promite,
Oferă clipe calde, fericite
Cu noi alăturea va merge.
De la dreapta la stânga, poeții: Gheorghe Oprea-Holbavianu, George G. Echim

și Nadia-Cella Pop la prezentarea Revistei „Claviaturi” nr. 1(25), martie
74
CARMEN TANIA GRIGORE

DINTR-O VIAȚĂ ÎN ALTA
(în memoria scriitorului Marin Ifrim)
Tăcerea vine și pleacă

fără să știi;
imposibil de implorat
cerul care
ne privește în ochi
cu mirare
când steaua numelui
se deschide în rai;
e greu, e tare greu

de acceptat distanțe
între cuvinte,
lumina aruncă
magnolii în urma
pașilor tăi,
poet al orașului
devenit pentru întotdeauna
fereastra prin care vedem
cum mâna ta scrie
direct pe aer.
75
OGLINDIRI
Acordul dintre
dorul de ducă
și atașament
își schimbă termenii
în fiecare noapte;
în lipsa unor
declarații de fericire
anii zboară
și odată cu ei
se duce și
carisma realității;
unde ne sunt copilăriile
să le folosim
ca pe o apă care
ne limpezește sau nu?
Tot mai multe umbre
se așază în oglinda
în care ne-am lepădat hainele
și ne-am deprins
cu sfiala nudului îmblânzit.
76
MAREA POEZIE MAREA POEZIE MAREA POEZIE
MAREA POEZIE
77
MIHAI EMINESCU
CRITICILOR MEI
Multe flori sunt, dar puţine

Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.
E uşor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.
Dar când inima-ţi frământă

Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,
Ca şi flori în poarta vieţii

Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.
Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne'nduraţii ochi de gheaţă?
78
Ah! atuncea ţi se pare

Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?
Critici voi, cu flori deşerte,

Care roade n-aţi adus –
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.
HALTERE în CONCURS
79
I. L. CARAGIALE
CRITICILOR MEI
De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.

Posteritatea dreaptă mă judece ș-acuze!
Surâsul să se stingă pe veștedele buze:
N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!
Eu singur....!... ș-apoi corul întreg de nouă muze!

Cu glasul invidiei să croncănească corbii,
Eu am să strig, felibru trufaș, urbi et orbi
A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!
Mă duc în mantia-mi largă înfășurat ca Dante:

Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,
Viața-i simfonie, amorul - sfânt andante...
Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu știu de unde vin,

Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin
În rime simboliste și abracadabrante!
80

(Partea II-a)
GHEORGHE OPREA-HOLBAVIANU
LIMPEDE FÂNTÂNĂ
Dumnealui Mihai Eminescu
a cărui Comemorare va fi pe 15 Iunie 2019
A altoit din zori cunună

În noi acel ce şi-a simţit menirea
Din suflet frământat-a pâine bună
În veci să-mbucure Omenirea
Se cuvine înnoire ca lumina

Din cuget ne-ntrupăm fiinţa
Din jale să-nţelegem vina
Să-nvelim în strai străbun conştiinţa.
Aici o lume deasă de izvoare

Şi o omenire de iubiri curate
Miresme tainice-mpânzesc ponoare
Cu rosturi limpezi nu furate
O-ntrupare s-a-nălţat stăpână

Din iarba verii din strămoşi
A stelei cu veghe străbună
Ca zeii noştri în dor frumoşi
81
Rânduit-a El ca şi pelinul
A nu fi miere veşnică română
A brodat de nopţi seninul
Să suie-n noi să mai rămână
A zăbovit să urce luna-n stână

Pe dealurile firii ca izvorul
O idee a vrut în veci stăpână
Iar pe ţară Domnul titular - Poporul
Ne-ncinge adesea doru-nstrăinării

Citim în limpedea-i fântână
De doiniri o zestre-n largul zării
Ne potolim o sete ce ne-ngână
Dacă nu ne pierdem steaua pasul

Prin noiane de culori tăcute
E pentru că îţi freamătă azi glasul
Prin necesare căi abia-ncepute.
CICLAMEN ALBE
Pentru a ne înţelege pe noi

trebuie să-i pricepem bine pe alţii.
Şi celor ce ne spun cu lama privirii

că li se cuvine minutul, centimetrul, gramul
să-ncepem a le înnoda aripile de ziduri
să-ncepem să le pironim privirile de stânci
să le scriem pe stea: Vindem fără preţ!
82
şi-n locul lor ars de tăciunii orgoliului

să plantăm Ciclamen albe de-a rândul
după ce îi vom fi măturat cu privirile
cu toată omenia noastră cultivată.
Celor ce ne sapă idealuri izbitoare

pe vatra lor împânzită de mucegai
unde ne anină curată bolta vieţii
deasupra tăvii doldora de abanos
să-ncepem să le încrustăm în linişte

voinţa noastră ca apa vie vuind.
să-ncepem să le numărăm paşii

spre Infinitul apropiindu-l de ei
şi să-i hrănim cu darurile spinoase
pe care ni le-au servit ei nouă
în semn fals de inimă curată.
PĂSĂRI DE GÂNDURI
Ţiglele tăcerilor tale

îmi acoperă casa sufletului
ecoul lor îi străbat însoritele-i pridvoare
Din privirea ta neînzăpezită

mi-am făurit ferestre spre Necunoscut
şi-ncerc să-mi tai vad înrourat
prin sufletul gândurilor tale
83
Din paşii tăi răniţi de căutări

zburat-au sărutări cu sete-nierbate
şi ploile cântecelor tale
s-au revărsat un izvor de seve
în care se scaldă păsări de gânduri
Se răsucesc razele aşteptărilor tale

prin nervii ierburilor necunoscute
păscute de cerbii stelelor de miazăzi
În limpezimea verilor din peşti

răsună tulnicele mirate ale serilor
şi ziua vieţii des însuşite
ce ne e durută ca oricând
când coborâm din câte-un gând.
O OPINIE CU PRIVIRE LA LUCRĂRILE DOMNULUI

GHEORGHE OPREA – HOLBAVIANU PREZENTE ÎN
REVISTA „CLAVIATURI”
Am remarcat, cu mare bucurie, de fiecare dată, faptul că lucrările

artistului plastic Gheorghe Oprea - Holbavianu, prezente în paginile
revistei „CLAVIATURI”, respectiv cele de sculptură ceramică
(exemple: „DUET”, „DURERE II”, „MIRAREA”, „TINERICA”),
sculptură în lemn (exemple: „PASĂREA STEA”, „MOȘTENIREA
BRÂNCUȘI”, „PASĂREA VIOARĂ”, „ÎNAINTE DE ZBOR”,
„UNIREA ȘI UNITATEA ROMÂNILOR – A.I.CUZA/M.
VITEAZUL/DECEBAL”) sau cele de grafică (exemple: „HORA
ÎN PĂDURE”, „DUPĂ ÎNĂLȚAREA LA CER”, „SPAȚIU ȘI
TIMP”) ori pictură în ulei (exemplu: „CONVIEȚUIRI”) au devenit
84

un fenomen așteptat de toți cei care își regăsesc aici creațiile, creează
emoție pozitivă și aduc un plus de valoare.
Stilul sculptorului, graficianului, pictorului Gheorghe Oprea –
Holbavianu, fără frontiere, dovedește atât expresia tinereții explozive,
extazul acestuia în fața celestului, a naturii înconjurătoare ori a celei
umane, cât și prețuirea istoriei trecute ori prezente. Remarcabile
sunt și titlurile lucrărilor.
Domnul Gheorghe Oprea – Holbavianu este și un poet sensibil,
profund, un creator de frumos, adânc ancorat în timp și spațiu.
Prof. Maria Sandu

85
MIRCEA DORIN ISTRATE

PĂGÂNUL VIS
Te-aștept într-o seară de vară

Cu dor și-n speranțe că vii,
Din timpul trecu, în cea gară,
Pe care tu înc-o mai știi.
Te-oi strânge în brațele mele

Cu dorul de-o viață nestins,
Și picuri de lacrime grele
Cădea-ți-vor pe suflet prelins.
Ne-om spune-n cuvintele mute

Mai tot ce rămas-a nespus,
Din vremi ce-s de-acuma trecute
Și care nicicând n-au apus.
Apoi, pe cărarea-nierbată
Ne-om duce la locul de taină
Nu da-vom la nimeni socoată,
N-om cere la nimeni pomană.
Și câte flămânda mea gură

Săruturi ți-o da pe ascuns,
În rugi câte sunt în Scriptură
Voi cere iertări, în de-ajuns.
86

*
Când noaptea se cerne pe lume,
Căzuți de acum în păcate,
Vom arde-n clipite nebune,
Dorințele toate visate.
Rămâie cea noapte vecie,

Oprească-se timpul în loc,
Iar clipa aceasta ne fie,
Cuibar, sub o stea de noroc.
20.05.2019
TOT LĂUDÂNDU-TE
Icoană lăudată,
Prea pură și curată,
Din suflet de altare
Ți-aducem închinare,
Plângându-ne,
Rugându-te,
Smerindu-ne,
’Nălțându-te,
Și lăudându-te,
Tu Maică Născătoare
A toate iertătoare.
Din cerul Tău îngăduie,

Ca haru-ți să ne mântuie,
Că te-om slăvi
Și te-om mări,
Și te-om iubi
Cât vom trăi.
87
MENUŢ MAXIMINIAN
I
Înger în pod
Aproape
de Dumnezeul serafimilor
Fărădelegile mele
sunt acum fărădelegile lui
Zilele, precum clipele

Somn neîntors
pe ritm de greieri
Dimineţi în care de trei ori mă lepăd
La primul cântat de cocoş
De Hristosul ars cu fierul roşu în palmă
Sfânt, sfânt...
Cântă îngerul cu mulţi ochi
Şi aripi frânte
De greutatea păcatelor
Sunt zidirea căzută
Din pagini de carte
II
Umbra îngerului
se lungeşte sau scade
pe peretele casei
După cum lumina soarelui îl însoţeşte
88
Într-o cutie cu acte

Poze cu neamuri: heruvimi şi serafimi
Duhuri netrupeşti
În copilărie
se ruga de dimineaţă
După ce îşi spăla obrazul la fântînă
Mâinile
se împreunau deasupra apei
„Fereşte-ne pe noi de tot răul
cu cinstitul tău acopermământ”
Iar inima îi tresălta
Redactorul șef al revistei, poetul George G. Echim la prezentarea - lansarea

Revistei „Claviaturi” nr. 1(25), martie 2019, în Librăria „Șt.O.Iosif ”, Brașov,
în data de 2 aprilie 2019.
89
GEORGETA MĂNILĂ
***
Au înflorit salcâmii și castanii,
Ni se întoarce vara, oameni buni,
Iar cădem pradă unor dulci pierzanii,
Iar zice lumea că suntem nebuni,
Iar vom iubi arzând mistuitor
De parcă viața stă să se sfârșească,
De parcă am fi prins ultimul zbor
Până ninsorile să ne strivească,
Iar trecem prin cele mai sălbatice vise
Ni s-a întors tot cerul cu porțile deschise.
Poemul e despre duminici nescrise.
***
E primăvară în surâsul tău,
Apele le dezgheți cu o privire,
Copacii și-au venit în fire,
Și-ascult cuvinte dulci ca mierea
Ce se rostogolesc pe buze,
Încerc pe margarete și pe buburuze
Să număr înălțarea sau căderea,
Țin capul aplecat de parcă un călău
Rotește printre nori securea,
De parcă văd venind pădurea
În haina ei neprihănită
La cina cu Frumoasa Adormită
În visul meu strigătul înverzește.
Poemul se sperie și mă trezește.
90
CONSTANTIN MĂNUŢĂ
COPILĂRIA – FANTASTICA POVESTE
Timpul s-a întors, cercul mă cuprinde

Viaţa nu mi-a făcut destinul auriu;
În traistă eu nu am avut merinde
Lumea-mi zicea că m-am născut târziu…
Târziu… dar cine naşterea-şi ştie?

Cum poţi să vezi? Cum poţi prevedea?
Un semn era când lampa se-aprindea
Stelele răsăreau pe coala de hârtie…
Eu număram izbânzile cu pasul

Mic, inteligent, uşor şi tremurat;
Aşa-mi era în tinereţe glasul
Pe care lumii l-am avut de dat…
Acum viaţa tot mai puţină este

Mi-a fost Copilăria – fantastica poveste?
VIN RUBINIU
De-atâtea ori am plâns în viaţă

Zicea poetul George Echim cu bucurie;
Dar ceea ce mi se întâmplă mie
E că veselia nu mă mai răsfaţă…
91

E toamnă şi mi s-a-nceţoşat privirea
Frunza de arţar cade într-o dungă;
Spune un cântec: că n-am parale-n pungă
Vântul din arbori mi-a furat iubirea?
Duioasă-i vina ispitită de o boare

Seara venită pe neştiute unde;
Cine prin vis pe mine mă ascunde
Floare de crin să fiu pe înserare?
Floare de crin, cu toţi în stele s-amurgim

Vin rubiniu să bem de la George Echim!
IUBIRE ADEVĂRATĂ
A fost iubirea mea adevărată?

Ori nu mai ştiu nimic ce spun;
Numai basmul care a fost odată
Zboară în taină, îmi zice un lăstun…
De nori e zarea lumii întunecată

Îmi este cel mai tare dor de tine;
M-a tulburat chip fermecător de fată
Şi mă orbeşte soarele din mine…
Cum cerul dintre copaci dispare

Şi se instalează liniştea profundă;
Aşa şi tu îmi pari o arătare
Râuri de fericire! Zbateri de-o secundă?
Cu înfrigurare scriu şi mă topesc în vânt

E tot ce am, tot ce-am fost şi sânt!
92
IONELA-RAMONA MOLDOVAN
ÎNTREBĂRI SIMPLE
Dacă aș fi vânt, sau susur de izvoară,

Nu-i așa că te-ai face vioară?
Și-mbrăcându-mă-n acorduri line
M-ai închide-n cântec, lângă tine?
Și, dacă în stâncă mi-ai găsi trupul,

Ai vrea să te transformi în daltă,
Doar ca să-mi dezvelești chipul
De statuie care nu mai vrea să fie moartă?
Și-astfel, îmbrățișându-ne-n iubire,

Să pășim alături către nemurire;
Tu ca bărbat, eu ca femeie,
Un alt Pygmalion și-o altă Galatee...
Dar dacă m-aș ascunde în cuvinte,

Ai vrea să fii cerneala mea cuminte?
Ca dându-mi trup și duh de poezie
Să plutim nestingheriți prin veșnicie?
Și... spune-mi, dacă într-o zi,

Sub formă de lacrimă m-ai întâlni,
Nu-i așa că te-ai face plânsul meu
Și m-ai naște-n fiecare clipă... mereu?
93
SIMBOLISTĂ
Se scutură de friguri toți norii prin oraș

Fantomele șoptinde învăluie trotuare,
În turnul său de fildeș declamă-un actoraș,
Statuile din parcuri scandează după soare.
La colțul străzii moarte tușesc trei felinare

Orbecăind prin noaptea căzută-n plină zi,
Cu mâna la vipușcă salută smirnă plopii
Cortegiul tern al iernii plecate dintre vii.
Din crâșma solitară se-aude un Villon

Interogând sarcastic: ”où sont les neiges d'antan ?”
Iar de pe scena vieții-l îngână trist un mim:
Aș vrea ”să ningă mult, ca-n frații Grimm...”
GRĂDINA
Dă-mi o bucată din cerul tău!

Vreau să-mi fac acolo grădina,
Cu sârmă-nstelată vreau s-o-nconjor
Să nu-mi fure din straturi lumina.
Târziu, înspre seară, mi-oi dezbrăca

Sufletul – naiadă-albastră,
În geana de lună-l voi alăpta
Și-apoi l-oi trimite să pască.
94
Să pască lumina dată-n amurg,

Să doarmă în cuiburi de ploaie,
Să ude semințele scuturate din gând
Cu rouă din palmele tale...
Pe cerul tău nemișcător

Lumina mea înflorește,
Iar sufletul... ca un ecou
Tot crește... tot crește...
Poeta Nadia-Cella Pop la prezentarea - lansarea Revistei „Claviaturi” nr.

1(25), martie 2019, în Librăria „Șt.O.Iosif ”, Brașov, în data de 2 aprilie 2019.
95
CLAUDIA MARIA ONEA

Timpul este inima lui Dumnezeu.
Și bate veșnic
pentru ca noi, cei neveșnici,
să trecem prin iubirea ei,
dinspre naștere până-n sfârșitul trupului...
(Credo / București, ianuarie 2019)
Doamne, câtă minune că mă pot trezi dimineața

și încă respir, clipesc, râd, plâng, șoptesc și strig!
Toate, prin Tine! Și, poate, deopotrivă cu Tine.
Apoi, ce privilegiu să văd cerul, frunza de la fereastră,
și ploaia spălând soarele asudat de ispita frenetică a țărânei!
Cu voia Ta! Și, probabil, în pas de dans cu nesocotința ei...
Doamne, nu-mi lua spectacolul trecerii celor vii
pe aleea din fața casei și nici vremelnicia luminii de candelă
de lângă crucea tatei, dacă sorocul nu s-a îngâmfat cu vrere!
Abia ce mi-am pus cunună pe creștet și mi-am ales visul!
Abia ce am apucat să spun lumii că iubirea nu tace!
Că eu mă minunez tăcându-mi orice, mai puțin viața...
(Din cuvânt / București, 22 noiembrie 2018)
Cine spunea că viața n-ar putea începe și la cincizeci de ani?

Tu? Păi, între goana după trofee cu nuri de orice fel
și burta generoasă în ton cu scalpul părăsit de părul din creștet,
rânjind printre implanturi autohtone spre a da bine în hawaii,
ai cam uitat că iubirea e la mare căutare și nu mai are a face cu tine demult.
Eu simt și cred că, da, povestea mea frumoasă ca o Cosânzeană
abia de-acum se scrie printre inimi și bătăile esenței lor!
(Cosânzeană / București, înainte de Crăciun)
96
IULIAN PATCA
PE URMELE PAŞILOR TĂI
Pe urmele paşilor tăi

merg zilnic către tine
ca un globe-trotter
dar, cu cât mă apropii
ca un pescăruş istovit
care îşi caută ţărmul,
tu te îndepărtezi –
trenă de stea căzătoare.
Aş vrea cu gândul
să te opresc
ca pe un fulg rătăcit
într-o primăvară târzie
dar, care este rostul
drumului meu
când adumbrit
apare soarele
peste urmele noastre?
Vom fi, poate,

la marginea nopţii
încremeniţi
într-o stea
neştiută.
97
O CLIPĂ DE MEDITAŢIE
Ne-aşteaptă o vreme
de lungi înserări,
Pulberea clipei
îşi răsfrânge arsura,
Nu mai sunt drumuri,
nici rechemări,
Iar timpul nu-şi
mai găseşte măsura.
Surpat se pare-i
podul virtual
Ce ne lega odată-n
căi deschise
Când zările-şi schimbau
în ocru-pal
Cortegiul
de promisiuni şi vise.
Rătăcită
pe drumeaguri vechi
Însingurarea
sinelui se-nchide
Căutându-şi paşii
astăzi neperechi
Spre amintiri
închise în firide.
98
Din clepsidre
clipele se pierd,
Nu-i dau răgaz
durerii să mă doară,
Cu preaplin
aş vrea să te dezmierd
Aşa cum o făceam
odinioară.
Să trezim ce-a fost

e tot mai greu,
Mai lesne-ntoarcem
zborul unui nor,
Dar eu rămân
precum am fost mereu,
Al tău cel grav,
perdant şi visător.
99
CORINA LIGIA PĂTRAŞCU

RĂSFRÂNGERE
Ieri
am văzut
sufletul
plângea
într-o oglindă
l-am întrebat,
de ce plângi?
mi-a răspuns:
dacă ai vedea
ce văd eu,
ai plânge și tu
azi
am văzut
sufletul
cum râdea
în oglindă
am întrebat,
ce e de râs?
a răspuns:
dacă ai vedea
ce văd eu,
ai râde și tu.
100
FLOARE DE MĂR
Când floarea de măr își lega rodul

mă alergau nebune primăveri,
la piept strângeam ca spicele, fiorii,
soarele ieșea din trupul zvelt
cu glas uscat își aplecau petale

sărutând obrajii, palide treceau
iar eu, adunam cu nerăbdare
fructele tale, înghesuindu-le
în piept vedeam în poala
mărului semne clare, când
mă-nveleam cu cerul tău...
CÂNTEC DE VARĂ
Când brațele fântânii

vor săruta-nsetate,
din grâul verii
se va coace pâine
arborii vor naște
comori de nestemate;
cântecul păsării
va chema iubirea
în fiecare noapte,
pe chipul meu
mătasea privirii tale...
101
O MIE ŞI UNA DE MIRESE,

O SINGURĂ ROCHIE ALBĂ
Mihai ANTONESCU
… Şi mărul a văzut-o mai întâi într-o fotografie adusă de vânt

dintr-un meleag îndepărtat şi misterios. Un meleag locuit de fecioare
unde bărbaţii erau interzişi din porunca nu ştim cui, însă fluturii,
nu. Ei, fluturii, au desprins din albumul comun al acelui tărâm o
fotografie la întâmplare, ori poate nu, trecând-o clandestin prin
purpura unui început de noiembrie înserat şi rece, aşezând-o mai
apoi în geanta vântului poştaş, hărăzind-o mărului tânăr şi răbdător
din grădina noastră, a cititorilor îndrăgostiţi de frumos. Era atâta de
frumoasă / fecioara din fotografie / şi poleită toată, Doamne, / din creştet
până-n tălpi cu poezie.
Volumul de versuri al Corinei Ligia Pătraşcu „Vând rochie de
mireasă”, apărut la Libris Editorial în anul 2017, se constituie
într-un şirag de scurte respiraţii aşezate fix pe hotarul dintre două
viscoliri… Una a primăverii florale încălzindu-i urmele paşilor,
cealaltă a întâilor ninsori darnic risipite de mâna cerului. Poemele au
măsura unei bune transfigurări a stării de contemplaţie în metaforă
subtil – insinuantă, anume trecută prin mireasma dorului ce bântuie
fiinţa poetei: „înghesui în conturul ramei / strigăte de păsări mirate
/ că leagăn spice de grâu / la gura inimii” (Tablou).
Sunt poeme cuminţi aşternute în calea jumătăţii pereche, purtând
în respiraţia lor atât suspinul dezamăgirii, cât şi izul resemnat al
unei potenţiale, viitoare speranţe: „se-mprăştie soarele / fuge lumina
zorilor / de strigătele ploii / când arunci pietre / întuneci orbite /
102

stau ca o căprioară zgribulită / la răscruce privind / drepte şi stângi
// n-ai mai venit…” (Când pleci…).
Există un fel de interdicţie a strigătului în poeme, o rostuire
calmă, şoptind-chemătoare unde ludicul capătă dimensiuni solare
blând înfăşurate pe trunchiul spunerii, unde patima, simţul estetic
strunite, cum şi revolta uneori vag insinuantă a unui „lăuntru” etern
clocotitor, definesc valoarea poetei: „încolţesc în cămaşa spicului /
înfăşurată de adierea dulce a zefirului / dimineaţa pe buzele macilor
/ noaptea adânc în pieptul tău…” (Patimă).
Tagore spunea undeva că acela care nu crede în poezie nu a înţeles
nimic din bucuria lumii ce-l înconjoară. Tot astfel eventualul cititor,
fără vina lui rămas prizonier tiparelor arhiştiute şi ale cutumei, este
îndemnat spre relectură, spre ajungerea cu adevărat la frumuseţea
şi adâncul versurilor Corinei Ligia Pătraşcu: „emoţie mistuitoare /
dincolo de cuvinte / gătite încâlcite / poleite ademenitoare / îngheaţă
sângele fierbinte / vâltoare-n cerneală / iroseşte peniţe / arde ecoul
fântânii / îndoaie cumpene / expandează fiinţa / ce e cu mine / cu
tine?” (Încerc definiţia dorului).
„Vând rochie de mireasă” este o carte a dorului mărturisit pe
şoptite, a credinţei că „mâinele” luminos şi cald va şterge norii unui
„ieri” cu tot ce presupune lipsa măsurii în dăruire şi inevitabilul
la ruleta adeseori mincinoasă a vieţii. Corina Ligia Pătraşcu este
umbra mărului din povestea ei, a mărului care găzduieşte pe umerii
lui tineri foşnetul unei rochii stelare în mireasma căreia aşteaptă să
se învelească o mie şi una de fecioare evadate, la rându-le, din raiul
castităţii şi tocmindu-şi la aceeaşi ruletă a vieţii surâsul şi lacrima.
Ave!
103
NADIA-CELLA POP
UN SANCTUAR ETERN
Întretăiate acorduri ale naturii

înlocuiesc spaţiul autenticei simţiri
cu mozaicul stâncilor şi arborilor,
unde viorile greierilor
dau un concert postum
victimelor pădurii cu aroma morţii .
În sfere mari de hăuri
se prăvălesc cascade
alintând c-o tresărire bizară
legenda tuturor vietăţilor,
deopotrivă a gâzelor şi a fiarelor.
Neştiutele cărări sângerii
sunt ofrande şi pedepse
pentru fii unui regat fără temniţe .
Din leagănul cosmic al facerii,
toate trâmbiţele anunţă
înălţarea unui sanctuar etern,
unde pulsează
inima universală a silvei .
104
RECVIEM
Dau visul meu

pe un pahar de-absint
din revărsarea cupelor celeste .
Un strop barbar,
un strop nebun,
un echivoc
al zilelor aceste .
Se scrie astfel un final,
de mit banal
şi jovial.
O pianină,
în surdină,
cânta un recviem burghez,
pentru poetul fără soclu
fără păcate
fără crez.
REFLECŢII
În prietenie nu poţi fi mercenar,

În dragoste nu poţi fi cerşetor,
În onoare nu poţi fi dezertor,
Destinului nu-i poţi fi impresar .
105
MARIANA POPA
AVE MARIA
Pornesc pe calea așternută

în noapte de vibrațiile liniștii,
Regina nopții din grădină are
rădăcina în straniul cânt al pământului,
răspândește un miros suav.
Chipul tău îmi apare–n minte, mamă,
știu că pentru tine bat clopotele în flori,
vântul de vară șuieră o caldă rugă.
Mă rotesc în fugă prin falduri de lună

ca un nor părăsit de ploaie.
Deodată aud muzica din eter.
O, cât mă bucur!
Un înger cântă „Ave Maria”,
notele astrale mă-mbracă,
un fior mă cuprinde, privesc la cer.
Mulțumesc Domnului.
Noaptea albastră coboară pe aripa

văzduhului, bate la fereastra dorului
acolo unde ai pus, mamă, icoana
Fecioarei Maria.
Acum e lângă candela ta,
Îngeri psalmodiază Aliluia!
Chipul tău ascuns în lumina
furată de apus zâmbește în aura arhaică
sub raze de lună.
Te-am divinizat, mamă!
106
LACRIMI PENTRU EMINESCU
Despic adâncimi de vis

mă-nvelesc cu cerul înstelat,
privesc în ochii timpului.
Răsăritul de soare cu raze line
înfrățit a fost cu marele poet,
lumina, mireasă i-a fost lui Mihai Eminescu.
Cerul și pământul s-au îngemănat

cu destinul lui poetic.
Ce văd?
Natura plânge cu lacrima-i de stele,
picătura strălucea și-n ochii verzi
ai codrului când poetul a murit.
Printre nori călătorește fata de împărat,

iubita Luceafărului, ea plânge
cu lacrimi de soare adunate
dintr-o albastră floare.
Natura se tânguia când poetul se stingea,
s-a năpustit, a vuit când Eminescu,
spre altă lume, a pornit.
În plopii fără soț, vântul a răbufnit

și împreună au plâns cu potop de
frunze moarte.
Vom auzi încă, pământul plângând
după poetul nepereche,
el sufletul ne-a dăruit printre cuvinte
în a timpului carte.
107
TRANSFIGURATUL TRUP
Privesc natura cu ochii din muguri,

deodată mă topesc.
Nu mai am trup, l-am destrămat
pe flori în straturi colorate și mi-e bine.
Dar, transfiguratul trup revine
din ploaia caldă, din multele petale,
din picături de apă ce mă strigă.
Firul ierbii mă salută, frunzele

verzi, umbra îmi oferă, ele sunt
surorile mele, florile respiră
din umedul aer, vântul aduce
un vaier al neodihnei dinspre stele,
stejarul socratic se-nclină
cu crengile la pământ.
Natura cu fiii ei mă îmbrățișează.
MĂRTURISIRI ȘI NOTE DE LECTOR

ASUPRA CĂRȚII „ÎNCĂTUȘATĂ ÎN TÂRZIU”
A POETEI MARIANA POPA,
consemnate de
Melania Rusu Caragioiu
Căutând farmecul poeziei lirice mi-a căzut în mână, ca o ofrandă,

cartea de versuri „Încătușată în târziu” a poetei Mariana Popa.
A spune mi-a căzut în mână, este o perifrază, eu gândind în sinea
mea la acel har care se revarsă mereu asupra noastră, a tuturor. Harul
108

acesta nu se manifestă numai precum o inspirație poetică, ci este ceea ce
primim în tot ce este esența, existența noastră pe pământ.
Drumul spre această carte a fost presărat cu multe și frumoase
evenimente la care am participat prin bunăvoința autoarei acestui volum
de poezii și a Doamnei Ligya Diaconescu, Directoarea Festivalului
Internațional „Limba noastră cea română”, Festival care se desfășoară
sub patronajul dânsei începând din anul 2013 pe plaiurile românești
și în special vâlcene, sub acest titlul, dar care are începuturi mult mai
ramificate și mai adânci, cu mult înainte.
Desfășurat pe Plaiuri vâlcene, sau în localități pline de istorie
culturală străveche: pe malul Istriei, sau la Sâmbăta de Sus - Mănăstirea
Brâncoveanu, sau la Moneasa - leagăn al moților coborând din munții
Șiriei, sau la Hurezu - leagăn UNESCO, și în perspectivă la Băile Olănești,
unde noutatea și vestigiile împletite în jurul albiei apelor tămăduitoare
din vechime, ne vor vorbi de plai, neam și limbă românească.
De remarcat este și faptul că aceste puncte, cunoscute îndeobște ca
puncte turistice, deci cu acces sigur și facil pentru a fi vizitate, mai sunt și
popasuri istorice și vechi focare de cultură română, religioasă, sau puncte
de pornire sau popas spre descoperiri mărețe. Deci sentimentul evocării
limbii române este mereu viu și implicat în acea mișcare perpetuă
„creșterea limbii române” din rădăcinile moștenite și difuzarea ei în cele
patru colțuri ale lumii pământești, cunoscute azi…
M-am înscris printre alte multe preocupări și în aceasta acțiune,
cea mai importantă a vieții mele, în curentul de împărtășire a limbii
române inițiat de foarte mulți corifei ai culturii noastre. Eu cunoscând
mai îndeaproape, marcante personalități ale scrisului din care amintesc
omagial: Mult regretatul Om, Corneliu Leu, Dl. Al. Florin Țene,
Președinte al Ligii Scriitorilor din România, Dl. Ambasador Marian Ilie,
Dl. Ambasador George Călin, Dl. Președinte al Asociației Canadiene
a Scriitorilor Români - Alexandru Cetățeanu, Președinta Festivalului
Internațional al Scriitorilor și Artiștilor de la Val David – Canada -
109

D-na Flavia Cosma, și D-na Directoare STARPRESS, Canada, USA,
România, Ligya Diaconescu.
Dar cum această anuală activitate a sărbătoririi Limbii române are
loc peste tot în lume, unde există enclave de români, ea este sărbătorită
cu atât mai mult în țara mamă România, la toate nivelurile de cultură și
învățământ.
Scriitorul Alexandru Cetățeaniu mi-a deschis drumul actual către
acest Forum bogat în istorie și începuturi de literatură română, Plaiul
Vâlcea, mult cunoscut nouă, tuturor, iar eu continui de a fi mereu prezentă
fie personal, fie prin creațiile mele literare alături de acest minunat nucleu
rămas întotdeauna neaoș românesc.
Mă reîntorc din aceste mărturisiri spre poeta, scriitoarea, Doamna
Mariana Popa, întotdeauna suportul moral și material al manifestării
„Limba noastră cea română”, împreună cu soțul Domniei sale, Dl.
Ovidiu Popa.
Într-un material publicat în 1917 am relatat despre impresionantul
Festival al Limbii Române petrecut în aula de conferințe a Mănăstirii
Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și în continuare despre minunata
primire și ospățul bogat oferit întregului plen al Festivalului la casa-vilă
a Domniilor lor Familia Mariana și Ovidiu Popa, din apropiere, în locul
înflorit, Vistișoara. Sunt de neuitat ambianța, tratația, cântecul și focul
de tabără brașovenesc, unde am depănat frumoase amintiri și cântece
vechi românești, între participanți avându-i soliști pe Dl. Ovidiu Popa și
Dl. George Cărbunescu.
Minunata noastră Amfitrioană, D-na Mariana Popa s-a îngrijit în
cele mai mici amănunte de toți, iar nouă, celor venite din Canada, ne-a
pregătit patul înmiresmat și cu multe perne. Menționez că având noi
o familie cunoscută în Sibiu, această familie a venit și ne-a „recuperat”
mult după miezul nopții de petrecere, ducându-ne la hotelul din Sibiu
unde aveam locuri reținute.
O altă întâlnire de suflet cu autoarea acestei cărți a fost la
Horezu=Hurezu, când și Domnia sa făcea parte pe primul loc din
110

prezidiul Festivității închinate Limbii Române. După ce Domnia sa a
făcut comunicarea de rigoare și a lansat acest volum de poezii, dânsa a
avut bunăvoința de a mi-l dărui. De atunci, din când în când, recurg la
acest balsam, spre liniștirea zbuciumului omului care se simte departe de
casa lui și când dorul plaiului de acasă devine copleșitor.
De fapt acesta este și motivul pentru care vreau să vă destăinui
sentimentele mele stând de vorbă cu aceste versuri.
Cartea „ÎNCĂTUȘATĂ ÎN TÂRZIU” este o antologie care cuprinde
cele mai frumoase poezii ale poetei Mariana Popa. Aceste poezii sunt
alese prin puterea inimii, a talentului, a mesajelor și a frumoasei realizări
artistice, de însăși autoarea.
Cartea cuprinde secțiunile: „Pânda de sine”, „Regăsirea de sine”,
„Uitarea de sine”, „Cascada timpului”, „Ferestre spre lume”, „Trăiri
ezitante”, un cumul artistic prognozat, care de fapt absoarbe din
volumele respective publicate de autoare, din care dânsa a extras poemele
preferate spre a-l alcătui pe cel de față. Totul est învăluit în dragoste și
datorie. Petrarca ar spune (citez) și în cazul de față: „Legea iubirii este
dură, însă oricât de nedreaptă ar fi trebuie să o acceptam fără îndoială,
căci ea a unit cerul și pământul de la începutul timpurilor”. Astfel îmi
apare mie conduita poetei Mariana Popa, o poetă sensibilă care ni se pare
fragilă precum o floare în bătaia vântului, dar care rămâne fermă și după
încetarea vântului, mereu aceeași, frumoasă și parcă neatinsă de aripile
vântului prăpăstios.
Din prefața semnată de scriitorul Ion Machidon, aflăm despre dânsul
ca fiind unul dintre cei care a convins-o pe autoare de a alcătui acest
volum. De fapt scriitorul Ion Machidon nu a fost determinat numai de o
idee proprie, lăuntrică de a fi fost sensibilizat de versurile D-nei Mariana
Popa, cât de faptul că la acel sentiment s-a adăugat frecvența participărilor
poetei la Salonul de carte „Gaudeamus” - București și multele apariții ale
poeziilor spre public și ceea ce este mai important, maniera în care scrie
poezii, poeta. Vocea cititorilor revistelor la care dânsa este redactor și a
tuturor revistelor în care publică, a pus amprenta de meditație succint
111

rostită, de analize profund interiorizate ale sentimentelor sale poetice. Și
ce este mai lăudabil, este faptul că poeta în măiestria condeiului a reușit
să redea exact acea stare de spirit căreia i s-a dedicat poemul. De aici s-a
ajuns, unanim, la ideea unui adevărat curent confesiv, aparte, subliniat
adesea și atribuit în exclusivitate poetei.
Citind acest volum ne punem multe întrebări personale proprii,
afective, și de asemenea întrebări asupra volumului. Și răspundem:
Volumul de poezii s-a născut fiind inspirat din universul văzut și
nevăzut, este redat cu sensibilitatea sufletului duios, dar mereu echilibrat,
cunoscător al asperităților vieții și este o flacără de bine pentru cititor,
o plutire în lumea bogată a mirajului terestru, un minunat mod de a
ne sugera o conduită în viața îngrădită cult în atenționare, datorie,
visare, echilibru echidistant greu de orânduit. Dar iată că poeta autoare
Mariana Popa prin versul său destăinuitor probează supunerea tuturor
acestor stări sub influxul forței inimii și a talantului său… dăruit de sus,
pentru care neîncetat este mulțumitoare.
Citind cu atenție poem după poem, cu pauzele de reflecție, de rigoare,
am ajuns la o mulțime de sentimente - concluzii, privitor la arta alcătuirii
acestor poezii.
Aceste poezii exprimă ca într-un film, cronologia vieții autoarei în
nenumărate și sensibile stări afective:
Iubirea de familie „Bună dimineața, zânele mele / … / Să-nfloriți
în petale, mii, / fiți sus de tot, în constelații, / plutiți într-ale absolutei
fericiri! ”. (poemul „Adoratele”, Teodorei și Iuliei)
Copilăria este un leagăn perpetuu pentru poetă, deși uneori spune
în versuri subliniate oarecum nostalgic, frizând o urmă de durere: … /
grădina noastră, o privesc ca-ntr-o sită, / nimic nu-mi place ca-n trecut,
/ Caișii, merii, frăgarii au îmbătrânit, / alți pomi tineri, altor copii au
zâmbit. / Căsuța copilăriei, scăldată în soare și sunete de clopote, /…
/ Acum știu, acolo rătăcește copilăria-mi… / … („Comoara”, poem
închinat mamei). Dorul nestins de copilărie îl mai găsim și în „Dor
nestins”și „Acasă”.
112

Cu mult patos este zugrăvit nu atât de mult chipul mamei, cât
marea de sentimente care lega aceste două ființe, poeta și mama dânsei
(„Comoara”, „Iubirea mamei!”, „Viața ce mi-ai dat”).
Iubirea ca atașament familial este punctată prin cuvinte alese și cu
mult drag subliniază din învățăturile primite acasă: … / Păstrez tatălui
meu o amintire luminoasă, /… / întotdeauna de bine ne-a învățat, / să
respectăm omul, țara și cuvântul dat.”/ (În: „In memoriam”, „Tatălui
meu”)
Anii copilăriei au trecut și în viața poetei apare tot un sentiment de
iubire, de data aceasta spre cel care îi va fi o viață întreagă „Stejarul,
falnic și neclintit”, anunțat prin dedicația: „Lui Ovidiu”. Acest poem
este o alegorie, dar are multe sensuri. Ideea de bază este a acelei zicale
românești: „La umbra stejarului, Odihnesc de dragul lui”. Dar acel stejar
și cântă, doinește, sau cântă învolburat precum marea - aluzie la talentul
muzical al partenerului de viață. (În „Am vorbit cu marea”) Urmează
aceeași idee în poemul „Umbra pomului înflorit”, în care se penelează fin
sfiala primei maternități.
Înaintez cu grijă în lectura versurilor. Dar nu pot fi singură, fiindcă
poeta este cea care îmi găsește calea, spre toamnă, spre cascada „Marama
de borangic” și spre întrebarea cheie esențială: „Ce a fost întâi: ieri sau
mâine, / … / Oare ce a fost întâi: adânc sau înalt ? / ... / Ce a fost mai
întâi: cer sau apă ? Și atunci în acest spațiu de gândire a invadat scrisul,
cum spune poeta: „Fortuna îmi șoptește să nu ucid visele frumoase”,
„Mi-am deschis sufletul pentru un vis divin…, / Poeta afirmase deja: /…
„m-aș astâmpăra / cu scrisul, cu rimă sau versul alb”.
De aci înainte poeta își recunoaște destinul, precum ne mărturisesc
poeziile: „Scriu”, „Terapia spiritului”, „Univers interior”.
În partea a doua, poeziile alese din volumul: „Regăsirea de sine”,
toate converg spre acel adevăr rostit de poetă … / „prin forța interioară
/ plutesc, îmi regăsesc universul / din întuneric iese la lumină, / fiorul
seismic pustiitor” /… (În: „Univers interior”din volumul „Pânda de sine”.
În selecțiunile din volumul „Regăsirea de sine” imaginile devin mai
113

calde, aerate, cântătoare prin subiectele tratate, cântate poetic în „Dansul
norilor”, „Mănăstirea”, „Râs de fildeș”.
Mai transpare din când în când ideea existențială în poezia „A fi”,
„Alter ego”, „Eroziunea timpului”, sau impactul aproape sonor, afectiv și
coloristic vivaldian, în „Anotimpuri”.
Capitolul cu selecțiuni de poeme din volumul „Uitarea de sine” aduce
acele veleități ale stăpânirii și dirijării sentimentului poetic. Versul este
mai sprințar, mai fluent, neîncătușat în grijile existențiale și tratând
subiectul la care asistă, îl privește, îl adoră sau îl îndepărtează de percepția
sufletească. Poeziile și poemele alese din acest volum l-aș intitula ca fiind
„al bucuriei”, al satisfacției împlinirilor, al acelei îngăduințe, chiar asupra
unor situații nu prea dătătoare de mulțumire.
Găsim în această parte a volumului de poezii alese, foarte multe poezii
remarcabile pe care nu le uităm ușor și care ne predispun la reverii, sau
gânduri înțelepte, sau la o pace care ne leagănă.
Exemplific prin poezii care sunt de remarcat și prin figurile de stil
inedite din care citez:
„Bunicele iubite de treburi alungite” („Bunica”), „verdele câmpului
dorului se frânge” („Cromatică”), „Zâmbet proaspăt ca miezul unei
piersici” („Reverență”), „Ziua fuge spre oglinda clipei”, (Zâmbești
în somn), „gingașa floare nu moare, se retrage-n amintirea rădăcinii”,
(Floarea albă).
Frumoasele figuri de stil, comparații, personificări, metafore, par a
fi ieșite curgător și involuntar din peniță, în mod instinctiv, îmbrăcate
fiind în haina lor nouă, dintr-un suflet plin de poezia prezentului, de
data aceasta, optimist, robust, dar îmbrăcat poetic. Acum este momentul
de a sublinia esența apariției Motto-ului ales de poetă pentru volumul
selectiv al poeziilor alese: „Bucură-te pentru simplul prezent”, un motto
care grăiește în locul poetei.
Foarte disimulat, sub aura poetei și a poeziei sale, ne întâlnim cu darul
profesiei sale de cunoscător de limbi străine. Citez din poezia ..Matricea
poeziei”, felul artistic al Domniei sale de a defini poezia după criteriile
114

clasice ale părintelui poeziei - Boileau. Poeta prin versuri proprii
frumos cizelate, definește acele stări și acele dogme: „ …/s-aprinde a
poeziei combustie, / Grotescul zilnic dispare, / fluxul emoției crește, /
… Explodează în poezie!” / Matrice greu de deslușit / Când vise noi
ai dezlegat / … / Cuvântul e magician, / nemișcarea-i plină, / lină-i
eliberarea”, /… (În poezia „Matricea poeziei”).
În partea a patra din volumul de față cu selecțiuni din cartea „Cascada
timpului”, poeta renunță la sublinierea acelui sine mistuitor care ne
încântă atât de mult prin arderile sale interioare, în care încercăm să
pătrundem și în care ne regăsim, uneori, sufletește. De data aceasta poeta
prefiră în versuri bucuria trăirii în ochiurile de frumos ale Terrei: Cascada
Niagara, Golgota, Insula Creta, Meteora, Zidul chinezesc, locuri inedite
și peșteri din România, frumusețea Carpaților noștri.
Sub impulsul acelor puternice impresii se nasc poezii pline de dulcea
visare între care și mărturisiri de devoțiune. Citind Prefața volumului
semnată de editorul, scriitorul, Ion Machidon, înțelegem de ce dânsul
subliniază în consens cu noi, admirația pentru periplurile poetei, zicând:
„prin locuri pe care unii nu le vor vedea niciodată”… referindu-se și la
impresionantul palmares al voiajelor autoarei, descrise mult poetic, chiar
în momentul desfășurării lor, momente pe care poeta ni le dezvăluie și
ca selecțiuni din volumul său „Ferestre spre lume” ocupând în această
prezentare impresii din Capitolul „5”.
Titlul acestor poezii, fără a mai aminti de conținutul lor, răscolesc în
noi dorul de întinsuri albastre, verde brun, soare de aur, ruine cântătoare
și orașe sub cer, pe piscuri înalte. Iar întâlnirea cu vatra marilor poeți în
casele lor memoriale, este copleșitoare.
Înainte de a păși cu inima în poezie, și prin titlu ni se dezvăluie esența
poeziei: „Răsărit de soare pe Oceanul Atlantic”, „Șuvoi existențial în
Barcelona”, „Acasă la Pablo Neruda”, „Armonia naturii în Tenerife”,
„Cicatricea timpului la Berlin”, „Furtuni pe Mediterana”, „În fiorduri
scandinave”, „Lecție de istorie la Washington”, „În Pisa”, „Rugă în Marea
115

Meteora”, „Veneția”, „Vis împlinit-Londra”, „Shakespeare în secolele
transcendente”.
Ca o definiție a acestui buchet de poezii găsesc versurile : …/ stau
cuminte / în corpul meu de liniște / …/ înlătur clepsidre moarte, /
departe / o dorință vibrează, / Întrupează timpul pierdut, / urcă spre
mine în rod bogat. / AZI? / A lui povară o preiau! / Încătușată-s în
târziu!/ (În poemul „Încătușată în târziu”).
Amintesc și o sfântă vedenie, penelată astfel în versuri de către poeta
autoare: „Apare Dumnezeu / în al meu vis, / Îl invit în casa-mi, / în plâns
izbucnesc, / o rugăciune, / pe buzele-mi: / Ajută-Mă Doamne, / sufletu-
mi s-aud, / pe mine însămi / să mă cunosc, /…
Cartea cu poezii alese a lăsat pentru secțiunea „6”, capitolul de încheiere
din cartea sa „Trăiri ezitante”. Citesc, vibrez, mă opresc mai mult asupra
poeziei „Incantație!”. Aici am întâlnit rugăciunea mănăstirilor, pacea
vieții, împăcarea cu destinul viețuirii scurte a ființelor în imensitatea
timpului, resemnarea, iubirea de tot ce este în jur, pacea eternă a firii.
Spre pătrunderea în esența acestui patetic melos voi reda în întregime
poezia „Incantație”: „Amurgul e însângerat, / Soarele orbitor, spre apus /
împletește culori în șuvoi de metal topit în cristal. / Galbenul însuflețit se
stinge în noua culoare. / Privesc apusul, simt seducția razelor în retragere.
/ Mă aflu, parcă, într-o lume / decupată pentru mine. În sufletu-mi / a
strecurat libertatea / o palpabilă eliberare. / Florile cu fermecate corole
/ într-o tresărire lansează în eter /o incantație /stabilesc o relație de
frățietate cu ele. / Sunt secetă, ecou și ploaie dorită./
Este un final plin de filozofia existenței, care se descătușează de
povara grijilor inutile, de frământările cotidiene, de durerile inerente și ia
drumul superior al amurgului înțelept spre înțelegerea fericirii.
Nu ne rămâne decât să zicem – ușor parafrazat – precum Baudelaire:
„Să ținem cont,întotdeauna, de sensibilitatea unei persoane. Sensibilitatea
fiecăruia este geniul său”.
ST. CONSTANT, aprilie 2019
116
VIORICA POPESCU
BOABE DE MĂRGĂRITAR
A creea lumi noi

De emoţii şi stele
Este suferinţă, har
Şi eliberare,
Mixtură de vis
Topită-n azurul
Dimineţii,
Eliberarea
Prin verbe
E-o perlă de stea

A eu-lui ornat
Cu har
Să se ofere lumii
Ca dar
Lăcrimând boabe
De Om-Mărgăritar.
117
SEMNE
Cuvintele -
Semne
Cu care
Se-adună
Înţelepciunea
Lumii,
Iubirea
Solară-n
Splendoarea
Livezii,
Liniştea
Pictată
A florilor
În zori,
Aprind
Tomuri
De hărnicii
Până şi-n piatra
Din destinu-ți
De veşnicii!
118
MIC TRATAT DESPRE 2

1+1=2 SAU 1?
Toți știu(sau nu chiar toți…): trăiesc romantic:1+1=2.

Sau se amăgesc că-s adunați! Chiar se-nmulțesc,
Mai rar se scad –e omenesc! Vine un timp
Când se împart –așa-i lumesc. Și rămân tot 1,
Mai rar +1, și fac tot 1, deși-n statut, oriunde-ar fi, e familist!
E scris pe frunze, drum și-n cer să ne-mpărțim

Tot ce-i lumesc, să-nseninăm pământ și dor cu zâmbet cald
Și flori de vis. Să-nveșnicim un univers din EU și TU mereu în 2,
Ca două jumătăți de vers. Să ne-adunăm, să ne-nmulțim tot
Ce a cald și Bun și Om. Să ne-mpărțim când am crescut pe al vieții drum,
Dumnezeind cu har al vremii rost. Și apoi să ne-așezăm,

În foc mai stins, la margine de drum, știind să ne scădem
Când fructu-i copt, și-i rod, și-i pom. Deci moștenind, noi am trăit
Împlinind astfel: în foc de dor. Topiți din doi în unul doar. Chemându-ne
Cu propriul EU topit în TU. Chiar când mă cerți, sau mă iubești,
ori când mă-ncânți
Cu glas divin. Mereu mai bun, mai înțelept,

Mai insistent cu atâți De ce?
Sau Cum? Sau Faci cum vrei! Atunci abia 1+1=inseparabil 2!
Și e scris în Univers ca, oricine-ai fi, să Vrei, să Chemi, să Rogi, să Poți,
Să Lupți,să înnozi, de-i cazul. Să revii, să ierți, să cânți,
Știind că 1+1 fac totdeauna FII: și OM, și POM, și DOR.
Și doi de TU. Și cel mai des,și mai ales, un dublu EU!
119
MELANIA RUSU CARAGIOIU

ARMINDENI
În mai, când stele se-oglindesc

Și ciocârlia zboară-n soare
Cântăm în graiul strămoșesc
A primăverii sărbătoare.
Și florile răsfrâng culori;

În vatra satului sunt hore
În joc de fete și feciori
Încins cu brâuri tricolore.
În mai, când iar stele-nfloresc

Și murmură ecou armonic,
La porți armindeni mari zâmbesc!
În mai, când toate înfloresc

Trimitem ca îndemn frățesc
Salutul nostru armindenesc!
ALUNEL, ALUNELULE
Alunel, din trupul tău la toiag mi-am pus mâner

Şi aseară-n poarta casei, stâlp mare, mi-am pus străjer.
Alunel, din frunza ta, aşternut în pat de vară,
Mă aşteaptă-n înserat, jos, pe prispa solitară...
120

Alunel, din muguri lungi, scuturi în amiezi, cercei,
Din podoabele-argintate iar răsar aluni ! Când vrei...
Alunel, alună dulce, leagăn veveriţei faci,
Şi-n covor scuturi ofranda, pe sub lujerii de fragi.
Alunel, cu frunza creaţă, în mătase poleită,

Doru-l chemi să bată iarăşi în coroana ta tihnită...
Fremătând în zbor de păsări, fremătând în fapt de seară...
Alunel. Fratele bun, acum și odinioară,

Un toiag, la bătrâneţe creşte drept în miezul tău,
Alunel, eşti precum codrul, şi la bine şi la rău...
Timişoara, 1980

121
MARIA SANDU
SINCRON
Uite, cred, dar nu e sigur

C-aş putea să fiu ca tine,
Însă gândul că eşti singur
Mă irită, nu mi-e bine.
Poate, dacă vrei şi tu,

Vom gândi, ca împreună,
Să vorbim chiar la per tu,
Căci tăcerea nu e bună.
Hai să facem chiar un pact

Şi să ne cântăm în strună,
Iar, apoi, cu mare tact,
Luna să ne fie nună.
ŞI, TOTUŞI?
Şi, totuşi, dacă mă gândesc

La anii care au trecut,
Eu cred că pot să socotesc
Că… am primit tot ce am vrut!
Şi, totuşi, dacă mă gândesc

La toate, câte am făcut,
Eu cred că tot ce îmi doresc
E… s-o pot lua de la-nceput!
122
UN CÂNTEC
Un cântec dulce se aude

Din frunza verde de smarald:
E mierla neagră, de tăciune,
Cu ochi de aur, un herald.
Un cântec dulce se aude

Din frunza verde de mălin:
E mierla neagră, de tăciune,
Cu glasul mândru, cristalin.
La cântu-i dulce, eu mă-nchin!
De la dreapta la stânga poeții: prof. dr. Elena Vieru și Gheorghe Oprea-

Holbavianu, la prezentarea - lansarea Revistei „Claviaturi” nr. 1(25), martie
123
TATIANA SCURTU MUNTEANU

A ÎNFLORIT LAVANDA-N MÂNA DREAPTĂ
A înflorit lavanda-n mâna dreaptă,

Pe-ncheietura crudă de pământ,
În straturi de lumină își așteaptă
Să se desprindă-al scrierii veșmânt.
Să împletească poalele rostirii

Cu mângâierea unei dimineți,
Iar florile din trupul zămislirii
Să rumenească-n inimă pereți.
Acoperit de arșiță ogorul

Să taie prin cuvinte violet
Și neîncăpător de suflet zborul
A înflorit ca aripa în piept.
ÎMI ZBURDĂ FIRUL IERBII ÎN CĂLCÂIE
Îmi zburdă firul ierbii în călcâie

Și clopotul duminicii în piept,
Îmi ruginește liniștea în cuie
De când privighetorile aștept.
Se zbate-n ochii verdelui lumina

Ca o răpire-a umbrelor din flori,
Îmi însorește mlădios grădina,
Cuprinsă tremurând de subsuori.
124
Învolburată primăvara crește

Pe fiecare muchie de vers
Și-n mine temător se-adăpostește
Ca firele de praf din univers.
DIN NECUPRINSUL ZVÂCNET DE LUMINĂ
Din necuprinsul zvâcnet de lumină

Aleargă-n spumă apele la țărm,
Ca un galop de lacrimă divină,
Pe cheiuri nemuririle se cern.
La umbra care cerului se lasă

Cu înnorări din pașnicul decor,
În mine crește parcă mai frumoasă
Lumina de pe vatra stelelor.
Deschise duc potopului de soare

Ofrandă dimineților regești,
Tocmesc eternitatea-n felinare,
Lumină încărcată de povești.
125
IOANA STUPARU
BUCURIA VIEŢII
Cer şi Pământ
Gust de veşnicie
Cuvânt de-nceput
Mare şi câmpie
Casă-ntr-o poiană
Corcoduşi şi mure
Cuc flăcău cântând
Freamăt de pădure
Ou roşu de Paşte,
Scârcium prins de nori
Mama îmi zâmbeşte
Casa-i între flori
De-atâta iubire
Într-un prag de seară
Stuful de pe casă
Este foc şi pară
EXISTĂ MOMENTE
Există momente când nu mai ştim

dacă suntem Cer sau Pământ.
Mereu ne aflăm în urcare sau coborâre...
126

dacă suntem oameni, flori, pomi, râuri.
Adesea purtăm aceleaşi nume...

dacă suntem păsări sau fluturi.
Deşi nu avem aripi, zburăm!... Zburăm!...
„STRIG DUPĂ MINE”!
Aşteaptă-mă!
Strig după mine, -
înveşnicită suflare de viaţă
din Suflarea Divină.
Marginea timpului meu
nu mi s-a arătat.
Nu sunt pregătit, încă,
să fiu ţarină pentru
rod curat de grâu.
Nici pentru tămăduitoarea
floare de Romaniţă
culeasă în sfântă zi
a „Înălţării Mântuitorului
Iisus Hristos” la Cer.
Te rog, aşteaptă-mă!
Iulie 2012, Bucureşti
127
TÓTH ÁRPÁD (ARTANGEL)

Salix babylonica.
Salcia pletoasă, Salcia plângătoare.
SALCIA PLETOASĂ
Salcia pletoasă,
Specie aleasă,
Cu mii de plete lungi,
De poți să le ajungi
Se clatină în vânt,
Ca dulcele cuvânt.
Simfonia stelelor,
Este dansul pletelor!
Thuja orientalis (Biota orientalis)

Biota, Arborele vieții
THUJA ORIENTALIS
Are tulpina ramificată,

La bază foarte neregulată;
Conuri mari, cărnoase, verzi-brumate,
Cu șase solzi, răsucite toate!
Scoarța îi este brun roșcată,

Longitudinal exfoliată,
Iarna frunzișu-i este roșu-brun,
Fiind des, e gard viu la omul bun!
128
Betula verrucosa
Betula pendula, Silver Birch
Mesteacăn
MESTEACĂNUL
Are flori mascule vara...

Apar din anul precedent,
Sau femele primăvara,
La înfrunzire, evident!
Lemnul e fără duramen,

Cu flori grupate în amenți,
Noțiuni pentru examen,
Pentru a deveni experți!
Participanți la prezentarea - lansarea Revistei „Claviaturi” nr. 1(25),

martie 2019, în Librăria „Șt.O.Iosif ”, Brașov, în data de 2 aprilie 2019.
129
ELENA VIERU
ATUNCI
Încă nu pot rămâne aici

fără să-mi întorc privirea
spre anii de-atunci,
nori grei răsfățându-și întunericul
închis în tainița fermecată a sufletului...
Dezlipesc, pentru a câta oară?

fiecare clipă,
albă, albastră sau roșie,
îi topesc ființa
și încerc sa refac, cu încăpățânare,
alchimia timpului pierdut.
Acolo m-am împletit de fiecare dată

și pe mine,
erai și tu undeva,
într-un colț,
dar eu nu te-am zărit niciodată,
doar ți-am auzit țipătul
când au trecut peste tine
cu imensa mașina de măcinat
suflete,
zâmbete
și plânsuri.
130
PĂPUȘILE NENUMITE
Păpușile nenumite și neștiute de nimeni,

care n-au existat niciodată
decât în virtualitatea unei idei,
mi-au oferit poezia lor infinită,
leagăn al unui dor fără leac
de care nu reușisem încă să mă vindec.
Păpușile nenumite și neștiute de nimeni

au venit din nou să mă caute
și, fiindcă reparam una dintre acele șoapte
ruginite și reci,
au plecat promițându-mi că se vor întoarce
cu o bucată de timp
să le desenez o bucată de cântec,
unul pe care ele nu l-au mai auzit.
Păpușile nenumite și neștiute de nimeni,

nu s-au mai întors niciodată,
chiar dacă am trimis șoapte fierbinți pentru a le chema înapoi.
Au luat cu ele dulcea melodie a unui timp
ținut prizonier
pentru totdeauna.
131
ANA VLAD
CROITOREASA
dimineaţa a dat buzna pe străduţa îngustă

şi s-a oprit în faţa atelierului de croitorie,
a doua casă pe dreapta:
cea gri
cu obloane albe,
şi poartă roşie;
a deschis poarta,
a intrat în curte
şi a bătut în uşă.
croitoreasa şi-a pus ochelarii pe nas
şi metrul de croitorie la gât,
a descuiat uşa albă de lemn
cu cheia mare de fier,
a îndreptat plăcuţa agăţată sub streaşină,
pe care scria
cu litere elegante:
croitorie şi reparaţii
şi a poftit-o înăuntru.
dimineaţa a mângâiat blând toate obiectele din cameră
şi s-a aşezat pe scaunul croitoresei;
croitoreasa a deschis larg fereastra
şi a zâmbit dimineţii;
o rază de soare s-a aruncat pieziş înăuntru
şi s-a aşezat de-a latul maşinii de cusut,
ce-şi sfârşea somnul într-un colţ,
întinzându-şi agale pedala,
scuturându-şi mosorul de aţă liliachie
132

rămas de la cusătura de ieri,
deschizându-şi şi închizându-şi sertăraşele
ca un om care se caută prin buzunare
după ceva demult uitat.
croitoreasa a şters-o uşor de praf,
a uns-o pe la încheieturi
să se dezmorţească,
a luat din pernuţa de ace cinci-şase bolduri
prinzându-le cu colţul gurii
şi,
înainte să schimbe mosorul,
a întrebat dimineaţa
ce aştepta nerăbdătoare:
- ce destin croim azi?
VERDE
eram încă verde,

pe tâmple-mi creşteau
amintiri vinovate,
în piept, valuri repezi

mi-albeau îndelung
umbre reci de singurătate;
purtate de vânt,
alergau spre pământ
frunze moarte,
eram încă verde

şi visu-mi murea
între pleoape.
133
REVER(S)
minciuna
şi-a luat straiele de duminică
şi a ieşit în lume;
a rânjit
în dreapta şi-n stânga,
şi-a prins
o floare roşie
la rever
şi m-a privit
drept în ochi:
- aş fi vrut,
mi-a spus,
deşi eu ştiu
că nu a fost niciodată
aşa,
dar cum să nu crezi
pe cineva
cu floare roşie
la rever?
134

(Partea a III-a)
DIN LIRICA INTERNAȚIONALĂ
YUMING ZHOU
(China)
Poet celebru în ţara sa, Yuming Zhou s-a născut în provincia Hebei, în
1934. A publicat zece volume de poezii. Trăieşte în Beijing.
EMPTY MOUNTAIN
The empty mountain is quiet and clean and clear;

Along the road my heart is fresh with the view fair.
Lost in the swell and sweep of hills and rills,
The soaring eagle is near the heaven of heavens.
THE RIVER
The river runs and the sky appears low owing to bell,
Willful ebb and tide when insomnia begins to tell.
Visitors are welcome to loiter and linger for long,
When a drunkard is basking in the setting sun.
(translated by Zhang Zhizong)
135
MUNTELE PUSTIU
versiune în limba română de Dragoş Barbu
Muntele pustiu e liniştit, curat şi neted;

Pe drum, inima mi-e împrospătată de apariţia lui.
Pierdut în lumea lui de abisuri şi cer,
Vulturul zărilor se apropie de paradisul suprem.
RÂUL
versiune în limba română de Dragoş Barbu
Râul curge, cerul pare coborât între dangăte de clopot,

Reflux şi val avântat de care povesteşte insomnia,
Hoinăreala îşi aşteaptă demult oaspeţii,
Doar un om beat se mai încălzeşte în apusul de soare.
136
ROGER DUTILLAC
(Franța)
poet, scriitor și compozitor, apreciat om de cultură cu scrieri și compoziții

muzicale premiate în Franța și în alte țări europene, președinte al soc.
“Montauriol Poésie”, membru asociat al Academiei din Montauban. Scrie
și compune în franceză și occitană, promovând poeți francofoni în revista
“Revue des Partisans d’Art”.
FLEURS ET COULEURS
Sous le vent ondoie l’or précieux des blés;

Il saigne en blessures d’un rouge coquelicot.
Quelques pissenlits, qui sont en sentinelles,
Gardent mille pâquerettes dans la prairie.
Sur le soir, quand le grillon a chanté,
Le bouton d’or fait chavirer la pâquerette,
Lui offrant son coeur jaloux de la campanule,
Et tous deux, à l’orage ont échappé.
De la fleur rose vient l’hâtive cerise;
Du pêcher viendra le fruit bien mur,
Dans la haie, embaument les belles fleurs!
La fille écervelée, en jupon de jeunesse,
Plonge et s’enivre des couleurs
De l’univers, ou s’étale toute jouissance!
137
FLORI ȘI CULORI
trad. în lb. română de: Nadia-Cella POP
Vântul unduiește spicele aurii ale grâului.

El sângerează în rănile de un roșu-mac.
Câteva păpădii, care stau ca străjerii,
Păstrează mii de bănuți pe pajiște.
Spre seară, când greierele a cântat,
Bobocul de aur face să vibreze bănuții pe clape
Oferindu-i inima sa geloasă, clopoțelului.
Și împreună se salvează din furtună.
Trandafirul se înalță spre cireașa timpurie;
Piersicul va avea fructul bine copt;
În mărăcini, frumoase flori înmiresmează zona.
Fata sprințară, în rochiță tinerească
Plonjează în marea de culori a universului
Care o îmbată de bucurie și plăcere.
138
GÉRARD MÌLLOTTE
(Franța)
fizician prin formația școlară, el simte chemarea spre literatură devenind

un poet recunoscut în Europa și USA
AMOUREUX
Quand ta sombre chevelure scintille,

Sous le clair soleil de camille,
Le vent gri parle à la mer faraude
Et je te chuchote je t’aime Maud.
Quand tes lèvres tissent le silence,

Avec des mots d’amour et d’insolence,
L’hiver laisse le témoin au printemps
Et je t’adjure de nous aimer longtemps.
Quand tes yeux s’abîment de passions,

D’un trait d’intentions sauves attentions,
Le ciel s’illumine de mille étoiles
Et je t’invite à ce que tu t’étoiles.
139
ÎNDRĂGOSTIȚII
trad. în lb. română de: Nadia-Cella POP
Când părul tău de abanos sclipește

Sub strălucirea soarelui de romaniță,
Vântul posomorât vorbește mării
Iar eu îți șoptesc: te iubesc Maud.
Când buzele tale țes liniștea

În cuvinte de dragoste și insolență,
Iarna lasă mărturie primăverii
Și eu te conjur să ne iubim mereu.
Când ochii tăi se pierd în pasiunile

Unui act voit de suave atenții,
Cerul se luminează prin mii de stele
Și eu te invit să fii și tu alături de ele.
140
RUTH WILDES SCHULER

(S.U.A.)
Poetă şi prozatoare. Licenţiată a San Francisco State University. Editor
al revistei literare „Prophetic Dreams”
THE GRAND CANYON
Time is the perfect creator

with winding river rushing
through rock of fashion.
a labyrinth of beauty.
Torrents roar through years,
across terraces, layering buttes
with centuries carving
cathedrals and caverns
that stretch like infinity
beneath low hanging clouds.
Within these primeval walls,
Pegasus hovers, an unseen god,
and poets scratch unadequate heroglyphis
trying to decipher the mystic mood,
describe the ever-changing shadows,
the crimson pushing against
links and purples,
light in motion,constantly restless,
sensuous, silent and mysterious
above fortresses, beneath canyon’s rim.
The Colorado river snakes along
The fossilized floor,
dwarfed by the ageless cliff walls.
141

Ghost traverse the chasms.
Eagles soar above, harmony holds
beneath the sunset.
Man is an elusive silhouette
Registered as a passing second
on the clock of the canyon.
MARELE CANION
(traducere de Dragoş Barbu)
Timpul e făurarul perfect

Ce grăbeşte râul la vale, prin vânt
Şi stânci la întâmplare.
Torentele lansează răgetul lor
De-a lungul anilor
Dincolo de terasele retezate
De secolele ce deschid drum
Teraselor şi catedralelor
Ce vor dăinui pentru totdeauna
Dedesubtul stratului de nori.
Între aceste ziduri de început,
Pegas tropote,ca zeu nevăzut
Şi poeţii sculptează hieroglife fără noimă
Încercând să găsească acea transă supremă
Descrisă lor de umbre fără chip
Ale purpuriului ce se împotriveşte
Năzuinţelor şi căutărilor,ca o
Lumină în mişcare ce nu-şi ostoieşte avântul,
Misterioasă şi fără de pace,
Deasupra fortăreţelor,prin adâncul canionului.
Râul Colorado îşi şerpuieşte apele
142

Pe pat de fosile,
Strâmtorat de pereţi fără vârstă.
Fantomele traversează cumplitele hăuri,
Vulturii planează deasupra, armonia e la ea acasă,
În aşteptarea apusului.
Omul e doar o siluetă părelnică,
Biată zvâcnire a secundei
În viaţa Marelui Canion.
ELIBERAREA ȘARJEI
143
MARÍA EUGENIA GULFO BERROCAL

(Columbia)
SONRISAS
Divisé tu rostro en el zarzal de los sueños,

creía que los almendros no volverían a florecer,
que mis pasos no buscarían más tus ruedos
y que el amor se perdería en un frío anochecer.
Pero, el puente de la vida unió los suspiros de nuevo,
el viento removió rastrojos y salvó el amor,
cayeron los harapos que oprimían los deseos,
la piel recuperó el brío y también su candor.
Encendí luces para que brillaran mi sino,
el aire que olía a olvido se disipó,
el candil de la dicha reía en el portillo,
las alas del alma se abrieron
y el sentimiento otra vez, se encarnó.
Las noches de ausencia se las tragó el invierno,
los labios florecieron cual primavera de besos,
el albor renació en todo su esplendor
y el sereno plasmó versos en la corola de una flor.
144
SURÂSURI
Traducere în limba română: Ioan Friciu, Sibiu
Ți-am văzut fața în hățișul de vise,

credeam că migdalii nu vor uita să-nflorească,
că pașii mei nu te vor căuta împrejur
și că iubirea s-ar fi pierdut în recea înnoptare.
Dar, puntea vieții ne-a unit suspinele din nou,
vântul a mișcat miriștea și a salvat iubirea,
zdrențele care mi-au oprimat dorințele au căzut,
pielea și-a recăpătat strălucirea și candoarea.
Am aprins luminile ca sinele să-mi strălucească,
iar aerul cu miros de uitare s-a risipit,
candela fericirii a zâmbit în poartă,
aripile sufletului s-au deschis
și dragostea din nou s-a întrupat.
Nopțile despărțirii au fost înghițite de iarnă,
pe buze sărutările au înflorit ca o primăvară,
zorii au renăscut în toată splendoarea
și seninătatea versurilor s-a plăsmuit în corola unei flori.
145
ENRIQUE ANTONIO SÁNCHEZ

LIRANZO
(Republica Dominicană)
avocat, poet, eseist, publicist
ENMUDECER DE AMOR.
Olas turbulentas,
que en alta mar se desligan
tras la mirada perdida
en el horizonte que se aleja.
Tras las nubes grises

del inmenso sol
que lo acapara
en este día de invierno.
Y las lágrimas que bajan

por tus mejillas rojizas
que no ocultan el amor
que por ti siento.
Y se aleja la corriente
del viejo amor que enmudece.
146
TĂCEREA IUBIRII.
Traducere și adaptare în limba română: Ioan Friciu, Sibiu
Valuri înalte, înspumate,

ce-n largul mării se destramă
fac privirea să se piardă
în orizonturi depărtate.
Norii grei și cenușii

a soarelui imensitate
o acaparează
în astă zi de iarnă.
Lacrimile-ți șiroiesc
pe-obrajii îmbujorați
și nu-mi ascund iubirea
ce ți-o port.
Și furtuna se îndepărtează
de iubirea veche care tace.
147
SHEYLLA RODRIGUEZ
(S.U.A.)
poetă de origine venezueliană
PALACIO DEL VIENTO.
Dormia en el palacio del viento y

una luciernaga me desperto,
llego con la brisa, bajo sus alas,
me sonrio.
La brisa silenciosa rozo mis labios
y me entrego tus besos.
La luciernaga ilumino el palacio,
me levante apresurada para escribirte
mis versos en la ventana nublada
antes de que saliera el sol, y la brisa
te llevara mis versos de amor.
La neblina abrazo al sol y marcho con el.
La nostalgia toco en mi ventana para
abrazar a mi tristeza...
“Mi alegria, la sorprendio”
El viento se ilumino con las luces del cielo.
El palacio tenia tu aroma y tu presencia
me elevo a las estrellas.
Las luciernagas disiparon la oscuridad,
sus ecos luminosos embriagaron a la nostalgia,
la tristeza adormecio en las alas
de la luciernaga, en el bosque encantado
donde reposa el sol.
148

El viento fue calido aquel verano,
ya no escribia versos en la ventana,
no me visitaba la nostalgia,
la tristeza se quedo en bosque encantado
y se transformo en lluvia suave.
Tu presencia, es mi alegria,
tu amor, mi delirio y mi ilusion.
Navegar a tu lado me enseño a remar.
Caminar contigo recorriendo caminos
fortalecieron las esperanzas.
Despertar juntos abrazados a la brisa
de tus calidos besos....
era mi remanso.
Soy viento en tus cabellos de plata.
PALATUL VÂNTULUI
Traducere în limba română: Ioan Friciu, Sibiu, România
Dormeam în palatul vântului și

și un licurici m-a trezit,
a sosit odată cu briza și mi-a zâmbit pe sub aripi.
Briza tăcută mi-a îmbujorat buzele
și mi-a dăruit sărutul tău.
Licuriciul a iluminat palatul,
M-am ridicat grăbită să-ți scriu versuri
la fereastra aburită înainte de răsăritul soarelui
și înainte ca briza să le ia.
Voi lua versurile cu mine.
Ceața îmbrățișează soarele și pleacă cu el.
Nostalgia mi-a bătut la fereastră ca să-mi
aline tristețea...
149

„Bucuria mea, a surprins-o”
Vântul s-a luminat de strălucirea cerului.
Palatul avea mirosul prezenței tale
care mă ridica spre stele.
Licuricii au spulberat întunericul,
ecourile lor luminoase
m-au îmbătat de nostalgie,
iar tristețea a adormit sub aripa licuriciului
în pădurea încântătoare unde soarele se odihnește.
Vântul era cald în vara aceea,
nu mai scriu versuri la fereastră,
nostalgia nu m-a căutat,
tristețea a rămas în pădurea fermecată
și a devenit o ploaie molcomă.
Prezența ta îmi este bucurie,
iubirea ta iluzie și delir.
Mergând alături de tine am învățat să înot.
Călătorind cu tine străbătând drumurile
mi-a întărit speranțele.
M-am trezit îmbrățișată în briza sărutărilor calde ....
ca într-o apă.
Sunt vânt în pletele tale de-argint.
150
CONSEMNĂRI CONSEMNĂRI CONSEMNĂRI CONSEMNĂRI
CONSEMNĂRI
UN FESTIVAL AL PRIMĂVERII - BRAȘOV,
11-12 MAI 2019
Cu primele adieri vernale, printre șuvoaiele de ploaie și soare

îmbătător de surâzător, prima ciocârlie mi-a adus vestea unei
festivități. Din trilul ei melodios, zis mie tocmai în limba pe care o
iubesc, în Limba Română, am aflat despre o mare bucurie.
Întâi de toate mi-a spus despre desfășurarea acestui Grandios
FESTIVAL al PRIMĂVERII, care va avea loc la Brașov în zilele ce
11-12 mai 2019, cu tema BUCURIE, LITERATURĂ, CULTURĂ,
toate închinate Limbii Noastre cea Română. Apoi ciocârlia, cântând
imnul compus de Ciprian Porumbescu a zburat spre... soare și spre...
Brașov. Și... cine știe, poate vrea să se inspire în cântul ei și din
Revista „Claviaturi”- Brașov, Redactor șef, George Echim.
Iubita pasăre cântătoare m-a lăsat în așteptarea deosebitului
moment care prin frumusețea ideii și prin desfășurarea sa ni se va
părea un moment divin care va puncta amintirea noastră. M-am
întrebat și eu, de ce oare gândul mi-a scos în față noțiunea de
moment ? Apoi tot el a răspuns: „Este un Moment Istoric în viața
noastră românească, iar în al doilea rând este mult prea scurt pentru
dorința noastră de sărbătorire a binelui, a reînvierii naturii, a Zilei
Europei, a omagierii Limbii Române și a desfășurării manifestării
151

cultural-literare a unui conglomerat de personalități marcante în
domeniul scrisului, în sensul său sufletesc și plenar.
Se scrie mult, se destăinuiesc sentimente alese, se scrie întâi și
întâi în limba română, cea care a văzut primele sale scrieri la Brașov,
a neamului său, tipărite în limba română (Tetraevanghelul din 1561,
Scheii Brașovului) . Se scrie despre tradiția bogată îngemănată în
port popular, obiceiuri, credință, cântece, dansuri și flori. Și când
se face pauză de scris se cântă doina cultă eminesciană și doina
populară.
Luna mai aduce munca semănătorului, reînvierea naturii, floarea
de leurdă, frunza viguroasă de leurdă, cu binefacerile ei cunoscute,
de gyn seng românesc. Mai aduce obiceiul „stropitului” fetelor
cu parfum sau udatul la fântână, aduce dansurile și defilările de
armindeni-prevestitor de noroc și iubire. Și nu puține case au la
poarta lor însemnul de armindeni, ramuri înverzite și flori – ciucurași
- amenți de alun - ai alunelului nostru cântat, jucat, iubit. Iar dacă
i-am întreba pe folkloriști am fi uimiți de câte tradiții păstrează
acest anotimp al primăverii în sânul poporului nostru.
Inima noastră s-a umplut de bucurie atunci când Doamna
Directoare a Revistei Internaționale STARPRESS-Canada-
România-USA, a propus inițierea acestui Festival al Primăverii.
Acest Festival a fost pregătit cu multă gândire, dăruire, dar el își
află rădăcinile în multele Antologii ale poeților și scriitorilor, din
întreaga lume, cuprinzând masiv România. Acest Festival își mai
află seva și în Antologiile bilingve redactate tot de către această
Doamnă a scrisului românesc, Doamna Ligya Diaconescu. Acele
Antologii bilingve au plecat spre lume ca niște porumbei ai păcii,
niște porumbei care duceau în mesajul lor clocotul vieții din plaiul
nostru plin de flori, cântec și nenumărate realizări mai obișnuite,
care sunt urmate de cele peste douăzeci de minunății în artă, știință,
152

medicină, tehnică, cercetare și descoperiri, datorite marilor români
și cedate spre ajutor, dezvoltare și folosință, întregii umanități
mondiale.
Dar cum niciodată românul nu este singur, el fiind o ființă
prietenoasă, Doamna Ligya Diaconescu merge împreună cu o
sumedenie de colaboratori, cu oameni de bine, cu mari personalități
și mai ales de mână cu Limba Noastră cea Română.
Despre acestea toate și încă multe altele citite de mine de prin
ziare, reviste, sau auzite pe la Radio TV, aș mai fi dorit eu să-i vorbesc
acelei binecuvântate ciocârlii, care a zburat de la mine prea repede,
dar în zborul ei zbura prea grăbită către Brașov, făcând volute între
soare și orașul internațional de la poalele Tâmpei.
Din Canada, țara înfrunzită de arțar, transmit și eu omagii
și bune desfășurări de petreceri cu scrieri, voie bună și mereu
înviorată de Limbă a Noastră cea Română, către FESTIVALUL
PRIMĂVERII-Brașov, 11-12 mai 2019.
St. Constant, mai, 2019,

Melania Rusu Caragioiu
Redactor șef cultural STARPRESS, Canada
153
ECHIPA DE OȚELARI
Sculptură ciment armat | Gh.O. - Holbavianu
154
TEXT SPECIAL TEXT SPECIAL TEXT SPECIAL TEXT SPECIAL
TEXT SPECIAL
Cronica unei lansări literare la Librăria „Șt. O. Iosif ” din Brașov
REVISTA „CLAVIATURI”,
ANUL VII, NR. 1 (25), MARTIE 2019
Suntem bucuroși să găzduim întâlnirea de lansare a revistei

Claviaturi, pentru că lansarea propriu-zisă este un adevărat regal
de poezie iar domnul George Echim, redactorul-șef al acestei minunate
reviste, ca de fiecare dată pe parcursul anului scurs de la prima lansare
în saloanele librăriei noastre, ne răsfață cu invitați aleși. Totodată, în
numele „Libris Editorial”, vreau să vă mulțumesc tuturor participanților
și colaboratorilor revistei pentru susținerea de care am avut parte la cea
de-a XVI-a ediție a „Târgului de carte și muzică” din luna martie a acestui
an, convinsă fiind că fără participarea dumneavoastră acest eveniment
ar fi greu de organizat, și cumva, în reacțiile pe care le vedeți și auziți
ne găsim motivația de a face acest eveniment în fiecare an și a ne bucura
toți de el. Astfel a deschis distinsa doamnă Augusta Oniță, directorul
Librăriei „Șt.O. Iosif ”, Brașov, recenta lansare a revistei trimestriale
de poezie Claviaturi, revistă ajunsă la începutul celui de-al VII-
lea an de apariție la ediția cu numărul XXV. În continuare, dânsa
a înmânat microfonul domnului George Echim pentru a conduce
activitatea și a spune participanților, din bogatul desfășurător pe care-l
are în față, cu ce surprize a venit și de această dată. Vorbind despre
155

conținutul, colaboratorii și activitatea colegiului de redacție al noului
număr redactorul-șef a evidențiat două din momentele deosebite prin
care a trecut „publicația noastră” de la precedenta lansare spunând:
După recunoașterea pe plan internațional a valorii și meritelor autorilor
acestei reviste prin acordarea certificatului de Cea mai bună revistă de
poezie a anului 2014 de către Centrul Internațional de Traducere și
Cercetare a Poeziei din Chongqing-China, în februarie 2015, acum,
iată că a venit și un premiu din țară – DIPLOMA DE EXCELENȚĂ
și Premiul pentru „Publicații literare periodice” pe anul 2018 acordat
Revistei CLAVIATURI (Brașov) coordonator George G. Echim,
acordat de LIGA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA, la 28 februarie
2019. Mă bucur pentru revistă și pentru noi și felicit pe toți creatorii
de poezie publicați în revista Claviaturi cărora le este dedicat acest
premiu, subliniind din nou faptul că: Noi suntem revista. Noi o scriem,
noi o publicăm, noi o plătim, noi o citim împreună cu ceilalți care se
învrednicesc să o citească - prieteni, rude și toți cei care-și manifestă
interesul pentru creația poetică.”
Din informațiile pe care le avem privitoare la concursul anual
organizat de Liga Scriitorilor din România (L.S.R.) vă putem
spune că, alături de revista Claviaturi au fost jurizate alte 188
de titluri de cărți și publicații periodice, apărute sub sigla a 22
de edituri din 17 orașe ale țării, selectându-se pentru fiecare gen
literar câte trei titluri care au fost laureate. Premiile s-au acordat
exclusiv pe baza criteriului valoric, indiferent de apartenența la o
asociație profesională a autorilor, de un juriu format din: scriitorul
Al. Florin Țene, președintele L.S.R. și președintele juriului; poetul
Gavril Moisa, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala
Cluj-Napoca; poetul Iulian Patca, redactorul-șef al revistei „Agora
Literară”, publicația oficială a L.S.R.; scriitorul Ion Constantinescu,
vicepreședintele L.S.R. și scriitoarea Voichița Pălăceanu-Vereș,
156

președinta Cenaclului „Artur Silvestri”, patronat de L.S.R. – Filiala
Cluj-Napoca.
Un al doilea moment căruia poetul George Echim i-a acordat
o atenție deosebită, atât la începutul lansării revistei, prin păstrarea
unui moment de reculegere, cât și în discursul său „in memoriam”,
în care a subliniat „faptele literare” ale celui care a fost poetul,
prozatorul, publicistul și profesorul de limba și literatura română,
cunoscut și recunoscut în mediul profesoral și literar al Brașovului sub
numele de Constantin Bihara, pe numele său adevărat Constantin
Olteanu, evidențiind faptul că la inițiativa sa, cu concursul celorlalți
poeți și colaboratori am readus în peisajul literar al Brașovului revista
literară de poezie „Claviaturi”, aflată astăzi la al șaptelea an de apariție.
Poeta Viorica Popescu a remarcat că scriitorul a ținut foarte mult la
profesia de a scrie și căreia i s-a dedicat ani întregi după ce s-a pensionat.
Și cred că dânsul a ținut, sub steagul credinței în cuvântul scris, acel
moment în care a pornit să realizeze această revistă. Îmi amintesc că
a repetat în mai multe ocazii – „și dacă mănânc o vânătă pe zi, din
banii mei vreau să scot această revistă”. Mi s-a părut un gest formidabil,
literalmente ne-a încurajat cu acest entuziasm în a edita revista filialei
noastre „Ritmuri Brașovene”. Înțelegând să întărească omagiul adus,
în finalul cuvântului său poetul George Echim a recitat creația
sa dedicată acestuia din momentul cunoașteri literare a poetului
și eseistului Constantin Bihara intitulată „Să nu ne năruim!
(Citindu-vă...)”. Spectacolul lansării a continuat apoi cu comentarii
literare și recitări din creația autorilor participanți.
Pentru cei care vor vrea să se „învrednicească” a citi actualul
număr al revistei Claviaturi câteva date cred că sunt necesare în a le
stârni setea cunoașterii. La elaborarea acestui număr au trudit și și-
au dovedit măiestria și talentul 60 de autori din care: 55 de poeți (49
români și 6 de peste hotare), 4 eseiști și un traducător. Din totalul
157

acestora 5 sunt debutanți cu poezii în paginile revistei „Claviaturi”
– serie nouă (doi fiind din țară și trei de peste hotare): Cătălina
Hașoti, Catrina Soare, Dario Sousa (Brazilia), Chitra Lele (India)
și Giuseppe Napolitano (Italia), ultimii trei fiind puși în valoare de
sensibilitatea traducerilor înfăptuite de Dragoș Barbu, Nadia-Cella
Pop și Ioan Friciu. În cele 168 de pagini ale recentului număr și-au
găsit locul un număr de 117 poezii (111 în limba română și 6 bilingve
– engleză, franceză și spaniolă), 9 scrieri în proză, elaborate de 7 autori
– Mircea Doreanu, George Echim, Gheorghe Oprea-Holbavianu,
Cezarina Adamescu, Claudia Oancea, Vasile Stancu – și 15 imagini,
din care 8 fotografii reprezintă imagini de la lansarea numărului
precedent sau portretele poeților Mihai Eminescu și Constantin
Bihara, iar 7 sunt sculpturi în lemn, toate fiind minunatele creații
ale artistul plastic Gheorghe Oprea-Holbavianu, sugestiv intitulate:
Cuibul, Cântătoarea din colivie, Înainte de zbor, Pasărea stea, Pasărea
suveică, Pasărea vioară și Moștenirea Brâncuși. La cei peste șase ani
de existență, o scurtă cronică statistică ne dovedește viabilitatea și
calitatea revistei brașovene de poezie, așa cum am mai spus, în ciuda
tuturor greutăților pe care le întâmpină presa scrisă, dar mai cu seamă
cea literară la ora actuală. Numerele I – XXV formează o carte de
4118 pagini care conține 2380 de poezii, 347 materiale în proză
(introduceri, cronici literare, consemnări, opinii, biografii, semnale,
incustrații, referințe critice, texte speciale, in memoriam, semnale)
și 385 imagini (grafică, sculptură și fotografii). Cartea, groasă de 25
cm., reprezintă munca și talentul unui număr de 263 autori români
și străini (în versuri, proză, arte plastice, fotografie), demonstrate
de-a lungul anilor de apariție, meritele acestei mari opere, sau a
creațiilor individuale ale autorilor fiind recunoscute din România
până în China, Orientul Apropiat, America Centrală și multe state
europene, dovadă stând premiile colective sau individuale obținute.
158

Urez în numele redacției publicației bilunare de atitudine și
cultură Condeiul ardelean și a colaboratorilor săi din întreaga țară,
Colegiului de redacție al revistei trimestriale de poezie Claviaturi
(format din av. George Echim – redactor-șef, prof. dr. Elena Vieru
– secretar de redacție, Mircea Doreanu - corectură, Nadia-Cella
Pop, Dragoș Barbu și Ioan Friciu - traducători, Mircea Brenciu,
Cristian Petru Vieru, Mariana Popa, Gheorghe Oprea-Holbavianu
– prezentare grafică și colaboratorilor acestui valoros Colegiu de
redacție, Narcisa Ciohodaru – culegere text și Irinel Merlușcă –
tehnoredactor), sincere felicitări, multe împliniri și putere de muncă
în viitor! La mulți ani prieteni „claviaturiști”, la mulți ani dragă
revistă de poezie!
Prof. Vasile Stancu.
159
SEMNAL SEMNAL SEMNAL SEMNAL SEMNAL
SEMNAL
• La data de 11.05.19, la Librăria „Şt.O. Iosif ” din Braşov a fost

lansată (prezentată publicului braşovean) Antologia „Scriitori
români la început de mileniu III”: Starpress, coordonator
Ligya Diaconescu, Ed. Olimpias, Galaţi, 2019, 186 de pagini
format A4, cuprinzând 67 de autori din toate generaţiile, atât
din ţară cât şi din străinătate;
• La data de 13.05.19, la sediul ASTRA – Despărţământul

„Fraţii Popeea” – Săcele, de la Biserica „Sfinţii Arhangheli
Mihail şi Gavriil” – Săcele (Satu Lung), a avut loc lansarea
volumului „Suntem nemuritori”, poezii, de Cornel Vlad,
Editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2018 (147 de pagini);
• La editura Libris Editorial Brașov, 2019, a fost publicată

cartea de poezii „Ultimul cântec”, de Ana Maria Barbu;
• La editura Libris Editorial Brașov, 2019, a fost publicată

cartea de poezii „Păpușa abandonată - Cucul”, de Lidia Bora.
160
CUPRINS CUPRINS CUPRINS CUPRINS CUPRINS
CUPRINS
POEŢI DIN „CLAVIATURI”, SERIE VECHE -

Vania Gherghinescu, cu poezia „ÎNTOARCERE ÎN SAT” ...............................5
Din istoria Revistei „Claviaturi”. Despre Revista „CLAVIATURI”,
serie nouă, Braşov – Continuare II, de George G. Echim................................7
OPINIE
Probleme actuale ale limbii române, Partea a V-a, de Sebastian Bazilescu............11
LUMINĂ DIN LUMINĂ

ASCULTAREA - Porunca de aur a vieţii, de Gh. Oprea – Holbavianu................ 15
POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR (Partea I)

• ANA MARIA BARBU.......................................................................19
• CONSTANTIN BĂRĂCAN..............................................................22
• MIRCEA BODEAN..........................................................................24
• LIDIA BORA.....................................................................................28
• PETRU CĂTANĂ..............................................................................30
• IRINA ELENA CHILDS .................................................................32
• MIRCEA DAROŞI............................................................................34
• LIGYA DIACONESCU.....................................................................39
• CONSTANTIN DOBRE...................................................................43
• MIRCEA DOREANU.......................................................................46
• NICOLETA DRĂGAN-BUCȘĂ.......................................................47
• GEORGE G. ECHIM.......................................................................49
• THEODOR G. ECHIM....................................................................55
• CAMELIA FLORESCU ...................................................................57
• IOAN FRICIU....................................................................................60
• RODICA GHINEA...........................................................................62
• DORIAN GOŞA ...............................................................................64
• ICA GRASU.......................................................................................72
• CARMEN TANIA GRIGORE .........................................................75
161
CUPRINS CUPRINS CUPRINS CUPRINS CUPRINS

MAREA POEZIE
• MIHAI EMINESCU.........................................................................78
• ION LUCA CARAGIALE.................................................................80
POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR (Partea II-a)

• GHEORGHE OPREA-HOLBAVIANU..........................................80
• MIRCEA DORIN ISTRATE............................................................86
• MENUŢ MAXIMINIAN..................................................................88
• GEORGETA MĂNILĂ.....................................................................90
• CONSTANTIN MĂNUŢĂ...............................................................91
• IONELA-RAMONA MOLDOVAN.................................................93
• CLAUDIA MARIA ONEA...............................................................96
• IULIAN PATCA.................................................................................97
• CORINA LIGIA PĂTRAŞCU...........................................................100
• NADIA-CELLA POP........................................................................104
• MARIANA POPA..............................................................................106
• VIORICA POPESCU........................................................................117
• MELANIA RUSU CARAGIOIU......................................................120
• MARIA SANDU................................................................................122
• TATIANA SCURTU MUNTEANU.................................................124
• IOANA STUPARU............................................................................126
• TÓTH ÁRPÁD (ARTANGEL) ........................................................128
• ELENA VIERU..................................................................................130
• ANA VLAD........................................................................................132
POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR (Partea a III-a). Din lirica internațională

• YUMING ZHOU...............................................................................135
• ROGER DUTILLAC.........................................................................137
• GÉRARD MÌLLOTTE......................................................................139
• RUTH WILDES SCHULER.............................................................141
• MARÍA EUGENIA GULFO BERROCAL.....................................144
• ENRIQUE ANTONIO SÁNCHEZ LIRANZO...............................146
• SHEYLLA RODRIGUEZ.................................................................148
CONSEMNĂRI -Un festival al primăverii - Brașov,

11-12 mai 2019, de Melania Rusu Caragioiu.......................................................151
TEXT SPECIAL - Cronica unei lansări literare la Librăria „Șt. O. Iosif ” din Brașov –
Revista „Claviaturi”, anul VII, nr. 1 (25), martie 2019, de prof. Vasile Stancu.....................155
SEMNAL ........................................................................................................160
CUVÂNT,
CREDINŢĂ, CREAŢIE, NATURĂ!
„Dumnezeul geniului meu m-a sorbit din popor cum soarele

soarbe un nour de aur din marea de amar. Chipul lui Dumnezeu
este chipul poporului. Vocea lui Dumnezeu este vocea poporului şi
fiindcă dau înţeles glasului poporului, sînt eu vocea lui Dumnezeu,
căci în cumpăna lumii sîntem una ... eu mă leg de trecuturi, fiindcă
totdeauna am existat. Adesea iau de la istorie, de la păzitorul cel
posomorât al trecutului, cheile lui de aur şi deschid porţile inimii
mele.”

SEMNAL SEMNAL SEMNAL SEMNAL SEMNAL

„Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în
depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate
sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin, de tăria
parfumurilor sale”.
(George Călinescu, despre Mihai Eminescu)
„Nu uita, omule de artă: nu te adresezi în primul rând

nici contemporanilor, nici urmaşilor, ci lui Dumnezeu.
Dai un spectacol în faţa acestui unic spectator care
contează”.
(Din rubrica „Căldura umană” de Gheorghe Grigurcu,
Rev. „Convorbiri literare”, nr. 1, ian. 2015, Iaşi, p.31)
Adresăm felicitări şi mulţumiri autorilor creaţiilor publicate în revistă,

colectivului editurii şi tipografiei pentru contribuția adusă la tipărirea
revistei, participanţilor la lansările-prezentările revistei, precum şi
tuturor iubitorilor poeziei şi Revistei „CLAVIATURI”.
- Colegiul de redacţie -
164

Revista Claviaturi NR 26 Iunie 2019

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Claviaturi NR 26 Iunie 2019

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CLAVIATURI

REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE POEZIE

Director fondator: VANIA GHERGHINESCU

George G. ECHIM – redactor-şef, editor

Număr ilustrat cu grafică şi poze executate de către

Editura „Libris Editorial”, Brașov

Claviaturi (Braşov) = ISSN 2286 - 3869

Director fondator: Vania Gherghinescu

ANUL VII, Nr. 2 (26), IUNIE, 2019, BRAŞOV

ANA MARIA BARBU

Cîmpul e încă umed de rouă –

Acolo unde se-ntind arăturile

Se aşează încet pe pămînt;

Şi-l fărîmă în palme;

DIN ISTORIA REVISTEI „CLAVIATURI”

DESPRE REVISTA „CLAVIATURI”, SERIE

În numărul anterior (Anul VII, Nr. 1 (25), Martie, 2019,

Echim devenind redactorul-şef al revistei, cu deplină libertate în

* A se vedea eseul «Gânduri despre Eminescu („Hristosul” neamului românesc)», de George

- din Nr. 1 (5), Martie, 2014:

- din Nr. 2 (6), Iunie, 2014:

- din Nr. 3 (7), Septembrie, 2014:

- din Nr. 4 (8), Decembrie, 2014:

Remarcăm cu bucurie şi satisfacţie deplină colaborarea

Braşov, la 1 Iunie 2019

Fuga după termeni expresivi şi populari

Dorinţa vorbitorului de a ne convinge, de a ne crea senzaţia că

Iată cum dorinţa de te exprima cât mai expresiv şi pentru a crea

OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE

Momentul deschiderii de către doamna Augusta Oniță, directorul Librăriei

OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE OPINIE

LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ

LUMINĂ DIN LUMINĂ

Ce este mai plăcut şi mai frumos decât să vorbeşti despre mamă.

LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ

LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ

LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ

POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT

POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

ANA MARIA BARBU

POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT

LEGENDA SUFLETELOR CĂLĂTOARE

Sunt mici localități cu case de piatră înălțate

Ei, cocorii albi cu contur negru,

POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT POETUL OMAGIAT

VOCEA INFINITULUI CHEAMĂ

POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

Sunt unul din poeţii lumii

Am întâlnit cârmuitori destoinici

Bogaţii îşi ţin averile-n seifuri

Marile religii ne învață

POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

Săracii-s miliarde pe planetă

Eu merg pe margini de deșert

Morgana duce-n mâini o doniţă cu apă

Deodată văd oceanul întins şi-nspumat

Morgana stă pe loc şi tot aşteaptă

POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR POEŢII ŞI CREAŢIILE LOR

Mai plouă peste nunți, aceleași,